ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, INTAIA NOAPTE DE RAZBOI

CAMIL PETRESCU

REZUMAT PE CAPITOLE

Structura compozitionala a romanului „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de

1
razboi *, de Camil Petrescu, ar putea fi caracterizata prin mai multe trasaturi:
Romanul este alcatuit din doua carti corespunzatoare celor doua jumatati ale titlului:

Cartea I este „Istoria geloziei lui Stefan Qheorghldiu" (Calinescu), iar metafora din titlu ar
putea sugera {Itacirile personajului prin „noaptea" incertitudinilor sale, legate de iubirea
pentru sotia sa Ela.
Cartea a II-a constituie „un jurnal de campanie" (Calinescu) in care este evocat
spectacolul apocaliptic al razboiului - in fond tot o „noapte" sfarsita adesea in moarte.
Liantul dintre cele doua carti este Stefan Gheorghidiu -tanarul ars de febra ideilor,
„ inteligent si neprihanit" (cum il caracteriza G. Calinescu).
Autorul incearca astfel sa raspunda la intrebarea: Cum priveste dragostea si cum traieste
drama razboiului cautatorul de absolut?

Romanul „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi", de Camil Petrescu,

este„o proza superioara" (Calinescu), in care iubirea, razboiul, predestinarea, moartea si
absolutul, constituie motivele literare ale unei lungi confesiuni lucide facute de
tanarul intelectual Stefan Gheorghidiu.
Romanul este scris la persoana I. naratorul fiind si personaj.
In capitolul I {„La Piatra Craiului, in munte"), este conturat cadrul geografic, social si
psihologic in care se afla personajul protagonist.
„in primavara anului 1916, ca sublocotenent proaspat, intaia data concentrat, luasem parte,
cu un regiment de infanterie din Capitala, la fortificarea vaii Prahovei, intre Busteni si
Predeal."
Zona fiind importanta in perspectiva intrarii Romaniei in primul razboi mondial, Parlamentul,
partidele politice si presa vorbeau cu respect despre aceasta „fortificare".
in realitate, „transeele" erau „niste santulete ca pentru scurgere de apa", iar „gropile de lup"
erau atat de prost facute, incat „zece porci tiganesti cu boturi puternice, ar fi ramat, intr-o
jumatate de zi, toate intariturile de pe Valea Prahovei".
Aceasta este prima revelatie asupra razboiului demitizat. careia ii vor urma altele, in Cartea
a Ii-a.
Mutat, ulterior, la Piatra Craiului, Gheorghidiu participa la instructia rizibila (comparata cu
jocurile copiilor) si la alte activitati de tabara.
Desi acestea erau suportabile, iar camarazii erau „oameni cumsecade care isi credeau la
necaz", pentru Gheorghidiu, aceasta concetrare era „o lunga deznadejde". Sensibilizat de
dureroasele incertitudini ale iubirii pentru sotia sa Ela, tanarul traieste intr-o continua
tensiune psihica: „De multe ori, seara, la popota, era destul un singur cuvant ca sa
trezeasca ras-i coliri si sa intarate dureri amortite".
Pe acest fond sufletesc, are loc, intr-o seara, o discutie la popota ofiterilor, pe marginea
unei stiri din ziar: un barbat din lumea buna si-a ucis sotia necredincioasa si a fost achitat.
Opiniile diferite ale celor prezenti dau nastere la niste comentarii pe care tanarul le
considerafacile. Totusi, isi amana interventia, incercand sa castige bunavointa capitanului
Dimiu (de la care solicitase o permisie ca sa plece la Campulung, pentru a se intalni cu Ela).
Refuzat din nou, Gheorghidiu are o izbucnire nervoasa care-1 obliga sa paraseasca
incaperea.
Abia afara i se destainuie unui camarad, intr-un lung monolog despre iubire, din care
strabate o imensa suferinta.
Cauzele acestei dureroase zbateri sunt dezvaluite, prin retrospectiva, in urmatoarele patru
capitole care constituie „ un veritabil roman in roman " (N. Manolescu).
Capitolul al H-lea („Diagonalele unui testament") incepe in mod abrupt, printr-o
marturisire: „Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam
ca ma inseala (...) Era o suferinta de neinchipuit, care se hranea din propria ei substanta. "
Inceputa prin anii 1912-1913, in Universitatea bucuresteana, iubirea lui Stefan Gheorghidiu
pentru Ela se naste din orgoliu, tanarul fiind magulit de admiratia pe care i-o aratau colegii
pentru ca era „atat de patimas iubit de una dintre cele mai frumoase studente".
Dupa ce se casatoresc, cei doi traiesc in conditii materiale modeste, pana cand o intamplare
le schimba viata.
De Sfantul Dumitru, intreaga familie este invitata la unchiul Tache - personaj balzacian
zgarcit si foarte bogat, a carui moarte apropiata deschidea perspectiva mostenirii.
in timpul mesei, rudele vorbesc despre tatal lui Stefan, intelectual de valoare, dar idealist,
care murise sarac, lipsindu-i priceperea de a face avere (pe care o aveau fratii sai - Tache si
Nae Gheorghidiu).
Opiniile rudelor il lezeaza pe Stefan, care riposteaza taios, spre consternarea tuturor.
in mod paradoxal, peste doar trei saptamani, cand unchiul Tache moare, familia afla ca ii
lasase lui Stefan o avere, din care ii ramane destul chiar si dupa procesul pe care mama sa
si rudele i-1 intenteaza.
Acum, tanarul are o alta revelatie: cea a adevaratului caracter al Elei, care incepe sa
coboare de pe soclul pe care barbatul i-1 inaltase, reliefand un pragmatism necunoscut pana
atunci.
Capitolul al III-lea („E tot filozofie...") prezinta viata mondena a tinerei familii, cu
petreceri, vizite si dans - „preocupari" care-i aduc suferinta tanarului ars de febra ideilor.
Initiat de unchiul sau, Nae Gheorghidiu, in afaceri, Stefan se dovedeste a fi un inadaptat.
Pe masura ce Ela aspira spre luxul lumii bogate, sotul ei decade din rolul de „zeu", traind un
acut sentiment de inferioritate: „Am inteles ca in sufletul ei se petreceau comparatii care
nu-mi erau favorabile si ca suferea, fara sa spuna, din cauza asta."
Prin contrast, Ela (initiata de o anume Anisoara, verisoara lui Stefan) se integreaza perfect
in cercurile lumii bogate, coborand astfel din mitul iubirii transcendente, in terna realitate.
Din viata noua a familiei, se retine o intamplare, semnificativa pentru „noaptea"
incertitudinilor in care intra tanarul indragostit: excursia „in banda" la Odobesti, de
sarbatoarea Sfintilor Constantin si Elena.
In timpul acesteia, Ela ii acorda o atentie exagerata unui anume G. (Gregoriade), vag
avocat si ins gaunos, care-i va deveni foarte apropiat mai tarziu.
inca de la plecare, Ela a deranjat, de doua ori, pe toata lumea „ca sa izbuteasca sa-l aiba in
masina noastra pe G., dansatorul abia cunoscut cu doua saptamani inainte".
Mirat si apoi consternat de patrunderea acestui intrus in intimitatea lor, Gheorghidiu sufera
pentru fiecare gest al sotiei sale; faptul ca Ela dispare impreuna cu G., atentia pe care
femeia i-o acorda acestuia la masa, preferinta comuna a celor doi pentru un anume vals,
provoaca gelozia si tristetea tanarului, accentuata de o luciditate taioasa.
Intamplarea da nastere unei stari de incordata suspiciune intre soti, consolidata prin
episoadele de viata care i-au urmat: atunci cand, intr-o noapte, Stefan Gheorghidiu aduce
acasa o femeie „usoara", Ela il paraseste.
Capitolul al IV-lea {„Asta-i rochia albastra") prezinta impacarea dintre cei doi soti.
Intr-o dupa-amiaza de vara, Stefan si Ela se intalnesc, din intamplare, in fata unui chiosc de
ziare si se plimba indelung, schimband vorbe lipsite de importanta, pentru a-si masca sen-
timentele.
Frumoasa este nu discutia in sine, ci senzatia ca sufletele lor „pluteau deasupra
cuvintelor" ca si cand n-ar fi facut parte din aceasta lume.
In 1916, concentrat fiind la Piatra Craiului, Gheorghidiu o aduce pe Ela la Campulung,
pentru a-i fi aproape.
Acum, povestitorul revine la discutia de la popota, romanul iubirii din capitolele II-V
incheindu-se cu fraza: „Dar ultima scrisoare ma chema «negresit» la Campulung, pentru
sambata sau cel mai tarziu duminica".

Capitolul al Vl-lea {„Ultima noapte de dragoste") incheie Cartea I si rezuma cele doua

zile ale permisiei lui Gheorghidiu la Campulung.
Acesta gaseste aici o alta Ela, cu gesturi pe care nu i le cunostea si care isi arata intreaga
micime sufleteasca: ii cere s-o treaca in testament, pentru ca, in eventualitatea mortii lui pe
front, sa aiba existenta asigurata.
inca o data, cel care cautase iubirea absoluta are revelatia dureroasa a golului care il
inconjura.
Pe urma, iesind in oras, Stefan Gheorghidiu il intalneste pe G., fapt care-i acutizeaza
framantarile.
Hotarat sa-i pandeasca pe cei doi si sa-i ucida, tanarul este salvat de un superior care-1
duce la regiment, intrucat Romania intrase in razboi.

Cartea a II-a a romanului incepe cu capitolul „intaia noapte de razboi" in care este

zugravit primul asalt al armatei romane asupra granitei cu Austro-Ungaria.
Inca de acum, invalmaseala care precede atacul, spaima si apropierea mortii, aduc razboiul
in limitele omenescului.
Imaginea auditiva a primelor focuri de arma il impresioneaza profund pe tanarul
Gheorghidiu:„E originara ca intaiul om pe pamant si nu o voi uita pana la sfarsitul vietii,
niciodata".
Convins ca va muri, personajul ignora pericolul, indem-nandu-si oamenii sleiti sa inainteze.
Acum, de la inaltimea Magurii Branului sau aflat in bataia gloantelor, Stefan Gheorghidiu
priveste cu alti ochi viata lui tre- cuta: „De sotia mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de
atunci, mi-aduc aminte cu adevarat, ca de o intamplare din copilarie."
Capitolul al H-lea {„Fata cu obraz verde, la Vulcan") muta actiunea in satul cu acelasi
nume, in afara campului de lupta.
Intrucat satenii reclamasera jafurile unor tigani, Gheorghidiu este trimis in cercetare.
Protestele tiganimii sau imaginea copiilor desculti si cu burtile goale sunt zugravite cu mana
sigura de scriitor realist.
Portretul fetei care apare in titlul capitolului este cel mai frumos din tot romanul.
Luptele se aseamana intre ele si se dau, mai ales, noaptea; comenzile trec din gura in gura,
iar inaintarea este inceata ca a unui urias miriapod.
In peisajul sublunar, intamplarile apar stranii, rasturnate: soldatii care pleaca in patrulare
dispar ca intr-o alta lume, ordinele contradictorii produc haos, doua surori Manciulea
(acuzate de spionaj) conduc batalionul prin vadul Oltului si sunt decorate (capitolul III
„intamplari la apa Oltului").
Capitolul al V-lea („Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu") sintetizeaza Cartea a doua.
Tabloul razboiului este reconstituit ca spectacol inspaimantator, cu sugestii apocaliptice:
exploziile sunt asurzitoare, iar obuzele scurma pamantul, aruncandu-1 peste oameni, ca o
prevestire a intoarcerii in tarana primordiala.
Meritul autorului consta in surprinderea omenescului din fiecare luptator: zgomotul
exploziilor se rasfrange, amplificat, in suflet, provocand o spaima ancestrala; corpul se
incordeaza in asteptarea altei explozii, iar gestul instinctiv de aparare este parca de la
inceputul lumii; imaginea trupurilor contorsionate aminteste de frescele din biserici, in care
o mana nemiloasa impinge oamenii in abisul Iadului.
Frica i-a intors pe oameni in preistorie („Animalic, oamenii se strang unii langa altii"), iar
instinctul de aparare este mai puternic decat suferinta aproapelui („iar cel de la picioarele
mele are capul plin de sange"). Tragismul scenei se concentreaza in ultima propozitie: „Nu
mai e nimic omenesc in noi".
Acest fragment (cum sunt multe altele in acest volum) ar putea explica si viziunea lipsita de
eroism asupra razboiului, proprie lui Camil Petrescu.
Pe buna dreptate, G. Calinescu afirma ca paginile Cartii a Ii-a constituie „ tot ce s-a
scris mai subtil, mai frumos despre razboi in literatura noastra".
Dimensiunile acestei tragedii colective il salveaza pe Stefan Gheorghidiu; el devine un
Izbavit prin participarea la aceasta perpetua jertfa.
Ranit si spitalizat, tanarul va veni apoi acasa. Scrisoarea anonima care il instiinta ca Ela il
inseala aproape ca nu mai conteaza, convingerea lui fiind formata.
Cei doi se despart, barbatul lasandu-i Elei „Tot trecutul" (epilogul „Comunicat apocrif").