PRINCIPIUL AL II – LEA AL MECANICII

NEWTONIENE

Rezumat

Prezentul eseu îşi propune prezentarea şi dezbaterea celui de-al doilea principiu al
mecanicii aşa cum a fost el elaborat de Isaac Newton . Pentru cei mai puţin familiarizaţi
cu fizica şi cu notaţiile pe care aceasta le foloseşte am expus câteva noţiuni ajutătoare cu
referire la simbolurile ce sunt folosite în principiul al doilea . De asemenea , în
introducere am definit pe scurt toate cele cinci principii al mecanicii clasice pentru a-l
introduce pe cititor în sfera subiectului dezbătut .

1. Introducere

Mecanica clasică (newtoniană) se bazează pe cinci legi generale sau principii ,

formulate de Isaac Newton în celebra sa carte „ Principiile matematice ale filozofiei
naturale ” (1687) pe care le-am putea enunţa astfel:

• principiul I ( al inerţiei ) spune că „un corp îşi menţine starea de repaus

sau de mişcare rectilinie uniformă atâta timp cât asupra sa nu acţionează alte forţe care
să-i modifice această stare ” ;
• principiul al II – lea ( fundamental al dinamicii ) afirmă că „dacă o
forţă constantă acţionează asupra unui corp , aceasta îi imprimă o acceleraţie direct
proporţională cu forţa şi invers proporţională cu masa corpului ” ;
• principiul al III – lea ( al acţiunii şi reacţiunii ) spune că „dacă un corp
acţionează asupra altui corp cu o forţă numită acţiune , atunci şi cel de-al doilea corp va
reacţiona asupra primului , cu o forţă egală în modul şi opusă ca sens , numită reacţiune
”;
• principiul al IV – lea ( al suprapunerii forţelor ) afirmă că „dacă asupra
unui corp acţionează simultan mai multe forţe , fiecare îi va produce propria sa
acceleraţie independent de acţiunea celorlalte , astfel încât acceleraţia rezultantă va fi
suma vectorială a acceleraţiilor individuale”
• principiul al V – lea ( al relativităţii ) spune că „ orice sistem de
referinţă inerţial este echivalent pentru legile mecanicii clasice ” , adică în orice SRI
( sistem de referinţă inerţial ) legile mecanicii clasice se scriu la fel .

În cele ce urmează vom prezenta câteva noţiuni teoretice introductive despre forţă
masă şi greutate , apoi vom face o dezbatere pe marginea principiului al doilea al
mecanicii (fundamental al dinamicii ) .

1
Principiul al doilea al mecanicii newtoniene

2. Principiul al II – lea al mecanicii – noţiuni introductive , enunţ .

2.1. Noţiunea de forţă

Noţiunea de forţă are le origine senzaţia de efort care apare atunci când ridicăm
sau ţinem o greutate , când tragem sau împingem un corp pe o suprafaţă . Totodată putem
indica direcţia şi sensul în care îndreptăm efortul , precum şi punctul unde aplicăm acest
efort . De aici se obţine prin abstractizare noţiunea de vector ca forţă . Prin intermediul
forţelor corpurile acţionează unele asupra altora , transmiţând mişcarea mecanică .
Forţele produc efecte statice de deformare a corpurilor ( sau de echilibrare a altor
forţe ) şi efecte dinamice de modificare a vitezei , adică de creare a acceleraţiilor .
Exemple de astfel de forţe sunt greutatea corpurilor , presiunea sau tracţiunea produse de
corpuri sau fire , reacţiunea elastică a unui resort deformat , rezistenţa opusă de fluid la
înaintarea unui corp prin acesta etc.
Măsurarea forţelor se face pe baza efectelor lor . Există corpuri , numite elastice
la care deformaţiile ( nu prea mari ) dispar odată cu îndepărtarea forţelor care le-au
produs , de exemplu , resorturile . Se poate considera că deformările elastice sunt
proporţionale cu deformările care le produc . Dinamometrele sunt resorturi elastice
prevăzute cu riglă gradată pentru măsurarea alungirilor , deci şi a forţelor respective . Un
etalon mai bun îl constituie greutatea unui anumit corp de referinţă într-un punct oarecare
de pe suprafaţa Pământului .
Astfel , noţiunea de kilogram – forţă ( kgf ) este greutatea ( în vid ) a etalonului
masă de 1 kg ( păstrat la Sevres ) în câmpul gravitaţional normal ( standard )
g g
2 2
n
= 9,80665 m s , care coincide practic cu valoarea
0
= 9,80616 m s de la
nivelul mării şi cu paralela de 45 0 .
Experienţele ( nerelativiste ) arată că forţele se compun după regula
paralelogramului ( Heron din antichitate , S. Stevin 1605 , G. Robertval 1636 ) , adică
sunt mărimi vectoriale . De aici se abstrage principiul independenţei acţiunii forţelor
(formulat separat de Newton ) :
Un corp sub acţiunea simultană a două forţe descrie diagonala unui
paralelogram având ca laturi aceste forţe , în acelaşi timp în care ar descrie separat
fiecare latură sub acţiunea forţei corespunzătoare .

2.2 Noţiunea de masă şi noţiunea de greutate

Greutatea unui corp este forţa cu care el este atras de Pământ . Static , greutatea se
manifestă prin forţa cu care corpul apasă pe un plan orizontal sau întinde firul de
suspensie . Dinamic , greutatea produce căderea corpului lăsat liber . Experienţa arată că
în vid , când nu acţionează decât forţa de greutate , toate corpurile cad ( într-un loc dat )
cu aceeaşi acceleraţie g independentă de masa , natura , dimensiunile sau forma
corpurilor , deci cum :
F = m*a

2
Principiul al doilea al mecanicii newtoniene

Atunci :
G = m*g sau g = G/m (2.2.1)

Această relaţie este fundamentală pentru măsurarea masei a două corpuri ,

deoarece reduce compararea maselor la compararea greutăţilor lor , în acelaşi loc :

G G =m m
1 2 1 2
. (2.2.2)

Măsurarea masei se face cu ajutorul balanţei .

Unitatea de măsură , numită kilogram , este egală cu masa prototipului din platină
– iridiu păstrat la Biroul Internaţional de Greutăţi şi Măsuri se la Sevres ( Franţa ) .
În SI masa se alege ca mărime fundamentală ,forţa fiind atunci o mărime derivată.
Unitatea de forţă rezultă din legea fundamentală :

[ F ] = [ m][ a ] → [ F ] = MLT −2 = 1 kg *m/s 2 = 1 N în SI (2.2.3)

Unitatea de forţă (1 N ) este egală cu forţa care aplicată unei mese egale cu
unitatea ( 1 kg ) îi imprimă o acceleraţie egală cu unitatea ( 1 m/s 2 ) . Subliniem încă o
dată deosebirea dintre un corp şi masa sa : Greutatea unui corp este o forţă , egală cu
forţa exercitată de Pământ . Ea variază cu altitudinea şi latitudinea , fiind dependentă de
câmpul gravitaţional . Greutatea se măsoară cu dinamometrul . Masa este o mărime
scalară , o caracteristică internă a corpului , independentă de latitudine şi altitudine .
Masa se măsoară cu balanţa ( se poate măsura şi cu dinamometrul prin metoda
substituţiei : se măsoară alungirea produsă de corpul măsurat , apoi se înlocuieşte corpul
cu mase etalon până se obţine aceeaşi alungire ) .
Proprietatea corpurilor de a atrage alte corpuri şi de a fi atrase de alte corpuri ,
exprimată în lege atracţiei universale a lui Newton ( Cap. 8 ) , este cea de-a doua
manifestare a masei ( alături de inerţie ) .În această calitate masa se numeşte masa grea
sau gravitaţională şi este o măsură a interacţiunii corpului cu câmpul gravitaţional
.Datorită acestei mase corpurile creează un câmp gravitaţional şi suferă acţiunea unui
câmp gravitaţional ;de aceea masa gravitaţională ( gravifică ) se mai numeşte şi „sarcină ”
gravifică , fiind analogă sarcinii electrice .
Experienţele confirmă cu mare precizie faptul că cele două proprietăţi , inerţia şi
gravitatea , se datorează unei mărimi unice : masa corpului cu alte cuvinte , masa inertă
este egală cu masa gravitaţională . Această fapt stă la baza teoriei generale a relativităţii
( a câmpului gravitaţional ) a lui Einstein ( 1916 ) .
În baza acestei egalităţi , aceeaşi formulă (2.2.1) exprimă forţa gravitaţională
static prin masa grea şi în acelaşi timp dinamic prin masa inertă . Cu ajutorul balanţei
măsurăm masa grea , deci automat şi masa inertă .

3
Principiul al doilea al mecanicii newtoniene

2.3 Principiul fundamental ( lex secunda )

Dacă asupra unui corp se exercită o acţiune din partea altor corpuri , acesta poate
fi scos din starea de repaus sau de mişcare rectilinie şi uniformă .Spunem atunci că starea
sa de mişcare a fost schimbată , înţelegând prin aceasta că viteza lui s-a modificat , corpul
căpătând deci o acceleraţie .
Deoarece prezenţa unei forţe conduce la apariţia unei acceleraţii , care este o
mărime vectorială , rezultă că şi forţa trebuie să fie un vector de aceeaşi direcţie şi sens cu
acceleraţia pe care o produce :
F = m*a (2.3.1)

Conform relaţiei (2.3.1) vom admite întotdeauna că forţa F care acţionează asupra
corpului considerat este direct proporţională cu acceleraţia pe care o capătă corpul
respectiv :
F = K*a , (2.3.2)

unde K este un factor de proporţionalitate caracteristic fiecărui corp , care trebuie precizat
Relaţia (2.3.2) ne permite să comparăm între ele forţele ce acţionează asupra unui
corp dat , prin mărimea acceleraţiei comunicate corpului de fiecare forţă în parte .
Experienţa ne arată că dacă asupra unui corp acţionează mai multe forţe , fiecare
în parte produce acelaşi efect ca şi când ar acţiona singură , adică produce aceeaşi
acceleraţie ca şi cum celelalte forţe nu ar fi prezente . Această afirmaţie , deosebit de
importantă , este cunoscută sub denumirea de principiul suprapunerii efectelor sau
principiul superpoziţiei . Să presupunem că asupra unui corp acţionează un sistem de m
forţe : F ,F 1 2
,......, F m . Acceleraţiile imprimate de ele sunt :

a = F K ,a = F K
1 1 2 2
,...... a m = F K
m
.
Conform regulilor de compunere vectorială , acceleraţia totală a va fi dată de
relaţia :
a = a1 + a2 + ..... + am , care devine :

a =F K +F K1 2
+ .....+ F m K =1 K (F + F 1 2
+ .....+ F m ) .

Suma F =F +F 1 2
+ ..... + F m o interpretăm ca fiind forţa rezultantă a
sistemului de forţe . Atunci :

4
Principiul al doilea al mecanicii newtoniene

a =
1
(F + F
1 2
+ ..... + F m ) =
1
F .
K K

Ultima relaţie ne arată că acceleraţia totală , ce se obţine ca suma vectorială a

tuturor date de fiecare forţă în parte , este egală cu acceleraţia pe care ar primi-o corpul
sub acţiunea unei singure forţe egală cu suma vectorială a tuturor forţelor date .

Să trecem la interpretarea factorului de proporţionalitate K , ce figurează în relaţia

(2.3.2) . Pentru aceasta să presupunem că acţionăm cu o forţă F asupra mai multor corpuri
diferite şi să le determinăm acceleraţiile imprimate . Deoarece forţa care acţionează este
aceeaşi , direcţiile şi sensurile de deplasare vor fi aceleaşi pentru toate corpurile . Vor fi
diferite , deci , numai mărimile acceleraţiilor . În general , constatăm că sub acţiunea unor
forte egale , corpuri diferite capătă acceleraţii de mărimi diferite , ceea ce ne arată că
acceleraţiile imprimate depind nu numai de forţele ce acţionează asupra corpurilor , dar şi
de proprietăţile lor individuale , ce se exprimă prin intermediul constantei K . Sub
acţiunea unei forţe date F corpul are o acceleraţie mai mare sau mai mică, după cum K
este mai mic sau mai mare , adică abaterea de la starea de repaus sau de mişcare rectilinie
şi uniformă este cu atât mai mare cu cât constanta K este mai mică şi invers .În acest sens
se spune că mărimea constantă K este o mărime a inerţiei corpului . Această mărime
fizică deosebit de importantă a primit denumirea de masă şi se notează cu m .
Relaţia (2.3.2) devine acum

F
a= . (2.3.3)
m

Relaţia (2.3.3) reprezintă de fapt formularea matematică a celui de-al doilea

principiu al mecanicii ce poate fi enunţat astfel : acceleraţia imprimată unui corp de
masă m este direct proporţională cu forţa F , constantă , ce acţionează asupra
corpului sau altfel : dacă o forţă constantă acţionează asupra unui corp , aceasta îi
imprimă o acceleraţie direct proporţională cu forţa şi invers proporţională cu masa
corpului .
Unitatea de forţă în SI se numeşte newton ( N ) şi reprezintă forţa care acţionând
2
asupra unei mese de 1 kg îi imprimă acestuia o acceleraţie egală cu 1m s .

[F ] =m a = 1kg 1m s = 1N
2
.
S .I .

În teoria restrânsă a relativităţii a lui Einstein (1905) se arată , şi experienţele

confirmă , că la viteze foarte mari , aproape de viteza luminii în vid

5
Principiul al doilea al mecanicii newtoniene

c = 2,997925
8 2
10 m s , masa corpului nu rămâne constantă , ci creşte cu

viteza după legea: m= m0 ,

1−v 2 c 2

unde m 0
este masa corpului in repaus . Atunci legea fundamentală (2.3.3) trebuie
scrisă corect astfel (aşa a scris-o şi Newton) :

d ( mv)
F= dt
.

(2.3.4)

Produsul mv reprezintă deci o mărime importantă (cantitatea de mişcare sau

impulsul punctului material) (fig. 2.3).

v mv = p
m
p
dp
dp

p = p + dp

dp/dt = F

Fig. 2.3

3. Concluzii

6
Principiul al doilea al mecanicii newtoniene

Experienţa arată că principiul fundamental este valabil numai în SRI (sisteme de

referinţă inerţiale) , la fel ca şi principiul întâi (al inerţiei) . Legea fundamentală (2.3.3)
nu se schimbă când trecem de la un SRI la altul , deoarece nici mărimea forţei , nici
mărimea acceleraţiei nu se schimbă în acest caz . Ecuaţia (2.3.3) pe lângă caracterul de
lege a naturii , poartă şi caracterul de definiţie dinamică a forţei . de aceea pentru
determinarea mişcării unui sistem trebuie cunoscută si legea forţei , de exemplu , pentru
oscilatorul electric trebuie cunoscuta legea lui Hooke , pentru sistemul solar – legea
atracţiei gravitaţionale , pentru atom – legea lui Culomb a interacţiei electrostatice (mai
general , electromagnetice) etc.