PESCARUL AMIN

de Vasile Voiculescu
povestire fantastica
proza contemporana

Povestirea "Pescarul Amin" a fost scrisa de Vasile Voiculescu (1884-1963) In anul

1958 si publicata postum in volumul intituiat "Capul de zimbru"(1966), facand parte din
proza contemporana. "Pescarul Amin" este o povestire fantastica, deoarece
evidentiaza mitul apei ca motiv esential, ca substanta primordiala germinativa a vietii;
povestirea simbolizeaza facerea lumii, explicand geneza universului din mediul acvatic
si nasterea fiintelor din pesti, ca mit totemic.
Tema povestirii este ilustrata de statutul omului ce vine dintotdeauna in aceasta lume ca
pastrator al unei ancestrale familiaritati cu natura si lumea animala, in care-si simte
infipte adanc radacinile devenirii sale, precum si intoarcerea sa la stadiul genetic primar,
reintegrandu-se astfel in circuitul universal. Naratorul omniscient si naratiunea la
persoana a III-a definesc perspectiva narativa a povestirii. Timpul narativ este
cronologic, iar spatiul narativ imbina realul cu imaginarul. Modalitatea narativa se
remarca prin absenta marcilor formale ale naratorului, de unde reiese distantarea acestuia
de evenimente. Incipitul este reprezentat de imaginea artistica a revarsarii fluviului
Dunarea.

Constructia subiectului

Fantasticul prozei lui Vasile Voiculescu are ca specific ilustrarea lumii reale, obisnuite,
in cadrul careia este posibila manifestarea fireasca a elementelor fabuloase, care fac parte
din viata oamenilor, creand, in acest fel, ineditul si senzationalul in banalul cotidian.
"Pescarul Amin" este o povestire fantastica, Vasile Voiculescu insinuand in lumea reala
credinta straveche, fabuloasa ca omul se trage
dintr-un animal sacru, considerat stramosul sau si recunoscut ca totem. Asadar,
fantasticul in povestirea "Pescarul Amin" este realizat prin imbinarea realului cu
fabulosul.
Planul real este reprezentat de colectivitatea pescarilor din Delta Dunarii, care, la
inceputui primaverii, se lupta cu "puhoaiele nebune" pentru a apara pestii "buimaciti de
mal" si tarati in fluviu de "iuteala vijelioasa" a apelor.
Actiunea, caracterizata prin inlantuirea cronologica a faptelor, incepe cu o imagine
impresionanta a revarsarii Dunarii, intr-o primavara cand dezghetul provoaca naruirea
fluviului din matca, ale carui "ape furioase nu-l mai incapeau", imagine reluata a haosului
originar, fenomen ce constituie si incipitul povestirii. Din cauza revarsarii Dunarii,
pescuitul devenise impracticabil, deoarece pestii se ascundeau ametiti pe fundul apelor
involburate si asteptau sa se domoleasca "maniile dezlantuite" in Delta Dunarii.
La Pociovelistea, oamenii, impreuna cu un brigadier, instaleaza capcane pentru a prinde
crapii si "celelalte semintii dunarene". Amin, "un pescar aratos" si foarte priceput se
straduieste sa impiedice alunecarea pestilor spre Dunare si ramane sa vegheze capcanele
saptamani in sir, pentru ca este cel "mai iscusit, mai harnic si mai intelept" dintre toti
pescarii, abil in gasirea solutiilor de reparare a gardurilor, daca s-ar intampla ceva cu
acestea.
Faptura lui Amin este fabuloasa, seamana cu o amfibie, este inalt, "sui, cu pieptul mare,
[...] cu brate lungi si palme late ca niste lopecioare, cu coapse si picioare asijderi
desirate", se scurteaza sau se lungeste cand se scufunda in apa, intocmai "ca broasca din
arcurile incheieturilor de la toate madularele". Pielea lui este fara nici un pic de par,
lunecoasa, semanand cu stramosii lui, neamul Aminilor, despre "care se zice ca s-ar fi
tragand din pesti". Cand iese din ape, "se zvanta intr-o clipa", iar pielea lui este
acoperita"de niste solzisori". Aici se face simtita vocea auctoriala care face o prima
trimitere catre mitul totemic, sugerand ca vietuitoarea sacra din care se trage omul este
pestele.
Dupa aproape o saptamana de panda, Amin a zarit pentru o clipa spinarea "unei namestii"
care se afunda fulgerator in bulboana si presupune ca este "un somn urias" ce bantuia de
cativa ani balta, provocand "pradaciuni" si speriind copiii care se scaldau. Credinta
populara autohtona a creat o legenda legata de stima apelor, duhul rau care poate lua
felurite infatisari pentru a produce necazuri oamenilor, pentru a-i atrage in adancurile
apelor si a-i ineca. Naratorul sugereaza ca stima luase de data aceasta infatisarea unui
"somn urias".
Pescar ambitios, Amin face planuri sa prinda somnul, incearca sa-l momeasca,
intinzandu-i nade cu pesti, apoi, intr-un acces de nebunie, isi baga un picior in apa,
balabanindu-l drept momeala, deoarece "dihania" era "dedulcita la carne de om".
Obsedat de pestele urias, Amin nici nu observase ca apele se retrasesera, ca pasarile deltei
se intorceau inapoi pe aceste meleaguri, ca intreaga natura renastea la viata. In aceeasi
seara, soseste echipa la Pociovelistea si toti sunt uimiti de "intamplarea cu somnul urias".
Deodata, se zareste la fata apei "o namila" care se zvarcoleste, rupe plasa si "intr-o clipa
se duse cu ea la fund", tarandu-i in bulboaca si pe cei patru pescari. Oricat de putin
zarisera pestele, oamenii putusera vedea ca nu este un somn, ci un morun enorm, "cu
ratul de mistret, pe capatana mica si-nfundata". Acum isi explica ei de ce pestele statea
numai la fund, pentru ca rama in namol, "cum ii era obiceiul". Mirarea oamenilor este
justificata, intrucat morunii "nu stau niciodata in balti", ci in mare, de unde intra in
Dunare, numai pentru a-si lasa icrele intamplarea aceasta este considerate "o minune" si
Amin este cuprins de tristete pentru ca lasase acest miracol "in mainile altora".
Identificarea morunului i se parea lui Amin "ca o nenorocire", apasandu-i "din ce in ce
mai greu pe suflet", toata intamplarea amintindu-i o poveste "uitata", pe care i-o spusese
bunicul sau, scena construita in maniera flash-back. Asadar, naratorul introduce treptat
elementul fabulos in viata reala a oamenilor prin "minunea" care se petrecea sub ochii
lor: prezenta nefireasca a morunului in apa baltii Pociovelistea.
Ramas din nou singur, Amin era mahnit, ar fi vrut sa prinda somnul, cu care avea vechi
rafuieli pentru ca acesta "ii inhata regulat ratele, gastele de pe balta", ba o data ii apucase
un miel si un vitel care se adapau in balta. Morunul nu era agresiv, se hranea numai cu
pesti mici, pe care ii prindea atunci cand veneau "ca niste nerozi sa-l gadile la mustati".
Brigadierul si inginerul piscicol hotarasc sa se puna dinamita, rezolvand "dintr-o data
toata problema". Amin este revoltat de aceasta "nelegiuire", deoarece dinamitarea nu era
permisa nici de lege si s-ar distruge nu numai gardurile cu toata schelaria, ci si pestii si
vadul se vor face praf.
Planul fabulos se accentueaza, manifestandu-se evolutiv, crescand in profunzime pana
ocupa total realul in finalul povestirii. Amin parcurge un drum spiritual dinspre viata spre
moarte, incheind astfel ciclul existential prin revenirea sa la totem, prin contopirea
definitiva cu stramosul sau, morunul, care este in aceasta povestire animalul sacru din
care a aparut omul.

Pescarul Amin

Vasile Voiculescu este o personalitate complexa, intr-un singur om intalnindu-se

simultan carturarul, medicul, educatorul, ziaristul, etnograful si folcloristul si nu in
ultimul rand scriitorul. S-a nascut la 27 noiembrie 1884, comuna Pirscov, judetul Buzau.
Dupa ce urmeaza clasa I la Plescoi, comuna aflata in vecinatatea Plescovului, este trimis
la o scoala cu internat din Buzau. A urmat liceul in doua etape: una la Buzau si alta la
Liceul “Gheorghe Lazar” din Bucuresti.

Pescarul Amin este in literatura romana unul dintre reprezentantii omului animal. El este
urmasul unei familii vechi ce descinde din pesti. Barbatii acestei familii au fost pescari
din tata in fiu, dar nu erau pescari obisnuitri. Ei comuniacau cu apele, cu valtorile.
Demult, familia aminilor stapanea toata balta Pociovelistii, dar, datorita schimbarilor
sociale Amin ajunge un simplu paznic.

Pescuitul are, ca si vanatoarea legi nescrise, cutume antice ce si-au pierdut originile in
negura timpulu. Prespectandu-le el imparte pestii in doua mari categorii: buni si rai.
Somonu este perfid, lacom, ii ataca animalele si copii. Din aceasta cauza el vrea sa il
prinda la inceput pe pestele urias. Insa apoi isi da seama ca este vorba de un morun.
Niciodata n-a pescuit moruni, legile nescrise interzicandu-i acest lucru.

Socul cel mare il are atunci cand aude de dinamita. In pescuit este vorba de iscusinta nu
de tehnologii. Este u ritual magic, o panda, o lupta spirituala intre doua suflete ce lupta
pentru supravietuire. Lui Amin ii displace ideea de a prinde un peste ‘interzis’ atat de
usor si fara o motivatie temeinica.

Devine agitat, inconjoara si controleaza gardurile de nenumarate ori. Se culca. Noaptea

este cel mai bun sfetnic. Isi aminteste de un basm sau mai bine zis de un algoritm dintr-un
basm: trebuie sa se dea peste cap de 3 ori si se preface in gand. Disperarea il indeamna sa
incerce orice solutie xcare l-ar putea ajuta. In mintea lui se da odata peste cap si intra intr-
un loc numit de el fundul mortii, apoi inca odata si se simte de parca a inviat dupa un
innec si ultima data cand se opreste intr-un luminis adanc. De fapt el este intr-o calatorie
astrala. I n acel moment el poate avea raspuns la orice intrebare. Descopera cu adevarat
ce este viata. Ea ‘nu este nici ziua de azi, nici maine, nici anul intreg’. Ceea ce conteaza
sunt lucrurile infaptuite de tine.

Apoi intra in lumea pestilor si de acolo isi vede stramosii, acesta fiind unul dintre
semnele care ii prevesteau moartea.
In sfarsit ajunge si la morun. Un morun sacru ce se hraneste cu luceferi si se ascunde intre
constelatii, ce reprezinta universul ancestral al stramosilor lui. Morunul reprezinta
dumnezeul apelor, al valtorilor, al pescarului, un spirit antic ce guverneaza universul
acvatic.
Apoi descopera ca morunul este de fapt stra-stramosul sau, intemeietorul neamului
Aminilor. Acesta il conduce spre rai, un rai ce se afla in ape. Vazandu-l Amin isi da
seama ca nu poate permite ca acest taram fabulos si sacru sa fie distrus doar pentru
capriciul unui tanar ca nu stie inca sa traiasca. Atunci rupe gardurile, da drumul pestilor si
odata cu morunul se duce si el pierzandu-se in infinitatea universului acvatic.

Referindu-se la drumul sau poetic, Vasile Voiculescu precizeaza: “Tin sa declar ca

activitatea mea poetica se datoreste in mare parte lui Ion Pillat. El m-a indemnat, m-a
obligat sa scriu. A scos cu banii lui Cugetul Romanesc la care am colaborat constant.
Ambii am avut apoi multumirea sa fim premiati, eu cu volumul Parga, el cu Gradina
intre ziduri”. In 1941 mai avea pregatit pentru tipar volumul de versuri intitulat
“Veghe”, dar razboiul ii bareaza drumul si astfel cateva texte vor intra in editia
definitiva “Poezii”, aparuta la Fundatia Regasa pentru Literatura si Arta in 1944, iar
restul se vor intalni cu cititorul dupa moartea autorului.
Ultimul Berevoi
                                 de Vasile Voiculescu

     Se terminase războiul şi veniseră vremuri noi dar tulburi pentru locuitorii de la munte;
vânătorii şi moşierii dispăruseră, oamenilor li se confiscase toate armele, iar prin codrii
muntelui s-au înmulţit fără măsură jivine (urşi, lupi) care provocau multe pagube în
stânile şi cirezile oamenilor.
     Îngroziţi de toate acestea oamenii apelează la practici spirituale străvechi pentru a-şi
apăra animalele. Astfel şapte sate de la poalele Sturului se sfătuiesc şi ajung la concluzia
că e o „boală de urs”, în spatele căreia se afla Necuratul. Căutând din casă în casă, într-un
cătune uitat de lume, găsesc un om bătrân, care însă credea în practicile sale magice.
Acestuia i se zicea „căciulă împletită” pentru că avea pe cap o căciulă moştenită de mult,
ca semn al dacilor liberi şi de neam. Bătrânul zice că va curăţa muntele de „spurcăciuni”
şi se transformă într-un tânăr voinic.
     El ajunge la munte, cu cele trebuincioase fluier şi cimpoi. Ajuns la stână, stinge focul
aprins cu chibrituri şi face altul prin frecarea a două lemne. Astfel lumea trebuia să se
întoarcă în era lemnului şi a pietrei.
     Îi pregăteşte pe ciobani şi îi obligă să trăiască după regulile vechi ale păstorilor.
Bătrânul culege ierburi şi rădăcini din care a făcut o băutură magică, care le-a dat puteri
magice. În acest timp jivinele au făcut în continuare dezastru.
     Într-o noapte prielnică ursului, cu lună plină, începe ritualul descântecului : intră
singur în staul, aţâţă focul şi îi aduce pe rând pe cei şapte boari; pe vătaf îl aşează în
mijloc, iar pe ceilalţi în dreptul fiecărei bâte înfipte în perete, formând jumătate de cerc
cu deschiderea spre ieslea în care era ascunsă o femeie acoperită cu pielea de vită cu
coarne.
     Afară se aud vitele, ciobanii se fac că dorm şi intră dihania neagră, un urs, care se
îndreaptă spre iesle. Moşul începe să cânte din fluier, ciobanii încep să facă o horă în
jurul ei. Ciobanii încep să o lovească cu nişte trestii uşoare, care se rup însă, şi jivina se
repede la ei. Văzând că fiara nu putea fi înfrântă,

bătrânul cheamă în ajutorul lor pe duhul marelui taur al muntelui. Ajutorul duhului este
prezent prin şapte dihănii cu coarne înfăşurate în piei de vită. Aceste dihanii se luptă cu
ursul şi îl înfrâng. În jurul pielii de urs se încinge un joc de sărbătoare, semn al biruinţei :
alesul a strâns bâtele, le ia şi va urmări jivina până are loc un ritual de împerechere şi
nuntă.
     Când se ivesc zorile, păstorii îşi primesc bâtele.
     La ieşirea din vale e pusă pe post de sperietoare blana ursului. De asemenea vitele sunt
duse într-o strâmtoare a muntelui de unde la lăsarea serii nu puteau fi mişcate din loc în
loc.
     Vraciul supărat îşi invocă strămoşii Berevoi pentru a-l ajuta şi a-i spune unde a greşit
de nu-i iese vraja. Însă îşi dă seama că el nu greşise, dar dispăruse vraja din lume. Atunci
el se hotărăşte să-şi sacrifice viaţa pentru a-i ieşi vraja şi a nu-i dezamăgi pe oameni.
Atunci el îmbracă blana de urs, pentru a-l provoca pe taur, dar pentru că nu se mişcă,
vraciul dezbracă blana şi se aruncă în capul lui.
     Animalul se înfurie şi îl străpunge cu coarnele apoi îl aruncă în iarbă unde e zdrobit de
toate vitele cu picioarele. Astfel moare vraciul şi odată cu el şi magia în care crezuse.