CURS 2

Politici contabile şi estimări contabile

1. Definirea politicilor şi estimărilor contabile
Standardele internaţionale de raportare financiară stabilesc politici
contabile care conduc la
informaţii financiare relevante şi credibile privind tranzacţiile şi alte
evenimente la care acestea se aplică.
Bazele de evaluare pe baza cărora sunt întocmite situaţiile financiare
reprezintă politici contabile care
afectează în mod semnificativ analiza bilanţului, contului de profit şi
pierdere, tabloului fluxurilor de
trezorerie, tabloului variaţiei capitalurilor proprii şi notelor la situaţiile
financiare.
Organismul internaţional de normalizare, prin intermediul Cadrului
conceptual identifică
următoarele convenţii (baze) de evaluare:
-costul istoric – conform acestei baze de evaluare activele sunt
contabilizate la nivelul mărimii
lichidităţilor sau echivalentelor de lichidităţi plătite sau la nivelul valorii
juste a bunurilor cedate în
schimbul achiziţiei lor. Datoriile sunt înregistrate la nivelul mărimii
lichidităţilor primite în schimbul
obligaţiei sau la nivelul mărimii lichidităţilor care se aşteptă să fie
vărsate pentru a deconta obligaţia, în
cursul normal al exploatării (cazul provizioanelor). Adesea, această
bază de evaluare este combinată cu
alte baze de evaluare, de exemplu: evaluarea stocurilor se realizează
la bilanţ la cea mai mică valoare
dintre costul istoric şi valoarea netă de realizare;
-costul actual (curent) – activele sunt înregistrate la nivelul valorii
lichidităţilor sau echivalentelor
de lichidităţi pe care ar trebui să le plătim dacă acelaşi activ sau un
activ echivalent ar fi achiziţionat
astăzi. Datoriile vor fi contabilizate la nivelul valorii neactualizate a
lichidităţilor sau echivalentelor de
lichidităţi care ar fi astăzi necesare pentru a achita obligaţia. Prin
respectarea acestei baze (specifică
evaluării la bilanţ), se înlocuieşte o certitudine fundamentată pe trecut
cu o alta oferită de prezent, dar
care însă va deveni şi ea trecut destul de rapid. Dacă privim din
perspectiva trecutului, alegerea acestei
convenţii e justificată pe deplin, însă din perspectiva viitorului, se pune
întrebarea dacă altă bază nu ar fi
mai potrivită;
-valoarea realizabilă – activele sunt evaluate la nivelul mărimii
lichidităţilor sau echivalentelor de
lichidităţi ce ar putea să fie astăzi obţinute în urmă vânzării lor, în
contextul unei cesiuni nelichidative.
Datoriile figurează la nivelul valorii de decontare, adică la mărimea
neactualizată a lichidităţilor ce ar
urma să fie plătite pentru a achita datoriile în cursul normal al
exploatării. IASB utilizează şi conceptul
de valoare justa (fair value). Aceasta este valoarea la care un activ
ar putea fi schimbat sau o datorie
decontată, între părţi bine informate care îşi dau acordul, în cadrul unei
tranzacţii în care preţul este
determinat obiectiv. Conceptul de valoare justă este fundamentat pe
existenţa unei pieţe active (piaţă
unde sunt reunite următoarele condiţii: elementele negociate sunt
omogene, se pot găsi în orice moment
în mod normal cumpărători şi vânzători ce pot ajunge la un acord şi
preţurile sunt puse la dispoziţia
publicului). De multe ori însă stabilirea unei valori juste este greu de
realizat şi este foarte subiectivă (se
ia în calcul rezultatul tranzacţiilor recente, realizate asupra activelor
similare).
-valoarea actualizată – activele sunt contabilizate la valoarea
actualizată a fluxurilor nete de
lichidităţi pe care un element este se presupune că le generează în
cursul normal al exploatării. Datoriile
figurează la valoarea actualizată a ieşirilor de fonduri nete viitoare ce
se aşteaptă să conducă la achitarea
obligaţiilor în cursul normal al exploatării.
Exemplu:
O societate achiziţionează la data de 27.03.2007 un activ în valoare de
45.000 lei, amortizabil în 3
ani, după metoda lineară. La 31.12.2007 amortizarea cumulată a
activului este de 11.250 lei. Datorită
inflaţiei, la 31.12.2007, preţurile au crescut faţă de martie 2007 cu
15%. Datorită uzurii morale, valoarea
de pe piaţă a activului la 31.12.2007 este de 32.000 lei. Dacă
societatea ar vinde activul la data de
1
31.12.2007, ar trebui să suporte costuri de vânzare în valoare de 200
lei. Ca urmare a utilizării activului
în următorii ani (n=3), societatea poate obţine următoarele fluxuri
nete: 12.500 lei în anul 2008, 11.500
lei în anul 2009, 10.000 lei în anul 2010, valori ce pot fi actualizate
anual cu o rată (i) de 12%.
Determinaţi, la data de 31 decembrie 2007, valorile ce ar fi prezentate
în bilanţ în cazul utilizării
următoarelor baze de evaluare:
a. cost istoric:
b. costul de înlocuire (în condiţii de inflaţie) :
c. valoarea realizabilă netă:
d. valoarea actualizată:
Deşi baza de evaluare cel mai des adoptată de întreprinderi în vederea
întocmirii situaţiilor
financiare este costul istoric, Consiliul IASB nu impune o bază anume.
Astfel, entităţile utilizează
diferite baze de evaluare în mod unic sau în combinaţii diverse.
În România costul istoric este folosit în majoritatea cazurilor, situaţie
determinată de accentul pus
în întreprinderile româneşti pe verificabilitatea informaţiei obţinută cu
ajutorul acestei convenţii. Deşi şi
costul actual şi valoarea realizabilă sunt prevăzute de reglementările
româneşti, acestea sunt puţin
utilizate.
Aplicarea unei politici contabile şi în cazul nostru, a bazelor de evaluare
nu se poate realiza fără
utilizarea diferitelor tehnici de estimare.
Tehnicile de estimare sunt metode şi estimări adoptate de o entitate
pentru a determina valorile
monetare ce corespund bazelor de evaluare (măsurare) selectate
pentru elementele ce compun situaţiile
financiare.
Delimitarea politici contabile-tehnici de estimare devine şi mai dificilă
pentru că ambele presupun
ca întreprinderea să recurgă la una sau mai multe baze de măsurare
(atributele monetare ale elementelor
ce compun situaţiile financiare). Metodele utilizate pentru a ajunge la
valori monetare adecvate, ce
corespund bazelor de măsurare selectate, nu reprezintă politici
contabile (exemplu: raportarea la preţul de
ieşire al unui bun similar), ci tehnici de estimare.
Determinarea valorilor de prezentare în situaţiile financiare ale unor
active şi datorii nu se poate
realiza cu precizie, ci sunt doar estimate, din cauza incertitudinilor
inerente activităţilor unei entităţi. De
exemplu, se pot face estimări ale: clienţilor incerţi; deprecierii
stocurilor, valoarii juste a activelor şi
datorilor, durata de utilitate a imobilizărilor etc. Procedura de estimare
implica judecăţi profesionale
bazate pe ultimele informaţii disponibile. În absenţa observării recente
a preţurilor pe piaţă utilizate
pentru a evalua unele active şi datorii, sunt necesare estimări în viitor,
spre exemplu: pentru a evalua
valoarea recuperabilă a diverselor categorii de imobilizări, efectul
deprecierii stocurilor, prevederile care
fac subiectul unor rezultate viitoare ale unor litigii în curs etc.
Estimările reprezintă aprecieri raţionale ale unor fapte şi
evenimente.Utilizarea de estimări
obiective este esenţială în întocmirea situaţiilor financiare şi nu trebuie
se pornească de la premisa că
această situaţie poate slăbi credibilitatea (fiabilitatea) informaţiilor
prezentate prin intermediul lor.
Organismul internaţional recomandă totuşi prezentarea informaţiilor
privind presupunerile şi alte suse de
incertitudine în estimare la data bilanţului pentru a creşte relevanţa,
fiabilitatea şi inteligibilitatea
informaţiilor raportate.
Exemple de politici contabile şi tehnici de estimare necesare
aplicării lor:
- IAS 2 Stocurile
Evaluarea stocurilor se realizează în momentul întocmirii bilanţului la
cea mai mică valoare dintre
costul lor şi valoarea lor realizabilă netă (preţul de vânzare
estimat ce ar putea fi obţinut pe parcursul
2
desfăşurării normale a activităţii, mai puţin costurile estimate pentru
finalizarea bunului şi costurile
necesare vânzării). În acest caz se combină baza de evaluare cost
istoric cu baza de evaluare valoare
realizabilă.
Evaluarea stocurilor la intrare se realizează la cost istoric (cost de
achiziţie,cost de producţie,
valoare de utilitate). Evaluarea stocurilor la ieşire se realizează prin
unul din cele două politici contabile
propuse de IAS 2: FIFO (primul intrat-primul ieşit) sau CMP (costul
mediu ponderat).
Pentru determinarea costului la care ar putea să fie prezentate
stocurile în situaţiile financiare se
corectează valorea de intrare cu costul bunurilor vândute. Valoarea
realizabilă netă trebuie determinată
pe baza celor mai credibile dovezi (de obicei, preţurile generale de
vânzare practicate pe piaţă) în
momentul în care are loc estimarea valorii stocurilor care se aşteaptă a
fi realizată. Estimarea valorii
realizabile nete ia în considerare scopul pentru care stocurile sunt
deţinute, de exemplu pentru stocurile
care urmează să fie livrate în baza unor contracte ferme pentru
vânzarea de bunuri sau prestarea de
servicii valoarea realizabilă netă este reprezentată de preţul stabilit
contractual. Preţurile generale de
vânzare practicate pe piaţă sunt în general reperele alese pentru
determinarea acestei valori. Când
preţurile materiile prime arată că nivelul costului produselor finite va fi
mai mare decât valoarea netă de
realizare, materiile prime vor fi aduse, prin depreciere, la valoarea netă
de realizare. Într-un astfel de caz,
costul de înlocuire al materiilor prime poate fi cea mai bună măsură
disponibilă a valorii nete de
realizare.
IAS 2 recomandă întreprinderilor şi utilizarea unor valori previzionate,
cum ar fi cele două metode
de evaluare a stocurilor: costul standard sau preţul de vânzare cu
amănuntul. Costul standard este
utilizat pentru evaluarea intrărilor şi ieşirilor de stocuri în cursul
perioadei contabile deoarece nu este
cunoscut costul efectiv
- IAS 11 Contractele de construcţii accepta două metode
(tratamente) pentru contabilizarea
contractelor de construcţii: metoda avansării lucrărilor, metodă
utilizată în majoritatea cazurilor
(tratamentul de referinţă) şi metoda terminării lucrărilor (tratament
alternativ sau autorizat). Pentru
aplicarea primei metode întreprinderea recurge la estimarea
gradului de avansare a lucrărilor de
construcţii, fie în funcţie de procentajul cheltuielilor suporate, raportate
la costul total, fie printr-o
măsurare fizică a lucrărilor efectuate în realitate.
-IAS 16 Imobilizările corporale prevede două posibilităţi de
evaluare a imobilizărilor corporale la o dată
ulterioră recunoaşterii iniţiale:
-prelucrarea de referinţă: după contabilizarea sa iniţială ca activ, o
imobilizare corporală trebuie
să fie recunoscută la costul său diminuat cu amortizările
cumulate; altfel spus, IAS 16 recomandă ca
evaluarea imobilizărilor corporale în momentul întocmirii bilanţului să
se facă la costuri istorice (costul
de achiziţie sau costul de producţie diminuat cu amortizările
cumulate).
-prelucrare autorizată: după contabilizarea sa iniţială ca activ, o
imobilizare corporală trebuie să
fie recunoscută la valoarea reevaluată (adică la valoarea justă din
data reevaluării), diminuată cu
amortizările ulterioare cumulate şi cu pierderile de valoare cumulate.
După ce au fost alese politicile contabile, trebuie să se stabilească una
sau mai multe tehnici de
estimare.
Evaluarea imobilizărilor la intrare se relizează la cost istoric (cost de
achiziţie, cost de producţie,
valoare de utilitate). Dar pentru stabilirea costului de intrare al unei
imobilizări, în unele situaţii,
întreprinderea recurge la estimarea iniţială a costurilor cu
dezafectarea activului şi refacerea
amplasamentului.
Pentru a determina amortizările cumulate, întreprinderea recurge la
mai multe estimări contabile:
metoda de amortizare (fiind determinată în urma estimărilor şi
calculelor rezultate din deciziile
conducerii şi care reflectă ritmul şi modul în care sunt consumate
avantajele economice viitoare ca
urmare a utilizării activului), durata de utillitate (estimarea acesteia
este o problemă de judecată
profesională, fiind stabilită în funcţie de utilitatea aşteptată de la
activul respectiv), valoarea reziduală
(suma netă pe care întreprinderea se aşteptă să o obţină prin vânzarea
unui activ, la sfârşitul duratei sale
de utilitate, după deducerea cheltuielilor legate de vânzare).
3
Valoarea justă a imobilizărilor este de obicei valoarea lor de piaţă
determinată prin estimare. În
cazul terenurilor şi clădirilor, valoarea justă este determinată de
experţi calificaţi şi este, în general,
valoarea de piaţă. Pentru imobilizările corporale strict specializate,
valoarea justă se identifică, de cele
mai multe ori, cu costul de înlocuire diminuat cu amortizările.
-IAS 17 Contracte de leasing
În cazul contractelor de leasing financiar întâlnim ca baze de evaluare
atât valoarea realizabilă,
cât şi valoarea actualizată, astfel activul şi implicit datoria trebuie
înregistrate în contabilitatea
locatarului la minimul dintre valoarea justă şi valoarea actualizată a
plăţilor minimale. În contabilitatea
locatorului creanţa acestuia se va înregistra la valoarea justă a
activului acordat în leasing. În aplicarea
acestor politici se utilizează mai multe estimări: opţiunea de
cumpărare, valoarea reziduală, redevenţele
trimestriale, rata implicită a dobânzii, metoda de amortizare, durata de
utilitate etc.
-IAS 36 Deprecirea activelor
În momentul întocmirii situaţiilor financiare, dacă în urma unui test de
depreciere valoarea
contabilă a unui activ este mai mare decât valoarea recuperabilă, se
constată o depreciere, iar activul va
fi prezentat în bilanţ la valoarea recuperabilă (valoarea contabilă
diminuată cu suma pierderilor de
valoare înregistrate). Dacă valoarea contabilă este mai mică decât
valoarea recuperabilă activul va
aparea în bilanţ la valoarea lui contabilă.
Valoarea contabilă se obţine din valoarea de intrare diminuată cu suma
amortizărilor şi pierderilor
de valoare, relative la acel activ.
Valoarea recuperabilă este valoarea cea mai mare dintre valoarea
justă netă (valoarea justă
diminuată cu cheltuielile de vânzare) şi valoarea sa de utilitate
(valoarea actualizată obţinută prin
estimarea fluxurilor de trezorerie viitoare aşteptate din utilizarea
continuă a unui activ şi din cesiunea sa
la sfârşitul duratei sale de utilizare).
Se combină şi în cazul acestei norme valoarea realizabilă netă cu
valoarea de actualizare, iar
tehnicile de estimare sunt multiple. Valoarea justă netă este fie cea
dintr-un acord irevocabil de vânzare,
fie preţul de piaţă al activului, fie preţul celei mai recente tranzacţii.
Estimarea valorii de utilitate se
realizează prin estimarea intrărilor şi ieşirilor viitoare de trezorerie,
generate de utilizarea continuă a
activului şi ieşirea sa finală şi prin aplicarea ratei adecvate de
actualizare la aceste fluxuri viitoare de
trezorerie.
-IAS 37 Provizioane, datorii eventuale (contingente) şi active
eventuale (contingente)
Valoarea provizionului care este prezentată în situaţiile financiare
trebuie să fie dată de cea mai
bună estimare a costurilor necesare stingerii obligaţiei actuale, la data
bilanţului. Atunci când efectul
valorii-timp a banilor este semnificativ, provizionul se constitue la
valoarea actualizată a cheltuielilor
estimate a fi necesare pentru stingerea obligaţiei. Rata de actualizare
utilizata trebuie sa fie rată înainte de
impozitare care sa reflecte evaluările pe piaţă ale valorii-timp a banilor
şi ale riscurilor specifice datoriei.
Pentru estimarea acestor costuri, se va ţine cont de experienţa unor
tranzacţii similare şi, în unele
cazuri, de opiniile unor experţi independenţi.
-prezentarea la bilanţ a creanţelor clienţi (clienţi incerţi) în
situaţia în care există probabilitatea
nerecuperării creanţelor în totalitate, se realizează la valoarea
realizabilă prin corectarea valorii de intrare
cu pierderile de valoare determinate prin estimarea gradului de
nerecuperare a crenţelor.
Studii de caz privind aplicarea politicilor şi estimărilor
contabile:
Exemplu 1:
La data de 1 ianuarie N-1 s-a achiziţionat o clădire la un preţ de
cumpărare de 31.000 lei,
cheltuielile cu transportul aferente fiind de 1.000 lei (transportul este
efectuat de acelaşi furnizor), TVA
19%. Conducerea estimează că durata de utilitate este de 20 ani,
valoarea reziduală este 0, iar metoda de
amortizare adecvată este cea liniară. La 31 decembrie N valoarea justă
a clădirii determinată de experţi
este de 57.600 lei şi managementul a decis reevaluarea acesteia. Să
se înregistreze achiziţia clădirii,
4
amortizarea exerciţiilor N-1, N şi N+1 şi reevaluarea clădirii. Să se
identifice politicile contabile adoptate
de întreprindere şi tehnicile de estimare utilizate.
Exemplu 2:
La data de 1.11.N societatea X este acţionată în justiţie de către un
client Y ca urmare a
nerespectării condiţiilor contractuale. La sfârşitul exerciţiului N,
consilierii juridici consideră că este
probabil ca X să plătească despăgubiri în valoare de 150.000 u.m. la
începutul exerciţiului N+1. În
exerciţiul N+1 cazul este soluţionat, X plătind suma de 190.000
u.m.despăgubiri. Care sunt înregistrările
pe care le efectuează întreprinderea în N şi N+1?
Exemplu 3:
La începutul exerciţiului N, o întreprindere a încheiat un contract de
licenţă pentru exploatarea
unui izvor de apă minerală pe o perioadă de 6 ani. Potrivit contractului
de licenţă, la finalul exploatării,
întreprinderea va trebui să îndepărteze instalaţiile folosite şi să
restaureze vegetaţia. Se estimează că,
pentru îndeplinirea obligaţiilor contractuale, sunt necesare cheltuieli de
300.000 u.m.. Presupunem o rată
de actualizare de 10%. Să se analizeze situaţia întreprinderii de la
sfârşitul exerciţiului N.
Exemplu 4:
La 31.12.N există indicii că o instalaţie de producţie a pierdut din
valoare. Se cunosc următoarele
informaţii pentru instalaţia de producţie :
-costul de achiziţie al instalaţiei este de 2.000.000 u.m., amortizarea
cumulată fiind de 300.000 u.m.
-pentru achiziţia instalaţiei de producţie s-a contractat un credit care
generează cheltuieli cu
dobânda anuale de 25.000 u.m.
-preţul de vânzare al unui produs realizat cu ajutorul instalaţiei este de
800 u.m., iar costul de
producţie pe unitatea de produs este de 600 u.m.
Se estimează că toate veniturile şi cheltuielile vor creşte cu 2%.
În exerciţiul N s-au vândut 2.000 bucăţi produse, iar întreprinderea
estimează că în viitor vânzările
vor rămâne constante. În N+1 instalaţia va face obiectul unei revizii
prin care se doreşte menţinerea
aceluiaşi nivel de performanţă stabilit iniţial. Cheltuielile estimate cu
reparaţiile sunt de 10.000 u.m.. În
N+3 întreprinderea va efectua o modernizare, cheltuielile estimate
fiind de 18.000 u.m..
Instalaţia va fi vândută la sfârşitul exerciţiului N+5, valoarea reziduală
fiind estimată la 4.000 u.m.
Se estimează că rata adecvată pentru actualizarea fluxurilor de
trezorerie aferente instalaţiei este de
10%.
Valoarea justă netă la finalul exerciţiului N este de 1.600.000 u.m..
Să se calculeze valoarea de utilitate la 31.12.N şi să se efectueze testul
de depreciere.
Exemplu 5:
Societatea X încheie pe 30.06.N un contract de locaţie cu societate Y în
următoarele condiţii :
-obiectul contractului - un utilaj
-durata contractului - 3 ani
-vărsământ iniţial – 20.000.000 u.m.
-sunt prevăzute 12 plăţi trimestriale de 2.000.000 u.m., achitabile în
ultima zi a trimestrului
-valoarea justă a utilajului – 41.593.865 u.m.
-opţiunea de cumpărare se exercită la sfârşitul celui de-al treilea an, iar
preţul de vânzare cumpărare
aferent opţiunii este de 1.000.000 u.m.
-valoarea reziduală a bunului este de 4.000.000 u.m.
Rata implicită a dobânzii la locatar este de 0,0329588, iar rata implicită
a dobânzii la locator este de
0,02251.
Durata de utilitate a utilajului este estimată la 5 ani, iar metoda de
amortizare este cea liniară.
Să se prezinte operaţiile efectuate de locatar şi locator în primul an al
contractului de leasing.
5