Sunteți pe pagina 1din 17

Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Litere,

MCRP, anul 1

Scurei Lucia Alexandra

Politica monetară a Uniunii Europene şi moneda euro


CAPITOLUL I. INTRODUCERE

Uniunea Europeană este o entitate politică , socială si economică, dezvoltată în


Europa, compusă din 27 de state. Aceasta este considerată a fi o construcţie „suis generis”,
fiind o confederaţie. La bazele Uniunii Europene se află cele trei comunităţi europene:
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice (CEEA) şi Comunitatea Economică Europeană.

În momentul în care tratatul de la Paris din 1951 a încetat să mai producă efecte, iar în
1957 prin Tratatul de la Roma, Comunitatea Economică Europeană şi-a schimbat numele în
Comunitatea Europeană, cele două comunităţi rămase au format primul pilon al Uniunii
Europene. Ceilalţi doi piloni sunt consituiţi de Politica externă şi de securitate comună
(PESC) şi de Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală (JAI).

În anul 2003 a fost publicat Tratatul de insitituire a unei Constituţii pentru Europa, dar
acest demers a fost un eşec după ce a fost respins de Franţa şi Olanda.

Tratatul de la Lisabona 2007 a apărut ca urmare a unei nevoi de reformare a


instituţiilor Uniunii, precum şi a modului de luare a deciziilor la nivelul acesteia, în vederea
sporirii eficienţei întregului sistem comunitar. Astfel, procesul de reformă al Uniunii
Europene a culminat cu adoptarea, la 13 decembrie 2007, a Tratatului de la Lisabona numit
oficial „Tratatul de la Lisabona de amendare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a
Tratatului instituind Comunitatea Europeană”.

Odată cu intrarea sa în vigoare, 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a pus la


dispoziţia Uniunii cadrul legal şi instrumentele juridice necesare pentru a face faţă
provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor. Astfel, Uniunea Europeană,
(întemeiată pe Tratatul privind Uniunea Europeană şi pe Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene, ambele având aceeaşi valoare juridică) s-a sustituit Comunităţii Europene şi i-a
succedat acesteia.

Tratatul de la Lisabona vorbeşte şi despre însemnele Uniunii Europene. Acestea sunt


drapelul, imnul, deviza şi moneda. Din punct de vedere al insitituirii drapelului şi al imnului,
noul tratat a ridicat deseori probleme mai ales la nivelul percepţiei populaţiilor statelor
membre, care au resimţit aceste demers ca unul de uniformizare, menit să şteargă diferenţele
culturale, economice şi în cele din urmă, de natură politică, dintre statele membre UE.

În ceea ce priveşte moneda unică, euro, aceasta nu reprezintă o noutate. În 2002


aceasta a fost introdusă în circulaţie în ţările care formează Zona Euro. Adoptarea euro este o
obligaţie prevăzută în Tratatul de insituire a Comunităţii europene. Pentru ca un stat să poată
adopta această monedă, este necesar un nivel ridicat al integrării acestuia în Uniunea
Europeană, dar mai ales în Uniunea Economică şi Monetară. Statele ce folosesc moneda
unică au şi o politică monetară comună, condusă de Banca Central Europeană.

Instituirea Uniunii Economice şi Monetare a avut nevoie de trei etape pentru a se


realiza. Acestea constau în:

1. Realizarea deplină a pieţei interne şi eliminarea restricţiilor din calea unei integrări
financiare crescute.

2. Înfiinţarea Institutului Monetar European pentru a consolida cooperarea dintre băncile


centrale şi pregătirea Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC), planificarea
tranziţiei la euro, definirea viitoarei guvernări a zonei euro şi realizarea convergenţei
economice între statele membre.

3. Fixarea definitivă a părţilor fixe de conversie şi tranziţie la euro, instituirea BCE şi a SEBC
ce au o politică monetară independentă şi punerea în aplicare în statele membre, a unor norme
bugetare obligatorii.

Trebuie să precizăm faptul că înlocuirea monedelor naţionale cu euro a fost cea mai
mare operaţiune de schimbare a monedei, din istorie, ce a implicat secotrul bancar,
transportatorii de fonduri, comercianţii cu amănuntul, sectorul de distribuţie automată de
numerar, dar şi publicul larg. Eforturile depuse au fost însă răsplătite cu rezultate foarte bune,
astfel că la doar o săptămână de la introducerea noii moende, mai mult de jumătate din
tranzacţiile cu numerar se efectuau în euro.

Exact ca în cazul monedelor naţionale, euro are mai multe diviziuni. Un euro este
format din 100 de eruo-cenţi. Monedele euro au un design comun pe una dn feţe, dar pe
cealaltă se găseşte un desen specific fiecărei ţări membre a zonei euro care emite moneda.

Spre deosebire de monedele euro, bancnotele euro nu au o faţă naţională, ca să indice


de unde provin. Această informaţie este însă conţinută într-un cod de pe reversul biletului.
Prima literă indică în mod unic ţara în care a fost emisă, numerele rămase (adunate apoi şi
cifrele sumei şi readunate până ce rămâne o singură cifră) dând o cifră de verificare unică
pentru acea ţară. Codurile W, K şi J au fost rezervate pentru statele membre UE care
deocamdată nu participă la euro.

Codurile de identificare naţionale


Cod Ţară Suma
Z Belgia 9
Y Grecia 1
X Germania 2
(W) (Danemarca) (3)
V Spania 4
U Franţa 5
T Irlanda 6
S Italia 7
R Luxemburg 8
(Q) Nu este folosit (9)
P Olanda 1
(O) Nu este folosit (2)
N Austria 3
M Portugalia 4
L Finlanda 5
(K) (Suedia) (6)
(J) (Regatul Unit) (7)

Undeva pe partea frontală a biletelor există o secvenţă în care prima literă identifică
chiar imprimeria ce a tipărit biletul. Codul imprimeriei nu trebuie să coincidă cu codul de
ţară, pentru că se poate ca bancnotele emise într-o anumită ţară să fi fost imprimate într-o alta
(de exemplu unele bancnote finlandeze au fost produse de o imprimerie din Regatul Unit).
Codurile A, C şi S au fost rezervate pentru imprimeriile care în prezent nu imprimă bancnote
euro.

Cod Imprimerie Locaţie Ţară


(A) (Bank of England Printing Works) (Loughton) (Regatul Unit)
(B) Nu este folosit --- ---
(C) (AB Tumba Bruk) (Tumba) (Suedia)
D Setec Oy Vantaa Finlanda
E F. C. Oberthur Chantepie Franţa
F Österreichische Banknoten und Sicherheitsdruck Viena Austria
G Johan Enschedé & Zn. Haarlem Olanda
H Thomas de la Rue Gateshead Regatul Unit
(I) Nu este folosit --- ---
J Banca d'Italia Roma Italia
K Central Bank of Ireland Dublin Irlanda
L Banque de France Chamalières Franţa
M Fábrica Nacional de Moneda y Timbre Madrid Spania
N Bank of Greece Atena Grecia
(O) Nu este folosit --- ---
P Giesecke & Devrient München & Lipsca Germania
(Q) Nu este folosit --- ---
R Bundesdruckerei Berlin Germania
(S) (Danmarks Nationalbank) (Copenhagen) (Danemarca)
T Banque Nationale de Belgique Bruxelles Belgia
U Valora Carregado Portugalia

Începând cu 2002, băncile naţionale individuale sunt responsabile pentru producerea


uneia sau a două bancnote anume şi de aceea va selecta lucrările de imprimare. Aceste
scheme de decizii descentralizate însemnă că băncile centrale trebuie să schimbe între ele
denominaţiile produse în diferite locaţii înainte de ieşire.

CAPITOLUL II. EURO ŞI UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI


MONETARĂ

Toate statele membre ale UE fac parte din Uniunea Economică şi Monetară (UEM),
care poate fi considerată o etapă avansată a integrării economice bazate pe o piaţă unică.
UEM presupune coordonarea strânsă a politicilor economice şi fiscale, iar în cazul ţărilor care
îndeplinesc anumite condiţii existenţa unei politici monetare unice şi a unei monede unice –
euro, stabilitatea ratei de schimb şi soliditatea finanţelor publice.
Secţiunea I. Administrarea Monedei Euro

Odată cu apariţia monedei euro, responsabilitatea politicii monetare a revenit Băncii


Centrale Europene (BCE), entitate independentă creată în acest scop, şi băncilor naţionale
ale statelor membre care au adoptat euro. Împreună, acestea formează Eurosistemul.
Politica fiscală (impozitarea şi cheltuielile) rămâne atribuţia guvernelor naţionale –
deşi acestea pot adera la reguli comune privind finanţele publice, cunoscute sub denumirea de
Pact de Stabilitate şi Creştere. De asemenea, guvernele naţionale îşi menţin competenţele în
domeniul politicilor structurale (ocuparea forţei de muncă, pensiile şi piaţa capitalurilor), dar
acceptă să le coordoneze în scopul realizării obiectivelor globale de stabilitate, creştere şi
creare de noi locuri de muncă.

Secţiunea a II-a. Statele care utilizează moneda unică euro

Euro este moneda a 329 milioane de persoane care locuiesc în cele 16 ţări din zona
euro. De asemenea, este folosit, fie ca mijloc legal de plată, fie din motive practice, de o serie
de alte ţări, cum ar fi statele vecine sau fostele colonii.
De aceea, nu este surprinzător că moneda euro a devenit rapid a doua monedă
internaţională, ca importanţă, după dolar, iar în unele privinţe (de exemplu, numerarul aflat în
circulaţie) chiar a depăşit moneda americană.

Subsecţiunea I. State UE care utilizează EURO


În prezent statele membre participante la euro sunt Austria, Belgia, Cipru, Finlanda,
Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia,
Slovenia şi Spania. Aceste ţări sunt numite frecvent "Zona euro" sau "Euroland". Iată mai
jos datele la care statele au adoptat moneda unică euro.
1999
BELGIA, GERMANIA, IRLANDA, SPANIA, FRANŢA, ITALIA, LUXEMBURG,
ŢĂRILE DE JOS, AUSTRIA, PORTUGALIA ŞI FINLANDA

2001
GRECIA

2007
SLOVENIA

2008
CIPRU, MALTA

2009
SLOVACIA

Subsecţiunea a II-a. State non-UE care utilizează moneda euro

Andorra, Monaco, San Marino şi Vatican folosesc de asemenea euro, deşi nu sunt în
mod oficial membri euro, nici măcar membri ai UE. (Au folosit înainte monede care au fost
înlocuite prin euro.) Dintre acestea, Monaco, San Marino şi Vatican şi-au creat propriile
monede, cu propriile simboluri naţionale pe spate. Andorra foloseşte monede franceze şi
spaniole, de vreme ce au folosit francul francez şi peseta spaniolă ca şi monede ale sale.
Aceste ţări folosesc euro datorită unor înţelegeri cu statele membre UE (Italia în cazul
principatului San Marino şi oraşului Vatican, Franţa în cazul principatului Monaco), aprobate
de către Consiliul Uniunii Europene.

Muntenegru şi Kosovo, care au folosit marca germană drept monedă a lor, au adoptat
de asemenea euro, deşi, spre deosebire de cele trei state de mai sus, nu au intrat în nici o
înţelegere legală în mod explicit cu UE care să le permită acest lucru.

Alte locuri în care se foloseşte moneda euro sunt Teritoriile Franceze de peste mări,
Guiana Franceză, Guadeloupe, Martinica, Sfântul Bartolomeu, Sfântul Martin, Reunion,
Sfântul Pierre şi Miquelon, Mazotte, insulele clipperton şi teritoriile Australe şi Antarctice
Franceze, Regiunile autonome portugheze Azore şi Madeira şi Insulele Canare.
Ţările care au avut moneda naţională fixă în raport cu marca germană, ex. Bulgaria ,
şi-au fixat şi ele ratele de schimb în raport cu euro.

Din 2 februarie 2002, litasul lituanian (LTL) a intrat în ERM II, rata de schimb fiindu-
i fixată în raport cu euro în locul dolarului american.

Danemarca şi Regatul Unit au obţinut o derogare, nefiind obligate să adopte moneda


Euro. Suedia, participanţii votând împotriva adoptării euro, cu 56,1% voturi contra şi 41,8%
voturi pentru. Această decizie a fost luată pentru o perioadă de minimum cinci ani.

În Danemarca un referendum pe tema aderării la euro a avut loc pe 28 septembrie,


2000, rezultând un procent de 53,2% împotriva aderării.

CAPITOLUL III. NECESITATEA MONEDEI EURO.


EFECTE ŞI PERSPECTIVE

Secţiunea I. Avantajele şi dezavantajele adoptării unei


monede unice

Subsecţiunea I. Avantaje

Pe lângă faptul că facilitează călătoriile, o monedă unică este un element pozitiv şi


din punct de vedere economic şi politic. Cadrul în care este administrat euro face din moneda
europeană o monedă stabilă, cu un nivel scăzut al inflaţiei şi cu rate ale dobânzilor
reduse, contribuind la soliditatea finanţelorpublice. De asemenea, moneda unică este un
complement logic al pieţei unice, a cărei eficienţă creşte. Folosirea unei monede unice
măreşte transparenţa preţurilor, elimină costurile de schimb monetar, pune în mişcare
mecanismele economiei europene, facilitează comerţul internaţional şi consolidează poziţia
UE pe scena internaţională. Dimensiunea şi forţa zonei euro oferă o mai bună protecţie
împotriva şocurilor economice externe, precum creşterile neprevăzute ale preţului petrolului
sau turbulenţele de pe piaţa valutară.
În acelaşi timp, trebuie să menţionăm că moneda euro reprezintă pentru cetăţenii
Uniunii un simbol tangibil al identităţii lor europene, de care se pot simţi din ce în ce mai
mândri, pe măsură ce zona euro se extinde şi îşi multiplică avantajele pentru statele membre
actuale şi viitoare.
Statele membre ale zonei Euro beneficiazã de faptul cã sunt parte a unui bloc mult
mai mare de monedã. Este mult mai dificil, de exemplu, pentru cei care speculeazã sã facã
profit rapid din schimbarea de monedã şi astfel sã înlãture mare parte din presiunea care
afecteazã valoarea. Cei care speculeazã au produs haos în ceea ce priveşte politica monetară
mondială la începutul anului 1990 şi au cauzat cãderea lirei sterline şi apoi a lirei italiene, dar
nu au determinat – cel puţin pânã acum – pagube majore monedei euro. Ca o consecinţã, zona
Euro este mult mai capabilã sã absoarbã creşterile de preţuri decât statele membre în mod
individual. De asemenea, influenţa monedei euro este mult mai extinsã. Comerţul în afara
zonei Euro reprezintã doar o treime din produsul intern brut al zonei Euro, şi totuşi ratele de
schimb au un efect asupra acestuia. Un euro puternic afecteazã în mod negativ exportatorii şi
descurajeazã investiţiile în zona Euro, dar de asemenea ajutã importatorii şi investiţiile din
zona Euro oriunde în lume.
Pentru cetãţenii UE, cãlãtoria în zona Euro este mult mai facilã, fãrã a necesita
schimburi împovãrãtoare de valutã. De asemenea, comparaţia preţurilor bunurilor şi a
serviciilor este mult mai uşoarã, ceea ce contribuie la îmbunãtãţirea funcţionãrii pieţei interne
şi la sprijinirea concurenţei sãnãtoase, aducând beneficii consumatorilor. Stabilitatea
economicã şi a preţurilor pe ansamblu adusã de euro este favorabilã pentru întreg climatul
economic, de la familii la agenţi economici. Datele recente estimeazã cã introducerea
monedei euro a determinat o creştere a ariei de comerţ intra-euro cu 5-15%.

Subsecţiunea a II-a. Dezavantaje

În timp ce beneficiile practice ale monedei euro sunt pe deplin recunoscute, mediul
schimbat al modului de realizare a politicii economice ce a fost anunţat a cauzat probleme
pentru politicieni. Nu numai cã guvernele au gãsit dificil sã lucreze cu constrângeri ale
politicii economice cauzate de euro, dar alţii au ajuns sã blameze moneda euro pentru faptul
cã le-a diminuat eforturile.
Poate cã cea mai frecventã plângere este cea a inabilitãţii Statelor Membre de a-şi
stabili propriile rate ale dobânzii. Recent, un numãr de politicieni, în mod notabil din
Germania, Franţa şi Italia, au solicitat rate pentru dobânzi mult mai mici astfel încât creşterea
economicã sã fie stimulatã. Dar datoritã faptului cã BCE şi-a stabilit rata principalã la 2% din
iunie 2003 şi pânã în decembrie 2005, aceşti politicieni par a nu fi ştiut cã ţãrile din zona
Euro aveau rate ale dobânzii mult mai mici decât au avut de-a lungul deceniilor. Incapacitatea
statelor membre de a modifica ratele dobânzii înseamnã de asemenea cã ele nu pot scãdea în
mod unilateral ratele dobânzii spre a încuraja investiţia sau sã le creascã spre a încuraja
economiile. O monedã unicã europeanã înseamnã o politicã monetarã unicã europeanã. Chiar
dacã nu existã nici o politicã economicã europeanã, toate Statele Membre din zona Euro
trebuie sã îşi conducã propriile politici economice în limitele stabilite de UE.

Secţiunea a II-a. Efectele EURO şi reacţia populaţiei

Multe persoane, şi în special cele în vârstã, tind sã facã conversia monedei euro în
fosta lor monedã, în special când e vorba de sume mari. În noiembrie 2006, Banca Centralã
Germanã a publicat un sondaj sugerând cã 77% dintre cetãţenii germani încã fãceau calcule
în mãrci germane. 94% dintre aceştia nu ştiau cã bancnotele de 500 euro au culoarea purpurie
şi 74% detestau sã-şi vadã bancnotele de 100 euro scanate. Chiar şi astãzi mai mult de 14,4
miliarde mãrci germane (aproape 7,2 miliarde euro) sunt încã economisite în dulapuri sau în
şosete. Se pare cã mulţi cetãţeni germani nu au încredere în moneda lor curentã, mai ales cã
vechea marcã germanã poate fi schimbatã oricând şi pe gratis la bãncile federale, astfel cã nu
e nici o grabã în acest sens. Aceasta este probabil indicativul unui nivel general de precauţie
din partea europenilor, dar este de asemenea un simptom al neîncrederii pe care multe dintre
statele membre o afişeazã faţã de UE.
Principala teamã faţã de euro este inflaţia preţurilor – care este în mod semnificativ
antrenatã de raportarea schimbãrii din 2002 a monedei euro. Cetãţeanul mediu s-ar putea
descurca cu conversia din vechea monedã în euro. Dar doar cei care noteazã în mod
sistematic preţurile au o viziune clarã asupra schimbãrii preţurilor unei largi canţitãţi de
bunuri. În practicã, deci, indivizii au avut impresia schimbãrii preţurilor dintr-un numãr mic
de valori scãzute ale produselor zilnice – o ceaşcã cu cafea sau o bere, o franzelã, un ziar –
ale cãror preţuri şi le-au adus aminte. Obiecte cu valoare micã ce erau achiziţionate zilnic şi
preţurile unor servicii au cunoscut o creştere a preţului mult mai mare decât bunurile şi
serviciile cunoscute deja ca având o valoare ridicatã. Obiectele cu valoare micã au apãrut ca
mult schimbate ca urmare a rotunjirii preţurilor, aşa cum este cazul majoritãţii ţãrilor din zona
Euro.
Preţurile rotunjite fac viaţa mai uşoarã deopotrivã pentru cumpãrãtor şi pentru
vânzãtor (monedele de 1 şi 2 eurocenţi nu mai sunt fabricate în Olanda şi Finlanda, deşi ele
rãmâne în vigoare din punct de vedere legal), dar acestea tind sã dea impresia greşitã în ceea
ce priveşte valoarea relativã a monedei euro.
În acest context existã un alt fenomen: cu cât folosirea vechii monede dateazã mai de
demult, cu atât mai puternic e sentimentul cã preţurile au crescut. Motivul pentru acest lucru
este acela cã preţurile în moneda euro de astãzi sunt comparate cu preţuri din trecut. Adesea
neglijat, totuşi, este faptul cã vechea monedã ar fi creat preţuri mult mai mari datoritã
inflaţiei.
Falsificând impresia generalã, sondaje realizate pentru Comisia Europeanã au arãtat
cã, pe ansamblu, schimbarea cãtre moneda euro nu a adus creşteri de preţuri semnificante.
Efectul schimbãrii preţurilor pe ansamblu a fost în medie mai micã decât 0,3%.
Unele dintre Statele Membre iau în considerare posibilitatea organizãrii de
referendum-uri cu privire la decizia de a adera sau nu la zona Euro odatã ce au îndeplinit
criteriile de convergenţã. Danemarca şi Suedia au organizat amândouã referendum-uri cu
privire la aderarea la euro în 1999, obţinând rezultate negative de fiecare datã.
În iunie 2005, revista Stern a raportat cã 56% dintre intervievaţii germani au spus cã
încurajeazã revenirea la marca germanã. Câţiva politicieni italieni au solicitat Italiei sã se
retragã din zona Euro, cel mai celebru fiind Silvio Berlusconi. „Liga Nordului” separatistã
din Italia a propus sã se ţinã un referendum cu privire la revenirea Italiei la lira italieneascã, şi
multe dintre partidele de extremã dreapta din întreaga Europã au solicitat o revenire la
monedele naţionale, deşi acestea promovau mai mult naţionalismul decât EMU şi succesul
monedei euro.
Comisia Europeanã, pe de altã parte, a interzis posibilitatea ca o ţarã odatã intratã în
zona Euro sã abandoneze noua monedã. Euro este aici ca sã rãmânã, întrucât avantajele
cântãresc mult mai greu decât orice problemã, deopotrivã la nivel naţional cât şi european.
Secţiunea a III-a. Viitorul Uniunii Economice şi Monetare

Problema majorã pentru UEM în anii care urmeazã, în ceea ce priveşte Uniunea pe
ansamblu, va fi reprezentatã de interesele europene versus cele naţionale. În ianuarie 2007,
Financial Times a raportat cã o mare parte din cetãţenii Franţei, Italiei şi Germaniei credeau
cã moneda euro a adus prejudicii economiilor lor în timp ce a avut un efect pozitiv asupra
economiei per ansamblu a UE.
Dimpotrivã, un sondaj diferit condus de International Herald Tribune a arãtat
încrederea în moneda euro. Sondajul din martie 2007 aratã cã 89% din populaţia Franţei şi a
Italiei, 93% din cea a Spaniei şi 83% din cea a Germaniei cred cã moneda euro va fi moneda
standard în Europa în anul 2057.
Dacã percepţiile scepticilor faţã de zona Euro sunt sau nu întemeiate când vine vorba
de economiile naţionale, acest aspect este încã supus dezbaterii, aşa cum ar putea fi
argumentat cã ţãrile mult mai mari şi mult mai stabile trebuie sã experimenteze scãderi
economice pentru a putea aduce noile State Membre la acelaşi nivel economic. În fapt, aria
Euro în 2006 a înregistrat cea mai mare creştere economicã din 2000 şi perspective de
creştere au fost anunţate. De asemenea, economia germanã a început sã-şi revinã la începutul
anului 2007. Astfel, economia zonei Euro rãmâne cea mai puternicã, cu fluctuaţii recente în
privinţa ratei dobânzii mai mici pentru euro decât pentru dolar. Moneda euro a înlãturat
dolarul ca monedã predominantã în tranzacţiile de pe pieţele internaţionale, iar acum este cea
care însumeazã deja 25% din rezervele internaţionale, câştigând teren faţã de dolar.
Pentru Statele Membre care au adoptat moneda euro, multe s-au schimbat. Decizia
iniţialã de a deplasa piaţa unicã cãtre o monedã unicã pare a fi fost una practicã, dar în spatele
uniunii economice şi monetare se aflã un proiect politic amplu. Odatã ce un Stat Membru
intrã în zona euro el devine parte a „inimii Europei”, cu o integrare mai puternicã şi mult mai
profundã decât cea din UE-27. Într-adevãr, alãturi de partea economicã a criteriilor
Copenhaga existã o serie de condiţii politice şi legale pentru aderare.
Schimbãrile sunt anunţate a avea loc cu primele douã sau trei noi State Membre
deodatã. În contradictoriu cu introducerea monedei euro, caz în care Statele Membre au
adoptat euro cu trei ani înainte ca bancnotele şi monedele sã fie lansate pe piaţã, introducerea
monedei euro în noile State Membre se pare cã va fi mai rapidã. Majoritatea noilor State
Membre planificã sã aibã un scenariu „big bang”, ceea ce înseamnã schimbãri în bani lichizi
şi non-lichizi care vor avea loc în acelaşi timp.

Slovenia

Slovenia, cel mai nou membru al zonei Euro, a fost mult timp vãzut ca „elevul model”
dintre noile State Membre. A avut cea mai uşoarã şi directã cale cãtre integrare. Ljubljana a
decis dupã 6 luni ca preţurile sã fie arãtate doar în euro. Dupã ce a aderat la ERM II în iunie
2004, şi-a construit drumul prin reforme economice şi financiare. În 2005 inflaţia a fost de
2,3%, şi PIB a atins nivelul de 83% din nivelul mediu în UE , având o ratã de creştere
economicã de 3,9%. Astfel, în mai 2005 Comisia europeanã a propus Sloveniei sã fie
membru al zonei Euro în mai puţin de 2 ani. Şefii de stat ai UE au fost de acord în iunie 2006
şi miniştrii de finanţe ai Statelor Membre, care au ultimul cuvânt în privinţa admiterii de noi
membri, au oficializat decizia o lunã mai târziu. În toamna anului 2006, un model de monedã
slovenã de 2 euro a fost publicat. Avea ca imagine portretul poetului France Presseren, care a
compus imnul naţional al Sloveniei şi care e vãzut ca cel mai faimos poet sloven. Adoptând
moneda euro în ianuarie 2007, ţara a intrat în zona Schengen, şi pentru prima jumãtate a
anului 2008 a preluat preşedinţia UE.

Celelalte noi State Membre ale UE

Pentru cele 10 noi State Membre care au aderat la UE în 2004, adoptarea monedei
euro este obligatorie în conformitate cu tratatele lor de aderare, în care fiecare dintre ele au
adoptat deja întregul corp de legislaţie europeanã. Nici unul dintre noile State Membre nu au
luat în considerare opţiunea de opt-out (neparticipare) asemãnãtor Danemarcei şi Marii
Britanii în 1992. Astfel fiecare din cele 10 state este aşteptat sã adopte moneda euro când
criteriile de convergenţã sunt pe deplin realizate.
La începutul anului 2007, Cipru şi Malta au aplicat pentru a adera la zona Euro.
Comisia va analiza situaţiile celor douã şi în concordanţã cu criteriile de convergenţã, va
recomanda miniştrilor de finanţe sã accepte sau sã respingã aplicaţiile acestora.
Statele membre mai mici, non-membre ale zonei Euro se pare cã reuşesc sã adere la
zona Euro mai repede decât statele mai mari. Într-adevãr, din 1999 şi din a doua fazã a ERM,
Estonia, Lituania şi Slovenia au aderat la ERM II în iunie 2004 (mai puţin de douã luni dupã
momentul aderãrii lor la UE) şi în mai 2005, Cipru, Latvia şi Malta au aderat de asemenea.
Statele Baltice se pregãtesc sã adere la zona Euro cât de curând condiţiile economice le vor
permite. Iniţial aceste ţãri plãnuiau sã fie gata pentru adoptarea euro în perioda 2007 – 2008.
Totuşi, toate se luptã sã îndeplineascã criteriile de inflaţie într-un mod susţinut şi nevoia de a
reconsidera realistice datele-ţintã naţionale. Micro statele non-EU, ca Vatican, San Marino şi
Monaco, au adoptat euro ca parte a uniunilor lor de monedã cu statele membre EU actuale,
iar Andorra, Montenegro şi Kosovo au adoptat euro în mod unilateral, deşi Andorra cautã sã-
şi oficializeze propriile aranjamente.
Din contrã, deşi Slovacia a intrat în ERM II în 2005, se pare cã nu va adera la zona
Euro pânã cel mai devreme 2009, şi state mai mari ca Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia şi
România nu au aderat încã la ERM-II. Cehia şi Ungaria au planificat sã intre în zona Euro în
2010, deşi amândouã au acum o aderare amânatã şi nu şi-au stabilit încã o nouã datã. Polonia
nu are încã o datã ţintã oficialã pentru adoptarea monedei euro. Bulgaria şi-a stabilit data
limitã pentru 2010 dar mai mult ca sigur cã va mai avea de aşteptat, în timp ce România se
pare cã nu va adera la zona Euro mai devreme de 2014.
Opinia publicã a UE în câteva noi State Membre e în schimbare. Mai mulţi cetãţeni
simt cã beneficiile statutului de membru s-au observat foarte puţin. Aceştia sunt în special
suspicioşi în ceea ce priveşte gãsirea unui mod de a se poziţiona în politica economicã destul
de restricţionatã pe care se pare cã o reprezintã EMU. Mai mult, aceştia vãd majoritatea
economiilor din zona Euro ca luptându-se pentru creştere economicã, în timp ce propriile lor
economii au crescut cândva mult mai rapid. Dacã obiectivul pentru noile State Membre este
de a se aduce pe ele însele la o performanţã economicã asemãnãtoare cu cea a vechilor State
Membre pe cât de repede posibil, atunci de ce, se pune întrebarea, graba de a adopta politici
economice care fac acest lucru mult mai dificil?
Mai rãu, cetãţenii din noile State Membre vãd dovada clarã cã vechile State Membre
nu sunt dornice de a le ajuta sã avanseze, din cauza potenţialei concurenţe generate faţã de
cele din urmã. Mai mult, unele State Membre ale UE au impresia cã criteriile economice
necesare pentru noile state sunt aplicate într-un mod mult mai strict decât aplicarea Pactului
reformat pentru Stabilitate şi Creştere Economicã care guverneazã ţãrile din zona euro.
CAPITOLUL IV. MODIFICĂRI ALE POLITICII
MONETARE ÎN TRATATUL DE LA LISABONA

Odată cu intrarea sa în vigoare, 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a pus la


dispoziţia Uniunii cadrul legal şi instrumentele juridice necesare pentru a face faţă
provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor.Tratatul de la Lisabona a pus
la dispoziţia UE mijloace şi instrumente eficiente de acţiune asupra factorilor de presiune
interni şi externi, acestea asigurând o mai mare eficienţă în luarea deciziilor, o democraţie
lărgită prin conferirea unui rol mai mare Parlamentului European şi Parlamentelor naţionale,
o acţiune puternică în plan extern.

Una dintre schimbările pe care tratatul de la Lisabona le-a adus în ceea ce priveşte
politica monetară a statelor membre UE şi a zonei euro constă în faptul că acum, Comisia
poate să transmită avertismente „directe” statelor membre a căror disciplină financiară nu este
foarte riguroasă, ceea ce poate la un moment dat să pericliteze funcţionarea zonei euro.

Statele membre trebuie să-şi considere politicile economice ca fiind o chestiune de


interes comun, având obligaţia de a le coordona în cadrul Consiliului care elaborează
orientările generale ale politicilor economice ale statelor membre şi ale Uniunii. Acesta
formulează în acest scop un proiect pe baza recomandării Comisiei şi înaintează Consiliului
European un raport cu acest subiect. Consiliul European, pe baza raportului Consiliului,
dezbate concluziile privind orientările generale ale politicilor economice ale statelor membre
şi ale Uniunii şi, în temeiul acestor concluzii, Consiliul adoptă o recomandare care stabileşte
aceste orientări generale.

Consiliul are obligaţia de a informa Parlamentul European cu privire la recomandarea


sa. Pentru a asigura o mai bună coordonare a politicilor economice şi a unei convergenţe
durabile a performanţelor economice ale statelor membre, Consiliul, pe baza rapoartelor
prezentate de către Comisie, supraveghează evoluţia economică în fiecare dintre statele
membre şi în Uniune, şi măsura în careb politicilor economice sunt în conformitate cu
orientările generale menţionate mai sus şi efectuează periodic o evaluare de ansamblu.

Pentru a realiza această supraveghere multilaterală, statele membre transmit Comisiei


informaţii privind măsurile importante pe care le-au adoptat în domeniul politicii lor
economice, precum şi orice altă informaţie pe care o consideră necesară.
În cazul în care se constată că politicile economice ale unui stat membru nu sunt conforme cu
orientările generale ale politicilor economice ale statelor membre şi ale Uniunii sau că acestea
riscă să compromită buna funcţionare a Uniunii economice şi monetare, Comisia poate adresa
un avertisment respectivului stat membru. Consiliul, la recomandarea Comisiei, poate adresa
recomandările necesare statului membru în cauză.

Totodată, Consiliul, la propunerea Comisiei, poate decide să facă publice


recomandările sale. Fără a aduce atingere celorlalte proceduri prevăzute în tratate, Consiliul,
la propunerea Comisiei, poate decide, în spiritul solidarităţii dintre statele membre, să adopte
măsuri corespunzătoare situaţiei economice, în special în cazul în care apar dificultăți grave
în aprovizionarea cu anumite produse, în special în domeniul energiei.
În cazul în care un stat membru se confruntă cu dificultăţi sau este serios ameninţat de
dificultăți grave, datorită unor catastrofe naturale sau unor evenimente excepţionale situate în
afara controlului său, Consiliul, la propunerea Comisiei, poate acorda statului membru în
cauză asistenţă financiară din partea Uniunii, în anumite condiţii.

Totuşi, Tratatul stabileşte că statele membre trebuie să evite deficitele publice


excesive şi face referire la moneda unică euro, la aplicarea unei politici monetare unice şi a
unei politici unice a cursurilor de schimb, al cărui obiectiv principal îl constituie menţinerea
stabilităţii preţurilor în conformitate cu principiul unei economii de piaţă deschise în care
concurenţa este liberă.

În contextul crizei financiare globale care a început în 2008, moneda euro a fost
puternic afectată. Este de remarcat cazul recent al Greciei care, pentru a putea beneficia de
avantajele zonei euro, şi-a falsificat datele economice şi monetare, în prezent aflându-se în
situaţie de faliment statal. În acest context, alte state membre ale zonei euro sunt de asemenea
afectate, ceea ce face de înţeles reacţia Germaniei care se gândeşte serios să revină la moneda
naţională.

Politica monetară a Uniunii Europene este într-un grav pericol de a suferi un eşec, mai
ales din cauza deciziilor luate în Martie 2010, care, deşi menite să susţină euro, au dus la
pierderea independenţei Băncii Centrale Europene, prin asumarea unor garanţii şi credite în
valoare de 750 de miliarde de euro.

BIBLIOGRAFIE

1. CHABOT, Christian N., Euro: Moneda europeană, edit. Teora, 2000.


2. DUMITRU, Felicia, Construcţia Europeană, edit. Bibliotheca, 2004.
3. FUEREA, Augustin, Manualul Uniunii Europene, edit. Universul Juridic, 2010.
4. FUEREA, Augustin, Drept comunitar al afacerilor, edit. Universul Juridic, 2006.
5. Tratatul de la Lisabona de amendare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a
Tratatului instituind Comunitatea Europeană – sursa
http://ec.europa.eu/publications/booklets/others/84/index_ro.htm
6. Comisia Europeană, O Europă, o monedă. Drumul către Europa, 2010.

7. Surse online:
l www.ec.europa.eu
l http://bookshop.europa.eu/is-bin/INTERSHOP.enfinity/WFS/EU-
Bookshop-Site/ro_RO/-/EUR/ViewPublication-Start?
PublicationKey=QC3209190
l http://ec.europa.eu/publications/booklets/others/84/index_ro.htm
l http://ro.wikipedia.org/wiki/Euro