Capitolul I

Dreptul penal – ramură distinctă de drept

1. Definiţia şi importanţa dreptului penal

Dreptul penal constituie instrumentul principal prin care sunt

apărate valorile sociale împotriva unor comportamente care încalcă
regulile de convieţuire unanim acceptate.
Dreptul penal este o ramură distinctă în perimetrul sistemului de
drept, care reuneşte toate normele juridice penale, aplicându-le în
condiţiile legii. De asemenea, prin intermediul dreptului penal se studiază
în profunzimea lor normele juridice cu caracter penal.1
Definiţia dată dreptului penal, deşi restrânsă între anumite limite
normative, totuşi, în cursurile de specialitate, mulţi specialişti ai doctrinei
penale o definesc în mod diferit.2
Combaterea criminalităţii nu şi-ar avea finalitatea dacă normele
juridice penale nu ar fi aplicate, de aceea considerăm că aceste norme
formează o ramură distinctă în sistemul de drept, anume dreptul penal.
Apreciem că dreptul penal, ca ramură distinctă a sistemului de
drept românesc, are în conţinutul său totalitatea normelor juridice
elaborate în sfera puterii legislative, care stabilesc faptele ce constituie
infracţiuni, condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru o răspundere penală,
sancţiunile şi alte măsuri ce urmează a fi aplicate de către instanţele
judecătoreşti persoanelor care au comis acele fapte, în scopul apărării
valorilor constituţionale ale statului de drept.
Observăm aşadar că din definiţia dreptului penal, ies în evidenţă
caracterisiticile acestei ramuri de drept, care o individualizează în aria
complexă a sistemului de drept, şi anume:
a – dreptul penal este o ramură distinctă în sistemul de drept
românesc, alături de dreptul constituţional, dreptul civil, dreptul
administrativ, dreptul familiei, dreptul internaţional etc.
1. Gheorghe Nistoreanu şi Alexandru Boroi, Drept penal.Partea generală, Editura All Beck,
Bucureşti, 2002, p.3.
2. Vezi C.Mitrache, Drept penal român.Partea generală. Editura „Şansa”- S.R.L., 1997, p.8; C.
Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Editura All, Bucureşti, 1997, p.2; Vintilă Dongoroz
şi colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol I,Editura Academiei,
Bucureşti, 1969; Vasile Dobrinoiu şi colectiv, Drept penal.Partea generală, Editura Europa Nova,
Bucureşti, 1997, p.7.

1
 b – în raport cu celelalte ramuri de drept, dreptul penal are o
autonomie distinctă, fiindcă reglementează un anumit gen de relaţii
sociale, adică pe acelea care se referă la reacţia socială împotriva
infracţiunilor;
c – dreptul penal are o structură unitară, dispoziţiile sale
completându-se reciproc, neputând funcţiona decât împreună;
d – dreptul penal este format din totalitatea normelor juridice
care reglementează un anumit gen de relaţii în viaţa socială, anume doar pe
acelea care cuprind în conţinutul lor normativ legea penală;
e – dreptul penal stabileşte prin normele sale, care anume fapte
constituie infracţiuni, în ce condiţii o persoană poate răspunde penal şi ce
sancţiuni sunt posibile a fi aplicate în situaţia în care aceste norme nu sunt
respectate;
f – scopul normelor juridice penale este de a apăra ordinea şi
statul de drept împotriva acelor fapte care sunt apreciate că prezintă un
pericol social.
Este evident că aceste trăsături conferă dreptului penal un rol
aparte, specific, care este distinct de celelalte ramuri din sistemul de drept,
fiind, totodată, principalul instrument în combaterea criminalităţii, şi, în
general, în apărarea valorilor sociale ameninţate de comportamente care au
în conţinutul lor un pericol social deosebit.

2. Obiectul dreptului penal

Obiectul dreptului penal este constituit din totalitatea relaţiilor

de represiune penală care i-au naştere după comiterea infracţiunii între
individ şi stat, prin care statul are dreptul şi obligaţia de a trage la
raspundere penală pe cel care a încălcat legea, iar infractorul are
obligaţia de a suporta pedeapsa, chiar dacă nu este de acord cu ea.
Alte opinii definesc obiectul dreptului penal într-un sens mult mai
larg, apreciind că acesta este constituit din relaţiile de apărare socială care
iau naştere între membrii societăţii pentru respectarea de către aceştia a
unor valori fundamentale, aşa cum sunt drepturile şi libertăţile omului,
ordinea publică, şi, în genere, însăşi societatea în întregul ei. 1
Discuţiile pe marginea dreptului penal nu se opresc aici. Unii
autori consideră că, şi pe bună dreptate, obiectul dreptului penal nu ia
1. Constantin Mitrache, Dreptul penal român.Partea generală, Editura de presă „Şansa” - S.R.L.,
Bucureşti, 1997,p.8.

2
naştere din momentul comiterii faptei penale, ci din momentul intrării în
vigoare a normei penale.
În general, poziţiile specialiştilor sunt aproape unanime în a
susţine că obiectul dreptului penal este format din relaţiile de apărare
socială, însă, opiniile lor nu mai sunt aceleaşi când se referă la întinderea
acestor relaţii.1 Astfel, cei care susţin că obiectul dreptului penal este
format din relaţiile sociale de represiune penală care se stabilesc între stat
şi infractor, prin care statul are dreptul şi obligaţia de a-l pedepsi pe
infractor iar acesta are obligaţia de a suporta pedeapsa, sunt criticaţi pentru
că ar restrânge sfera de aplicare a normei juridice penale doar la acele
situaţii de conflict, de represiune penală, care apar doar dacă s-a comis o
faptă penală şi nu ţine seamă şi de rolul preventiv pe care trebuie să-l joace
dreptul penal.
Apreciem că sfera acestor relaţii de apărare socială cu cât este mai
largă, cu atât obiectul dreptului penal va căpăta consistenţă în apărarea
acelor valori esenţiale ale societăţii. Aceste valori sociale sunt apărate până
la un moment dat prin conformarea indivizilor, însă, atunci când unul sau
mai mulţi indivizi din societate nesocoteşte norma socială penală, aceştia
intră în conflict cu legea penală, norma de conformare fiind tulburată de
relaţia de conflict iar pentru revenirea la situaţia anterioară, de conformare
şi restabilire a ordinii de drept încălcate, făptuitorul are obligaţia de a
suporta pedeapsa prevazută de legea penală încălcată.2
Concluzionând, apreciem că obiectul dreptului penal are o sferă
mult mai largă, în care sunt regăsite atât relaţiile de conflict cât şi cele de
conformare, de cooperare şi de prevenire a comportamentelor, care, la un
moment dat, din diferite motive, ar putea să conducă la încălcarea
normelor stabilite prin legile penale.

3.Scopul dreptului penal

Scopul dreptului penal este definit de legiuitor în cuprinsul art.1

Cod penal, care stabileşte că legea penală apără împotriva infracţiunilor
România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea
statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, propietatea, precum şi
1. Vintilă Dongoroz, Drept penal, 1939, p.28; Costică Bulai, Manual de drept penal.Partea generală,
Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., 1997, p.3.
V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, A. Boroi, I. Pascu, I. Molnar si V. Lazar, Drept penal.Partea
generală, Ed. Europa Nova, 1997, p.8.
2. C. Mitrache, op.cit., p.9 si Gh. Nistoreanu, Alexandru Boroi, op.cit., p.4-5.

3
întreaga ordine de drept. Aşadar, dreptul penal are drept scop apărarea
unor valori fundamentale esenţiale ale societăţii, iar enumerarea lor nu are
ca obiectiv decât stabilirea acelui cadru general de valori sociale care sunt
apărate de legea penală. La aceasta se adaugă şi acele valori care decurg
din calitatea României şi a cetăţenilor săi de membri ai Uniunii Europene.
Valorile sociale trebuie să fie apărate nu numai de normele
dreptului penal, ci de toate celelalte ramuri de drept, care prin mijloacele
lor specifice au obligaţia de apărare a tuturor valorilor sociale care cad sub
incidenţa dreptului.1
Politica penală a statului de drept îşi stabileşte drept scop de a
apăra atât societatea, în ansamblul său, cât şi pe cetăţenii care sunt membri
ai acestei societăţi, împotriva acelor fapte care prin natura lor intră sub
incidenţa legii penale. Dreptul penal este instrumentul principal prin care
statul îşi realizează politica penală.

4.Sarcinile dreptului penal

Dreptul penal, pentru a-şi atinge scopul său de principal instrument al

politicii penale, trebuie să îndeplinească urmatoarele sarcini;
a - asigurarea prevenirii infracţiunilor, aspect deosebit de
important în politica penală a statului, cunoscut fiind că este mai uşor şi
mai de dorit pentru valorile sociale apărate să previi acele fapte care
încalcă legea penală, atât prin incriminarea şi sancţionarea
comportamentelor umane periculoase cât şi prin ameninţarea celor
predispuşi la comiterea de infracţiuni, că, în cazul încălcării normei penale
de comportament vor fi sancţionaţi şi vor suporta rigorile legii;
b - să asigure crearea unui cadru legal prin care funcţia de
apărare socială să poată fi pusă în practică.
Această sarcină a dreptului penal nu poate fi pusă în aplicare
dacă norma penală încălcată nu descrie în conţinutul său faptele care sunt
periculoase pentru valorile sociale apărate, sancţiunile pe care le va
suporta acela care a încălcat norma penală. Pedeapsa trebuie să constituie
un principal mijloc de prevenire a infracţiunilor şi stabilirea ei de către
organele abilitate ale statului nu trebuie să dea naştere la abuzuri şi la
soluţii nedrepte, neproporţionale cu fapta comisă. Această funcţie are rolul
de a-l proteja inclusiv pe infractor împotriva unor eventuale abuzuri din

1. Gh. Nistoreanu şi Alexandru Boroi, op.cit. p.5.

4
partea celor chemaţi să aplice legea penală;
c - asigură dezvoltarea unor valori sociale noi, europene, în
conformitate cu drepturile omului.
Dreptul penal, prin reglementările sale, trebuie să asigure
protecţia valorilor sociale şi a relaţiilor sociale care iau naştere în
perimetrul acestora, a valorilor statului de drept, membru al Uniuni
Europene, valori care trebuie să fie în concordanţă atât cu prevederile
constituţionale cât şi cu cele europene, care acum formează un drept penal
comun, dreptul penal european.

5.Structura dreptului penal

Structura dreptului penal este dată de însăşi Codul penal, pe care

legiuitorul îl imparte în două părţi: partea generală şi partea specială.
Partea generală a dreptului penal fixează prin normele sale
reguli cu caracter general care sunt aplicabile părţii speciale, cum sunt:
limitele şi aplicarea legii penale în spaţiu şi timp; dispoziţiile generale cu
privire la infracţiune şi infractor; pluralitatea de infracţiuni şi cazurile de
recidivă; cazurile care înlătură caracterul penal al faptei; pedeapsa,
categoriile de pedepse şi individualizarea acestora etc.
Partea specială a dreptului penal cuprinde atât normele fixate în
Partea specială a Codului penal cât şi pe cele stabilite prin legile speciale.
Acestea sunt norme de incriminare a faptelor de natură penală, care
stabilesc în concret conţinutul fiecărei infracţiuni şi sancţiunile cu limitele
în care se încadrează acestea.
Cele două părţi ale Codului penal nu divizează în nici un fel
unitatea dreptului penal, ci, dimpotrivă, crează o legatură de unitate şi de
interdependenţă.1
Unii autori străini împart ideea că, dreptul penal, trebuie împărţit
în două ramuri: Drept penal general şi Drept penal special, însă, opinia
unanimă a specialiştilor români este că, o asemenea diviziune a dreptului
penal, nu este nici oportună şi nici justificată, în condiţiile în care normele
generale sunt dependente de cele speciale, între ele existând un raport
evident de susţinere, de interdependenţă şi condiţionare reciprocă.
Existenţa normelor generale nu este justificată dacă normele
speciale nu conferă aria de aplicabilitate, acestea condiţionându-se
1. C. Bulai, op.cit.,p.15; Gh. Nistoreanu şi Alexandru Boroi, op.cit.p.6; Ion Oancea, Tratat de drept
penal.Partea generală, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, vol I, 1993, p.18.

5
reciproc.1
În literatura juridică occidentală sunt opinii potrivit cărora, la cele
două subramuri arătate mai sus, partea generală şi partea specială, dreptul
penal ar trebui să mai adauge şi dreptul penal internaţional.
Dreptul penal internaţional s-a dezvoltat mult în ultima perioadă
datorită elaborării şi adoptări unor tratate internaţionale, bilaterale şi
multilaterale la care România este parte sau a aderat. Acesta vizează
aspecte privind cooperarea internaţională pentru incriminarea şi pedepsirea
unor infracţiuni comise în străinătate, stabilind cadrul legal pentru într-
ajutorarea juridică, extrădare, transfer deţinuţi etc.
Tratatele multilaterale conţin dispoziţii de drept penal material,
incriminările respective fiind destinate pentru a fi încorporate în dreptul
intern al ţărilor care au semnat astfel de înţelegeri. În România, atât
prevederile constituţionale cât şi cele stabilite în Codul penal, oferă
prioritate aplicării acestora faţă de dreptul intern.
Dreptul internaţional penal cuprinde normele care fac referire la
sancţionarea infracţiunilor contra păcii şi omenirii, cât şi infracţiuni de
trafic de stupefiante, terorism, falsificarea de monede sau alte valori,
piraterie, împiedicarea exploatării aeronavei sau navei etc.
Normele reglementate de dreptul internaţional penal fac referire la
responsabilitatea penală ce revine statelor atunci când ordinea publică
internaţională este violată.
Apreciem că, aceste subramuri, au în conţinutul lor norme care
justifică unificarea reglementărilor interne cu cele internaţionale, mai ales
în contextul în care România a devenit membru cu drepturi depline a
Uniuni Europene.
Dreptul penal de mâine al românilor va fi Dreptul penal european,
cetăţenii ţărilor membre ale U.E. fiind cetăţeni europeni, cu aceleaşi
drepturi şi obligaţii. Preocuparea din ultima perioadă de timp de a impune
subramuri noi ale dreptului penal, nu are în opinia noastră motivaţia
necesară, dreptul penal al afacerilor, dreptul penal al minorului sau dreptul
penal al mediului înconjurător au în conţinutul lor norme generale şi
speciale fixate în Codul Penal, însă, preocupările pentru crearea unui
spaţiu juridic penal unor norme ce pot fi cantonate în legile speciale nu pot
fi decât apreciate.

1. Gh. Nistoreanu şi A. Boroi, op.cit.,p.6.

6
 6.Legăturile dreptului penal cu celelalte ramuri de drept

Ca ramură de drept distinctă, dreptul penal ocupă un spaţiu bine

determinat în sistemul de ansamblu al dreptului românesc, având faţă de
celelalte ramuri de drept un caracter autonom, evidenţiat atât de obiectul
sau de reglementare cât şi de valorile sociale pe care le apără, stabilind
reguli de conduită pentru membrii societăţii, pe care aceştia trebuie să le
respecte, dar şi sancţiuni bine determinate atunci când normele penale sunt
încălcate.
Dreptul penal se află într-o strânsă legătură cu aproape toate
celelalte ramuri de drept, însă, aceasta este necesară, obligatorie uneori,
doar cu următoarele ramuri din sistemul dreptului românesc:
a - o legătură aparte, frăţească, are dreptul penal cu dreptul
procesual penal, în sensul că dreptul penal stabileşte faptele ce sunt
incriminate ca infracţiuni, sancţiunile care trebuie să fie aplicate şi
condiţiile în care individul care a încălcat legea penală poate fi tras la
răspundere, iar dreptul procesual penal evidenţiază procedura prin care se
ajunge la stabilirea răspunderii penale. Fără dreptul procesual penal ar
rămâne doar nişte norme juridice seci, fără eficienţă, deoarece cu ajutorul
procedurii penale se identifică şi se probează acele fapte considerate a fi
infracţiuni, se stabilesc modalitatea de judecată şi căile de control judiciar,
etc. Pe de o parte, nici dreptul procesual penal nu ar putea să-şi pună în
mişcare mecanismele sale (desfăşurarea urmăririi penale, judecata, căi de
atac etc.) fără dreptul penal, fiindcă nu s-ar cunoaşte care fapte sunt
apreciate ca fiind infracţiuni şi trebuie urmărite penal, cine sunt cei care
urmează a fi traşi la răspundere penală şi ce pedepse ar trebui aplicate. Deşi
au obiect şi principii de reglementare proprii, cele două ramuri distincte ale
sistemului de drept au acelaşi scop, anume tragerea la răspundere penală a
celor care încalcă legea penală şi înfăptuirea justiţiei penale;1
b - dreptul penal are strânse legături cu dreptul constituţional,
care stabileşte cadrul general de organizare, funcţionare a statului de drept
şi valorile sociale fundamentale care sunt apărate şi garantate prin
Constituţia României. Dreptul penal incriminează şi sancţionează acele
fapte care tulbură valorile protejate de legea fundamentală: persoana
umană şi drepturile sale, propietatea, autoritatea statului, suveranitatea,
independenţa, precum şi întreaga ordine de drept. Valorile fundamentale

1. Vezi în acest sens I. Oancea, op.cit., p.19 dar şi Vasile Dobrinoiu şi colaboratorii op.cit., p.13.

7
consfinţite în Constituţie sunt protejate, în principal, cu ajutorul normelor
de drept penal;
c - dreptul penal are legături cu dreptul civil, care reglementează
relaţiile privind patrimoniul şi sancţionează acele fapte care încalcă
drepturile patrimoniale, ca de exemplu: furtul, pirateria, înşelăciunea,
tulburarea de posesie, tăinuirea, distrugerea, tâlhăria etc., deoarece
sancţiunile fixate de dreptul civil în asemenea situaţii sunt insuficiente;1
d - dreptul penal are legături cu dreptul familiei, incriminând şi
sancţionând faptele de abandon de familie, bigamie, adulter, rele
tratamente aplicate minorului şi nerespectarea măsurilor privind
încredinţarea acestuia. Dreptul penal dă eficienţă unor prevederi stabilite în
Codul familiei, privind relaţiile de familie , asigurând o apărare mai fermă
a acestora;
e - dreptul penal are puternice conexiuni cu criminologia, apărând
sau interzicând anumite conduite umane, iar criminologia studiază cauzele
şi condiţiile care au determinat pe individ să încalce norma penală,
propunând măsuri care să conducă la diminuarea ratei criminalităţii.2
Raporturi de colaborare apropiate există şi cu criminalistica, cu
ajutorul căreia se probează împrejurările în care s-a comis o infracţiune; cu
dreptul administrativ, fiindcă, deseori răspunderea penală pleacă din locul
în care s-a oprit răspunderea administrativă, ca atunci când normele
dreptului administrativ sunt încălcate printr-un abuz în serviciu, o purtare
abuzivă, dare sau luare de mită de către un funcţionar etc.

7.Ştiinţa dreptului penal

Anterior am evidenţiat faptul că, dreptul penal, este o ramură de

drept în cadrul sistemului unitar de drept, alcătuită din totalitatea normelor
juridice care identifică faptele ce sunt apreciate ca fiind infracţiuni,
pedepsele şi condiţiile în care persoanele ce au comis infracţiuni pot fi
trase la raspundere penală.
Normele penale au o mai mare fundamentare dacă sunt explicate,
argumentate şi motivate teoretic.
Totalitatea ideilor şi concepţiilor, a teoriilor şi principiilor

1. I. Oancea, op.cit., p.26; Gh. Nistoreanu şi Alexandru Boroi, op.cit., p.26.

2. Vezi pe larg Tudor Amza şi Cosmin Petronel Amza, Criminologie. Tratat de teorie şi politică
criminologică, Editura Lumina Lex, 2008, p.11-43.

8
despre normele dreptului penal formează ştiinţa dreptului penal1. Această
ştiinţă constituie o ramură componentă a ştiinţelor juridice care are sediul
în tratate, monografii, cursuri, articole şi comunicări ştiinţifice,
deosebindu-se de dreptul penal, care, ca ramură de drept, îşi are normele
înscrise în Codul penal şi legi speciale.
Obiectul de studiu al ştiinţei dreptului penal este acordat în
totalitate normelor de drept penal şi el trebuie să explice originea,
conţinutul şi structura acestor norme, să analizeze condiţiile obiective
care impun apărarea socială a valorilor ce cad sub incidenţa normelor
dreptului penal, să stabilească măsurile care se impun a fi adoptate
pentru prevenirea şi combaterea infracţionalităţii.
Ştiinţa dreptului penal foloseşte ca metode de studiu căile
obişnuite în asemenea situaţii, adică apelează la metodele generale (uzitate
în analiza faptelor sociale, juridice şi economice) şi la metodele
particulare, care au o arie mai restrânsă, ca de exemplu datele oferite de
statistică, metoda comparativă, studiul de caz, experimentul etc. Cu
ajutorul acestor metode se elaborează teorii, teze, idei, care îşi aduc aportul
la perfecţionarea legislaţiei penale şi la demararea unor măsuri care să
contribuie mai eficient la diminuarea fenomenului criminalităţii.
Ştiinţa dreptului penal s-a conturat ca ştiinţă de sinestătătoare
după Revoluţia franceză din 1789, care a preluat ideile italianului Cesare
Bonesana Marchiz de Beccaria în faimosul Cod penal francez de la 1791.
De atunci, mai multe şcoli şi curente şi-au adus contribuţia la dezvoltarea
ştiinţei dreptului penal, cele mai cunoscute fiind: şcoala clasică, şcoala
pozitivistă şi şcoala apărării sociale. Ideile acestor şcoli au influenţat în
mod serios ştiinţa dreptului penal din epoca lor, fiind consacrate principii
care şi azi se regăsesc în codurile penale europene, ca de exemplu: toţi
oamenii sunt egali în faţa legii, legea trebuie să fie făcută publică, crimele
să fie mai întâi prevenite, pedepsele să fie proporţionale cu fapta, numai
legiuitorul trebuie sa creeze legi etc.2
În România, ştiinţa dreptului penal a început să se remarce
îndeosebi în ultimele decenii ale secolului XX, numeroase personalităţi
afirmându-se dea lungul timpului cu studii deosebit de apreciate în lumea
ştiinţifică, ca de exemplu: Vespasian Pella, Ioan Tanoviceanu, Vintilă
Dongoroz, George Antoniu, Traian Pop, Ion Oancea, Nicolae Volonciu,
Costică Bulai, Vasile Dobrinoiu, Avram Filipaş, Alexandru Boroi şi mulţi
1. C. Bulai, op.cit., p.21; I. Oancea, op.cit., p.35; Gh. Nistoreanu şi Alexandru Boroi, op.cit., p.8.
2. Vezi în detaliu Tudor Amza şi Cosmin Petronel Amza, op.cit., p.89-110.

9
alţii.

8.Principiile dreptului penal

Ca ramură distincă în sistemul de drept, dreptul penal are la bază

anumite idei care scot în evidenţă conţinutul normelor penale şi le
caracterizează.
Totalitatea ideilor, orientărilor care călăuzesc şi străbat întregul
drept penal, întreaga activitate de luptă împotriva infracţiunilor prin
mijloace de drept penal formează principiile fundamentale ale dreptului
penal.1 Aceste principii îşi au rolul lor bine determinat deoarece ele
trasează direcţiile şi limitele în care trebuie acţionat pentru a combate
fenomenul infracţional.
De asemenea, evidenţiem faptul că, în afara acestor principii
fundamentale pe care este fundamentat întregul drept penal, mai există şi
alte reguli cu un caracter mai limitat, având origini tot în principiile
fundamentale şi ele fac referire, de exemplu, la aplicarea legii penale în
spaţiu (principiul teritorialităţii sau principiul activitătii legii penale), la
pedeapsă (principiul individualizării pedepsei) etc.
Principiile fundamentale ale dreptului penal sunt:
a - Principiul legalităţii - este un principiu, care, pentru prima
dată, a fost formulat în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului de la
Revoluţia franceză din 1789, preluată apoi în Declaraţia universală a
drepturilor omului, adoptată de ONU la 10 decembrie 1948, cât şi în Pactul
Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat tot de ONU
la 16 decembrie 1966.
O atenţie deosebită este acordată acestui principiu, şi în
Convenţia europeană privind protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, adoptată în 1953. În conţinutul său, Convenţia foloseşte
formulări generale semnificative, ca de exemplu: ''în condiţiile legii'',
''prescrise de lege'', ''stabilite prin lege'', ''potrivit căilor legale'', ''conform
legii'', etc., însă, subliniem în mod deosebit conţinutul art.7 care stipulează
la pct.1 că: '' Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau omisiune
care, în momentul în care a fost comisă, nu constituie infracţiune, potrivit
dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se va aplica o
pedeapă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul în care infracţiunea

1. I. Oancea, op.cit., p.26.

10
a fost comisă.” În continuare, în acelaşi articol 7, pct.2, se prevede că:
''Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unor
persoane vinovate de o acţiune sau omisiune care, în momentul în care a
fost comisă, era incriminată conform principiilor generale de drept
recunoscute de naţiunile civilizate.”
Principiul legalitătii în dreptul penal face referinţă la două criterii
importante, anume: legalitatea incriminării şi legalitatea pedepsei aplicate
şi a măsurilor luate.
Legalitatea incriminării preia un principiu de drept roman anume
''nullum crimen sine lege'', în sensul că ''nu există infracţiune fără lege''.
Aceasta înseamnă că nici o persoană nu poate fi anchetată şi trasă la
răspundere penală dacă la momentul comiterii, fapta nu era incriminată de
legea penală ca infracţiune.
Subliniem faptul că, principiul legalităţii, este caracterizat şi de
teza că pedepsele care urmează să fie aplicate în cazul infracţiunilor sunt
stabilite dinainte de lege, instanţa având posibilitatea să aplice o pedeapsă
între limitele fixate de lege, de o anumită natură şi durată. Aceasta
evidenţiază legalitatea pedepsei şi a măsurilor care se vor lua, aspect
cunoscut în doctrină sub dictonul roman ''nulla poena sine lege'', adică ''nu
există pedeapsă fără lege''.
b - Principiul umanismului constituie o problemă prioritară a
lumii, la sfârşit de secol XX şi începutul secolului XXI. Drepturile omului,
si ocrotirea fiinţei umane sunt preocupări fundamentale ale statului de
drept, fiind necesară consfiinţirea lor în legislaţia internă şi internaţională.
Dreptul penal, prin normele sale, este chemat să asigure protecţie
omului, incriminând comportamentele care ar putea să aducă atingere
vieţii, sănătăţii, integrităţii corporale, libertăţii şi demnităţii persoanei.
Totodată, atunci când legea penală a fost încălcată, constrângerea pe care
o execută dreptul penal trebuie să aibe un caracter uman, asigurându-i
infractorului asistenţa juridică, asistenţa medicală şi respectându-i
demnitatea.
Executarea pedepsei trebuie să reprezinte pentru infractor un
moment de reeducare şi nu de umilire, astfel încât, la punerea sa în
libertate, să se poată asigura cu rapiditate integrarea sa socială.
c - Egalitatea în faţa legii penale, constituie un principiu, care,
deşi nu este reglementat în mod explicit în normele dreptului penal, totuşi,
în condiţiile unui stat de drept şi a integrării sistemului de drept romănesc
în sistemul de drept al Uniuni Europene, capătă o semnificaţie aparte, cu
11
consecinţe deosebite în planul consolidării unei democraţii autentice.
Constituţia României, revizuită prin Legea nr.429/2009 şi
aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, intrată în
vigoare la 29 octombrie 2003, stabileşte în art.16(1) că: ''Cetaţenii sunt
egali în faţa legii”, atât în calitate de beneficiari ai ocrotirii sale, cât şi în
calitate de destinatari ai exigenţelor dreptului penal.
d - Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.
Codul penal statuează în conţinutul său că nimeni nu poate fi tras
la răspundere penală decât dacă a săvârşit o faptă prevazută de legea
penală ca infracţiune.
Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, este săvârşită
cu vinovaţie şi este prevazută de legea penală. Aşadar, pentru existenţa
unei infracţiuni, cele trei elemente esenţiale (pericol social, vinovăţie şi
fapta să fie prevăzută de legea penală) trebuie să fie întrunite cumulativ,
lipsa uneia făcând ca fapta în cauză să nu fie infracţiune. Deci, fără
săvârşirea unei fapte care să întrunească cumulativ cele trei elemente
esenţiale, nu poate exista răspundere penală.
Există o instituţie în care, limitativ, sunt întrunite anumite cauze
care înlătură răspunderea penală (amnistia, lipsa plângerii prealabile,
împăcarea părţilor sau aşa numitele cauze de impunitate, care pot fi
generale - desistarea şi împiedicarea rezultatului - sau speciale, ca de
exemplu retragerea mărturiei mincinoase înainte de arestarea inculpatului
sau pronunţarea hotărârii de condamnare prevazute de art.260 al.2.cod
penal) – cazuri în care răspunderea penală a făptuitorului nu este atrasă.
e - Principiul răspunderii penale personale, atrage răspunderea
penală doar pentru persoanele care au săvârşit o infracţiune şi care sunt
vinovate de aceasta. Răspunderea penală este personală şi nu se poate
transfera altor persoane (părinţi, institutori, soţ etc.) aşa cum, spre
exemplu, există în dreptul civil.
Odată comisă o faptă, probată ca fiind infracţiune, dă dreptul şi
obligaţia statului ca, prin instituţiile sale specializate, să aplice pedeapsa.
Aceasta crează o obligaţie personală infractorului de a suporta consecinţele
juridice ale faptei sale.
f - Principiul reacţiei sociale împotriva infracţiunilor. Valorile
sociale ale statului sunt ocrotite cu ajutorul normelor penale, asigurând
astfel o protecţie a ordinii de drept, suveranităţii şi independenţei statului,
a persoanei fizice şi a drepturilor sale.
Reacţia socială, într-un asemenea context, contribuie la
12
consolidarea valorilor sociale menţionate mai sus, aspect care demarează
din momentul legiferării normelor juridice penale, continuând cu
incriminarea faptelor, descoperirea şi cercetarea lor şi culminând cu
sancţiunile aplicate de instanţele de judecată. Nu în ultimul rând, reacţia
socială orientează activitatea de incriminare, elaborare şi aplicare a
normelor penale în funcţie de cerinţele sociale.
g - Prevenirea faptelor de natură penală.
''Este mai bine să previi crimele decât să le pedepseşti. Acesta
este scopul final al oricărei legislaţii bune...”este opinia exprimată de
Cesare Bonesano Marchiz de Beccaria în anul 1764, atunci când a publicat
celebra lucrare ”Dei delitti e delle pene'' (Despre delicte şi pedepse).
Reducerea ratei criminalităţii, protejarea valorilor sociale
fundamentale care cad sub incidenţa legii penale, cât şi crearea unui
sentiment de siguranţă şi securitate civică pentru toţi membrii societăţii
sunt priorităţi în politica penală a statului de drept. Pentru ca aceste
priorităţi să aibe o rezolvare trebuie însă acţionat cu întâietate pentru
crearea premiselor şi a mijloacelor prin care prevenirea infracţiunilor să
devină o realitate.
“Este mai bine să previi...” spunea marele gânditor al secolului
XVIII, C. Beccaria. Într-adevăr, crearea unui cadru adecvat şi punerea la
dispoziţie a fondurilor necesare poate să îmbunătăţească mult activitatea
de prevenire.
Legea penală, prin conţinutul său şi pedepsele aplicate, asigură o
parte din prevenţia generală, însă, prevenirea se poate realiza prin
modalităţi dintre cele mai diverse, plecând de la înştiinţarea tuturor
persoanelor asupra severităţii legii, activitate susţinută de o propagandă
juridică permanentă, continuând cu o mai mare popularizare în mijloacele
de informare în masă, şi, nu în ultimul rând, prin adoptarea unor măsuri
complexe pe plan social, economic şi juridic, care să plece de la studii
aprofundate ale cauzelor şi condiţiilor care favorizează comportamentul
infracţional.

9. Izvoarele dreptului penal

Izvoarele dreptului, în general, cuprind sub raportul formei,

totalitatea legilor adoptate de Parlamentul României, după o procedură
specială, care reglementează cu o forţă juridică superioară relaţiile sociale

13
din diferite domenii.1
Izvoarele dreptului penal sunt cuprinse în totalitatea normelor
penale, norme care nu pot fi cuprinse decât în legi. Sunt opinii potrivit
cărora aceste legi cu caracter penal să fie grupate într-un singur cod, însă,
argumentele celor care se opun unei asemenea situaţii par să fie mult mai
consistente. În primul rând, gruparea într-o lege unică – cod - deşi ar
avantaja aplicarea acestuia şi ar fi în concordanţă cu scopul şi funcţiile
dreptului penal, totuşi, volumul mare de dispoziţii penale ar conduce la
realizarea unui Cod penal greu de mânuit, cu consecinţe diferite în planul
aplicării concrete a dispoziţiilor sale. În al doilea rând, gruparea într-un
cod penal a tuturor legilor speciale ar conduce la frecvente modificări ale
acestuia, cunoscut fiind că dispoziţia penală specială reglementează
incriminarea unor fapte din domenii specifice vieţii sociale, fiind frecvente
situaţiile în care nu toate dispoziţiile penale interesează în aceeaşi măsură
pe toţi cetaţenii.
Nu în ultimul rând, interpretările cu privire la unii termeni şi
expresii folosite la incriminarea diverselor fapte din diverse domenii de
activitate ar conduce la invaderea codului penal cu texte interpretative, ori,
în Codul penal sunt incriminate doar acele fapte periculoase cere au o
evoluţie lentă iar normele se adresează tuturor cetaţenilor.2
Este cunoscut faptul că, pe langă legile penale speciale, există şi o
serie de alte legi, nepenale, dar care au în conţinutul lor şi dispoziţii penale,
ca de exemplu: circulaţia pe drumurile publice, fondul silvic, fondul
piscicol, pomicultură, vie şi vin, economia vânatului şi vânătoarea etc.
Considerăm că, în principal, izvoarele dreptului penal provin din
dispoziţiile fixate în legea fundamentală - Constituţia României, Codul
penal, legile penale complementare, legile speciale nepenale cu
dispoziţiuni penale, tratatele şi convenţiile internaţionale.
a. Constituţia României
Constituţia României consacră prin dispoziţiile sale acele valori
fundamentale ale statului, cum sunt: suveranitatea, independenţa, unitatea
şi indivizibilitatea sa; fiinţa umană cu drepturile şi libertăţile sale;
proprietatea privată şi publică; unitatea poporului şi egalitatea între
cetăţeni; identitatea etnică şi religioasă cât şi, în general, întreaga ordine de
drept. Toate aceste valori sunt apărate împotriva acelor care le încalcă, prin
1. C. Mitrache, Drept penal român.Partea generală, Editura de presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti,
1997, p.31.
2. Ibidem, p.32.

14
norme de drept penal.
În Constituţie, sunt stabilite norme cu valoare de principiu, care
au aplicabilitate în dreptul penal, ca de exemplu: ''nimeni nu este mai
presus de lege'' şi ''cetăţenii sunt egali în faţa legii'' (art16), „cetăţeanul
român nu poate fi extrădat sau expulzat din România decât în baza unei
convenţii internaţionale la care România este parte” (art19); ''pedeapsa cu
moartea este interzisă'' (art.22 alin.3); „garantarea dreptului la apărare”
(art.24 alin.1); „arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în
cursul procesului penal” (art.23 al.4) etc.
Precizăm că, în forma iniţială, după evenimentele din decembrie
1989, Constituţia României a fost adoptată în şedinţa Adunării
Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr.233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare
în urma aprobării ei prin Referendumul naţional din 8 decembrie 1991.
Ulterior, în urma Legii de revizuire nr.429/2003 aprobată prin
Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, Constituţia revizuită a
fost republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art.152 din Constituţie,
cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare, în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.767 din 31 octombrie 2003.
b. Codul penal şi legile penale
Codul penal al României constituie în opinia noastră izvorul de
drept cel mai semnificativ. Acesta a fost publicat în Monitorul Oficial,
Partea I nr.65 din 16.04.1997. De atunci, Codul penal a fost modificat
succesiv, prin legi, Ordonanţe de urgenţă ale Guvernului României sau
prin Decizii ale Curţii Constituţionale, actuala formă fiind după
modificarea prin Legea nr.278 din 04.07.2006, publicată în Monitorul
Oficial, Partea I, nr.601 din 12.07.2006.
La momentul întocmirii prezentelor note de curs şi acest Cod
penal a fost modificat prin Legea nr.286/2009, publicată în Monitorul
Oficial nr.510 din 24.07.2009. Precizăm că, forma pe care o prezintă acest
cod penal, ne îndreptaţeşte să afirmăm că avem un nou cod penal, care,
deşi aprobat de forurile legislative, nu s-a stabilit încă, prin lege, data când
acesta va intra în vigoare. Pentru considerentele de mai sus, în prezentarea
noastră vom ţine cont în principal de noile reglementări, fără a uita însă că
acesta nu este intrat în vigoare. Ar fi nedrept dacă, am trece peste
precizarea că, vechiul Cod penal a fost adoptat la 21 iunie 1968 şi a intrat
în vigoare la 1 ianuarie1969.
Codul penal actual, dar şi cel adoptat prin Legea nr.286/2009, este
15
structurat pe două parţi: partea generală şi partea specială.
Partea generală actuală cuprinde opt titluri, pe când Partea
generală a viitorului Cod penal cuprinde zece titluri.
Cele zece titluri ale viitorului Cod penal sunt: legea penală şi
limitele ei de aplicare; infracţiunea; pedepsele; măsurile de siguranţă;
minoritatea; răspunderea penală a persoanei juridice; cauzele care înlătură
răspunderea penală; cauzele care înlătură sau modifică executarea
pedepsei; cauze care înlătură consecinţele condamnării şi înţelesul unor
termeni sau expresii în legea penală. Partea specială actuală a Codului
penal cuprinde şaisprezece titluri iar Partea specială a viitorului Cod
cuprinde treisprezece titluri.
Titlurile viitorului Cod penal sunt: infracţiuni contra persoanei;
infracţiuni contra patrimoniului; infracţiuni privind autoritatea şi frontiera
de stat; infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei; infracţiuni de corupţie şi de
serviciu; infracţiuni de fals; infracţiuni contra siguranţei publice;
infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială;
infracţiuni electorale; infracţiuni contra securităţii naţionale; infracţiuni
contra capacităţii de luptă a forţelor armate; infracţiuni de genocid; contra
umanităţii şi de război şi dispoziţii finale.
Observăm că, partea specială, nu cuprinde toate dispoziţiile
penale speciale, multe din acestea fiind reglementate prin legi speciale, ca
de exemplu: infracţiunile din domeniul afacerilor şi criminalitatea
organizată; infracţiuni din domeniul financiar fiscal; infracţiuni privitoare
la regimul pieţei de capital şi al insolvenţei; infracţiuni din domeniul
societăţilor comerciale; infracţiunile rutiere; infracţiunile informatice;
infracţiunile din domeniul proprietăţii intelectuale; infracţiunile la regimul
comerţului electronic; infracţiunile cinegetice; infracţiunile silvice şi
infracţiunile din domeniul muncii şi protecţiei muncii. Multe din aceste
legi sunt legi speciale nepenale dar cuprind în conţinutul lor dispoziţii de
drept penal.
Legile penale, în ansamblul lor, constituie alături de Codul penal,
izvoarele principale de drept penal. Aceste legi au fost adoptate pentru a
reglementa relaţiile sociale dintre oameni, impunând o conduită care să
prevină comiterea de infracţiuni, iar dacă acestea s-au comis, pentru a
reglementa relaţiile ce iau naştere după ce ele au fost săvârşite. Aceste
norme formează, în majoritatea lor, conţinutul dreptului penal, cunoscute
sub denumirea de legi penale.
Primul Cod penal modern al României a fost cel elaborat în
16
1864, pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, iar primele legi penale
au apărut în perioada feudalismului dezvoltat, care au conţinut măsurile ce
au blocat practica talionului.
c. Legile penale complinitoare
Legile penale complinitoare sunt acele legi speciale cu o arie de
aplicabilitate mai strânsă, aşa cum este Legea nr.302/2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală sau Legea nr.23/1969
privind executarea pedepselor. De asemenea, din această categorie de legi
fac parte şi actele prin care se acordă graţierea şi amnistia. Aşa cum am
precizat mai sus, aceste legi au un perimetru de aplicare mai restrâns
fiindcă ele vizează o anumită instituţie sau doar o parte de instituţii din
dreptul penal, deşi, dispoziţiile cuprinse în aceste legi sunt doar de natură
penală. Ele au rolul de a completa dispoziţiile fixate de Codul penal, ori să
stabilească unele situaţii de excepţie care pot deroga de la cadrul normativ
general fixat de Codul penal. În legatură cu Legea nr.23/1969, în unele
legislaţii1 s-a recunoscut existenţa unei ramuri distincte de drept, anume
dreptul execuţional penal, însă, în sistemul de drept românesc nu este
recunoscută unanim existenţa distinctă a unei asemenea ramuri de drept,
sens în care înclinăm să credem că şi această lege poate fi considerată
izvor al dreptului penal ca lege complinitoare.
d. Tratatele şi convenţiile internaţionale
Tratatele şi convenţiile internaţionale sunt izvoare ale dreptului
penal doar în situaţiile în care acestea au fost ratificate de forul legislativ al
ţării. În plus, apreciem că, sunt izvoare de drept penal şi toată legislaţia
penală a Uniunii Europene, situaţie care nu mai impune ratificarea acestor
legi, România fiind membru cu drepturi depline al acestei organizaţii.
Trebuie însă să facem distincţie, aşa cum se şi procedează în
literatura juridică penală, între tratatele şi convenţiile internaţionale în care
statul român s-a angajat să incrimineze şi sancţioneze acele
comportamente periculoase care aduc atingere unor valori comune şi
tratatele şi convenţiile internaţionale în materie penală.2 De exemplu:
convenţiile bilaterale cu privire la extrădare, încheiate între România şi
alte ţări, constituie izvoare directe de drept penal, pe câtă vreme,
convenţiile sau tratatele internaţionale prin care ţara noastră s-a angajat să

1. I. Oancea, Unele consideraţii cu privire la dreptul penitenciar, Analele Universităţii Bucureşti,

nr.1/1971, p.39 şi următoarele şi C. Mitrache, op.cit., p.34 .
2. Grigore Geamănu, Drept internaţional Penal şi infracţiunile internaţionale, Editura Academiei,
Bucureşti, 1977, p.127 şi următorele.

17
incrimineze şi să sancţioneze anumite fapte socialmente periculoase
pentru ambele părţi, sunt izvoare de drept indirecte, mediate. Astfel,
România, prin Decretul-Lege nr.111/1990, publicat în Monitorul Oficial
nr.48 din 2 aprilie 1990, a aderat la Convenţia Internaţională contra luării
de ostateci, adoptată la New York la 17 decembrie 1979.
În urma aderării la această convenţie s-a impus modificarea
art.189 Cod penal care incriminează lipsirea ilegală de libertate a unei
persoane, aspect care s-a realizat şi prin Decretul - Lege nr.112/1990
privind modificarea şi completarea art.189 din Codul penal.1
Sunt mult mai numeroase tratatele şi convenţiile internaţionale cu
implicaţii în sfera dreptului penal, ca de exemplu cele care fac referire la:
traficul de persoane, pirateria, traficul de stupefiante, falsificarea de
monedă sau alte valori, genocid, interzicerea torturii, etc. Toate aceste
convenţii şi tratate internaţionale reprezintă un izvor indirect, mediat al
dreptului penal, care preia norme din cuprinsul acestor acte internaţionale
la care România a aderat, numai după adoptarea unui act de ratificare emis
de forul legislativ. În astfel de cazuri, devine izvor de drept penal, actul
normativ prin care a fost ratificat tratatul sau convenţia internaţională şi nu
acestea din urmă.2 Constituţia României stabileşte în cuprinsul art.20.alin.2
că: ''Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile
interne, se aplică cu prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia
cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai
favorabile''. În această situaţie, care este una de excepţie, pactul sau tratatul
internaţional devine izvor direct de drept penal.3
e. Alte posibile izvoare de drept penal
Practica ultimilor ani a evidenţiat o altă modalitate de a institui
norme juridice cu caracter penal şi anume Ordonanţele de urgenţă ale
Guvernului. Acestea sunt acte juridice şi se emit, conform prevederilor
constituţionale (art108 al.3), în temeiul unei legi speciale de abilitare, în
limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta.
Considerăm că ordonanţele de urgenţă pot constitui izvoare de
drept penal, însă folosirea unor asemenea proceduri de legiferare trebuie
să-şi găsească aplicabilitatea doar în cazuri de excepţie, atunci când
intervenţia puterii executive este justificată de o împrejurare (sau
1. M. Of., nr.48 din 2 aprilie 1990.
2. C. Mitrache, op.cit., p.36.
3. Alexandru Boroi, Drept penal.Partea generală, Ediţia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p.21

18
împrejurări) excepţională.
Dar, pentru a avea putere de lege, aceste ordonanţe de urgenţă
(O.U.G.) trebuie să fie aprobate printr-o lege organică. Aprobarea lor de
către forul legislativ trebuie să fie cât mai rapidă, deoarece au existat
cazuri în care acestea au fost aprobate abia dupa un an de zile.
În asemenea situaţii, implicaţiile pot fi dintre cele mai nedorite,
fiindcă, forul legislativ poate să aprobe, să modifice sau să respingă
ordonanţa de urgenţă.
Excesul de legiferare în materia dreptului penal pe calea
ordonanţelor de urgenţă poate avea efecte nedorite, ca de exemplu atunci
când O.U.G. nu este aprobată de Parlament, de aceea, recurgerea la această
modalitate de legiferare trebuie să reclame o situaţie cu adevărat
excepţională care ar pune în pericol real ordinea de drept.1
În literatura de specialitate s-au purtat discuţii dacă cutuma este
sau nu izvor de drept penal. În această privintă, considerăm că este
imposibil să apreciem cutuma ca izvor de drept penal, pentru considerentul
că nu există o cutumă incriminatoare, fiindcă stabilirea faptelor care
urmează a fi incriminate ca infracţiuni ori fixarea unor pedepse pentru
comportamentele apreciate ca ilegale, constituie o altă problemă destul de
controversată în literatura juridică de specialitate, asa cum este aceea dacă
jurisprudenţa este sau nu izvor de drept. Unii specialişti susţin că
jurisprudenţa este izvor de drept, oferind ca argument situaţia în care se
invocă o excepţie de neconstituţionalitate a unei legi sau ordonanţe de
urgenţă, sau a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă care este în
vigoare şi care are legatură cu soluţionarea justă a unei cauze.
Curtea Constituţională, potrivit atribuţiilor sale conferite de legea
nr.47/1992, art.29, decide în legatură cu excepţiile invocate în faţa
instanţelor de judecată cu privire la constituţionalitatea sau
neconstituţionalitatea unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare
şi care are legatură cu soluţionarea cauzei dedusă judecăţii.
Excepţia poate fi ridicată de oricare dintre părţile aflate în proces,
sau, din oficiu de către instanţa de judecată. Instanţa în faţa căreia s-a
ridicat excepţia hotărăşte prin încheiere sesizarea Curţii Constituţionale, în
care se trece şi opinia instanţei şi la care alătură dovezile depuse de părţi
pentru susţinerea cererii, suspendând judecarea cauzei până la soluţionarea
excepţiei invocate.

1. Vezi şi Alexandru Boroi, op.cit., p.24.

19
 Curtea Constituţională hotărăşte cu privire la cererea de
neconstituţionalitate invocată prin decizie, care este obligatorie şi
definitivă pentru părţi. În cazul în care s-a constatat că dispoziţia din actul
normativ invocat este neconstituţională, în termen de 45 zile de la
publicarea deciziei Curţii Constituţionale, aceasta, îşi încetează efectele
juridice, dacă în această perioadă, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu
pune de acord prevederile identificate ca fiind neconstituţionale cu
dispoziţiile Constituţiei.
În contextul în care, aşa cum am mai menţionat, decizia Curţii
Constituţionale este definitivă şi obligatorie pentru părţi, aceasta se
prezintă ca un argument consistent cum că, jurisprudenţa, poate constitui
izvor de drept.
Situaţia ar fi cumva asemănătoare şi în cazul deciziilor date de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, în rezolvarea unor
recursuri în interesul legii, declarate de procurorul general, decizii care
sunt obligatorii pentru instanţele de judecată, potrivit art.4142 alin.2 din
Codul de procedură penală. Totuşi, cu toate argumentele invocate,
considerăm că jurisprudenţa nu este izvor de drept, fiindcă sfera ilicitului
penal este atributul exclusiv al legiuitorului. Cu toate acestea, în unele
sisteme de drept, cutuma este admisă ca izvor formal de drept penal, aşa
cum sunt cele musulmane, în ţările africane, indian, chinez, japonez etc.

Bibliografie selectivă recomandată

1. Constantin Mitrache, Drept penal român. Partea generală,

Ediţia a III a, Editura ''Şansa-SRL”, Bucureşti, 1997, p.7-36.
2. Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008, p.1-25.
3. Gheorghe Nistoreanu şi Alexandru Boroi, Drept penal. Partea
generală, Editura Allbeck, 2002 p.3-29.
4. Vintilă Dongoroz, Siegfried Khane, Ion Oancea, Iosif Fodor,
20
Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai şi Rodica Stănoiu, Explicaţii teoretice şi
practice ale Codului penal român. Partea generală, vol.1. Editura
Academiei, Bucureşti, 1969, p6-10.
5. Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Ioan Molnar, Gheorghe
Nistoreanu, Alexandru Boroi şi Valerică Lazăr, Drept penal. Partea
generală, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997, p5-32.
6. Codul penal, modificat prin Legea nr.278 din 4 iulie 2006 art.1
şi 2.
7.Codul penal (nou), adoptat prin Legea nr.286/2009, publicată în
Monitorul Oficial nr. 510 din 24.07.2009.
8. Constituţia României, intrată în vigoare la data de 29 octombrie
2003.

21
 Capitolul II

Legea penală. Noţiune şi categorii

1.Noţiunea de lege penală

Aşa cum am mai precizat anterior, legea penală ocupă un loc

foarte important în rândul izvoarelor dreptului penal. Prin noţiunea de lege
penală, într-o interpretare mai restrictivă, dată de art.141 Cod penal, se
înţelege ''orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete'',
însă apreciem că această definiţie este criticabilă în condiţiile unei
delimitări precise a puterilor în stat, când singura autoritate competentă să
adopte legi este Parlamentul României. De altfel, critica este motivată de
însăşi prevederile Constituţiei, care, în art.73 alin.1 stabileşte că
Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
Noţiunea de lege penală are şi o accepţiune mai vastă, în sensul
că, în teorie dar şi în practica dreptului penal, prin legea penală se înţelege
totalitatea legilor penale. Menţionăm că legile organice, spre deosebire de
legile ordinare, se adoptă cu o procedură mai exigentă, în sensul că pentru
a fi adoptate, acestea trebuie să întrunească majoritatea în fiecare din cele
două camere ale Parlamentului, aşa cum se stabileşte în art.76. alin.1 din
Constituţia României.
Infracţiunile, pedepsele şi regimul de executare al acestora,
amnistia sau graţierea colectivă se stabilesc şi respectiv se acordă numai
prin lege organică (art73 alin.3.pct. h din Constituţie).
Profesorul Alexandru Boroi, pune în discuţie acele cazuri în care,
înainte de Revoluţia din decembrie 1989, prin decretele emise, şi imediat
după acestea, prin decretele-lege, dacă nu au fost abrogate şi nu contravin
Constituţiei, mai rămân în vigoare iar dispoziţiile penale pe care le cuprind
pot fi considerate legi penale în sensul art.141. Cod penal, optând pentru
aprecierea acestora ca legi penale până când legislaţia va fi reevaluată în
ansamblul ei şi va fi pusă de acord cu noile realităţi din societatea
românească.1 Legile ordinare se adoptă, spre deosebire de legile organice,
cu votul majorităţii membrilor prezenţi în fiecare cameră.2

1. Alexandru Boroi, op.cit., p.26.

2. Constituţia României, art.76 alin.2.

22
 2.Categorii de legi penale

În doctrina de specialitate, se fac diferite clasificări ale legilor

penale, toate având drept scop o cunoaştere şi interpretare cât mai bună a
acestora. Aceste clasificări au în vedere atât aria de reglementare după
caracterul legilor cât şi durata lor de aplicare.
După rolul pe care îl au în reglementarea relaţiilor de apărare
socială, legile penale se clasifică în: legi penale generale şi legi penale
speciale.

2.1 Legi penale generale şi legi penale speciale

a. Legile penale generale sunt reprezentate de codurile penale,

care cuprind în conţinutul lor un pachet complet şi sistematizat de principii
care se aplică unui mare număr de norme speciale, aşa cum sunt normele
din partea generală a Codului penal. De fapt, legea penală generală
constituie dreptul penal comun, care este instrumentul de bază în lupta
împotriva infracţionalităţii.
În România, Codul penal, este unica lege penală generală şi are o
structură bine definită, cu norme juridice riguros structurate, fiind format
din două părţi: partea generală şi partea specială.
b. Legile penale speciale au un perimetru mai restrâns de aplicare
şi cuprind atât norme ce reglementează instituţii speciale de drept penal cât
şi norme care incriminează ca infracţiuni anumite comportamente ale
individului.
Spre deosebire de legile penale generale, legile penale speciale nu
au un cadru, o structură bine determinată, ci ele cuprind un anumit număr
de articole sau mai multe capitole şi secţiuni. Dar legile penale generale au
un câmp mult mai mare de aplicare, însă, sunt şi situaţii în care legea
penală specială are prioritate, aşa cum ar fi de exemplu în cazul unui
concurs între cele două, deşi, legea penală specială derogă de la legea
penală generală sau o completează pe aceasta.1
Raporturile dintre legea penală generală şi legea penală specială
trebuie analizate şi prin prisma faptului că dispoziţiile părţii generale a
Codului penal se aplică şi părţii speciale, cât şi tuturor instituţiilor
reglementate prin legi speciale.

1. Vezi în detaliu Alexandru Boroi, op.cit., p.26 şi următoarele.

23
 De altfel, în art.326 Cod penal, legiuitorul stabileşte că:
''Dispoziţiile din partea generală a acestui cod se aplică şi faptelor
sancţionate prin legi speciale, afară de cazul când legea dispune astfel''.

2.2.După durata în timp

După durata în timp, legile penale se împart în:

a - legi penale cu durată nedeterminată, permanente. Aceste legi
au în conţinutul lor precizarea că se aplică pentru o anumită perioadă, în
această poziţie fiind marea majoritate a legilor penale, apreciate ca fiind
nişte legi obişnuite. În categoria acestor legi intră atât legile generale, cât şi
legile speciale. Aşa de exemplu, în Codul penal actual, în cuprinsul art.363
se face precizarea că acesta întra în vigoare la data de 1 ianuarie 1969,
însa, nicăieri nu avem menţionată perioada de aplicare, fiind aşadar o lege
penală generală cu durată nedeterminată;
b - legile penale cu durată determinată, temporare. Legile din
această categorie sunt legi cu o aplicare limitată în timp şi au în conţinutul
lor stabilită perioada cât vor fi în vigoare. În alte situaţii, legile temporare,
cu o durată determinată, deşi nu au în conţinutul lor stabilirea expresă a
datei cât vor fi în vigoare aceasta rezultă din împrejurările speciale care au
impus adoptarea ei, ca de exemplu cutremure, inundaţii catrastrofale,
secetă prelungită, stare de război, molime generalizate, etc. Odată depăşită
situaţia care a impus adoptarea ei, în mod automat şi legea respectivă se
va abroga.

3. Dupa caracterul lor

Dupa caracterul lor şi natura necesităţii care a impus adoptarea

legilor, acestea pot fi: legi penale ordinare şi legi penale excepţionale
a - legi penale ordinare sau obişnuite, sunt acele legi care au fost
adoptate de legiuitor în condiţii normale de evolutie a societăţii. De altfel,
expresia de ”lege ordinară'' are în acest context sensul de lege obişnuită,
adoptată în condiţii de normalitate socială, fiindcă, în accepţiunea
constituţională, legea penală nu poate să fie niciodată ordinară, ci numai
organică;1
b - legea penala excepţională - este acea lege adoptată în condiţii

1. Vezi precizările din subsolul paginii în Gh. Nistoreanu şi Alexandru Boroi, op.cit., p.25.

24
de excepţie, fie ca urmare a recrudescenţei fenomenului infracţional, în
ansamblul său ori pe un anumit segment, fie determinată de nişte situaţii
de excepţie în care se impune apărarea corespunzătoare a valorilor sociale,
ca de exemplu în cazul unor calamităţi naturale sau stare de razboi.1
Precizăm că normele penale excepţionale derogă de la dreptul
comun, de la legile ordinare şi ele stabilesc un regim sancţionator mai
sever pentru anumite fapte penale, sau, în premieră, incriminează ca
infracţiuni fapte care în noile condiţii date dobândesc un pericol social
deosebit.
Legea penală excepţională este o lege temporară, rămânând în
vigoare atât timp cât este necesar pentru a restabili starea de lucruri
firească, obişnuită în societate. Dacă pentru sancţiunea unei fapte penale
avem la dispoziţie două sau mai multe legi, una generală, una specială şi
una excepţională, se va aplica prioritar legea excepţională, apreciindu-se
că situaţia care a impus adoptarea acesteia nu a dispărut.

Normele juridice de drept penal

1. Noţiunea normei juridice penale

Legea penală are în toate cazurile în coţinutul său normativ un

anumit număr de norme juridice, care o configureaza ca normă juridică
penală.
Normele juridice penale reprezintă o specie de norme juridice
care se caracterizează prin conţinutul şi structura lor specifică, prescriind
reguli de drept penal, precum şi sancţiunile aplicabile în cazul încălcării
acestora.2
Din noţiunea normei juridice penale observăm că aceasta are o
funcţie specifică, care o deosebeşte de celelalte norme juridice, în sensul că
norma juridică penală intervine în apărarea relaţiilor sociale de fapte
grave, apreciate de legiuitor ca fiind infracţiuni. În acelaşi timp, norma
juridică penală este o normă de drept care are şi o funcţie regulatoare, în
sensul că, în conţinutul său, prevede şi interzice toate acele fapte care ar
putea aduce atingere valorilor sociale şi ordinii de drept în societate.3
Prin conţinutul său, odată stabilit ce fapte sunt interzise şi
1. Constantin Mitrache, op.cit., p.45.
2. Definiţia este preluată din Vasile Dobrinoiu şi colectiv, op.cit.,p.36.
3. Ion Oancea, op.cit., p.76; Costica Bulai, op.cit., p.61 şi Alexandru Boroi, op.cit., p.28.

25
sancţionate, norma juridică penală fixează modul de conduită al
individului şi atenţionează totodată că cel care nu respectă legea va fi
sancţionat.

2. Categorii de norme juridice penale

Normele juridice penale se împart în două categorii: norme penale

generale şi norme penale speciale.
a. Norme penale generale.
Sunt norme penale generale acele norme care prevăd
împrejurările în care se nasc, modifică sau sting raporturile juridice penal.1
Normele penale generale fixează regulile cu valoare de principii şi au o
structură asemănătoare celorlalte norme juridice, anume: ipoteza,
dispoziţia şi sancţiunea.2
Aceste norme sunt identificate în Codul penal - Partea generală şi
Partea specială iar uneori şi în legile speciale. Normele penale generale se
regăsesc şi sunt incidente în raport cu toate normele speciale.
b. Normele penale speciale.
Normele penale speciale sunt norme incriminatorii şi sunt
identificate în Codul penal - Partea specială şi în unele legi speciale.
Aceste norme cuprind în conţinutul lor cele trei elemente necesare
existenţei acestora, anume: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
În ipoteză se descrie fapta ce urmează a fi incriminată iar
dispoziţia fixează formula ''se pedepseşte'', care, de altfel, este întâlnită în
toate textele de lege care descriu conduita aceluia care încalcă norma
juridică penală. Sancţiunea reprezintă pedeapsa pe care legiuitorul a fixat-
o în mod special în norma juridică penală dacă aceasta va fi nesocotită,
încălcată.
Cele trei elemente – ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea - fixează de
fapt, dreptul statului ca prin organele sale abilitate (instanţa de judecată),
de a aplica o pedeapsă celui care a încălcat norma juridică penală şi
obligaţia celui dovedit ca fiind autorul faptei de a suporta pedeapsa.
Sunt discuţii în literatura de specialitate, unii autori apeciind că,
norma penală specială ar cuprinde doar două elemente, dispoziţia şi

1. C. Mitrache, op.cit., p.46.

2. Alexandru Boroi, op.cit., p.29.

26
sancţiunea.1
Susţinătorii acestei opinii, apreciază că dispoziţia interzice
anumite acţiuni sau omisiuni ale omului, iar sancţiunea vine şi îi
pedepseşte pe aceia care nu respectă dispoziţia fixată în norma penală
specială.
Apreciem că norma juridică penală, în structura sa, fie că este
vorba de o normă penală generală sau o norma penală specială, conţine
suficiente elemente din care rezultă conduita pe care trebuie să o aibe
participanţii pentru realizarea împrejurărilor de fapt evidenţiate în ipoteză,
sancţiunea intervenind ca un element de constrângere în cazul
nerespectării dispoziţiilor descrise în norma penală, astfel încât legea
penală să-şi atingă scopul în lupta cu cei care nesocotesc legea, acela de
prevenire şi reducere a ratei criminalităţii.
c. Norme penale prohibitive şi norme penale onerative
Normele penale prohibitive sunt acele norme care stabilesc în
conţinutul lor reguli de conduită care să conducă la abţinerea de către
individ de a comite fapta descrisă în textul normei juridice respective.
Aceste norme penale prohibitive sunt specifice infracţiunilor
comisive, având rolul, aşa cum am arătat, de a preveni comiterea faptei
protejată prin norma penală.
Normele penale onerative fixează ca normă de conduită obligaţia
individului de a face sau de a acţiona, inacţiunea individului fiind de
natură a produce urmări socialmente periculoase.
Concluzionând, normele penale prohibitive îl sancţionează pe
făptuitor dacă acesta nu se abţine de la o anumită regulă de conduită,
prevazută expres în lege, pe câta vreme, normele penale onerative vin şi
sancţionează pe faptuitor dacă nu face sau nu acţionează într-un anumit
sens, ambele situaţii, de a face sau de a se abţine într-un anumit sens,
având drept consecinţă producerea unor măsuri socialmente periculoase.
d. Normele penale complete şi normele penale divizate.
Cele două categorii de norme penale se disting între ele în raport
de elementele care compun structura normei penale.
Normele penale complete sunt nişte norme unitare şi au în
conţinutul lor elementele necesare existenţei unei norme juridice penale:
ipoteză, dispozitie şi sancţiune. Existenţa cumulativă a celor trei elemente
1. Vezi în acest sens I. Ceterchi şi M. Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului,
Bucureşti,1989, p.332; I. Oancea, op.cit., p.79; V. Dongoroz, op.cit., p.8; C. Bulai, op.cit., p.62 şi
Alexandru Boroi, op. cit., p.29.

27
fiind absolut necesară în cazul acestor norme penale, pentru ca, o faptă, să
fie incriminată şi sancţionată ca infracţiune.
Normele penale divizate sunt acele norme care nu au în
conţinutul lor structura completă, dispoziţia sau sancţiunea fiind formulate
ori într-un alt articol al aceleiaşi legi ori într-o altă lege, de aceea, în
literatura de specialitate, se numesc norme penale divizate.
Tehnica legislativă foloseşte două tipuri principale de norme
penale divizate: norme penale de incriminare cadru sau norme în alb şi
norme penale de trimitere sau referire.
Normele de incriminare cadru, sau aşa cum mai sunt cunoscute,
norme de incriminare în alb, conţin în structura lor o dispoziţie de
incriminare cadru şi o sancţiune corespunzătoare, urmând ca descrierea
faptei interzise să se facă, ulterior, printr-un alt act nornativ.
Normele penale de trimitere sau de referire sunt acele norme care
fac trimitere sau referire la o normă complinitoare care este cuprinsă în
aceeaşi lege sau în alta. De altfel, aceste norme împrumută în conţinutul
lor elemente ale dispoziţiei sau sancţiunea din alte norme, faţă de care
devin dependente, aşa cum este cazul normelor penale de trimitere, fiindcă
în cazul normelor de referire, acestea îşi completează dispoziţia sau
sancţiunea făcând un împrumut dintr-o prevedere a unei alte norme, faţă de
care rămân legate. Şi într-un caz şi în celălalt, norma penală apelează la o
altă normă faţă de care devine dependentă.1
De exemplu, potrivit art.57 lit.a din Legea viei şi vinului(Legea
nr.244/2002), defrişarea viilor nobile în suprafaţă mai mare de 0,1 ha de
agent economic sau de familie, fără autorizaţie, se pedepseşte potrivit
art.217 (distrugerea) din Codul penal. Observăm că, într-o asemenea
situaţie, norma de incriminare din Legea nr.244/2002 împrumută
sancţiunea din art.217 Cod penal şi rămâne cu această sancţiune pe toată
durata sa de existenţă, chiar dacă între timp pedepsele prevăzute în art.217
Cod penal se modifică sau textul respectiv se abrogă.
Opinia noastră, se alatură altor autori, care sustin că, într-un
sistem juridic modern, dacă se doreşte o legislaţie suplă, bine sistematizată
şi cu formulări exacte, este necesară existenţa unor norme penale
complete, unitare, care să nu conducă la interpretări confuze, iar atunci
când este absolut necesar, în situaţii de excepţie, să se apeleze la soluţia
unor norme penale de trimitere sau de referire.

1. A se vedea pe larg A. Boroi, op.cit., p.30-34.

28
 Interpretarea legii penale

1.Noţiuni introductive

Nu poţi aplica o lege penală fără să interpretezi norma juridică

respectivă, interpretare absolut necesară în procesul de înţelegere a
conţinutului normei penale, fiindcă legea penală, cât de clar ar fi
formulată, cei care sunt chemaţi să pună în practică prevederile ei, trebuie
să interpreteze dacă situaţia de fapt se încadrează perfect în cadrul legal
fixat prin lege. De această interpretare depinde în final dacă norma juridică
penală şi-a atins scopul sau nu.
Norma penală reglementează un set specific de relaţii sociale,
fiind instrumentul de bază care conduce la disciplinarea corespunzătoare a
celor care sunt chemaţi să o respecte, aspect care devine ineficient dacă
legea nu işi găseşte o aplicare concretă, care să conducă şi la o eficienţă
concretă în realizarea ordinii de drept.
“A aplica legea, înseamnă deci a executa (a duce la îndeplinire)
normele de drept cuprinse în lege''.1
Este necesar însă ca, în toate cazurile de interpretare, conţinutul
normei juridice penale, să fie precis determinat. De altfel şi în elaborarea
normei juridice legiuitorul trebuie să aibe clarificate, sub forma
interpretării în sine, toate elementele esenţiale ale acesteia. Folosirea
interpretului nu poate acoperi decât o porţiune limitată din ansamblul
ambiguităţilor care există în legătură cu modul în care a fost formulată
legea sau cum şi unde trebuie aplicată aceasta. Această intervenţie are un
caracter limitativ, care se rezuma la strictul necesar şi doar atunci când o
situaţie anume o cere, fiindcă, el, interpretul, nu poate să-l înlocuiască pe
legiuitor, el nu crează şi nici nu modifică normele juridice, ci doar explică
sensul formulării normei, care, în condiţiile date, trebuie adaptate le
cerinţele sociale.
Cercetarea ştiinţifică desfăşurată de specialiştii dreptului penal,
ocupă un loc important în procesul de desluşire şi explicare a conţinutului
normativ al legii penale, mai ales când aceasta se realizează imediat după
adoptarea, publicarea şi intrarea în vigoare a unei asemenea legi.
Aşadar, încercând să definim interpretarea legii penale, susţinem
că aceasta este o operaţiune logico-raţională, de lămurire a conţinutului

1.Vintilă Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, p.113.

29
unei legi penale, pentru aflarea şi explicarea înţelesului real al legii,
potrivit voinţei legiuitorului care a adoptat legea respectivă.1

2.Felurile în care poate fi interpretată legea penală

Revenim şi completăm precizările anterioare cu menţiunea că

interpretarea legii penale poate fi făcută de către cel care a elaborat legea
(legiuitorul), de către cei chemaţi să o aplice (organul judiciar) sau de către
teoreticienii dreptului penal. Raportat la cel care face interpretarea, avem:
interpretare legală, interpretare judiciară şi interpretare doctrinară.

2.1.Interpretarea legală

Interpretarea legală este făcută în primul rând de legiuitor, adică

de cel care a elaborat actul normativ respectiv, aceasta fiind o operaţiune
care se desfăşoară în momentul în care o lege penală este adoptată, scopul
său fiind de a explica, în conţinutul acesteia, anumiţi termeni, expresii sau
situaţii juridice, care, în ansamblul lor, impun o interpretare unitară. De
exemplu, viitorul Cod penal, în Titlul X al Părţii generale explică înţelesul
unor termeni sau expresii din legea penală, cum sunt: ''legea penală'',
''săvârşirea unei infracţiuni'', ''funcţionar public'', ''public'', ''membru de
familie'', ''instrument de plată electronic'', ''sistem informatic şi date
informatice'', ''consecinţe deosebit de grave'', ''faptă săvârşită în public'',
''timp de război'', etc.
Interpretarea legală nu este doar un demers specific părţii generale
a Codului penal, ci, aceasta, se poate face şi prin alte precizări ale
normelor juridice penale, cuprinse fie în Partea specială a Codului penal
sau în unele legi speciale, scopul acesteia fiind acela de a lămuri înţelesul
unor termeni specifici în cazul unor infracţiuni.2

2.2.Interpretarea judiciară

Acestă formă de interpretare este întâlnită în mod frecvent în

activitatea practică, fiindcă, rezolvarea oricărui caz de încălcare a legii

1.I. Oancea, op.cit., p.83; C. Bulai, op. Cit., p.65, Vasile Dobrinoiu, op.cit., p.40 si L. Pastor,
Interpretarea legii penale, Revista de Drept penal, nr.2/1994, p.9 şi următoarele.
2.Exemplificăm în acest sens interpretările date în art.201, alin.3, C.pen.; art.218 alin.2, C.pen.;
art.277 C.pen.; art.1073 C. aerian ş.a.

30
penale presupune o activitate continuă de interpretare a legii care urmează
a se aplica în cauză.
În activitatea curentă a instituţiilor judecătoreşti, un rol important
în interpretarea legii penale îl are Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care,
prin deciziile date în plen, asigură sau ar trebui să asigure o interpretare
unitară a normelor de drept penal. În unele state, ca de exemplu în Anglia,
soluţiile pronunţate în practica judiciară de către instanţele supreme, în
legatură cu modul de rezolvare a unui caz penal, constituie precedent
juridic şi este apreciat chiar ca izvor de drept.1

2.3.Interpretarea doctrinară

Interpretarea doctrinară sau ştiinţifică a legii penale este făcută de

teoreticienii dreptului penal în cursuri, tratate, monografii, articole
publicate sau susţineri de referate în cadrul unor sesiuni ştiinţifice, care fac
o analiză profundă a impactului pe care opiniile teoretice îl au în
activitatea practică, şi, în general, în procesul de aplicare a legii penale.
Această formă de interpretare joacă un rol important în procesul de iniţiere
şi sancţionare a unor iniţiative legislative.

3.Metode de interpretare

În procesul de înţelegere şi explicare a sensului pe care legiuitorul

a dorit să-l dea unei legi penale, se realizează un impact mai profund în
sensul interpretării legii penale, ajutându-ne să realizăm cu mai multă
rapiditate şi claritate ce a dorit legiuitorul prin adoptarea unei legi.
În literatura juridică de specialitate sunt cunoscute şi folosite mai
multe metode de interpretare, la care vom face referire în cele ce urmează.

3.1.Interpretarea lirerală sau gramaticală

Această metodă de interpretare constă în aflarea înţelesului

normei de drept penal cu ajutorul textului în care a fost exprimată acea
normă penală.
Pentru o formulare cât mai corectă, limpede şi pe înţelesul tuturor,
legiuitorul depune eforturi ca textele în cauză să corespundă gramatical,

1. A. Boroi, op.cit., p.38.

31
stilistic şi sintactic. Dacă apar unele situaţii care pot să conducă
laînţelegeri diferite ale aceluiaşi text, trebuie mers până acolo încât
interpretarea literală sau gramaticală să aibe la bază un studiu serios
privind înţelesul cuvintelor (etimologic), modul de exprimare (stilistic) şi
funcţiile propoziţiilor în frază (sintactic).

3.2.Interpretarea logică sau raţională

Interpretarea logică sau raţională constă în folosirea acelor

procedee logice şi raţionale pentru a afla ce a dorit legiuitorul atunci când
a adoptat o normă de drept penal sau alta prin care a sancţionat un anumit
comportament.
Interpretarea logică identifică în primul rând cauza (împrejurările
care au determinat adoptarea legii penale) şi scopul pe care legiuitorul l-a
urmărit prin adoptarea acelei legi, fiindcă, aşa, se poate identifica relativ
uşor care a fost voinţa legiuitorului şi sensul pe care l-a urmărit să-l dea
normelor pe care le-a adoptat.1
Profesorul Costică Bulai, susţine că, interpretarea logică, se face
apelând la urmatoarele raţionamente:2
a- Raţionamentul ''A fortiori'' - demonstrează că acolo unde legea
penală permite mai mult, în mod implicit va permite şi mai puţin, cât şi
invers (a majori ad minus - a minori ad majus).
b- Raţionamentul ''Per a contrario'' - pleacă de la argumentarea
că, acolo unde există o altă motivare, în mod obligatoriu va exista şi o altă
rezolvare juridică.
c- Raţionamentul ''Reductio ad absurdum'' - este raţionamentul
prin care se demonstrează că orice altă interpretare decât cea propusă de
legiuitor vine în contradicţie cu legea, ceea ce este inadmisibil.
d- Raţionamentul ''A pari'' - care presupune că pentru situaţii
identice trebuie să existe aceeaşi soluţie juridică (ubi eadem ratio, ubi
idem jus). Legea penală, în sensul acestui raţionament se aplică şi, atunci,
suntem în prezenţa unor cauze neprevăzute în norma interpretată, dar care
sunt identice cu cele formulate expres în lege.

1. Vasile Dobrinoiu şi colectiv, op.cit., p.42.

2. C. Bulai, Drept penal, 1992, p.67 şi următoarele.

32
 3.3.Interpretarea istorică

Interpretarea istorică presupune o analiză detaliată a istoricului de

ordin politic, economic, social, juridic existente în momentul adoptării
legii. Evident, cu această ocazie sunt cercetate actele preliminare,
pregătitoare elaborării legii, proiecte şi anteproiectele elaborării unui
asemenea act normativ, expunerile de motive, dezbaterile publice şi
parlamentare, precedentele legislative, cât şi modul în care alte state au
procedat pentru elaborarea unei legi asemănătoare (elemente de drept
comparat).

3.4.Interpretarea sistematică

Interpretarea sistematică presupune studierea detaliată a normei ce

se interpretează, pornind de la corelaţia normei cu alte norme cuprinse în
aceeaşi lege sau cu alte acte normative din cadrul sistemului de drept.
În condiţiile în care România a devenit membru cu drepturi
depline la Uniunea Europeană, adoptând chiar principii constituţionale în
această direcţie, este necesar ca, în procesul de legiferare, cât şi în cel de
aplicare a dreptului, să se folosească cât mai frecvent metoda interpretării
sistematice privind alinierea normelor penale ale României la cele ale
Uniunii Europene.

3.5.Interpretarea legii penale prin analogie

Interpretarea legi penale prin analogie se foloseşte mai rar în

dreptul penal şi această metodă de interpretare constă în explicarea
sensului unei legi penale cu ajutorul altor norme care sunt asemănătoare,
care abordează aceeaşi problematică dar cu formulare mult mai clară, mai
corectă.
Nu trebuie să confundăm această metodă de interpretare cu
extinderea aplicării legii prin anologie, care conduce la o încălcare gravă a
principiului legalităţii.1

1. C. Bulai, op.cit., p.49 si V. Dobrinoiu şi colaboratorii, op.cit., p.43-44.

33
 3.6.Interpretarea legi penale după rezultat

Această metodă de interpretare nu este agreată de toţi teoreticienii

dreptului penal, însă, apreciem că această interpretare era necesara de
menţionat, deoarece, cu ajutorul ei, ''interpretul ajunge la o concluzie cu
privire la concordanţa între voinţa legiuitorului şi exprimarea acesteia din
urmă.''1
Interpretarea care se poate obţine în urma folosirii acestei metode:
a - interpretarea este declarativă - în situaţia în care există
concordanţă între voinţa legiuitorului şi exprimarea din normă - ''Lex dixit
- quam voluit'';
b - interpretarea este extensivă - atunci când legiuitorul a vrut să
spună mai mult decât a exprimat - ''Lex dixit minus quam voluit'',
interpretului revenindu-i sarcina să extindă înţelesul normei conform
voinţei legiuitorului;
c - interpretarea este restrictivă - când legiuitorul a vrut să spună
mai puţin dar a exprimat mai mult - „Lex dixit plus quam voluit'', sens în
care interpretarea trebuie restrânsă la înţelesul normei exprimate de
legiuitor.
Indiferent însă care sunt opiniile în literatura de specialitate, şi în
general, în rândul specialiştilor în drept penal, legat de limitele, metodele
şi felurile interpretării legii penale, precizăm că aceasta este de strictă
interpretare. Aceasta presupune că limitele interpretării se găsesc acolo
unde se termină normele penale ce urmează a fi interpretate.

Bibliografie selectiva recomandată

1. Alexandru Boroi, Drept penal, Partea generală; Ediţia 2,

Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p.28-41.
2. Constantin Mitrache, Drept penal. Partea generală,Ediţia a III-a
revizuită şi adăugită, Casa de editură şi presă ''Şansa'' S.R.L. Bucureşti,
1997, p44-50.

1. C. Mitrache, op.cit., p.50.

34
 3. Vasile Dobrinoiu, Gheorghe Nistoreanu, Ilie Pascu, Alexandru
Boroi, Ioan Molnar şi Valerică Lazăr - Drept penal, Partea generală,
Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997, p.28-45.
4. George Antoniu, Reflecţii asupra interpretării legii penale din
perspectiva europeană, R.D.P.nr.2/2006, p.12.
5. Vintilă Dongoroz şi colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului
penal român. Partea generală, vol.1, Editura Academiei, Bucureşti, 1969,
p.5-33.
6. Narcis Giurgiu, Legea penală şi infracţiunea, Editura Gama,
Iaşi, p.12-56.
7. Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, Drept penal. Partea
generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p.18-33.

35
 Capitolul III

Aplicarea legii penale în spaţiu

1. Aprecieri generale privind aplicarea legii penale

1.1.Noţiuni introductive

Legea penală devine activă din momentul intrării ei în vigoare,

ceea ce înseamnă că normele sale fixează nişte reguli de conduită
obligatorie ce se aplică în toate cazurile în care s-a comis o infracţiune, pe
timpul cât legea penală se află în vigoare. De regulă, legea penală nu este
retroactivă, adică ea nu se poate aplica acelor infracţiuni care au fost
comise înainte de intrarea sa în vigoare. Articolul 10 din actualul Cod
penal, intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1969, stabileşte că ''Legea
penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se afla în
vigoare''. Aceeaşi precizare se regăseşte şi în art.3 al viitorului Cod penal
aprobat prin Legea nr.286 din 17.07.2009 şi publicat în Monitorul Oficial
nr.510 din 24.07.2009.
Deoarece momentul aplicării legii penale constituie o preocupare
importantă şi vizează elementele ce constituie coordonatele fireşti în
funcţie de care legea penală devine activă, ordinea de drept penal se
realizează ţinând cont de spaţiul (teritoriul), timpul, persoanele şi faptele
incriminate. Majoritatea legiuirilor moderne tratează acest aspect în textele
de debut ale părţii generale din codurile penale.1
De altfel chiar raţiunea existenţei legii penale este de a-şi realiza
scopul pentru care a fost elaborată, anume de a ocroti valorile statului de
drept.2
Cât timp se află o lege în vigoare? Atâta timp cât ea nu a ieşit din
vigoare. De aceea, de la naşterea ei şi până la punerea în aplicare apar mai
multe momente (adoptarea legii de Parlament, publicarea legii şi intrarea
în vigoare a legii penale, etc.), aşa cum, de altfel, şi ieşirea din vigoare a
legii penale poate avea loc prin mai multe modalităţii: abrogare,
modificare, ajungere la termen sau încetarea condiţiilor excepţionale care
au determinat apariţia unei legi penale excepţionale şi chiar schimbarea
1. Narcis Giurgiu, Legea penală şi infracţiunea, Editura Gama, Iaşi, p.83.
2. Codul penal, art.1.

36
condiţiilor social-politice care au determinat elaborarea şi adoptarea unei
legi.
Abrogarea presupune scoaterea din vigoare a unei legi printr-o
altă lege şi poate fi abrogare expresă sau abrogare tacită.
Abrogarea este expresă atunci când printr-un alt act normativ se
arată cu claritate că o lege anterioară sau doar o dispoziţie din ea a fost
abrogată.
Abrogarea tacită o întâlnim când legea nouă nu stabileşte în mod
expres că abrogă legea anterioară, însă, aceasta rezultă din faptul că legea
veche şi legea nouă reglementează succesiv aceeaşi materie, existând
uneori chiar un paralelism între cele două reglementări, fapt care este
suficient ca legea subsecventă să înlăture pe cea anterioară.1
Modificarea legii penale presupune că o parte din legea penală
este schimbată sau completată. Ca şi în cazul abrogării, modificarea poate
fi expresă sau tacită.
Ajungerea la termenul fixat de însăşi legea respectivă, constituie
de asemenea o altă modalitate de ieşire din vigoare. Aceasta se petrece în
momentul în care încetează acele condiţii de excepţie care au determinat
apariţia legii penale excepţionale. Aceste legii sunt nişte legi temporare.
Schimbarea condiţiilor social politice, poate, de asemenea, să
conducă la ieşirea din vigoare a unei legi, aşa cum, în România, s-a
petrecut după evenimentele din decembrie 1989.
Situaţia politică, reală, evidenţiază că, de regulă, dispoziţiile legii
penale se realizează de bună voie de către membrii societăţii, care respectă
obligaţiile impuse prin lege, însă, sunt şi situaţii când aceştia încalcă
obligaţiile pe care le au, moment în care intervine aplicarea sancţiunilor
penale faţă de cei care nu au respectat obligaţiile fixate prin lege.
În cazul în care legea este respectată de către cetăţeni, aceasta îşi
îndeplineşte funcţiunea sa de prevenţie generală, toţi cei chemaţi să
respecte normele de conduită adoptă o poziţie de respect faţă de legea
penală.
În varianta în care, printre membrii societăţii, sunt şi persoane
care comit fapte pe care legea penală le protejează, atunci, împotriva
acestora va acţiona constrângerea juridică, pentru a reinstaura ordinea
juridică. Persoana care a încălcat legea penală trebuie să suporte
sancţiunea penală aplicată de instanţele judecătoreşti în urma intervenţiei

1.Vezi în detaliu Vintilă Dongoroz şi colectiv, op.cit., p.73-75.

37
organelor judiciare.
Concluzionând, prin aplicarea legii penale înţelegem executarea
sau îndeplinirea îndatoririlor pe care ea le prevede, ce pot avea loc fie de
bunăvoie, prin respectarea dispoziţiilor acesteia, fie silit, în cazul
săvârşirii unei fapte prevăzută şi sancţionată de legea penală.1

1.2.Elementele în raport cu care se aplică legea penală

Timpul, teritoriul, persoanele şi faptele sunt elementele esenţiale

care fixează limitele în care se face aplicarea legii penale.1 Acestea sunt,
aşa cum am precizat mai înainte, chiar coordonatele fireşti în care legea
devenind activă îşi găseşte aplicarea.

1.2.1.Timpul

Orice lege penală, ca de altfel orice altă lege din sistemul juridic
al unei ţari, îşi are o perioadă de aplicabilitate în timp oarecum limitată,
fiindcă, un act care emană de la o putere legislativă este totuşi limitat în
timp, între cele două momente, intrarea în vigoare şi ieşirea din vigoare.
La fel, orice împrejurare care generează anumite consecinţe
juridice, în afara faptului că se comite şi se produce într-un anumit
moment, are şi durata sa în timp, fiindcă, aceasta nu poate fi generatoare
de consecinţe juridice la nesfârşit. De aceea, atunci când se examinează
aplicarea legii penale, trebuie să aibe în vedere în mod obligatoriu şi
factorul timp.

1.2.2.Spaţiul

Legea penală este emanaţia voinţei suverane a statului de a apăra

ordinea socială împotriva faptelor incriminate ca fiind infracţiuni,
beneficiarii acesteia fiind, în primul rând, proprii cetăţeni. De aceea, prin
natura lucrurilor, legea penală are un caracter teritorial, naţional.
Legea penală are forţă obligatorie pe teritoriul unde îşi exercită
suveranitatea statul român, valorile sociale fundamentale fiind fixate în
raport de teritoriul unde sunt depozitate, sau, trăiesc şi convieţuiesc aceste
valori. Legea penală, potrivit art.3 din Codul penal, se aplică infracţiunilor

1. Vasile Dobrinoiu şi colectiv, op. cit., p.47.

38
săvârşite pe teritoriul României. Pe teritoriul unde se aplică legea penală
trăiesc atât cetăţeni români, cetăţeni străini sau fără cetăţenie care pot
aduce atingere valorilor ocrotite de legea penală, situaţie care reclamă
pentru fiecare soluţii corespunzătoare, pe care le vom aborda într-o altă
secţiune.
1.2.3.Persoanele

Legea penală nu reglementează decât relaţiile dintre oameni şi, ca

atare, se adresează acestora în calitate de destinatari sau de beneficiari ai
prevederilor sale.

1.2.4.Faptele

Potrivit dispoziţiilor art.144 din Codul penal, prin ''săvârşirea unei

infracţiuni'' sau ''comiterea unei infracţiuni'', se înţelege săvârşirea
oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune
consumată sau tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca
autor, instigator sau complice. Aşadar legea penală prezintă în mod
explicit şi concret faptele sub forma unor acţiuni sau omisiuni, de aceea,
aplicarea legii penale se raportează la aceasta.

2.Aplicarea legii penale în spaţiu

Legea penală se aplică în raport cu locul în care s-a comis

infracţiunea, în ţară sau în străinătate, cetăţenilor români sau străini. Adică,
legea penală se aplică, spaţial, până acolo unde se întinde suveranitatea.
Potrivit prevederilor Codului penal, legea penală se aplică
infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României, prin aceasta înţelegându-se
întinderea de pământ, marea teritorială şi apele cu solul, subsolul şi spaţiul
aerian, cuprinse între frontierele de stat. De asemenea, legea penală nu se
aplică doar cetăţenilor români, ci, tuturor acelora care se găsesc pe
teritoriul românesc şi care trebuie să se conformeze prevederilor acesteia.
În aceeaşi măsură, legea penală se aplică şi pentru infracţiunile
comise în străinătate de cetăţenii români, străini sau fără cetăţenie, dacă
faptele lor lovesc în interesele României1 sau ale cetăţenilor români, când
acestea au calitate de victime.

1.Vezi art.8 din noul Cod penal.

39
 Efectul teritorial în cazul infracţiunilor comise în străinătate nu
mai acoperă în toate cazurile acele valori sociale pe care le ocroteşte legea
penală, de aceea legiuitorul a promovat concepţia potrivit căreia finalitatea
normelor care reglementează aplicarea legii penale în raport cu spaţiul să
permită organizarea activităţii de represiune penală atât pe plan intern, cât
şi pe plan internaţional, pentru ca cei care comit o faptă penală, în orice loc
s-ar afla, să poată fi traşi la răspundere penală.1
Evident, într-un asemenea context trebuie ţinut cont de interesele
fiecărui stat, dacă există o colaborare internaţională între state, astfel încât,
atunci când se comit fapte care aduc atingere statului român sau când un
cetăţean român este victima unei infracţiuni, făptuitorul să poată fi
extrădat, pentru a oferi posibilitatea ca acesta să răspundă penal pentru
faptele sale în faţa instituţiilor statului lezat sau al cărui cetăţean este
victima.
Principiile de bază care stau la baza aplicării legii penale în spaţiu
sunt:
-principiul teritorialităţii legii penale;
-principiul personalităţii legii penale;
-principiul realităţii legii penale;
-principiul universalităţii legii penale.

2.1.Aplicarea legii penale în raport cu faptele săvârşite pe teritoriul ţării

2.1.1.Noţiunea de teritoriu în sensul legii penale

Aşa cum am evidenţiat mai înainte, Codul penal stabileşte că

''Legea penală se aplică infracţiunilor comise pe teritoriul României''.2
Prin urmare, legea penală se aplică tuturor celor care comit o infracţiune
pe teritoriul ţării noastre, neavând relevanţă dacă făptuitorul este cetăţean
român sau străin, ori persoană fără cetăţenie domiciliată în România sau
străinătate.
Cetăţeanul străin care a comis o faptă penală în România nu poate
pretinde să fie judecat şi condamnat potrivit legii ţării sale, fiindcă, de
exemplu, norma juridică din ţara sa îi este mai favorabilă.
În actualul Cod penal, noţiunea de teritoriu este descrisă în

1.Vezi în detaliu V. Dobrinoiu şi colectiv, op.cit., p.49-50.

2. Codul penal, art.3 şi art.8(1) în noul Cod penal.

40
conţinutul art.142, iar în viitorul Cod penal, aprobat prin Legea 286/2009
şi publicat în Monitorul Oficial nr.510 din 24.07.2009, art8(2) precizează
că, ''Prin teritoriul României se înţelege întinderea de pământ, marea
teritorială şi apele cu solul, subsolul şi spaţiul aerian, cuprinse între
frontierele de stat”.
Cunoscând că suprafaţa terestră este întinderea de pământ
cuprinsă între frontierele ţării, iar apele interioare sunt toate apele,
curgătoare sau stătătoare existente între aceleaşi delimitări geografice, nu
ne rămâne decât să adăugăm că, regimul juridic al mării teritoriale, ca
teritoriu al României, este reglement de art.1 din Legea nr.36/2002 care
stabileşte că, prin mare teritorială, se înţelege fâşia de mare adiacentă
ţărmului ori, după caz, apelor maritime interioare, având lăţimea de 12
mile marine (22,224m), măsurată de la liniile de bază.
Liniile de bază sunt liniile celui mai mare reflux de-a lungul
ţărmului, inclusiv ale ţărmului dinspre larg al insulelor, ale locurilor de
acostare, amenajărilor hidrotehnice şi ale altor instalaţii portuare
permanente.1
Limitele exterioare şi laterale ale mării teritoriale constituie
frontiera de stat maritimă a României.
Spaţiul aerian este acel spaţiu deasupra teritoriului României,
inclusiv a apelor interioare şi a mării teritoriale care se întinde în atmosferă
până la limita spaţiului cosmic.2
Constituţia României, modificată şi republicată în Monitorul
Oficial nr.767 din 31 octombrie 2003, stabileşte că frontierele statului
român sunt consfinţite prin lege organică, cu respectarea principiilor şi a
celorlalte norme generale admise ale dreptului internaţional.

2.1.2.Noţiunea de infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării

Datorită faptului că această noţiune poate fi interpretată diferit,

atât sub aspectul conţinutului cât şi al sferei sale de aplicare, legiuitorul
român explică prin dispoziţiile art.143 Cod penal înţelesul ei. Astfel ''prin
infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării se înţelege orice infracţiune comisă
pe teritoriul arătat în art.142 sau pe o navă sau aeronavă română''.

1. Legea nr.36/2002, art.1, pct.3 alin.2. Aceasta a modificat Legea nr.17/1990 privind regimul
juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi al zonei economice exclusive a României.
2. Vezi R.M. Stanoiu, Asistenţa juridică internaţională în materie penală, Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 1975, p.31.

41
 Prin această precizare, legiuitorul a fixat regula că, infracţiunile
care se comit pe teritoriul ţării, cad sub incidenţa legii penale române. În
plus, în alin.2 din art.143 Codul penal, atrage atenţia că, este săvârşită pe
teritoriul ţării şi infracţiunea comisă pe o navă sau aeronavă română, aflată
în afara apelor teritoriale sau a spaţiului aerian al României.1
Aşadar, dacă pe o navă sau aeronavă propietate a statului român
sau a unei companii româneşti, ori persoană fizică română, se comite o
infracţiune, oriunde s-ar afla nava sau aeronava la momentul comiterii
faptei, cade sub incideţa legii penale române conform principiului
teritorialităţii (art.3 Cod penal). Esenţial, este ca nava sau aeronava să fie
înmatriculată în România sau să circule sub pavilion românesc. Regimul
juridic este asemănător şi în cazul platformelor de foraj maritim aflate sub
pavilion românesc.
Şi art.143 alin.2 Codul penal şi noul Cod penal în art 8(4) prevăd
că, infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul României şi atunci când
pe acest teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă
înmatriculată în România, s-a efectuat un act de executare, de instigare sau
de complicitate, ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracţiunii.
Observăm aşadar că, deşi o infracţiune este săvârşită numai în
parte pe teritoriul ţării sau pe o navă sau aeronavă aflată sub pavilion
românesc sau înmatriculată în România, ea se consideră totuşi comisă pe
teritoriul ţării.2
Rezultă din prezentarea făcută mai sus că, legea penală, se aplică
potrivit principiului teritorialităţii, în următoarele cazuri:
a - când infracţiunea a fost săvârşită în totalitate pe teritoriul ţării,
în sensul articolului 142 Cod penal;
b - când infracţiunea a fost săvârită în întregime pe o navă sau
aeronavă aflată sub pavilion românesc sau înmatriculată în România, care
se află în afara apelor teritoriale sau ale spaţiului aerian al României;
c - când pe teritoriul ţării noastre, ori pe o navă sau aeronavă
română aflată în afara graniţelor teritoriale, s-a efectuat numai un act de
executare ori s-a produs rezultatul infracţiunii.
Doctrina penală descrie această ultimă situaţie sub denumirea de
regulă sau teoria ''ubicuităţii'' ori a ''desfăşurării integrale'', în
conformitate cu care, infracţiunea, se consideră săvârşită oriunde s-a
1. Noul Cod penal statuează această precizare în art.8
2. Costică Bulai şi Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul juridic,
Bucureşti, 2007, p.106-107.

42
comis fie şi doar un act de executare sau s-a produs rezultatul acesteia.
Teoria ubicuităţii sau a desfăşurării integrale recunoaşte
competenţa jurisdicţională a oricărui stat pe al cărui teritoriu s-a săvârşit
chiar şi în parte infracţiunea.2
Referitor la determinarea locului săvârşirii infracţiunii, în doctrina
dreptului penal, sunt mai multe teorii, ca de exemplu:
- teoria acţiunii - infracţiunea se consideră săvârşită acolo unde s-
a comis acţiunea sau inacţiunea, chiar dacă rezultatul s-a produs pe
teritoriul altei ţări;
- teoria rezultatului - ocolo unde s-a produs rezultatul se
consideră că a fost săvârşită şi infracţiunea;
- teoria preponderenţei - sau a actului esenţial - fapta se consideră
comisă acolo unde s-a petrecut actul cel mai important, din care au decurs
celelalte acte;
-teoria ilegalităţii - acolo unde s-a comis prima încălcare a legii
care atrage răspunderea penală, se consideră şi locul săvârşirii infracţiunii;
-teoria voinţei infractorului - infracţiunea se consideră săvârşită
acolo unde infractorul a dorit să se producă rezultatul periculos al faptei
sale, chiar dacă acesta s-a produs pe un alt teritoriu.
În ceea ce ne priveşte, ca şi alţi specialişti de marcă ai dreptului
penal, apreciem că aceste teorii încearcă să restrângă în mod nejustificat
1

locul săvârşirii infracţiunii la teritoriul pe care s-a săvârşit doar o parte din
activitatea infracţională, încercând să minimalizeze competenţa pe care ar
trebui să o aibe alte state. De aceea, teoria ubicuităţii a întrunit nu numai
adeziunea unor legislaţii, contribuind la soluţionarea unor probleme
controversate cu privire la locul săvârşirii infracţiunii, mai ales în cazul
infracţiunilor complexe, continue sau continuate, cât şi a calităţii ca
participant la comiterea faptei (autor, instigator sau complice). Într-un
asemenea context, infracţiunea se apreciază ca fiind săvârşită pe teritoriul
României, dacă se constată că, pe acest teritoriu, s-a comis un act de
participare sub orice formă la infracţiune (ca autor, instigator sau
complice) sau s-a produs pe teritoriul nostru rezultatul unor astfel de fapte.'

2. Alexandru Boroi, op.cit., p.49, subliniază că, atât înainte de apariţia Codului penal din 1968, cât
şi în prezent, au apărut mai multe controverse legate de teoria ubicuităţii, care, în principal se poartă
în legătură cu întinderea competenţei unui stat în judecarea unei infracţiuni comisă în străinătate.
1. Lavinia Valeria Lefterache, Drept penal. Partea generală, Editura Universul juridic, Bucureşti,
2009, p.107-108.

43
 2.1.3.Excepţii de la principiul teritorialităţii

De la situaţiile descrise mai sus, există şi anumite împrejurări în

sensul că principiul teritorialităţii nu acţionează cu privire la anumite
genuri de infracţiuni săvârşite pe teritoriul statului român şi anume:
a - Faptele de natură penală săvârşite de persoanele care se
bucură de jurisdicţie.
Art.8 din Codul penal în vigoare şi art.13 din viitorul Cod penal,
stabilesc că, legea penală română, nu se aplică infracţiunilor săvârşite de
către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane, care
în conformitate cu tratatele internaţionale nu sunt supuse jurisdicţiei penale
a statului român.
Persoanele respective nu pot fi urmărite sau judecate pe teritoriul
statului în care sunt acreditate sau pe al cărui teritoriu se află în calitate de
reprezentanţi ai statului lor, însă, statul pe teritoriul căruia a fost săvârşită
infracţiunea, poate cere statului acreditant judecarea făptuitorului, îl poate
declara persona non grata şi îi poate cere să părăsească teritoriul ţării.
În cazul în care un deputat european comite o faptă penală,
parlamentarul beneficiază, pe teritoriul naţional, de imunităţile recunoscute
membrilor parlamentului propriei ţări, iar pe teritoriul oricărui alt stat
membru, de exceptare de la orice măsură de reţinere sau de urmărire
penală. Conform art.10 din Protocol, doar Parlamentul European are
posibilitatea de a ridica imunitatea.
Imunitatea de jurisdicţie penală apare ca o excepţie de ordin
procesual, care are drept consecinţă neaplicarea legii teritoriale,1 ea având
rolul de a menţine relaţiile amicale între statele lumii.
b - Faptele săvârşite de personalul armatelor străine pe teritoriul
României.
Trupele staţionate sau aflate în trecere pe teritoriul României,
conform regulilor dreptului internaţional, nu sunt supuse jurisdicţiei
statului pe al cărui teritoriu se află. Din raţiuni de drept internaţional, în
mod similar se procedează şi pentru infracţiunile săvârşite pe acest
teritoriu de către personalul trupelor străine, cărora urmează a li se aplica
legea statului de care aparţin. În mod normal, regimul juridic al unor trupe
străine aflate în trecere sau staţionate pe teritoriul statului român, se
reglementează prin convenţii bilaterale şi tot pe baza acestora se

1. Lavinia Valeria Lefterache, op.cit., p.110-111.

44
soluţionează şi problema jurisdicţiei penale a militarilor respectivi.
c - Infracţiunile săvârşite la bordul unor nave sau aeronave
străine aflate pe teritoriul ţării.
În ceea ce priveşte infracţiunile săvârşite la bordul unor nave
străine aflate în trecere prin marea teritorială, ori pe timpul cât se află în
porturi, în apele maritime interioare şi în marea teritorială a României,
excepţia îşi găseşte consacrarea juridică în legea nr.17/1990, în care,
potrivit art.7, alin.2, jurisdicţia penală a statului român nu se va exercita cu
privire la infracţiunea săvârşită la bordul navelor, cu excepţia următoarelor
situaţii:
- infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român sau de o
persoană fără cetăţenie care îşi are domiciliul în România;
- infracţiunea este îndreptată împotriva intereselor României sau
împotriva unui cetăţean român ori a unei persoane rezidente pe teritoriul
României;
-infracţiunea este de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică în
ţară sau în marea teritorială;
- exercitarea jurisdicţiei române este necesară pentru reprimarea
traficului ilicit de stupefiante sau de substanţe psihotrope;
- asistenţa autorităţilor române a fost cerută, în scris, de căpitanul
navei ori de un agent diplomatic sau un funcţionar consular sub al cărui
pavilion navighează nava.
Navele militare străine, conform art.25 din Legea nr.17/90, sau
alte nave folosite pentru servicii guvernamentale, aflate în apele teritoriale,
se bucură de imunitate cât timp se află în porturi sau în teritoriul statului
român.
Infracţiunile săvârşite la bordul navelor comerciale aflate în
porturile sau apele teritoriale nu beneficiază de imunitate jurisdicţională,
cu excepţiile prezentate mai sus, potrivit art.72, alin.2 din Legea
nr.17/1990.
Infracţiunile săvârşite la bordul aeronavelor aflate în limitele
teritoriale româneşti au acelaşi regim juridic ca în cazul navelor maritime.
În această situaţie, legea penală română nu se aplică aeronavelor
aflate pe aeroporturile româneşti sau în spaţiul aerian al României.
Situaţia este similară şi în cazul aeronavelor militare, cărora li se
aplică întotdeauna legea penală străină şi în orice condiţii, plecându-se de
la ideea că, aeronavele militare reprezintă statul căruia aparţin, ele aflând-
se sub suveranitate exclusivă a acestuia.
45
 În privinţa aeronavelor comerciale, regula neaplicării legii
româneşti este relativă şi condiţionată, fixată pe bază de reciprocitate şi
numai dacă infracţiunile săvârşite la bordul acestora nu au tulburat ordinea
de drept sau interesele cetăţenilor români.
d - Infracţiunile săvârşite în sediile misiunilor diplomatice străine
aflate în ţara noastră, de către membrii şi personalul acestora.
Convenţia de la Viena din 1961, cu privire la relaţiile diplomatice
stipulează în art.22 că localurile misiunilor diplomatice sunt inviolabile,
nefiind permis accesul autorităţilor statului român decât cu
consimţământul şefului misiunii.1
Această prevedere a Convenţiei de la Viena este una care asigură
membrilor misiunii diplomatice libertatea de acţiune, fiind de fapt un gest
de curtoazie internaţională, în care fiecare stat se obligă faţă de celelalte
state care şi-au trimis misiune diplomatică, că acordă membrilor şi
personalului acestora o poziţie privilegiată, aşa cum şi statul acreditar va
proceda cu reprezentanţii noştri aflaţi în misiune la misiunile diplomatice
pe care le avem în străinătate, fiind până la urmă o concesiune reciprocă.
Sunt opinii în doctrina dreptului internaţional cum că sediile
acestor misiuni diplomatice, ar fi o extindere a teritoriului statului cu
suprafaţa pe care se află ambasada (misiune diplomatică) în străinătate,
fiind într-un fel, asimilate navelor şi aeronavelor aflate în afara graniţelor
ţării, opinia fiind cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de
teoria extrateritorialităţii.
Această teorie nu este aceptată de marii noştrii teoreticieni ai
dreptului penal, cât şi de specialiştii străini, pe motiv că ele conduc în mod
practic la sustragerea de sub imperiul unei legi penale anumite fapte
comise într-o anumită zonă dintr-un teritoriu, pentru a fi supuse altor legi
penale, sporind în mod artificial conţinutul teritoriului unui stat doar
pentru a se justifica extinderea aplicării legii penale a altui stat.2
Dacă am accepta teoria extrateritorialităţii, fondată de Hugo
Grotius în lucrarea “Despre dreptul războiului şi al păcii” (De iure belli ac
pacis), atunci diplomaţii sau personalul navelor şi al aeronavelor, aflaţi în
ţară, nu ar mai fi obligaţi să respecte legile statului unde sunt acreditaţi pe
motiv că ei se află pe teritoriul statului de care aparţin şi că răspund penal
doar în faţa legilor acestuia, fapt care ar conduce atât la situaţii arbitrare
cât şi la deteriorarea unor relaţii dintre state.
1.Vasile Dobrinoiu şi colectiv, op.cit., p.56.
2. Vezi în detaliu Alexandru Boroi, op.cit., p.53 şi urm.

46
 În plus, acceptarea unei asemenea opinii ar încălca Constituţia
României care statuează ca principiu fundamental că teritoriul ţării este
inalienabil şi indivizibil.1
e - Imunitatea prezidenţială, parlamentară şi guvernamentală.
Constituţia României, instituie anumite imunităţi care au un
caracter mai limitat, adică persoanele care beneficiază de această imunitate
nu răspund penal doar pentru anumite fapte, care, de regulă, au legătură cu
calitatea politică pe care o au.
Imunitatea prezidenţială este consacrată în art.84 alin.2 din
Constituţie, în care se prevede că “Preşedintele României se bucură de
imunitate”, acesta neputând fi pus sub acuzare în timpul mandatului.
Preşedintele, în timpul mandatului, poate fi pus sub acuzare doar
pentru înaltă trădare, hotărâre pe care o poate lua doar Parlamentul, cu
votul a două treimi din totalul deputaţilor şi senatorilor, competenţa de
judecată aparţinând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Preşedintele este demis din funcţie doar odată cu data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare.2
Imunitatea parlamentară este instituită în cuprinsul art.72 din
Constituţia României, care, în art.72(2) stabileţte că: “Deputaţii şi senatorii
pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte ce nu au legătură
cu voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar
nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei
din care fac parte, după ascultarea lor, urmărirea penală şi trimiterea în
judecată se poate face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie”.
Totuşi, în art.72(3) din Constituţie se menţionează că deputaţii şi
senatorii prinşi în flagrant, pot fi reţinuţi şi percheziţionaţi, ministrul
justiţiei având obligaţia de a informa de îndată pe preşedintele Camerei sau
Senatului din care acesta face parte.
De o imunitate mult mai restrânsă beneficiază şi membrii
Guvernului României, aceasta vizând doar acele fapte comise în exerciţiul
funcţiei lor.
Potrivit art.109(2) din Constituţia României, numai Camera
Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea
penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul
funcţiei lor.
1. Constituţia României, art.1 (1) şi art.3 (1).
2 Constituţia României, op.cit. Art.96 (4).

47
 Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage
automat şi suspendarea lui din funcţie.
Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicate membrilor
Guvernului sunt reglementate prin Legea privind responsabilitatea
ministerială.

2.2 . Aplicarea legii penale române pentru infracţiuni săvârşite în afara

teritoriului ţării

În situaţia în care, în străinătate, au fost săvârşite infracţiuni care

aduc grave prejudicii intereselor statului român sau cetăţenilor săi, legea
penală română se poate aplica în spaţiu şi dincolo de limitele teritoriului
României, potrivit următoarelor principii: principiul personalităţii,
principiul realităţii şi principiul universalităţii.

2.2.1 Principiul personalităţii legii penale

Potrivit art.4 din C.pen., legea penală română se aplică

infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este
cetăţean român, sau dacă, neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în
România.
Noul Cod penal publicat în Monitorul Oficial nr.510 din
24.07.2009, aprobat prin Legea nr.286/2009, detaliază acest principiu,
aliniindu-l la cerinţele legislaţiei Uniunii Europene, astfel că, legea penală
română, se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către
un cetăţean român sau o persoană juridică română, dacă pedeapsa
prevăzută de legea română este detenţiunea pe viaţă ori închisoare mai
mare de 10 ani. De asemenea, noul Cod penal stabileşte că, în celelalte
cazuri, legea penală romană se aplică infracţiunilor săvârşite în afara
teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică
română, dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării
unde a fost săvârşită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus
jurisdicţiei niciunui stat. Punerea în mişcare a acţiunii penale se face cu
autorizaţia prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă
Curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat
sau, după caz, a procurorului general de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
După Revoluţia din decembrie 1989, odată cu liberalizarea

48
regimului de frontieră şi, îndeosebi, după aderarea României la Uniunea
Europeană, cetăţenii români şi cetăţenii fără cetăţenie dar care au
domiciliul în ţara noastră au posibilitatea de a merge în străinătate în scop
turistic, vizite la rude sau pentru a munci. Unele din aceste persoane
săvârşesc în ţările în care merg fapte pe care legea română le pedepseşte.
Aceste persoane care nu au respectul cuvenit pentru legea penală română,
încălcând obligaţiile pe care le au faţă de statul român, trebuie să fie trase
la răspundere penală potrivit legislaţiei penale române.
Principiul personalităţii legii penale evidenţiază că, cetăţeanul
român sau cetăţeanul fără cetăţenie cu domiciliul în România, care
săvârşeşte o infracţiune în străinătate se află în raporturi juridice cu statul
român, care îl ocroteşte dar îl şi obligă a-i respecta legile, inclusiv atunci
când se află în afara teritoriului ţării .
Potrivit art.4 din actualul Cod penal, pentru aplicarea principiului
personalităţii legii penale, este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:
a - fapta să fie săvârşită în afara teritoriului ţării şi potrivit legii
penale române să fie considerată infracţiune, neinteresând natura sau
gravitatea infracţiunii.1 Locul unde a fost săvârşită fapta penală poate fi
locul unui alt stat sau un loc care nu este supus vreunei suveranităţi;2
b - făptuitorul să fie cetăţean român sau cetăţean fără cetăţenie
(apatrid) dar care are domiciliul în România, calitate pe care trebuie să o
aibe la momentul săvârşirii infracţiunii. Deducem din aceste condiţii că,
cetăţenii români sau apatrizii domiciliaţi în România, pentru faptele penale
săvârşite în afara teritoriului ţării sunt supuşi necondiţionat răspunderii în
faţa legii penale române, nefiind posibil un concurs de infracţiuni cu cele
sancţionate de statul unde a fost săvârşită fapta .
În literatura de specialitate s-au simţit tot mai puternic opiniile
potrivit cărora, dubla incriminare a faptei, ar fi mult mai oportună şi
necesară pentru cetăţenii români, fiindcă lipsa dublei incriminări îl poate
plasa pe cetăţeanul român sau pe apatridul cu domiciliul în România într-o
situaţie de inferioritate fizică şi morală pe teritoriul altui stat, unde sunt
alte condiţii de viaţă (de ex. să fie nevoit să-şi procure o armă pe care să o
poarte pentru a se apăra, faptă care, în România este sancţionată ca
infracţiune).3

1. Aşa cum este statuat în noul Cod penal, art.9.

2. Vezi în detaliu Costică Bulai şi Bogdan N. Bulai, op.cit., p.113-116.
3. C. Bulai şi B.N. Bulai, op. cit., p.115.

49
 2.2.2 Principiul realităţii legii penale

Principiul realităţii legii penale sau al protecţiei reale, cunoscut în

literatura de specialitate şi sub denumirea de principiul cetăţeniei pasive,
este reglementat de art.5 din Codul penal, care stabileşte că legea penală
română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, contra
siguranţei statului român sau contra vieţii sau unui cetăţean român, ori prin
care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui
cetăţean român, când sunt săvârşite de un cetăţean român sau de o
persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării.
În cuprinsul aceluiaşi articol se mai precizează că punerea în
mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunile menţionate mai sus se face
numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general.1
Acest principiu evidenţiază grija legiuitorului de a proteja şi în
străinătate valorile sale sociale de o mare importanţă: siguranţa statului
român, viaţa şi integritatea corporală a cetăţenilor români de către cetăţenii
străini sau cetăţenii străini (apatrizii) cu domiciliul în străinătate.2Dar legea
penală nu se referă numai la aceste infracţiuni, ci la toate infracţiunile
săvârşite cu intenţie sau din culpă, care au avut ca urmare, de exemplu,
moartea unui cetăţean român.
Subiectul activ al acestor infracţiuni are calitate de cetăţean străin
sau cetăţean fără cetăţenie cu domiciliul în străinătate iar subiectul pasiv
trebuie să fie în mod obligatoriu statul român, un cetăţean român sau o
persoană juridică română.
Sintetizând, condiţiile necesare pentru aplicarea principiului
realităţii legii penale sunt următoarele:
a - infracţiunile trebuie să fie săvârşite în străinătate;
b - infracţiunea săvârşită să fie îndreptată contra siguranţei
statului român sau a vieţii unui cetăţean român ori prin care s-a adus o
vătămare corporală gravă sau sănătăţii unui cetăţean român;
c - infracţiunea să fi fost săvârşită de către un cetăţean străin sau
de către o persoană străină fără cetăţenie care nu domiciliază pe
teritoriul statului român;
d - fapta să fie incriminată de legea penală română, nefiind
necesară existenţa dublei incriminări;
e - punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai cu
1 Art.5(2) din C.pen.
2 Alexandru Boroi, op.cit., p.57-58.

50
autorizaţia procurorului general, lipsa ei constituind o cauză care
împiedică procesul penal.
Noul Cod Penal, tratează principiul realităţii legii penale într-un
sens mult mai larg în privinţa ariei de aplicare, astfel că în cuprinsul art.10,
se face precizarea că legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara
teritoriului ţării, de către un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie,
contra statului român, contra unui cetăţean român ori a unei persoane
juridice române.
În art.10(2) din noul Cod penal se mai face precizarea că, punerea
în mişcare a acţiunii penale, se face cu autorizaţia prealabilă a procurorului
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi
numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul pe
teritoriul căruia s-a comis.

2.2.3 Principiul universalităţii legii penale

Codul penal al României, aflat în vigoare la momentul tratării

acestei probleme, stabileşte în cuprinsul art.6 că: “Legea penală se aplică
şi altor infracţiuni decât cele prevăzute în art.5 alin.1, săvârşite în afara
teritoriului ţării de un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie care
nu domiciliază pe teritoriul ţării, dacă:
-a fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării
unde a fost săvârşită;
-b făptuitorul nu se afla în ţară.”
Conform principiului universalităţii legii penale, norma penală
română se aplică şi pentru orice altă infracţiune comisă în străinătate dacă
făptuitorul este cetăţean străin şi se află pe teritoriul României.
Această atitudine a legiuitorului român este explicată atât de
dorinţa de a sancţiona acele infracţiuni comise în străinătate pentru care
autorii lor, cetăţenii străini, s-au refugiat sau se ascund pe teritoriul ţării
noastre, cât şi prin disponibilitatea statului român de a coopera cu celelalte
state ale lumii pentru combaterea criminalităţii, neoferind posibilitatea
infractorilor străini de a transforma teritoriul românesc într-un spaţiu de
refugiu pentru criminalii internaţionali.
În aplicarea sa, principiul universalităţii legii penale presupune
existenţa cumulativă a următoarelor condiţii:
a - săvârşirea unei alte infracţiuni decât aceea pentru care s-ar
aplica legea română conform principiului realităţii, care, de regulă, sunt

51
infracţiuni grave care ar afecta comunitatea internaţională, ca de
exemplu: deturnare de nave sau aeronave, trafic de droguri, furtul unor
opere de artă, trafic de armament etc;
b - infracţiunea trebuie să fie săvârşită în întregime în
străinătate, neexistând posibilitatea de a fi aplicat principiul teritorialităţii
conform criteriului ubicuităţii;1
c - să existe dubla incriminare a faptei, atât în legea penală
străină cât şi în legea penală română;
d - fapta să fie săvârşită de un cetăţean străin sau de o persoană
fără cetăţenie care nu are domiciliul în România;
e - infractorul să se afle în România, venit de bună voie pe
teritotiul ţării noastre. În acest caz, infractorul, dacă prin acţiunea sau
inacţiunea sa a comis o infracţiune îndreptată împotriva statului român,
contra unui cetăţean român sau contra unei persoane juridice române,
poate fi judecat şi în cazul în care s-a obţinut extrădarea lui.
Porivit art.6 alin.3 principiul universalităţii nu se aplică în cazul
când, potrivit legilor statului în care infractorul a săvârşit infracţiunea,
există o cauză care împiedică punere în mişcare a acţiunii penale sau
continuarea procesului penal ori executarea pedepsei, sau când pedeapsa a
fost executată ori este considerată ca executată.
Când pedeapsa primită de infractor nu a fost executată sau a fost
executată numai în parte, instanţele judecătoreşti din România au obligaţia
procedurală (art.6 alin.3 C.pen.) de a recunoaşte procedurile străine şi de
a dispune executarea parţială sau totală a pedepsei aplicate de o instanţă
străină. În cazul când pedeapsa dispusă în străinătate nu are corespondent
în legea penală română, instanţa română o va înlocui cu o pedepsă
corespunzătoare legii române.
În legătură cu infracţiunile săvârşite în străinătate, conform
dispoziţiilor cuprinse în art.7 C.pen, dispoziţiile cuprinse în art.5-6
(realitatea şi universalitatea legii penale) din C.pen. se aplică numai dacă
nu se dispune altfel printr-o convenţie internaţională la care ţara noastră
este parte. Aceste condiţii internaţionale dobândesc calitatea de legi
speciale, acţionând cu prioritate pentru combaterea criminalităţii atunci
când infracţiunile comise afectează sau pun în pericol comunitatea
internaţională, căpătând frecvent formele criminalităţii organizate.
1. Conform criteriului „ubicuităţii” sau al „desfăşurării integrale”, infracţiunea se consideră
săvârşită pretutindeni unde s-a comis fie numai un act de executare sau s-a produs rezultatul
infracţiunii.

52
 Dacă, în cazul universalităţii legii penale, s-a stabilit că pentru o
anumită faptă comisă în străinătate sunt întrunite condiţiile enumerate
anterior, atunci se aplică legea penală română, chiar dacă legea penală a
statului unde a fost săvârşită fapta este mai favorabilă făptuitorului.1
Odată stabilită incidenţa legii penale române, făptuitorul va putea
beneficia de dispoziţiile unei legi penale mai favorabile doar în cazul în
care ar interveni după acest moment ( art.13-15 C.Pen).

3.Cooperarea juridică europeană în materie penală

3.1. Noţiunea, importanţa şi necesitatea cooperării juridice internaţionale

în materie penală

Statele şi naţiunile lumii, pentru a se dezvolta şi progresa, au

nevoie de un climat sigur de linişte şi pace, de înţelegere şi respect, care,
pe parcursul istoriei şi-a demonstrat eficienţa în dezvolatarea şi progresul
naţiunilor lumii.
După marile tragedii ale sec.XX, marcate de cele două războaie
mondiale şi de un şir neîntrerupt de conflicte în diferite zone ale lumii,
omenirea a înţeles, ca o condiţie esenţială pentru existenţă şi progres, că la
baza cooperării internaţionale trebuie să stea principii solide, care să
respecte independenţa şi suveranitatea statelor, inclusiv a sistemului juridic
intern, cu normele juridice fixate de acestea.
Cooperarea internaţională, pe parcursul timpului, s-a realizat în
baza unor acorduri, convenţii sau tratate bilaterale sau multilaterale, care
au avut fie un caracter zonal sau regional, fie un caracter universal, în
raport de amplitudinea şi importanţa domeniului pe care le-a reglementat.
Ca atare, definim cooperarea internaţională ca fiind “o modalitate
de într-ajutorare între diferite state ale lumii, pe diferite domenii, stabilite
în mod concret prin tratate, convenţii, acorduri ,etc., care vizează în final
promovarea şi protejarea unor interese naţionale, regionale sau
mondiale, în baza principiului respectării independenţei şi suveranitaii
fiecărei părţi contractante”.2
În acest context, cooperarea judiciară în materie penală reprezintă
un segment important, cu un domeniu specific de cooperare între statele

1. Vezi C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p.117-119; A. Boroi, op. cit., p.58-59; C. Mitrache , op. cit.,
p.88-89 şi L.V. Lefterache, op. cit., p.118-120.
2. Alexandru Boroi. op.cit., p.60.

53
lumii, care şi-a dovedit eficienţa şi s-a impus ca fiind necesar încă de la
începutul secolului trecut.
Societatea umană a fost şi este ameninţată de o serie de factori,
unii devenind aşa zişi tradiţionali, alţii apărând ca urmare o uriaşelor
progrese înregistrate de umanitate în ultimii ani, ca de exemplu, noile
ameninţări venite din sectorul tehnologiei computerizate.
Dezvolatarea fără precedent a relaţiilor dintre statele lumii a fost
însoţită şi de o creştere alarmantă a criminalităţii internaţionale, atât prin
poliferarea fără precedent a crimei organizate, cât şi prin intensificarea
actelor teroriste cu efect devastator asupra reacţiei sociale.
Criminalitatea transnaţională a căpătat în ultimii ani mari
dimensiuni, fapt care a determinat statele lumii să-şi unifice eforturile
pentru a preveni şi combate pericolul din ce în ce mai alarmant, prin
adoptarea unor instrumente juridice şi printr-o cooperare mai eficientă a
instituţiilor abilitate. Astfel, la data de 15 noiembrie 2000, la New York, a
fost adoptată Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii
transnaţionale organizate, „Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi
pedepsirea traficului de persoane, în special a femeilor şi copiilor” şi
„Protocolul împotriva traficului ilicit de imigranţi pe cale terestră, a aerului
şi pe mare”, cele două protocoale fiind adiţionale la Convenţia-cadru.
Convenţia clarifică sensul de infracţiune de “natură
transnaţională” stabilind că acestă faptă penală:
-”este săvârşită în mai mult de un stat;
- este săvârşită într-un stat, dar o parte substanţială a pregătirii,
planificării, conducerii sale sau al controlului său are loc într-un alt stat;
- este săvârşită într-un stat, dar implică un grup infracţional
organizat care desfăşoară activităţi internaţionale în mai mult de un stat;
- sau este săvârşită într-un stat, dar are efecte sunbstanţiale într-un
alt stat”.
Convenţia încheiată în anul 2000 la O.N.U. a fost ratificată de
România prin Legea nr.565/2002, care a fost publicată în Monitorul
Oficial nr.813 din 8 noiembrie 2002.
Terorismul internaţional, traficul de armament şi de substanţe
radioactive, traficul de droguri de mare risc, crima organizată, etc., sunt tot
atâtea motive şi cu pericole mult mai mari, pentru a determina statele
civilizate să-şi unească eforturile, printr-o adoptare a unei legi
corespunzătoare, dar, şi printr-o profesionalizare ridicată a factorului uman
chemat să acţioneze direct în combaterea şi eradicarea unor asemenea
54
fenomene.
După aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană la 1 ianuarie
2007, avem obligaţia de a ne aduce contribuţia la asigurarea unui spaţiu
european de siguranţă civică. În plus, România a devenit ţară de graniţă a
Uniunii Europene şi avem obligaţia de a lua cele mai eficiente măsuri
împotriva imigraţiei ilegale, a traficului de droguri, substanţe radioactive,
etc.
În anul 2011, România, prin cuprinderea sa în limitele teritoriale
ale spaţiului Schengen, va oferi noi posibilităţi pentru elementele
infractoare de a se deplasa dintr-o ţară în alta a Europei, aspect care trebuie
să reprezinte şi perfecţionarea cadrului legislativ care să incrimineze noi
fapte ce ar putea viza încălcarea legii, pentru o armonizare legislativă nu
numai sub aspectul sancţionării acelor fapte cât şi al procedurilor judiciare
necesare în asemenea cazuri. Însă, toate aceste măsuri legislative şi
procedurale, existente sau care vor trebui adoptate, trebuie să fie în acord
cu respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului, înscrise
la loc de frunte în documentele juridice europene.
Crima organizată a devenit sursa financiară principală a
organizaţiilor teroriste, acestea având acum capacitatea de a destabiliza
relaţiile economice şi politice existente între diferite state, dictând şi
instalând guverne după cum le dictează interesele, odată cu penetrarea
masivă a partidelor politice. În plus, în situaţiile de criză, structurile crimei
organizate au cumpărat mari înteprinderi, producătoare de tehnologie
militară sau de interes vital pentru viaţa socială, au cumpărat bănci,
servicii de telecomunicaţii şi multe altele, pe sume derizorii sau profitând
de lipsa altor oferte serioase ale marilor concerne economice, toate cu
scopul de a câştiga cât mai multă influenţă şi de a-şi impune deciziile în
structurile politice de vârf.1
Cooperarea judiciară internaţională vizează acel set de activităţi
complexe, prin care guvernele ţărilor lumii acţionează în vederea reducerii
criminalităţii şi asigurării unui climat de siguranţă civică propriilor
cetăţeni, acţionând împreună şi acordându-şi sprijin reciproc pentru
realizarea unor activităţi specifice, ca de exemplu: extrădarea, predarea în
baza unui mandat european de arestare, transfer de procedură în materie
penală, recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale, transferarea
persoanelor condamnate, asistenţă juridică în materie penală ori alte
1. Vezi în detaliu Tudor Amza şi Cosmin Petronel Amza, Criminologie – Tratat de teorie şi politică
criminologică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008, p.371-401, 438-472-588.

55
asemenea forme sau norme stabilite prin legi, tratate, acorduri, convenţii
sau reciprocitate.
Această definiţie fiind dată într-un sens mai larg, fiindcă în sens
restrâns, prin cooperare judiciară internaţională se înţelege o modalitate
specifică de acţiune, prin care guvernele lumii acţionează acordându-şi
ajutor reciproc prin formele stabilite prin legi, acorduri, tratate sau
convenţii, în scopul prinderii şi probării activităţii infracţionale şi
pedepsirea autorilor unor fapte penale cât şi pentru reducerea
criminalităţii.1

3.2. Formele de cooperare judiciară internaţională în materie penală

Prin adoptarea Legii nr.302/20042 privind cooperarea judiciară

internaţională în materie penală, publicată în Monitorul Oficial nr.594 din
1 iulie 2004, au fost conturate formele de cooperare judiciară pe care
actuala legislaţie a României le are în vedere, după cum urmează:
- extrădarea;
- predarea în baza unui mandat european de arestare;
- transferul de proceduri în materie penală;
- recunoaşterea şi executarea hotărârilor;
- transferul persoanelor condamnate;
- asistenţa judiciară în materie penală;
- alte forme de cooperare judiciară internaţională în materie
penală.
De fapt, dispoziţiile legii nr.302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală constituie o armonizare a cadrului
legislativ intern după Decizia-cadru a Consiliul Uniunii Europene
nr.2002/584/JHA din 13 iunie 2002, privind mandatul european de arestare
şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene, care a
materializat hotărârea luată în cadrul Consiliul Uniunii Europene de la
Tampere din 15-16 octombrie 1999, ca la nivelul ţărilor membre în
Uniunea Europeană să înlocuiască procedurile formale existente până
atunci, îndeosebi în cazurile de extrădare, a persoanelor care se sustrag
executării unei pedepse privative de libertate aplicate în urma unor hotărâri
judecătoreşti rămase definitive. S-a avut în vedere totodată că noile
1. Definiţie preluată din Alexandru Boroi, op. cit., p.64.
2.Legea nr.302/2004 a fost modificată prin Legea nr.224/2006, de aceea ori de câte ori facem
trimitere la Legea nr.302/2004, în mod obligatoriu, facem referire şi la Legea nr.224/2006.

56
proceduri de predare a infractorilor să fie simplificate pentru a accelera
procedura formală de extrădare.1

3.2.1Extrădarea

Extrădarea reprezintă acel demers juridic prin care statul solicită

altui stat remiterea unei persoane aflată pe teritoriul statului solicitat,
pentru judecarea acestuia sau pentru executarea unei pedepse aplicată de
către instanţele judecătoreşti ale statului respectiv.
Aşadar, actul juridic al extrădării face referire la persoanele
împotriva cărora a fost începută urmărirea penală sau a fost trimisă în
judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni, ori sunt căutate în vederea
executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă dispusă de statul
solicitant.
Extrădarea este un act bilateral de asistenţă juridică internaţională
care intervine între statele interesate, respectiv între statul pe teritoriul
căruia s-a săvârşit infracţiunea, statul ale căror interese au fost afectate prin
comiterea infracţiunii ori statul al cărui cetăţean este făptuitorul şi statul
solicitat pe al cărui teritoriu s-a refugiat infractorul străin.2
Potrivit art.9 din C.pen, extrădarea se acordă sau poate fi solicitată
pe bază de convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi în lipsa
acestora, în temeiul legii.
Datorită faptului că art.9 C.pen. fixează o dispoziţie cadru, Codul
penal nu cuprinde condiţiile de realizare a extrădării, care în acest moment,
derivă din reglementările Legii nr.302/2004, modificată prin Legea
nr.224/2006.
Din punct de vedere al procedurilor care se desfăşoară în urma
cererii de extrădare, avem extrădare obişnuită, extrădare voluntară şi
extradre simplificată.
Extrădarea obişnuită se realizează în condiţii obişnuite, după
normele cadru fixate de Convenţia Europeană de Extrădare şi de legea
internă, care asigură persoanei împotriva căreia a fost formulată cererea de
extrădare posibilatea de a se apăra în faţa instanţelor judecătoreşti din
statul solicitat şi de a beneficia, în cazul în care soluţia nu-i convine,
inclusiv de exercitarea căii de atac cu recurs a hotărârilor instanţei
1. L.V. Lefterache, op.cit., p.122-123.
2. A.L. Lorincz, Corelarea dispoziţiilor privind extrădarea cu cerinţele de tehnică legislativă,
R.D.P., nr.4.2002, p.49, preluare după A.Boroi, op.cit., p.77.

57
respective.
Extrădarea voluntară intervine atunci când persoana pentru care
a fost formulată cererea de extrădare renunţă la apărarea sa în faţa unei
instanţe din statul solicitat fiind de acord să fie extrădat .
Extrădarea simplificată presupune aceeaşi situaţie ca în cazul
extrădării voluntare, însă, în plus, se renunţă şi la transmiterea cererii de
extrădare, dacă persoana în cauză, este de acord cu extrădarea.
De altfel, aceasta a fost şi ideia Deciziei cadru a Consiliului
Uniunii Europene, nr. 2002/584/JHA din 13 iunie 2002, de a simplifica şi
moderniza procedurile formale existente până atunci în materia extrădării,
eliminând proceduri greoaie, aşa cum se întâmplă în cazul extrădării
simplificate, unde a fost eliminată etapa procedurilor administrative care
presupunea trecerea unei perioade mari de timp până când, procedura
extrădării, era efectiv realizată.

3.2.1.1 Trăsăturile extrădării

Din precizările făcute anterior rezultă ca trăsături esenţiale

următoarele:
a - extrădarea este un act juridic bilateral de asistenţă juridică
internaţională, care poate fi acordată fie în baza unei convenţii
internaţionale fie pe bază de reciprocitate, art.19 din Constituţia
României. Regula constituţională [art.19(1)] este că cetăţeanul român nu
poate fi extrădat din România, însă prin derogare de la prevederile
aliniatului 1, art.19 din Constituţie, cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza
convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi
pe bază de reciprocitate;
b - extrădarea este un act juridic bilateral, care implică existenţa
unei cereri de extrădare din partea statului solicitant şi predarea
infractorului de către statul solicitat şi pe raza căruia s-a refugiat
infractorul;
c - extrădarea se realizează pe baza voinţei liber exprimate a
celor două state, cu respectarea suveranităţii şi independenţei acestora;
d - extrădarea, ca instituţie juridică, este reglementată prin
norme de drept cuprinse în convenţiile bilaterale sau multilaterale
încheiate între state.
România a ratificat Convenţia europeană de extrădare încheiată la
Paris în anul 1957 şi protocoalele adiţionale încheiate la Strasbourg în
58
1975 şi 1978, ratificate prin Legea nr.80/1997.
Până în anul 2001, instituţia extrădării, în România, era
reglementată prin Legea nr.4/1971, care în anul 2001 a fost înlocuită prin
Legea nr.296, legea veche fiind perimată în raport cu noua concepţie
europeană.
Legea nr.296/2001 privind extrădarea a fost apoi abrogată prin
Legea 302/2004, modificată prin Legea nr.224/2006.
Aceste modificări succesive, într-o perioadă relativ scurtă de
timp, evidenţiază preocuparea statului român de a creea un cadru modern,
european, unei instituţii de maximă importanţă, care poate contribui
decisiv la diminuarea fenomenului criminalităţii, îndeosebi a
infracţionalităţii transnaţionale.

3.2.1.2 Condiţiile extrădării

Din cuprinsul prevederilor legale privind extrădarea, prezentate

pe larg în Legea nr.302/2004, modificată prin Legea 224/2006, se observă
că pentru realizarea extrădării sunt necesare a fi îndeplinite anumite
condiţii referitoare la infracţiune, la infractor, la pedeapsa prevăzută de
lege sau aplicată de instanţă, la competenţă şi , nu în ultimul rând, trebuie
îndeplinite anumite condiţii de ordin procedural.
a - Condiţiile referitoare la infracţiune:
- infracţiunea să fi fost săvârşită pe teritoriul statului solicitant,
ori de un cetăţean al acestui stat sau prin fapta săvârşită să fi fost lezate
interesele acestui stat, făptuitorul având calitatea de autor, instigator sau
complice iar fapta să se fi consumat în totalitate sau sub forma tentativei1;
- fapta să fie dublu incriminată, atât în statul solicitant cât şi pe
teritoriul unde se afla infractorul la momentul formulării cererii de
extrădare. În legea nr.302/2004, modificată, în art.26 alin 2 se prevede că
extrădarea poate fi acordată şi în condiţiile în care fapta nu este prevăzută
de legea română, dacă pentru acea faptă este exclusă cerinţa dublei
incriminări printr-o convenţie internaţională la care România este parte.;
- infracţiunea să prezinte un anumit grad de pericol, în sensul că,
incriminarea din ambele state, prevede pentru fapta respectivă pedeapsa
închisorii de cel puţin un an de zile sau persoana în cauză să fi fost
condamnată definitiv la cel puţin 4 luni.2
1. C.pen., art.144.
2. Legea 302/2004 modificată, art.28.

59
 b - Condiţii cu privire la persoana infractorului:
- persoana a cărei extrădare se solicită să fie cetăţean străin,
fiindcă, aşa cum am arătat anterior, cetăţeanul roman nu poate fi extrădat
potrivit art.19(1) din Constituţie, însă acesta poate fi tras la răspundere
penală atunci când comite infracţiuni în străinătate, potrivit principiului
universalităţii (art.4 C.Pen);
- infractorul să se afle pe teritoriul altui stat, situaţie în care,
potrivit convenţiilor internaţionale, statele se obligă să-şi extrădeze
reciproc infractorii;
c - Condiţii privind competenţa:
Pentru a cere extrădarea este necesar ca infracţiunea pentru care s-
au întreprins asemenea demersuri să nu fie comisă, în tot sau în parte, pe
teritoriul ţării noastre, fiindcă, altfel instanţa română va avea competenţa
să judece conform principiului teritorialităţii şi a regulei ubicuităţii.
d - Condiţii de ordin procedural:
- să existe o cerere de extrădare, la care se vor ataşa hotărârea de
condamnare definitivă, mandatul de executare a pedepsei închisorii, copii
sau originale de pe mandatul de arestare, copie autentificată de pe
rechizitoriu, sau alte acte echivalente. Cererea trebuie să mai cuprindă o
expunere a faptelor pentru care se cere extrădarea, data şi locul săvârşirii
faptelor, încadrarea juridică dată acestora şi referiri exacte privitoare la
dispoziţiile legale aplicabile, ataşându-se o copie a acestor dispoziţii
legale aplicabile, cât şi semnalmentele infractorului ori alte date de natură
să contribuie la stabilirea identităţii şi naţionalitatea persoanei în cauză;
- dacă cererea de extrădare este acceptată de statul solicitat,
acesta, este obligat să-l aresteze pe infractor pentru a preveni o eventuală
fugă a acestuia, altfel, această obligaţie nu mai există;
- statul solicitat trebuie să comunice statului solicitant data şi
locul predării infractorului extrădat, iar dacă în 15 zile de la data stabilită
făptuitorul nu este preluat de statul solicitant, statul solicitat nu mai este
obligat să satisfacă cererea, putând să-l pună în libertate. Termenul de 15
zile pentru preluare nu poate fi prelungit cu mai mult de 15 zile;
- statul solicitant este obligat să comunice statului solicitat
informaţii cu privire la finalizarea procesului penal în care a fost implicat
cel extrădat, urmând ca după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare să transmită şi o copie de pe sentinţă;
- autorităţile române au obligaţia de a realiza şi examenul de
regularitate internaţională. Acest examen, potrivit legii nr.302/2004,
60
modificată şi completată, este făcut de Ministerul de Justiţie, prin direcţia
de specialitate şi se face în termen de 3 zile, având drept scop verificarea
conformităţii cererii de extrădare şi a actelor anexate cu prevederile
tratatelor internaţionale aplicabile precum şi cu poziţia României formulată
în baza unor convenţii internaţionale.1

3.2.1.3 Cazurile de excepţie când nu se poate acorda extrădarea

Potrivit Legii 302/2004, modificată şi completată, care constituie

sediul principal al instituţiei extrădării, sunt şi cazuri de excepţie, în care
extrădarea nu poate opera, după cum urmează:
a. Excepţii referitoare la persoană
În conformitate cu precizările făcute în cuprinsul art.23 alin.1 din
Legea 302/2004, modificată şi completată, nu pot fi extrădate din România
următoarele categorii de persoane:
1- cetăţenii români, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile art.24 din
Lege.
Potrivit art.24, atunci când România este parte a unei convenţii
internaţionale multilaterale şi pe bază de reciprocitate, cetăţenii români pot
fi extrădaţi din România dacă îndeplinesc cel puţin una din următoarele
condiţii:
● persoana extradabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la

momentul formulării cererii de extrădare;

● persoana extradabilă are şi cetăţenia statului solicitant;

● cel solicitat pentru extrădare a comis infracţiunea pe teritoriul sau

împotriva unui cetăţean care aparţine unui stat membru al U.E., dacă
statul solicitant este stat membru al U.E.;
De asemenea, cetăţenii români, potrivit art.24 alin.3, pot fi
extrădaţi şi în cazul în care statul român are încheiat un tratat bilateral cu
statul solicitant sau pe bază de reciprocitate. Cetăţenii străini şi apatrizii
care au domiciliul în România pot fi extrădaţi doar în baza unei convenţii
internaţionale ori pe bază de reciprocitate;
2 - persoanele cărora le-a fost acordat drept de azil în România;
3 - persoanele străine care se bucură în România de imunitate de
jurisdicţie;

1. A se vedea în detaliu dispoziţiile art.40, alin. 1 şi 2 din Legea 302/2004 modificată şi completată,
care prezintă paşii care trebuie să fie făcuţi într-o asemenea situaţie.

61
 4 - persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca
martori, experţi sau părţi în faţa unei autorităţi judiciare române
solicitante, în limitele imunităţilor conferite prin convenţie internaţională,
statele putând refuza extradrea propriilor justiţiabili.
b. Excepţii referitoare la fapte
Extrădarea nu poate opera în următoarele situaţii de excepţie:
- statul solicitat apreciază ca extrădarea solicitată porneşte de la
considerente de rasă, religie, sex, naţionalitate, limbă, opinii ideologice,
politice sau datorită faptului că ar aparţine de un anumit grup social (art.24
alin.1 lit b) ori că situaţia persoanei extrădate riscă să se agraveze pentru
unul sau altul din aceste motive (art.24 alin.1 lit.c);
- infracţiunea pentru care s-a solicitat extrădarea este una
militară şi nu de drept comun (art.24, alin.1, lit.f);
- infracţiunea pentru care este solicitată extrădarea este o
infracţiune politică sau conexă unei asemenea fapte (art.24, alin.1, lit.e).
Nu fac parte din această categorie faptele penale prin care s-ar atenta la
viaţa şefului statului sau a familiei sale şi crimele împotriva umanităţii
(genocidul)1, violarea legilor de război care nu sunt prevăzute în Convenţia
de la Geneva din 1948 privind soarta răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor
din forţele armate, terorismul, tratamentele inumane şi degradante, tortură
şi în general, orice altă infracţiune al cărei caracter politic a fost eliminat
de tratatele sau convenţiile internaţionale la care România este parte.
c - Excepţii referitoare la pedeapsă
În cazul în care persoana pentru care un stat a făcut cerere de
extrădare din România iar fapta comisă de acesta este pedepsibilă cu
moartea, statul român nu va fi de acord cu extrădarea decât atunci când se
primesc garanţii suficiente ca pedeapsa nu se va executa ci va fi
comutată(art.23 din Legea nr.302/2004).2
d - Excepţii referitoare la competenţă
- Atunci când infracţiunea a fost comisă în totalitate sau în parte
pe teritoriul său, România poate să refuze extrădarea făptuitorului.
- Când infracţiunea a fost săvârşită într-un stat terţ, extrădarea
poate fi refuzată numai dacă legislaţia romană nu autorizează urmărirea

1. Astfel de fapte sunt prevăzute în Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid,
adoptată la 9 decembrie 1948 la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite.
2. În cazul în care persoana extradabilă a fost condamnată la o pedeapsă cu suspendare condiţionată,
poate fi extrădată doar dacă fracţiunea rămasă de executat răspunde exigenţelor de gravitate
prevăzute la art.28 din lege şi nu mai sunt alte impedimente la extrădare (art.30 din lege).

62
unei infracţiuni de acelaşi fel, săvârşită în afara teritoriului sau ori nu
autorizează extrădarea pentru infracţiunea care face obiectul cererii(art.31
din Legea nr.302/2004).
e - Excepţii referitoare la procedură
- România poate refuza o cerere de extrădare dacă persoana în
cauză se află în cercetarea autorităţilor române pentru fapta în legătură cu
care se cere extrădarea sau pentru orice alte fapte;
- Atunci când acţiunea se pune în mişcare la plângerea
prealabilă, extrădarea nu poate fi acordată dacă persoana vătămată se
opune extrădării;
- Când justiţia din ţara solicitantă nu oferă garanţii fundamentale
de procedură şi împiedică dreptul la apărare sau fapta urmează a fi
judecată de către un tribunal anume înfiinţat sau dacă extrădarea vizează
executarea pedepsei pronunţate de acel tribunal special;
- Când persoana extradabilă a fost judecată şi condamnată
definitiv de către statul român pentru fapta pentru care a fost formulată
extrădarea;
- Când a intervenit prescripţia acţiunii penale sau prescripţia
executării pedepsei potrivit unuia dintre state, cel solicitant sau solicitat;
- Când fapta a fost amnistiată în statul solicitat, dacă acesta avea
competenţa să judece acea faptă potrivit legii sale penale;
- Actul de graţiere face inoperantă cererea de extrădare, chiar
dacă toate celelalte condiţii sunt îndeplinite.

3.2.2.4.Ordinea de preferinţă în acordarea

extrădării şi organele implicate

Dacă extrădarea este cerută de mai multe state, fie pentru aceleaşi
fapte, fie pentru fapte diferite, statul român va hotărî ţinând cont de
împrejurările în care s-a comis fapta, de gravitatea şi locul unde s-au
petrecut evenimentele, de data depunerii cererii, de naţionalitatea
persoanei extrădate, de existenţa reciprocităţii în cazurile de extrădare, etc.
În asemenea împrejurări, când există mai multe cereri de
extrădare depuse pentru aceeaşi persoană, Ministerul Justiţiei va înştiinţa
de îndată autorităţile competente ale statelor care au solicitat extrădarea.
Cererea de extrădare se adresează Ministerului Justiţiei, şi este
formulată în scris, iar dacă a fost formulată prin Ministerul de Externe,
cererea se transmite Ministerului Justiţiei.

63
 Actele procedurale sunt întocmite de persoanele anume
desemnate din Parchetul General sau Ministerul Justiţiei, fiind organe de
specialitate care pot aprecia cu privire la fapta comisă şi sancţionată de
legea penală , dacă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru acordarea
extrădării, etc.
Arestarea şi predarea propriu-zisă a persoanei pentru care a fost
formulată cererea de extrădare se face de către organele de poliţie, prin
Biroul National Interpol.
Extrădarea se hotărăşte de către Justiţie, oferindu-se posibilitatea
căilor de atac.

Mandatul european de arestare

Prin Decizia-cadru nr.584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului

European s-au fixat elementele de bază ale mandatului european de
arestare. Noul cadru juridic oferit de mandatul european de arestare a
înlocuit tradiţionala procedură a extrădării dintre statele membre ale U.E.
începând cu 1 ianuarie 2004, iar pentru România au putut fi emise mandate
începând cu 1 ianuarie 2007, data aderării ţării noastre la organizaţia
europeană.
Decizia cadru privind mandatul european de arestare şi predare a
constituit un pas important pe calea combaterii criminalităţii la nivel
european.
Autorităţile române pot emite mandat european de arestare în
vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, dacă fapta este
pedepsită de legea română cu o pedeapsă privativă de libertate mai mare
de 1 an, sau dacă se emite în vederea executării pedepsei, atunci pedeapsa
aplicată trebuie să fie mai mare de 4 luni.
Mandatul european de arestare nominalizează 32 de infracţiuni
pentru care predarea se va realiza chiar dacă nu există principiul dublei
incriminări, printre acestea fiind: terorismul, traficul de fiinţe umane,
traficul de arme şi de stupefiante, etc.
Autorităţile care emit mandatul trebuie să fie autorităţi judiciare
competente să emită sau să execute un mandat de arestare în virtutea legii
statului de executare sau a statului emitent.
Motivele de refuz pentru mandatul european de arestare pot fi
doar atunci când fapta a fost amnistiată în statul de executare dacă avea
autoritatea de a judeca; când datorită vârstei persoana solicitată nu mai
64
răspunde penal, facultativ şi cu excepţia celor 32 de infracţiuni, nu mai
este îndeplinită cerinţa dublei incriminări.
Mandatul european de arestare se aplică tuturor cetăţenilor U.E.,
pornindu-se de la conceptul de cetăţenie europeană. Mandatul reprezintă
un important pas făcut de ţările membre U.E., astfel că, dacă în cazul
extrădării procedura judiciară dura mai mult de un an, în cazul mandatului
european de arestare procedura durează în jurul a 30 de zile.
Datorită faptului că instituţia mandatului european de arestare nu
este transpusă şi în legislaţia internă, se creează încă dificultăţi în privinţa
acestei noi proceduri, neajunsuri care se impun a fi eliminate în viitorul
Cod de Procedură Penală.

Bibliografie selectivă recomandată

1.Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, Editura C.H.

Beck, Bucureşti, 2008, p. 45-87.
2. Costică Bulai şi Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal.
Partea generală , Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.102-120.
3.Constantin Mitrache, Drept penal român. Partea generală,
Editura „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1997, p.50-62.
4.Gheorghe Nistoreanu şi Alexandru Boroi, Drept penal. Partea
generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p.34-55.
5.Narcis Giurbiu, Legea penală şi infracţiunea, Editura Gama, Iaşi
, p.84-91.
6.Lavinia Valeria Lefterache, Drept penal. Partea generală,
Editura Universul Juridic , Bucureşti, 2009, p.98-128.
7.Vasile Dobrinoiu, Gheorghe Nistoreanu, Ilie Pascu, Ioan
Molnar, Alexandru Boroi şi Vasilica Lazăr, Drept penal. Partea generală,
Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997, p.49-69.

65
 Capitolul IV

Aplicarea legii penale în timp

1. Aspecte de interes introductiv

Legea penală nu are o durată de aplicare veşnică, şi, odată cu

modificarea legislaţiei penale, alte legi iau locul acelora depăşite, aspect
care, în practică dă naştere la o serie de noi situaţii, ca de exemplu o
infracţiune săvârşită în perioada de aplicare a vechii legi, trebuie să fie
cercetată şi judecata în condiţiile şi împrejurările pe care le fixează noua
lege. Drept urmare, pentru a se clarifica problematica vastă apărută în
practică în legătură cu aplicarea legii penale în timp, în Partea generală a
Codului Penal, titlul I, secţiunea II, legiuitorul, pe parcursul articolelor 10-
16 fixează principiile generale de aplicare a legii penale în timp.
În doctrina de specialitate s-a apreciat că, prin normele de aplicare
a legii penale în timp, se înţelege ansamblul de norme juridice penale prin
care se reglementează aplicarea legii penale în raport cu timpul săvârşirii
infracţiunii şi cu momentul tragerii la răspundere penală a celor care au
comis infracţiuni.1

2. Principiul activităţii legii penale

Potrivit Codului penal, art.10, legea penală se aplică doar acelor

infracţiuni săvârşite pe timpul cât acestea se află în vigoare.Acest
principiu este dominant în materia aplicării legii penale în timp.
Aşadar, pentru orice infracţiune săvârşită nu se va putea aplica
decât legea care este în vigoare la data săvârşirii faptei şi nu altă lege care
a ieşit din vigoare sau care nu există la acel moment.
Acest principiu al activităţii legii penale este consolidat şi de
dispoziţiile art.11 din Codul penal care instituie regula că legea penală nu
se aplică acelor fapte care la momentul comiterii lor nu erau prevăzute ca
infracţiuni.
Principiul activităţii legii penale stabileşte că legea penală nu se
aplică decât pentru infracţiunile săvârşite între momentul intrării în
vigoare şi data abrogării prevederilor sale.
1. V. Dobrinoiu şi colectiv, op.cit., p.69.

66
 Problema care se ridică acum, după aderarea ţării noastre la
Uniunea Europeană, este dacă folosirea principiilor care guvernează
aplicarea legii penale în timp, oferă soluţii problemelor ridicate de practica
judiciară în conformitate cu legislaţia europeană.
Cu siguranţă, la interpretarea principiilor de aplicare a legii penale
în timp, şi, îndeosebi, al principiului activităţii penale, trebuie avută în
vedere jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg în ceea ce priveşte aplicarea
art.7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul în care
legislaţia europeană defineşte conceptul de lege şi, respectiv, de lege mai
favorabilă.
Neînţelegerile şi contradicţiile în aplicare legii penale în timp vor
viza îndeosebi acele segmente contrarii în modul de rezolvare, când între
dreptul intern şi normele europene vor apărea dispoziţii contradictorii, şi
atunci, judecătorul român ce norma va aplica? Va aplica norma comunitară
chiar dacă ea nu este prevăzută în dreptul intern?
Conceptul de lege definit în cuprinsul art.7 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului îşi extinde şi în dreptul intern câmpul de
aplicare la faptele care anterior nu constituiau infracţiuni, Convenţia
impune ca legea penală să nu fie aplicată în mod extensiv asupra
acuzatului.
Principalul motiv de contradicţie între legea penală internă şi
dreptul comunitar, privind previzibilitatea legii, o constituie aplicarea legii
penale în timp, succesiunea acestora, abrogarea sau înlocuirea lor cu altele
noi care să concorde cu prevederile dreptului comunitar şi Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului.1
Aplicarea legii penale este indisolubil legată în timp de momentul
săvârşirii infracţiunilor şi de norma penală care incriminează acea faptă ca
infracţiune. Modificarea legislaţiei penale va fi mereu un proces permanent
de adoptarea unor legi penale noi şi de abrogarea sau înlocuirea celor
vechi, perimate.
Aceste momente, de trecere de la o incriminare la alta, în care nu
se poate stabili care este legea aplicabilă în raport cu faptele săvârşite în
trecut, dar nesoluţionate sub vechea lege abrogată, sau, stabileşte că o lege
nouă, care abrogă expres vechile incriminări şi nu le mai incriminează ca
infracţiuni, se aplică doar pentru viitor sau vizează şi fapte săvârşite în
trecut, până la momentul intrării în vigoare?

1. Lavinia Valeria Lefterache, op.cit., p.128-129.

67
 2.1 Limitele şi durata de aplicare a legii penale în timp

Principiul activităţii penale nu îşi găseşte complet eficienţa dacă

legea penală nu îşi fixează cu exactitate, data intrării şi ieşirii sale din
vigoare.
a – În legătură cu intrarea în vigoare a legii penale – facem
precizarea că, aceasta, în mod frecvent, prevede în conţinutul său, în mod
expres, data de la care intră în vigoare. Aşa de exemplu, actualul Cod
penal, care a fost adoptat la 21 iunie 1968, a intrat în vigoare la 1 ianuarie
1969.
De regulă, dată intrării în vigoare este ulterioară adoptării legii
penale de către puterea legislativă, intervalul de timp fiind de câteva zile,
săptămâni sau chiar luni, situaţie explicabilă de necesitatea că legea să fie
studiată şi făcută cunoscută, atât de cei chemaţi să o respecte cât şi de cei
abilităţi de stat să aplice prevederile sale.
De asemenea, legea penală poate intra în vigoare şi printr-o a
doua modalitate, anume la data publicării sale în Monitorul Oficial.
Publicarea legii penale în Monitorul Oficial se face pentru ca
toate persoanele chemate să respecte obligaţiile fixate să ia la cunoştinţă de
conţinutul normelor sale.
Acest princiu, evidenţiază faptul că nimeni nu poate invoca
necunoaşterea legii (nemo legem censetur ignorare), indiferent dacă este
cetăţean român, cetăţean străin sau persoană fără cetăţenie.
Principiul, invocat pentru prima dată în legislaţia imperiului
roman, a fost preluat şi dezvoltat de italianul Cesare Bonesana Marchiz de
Beccaria (1738 – 1794) în cartea sa “Despre delicte şi pedepse” în 1764,
apoi Revoluţia Franceză de la 1789 l-a preluat, alături de alte principii
valoroase rezultate din lucrare şi l-a aplicat în faimosul Cod penal francez
de la 1791.1
b – Ieşirea din vigoare a unei legi penale se realizează prin
abrogare şi este consecinţa unei măsuri luate de puterea legislativă în
dubla sa componentă: Senat şi Camera Deputaţilor.
Abrogarea poate fi: expresă, tacită sau autoabrogarea.
1.Abrogarea expresă – o întâlnim în acele cazuri în care, în urma
apariţiei unei legi noi, se precizează că legea veche sau anumite articole
1. Tudor Amza, Criminologie–Tratat de teorie şi politică criminologică, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002,p.133-143 – dezvoltă pe larg momentul şi consecinţele apariţiei cărţii lui C.
Beccaria.

68
din aceasta se abrogă. Dispoziţia expresă de abrogare o putem însă întâlni
şi într-o lege specială de abrogare, sau aşa cum am precizat, în cuprinsul
legii noi care o înlocuieşte pe cea abrogată.
2. Abrogarea tacită, operează atunci când apare o lege nouă ce
reglementează aceleaşi relaţii sociale dar în conţinutul său nu se face
menţiunea expresă că legea veche se abrogă, aceasta făcându-se în mod
tacit, fiindcă, noua lege, dă o altă interpretare aceloraşi relaţii sociale iar
funcţionarii statului chemaţi să aplice legea trebuie ca, alături de ceilalţi
membrii ai societăţii, să aplice şi să respecte prevederile şi reglementările
noii legi penale.
3. Autoabrogarea – intervine atunci când în conţinutul legii
penale se face precizarea că se aplică doar până la un anumit moment
dinainte determinat, după care legea nu mai are aplicabilitate. Întâlnim
astfel de cazuri în situaţia legilor temporare sau excepţionale (cataclisme
naturale, stare de război, etc.) la care, momentul ce a condus la intrarea sa
în vigoare a dispărut, atunci, prevederile sale nu îşi mai au obiect şi, în
mod automat, ies din uz. Aceste legi sunt excepţionale fiindcă
incriminează mai aspru fapte săvârşite în contextul stării de necesitate, iar
odată încetată situaţia excepţională şi ele se consideră abrogate de drept.
Din punct de vedere al volumului de dispoziţii abrogate,
abrogarea poate fi totală sau parţială.
-Abrogarea totală presupune scoaterea din vigoare a întregii legi
penale, fie că este vorba de o lege specială, de Codul penal sau de o altă
lege ordinară.
-Abrogarea parţială presupune, aşa cum sugerează şi titlul, că
sunt scoase din vigoare doar anumite părţi ale legii penale (titluri, capitole,
secţiuni sau articole). În cadrul abrogării parţiale putem avea o abrogare
de suprimare a normei juridice, când aceasta este înlocuită cu una nouă şi
o abrogare de modificare, când schimbă sau completează conţinutul unei
norme în vigoare cu dispoziţii noi.

3.Concursul de legi penale

În practica judiciară se pot întâlni situaţii în care două sau mai

multe legi penale să fie în concurs, adică să reglementeze aceleaşi relaţii
sociale de apărare împotriva faptelor de natură penală.
Este posibil ca una din aceste legi să fie o lege penală generală iar
alta o lege penală specială ori chiar excepţională. Într-o asemenea

69
împrejurare, legea penală specială care apare după o lege penală generală
creează un regim juridic special, cu anumite reguli ce urmează a fi aplicate
în cazul unor situaţii prevăzute expres şi într-o anumită perioadă de timp.
Într-un asemenea context, legea penală specială derogă de la prevederile
legii penale generale, care, însă, rămâne în vigoare.
În cuprinsul art.362 C.Pen. se stabileşte că “dispoziţiile din partea
generală ale acestui Cod se aplică şi faptelor sancţionate penal prin legi
speciale, afară de cazul când legea dispune altfel”. Această ultimă
precizare “afară de cazul în care legea dispune altfel” face referire la acele
situaţii speciale create de concursul de legi penale.
Concluzionând pe marginea acestei probleme de larg interes în
practica judiciară, în cazul concursului de legi penale, se va aplica legea
penală specială în raport cu legea penală generală sau legea penală
excepţională în raport cu legea penală specială şi legea penală generală.

4.Extraactivitatea legii penale

Cele două principii, de neretroactivitate şi ultraactivitate a legii

penale, derivă din aşa-zisa noţiune de extraactivitate a legii penale, care, de
fapt, constă într-o extindere a activităţii legii penale, fie înainte de
momentul intrării ei în vigoare, fie după aceea, adică după ieşirea ei din
vigoare.

4.1 Principiul neretroactivităţii legii penale

Legea penală a statului român nu se aplică faptelor de natură

penală comise înainte de intrarea ei în vigoare, principiu care derivă din
cuprinsul art.15 (2) din Constituţia României, care stabileşte că “ Legea
dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale
mai favorabile” , aspect consacrat şi în conţinutul art.11 C. pen., care
evidenţiază regula că, legea penală, nu se aplică faptelor care, la data când
au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni.
De altfel, aceeaşi regulă este fixată şi în Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, care în art.7 alin.1 consacră principiul legalităţii
incriminării şi pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege),
interzicând sancţionarea faptelor care, anterior, nu constituiau infracţiuni şi
stabileşte că legea penală nu trebuie aplicată în mod extensiv prin analogie.
Nerespectarea principiului neretroactivităţii legii, poate să ofere

70
posibilitatea unor regimuri totalitare de a aplica sancţiuni pentru fapte care,
la momentul comiterii lor nu erau incriminate.
Consacrarea acestui principiu în Constituţia României reprezintă
o garanţie că în nici un caz, cu nici o excepţie, să nu se mai aplice
sancţiuni pentru fapte care, la momentul comiterii lor, nu erau legal
incriminate, acest principiu procedural devenind înainte de toate unul
constituţional.
În toate legislaţiile penale moderne, democratice, acest principiu
se regăseşte în conţinutul lor.

4.2.Principiul ultraactivităţii legii penale

Ultraactivitatea legii penale constituie o excepţie în activitatea

practică a instanţelor judecătoreşti, momentul presupunând aplicarea legii
penale în viitor, chiar şi după ce legea penală care incriminează fapta ca
infracţiune a ieşit din vigoare, însă faptele respective s-au săvârşit sub
imperiul ei.
În activitatea practică, unele infracţiuni comise sub imperiul legii
vechi, nu ajung să fie judecate, ori judecata se află la început, timp în care
legea penală a ieşit din vigoare, fiind înlocuită cu alta nouă.
Aşa este posibil să se întâmple în cazul unor legi speciale, când
acestea rămân în vigoare o perioadă scurtă de timp. Pentru faptele grave
comise în timpul cât legea penală era în vigoare, mai ales că unii infractori
încearcă să se sustragă răspunderii penale, este necesar ca legea să fie
aplicată şi dincolo de momentul ieşirii ei din vigoare, fiindcă, altfel,
conform principiului activităţii legii penale, situaţia nu ar putea fi
rezolvată. În acest caz, legea veche nu poate ultraactiva fiind scoasă din
vigoare, iar legea nouă nu se poate aplica, fiindcă, aşa cum am menţionat
anterior, legea nu retroactivează şi nu se aplică faptelor comise anterior
intrării sale în vigoare.
În aceste situaţii, pentru ca legea penală să-şi aibe eficienţa, a fost
necesară o derogare de la principiul activităţii legii penale.
Articolul 16 din C.pen. stabileşte că, în cazul legilor temporare,
aceasta se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul când era în vigoare,
chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp.
Dacă nu ar exista posibilitatea ca cei care au comis fapte grave
sub imperiul unei legi temporare sau excepţionale, să fie judecaţi şi
pedepsiţi conform prevederilor legii respective, ar însemna că infractorii

71
care au comis fapte penale cu un pericol social deosebit , să fie judecaţi
conform dreptului comun şi, în majoritatea cazurilor, să scape de
răspunderea penală, încurajându-se astfel faptele infractorilor de sustragere
de la urmărire şi judecare până când legile ies din vigoare.
Acest principiu nu se aplică decât pentru infracţiunile săvârşite cât
legea penală temporară sau excepţională era în vigoare şi nu după acest
termen.

4.3 Princpiul retroactivităţii legii penale

Retroactivitatea legii penale are un caracter de excepţie, fiindcă

permite o abatere nejustificată de la principiul constituţional al
neretroactivităţii legii penale. Altfel spus, legile penale retroactivează
atunci când se aplică infracţiunilor ce au fost săvârşite înaintea intrării lor
în vigoare.
Principiul retroactivităţii legii penale vizează două variante:
varianta retroactivităţii legii penale care dezincriminează o faptă penală şi
varianta retroactivităţii legii penale mai favorabile.1
Alţi autori, adaugă acestor două ipoteze şi următoarele categorii
de legi.
-Legea penală în conţinutul căreia se prevede expres că urmează
să se aplice şi unor fapte săvârşite anterior intrării ei în vigoare, situaţie
care credem că nu poate fi nici chiar una de excepţie şi foarte bine
justificată. Se oferă ca exemplu Decretul nr.318/1958 care se referă la
infracţiuni îndreptate împotriva avutului obştesc, dispoziţie impusă de
dorinţa unei apărări mai severe a acestei forme de proprietate.2 O asemenea
lege cu caracter retroactiv nu mai poate există în prezent, fiindcă în nici o
situaţie legiuitorul nu poate decide că o lege să producă alte efecte decât
pentru viitor.
-Legea penală interpretativă – care explică înţelesul unor
dispoziţii ale legii anterioare, însă care se afla în vigoare la momentul
apariţiei normei de interpretare. Se apreciază că legea interpretativă face
corp comun cu legea interpretată şi de aceea trebuie să acţioneze retroactiv
asupra tuturor cazurilor soluţionate de legea veche până la momentul
intrării în vigoare a normei de interpretare. Această lege nu conţine
incriminări noi şi nu modifică normele din legea anterioară ci doar
1.Vezi în detaliu L.V. Lefterache, op.cit., p.136-138.
2. A se vedea Alexandru Boroi, op.cit. p.92.

72
precizează voinţa legiuitorului atunci când normele vechi se aplică diferit
de instanţele de judecată.
-Legile care prevăd măsuri de siguranţă sau măsuri educative –
au un caracter retroactiv şi asupra infracţiunilor care nu au fost definitiv
judecate până la data intrării în vigoare a legii noi, deşi acestea nu erau
prevăzute de lege la momentul comiterii faptei1. Măsurile de siguranţă au
un caracter profilactic apărând societatea de faptele comise de indivizi, fie
datorită bolilor de care suferă, fie incapacităţii şi insuficientei pregătiri în
activitatea pe care o desfăşoară, fapt care îi face inapţi pentru exercitarea în
continuare a activităţilor desfăşurate până la momentul comiterii faptei.
Măsurile educative sunt aplicate minorilor şi au acelaşi caracter
profilactic, urmărindu-se reeducarea minorilor în condiţii cât mai bune.

4.3.1.Retroactivitatea legii penale care dezincriminează fapta penală din

sfera ilicitului penal

Când o faptă penală comisă anterior este dezincriminată din sfera

ilicitului penal printr-o lege, avem o situaţie clară de retroactivitate
obligatorie a legii penale.
Art.12 din actualul Cod Penal stabileşte că legea penală nu se
aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute în
legea nouă. De asemenea, dispoziţia procedurală mai stabileşte că, odată
intrată în vigoare noua lege, executarea pedepselor, a măsurilor de
siguranţă şi a măsurilor educative, pronunţate în baza legii vechi, precum
şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste
fapte, încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.
Sunt cazuri în care, abrogarea unei legi penale care cuprinde
anumite dispoziţii de incriminare, nu înseamnă totodată şi dezincriminarea
faptei respective, fiindcă, este posibil ca aceasta să fie incriminată printr-o
altă dispoziţie cu caracter penal. Aşa de exemplu, odată cu intrarea în
vigoare a noului Cod penal, vor fi 2dezincriminate ca infracţiuni mai multe
fapte penale, ultrajul contra bunelor moravuri prevăzut şi pedepsit conform
art.321 C.pen., cum de altfel s-a întâmplat şi cu actualul Cod penal intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1969, care, faţă de vechiul Cod Penal a dezincriminat
1. Codul penal, art.12 (2).
2. În acest caz nu operează o dezincriminare, fapta prezentând în continuare acelaşi grad de pericol
social, ca de exemplu, în Codul penal din 1937 era incriminată infracţiunea de huliganism la
art.578, iar în Codul penal de la 1969, la art.321, a fost incriminată infracţiunea de ultraj contra
bunelor moravuri şi tulburarea oridinii şi liniştii publice.

73
aproximativ 70 de fapte, actualul şi noul Cod penal având caracterul unei
legi de dezincriminare.1
Efectele legii de dizincriminare sunt următoarele:
- dacă procesul se află în cursul urmăririi penale, acesta va înceta,
fie ca urmare a clasării, fie ca urmare a scoaterii de sub urmărire penală;
- dacă procesul penal nu a început, atunci acesta nu va mai fi
pornit;
- dacă procesul penal se află în faza de judecată, acesta va înceta
de îndată, instanţă de judecată pronunţând achitarea ;
- în varianta în care s-a pronunţat o hotărâre definitivă de
condamnare, pedeapsa principală, celelalte pedepse complementare şi
măsurile de siguranţă nu se mai execută;
-dacă pedeapsa aplicată a fost deja executată în întregime până la
momentul intrării în vigoare a noii legi, atunci consecinţele penale ale
hotărârii judecătoreşti se înlătură în totalitate, fapta respectivă
nemaiputând fi reţinută, de exemplu, ca recidivă sau antecedente penale.
De altfel, dezincriminarea (abolitio criminis) produce aceleaşi efecte ca
reabilitarea de drept a fostului condamnat.
Efectele dezincriminării sunt radicale, obligatorii şi nelimitate în
timp, legea dată în acest sens producând efecte retroactive nelimitate,
înlăturând pentru viitor toate efectele penale ale infracţiunii respective.2

4.3.2. Retroactivitatea legii penale mai favorabile

Criterii de determinare şi posibilitatea de derogare de la acest

principiu

În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea

definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică –
conform art.13 C.Pen. - legea mai favorabilă.3
Când legea anterioară este mai favorabilă, pedepsele
complementare care au corespondent în legea nouă se aplică în conţinutul
şi limitele prevăzute de aceasta, iar cele care nu mai sunt prevăzute în
legea nouă nu se mai aplică.
Aşadar, în cuprinsul art.13 C.pen. se face referire la acele cazuri
1. L.V. Lefterache, op.cit.p.136.
2. C. Bulai şi B. N. Bulai, op.cit., p.131.
3. Vezi în acest sens si Decizia nr.415 din 6 septembrie 2009 a Î.C.C.J., Secţia penală.

74
în care “până la judecarea definitivă au intervenit una sau mai multe legi
penale...” ,aspect care ne îndreptăţeşte să apreciem că, într-un asemenea
context, avem o situaţie tranzitorie care modifică situaţiile de tragere la
răspundere penală sau sancţionare a faptei, ori chiar condiţiile de
incriminare.
Evident, într-o asemenea situaţie, determinarea legii penale mai
favorabile trebuie să fie făcută cu multă atenţie, apelând la elemente de
comparaţie concrete.
Aceste legi se vor compara în privinţa:
-condiţiilor de incriminare;
-condiţiilor de tragere la răspundere penală;
-condiţiilor de sancţionare a faptei.
Este interzisă crearea unei lex tertia prin combinarea elementelor
cele mai favorabile din legile succesive.
Odată identificată distinct legea penală mai favorabilă, aceasta se
aplică separat pentru fiecare instituţie în parte, însă, sunt şi cazuri în care
instituţiile funcţionează autonom unele în raport cu altele, ca de exemplu,
atunci când sunt incidente în aceeaşi cauză prescripţia şi reabilitarea, adică
se cere reabilitarea pentru o pedeapsă a cărei executare s-a prescris,ori, în
cazurile: reabilitarea şi recidiva (atunci când se verifică dacă avem o
reabilitare ca să excludă recidiva); recidiva şi liberarea condiţionată
(atunci când o condamnare în stare de recidiva ar fi exclusă de la
beneficiul liberării condiţionate); concursul de infracţiuni şi recidiva
(atunci când al doilea termen al recidivei este alcătuit dintr-un concurs de
infracţiuni) etc.1
Conform Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în
cuprinsul art.7 se menţionează în mod expres că statele membre ale U.E. şi
semnatare totodată ale acesteia, nu sunt autorizate să deroge de la regulile
stabilite. În cuprinsul art.15 din aceiaşi Convenţie se statuează că statele nu
se pot sustrage de la aplicarea acestui principiu nici măcar în situaţii
deosebite de război sau în cazul unui pericol public care ar pune în pericol
viaţa unei naţiuni.
În contextul reglementărilor juridice ale CEDO, articolul 7, dar şi
prevederile Constituţiei Romaniei2 ridică mari semne de întrebare privind
posibilitatea aplicării prevederilor art.12 alin.2 din Codul Penal , adică
1. Lavinia Valeria Lefterache, op.cit., p.138.
2. Art. 15 alin.2 din Constituţia României stabileşte că legea dispune numai pentru viitor, cu
excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.

75
măsurile de siguranţă sau măsurile educative cuprinse în legea nouă pot
reactiva doar dacă sunt mai favorabile sau principiul mitior lex, potrivit
căruia, în situaţiile tranzitorii la care am făcut referire, trebuie să se aplice
legea ale cărei dispoziţii sunt mai favorabile infractorului, fie că aceasta
derivă din legea nouă sau din legea veche. De aceea, interpretarea acestui
articol în sensul retroactivităţii obligatorii a legii care cuprinde măsuri
educative şi măsuri de siguranţă este neconstituţională, aşa cum, de altfel,
noul Cod penal nu mai reglementează principiul retroactivităţii legii penale
în sensul precizărilor făcute mai sus.
Concluzionând, retroactivitatea legii penale, inclusiv a celei de
interpretare sau care conţine măsuri educative sau de siguranţă, intervine
doar în cazul legii mai favorabile iar legea de dezincriminrae poate fi
considerată chiar aceasta.

Bibliografie selectivă recomandată

1. Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, Editura C.H.

Beck, Bucureşti, 2008, Ediţia 2, p.43-109.
2. Lavinia Valeria Lefterache, Drept penal. Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p.81-158.
3. Costică Bulai şi Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal.
Partea generală, Editura Universul juridic, Bucureşti 2007, p.85-144.
4. Constantin Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Casa
de editură “Şansa” S.R.L., Bucureşti; 1997, p.50-69.
5. Gheorghe Nistoreanu şi Alexandru Boroi, Drept penal. Partea
generală, Editura All Beck, Bucureşti; 2002, p.34-61.
6. Vasile Dobrinoiu şi colectiv, Drept penal. Partea generală,
Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997, p.49-83.
7. Narcis Giurgiu, Legea penală şi infracţiunea, Editura Gama,
Iaşi, p.82-112.
8.Vintilă Dongoroz şi colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului
penal român. Partea generală, vol.1, Editura Academiei, Bucureşti,1969,
p.45-96.
9. G. Antoniu, Aplicarea legii penale în timp şi spaţiu, Revistă de

76
drept penal, nr.4, 2001, p.9.
10. M. Gorunescu, Extrădarea. Actualitate şi perspectiva. R.D.P.
nr.3/1998, p.98.
11. F.R. Radu, De la extrădare la mandatul european de arestare.
O privire istorică şi juridică. Revista Dreptul nr.2/2006, p.197.
12. N. Lupulescu, Extrădare. Arestare, R.D.P. nr.4/2004. p.84.
13. C. Turianu, Imunitatea în dreptul român. Dreptul nr.2/2003,
p.110.
14. I. Doltu, Aplicarea legii penale române cetăţenilor români
care au comis infracţiuni pe teritoriul altor state. Principiul personalităţii
legii penale române, Dreptul nr.1/2006, p.50.

77
 Capitolul V

Raportul juridic penal

1.Aprecieri intoductive

Raportul juridic penal se realizează între stat şi ceilalţi membrii ai

societăţii, situaţie în care statul, prin organele sale abilitate, impune
respectarea valorilor stabilite prin lege, iar atunci când nu există
conformitatea în raport de aceste valori, trage la răspundere pe cei care le
încalcă, membrii societăţii având obligaţia de a suporta sancţiunea penală
aplicată dacă au încălcat prevederile legii penale. Aşadar, pentru naşterea
unui raport juridic penal este nevoie de săvârşirea unor fapte penale,
fiindcă, doar acestea dau naştere, modifică sau sting raportul respectiv.
Fapta penală sau infracţiunea este singurul temei al răspunderii
penale, de aceea doar aceasta reprezintă unicul fapt constitutiv pe care se
fundamentează raportul juridic penal.
Faţă de alte raporturi juridice care iau naştere doar în baza unui
acord de voinţă dintre părţi, raportul juridic penal nu se întemeiază pe
acest element esenţial, ci el se impune prin forţa imperativă a legii şi are
drept scop obligarea tuturor membrilor societăţii de a respecta legea
penală, iar când o încalcă, de a suporta consecinţele pedepsei aplicate.
Noţiunea de raport juridic de drept penal nu are corespondent
nemijlocit în realitate, fiindcă nu există un raport juridic penal în general,
ci numai raporturi juridice penale concrete.1
Ca o caracteristică a sa, raportul juridic penal se distinge în
ansamblul celorlalte raporturi juridice, fiindcă, comparativ cu acestea,
raportul juridic de drept penal este impus prin voinţa legii, care stabileşte
în mod imperativ un anumit mod de conduită a tuturor persoanelor din
societate, astfel încât anumite fapte, dacă sunt încălcate, acţiunea sau
inacţiunea acelora care au condus la încălcarea normei de conduită să fie
pedepsită de legea penală. Pe de altă parte, celelalte raporturi juridice iau
naştere în baza acordului de voinţă a subiecţilor raportului respectiv.

1. L.V. Lefterache, op.cit., p.65.

78
 2.Subiectele raportului juridic penal

Statul, ca apărător al intereselor membrilor societăţii, apare

întotdeauna ca subiect al raportului juridic penal, fiindcă în contextul
general de apărare a valorilor sociale, statul este titularul funcţiei de
apărător al intereselor majoritare, pentru care legea penală a intrat în
vigoare. Celălalt subiect al raportului juridic penal este persoana fizică
obligată să respecte norma penală.
Aşadar, subiect al raportului juridic penal va fi întotdeauna doar
statul şi persoana fizică, iar raportul juridic care ia naştere între stat şi
persoana fizică va fi unul de conformare, iar statul, din momentul intrării
în vigoare a legii penale, are obligaţia de a pretinde şi impune respectarea
acesteia.
Statul este pilonul esenţial de luptă în combaterea fenomenului
infracţional, acesta, prin cele trei puteri ale sale – legislativă, executivă şi
judecătorească – fiind chemat să legifereze norme incriminatorii şi să
acţioneze prin organele competente pentru tragerea la răspundere penală a
celor care le nesocotesc şi le încalcă.
Statul este instrumentul unic îndrituit să pretindă respectarea legii
şi să combată orice faptă care încalcă legea penală.1
Celălalt subiect al raportului juridic penal – persoana fizică, are
doar obligaţia, individual sau colectiv cu ceilalţi membrii ai societăţii, de a
avea o conduită de natură a ocroti valorile apărate de legea penală.
Sunt cazuri în care, legea penală, se adresează unor anume
categorii de persoane fizice (cetăţeni români sau străini, funcţionari,
militari etc) iar calitatea de subiect al raportului juridic penal nu o pot avea
decât acestea, care au calitatea impusă de lege.2

3.Categorii de raporturi juridice penale şi trăsăturile esenţiale ale

acestora

Odată promulgată şi intrată în vigoare o lege penală, raporturile

juridice penale care iau naştere ca urmare a acestui moment nu pot fi decât
de conformare, pe de o parte, între stat, care are dreptul de a pretinde
tuturor destinatarilor legii penale obligaţia de conformare, şi, pe de altă
parte, între cei cărora le este adresată legea, care au obligaţia de a se
1. Vasile Dobrinoiu şi colectiv, op.cit., p.87.
2. Alexandru Boroi, op. cit., p.113.

79
conforma şi a nu săvârşi fapta interzisă.1
Când o lege penală este încălcată, prin săvârşirea faptei penale
interzise, între cei doi subiecţi ia naştere un raport juridic penal de conflict
sau contradicţie.
În consecinţă, raportul juridic penal care ia naştere între stat, ca
titular unic al dreptului de a pretinde respectarea legii penale şi persoana
fizică nedeterminată sau determinabilă, nu poate fi decât un raport juridic
de conformare ori cooperare sau conflict ori contradicţie.
În literatura de specialitate mai mulţi autori apreciază că raportul
juridic penal nu poate fi decât un raport juridic de conflict, între stat şi
infractor, statul având dreptul de a pedepsi pe infractor iar acesta având
obligaţia de a suporta pedeapsa. Se apreciază că raportul juridic penal ia
naştere doar în urma săvârşirii faptei penale interzise iar existenţa unui
raport juridic penal de conformare este îndoielnică, fiindcă, într-un
asemenea caz, dacă s-ar accepta acest lucru, ar însemna că toţi cetăţenii ar
fi subiecte ale raportului juridic penal, situaţie imposibilă, deoarece fiecare
raport juridic este o relaţie socială cu subiecţi determinaţi.2
Trăsătura esenţială a raportului juridic penal este că, el, nu ia
naştere în urma unui acord de voinţă între părţi, aşa cum se întâmplă în
situaţia celorlalte raporturi juridice, ci acesta se formează doar prin
exprimarea imperativă a voinţei statului. Aşadar, raporturile juridice
penale se nasc independent de voinţa destinatarilor legii penale şi ele nu
pot forma obiectul unei cedări sau tranzacţii.

4.Raportul juridic penal de conformare

Subiectele raportului juridic penal de conformare sunt, aşa cum

am menţionat anterior, statul, care este totodată şi titularul acţiunii penale
şi persoana fizică sau juridică.
Persoana fizică sau juridică – titulari ai valorilor sociale, în unele
situaţii expres prevăzute de lege, pot să hotărască dacă solicită punerea în
mişcare sau executare a acţiunii penale, având dreptul de a participa în
calitate de parte vătămată la desfăşurarea procesului penal şi a beneficia
când este cazul de acest drept, de exemplu, de a declara o cale de atac.
Cum am mai precizat în cadrul acestei secţiuni, raportul juridic
penal de conformare este un raport care ia naştere din atitudinea de
1. A se vedea în detaliu C. Mitrache, op. cit., p.36, op.cit., p.56 şi A. Boroi, p.112.
2. Alexandru Boroi, op. cit., p.112, subsol 3.

80
conformare faţă de normele juridice penale, având drept consecinţă dreptul
statului de a pretinde respectarea acelor valori stabilite ca fiind ocrotite de
legea penală şi obligaţia tuturor membrilor societăţii de a respecta
conduita de comportament descrisă în norma juridică de incriminare.
Conţinutul raportului juridic penal de conformare rezultă tocmai
din dreptul statului de a pretinde şi impune o conduită stabilită prin norma
juridică de incriminare şi, pe de altă parte, din obligaţia destinatarilor legii
penale de a se conforma, de a se abţine sau acţiona, după caz , pentru a nu
pune în pericol valorile sociale ocrotite de legea penală.
Obiectul raportului juridic penal este reprezentat de conduita
destinatarului legii penale de a nu încălca obligaţia impusă prin norma
penală de incriminare.
Raportul juridic de conformare ia naştere la momentul intrării în
vigoare a legii penale, prin care se fixează drepturile şi obligaţiile
subiecţilor raportului juridic penal, statul sau persoanele fizice ori juridice.
Când persoanele fizice deţin o anumită calitate (de militar,
persoană căsătorită, funcţionar, gestionar etc.), raportul juridic penal de
conformare ia naştere din momentul în care persoanele respective capătă
acea calitate şi nu de la data intrării în vigoare a legii penale.
Raportul juridic penal de conformare se modifică în situaţiile în
care norma de incriminare este completată sau modificată, prin extinderea
sau restrângerea ariei obligaţiei de conformare.
Durata raportului juridic penal de conformare nu este stabilită
expres în norma de incriminare, cu excepţia legilor temporare, când, în
mod expres, în lege, se prevede data la care va ieşi din vigoare sau sunt
descrise în mod explicit cauzele şi condiţiile care au impus adoptarea lor,
cauze care, odată înlăturate, este de presupus că nici normele de
incriminare nu îşi mai au sensul.
Încetarea raportului juridic penal de conformare are loc la ieşirea
din vigoare a legii penale care l-a generat, sau, în situaţia în care la unele
infracţiuni subiectul activ este calificat, raportul juridic penal de
conformare încetează odată cu pierderea acestei calităţi, ca de exemplu,
calitatea de “militar” în cazul infracţiunilor de dezertare, când, odată cu
trecerea în rezervă, încetează şi raportul juridic penal de conformare faţă
de dizpoziţiile legale care stabilesc conduita pe care trebuie să o aibe
militarul.
În cazul subiectului calificat, când dispoziţiile penale a fi
respectate nu sunt condiţionate de o anumită calitate a subiectului şi nici
81
faţă de acele persoane care îşi păstrează în continuare acea calitate,
raportul juridic penal de conformare nu incetează.1
Raportul juridic penal de conformare nu încetează nici atunci
când o persoană a comis o infracţiune, când, deşi a luat naştere un raport
juridic penal de conflict, totuşi cel de conformare va continua să existe,
fiindcă persoană în cauză, deşi a încălcat legea penală într-o anumită
privinţă, are obligaţia de a respecta în continuare prevederile legale,
fiindcă, în caz contrar, va fi tras la răspundere penală pentru săvârşirea
unei noi infracţiuni.
Indiferent de câte ori se va constata săvârşirea unei infracţiuni de
către o persoană, raportul juridic penal de conformare va continua să
existe.

5.Raportul juridic penal de conflict

Atunci când destinatarul legii penale săvârşeşte o infracţiune,

nerespectând obligaţiile stabilite în norma de incriminare, între stat şi
infractor se naşte un raport juridic penal de conflict, statul având dreptul de
a aplica sancţiunea penală prevăzută de normă încălcată iar infractorul
având obligaţia de a răspunde penal şi, în consecinţă, de a suporta
sancţiunea penală aplicată.
Aşa cum lesne se poate deduce, subiectele raportului juridic
penal de conflict sunt statul şi infractorul care a săvârşit fapta penală.
Indiferent de împrejurările în care acţiunea penală este pusă în
mişcare, statul este subiectul raportului juridic penal de conflict, fiindcă
doar el are dreptul de a aplica pedeapsa cuvenită infractorului.
În cazul plângerii prealabile, partea vătămată are un drept de
opţiune, de a cere sau nu pedepsirea vinovatului, însă, odată formulată
acţiunea doar statul are dreptul de a trage la răspundere penală a celui
împotriva căruia a fost formulată plângerea.
Infractorul, (persoana fizică sau juridică), este al doilea subiect al
raportului juridic penal de conflict. Acesta poate fi subiect al mai multor
raporturi juridice penale de conflict în situaţia în care a săvârşit mai multe
infracţiuni aflate în concurs.
Conţinutul raportului juridic penal de conflict este format din
dreptul statului de a trage la răspundere penală şi a aplica pedeapsa celui
care a nesocotit obligaţia de conformare, pe de o parte, şi, pe de altă parte,
1. Ibidem, p.115.

82
din obligaţia care revine infractorului de a răspunde penal pentru fapta
săvârşită şi de a suporta consecinţele penale, adică de a se supune
sancţiunii penale aplicate. De asemenea, infractorul are şi dreptul de a
pretinde statului respectarea strictă a legii în cadrul raportului de
constrângere, adică de a fi pedepsit doar pentru faptele comise, în limitele
legale şi cu respectarea drepturilor procesuale.
Obiectul raportului juridic penal de conflict constă în aplicarea de
către stat a pedepsei penale şi în obligarea infractorului de a suporta
pedeapsa aplicată, inclusiv a pedepselor accesorii, complementare sau a
măsurilor educative.
Realizarea obiectului raportului juridic penal de conflict
presupune că în societate a fost restabilită autoritatea legii penale şi a
funcţiei sale preventive.1
Naşterea raportului juridic penal de conflict este marcat de
momentul săvârşirii infracţiunii de către unul sau mai mulţi dintre
destinatarii legii penale.
Codul penal în vigoare stabileşte în cuprinsul art.11 că legea
penală se aplică doar acelor fapte care, la data când au fost săvârşite, erau
prevăzute ca infracţiuni. În art.13 se precizează că legea mai favorabilă se
aplică în cazul în care, de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea
definitivă, au intervenit una sau mai multe legi, iar art.16 subliniază că,
legea penală temporară se aplică acelor infracţiuni săvârşite în timpul când
era în vigoare, cât şi menţiunile expres reţinute în cuprinsul art.119 (1) şi
122 (2), care stabileşte că amnistia înlătură răspunderea penală pentru
fapta săvârşită sau, în cazul art. 122 (2) C.Pen. că prescripţia răspunderii
penale curge de la data săvârşirii infracţiunii etc.
Exemplele date mai sus evidenţiază cu prisosinţă faptul că, în
concepţia legiuitorului român, raportul juridic de conflict ia naştere la data
săvârşirii infracţiunii.
Raportul juridic penal de conflict ia naştere nu în momentul
descoperirii infracţiunii sau al indentificării autorului ori al pronunţării
hotărârii definitive de condamnare, ci numai în momentul săvârşirii
infracţiunii.2
Modificarea raportului juridic penal de conflict poate avea loc
prin modificarea legii de incriminare sau prin apariţia unei legi de amnistie
sau graţiere. Aşa de exemplu, în cazul adoptării unei legi mai favorabile, în
1. L. V. Lefterache, op. cit., p.67.
2. Vezi în detaliu, Alexandru Boroi, op.cit., p.116-117.

83
temeiul art.13 C. pen. se va modifica şi răspunderea penală în limitele
stabilite de legea nouă.
În cazul apariţiei unei legi de graţiere prin care se reduce
pedeapsa aplicată de instanţă în anumite limite, se modifică şi conţinutul
raportului juridic penal de conflict prin înlocuirea sau reducerea pedepsei.
În situaţia graţierii totale, se produce un raport juridic modificator
asupra pedepsei principale, ea neinfluenţând asupra pedepselor
complementare, decât atunci când prin actul de graţiere se modifică şi
durata pedepselor complementare.
Stingerea raportului juridic penal de conflict are loc în
următoarele împrejurări:
-a - pedeapsa principală este executată;
-b - apariţia unei legi de amnistie după săvârşirea infracţiunii;
-c - apariţia unei legi de graţiere totală;
-d - prescripţia răspunderii penale;1
-e - prescripţia executării pedepsei - doar atunci când nu s-a
pronunţat o pedeapsă complementară ori nu vizează o pedeapsă principală
pronunţată pentru o infracţiune contra păcii şi omenirii, care sunt
imprescriptibile;
-f - lipsa plângerii prealabile, retragerea acesteia şi împăcarea
părţilor, care, potrivit art.131. C. pen. sunt acte de voinţă unilaterale care
duc la stingerea raportului juridic penal. În cazul când sunt mai mulţi
făptuitori, are efect erga omnes pentru toţi participanţii. Împăcarea părţilor
are efect in personam;
-g - cauzele generatoare de nepedepsire, cum sunt: desistarea şi
împiedicarea producerii rezultatului faptei (art.22 C.Pen.), denunţarea
faptei de către mituitor (art.255, alin.3 C.Pen.), denunţarea complotului
(art.167. alin.4 C.pen.), retragerea mărturiei mincinoase (art.260, alin.2
C.Pen) etc. Toate acestea au ca efect stingerea raportului juridic penal de
conflict;
-h - legea dezincriminatoare - intervine atunci când printr-o lege
nouă este dezincriminată fapta sancţionată penal în legea veche, situaţie în
care raportul juridic penal de conflict se stinge.

1. Potrivit art.121 şi 122 din C.pen., prescripţia răspunderii penale stinge raportul juridic penal când
a trecut un anumit interval de timp de la data săvârşirii infracţiunii, indiferent dacă fapta sau
făptuitorul au fost descoperiţi, cu excepţia infracţiunilor contra păcii şi omenirii care sunt
imprescriptibile.

84
 Bibliografie recomandată

1. Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, Editura C.H.

Beck, Bucureşti, 2008, p.110-119.
2. Costică Bulai şi Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal.
Partea generală , Editura Universul juridic, Bucureşti, 2007, p.64-75.
3. Lavinia Valeria Lefterache, Drept penal. Partea generală.
Editura Universul juridic, Bucureşti, 2009, p.64-68.
4. Constantin Mitrache, Drept penal. Partea generală, Editura
„Şansa” S.R.L, Bucureşti, 1997, p.36-40.
5. Gheorghe Nistoreanu şi Alexandru Boroi, Drept penal. Partea
generală, Editura All Beck, Bucureşti , 2002, p.61-71.
6. Vasile Dobrinoiu, Gheorghe Nistoreanu, Ilie Pascu , Alexandru
Boroi, Ioan Molnar şi Valerica Lazăr, Drept Penal. Partea generală,
Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997, p.84-93.
7. Narcis Giurgiu, Legea penală şi infracţiunea, Editura Gama,
Iaşi, p.56-66.

85
 Capitolul VI

Titlul II

Infracţiunea

Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

1.Noţiunea de infracţiune

1.1. Aspecte generale

Infracţiunea, răspunderea penală şi pedeapsa sunt instituţiile

principale ale dreptului penal, în jurul cărora gravitează toate celelalte
reglementări penale.
Titlul II al Părţii generale, în Capitolul I al Codului penal
abordează în ansamblul său aspecte generale care privesc infracţiunea şi
anume: aspectul material (obiectiv), aspectul social şi aspectul juridic.
Aspectul material evidenţiază faptul că, infracţiunea, este un
anume mod de conduită umană care încalcă reguli de convieţuire socială,
reguli unanim acceptate de către membrii societăţii.
În cadrul manifestărilor fiinţei umane, în societate, individul
desfăşoară activităţi de colaborare şi respect cu ceilalţi membri ai
societăţii, însă, uneori, o parte din aceste activităţi se abat de la o conduită
corectă şi intră în conflict cu normele penale fixate la nivel social,
activitatea fiind apreciată ca una socialmente periculoasă.
Această conduită, care îl aduce pe individ într-o stare de conflict
cu regulile umane fixate la nivelul societăţii, poate să prezinte un pericol
social mai mic sau mai mare. Atunci când pericolul social este mai mare,
în aproape toate situaţiile, asemenea activităţi sunt apreciate ca fiind
infracţiuni. De altfel, în funcţie de gradul de pericol social al faptei comise,
infracţiunea poate produce consecinţe, plecând de la un grad suficient de
ridicat, cât fapta să fie apreciată ca fiind infracţiune, ajungând până la
consecinţe deosebit de grave.
Faptele penale săvârşite au modalităţi diferite de comitere, unele
prin violenţă, altele prin înşelăciune, iar altele pot produce prejudicii
materiale grave.

86
 Toate faptele penale săvârşite sunt fapte care intră în conflict cu
legea penală ale cărei norme sunt încălcate.
Aspectul social este dat de însăşi fapta săvârşită, fiindcă aceasta a
încălcat normele de conduită socială, infracţiunea în sine fiind un fenomen
social istoric.
Infracţiunea nu se produce decât în mediul social, acolo unde
există oameni şi unde regulile de conduită sunt fixate prin norme penale,
adică în societate.
Pe de altă parte, infracţiunea este şi un fenomen istoric, apărând în
anumite condiţii, existând cât aceste condiţii o cer şi devenind istorie
atunci când fapta săvârşită şi apreciată ca fiind infracţiune nu mai este
incriminată de legea penală.
Aspectul juridic al noţiunii de infracţiune este dat de faptul că,
încălcarea normei de conduită, înseamnă încălcarea legii penale, aceste
reguli de drept fiind garantate de către stat.
Numai într-un asemenea context, fenomenul antisocial este
apreciat că fiind infracţiune iar cel care a săvârşit fapta va fi sancţionat cu
pedeapsă.
Fenomenul antisocial odată produs, devine un fenomen juridic,
adică devine un fapt generator de o anumită obligaţie, anume, aceea de
răspundere penală.
Fenomenul antisocial, odată intrat în sfera normelor juridice,
devine o faptă juridică care implică anumite consecinţe juridice, anumite
obligaţii şi răspunderi.
Fenomenul antisocial care nu este cuprins în sfera normelor
juridice rămâne un fenomen respins de societate, reprobat, însă nu
constituie infracţiune în sensul juridic.1

1.2 Premisele infracţiunii

Pentru existenţa infracţiunii trebuie să preexiste trei date ale

realităţii, fiecare dintre ele constituind o premisă obligatorie, fără de care
nu putem vorbi de existenţa faptei penale şi anume:
-a - să existe o normă juridică penală de incriminare, fiindcă în
afară existenţei acesteia nu avem infracţiune, norma respectivă trebuind să

1. A se vedea pe larg explicarea aspectului material, social şi juridic în Vintilă Dongoroz şi colectiv,
op. cit., p.99-103.

87
interzică, sub sancţiune penală, o anumită acţiune sau omisiune;
-b -săvârşirea unei fapte certe, concrete, de natură a se identifica
cu fapta avută în vedere de legiuitor atunci când a elaborat norma
respectivă de incriminare;
-c -trăsăturile faptei săvârşite să corespundă întocmai cu cele
prevăzute de lege în vederea caracterizării faptei incriminate.
Existenţa acestor premise ajută la stabilirea certă a unei fapte
concrete şi dacă acea faptă se încadrează în textul de lege ca infracţiune.1

1.3Definiţia infracţiunii

Codurile penale occidentale, în marea lor majoritate, nu definesc

în mod special noţiunea de infracţiune, fiind argumentate de faptul că,
legiuitorul, nu are în sarcina sa elaborarea definiţiilor noţiunii de
infracţiune ci doar pe aceea a ştiinţei dreptului penal.
Alte opinii, consideră definirea infracţiunii în Codul penal o
obligaţie a legiuitorului, motivată de faptul că infracţiunea reprezintă o
instituţie fundamentală a dreptului penal şi că trăsăturile esenţiale pe care
le fixează vor trebui să caracterizeze orice faptă apreciată ca fiind
infracţiune.2
Deşi se apreciază ca fiind o reminiscenţă a legislaţiei socialiste
din unele ţări europene , totuşi, Codul penal în vigoare , plecând de la
această concepţie, fixează în cuprinsul art.17 trăsăturile esenţiale ale
infracţiunii. Astfel, în alin.1 al art.17 din actualul Cod penal, infracţiunea
este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută
de legea penală.
În noul Cod penal, în art.15 alin.1 se stabileşte că, infracţiunea
este fapta prevăzută de legea penală , săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi
imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
Tot ca un aspect esenţial al infracţiunii, în noul Cod penal, art.15,
alin.2 se face precizarea că: “Infracţiunea este singurul temei al răspunderii
penale.” De altfel, această evidenţiere este reliefată şi în cuprinsul alin. 2
din art.17 al actualului Cod penal, deoarece instituţia infracţiunii este intim
legată de răspunderea penală şi pedeapsă, alte două instituţii ale dreptului

1.Descrierea premiselor infracţiunii este identică în lucrările profesorilor A. Boroi şi C.V.

Lefterache, în op. cit., p.145-146 şi respectiv, p.162.
2. Vezi Costică Bulai şi Bogdan N. Bulai, op. cit., p.147-148 .

88
penal.1
Noul Cod penal reţine aşadar ca trăsături esenţiale ale infracţiunii:
prevederea în legea penală, caracterul nejustificat (antijuridic) şi caracterul
imputabil, care, sunt acceptate şi în alte sisteme de drept penal ale ţărilor
membre în Uniunea Europeană.
Aceste trăsături, apreciate de legiuitor ca fiind esenţiale pentru
existenţa infracţiunii, fac diferenţa între ilicitul penal şi alte forme de ilicit,
noţiunea fiind utilă pentru procesul de legiferare, fiindcă oferă
Parlamentului criterii certe în raport de care să aprecieze dacă valorile
sociale afectate de o faptă penală pot fi protejate prin normele dreptului
penal.

2. Pericolul social al faptei

Pericolul social al faptei reprezintă una din trăsăturile esenţiale pe

care o faptă trebuie să o prezinte pentru a fi infracţiune.
În sensul abordat de legiuitor, pericolul social al infracţiunii este
atribuit faptei, săvârşită printr-o acţiune sau inacţiune, faptă care trebuie să
aducă atingere uneia dintre valorile arătate în art.1 din Codul penal şi
pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse (art.17 C
.pen).
Legea penală apără - potrivit art.1 C.pen - împotriva
infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi
indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia,
propietatea, precum şi întreaga ordine de drept. Aşadar, fapta săvârşită
trebuie să pună în pericol una sau mai multe valori, expres enumerate de
legiuitor.
Datorită împrejurărilor că pericolul social al faptei este exprimat
şi delimitat printr-o dispoziţie a legii penale, acesta capătă caracterul de
normă juridică.

2.1.Analiza elementelor pericolului social

Elementele care ajută la constatarea că fapta prezintă un pericol

social sunt:
a - o acţiune sau inacţiune;
b - care generează un pericol social, aducând atingere valorilor

1.Vezi şi Vintilă Dongoroz şi colectiv în op.cit., p.102.

89
sociale prevăzute la art.1 Cod penal şi
c - pentru sancţionarea căreia este necerară aplicarea unei
pedepse.
Primul element face referire la aspectul material al faptei
săvârşite, al doilea element identifică aspectul social lezat, şi al treilea,
priveşte aspectul juridic, pentru comiterea feptei fiind necesară aplicarea
unei pedepse.
Acţiunea reprezintă o formă de manifestare a faptei (de exemplu:
lovesc, insult, sustrag, falsific) şi ea se produce material în toate cazurile,
însă prin mijloace diferite: prin acte sau gesturi (lovesc), prin cuvinte
(insult) sau prin scris (falsific). Acţiunea implică o cheltuială de energie
din partea aceluia care o produce, astfel ca urmare a producerii ei în
mediul care ne înconjoară se produce o modificare.
Inacţiunea constă, dimpotrivă, într-o comportare negativă, cu o
atitudine pasivă prin abţinerea sau omisiunea de a face ceva, însă, această
atitudine - ca mod de comportare - nu are valoare juridică decât dacă este
raportată la o obligaţie impusă de lege.
O infracţiune este de acţiune atunci când prin săvârşirea ei se face
ceea ce legea opreşte (omor, furt etc.) şi infracţiunea este consecinţa unei
inacţiunii atunci când săvârşirea ei constă în nefacerea (omiterea) a ceea ce
legea pretinde (nedenuntarea, nepredarea unor bunuri găsite etc.).
Sunt cazuri în care o infracţiune se poate produce prin atitudinea
dublă a făptuitorului, şi printr-o acţiune dar şi printr-o inacţiune, şi invers,
ca de exemplu uciderea unui bătrân sau bonlav, neputincios fiind, prin
omiterea de a acorda îngrijirile necesare, sau, un alt exemplu, omisiunea de
a denunţa, mascată de depunerea unui denunţ inexact.
Atingerea adusă valorilor sociale arătate în art.1.Cod penal îşi
gaseşte aplicabilitatea în potenţialul pericol social apărut ca urmare a
acţiunii sau inacţiunii de a aduce atingere valorilor sociale apărate de legea
penală. Aşadar prin acţiunea sau inacţiunea individului trebuie să se
producă un rău, o vătămare sau o lezare efectivă (suprimarea vieţii,
vătămare corporală, acţiunea de trădare, de înşelăciune, traficul de droguri,
primirea de foloase necuvenite etc.). De asemenea, aceste acţiuni sau
inacţiuni pe lângă rezultatul direct pe care îl produc, pot avea şi alte
urmări, ca de exemplu nemulţumirea şi îngrijorarea colectivităţii, temerea
că faptele s-ar putea repeta şi ar afecta mai grav desfăşurarea paşnică a
relaţiilor sociale.
Toate aceste stări, de teamă, de reprobare, de a împiedica, a
90
respinge sau de a combate asemenea fapte sunt reflexul unor stări reale,
create prin materialitatea lor de asemenea fapte.
Fapta este considerată că generează un pericol social atunci când
aduce atingere valorilor sociale arătate în art.1 Cod penal.
Pericolul social al faptei constituie, aşa cum am arătat, potrivit
art.17C.pen., o trăsătură esenţială a infracţiunii, fiind determinat de
acţiunea sau inacţiunea individului, de posibilitatea acestuia de a produce
un anumit rezultat, de natura şi gravitatea urmărilor, de împrejurările care
în genere o însoţesc etc.1
În cazul comiterii infracţiunilor, este necesară aplicarea unor
pedepse penale, fiindcă pericolul social este mult mai mare decât în cazul
comiterii unor fapte interzise dar reglementate de alte reguli de drept (civil,
financiar, comercial etc), care sunt apreciate ca “delicte” şi “cvasidelicte”2,
abateri disciplinare, contravenţii etc. Această deosebire, sub aspectul
pericolului social, între diversele încălcări de lege, impune tratamente
juridice diferenţiate, fiind nevoie de alte mijloace pentru a le combate,
decât acelea folosite în sfera ilicitului penal.
Faptele penale, prezentând un pericol social sporit, impune
aplicarea unor sancţiuni pe măsură, pedeapsa penală fiind cea mai grea
dintre toate sancţiunile prevăzute de lege.
Pericolul social al faptei penale constituie nu numai un reper
pentru legiuitor la delimitarea ilicitului penal de celelalte forme de ilicit,
cât şi un criteriu de bază în stabilirea limitelor speciale ale pedepsei pentru
fiecare infracţiune.
Gradul de pericol social al infracţiunii se referă în norma de
incriminare prin pedeapsa pe care o fixează pentru comiterea acelei fapte,
apărând ca un echivalent al gradului de pericol social generic al
infracţiunii respective.3

2.2.Felurile pericolului social

În literatura de specialitate şi în legislaţia penală, termenul de

”pericol social” este folosit în două forme - pericol social generic
(abstract) şi „pericol social specific” (concret), între ele făcându-se
distincţie, însă, totodată, aflate şi într-o strânsă corelaţie.
1. Vintilă Dongoroz şi colectiv, op. cit., p.108-110.
2. Codul Civil, art.998 şi 999.
3. L. Biro, Drept penal. Partea generală, Cluj, 1971, p.84.

91
 a. Pericolul social generic (abstract) face referire strictă la un
anumit tip de infracţiune (omor, furt, delapidare, viol etc), fiind evaluat in
abstracto de către legiuitor, care ia în considerare mai multe date de care
dispune la momentul elaborării legii: importanţa valorilor sociale puse în
pericol, gravitatea vătămării posibile şi întinderea acesteia, natura
urmărilor, frecveţa faptei,1 calitatea făptuitorului, împrejurările în care
infracţiunile pot fi comise etc. Aşadar, legiuitorul la stabilirea gradului de
pericol social al unei infracţiuni foloseşte datele oferite de statistica penală,
de practica organelor judiciare şi de experienţa acumulată de acestea în
combaterea fenomenului criminalităţii.
Pericolul social generic diferă de la o infracţiune la alta. Practic,
legiuitorul face o evaluare abstractă, care este exprimată în pedeapsa pe
care o fixează în legea penală pentru fiecare infracţiune în parte.
b. Pericolul social concret al infracţiunii - face referire la acel
pericol social pe care fiecare faptă penală în parte îl reprezintă.
Acest pericol social concret nu mai este stabilit de legiuitor ca în
cazul pericolului social generic (abstract), ci el va fi identificat şi apreciat
de instanţele de judecată, cu ocazia cercetărilor judecătoreşti şi pe baza
probelor administrate în faza de urmărire penală, găsindu-şi reflectare în
sancţiunea penală pe care o aplică fiecărei infracţiuni în parte.
Instanţa de judecată va determina pericolul social concret al
infracţiunii în funcţie de vătămarea produsă de împrejurările concrete ale
comiterii faptei, de trăsăturile care caracterizează elementul material etc.
Pericolul social concret diferă de la o faptă la alta, de
împrejurările concrete în care infracţiunea a fost săvârşită, chiar dacă este
vorba de acelaşi tip de infracţiune.
Este foarte important ca evaluarea pericolului social concret al
infracţiunii să fie cât mai apropiată de realitate şi să fie obiectivă, fiindcă,
lipsa acestuia poate conduce la concluzia inexistenţei infracţiunii (art18
ind.1 C.pen.), cât şi pentru motivul că, potrivit art.72 C.pen, pericolul
social concret al faptei constituie unul din criteriile de individualizare a
pedepsei.

1. Folosirea noţiunii de „fapta penală” vizează doar acele fapte care prezintă gradul de pericol
socialal unei infracţiuni şi nu faptele penale la care face referire art.181 C.pen.

92
 2.3.Fapta prevăzută de legea penală care nu prezintă gradul de pericol
social al unei infracţiuni

În completarea precizărilor făcute în cuprinsul art.18 C.pen, care

evidenţiază în concret în ce constă pericol social al faptei, legiuitorul a
înţeles să completeze aceste dispoziţii cu menţiunea că: ”Nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minima
adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind
lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol al unei
infracţiuni” (art.18 ind.1C.pen.).
Ca urmare, observăm că, deseori, în unele situaţii - aşa cum
rezultă din practica judiciară - avem fapte penale care deşi îndeplinesc
trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, totuşi, datorită pericolului social
scăzut, acesta nu poate caracteriza o faptă ca fiind infracţiune. În plus,
fapta penală comisă trebuie să fie lipsită de importanţă în aşa fel încât
aceasta să nu angajeze răspunderea penală a celui care a săvârşit-o, însă,
pentru existenţa unor asemenea împrejurări se cer a fi întrunite următoarele
condiţii:
-fapta săvârşită să aducă o atingere minimă a valorilor sociale
apărate de legea penală;
-fapta să nu prezinte gradul de pericol social al unei infracţiunii şi
-fapta să fie lipsită în mod vădit de importanţă, adică urmarea pe
care a produs-o este lipsită de importanţă juridică penală (ex.: furturile
mărunte din magazine, distrugerea unor obiecte nesemnificative de
inventar etc).
Precizările făcute în cuprinsul art.181 Cod penal reprezintă de fapt
“o cauză care înlătură caracterul penal al faptei”, ca urmare a lipsei de
pericol social, chiar dacă inserarea făcută în acest articol nu apare printre
cazurile care înlătură caracterul penal al faptei (art.44-51 C.pen.). De altfel,
nici în Codul de procedură penală (art.10 lit.e şi b) aceasta nu poate să
impieteze asupra naturii sale juridice fiindcă, în situaţia art.181 C.pen, aşa
cum s-a subliniat, se înlătură trăsătura esenţială a pericolului social,
aplicându-se sancţiuni cu caracter administrativ.1
Criteriile de apreciere în evaluarea gradului de pericol social în
situaţiile faptelor penale pentru care se face aplicabilitatea art.181. C.pen.
sunt:
1. Alexandru Boroi, op. cit., p.127-128.

93
 a - Modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, urmând a se face
analiza atentă a modului cum a fost pregătită şi executată fapta, adică să nu
se fi acţionat pe ascuns, pe baza unei temeinice pregătiri, prin mai multe
acte etc;
b - Scopul urmărit de făptuitor, (scopuri periculoase, egoiste,
josnice, individualiste etc);
c - Împrejurările în care fapta a fost comisă (timpul şi locul
comiterii faptei, sfera de răsfrângere a faptei asupra obiectivelor urmărite,
activităţile de precauţie desfăşurate pentru a zădărnici descoperirea faptei
etc);
d - Urmarea produsă ori care s-ar fi putut produce (consecinţe
materiale sau morale deosebite, întinderea urmărilor, natura consecinţelor
produse: patrimonială, organizatorică etc);
e - Persoana şi conduita făptuitorului (psihofizic, social, trăsături
de caracter şi temperament, antecedente etc).
Sancţiunile care pot fi aplicate de procuror sau instanţa de
judecată au caracter administrativ şi pot fi: mustrare, mustrare cu
advertisment şi amendă de la 10 lei la 1000 lei.
În cazul existenţei unor fapte concrete, care, fiecare în parte, nu
prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, se va aplica o singură
sancţiune cu caracter administrativ conform dispoziţiunilor art.91. C.pen.
Nu se aplică regulile cumului artimetic specific sancţiunilor
contravenţionale, conform art.10 din O.G.nr.2/2001, modificată aşa cum a
dispus Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia XXX4/2002, ci
numai regulile cumului juridic reglementat în cazul amenzilor în art.34
alin.1 lit.c. din C.pen.

3.Vinovăţia

3.1. Noţiuni introductive

Vinovăţia este una din cele trei trăsături esenţiale ale infracţiunii-
potrivit art.17 (1) C. pen. - alături de pericolul social şi fapta să fie
prevăzută de legea penală.
Această trăsătură esenţială a infracţiunii priveşte aspectul
subiectiv al faptei penale, nefiind posibilă existenţa infracţiunii fără
vinovăţie, care poate fi întâlnită în modalităţile variate descrise în
cuprinsul art.19(1) C. pen.

94
 Vinovăţia exprimă atitudinea psihică periculoasă a individului
atunci când comite o infracţiune şi cuprinde doi factori, unul de conştiinţă
şi unul de voinţă. De fapt, infracţiunea şi urmările ei sunt concepute,
meditate şi orientate de conştiinţă.
În comiterea faptei individul nu foloseşte doar energie fizică, ci şi
voinţa şi conştiinţa sa, fapt care conduce către concluzia că, acestuia, fapta
comisă îi este imputabilă nu numai fizic ci şi psihic. Odată finalizat
procesul psihic de luare a unei hotărâri, se produce o trecere de la
manifestarea de conştiinţă la manifestare de voinţă, fiindcă aceasta
mobilizează şi dinamizează energiile necesare pentru punerea în practică a
hotărârii luate.1
Subliniem faptul că nu orice proces psihic al individului poate să
constituie vinovăţie, ci doar acela care are un raport cu fapta comisă şi cu
urmările ei, care exprimă o legătură de cauzalitate psihică între individ ca
făptuitor şi fapta comisă.2
Dacă o faptă nu este comisă cu vinovăţie, atunci ea nu poate fi
reţinută ca fiind săvârşită în sarcina celui căruia se impută comiterea
infracţiunii.
Art.19 C. pen. stabileşte că există vinovăţie doar atunci când fapta
a fost comisă cu intenţie sau din culpă.
Potrivit dispoziţiilor mai sus precizate (punctul 1 al art.19. C.
pen.), aceste forme de vinovăţie (intenţia şi culpa) trebuie să însoţească
săvârşirea faptei. În acest sens vom avea fapte penale săvârşite cu intenţie,
fapte penale săvârşite din culpă şi fapte penale săvârşite cu formă mixtă,
intenţie şi culpă (praeterintenţia).
Fapta care nu a fost săvârşită cu voinţă nu poate fi reţinută ca
infracţiune şi imputată individului, iar atunci când fapta a fost săvârşită în
urma unor constrângeri fizice sau morale, la fel, datorită lipsei intenţiei, nu
există vinovăţie, deci nu avem infracţiune.
Vinovăţia făptuitorului, cu formele ei – intenţie şi culpă – vizează
fapta în întregul ei (acţiune sau inacţiune şi urmări) şi se stabileşte prin
raportarea manifestării de conştiinţă la urmările acţiunii sau inacţiunii.3

1. Vintilă Dongoroz s.a., op. cit., p.115.

2. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, op. cit. p.153.
3. Vintilă Dongoroz şi colectiv. op. cit., p.116.

95
 3.2 Formele vinovăţiei

Aşa cum am arătat mai sus, pe lângă cele două forme tipice de
vinovăţie, în teoria şi practica de specialitate, se mai reţine o formă mixtă
de vinovăţie, anume praeterintenţia sau intenţia depăşită.

3.2.1. Intenţia şi modalităţile ei

De regulă, majoritatea infracţiunilor se comit cu intenţie şi, doar

în cazuri excepţionale, din culpă sau cu praeterintenţie.
Potrivit art.19, pct.1 din C.pen., infracţiunea este săvârşită cu
intenţie atunci când infractorul:
-prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte sau acceptă producerea
lui şi când
-prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă
posibilitatea producerii lui.
Modalităţile prin care intenţia se poate manifesta sunt: intenţie
directă şi intenţie indirectă.
a) Intenţia directă (dol direct) are drept caracteristică esenţială
faptul că infractorul prevede rezultatul acţiunii/inacţiunii sale şi urmăreşte
producerea lui prin săvârşirea acelei fapte (art.19, pct.1, lit.a C.pen.).
Odată ce infractorul a prevăzut un rezultat ca urmare a faptei sale
în urma unei acţiuni sau inacţiuni, săvârşind fapta neconstrâns de nimeni,
în mod voit, înseamnă că el a urmărit producerea acelui rezultat.
Pentru a avea intenţie directă se cere ca rezultatul urmărit să fie
expresia dorinţei infractorului, de cauzare a unei anume vătămări.
Anumite infracţiuni, ca de exemplu delapidarea, furtul, tâlhăria,
denunţarea calomnioasă etc., se comit numai cu intenţie directă. În cazul
delapidării, fapta prevăzută şi pedepsită de art.2151 C. pen., legea arată că
însuşirea, folosirea sau traficarea se face în interesul funcţionarului
gestionar sau administrator ori pentru altul.
b) Intenţia indirectă (dol eventual) se caracterizează prin aceea că
infractorul prevede urmările periculoase ale faptei sale însă nu urmăreşte
în mod expres producerea acestora, acceptând totuşi posibilitatea
producerii acelui rezultat. Aşadar, infractorul, în cazul intenţiei indirecte,
deşi nu urmăreşte producerea unor consecinţe periculoase social, totuşi, le
prevede şi acceptă riscul eventualei produceri a consecinţelor neurmărite.

96
 Cele două forme de intenţie, directă sau indirectă, au ca element
comun prevederea caracterului periculos al urmărilor faptei săvârşite.
Concluzionând, pentru stabilirea intenţiei indirecte, trebuie să fie
făcute trei constatări: infractorul să prevadă ca rezultat posibil al faptei sale
şi un alt rezultat decât cel urmărit de el, săvârşind totuşi fapta şi acceptând
producerea rezultatului neurmarit, şi că, acel rezultat prevăzut ca posibil, s-
a produs efectiv.
Modalităţile prin care itenţia se poate manifesta (directă sau
indirectă) sunt modalităţi normative, expres prevăzute de lege (art.19, alin
1.pct1. C. pen.).
c) Alte modalităţi ale intenţiei.
În doctrina dreptului penal sunt cunoscute şi alte modalităţi ale
intenţiei care pot ajuta la stabilirea gradului de vinovăţie a faptei comise,
fiind utile la individualizarea pedepsei, după cum urmează:
-Intenţia simplă şi intenţia calificată. Avem intenţie simplă când
infractorul prevede şi urmăreşte producerea rezultatului, constituind de
fapt o intenţie directă obişnuită. Avem intenţie calificată atunci când
infractorul urmăreşte producerea rezultatului într-un scop anume precizat
de norma incriminatoare ( de exemplu, scopul de a suprima sau a ştirbi
unitatea, suveranitatea sau independenţa statului, prevăzută la art.155
C.pen.);
-Intenţia iniţială şi intenţia supravenită – avem atunci când, în
cazul intenţiei iniţiale infractorul prevede rezultatul faptei sale de la
începutul comiterii faptei. Avem intenţie supravenită atunci când
infractorul prevede rezultatul ulterior hotărârii de a comite fapta
determinând hotărârea ulterioară de a-l produce;
-Intenţia unică şi intenţia complexă. Prima există când infractorul
a hotărât să comită o singură faptă iar a doua atunci când infractorul a
hotărât săvârşirea mai multor fapte cu urmări socialmente periculoase;
-Intenţia spontană şi intenţia premeditată.
Intenţia spontană există atunci când infractorul a trecut la
săvârşirea faptei imediat după adoptarea rezoluţiei infracţionale.
În cazul intenţiei premeditate, rezoluţia infracţională a precedat la
un anumit interval de timp săvârşirea faptei, perioadă în care infractorul a
reflectat asupra modului şi mijloacelor de săvârşire a faptei, atrăgând o
răspundere penală mai severă.1

1. Costică Bulai şi Bogdan N. Bulai, op. cit., p.161.

97
 3.2.2. Culpa şi modalităţile ei

Potrivit art.19 pct.2 C.pen, fapta este săvârşită din culpă atunci
când infractorul:
-prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă , socotind fără
temei că el nu se va produce;
-nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl
prevadă.
Din definiţia dată de legiuitor culpei, rezultă că aceasta se poate
prezenta sub două forme: culpa cu prevedere sau uşurinţă şi culpa simplă
(din greşeală sau neglijenţă).
a. Culpa cu prevedere sau cu uşurinţă există atunci când
infractorul are reprezentarea rezultatului socialmente periculos al faptei
sale pe care nu l-a acceptat, sperând în mod uşuratic că el nu se va
produce. Avem asemenea situaţii atunci când un şofer conduce un
autoturism cu viteza excesivă şi produce un accident prin care se cauzează
vătămarea corporală sau chiar moartea unei persoane; când un copil ţinut
în braţe de o persoană, în joacă îl aruncă în sus şi-l scapă provocându-i
leziuni corporale sau moartea etc.
În cazul culpei cu prevedere sau cu uşurinţă, infractorul nu numai
că nu acceptă producerea rezultatului, ca în cazul intenţiei indirecte, dar
chiar o exclude în exemplele date, fiind convins că rezultatul nu se va
produce. Această convingere trebuie să se întemeieze pe împrejurări şi
situaţii concrete (calităţi procesuale, împrejurări de fapt), fiindcă, dacă
această convingere nu există şi se speră doar pe neproducerea rezultatului
ca urmare a unei întâmplări ce ar urma să intervine pe parcurs, dar şi să nu
aibă loc, nu mai avem culpă ci o intenţie indirectă, deoarece într-un
asemenea context, o asemenea atitudine este similară cu acceptarea
riscului că rezultatul s-ar putea produce.1
b. Culpa simplă (neglijenţa, din greşeală).
Suntem în prezenţa unei infracţiuni comise din culpă simplă,
atunci când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi
putea să-l prevadă. Exemple: un şofer accidentează cu maşina din
neatenţie un pieton; un farmacist eliberează din neatenţie un medicament
altul decât cel indicat sau prepară în mod greşit un medicament nociv etc.
O culpă simplă presupune existenţa unei duble condiţii:

1. Ibidem, p.161-162.

98
făptuitorul nu a prevăzut consecinţele pe care le va produce acţiunea sa şi,
în al doilea rând, persoana în cauză (făptuitorul) a avut obligaţia şi
posibilitatea concretă de a reprezenta asemenea consecinţe, deci de a
prevedea rezultatul faptei sale. Această obligaţie de prevedere derivă din
norme juridice, din norme tehnice sau tehnologice, din natura serviciului, a
funcţiei sau a profesiei, precum şi din practica generală a diverselor
activităţi desfăşurate.
Obligaţia de a prevede rezultatul faptei are un caracter general ,
care există doar în măsura în care acea îndatorire profesională intră, de
exemplu, în sfera activităţii profesionale sau în competenţa funcţionarului
învinuit de o asemenea faptă.
Posibilitatea de prevedere constituie un criteriu subiectiv în
determinarea culpei şi se are în vedere în raport cu persoana infractorului,
cu pregătirea şi experienţa în activitatea practică. Posibilitatea de
prevedere nu trebuie raportată la un etalon general, ci în funcţie de
situaţiile concrete ale fiecărui caz în parte.1
c. Alte modalităţi ale culpei.
Pe lângă modalităţile stabilite prin norma juridică (art.19, pct.2
C.pen.), în teoria şi practica dreptului penal sunt cunoscute şi alte
modalităţi ale culpei, care, ca şi în cazul altor modalităţi ale intenţiei , ajută
la o mai obiectivă individualizare a pedepsei. În acest sens, în raport cu
cauza ce a determinat atitudinea culpabilă, se face distincţie între:
imprudenţă sau nesocotinţă (comportare nechibzuită) şi nebăgare de seamă
(neatenţie), neglijenţă (comportare fără grijă necesară), nepricere (lipsa
cunoştinţelor necesare efectuării activităţii), nedibăcie (lipsa aptitudinilor
sau deprinderilor necesare) etc.
În funcţie de natura comportării în cadrul căreia s-a manifestat
culpa, se face distincţie între culpa in agendo şi culpa în omitendo, după
cum aceasta s-a manifestat în cadrul unei acţiuni sau inacţiuni (omisiuni),
între culpa directă şi culpa indirectă, după cum se referă la acţiunea
săvârşită de un infractor sau aceea săvârşită de o altă persoană etc.2

3.2.3. Praeterintenţia (intenţia depăşită)

Praeterintenţia reprezintă o formă specială de vinovăţie, care

1. Vezi în detaliu V. Dobrinoiu şi colectiv, op. cit., p.122-125.
2. Abordarea acestor modalităţi ale culpei este similară atât de V. Dobrinoiu şi colectiv, op. cit., cât
şi de Costică Bulai şi Bogdan N. Bulai, op. cit., la paginile 125-126 şi respectiv 163-164.

99
rezultă din unirea intenţiei cu culpa şi ea nu a fost definită de legiuitor ci a
fost rezultatul unei abordări doctrinare.
Praeterintenţia sau intenţia depăşită, cum mai este cunoscută în
literatura de specialitate, se caracterizează prin aceea că subiectul
infracţiunii prevede, doreşte şi acceptă producerea unor urmări
periculoase, însă cele produse în realitate sunt mult mai grave, iar pe
acestea le-a prevăzut, dar a socotit fără temei că nu se vor produce sau nu
le-a prevăzut dar putea să le prevadă. Aşadar, caracteristic acestei forme de
vinovăţie este că, făptuitorul, urmând producerea unui rezultat prin fapta
săvârşită, a produs un rezultat mult mai grav, care caracterizează o
infracţiune mai gravă sau o formă agravată a aceleiaşi infracţiuni. Putem
avea astfel de cazuri la infracţiunile de: vătămare corporală gravă (art.182
C. pen); lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art.183 C.pen.), ori
în cazul infracţiunilor de viol care a avut ca urmare moartea victimei
(art.197 alin.3 C.pen), sau tâlhăria cu aceleaşi consecinţe (art.211 , alin.4,
C.Pen.) etc.
În situaţia praeterintenţiei, faptele, în toate cazurile, sunt comise
cu intenţie, însă rezultatul este unul mult mai grav, care depăşeşte intenţia
iniţială a infractorului.
Identificarea situaţiilor în care faptele au fost comise cu intenţie
depăşită este relativ uşor de realizat pentru că legiuitorul foloseşte expresii
care evidenţiază acest lucru, ca de exemplu “dacă fapta a avut ca urmare
vătămarea integrităţii corporale sau moartea victimei” (art.182, C.pen.,
art.211 alin.3 C.pen., art.197, alin.3, C.pen. etc) ori “a produs anumite
consecinţe” etc.

Bibliografie selectivă recomandată

1. Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, Ediţia 2,

Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p.121-138.
2. Vintilă Dongoroz şi colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului
penal român. Partea generală, vol.1, Editura Academiei, Bucureşti, 1969,
p.103-127.
3. Teodor Vasiliu şi colaboratorii, Codul penal comentat şi

100
adnotat. Partea generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.84-102.
4. Costică Bulai şi Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal.
Partea generală, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2007, p.151-165.
5. George Antoniu, Vinovăţia penală, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 2002.
6. Narcis Giurgiu, Legea penală şi infracţiunea, Editura Gama,
Iaşi, p.118-124.
7. George Antoniu, Reflecţii asupra conceptului de infracţiune,
Studii şi cercetări juridice nr.2/1980, p.43.
8. George Antoniu, Infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită si
tratamentul lor penal, R.D.P., nr.3/2003, p.9.
9. I. Michinici, Unele discuţii privind praeterintenţia , Revista de
de drept penal, nr.1/1996, p.80.

101
 Capitolul VII

Elementele constitutive ale infracţiunii

1.Consideraţii generale privind conţinutul infracţiunii

1.1 Noţiunea de conţinut al infracţiunii

Actualul Cod penal defineşte infracţiunea ca fiind fapta care

prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală
[art.17(1)].
Ca urmare, paleta largă a infracţiunilor stabilite şi sancţionate de
legea penală, impune ca fiecare din aceste fapte penale să prezinte în
conţinutul său particularitatea care o individualizează de celelalte
infracţiuni. Aşadar, fiecare faptă apreciată de legiuitor ca fiind infracţiune,
are un conţinut incriminator care descrie fapta incriminată şi care indică
toate condiţiile cerute de lege pentru ca aceasta să fie apreciată ca fiind
infracţiune.
Condiţiile cerute de lege pentru existenţa infracţiunii vizează fie
elementul material al infracţiunii (acţiunea sau inacţiunea infractorului),
fie rezultatul pe care îl produce, sau, în alte situaţii, poziţia psihică a
făptuitorului , necesară pentru ca fapta acestuia să fie apreciată ca fiind o
infracţiune. Alte condiţii, au în atenţie obiectul material şi juridic, persoana
făptuitorului sau a victimei, etc.
Din succinta prezentare făcută mai sus, se poate aprecia că prin
conţinut al infracţiunii înţelegem totalitatea condiţiilor impuse de legea
penală pentru existenţa unei anumite infracţiuni.1
Se impune să precizăm că noţiunea de conţinut al infracţiunii
diferă de noţiunea de infracţiune, aceasta din urmă definind trăsăturile
esenţiale ale oricărei infracţiuni, care o particularizează faţă de faptele
nepenale. Şi noţiunea de conţinut al infracţiunii are drept punct de plecare
tot trăsături generalizate, însă la un nivel particular fiecărei infracţiuni,
ambele noţiuni fiind necesare teoriei şi practicii penale pentru a delimita
ilicitul penal de cel extrapenal, cât şi pentru o corectă încadrare juridică a
diverselor infracţiuni.
Distincţia la care am făcut anterior referire, chiar cu riscul de a ne
1. George Antoniu, Din nou despre conţinutul infracţiunii, R.R.D, nr.5/1982, p.31-34.

102
repeta, este în mod cât se poate de clar evidenţiată de faptul că
identificarea şi stabilirea “trăsăturilor esenţiale” ale infracţiunii serveşte
legiuitorului să distingă faptele penale (infracţiunile) de celelalte fapte
nepenale (abateri administrative, disciplinare, civile etc.). Pe baza
elementelor constitutive ale fiecărei fapte prevăzute de legea penală se
realizează diferenţierea infracţiunilor între ele, înfăptuindu-se practic
încadrarea faptelor concrete în textele corespunzătoare din partea specială
a Codului penal, marcând astfel o calificare exactă.1
Subliniem că, pentru existenţa unei infracţiuni, potrivit actualului
Cod penal [art. 17(1)], este necesar ca fapta să prezinte pericol social, să
fie săvârşită cu vinovăţie şi să fie prevăzută de legea penală. Noul Cod
penal, publicat în Monitorul Oficial nr.510 din 27.07.2009, stabileşte că
elemente esenţiale ale infracţiunii sunt următoarele: fapta să fie prevăzută
de legea penală, să fie săvârşită cu vinovăţie şi, ca un element de noutate,
să fie nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
Considerăm că prin aceasta legiuitorul a lăsat stabilirea
pericolului public în seama instanţelor judecătoreşti, acesta fiind un
element esenţial al doctrinei penale comuniste.

1.2. Elementele de structură ale conţinutului infracţiunii

Elementele de structură ale conţinutului infracţiunii sunt:

conduita infractorului; valoarea socială a relaţiilor şi valorilor împotriva
cărora se îndreaptă obiectul infracţiunii; subiecţii actului de conduită
(infractor şi victimă); locul, timpul, modul, mijloacele ori consecinţele
săvârşirii infracţiunii etc. Toate acestea, cât şi altele care pot apărea în
specificul săvârşirii unei infracţiuni, particularizează şi, uneori,
condiţionează existenţa unei fapte penale ori caracterul ei agravat.2
În afara acestor coordonate ale condiţiilor de existenţă ale
infracţiunii, mai întâlnim şi anumite condiţii de incriminare, care, pentru a
fixa diferitele conţinuturi de infracţiuni, trebuie să se ţină seama de
anumite criterii:
-dupa criteriul factorilor la care se referă, în funcţie de care se
distinge latura obiectivă, latura subiectivă, obiectul, subiecţii, locul, timpul
1. Teodor Vasiliu şi colectiv, Codul penal comentat şi adnotat, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972,
p.8.
2. Alexandru Boroi, op. cit., p.141.

103
şi mijloacele de săvârşire a infracţiunii;
-dupa rolul şi importanţa elementelor de structură care evidenţiază
existenţa unei infracţiuni şi pot fi împărţite în elemente esenţiale sau
constitutive (configurează elementele tipice infracţiunii) şi accidentale sau
circumstanţiale (contribuie la stabilirea formei agravante sau atenuante),
pe toate întâlnindu-le frecvent împreună şi formând conţinutul agravat sau
atenuat al infracţiunii;
- după modul în care se raportează la momentul săvârşirii
infracţiunii, condiţiile de incrminare pot fi preexistente (se referă la obiect
sau subiecţi), concomitente (loc, timp şi mijloace folosite pentru săvârşirea
faptei) şi subsecvente (se referă la producerea unui rezultat).
Toate elementele sau cerinţele care impun condiţiile de existenţă
ale unei infracţiuni, la nivelul laturilor sale fundamentale, alcătuiesc
conţinutul constitutiv al infracţiunii, conţinut absolut necesar pentru
existenţa acesteia. De aceea, frecvent, conţinutul constitutiv al infracţiunii
poate coincide cu conţinutul său juridic, sau, poate să vizeze o arie mai
restrânsă.1

2. Condiţii preexistente infracţiunii

Obiectul juridic al infracţiunii îl reprezintă valoarea socială şi

relaţia socială formată în jurul şi datorită acestei valori, care este
vătămată, lezată sau pusă în pericol prin săvârşirea faptei sancţionată de
legea penală şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.2 Acest obiect
juridic al infracţiunii diferă de la o infracţiune la alta, în raport de grupa de
infracţiuni împotriva cărora au fost săvârşite, ca de exemplu: contra
persoanei, contra patrimoniului, infracţiuni de corupţie şi de serviciu,
infracţiuni de fals etc.

1. Ibidem, a se vedea pe larg, p.142-143.

2. Actualul Cod penal stabileşte că fapta trebuie să fie socialmente periculoasă, noi abandonând
această expresie, deoarece însăşi valorile ocrotite de legea penală în vigoare au drept scop apărarea
suveranitatii, independenţei unităţii şi indivizibilităţii statului, persoana, drepturile şi libertăţile
acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept. Toţi cei care încalcă aceste valori au
calitatea de autori ai infracţiunilor. Pe de altă parte, rog a se vedea şi punctul de vedere exprimat de
V. Drăghici, în Obiectul juridic al infracţiunii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p.25, cât şi C.
Bulai în op. cit., p.74 şi C.Mitrache, op. cit., p.85.

104
 2.1. Formele obiectului juridic al infracţiunii

Obiectul juridic al infracţiunii, îmbracă forme diferite, anume:

a - obiectul juridic generic sau de grup - este format din valorile
sociale de aceeaşi natură, ocrotite de legea penală, ca de exemplu:
infracţiuni contra statului, infracţiuni contra persoanei, infracţiuni contra
patrimoniului etc. ;
b - obiectul juridic special – vizează în concret valoarea socială
ocrotită, ajutând la individualizarea unei infracţiuni în cadrul unui grup;
c - obiectul juridic complex – este întâlnit atunci când prin fapta
penală săvârşită sunt lezate mai multe relaţii sociale iar cea mai valoroasă
dintre acestea dă natura acelei infracţiuni;
d - obiectul material, care, de fapt, este acel obiect direct al
infracţiunii împotriva căruia s-a îndreptat acţiunea sau inacţiunea
incriminată şi care suportă toate urmările acesteia. Precizăm că obiectul
material nu este întâlnit în toate cazurile în care a fost săvârşită o
infracţiune, ci numai în acele situaţii când valoarea ocrotită se exprimă
într-o entitate materială, ca de exemplu, în cazul infracţiunii de furt - banii
sau alte bunuri, iar în cazul infracţiunii de spionaj acele documente secrete
sustrase şi transmise.
Vintilă Dongoroz făcea precizarea încă din 1939 că, noţiunea de
infracţiune, nu poate fi abordată dacă nu apelăm la anumiţi “termeni”, care
trebuie să fie luaţi ca date, factori şi entităţi juridice. Fără aceştia, nu se
poate concepe, în abstract, infracţiunea, şi care constau în norma de
incriminare, obiectul juridic şi material, subiectul activ şi pasiv, locul şi
timpul.1
Obiectul material al infracţiunii (lucru, animalul, bani, persoana
etc.) mai este denumit în doctrină şi “corpus vivendi” sau “corpus delicti”.
Există mai multe opinii în literatura de specialitate cu privire la
legătura dintre obiectul juridic şi obiectul material al infracţiunii, însă, noi
ne rezumăm la a susţine că, obiectul material, nu este decât concretizarea
expresiei fizice a valorii sociale ocrotite de legea penală.2
În fine, precizăm că, obiectul material nu se confundă cu produsul
infracţiunii şi nici cu obiectele care au servit la săvârşirea infracţiunii.

1. Vintilă Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, p.198-199.

2. A se vedea o abordare interesantă şi documentată, Popa Nelu Dorinel, Obiectul material al
infracţiunii, în Revista de Drept penal, nr.3, Bucureşti, 2007, p.139-143.

105
 2.2 Subiecţii infracţiunii

Persoanele implicate în raportul juridic penal de conflict,

reprezintă subiecţii infracţiunii.
Pentru a avea calitatea de subiect al infracţiunii, persoanele
implicate în săvârşirea faptei penale trebuie, fie să-şi aducă contribuţia la
comiterea actului de executare, fie să suporte consecinţele răului cauzat
prin săvârşirea acestuia.1
Fără îndoială, subiectul activ şi subiectul pasiv implicaţi în
săvârşirea infracţiunii, prin comiterea actului ilicit penal sau suportarea
răului cauzat, nu au aceeaşi poziţie juridică şi trebuie făcută distincţia între
ei.

2.2.1. Subiectul activ al infracţiunii

Poate fi subiect activ al infracţiunii, persoana fizică sau juridică,

care în urma acţiunii/inacţiunii ei ilicite trebuie să răspundă penal pentru
fapta comisă. De adăugat că, până la apariţia Legii nr.278/2006, care a
modificat şi completat Codul penal, cât şi alte legi, subiect activ al
infracţiunii nu putea fi decât persoana fizică.
Subiectul activ al infracţiunii este aşadar infractorul care a
săvârşit infracţiunea, fie ca un fapt epuizat, fie ca tentativă pedepsibilă,
având calitatea de autor, coautor sau complice.
A. Prin modificările aduse Codului penal, persoana juridică a
căpătat calitatea de subiect activ al infractiunii2, ca principiu de bază în
combaterea criminalităţii, îndeosebi în domeniul economico-financiar, în
acest sens acţionând şi doctrina penală europeană, care militează pentru
generalizarea lui în legislaţia ţărilor europene.
Art.191 din Codul Penal fixează normele răspunderii penale a
persoanei juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a
instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul
domeniului privat. Răspunderea penală a persoanei juridice nu înseamnă
înlăturarea răspunderii penale a persoanei fizice, care, printr-o acţiune sau
inacţiune a contribuit la săvârşirea faptei penale, probată ca fiind
infracţiune.

1. C.Mitrache, Noul Cod penal, Vol.1, Editura C.H. Beck, 2006, p.85 şi A.Boroi, op. cit.,p.144.
2. Rusia, Germania, Spania, Italia şi Elveţia nu au adoptat încă, răspunderea penală a persoanelor
juridice.

106
 Nu poate răspunde penal o persoană juridică decât în situaţiile în
care sunt îndeplinite anumite condiţii speciale, anume:
a - Fapta să fie comisă de o persoană fizică ce are aptitudinea de
a angaja penal persoana juridică, aspect care vizează acele persoane care
fac parte din conducerea societăţii, fie că există o conducere unipersonală
sau o conducere colectivă. În sistemele juridice europene această arie a
persoanelor fizice care angajează penal persoana juridică este mai restrânsă
ori mai amplă, însă, tendinţa merge spre a lărgi aria organelor sau
persoanelor pentru a căror faptă se poate angaja răspunderea penală a
persoanei fizice . 1
În legislaţia penală românească, judecătorul este acela care
stabileşte dacă persoana fizică ce angaja răspunderea penală a societăţii
juridice pe care o conduce, va răspunde sau nu penal, aşa cum este
angajată răspunderea penală pentru societatea juridică pe care o reprezintă.
Repet, în legislaţia şi doctrina europeană, problema este abordată în
moduri diferite, aspecte pe care le vom detalia, probabil într-o altă lucrare.
b. - Fapta să fie imputabilă persoanei juridice, şi aceasta să nu
aibe calitatea de parte vătămată. Evident, dacă persoana fizică prin
acţiunea sau inacţiunea sa produce o vătămare a intereselor societăţii pe
care o conduce, aceasta va răspunde penal pentru fapta sa. La fel, dacă
produce o vătămare a intereselor altor persoane fizice sau juridice, cel în
cauză răspunde penal pentru fapta sa. Potrivit art.191 din Codul penal,
persoanele, cu excepţia Statului, autorităţilor publice şi a institutiilor
publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului
privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului
de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. Tocmai aici
credem că se află intenţia legiuitorului, ca fapta să fie imputată şi acelor
persoane juridice care s-ar încadra în una din situaţiile descrise în art.191
Cod penal, însă doar în varianta următoarelor ipoteze:
-fapta a fost comisă în realizarea obiectului de activitate al
acesteia;
-fapta a fost comisă în interesul persoanei juridice şi
-fapta a fost comisă în numele persoanei juridice pe care o
reprezintă şi a cărei răspundere penală o angajează2;
c. - Fapta să fie comisă în forma de vinovăţie cerută de norma de
1. A se vedea pe larg, A.Boroi, unul dintre marii reprezentanţi ai teoriei dreptului penal românesc,
op. cit. p.146-148.
2. Ibidem, p. 148.

107
incriminare, condiţie fixată de legiuitor în cuprinsul textului art.191 din
Codul penal. Evident că, într-o asemenea situaţie, elementul subiectiv
prezintă anumite particularităţi, urmând a se clarifica dacă săvârşirea
infracţiunii a fost rezultatul unei decizii intenţionate luată în cadrul
persoanei juridice, sau, a fost consecinţa unei neglijenţe (organizare
deficitară, restricţii bugetare exagerate, măsuri de protecţia muncii
insuficiente etc.) Oricum, trebuie avut în vedere la aprecierea elementului
subiectiv, atitudinea organelor care angajează răspunderea penală a
persoanei juridice, aspect ce nu trebuie omis de către instanţă de judecată.
B. Persoana fizică este subiect al infracţiunii doar dacă sunt
îndeplinite anumite condiţii care sunt obligatorii şi nu facultative, anume:
a- să aibe vârsta de peste 14 ani şi să dovedească faptul că a
acţionat pentru săvârşirea faptei cu discernământ, iar după împlinirea
vârstei de 16 ani, conform art.99 din Codul penal, minorul va răspunde
penal pentru fapta sa fiind subiect al infracţiunii.
Noul Cod penal stabileşte în cuprinsul art.114 ca “Faţă de minorul
care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani,
se ia o măsură educativă neprivativă de libertate”, dacă nu a mai săvârşit o
infracţiune pentru care i-a fost aplicată deja o asemenea măsură şi dacă
pentru fapta sa, legiuitorul, nu stabileşte o pedeapsă mai mare de 7 ani sau
închisoare pe viaţă.
Discernământul minorului cu vârsta între 14 şi 16 ani se stabileşte
în urma expertizei medicale şi anchetei sociale de către organele judiciare.
Pentru a stabili dacă minorul a avut sau nu discernământ, organele
judiciare pot avea în vedere şi unele date care rezultă din comiterea faptei:
cum a fost săvârşită fapta, mijloacele întrebuinţate pentru executarea ei,
împrejurările de care s-a folosit la comiterea faptei etc.
b- pentru existenţa subiectului activ al infracţiunii, în cazul
persoanei fizice, aceasta trebuie să fie responsabilă, fiindcă atunci când
apare suspiciunea sau îndoiala că cel care a comis fapta este iresponsabil,
organele judiciare abilitate ale statului au obligaţia de a stabili cu ajutorul
unei expertize psihiatrice dacă facultăţile sale psihice sunt alterate de vreo
boală [art.117(1) Cod penal].
Frecvent, infractorii încearcă să scape de răspunderea penală
invocând sau simulând stări psihice de iresponsabilitate.
În general, responsabilitatea, este o calitate generală umană, de
aceea ea se prezumă, considerându-se că există la fiecare persoană, şi în
cazuri de excepţie, când sunt îndoieli sau este invocată, iresponsabilitatea
108
trebuie dovedită, că, în momentul comiterii faptei aceasta a existat.
C. Libertatea de voinţă şi de acţiune - este o altă condiţie a
persoanei fizice, subiect activ al infracţiunii, care presupune că infractorul
a avut libertatea şi a decis în mod conştient, având posibilitatea ca prin
acţiunea sau inacţiunea sa, sancţionată de legea penală, să îşi pună în
practică hotărârea luată. Dacă o persoană a fost constrânsă de o forţă din
afara voinţei sale, căreia nu i-a putut rezista psihic sau fizic, să comită o
faptă prevăzută şi sancţionată de legea penală, atunci fapta nu poate fi
infracţiune. De altfel, în art.46 din Codul penal se face precizarea că,
constrângerea fizică şi morală, înlătură caracterul penal al faptei,
persoanele fizice aflate în asemenea situaţii fiind exonerate de răspunderea
penală.
În afara cazurilor enumerate mai sus, în unele imprejurari, mai
există şi alte condiţii care trebuie îndeplinite, anume acele calităţi speciale
pe care persoana fizică - subiect activ al infracţiunii - trebuie să le
întrunească. Semnificativ în această privinţă, este exemplul în cazul
infracţiunii de delapidare, când legea cere ca subiectul activ să aibe în mod
oblogatoriu calitatea de gestionar sau administrator, ori, în cazul
infracţiunii de pruncucidere când subiestul activ al infracţiunii trebuie să
aibe calitatea de mamă. Aceste calităţi speciale cerute de lege numai
pentru autorul infracţiunii, trebuie să existe în momentul comiterii faptei
penale.

2.2.2. Subiectul pasiv al infracţiunii

Persoana vătămată penal este, la rândul ei, subiect pasiv al

infracţiunii. Aceasta, primeşte asupra sa urmarea materială sau starea de
pericol creată prin săvârşirea infracţiunii. Orice persoană fizică sau juridică
(din cele prevăzute la art.145 Cod penal), cu drepturi subiective sau
interese legitime, poate fi păgubită şi afectată material sau moral prin
săvârşirea unei infracţiuni. În general, în cazul comiterii unei infracţiuni
întâlnim un singur subiect pasiv, însă, nu puţine pot fi şi cazurile în care să
putem avea o pluralitate de subiecţi pasivi, ca de exemplu în cazul
omorului deosebit de grav [art.176(1) lit.b. Cod penal] sau al uciderii din
culpă (art.178 alin. final, Cod penal) etc.
Precizăm că, pentru a avea calitatea de subiect pasiv, trebuie
îndeplinită condiţia de ordin general ca persoana fizică sau juridică în
cauză, să fie titulara valorii sociale ocrotite de legea penală.

109
 În unele situaţii, persoana păgubită poate să fie alta decât
subiectul pasiv al infracţiunii, ca de exmplu în cazul infracţiunii de omor,
subiectul pasiv este victima omorului iar subiectul păgubit sunt copiii,
soţia, părinţii sau fraţii. La fel, în situaţii frecvente, putem întâlni cazuri în
care subiectul pasiv al infracţiunii să fie şi persoana păgubită, ca de
exemplu în cazul infracţiunilor de înşelăciune, distrugere etc. Alteori,
subiectul pasiv al infracţiunii, trebuie să îndeplinească o anumită calitate,
ca de exemplu în cazul infracţiunii de pruncucidere (art.177 Cod penal),
subiectul pasiv trebuie să fie copil nou-născut, sau în cazul infracţiunii de
ultraj (art.239, Cod penal), subiectul pasiv trebuie să fie un funcţionar ce
îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat1.

3.Conţinutul constitutiv al infracţiunii

3.1. Problematica introductivă

Ca orice altă conduită umană, conduita infracţională a individului

este expresia existenţei a două laturi inseparabile: una obiectivă sau fizică
cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de element material al
infracţiunii sau latura obiectivă - şi una interioară, subiectivă – care
reprezintă elementul moral sau latura subiectivă a infracţiunii.
Conduita infracţională nu poate fi concepută în afara acestor lături
inseparabile. Aceste condiţii absolut necesare pentru existenţa infracţiunii,
la nivelul laturilor sale fundamentale, formează conţinutul constitutiv al
infracţiunii.
Conţinutul constitutiv al infracţiunii coincide, de regulă, cu
conţinutul juridic al infracţiunii, iar uneori poate avea o sferă mai
restrânsă. De exemplu, cele două conţinuturi, constitutiv şi juridic, coincid
în cazul infracţiunii de omor, în varianta de bază. Pe de altă parte,
conţinutul constitutiv şi cel juridic nu coincide, aşa cum avem în cazul
infracţiunilor de furt şi distrugere.
Cu toate că elementele conţinutului juridic exced conţinutului
constitutiv, prezenţa lor nefiind necesară în toate situaţiile în care au fost
săvârşite infracţiuni, totuşi, atunci când legea le prevede expres pentru
anumite fapte penale, existenţa infracţiunii nu se poate stabili decât în
prezenţa lor, simplul conţinut constitutiv al infracţiunii nefiind suficient.2
1. Ibidem, p.151-152.
2. N Giurgiu, op. cit. p.127-128.

110
 Elementele conţinutului infracţiunii sunt formulate pe structura
condiţiilor pe care se întemeiază conţinutul juridic al infracţiunii şi
conţinutul constitutiv al acesteia, cu cele două laturi fundametale ale faptei
penale: cea materială (latura obiectivă) şi cea interioară (latura subiectivă).
De aceea, apreciem că expresia folosită în art.10 lit.d din Codul de
procedură penală de “elemente constitutive ale infracţiunii” se referă la
sensul larg al noţiunii de element constitutiv, având în vedere atât
elementele conţinutului propriu-zis al faptei, dar şi elementele
1
conţinutului său juridic.

3.2. Latura obiectivă a infracţiunii

Prin latura obiectivă a infracţiunii se înţelege activitatea

persoanei fizice care prin urmările ei periculoase vatămă sau pune în
pericol anumite relaţii sociale apărate de dreptul penal.2
Pentru existenţa laturii obiective, sunt necesare trei elemente:
- un act de conduită interzis;
- o urmare imediată care aduce o vătămare ordinii de drept penal
şi
- o legătură de cauzalitate între fapta şi urmărea respectivă.
Pe lângă aceste elemente mai sunt şi unele condiţii care au o
componentă facultativă şi care se referă la: loc, timp, mod de acţiune şi
împrejurări în care s-a comis fapta penală, condiţii care nu sunt obligatorii
în cazul tuturor infracţiunilor.
Aşa cum am mai precizat, latura obiectivă a conţinutului
infracţiunii nu poate exista fără elementul material al infracţiunii, adică în
acel act de conduită umană interzis de legea penală, act care poate să ia
naştere în urma acţiunii sau inacţiunii individului.

3.2.1. Elemetul material

Infracţiunea nu ar putea exista dacă lipseşte elementul material.

Infracţiunea - se realizează prin acte materiale în majoritatea
cazurilor, ca de exemplu: lovirea, distrugerea, vătămarea, prin scris ca în
cazul infracţiunilor de fals, sau prin cuvinte aşa cum este cazul insultei.

1. Ibidem, p.128.
2. A. Boroi, op. cit. p.152.

111
 Alteori, actul material se realizează prin intermediul verbului sau
expresiei verbale (“verbum regens”) care indică actul de conduită, acea
acţiune sau inacţiune interzisă de legea penală, ca de exemplu, luarea –
art.208, C. pen.; uciderea unei persoane – art.174(1) C.pen., etc.
Actul de conduită care are drept consecinţă săvârşirea unei
infracţiuni, în sensul laturii sale obiective, constă într-o intervenţie a
infractorului, activă, periculoasă, sancţionată de legea penală, însă, aceeaşi
persoană, printr-o atitudine pasivă, poate să fie autorul aceleiaşi
infracţiuni, fiindcă, legea penală îl obligă la o anumită atitudine, o anumită
activitate pe care el nu o realizează, sau se abţine să o îndeplinească.
Aşadar, în cazul acţiunii, legiuitorul interzice prin norma de
incriminare anumite manifestări periculoase pentru societate (furt, omor,
tâlhărie, delapidare etc.), pe câtă vreme, în cazul inacţiunii, legea doreşte
nu numai să-i sensibilizeze pe cetăţeni, ci, efectiv, să-i oblige la un anumit
fel de comportament în societate . În primul caz al acţiunii, infracţiunile
săvârşite sunt denumite infracţiuni comisive sau de acţiune, iar în al doilea
caz, cel al inacţiunii, sunt numite infracţiuni omisive sau de inacţiune. În
primul caz (acţiunea) se interzice prin lege un anumit comportament, iar al
doilea caz (inacţiunea), pentru existenţa elementului material trebuie să
existe obligaţia legală la care individul să nu rămână pasiv. Altfel,
atitudinea sa poate să fie una care să nu corespundă normelor religioase
sau morale, însă nu una care să-i atragă răspunderea penală .1
Uneori, textul de lege desemnează elementul material printr-un
cuvânt (distrugerea, falsificarea, însuşirea, folosirea, traficarea etc.),
alteori, printr-o expresie (face afirmaţii mincinoase - art.260 C.pen),
încheierea unei noi căsătorii (art.303 C. pen.) etc. Deci, esenţial în
identificarea elementului material este acea notă caracteristică ce o
deosebeşte de alte precizări făcute în conţinutul normei de incriminare.
Sunt situaţii în care elementul material, poate consta în mai multe
acte de conduită interzisă, aşa cum ar putea fi cazul infracţiunilor
complexe, însă, actele mai multor autori, sau aceluiaşi autor cu mai multe
conduite (exemple tâlhăria), deci, latura obiectivă, se consideră realizată
suficient chiar prin îndeplinirea unei singure acţiuni sau inacţiuni din cele
incriminate, fiindcă, într-un asemenea context, chiar dacă am acumula mai
multe acte de conduite interzise nu se poate pune problema concursului de
infracţiuni.
1. Ase vedea pe larg A. Boroi, op. cit., p.152-153 şi G. Antoniu, Infracţiunea de omisiune, R.R.D.
nr.6/1982, p.136.

112
 3.2.2. Urmarea vătămătoare imediată sau atingerea adusă ordinii de drept
penal

Urmărea vătămătoare imediată reprezintă un al doilea element

esenţial, obiectiv, fără de care nu putem vorbi că avem infracţiune, fiindcă
ea aduce o vătămare valorilor sociale prevăzute în art.1 C.pen., care, în
esenţă, reprezintă însăşi scopul legii penale. Aceste valori pot fi lezate fie
direct, ca de exemplu în cazul infracţiunilor contra vieţii sau proprietăţii,
fie prin punerea în pericol a unor relaţii destinate asigurării unor valori
sociale, aşa cum ar fi cazul infracţiunilor privind circulaţia rutieră.
Urmarea imediată este o urmare periculoasă, pentru care legea
penală, în vederea indicării aceleiaşi noţiuni, foloseşte termenii de:
“atingere adusă uneia din valorile ocrotite” - art.18 şi 181 C.pen. - sau
“urmărea produsă sau care s-ar fi putut produce” - art.181 alin.2 C.pen. În
privinţa primei noţiuni, precizările sunt clare, însă, a doua credem că are o
arie de aplicabilitate mai restrânsă, de consecinţă materială efectivă, care s-
a produs sau care s-ar fi putut produce, fiind de folos îndeosebi la
determinarea pericolului concret pentru societate în legătură cu existenţa
unei infracţiuni.
În unele legi speciale, cât şi în Codul penal, există infracţiuni care
pentru existenţa conţinutului infracţiunii este necesar producerea unui
rezultat cu urmări imediate, ca de exemplu în cazul infracţiunii de omor
unde nu este suficient doar comiterea gestului criminal de ucidere, ci
trebuie să se producă luarea dreptului la viaţă al victimei, sau, în situaţia
săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, nu este
necesară doar o neîndeplinire sau îndeplinire defectuoasă a îndatoririlor de
serviciu, ci trebuie ca fapta funcţionarului să producă o tulburare
însemnată a bunului mers al unei unităţi sau o pagubă avutului public etc.1
În unele situaţii, urmarea imediată deşi este evidentă, trebuie
totuşi evaluată printr-o expertiză contabilă sau criminalistică, ca de
exemplu în cazul unor catastrofe de cale ferată (art.277 C.pen.) sau a
distrugerii unor linii ferate ori a instalaţiilor care le deservesc (art.276
C.pen.).
Chiar şi în cazul altor infracţiuni de pericol, urmarea imediată
poate fi stabilită prin acele elemente palpabile de tulburare a ordinii
sociale, ca de exemplu crearea aparenţei unor stări de temere, de emoţie

1. Alexandru Boroi, op. cit., p.153-154.

113
negativă, de indignare colectivă etc. Ca urmare, şi în asemenea cazuri,
unde forma de manifestare a fiinţei umane este mult mai subtilă, cu o stare
de excitabilitate psihică mai accentuată, urmarea imediată a actului de
conduită interzis, există.1

3.2.3. Legătura de cauzalitate între fapta şi urmarea produsă

(legătura de determinare)

Alături de actul de conduită interzis şi de urmarea imediată a

rezultatului actului ilicit, care în mod evident capătă o formă de
manifestare materială, legătura de cauzalitate care trebuie să existe între
conduita interzisă de legea penală şi orice urmare imediată nu are o
existenţă materială distinctă, ci ea constituie a treia latură componentă a
laturii obiective. Cu toate acestea, în normele penale de incriminare,
niciodată, în mod clar, nu s-a făcut precizarea concisă că legătura cauzală
constituie un element al laturii obiective, alături de actul de conduită
interzis şi urmarea imediată. Totuşi, de câte ori se săvârşeşte o infracţiune
cu un anume rezultat material, latura obiectivă include printre elementele
sale constitutive şi legătura de cauzalitate între actul interzis şi urmarea
imediată specifică fiecărei infracţiuni în parte. În doctrina dreptului penal
se apreciază că, între acţiune sau inacţiune (actul de conduită interzis) şi
rezultatul material, există o legătură de cauzalitate (de determinare).
Răspunderea penală nu poate fi stabilită în cazul săvârşirii unei
infracţiuni dacă nu este calificată relaţia cauzală care există între actul de
conduită interzis şi efectul produs de aceasta. Infracţiunile de ucidere,
distrugere, lovire, degradare etc. nu pot exista fără o legătură de
determinare (raport de cauzalitate) între actul interzis şi efectul acesteia.
Sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului
de urmărire penală şi instanţei de judecată [art.65(1) C.pen.], iar instanţa
de judecată pentru a da o sentinţă de condamnare, trebuie să constate dacă
inculpatul a săvârşit fapta respectivă (art.345 C. proc. pen.) - aspecte care
nu pot fi materializate dacă nu a fost identificată legătura de cauzalitate.
Ca urmare, existenţa raportului de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea
unei persoane şi urmările care s-au produs trebuie dovedită de organele
judiciare prin probe, aceasta devenind un element obligatoriu pentru
existenţa răspunderii penale.2
1. A se vedea pe larg N. Giurgiu, op. cit., p.148-150.
2. G. Antoniu, Contribuţii la cercetarea cauzalităţii penale, R.R.D.P. nr.4/1998, p.17.

114
 În doctrina de specialitate au fost lansate o serie de teorii
privitoare la raportul de cauzalitate, pe care nu le apreciem ca fiind strict
necesare în însuşirea elementelor de bază ale laturii obiective, acestea
rămânând mai mult ca un suport de dialog profesional între teoreticienii
dreptului penal.
Odată dovedit raportul de cauzalitate, a legăturii de determinare
care există între acţiunea sau inacţiunea autorului faptei şi urmările
acesteia, singura situaţie în care nu atrage răspunderea penală este atunci
când se face dovada că persoana fizică nu a acţionat conştient la săvârşirea
infracţiunii.
Efectul este produs de acţiunea-inacţiunea cauză, fiind al doilea
element al raportului de cauzalitate.

3.2.4. Condiţii de loc, timp, mod şi împrejurări

Condiţiile de loc, timp, mod şi împrejurări nu fac parte din

componentele obligatorii ale laturii obiective a infracţiunii (elementul
material – actul de conduită interzis şi urmarea imediat periculoasă), ele
fiind facultative. Aceste condiţii nu se întâlnesc decât rareori şi nu apar în
mod obligatoriu în urma acţiunii sau inacţiunii periculoase a persoanei
fizice. Cu toate acestea, ele pot să aibe un rol important la stabilirea şi
existenţa gradului de pericol social al unei infracţiuni, fapt ce poate cântări
în atenuarea sau agravarea răspunderii penale. De exemplu, în cazul
infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art.208 C. pen., fapta penală constă în
luarea unui bun din posesia sau detenţia unei persoane fără
consimţământul acesteia, pentru a şi-l însuşi pe nedrept. Acesta este
conţinutul simplu (tip) al infracţiunii de furt, însă, dacă fapta este săvârşită
în anumite condiţii de loc, timp ori într-un anumit mod sau infractorul
profită de unele împrejurări pentru comiterea faptei, atunci furtul devine
calificat şi are o altă încadrare juridică şi o altă sancţiune penală (art.209
lit.e şi f, C.pen.). Asemenea situaţii le întâlnim în cazul furturilor: dintr-un
mijloc de transport în comun; în timpul nopţii; în urma unor calamitaţi;
prin efracţie; escaladare etc.).
Situaţii asemănătoare celor prezentate mai sus întâlnim şi în cazul
infracţiunilor de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi
liniştii publice (art.321 C. pen.), care trebuie săvârşită în public; la
infracţiunea de fals intelectual (art.289 C. pen.) care trebuie comisă cu
ocazia întocmirii acelui înscris etc.
115
 Toate aceste cerinţe sunt preexistente executării elementului
material şi ele ajută la săvârşirea infracţiunii.1

3.3 Latura subiectivă a infracţiunii

3.3.1. Concept

Pentru existenţa infracţiunii, ca faptă săvârşită de o persoană

fizică, nu este suficient ca acţiunea sau inacţiunea persoanei în cauză să se
fi săvârşit, fiind necesar ca actul de conduită interzis de legea penală să
conţină şi voinţa şi conştiinţa autorului. Elementul material şi moral
trebuie să se întâlnească pe traseul deciziei de a săvârşi o infracţiune,
factorul subiectiv precedând sau coexistând cu exprimarea sa obiectivă.
Dacă latura obiectivă a infracţiunii se materializează printr-un act
exterior de execuţie, latura subiectivă exprimă poziţia psihică, voinţa şi
conştiinţa subiectului activ al infracţiunii în raport cu activitatea materială
care a condus la încălcarea legii penale. 2
Latura subiectivă a conţinutului oricarei infracţiuni constă în
totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea psihică a
făptuitorului – sub raportul conştiinţei şi voinţei sale – faţă de
materialitatea faptei săvârşite (acţiune sau inacţiune, rezultat, raport de
cauzalitate) pentru ca acea faptă să constituie infracţiune. 3
Toţi teoreticienii dreptului penal sunt de acord în a susţine că
elementul esenţial al laturii subiective îl reprezintă vinovăţia.
Formele şi modalităţile de exprimare ale vinovăţiei sunt variate,
aspect care conferă elementului material al infracţiunii o înfăţişare şi o
problematică destul de complexă.4
În afara vinovăţiei, care, aşa cum am precizat, reprezintă
elementul esenţial al laturii obiective, mai avem – tot ca elemet al laturii
obiective – mobilul (motivul) şi scopul infracţiunii.

3.3.2.Vinovăţia ca element al laturii subiective

Art.17(1)din Codul penal stabileşte că vinovăţia reprezintă una

din cele trei trăsături esenţiale ale infracţiunii, însă, vinovăţia ca element al
1. A. Boroi, op. cit. p.157.
2. Gh. Nistoreanu, A. Boroi, op. cit., p.109.
3. V. Dongoroz şi colaboratorii, op. cit., p.120.
4. N. Giurgiu, op. cit. p.129.

116
laturii subiective şi deci a conţinutului infracţiunii, nu coincid întotdeauna.
Vinovăţia, ca element al laturii subiective, există doar atunci când
elementul material (acţiunea sau inacţiunea conduitei interzise) al
infracţiuni a fost săvârşit cu formă de vinovăţie cerută în norma de
incriminare, aşa cum se prevede de Codul penal în art.19, adică:
-intenţia, cu formele sale - directă sau indirectă şi
-culpa, cu prevedere sau neglijenţă.
Oricare dintre aceste modalităţi de manifestare a vinovăţiei este
suficientă prin ea însăşi pentru a pune în evidenţă elementul moral al
infracţiunii.1 Pe lângă aceste modalităţi, mai întâlnim, destul de rar, o
formă mixtă de vinovăţie, anume praeterintenţia, sau cum mai este
cunoscută, intenţia depăşită.
Praeterintenţia sau intenţia depăşită o întâlnim atunci când o
persoană săvârşeşte cu intenţie o faptă penală şi, din culpă, produce un
rezultat mai grav pe care nu l-a prevăzut şi care conduce la consumarea
unei infracţiunii mai grave.
Precizam mai sus că, vinovăţia, ca trăsătură esenţială a
infracţiunii, nu coincide frecvent cu existenţa vinovăţiei ca element al
laturii subiective, ca de exemplu, în cazul săvârşirii unor infracţiunii din
culpă, se realizează vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii, dar poate
lipsi ca element subiectiv în varianta în care fapta respectivă este
incriminată doar în situaţia în care a fost săvârşită cu intenţie.
La fel, pot fi situaţii în care să existe vinovăţie ca element al
laturii subiective fără a exista şi ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aşa
cum este cazul atunci când faptele au fost săvârşite în stare de legitimă
apărare, stare de necesitate etc.
Concluzionând în legătură cu problema pusă în discuţie, precizăm
că: ”în timp ce, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, vinovăţia poate exista
în oricare din modalităţile ei, ca latură subiectivă a conţinutului unei
infracţiuni determinate, ea nu poate exista decât în modalitatea prevăzută
de lege.”2
Codul penal român foloseşte două procedee pentru a caracteriza
vinovăţia existentă la diversele infracţiuni, stabilind pentru unele fapte
penale reguli cuprinse în partea sa generală, indicând explicit în textul de
incriminare forma de vinovăţie. Aşa de exemplu, potrivit art.19 alin.2 şi 3
Cod penal,unde se fixează forma de vinovăţie pentru anumite infracţiuni,
1. Ibidem, p.139.
2. N. Giurgiu, op.cit., p.140.

117
s-au stabilit două reguli generale, una referitoare la infracţiunile comise
prin acţiune (comisive) şi cealaltă cu referire la infracţiunile produse ca
urmare a unei inacţiuni (omisive).
Pentru ca fapta să fie pedepsită atunci când a fost comisă din
culpă, aceasta este infracţiune numai atunci când în norma de incriminare
se face o prevedere expresă, că fapta comisă din culpă se pedepseşte.
Toate faptele comise printr-o acţiune sunt infracţiuni care se
săvârşesc cu intenţie, iar din culpă doar în varianta în care, în textul de
lege, se prevede în mod expres pedepsirea acesteia, ca de exemplu:
uciderea din culpă - art.178 C.pen. sau vătămarea corporală din culpă –
art.184 C.pen.
Acele fapte penale care sunt rezultatul unor infracţiuni, se
pedepsesc în ambele variante de comitere, cu intenţie sau din culpă,
excepţie făcând doar acele situaţii în care, în mod expres, în norma de
incriminare, s-a prevăzut că se sancţionează atunci când sunt comise cu
intenţie.
Regula este că faptele comise din inacţiune se pot săvârşi atât cu
intenţie cât şi din culpă, iar când se doreşte limitarea lor, legiuitorul
prevede în mod expres faptele care s-au comis cu intenţie.
Infracţiunile săvârşite prin inacţiune, se comit întotdeauna cu
intenţie doar când se prevede în mod expres acest lucru, ca de exemplu -
cazul art.246 şi 248 C.pen - ”neândeplinirea cu ştiinţă”, sau, în situaţia
art.305 lit.c, C.pen” neplata cu rea credinţă”.

3.3.3.Mobilul,element al laturii subiective a infracţiunii

Mobilul sau motivul care l-a împins pe infractor la săvârşirea

infracţiunii reprezintă acel impuls intern, subiectiv, care îl determină
psihic pe autor să treacă la comiterea faptei şi constituie o cauză internă a
comportamentului penal al persoanei. Aceste cauze interne sunt diferite, ca
de exemplu: dorinţele, pasiunile, resentimentele, pornirile, tendinţele,
viciile etc., care, în general se referă la: ură, teamă, furie, gelozie, invidie,
egoism, milă, răzbunare etc.
Mobilul, fiind o cauză internă, un proces psihic, precede şi
impulsionează pe infractor să treacă la săvârşirea infracţiunii.
Mobilul este prezent în toate cazurile în care o infracţiune a fost
săvârşită cu intenţie, neputând există vreo acţiune conştientă a persoanei
fizice care să nu aibe la bază un mobil, iar atunci când acesta lipseşte,
118
asupra normalităţii psihice a individului trebuie să planeze o mare îndoială,
fapt care, dacă va fi nevoie, trebuie probat printr-o expertiză psihiatrică.
Chiar dacă nu face parte din conţinutul infracţiunii, decât doar atunci când
este expres prevăzut de lege (de exemplu: omorul devine calificat când
este săvârşit din interes material – art.175 lit.b, C.pen) totuşi, organele
judiciare trebuie să acorde interes identificării mobilului infracţiunii, care,
în opinia noastră, ajută la cunoaşterea profundă a infractorului.
Mobilul poate să reprezinte, uneori, fie un element circumstanţial
al faptei, fie o agravantă pentru infractor. Astfel, în cazul infracţiunii
prevăzute şi pedepsite de art.247 C.pen, îngrădirea abuzivă a unor drepturi
devine abuz în serviciu, numai dacă se realizează ”pe temei de
naţionalitate, rasă, sex, sau religie.”
Diferit de exemplul prevăzut mai sus, când mobilul acţionează ca
un element circumstanţial de agravare, avem, de pildă, cazul art.175 lit.b
C. pen., sau, că agravanta legală cu caracter general aşa cum stabileşte
art.75 alin.1 lit.d din C. pen., (motive josnice, dezonorante).
Crimele pasionale şi omorurile la rugăminte, în practica judiciară,
au fost sancţionate cu pedepse ce au avut în vedere circumstanţele
atenuante, aşa numitele motive onorabile.
În cazul cercetării judecătoreşti, dacă mobilul nu este expressis
verbis prevăzut de lege, acesta trebuie stabilit de către judecător, care,
conform art.72(3) C.pen., are obligaţia de a determina valoarea probelor
administrate în conţinutul tuturor împrejurărilor cauzei atunci când face
individualizarea pedepsei.

3.3.4.Scopul ca element al laturii subiective

Scopul, ca element al laturii subiective este reprezentarea în plan

mintal a rezultatului ce va apărea în urma săvârşirii faptei penale,
rezultat urmărit şi dorit de către infractor.
Scopul reprezintă aşadar finalul acţiunii sau inacţiunii
infractorului.
Dacă mobilul reprezintă motivul, impulsul interior care determină
hotărârea infracţională, scopul reflectă rezultatul spre care infractorul
tinde.
Scopul nu este prevăzut expres în norma penală, decât - la fel ca
şi mobilul - atunci când pentru existenţa unei infracţiunii este necesar ca
aceasta să aibe o componentă subiectivă ce o caracterizează, o diferenţiază

119
faţă de alte conduite ilicite penale. În asemenea situaţii, legiuitorul
condiţionează existenţa infracţiunii de existenţa scopului urmărit de
infractor pe care trebuie să îl includă expres în conţinutul infracţiunii.
Scopul ca element esenţial al infracţiunii este expres prevăzut în
conţinutul normei de incriminare în mult mai multe cazuri decât mobilul,
fiind ataşat intenţiei, care, prin scopul urmărit, capătă o formă calificată
(intenţie calificată), ca de exemplu în cazul infracţiunilor prevăzute şi
pedepsite de art.208 C.pen; art.215 alin.1 C.pen; art.254 C.pen. etc. În
toate aceste cazuri termenul de “scop”este folosit pentru existenţa
infracţiunilor respective.
Atunci când infractorul a reuşit să-şi atingă scopul, care întruneşte
elementele esenţiale ale unei infracţiuni, cum ar fi cazul persoanei ce a luat
mită care în schimbul folosului injust obţinut comite un abuz în serviciu, o
sustragere de documente, un fals în acte publice etc., persoana în cauză va
trebui să răspundă penal pentru săvârşirea atâtor infracţiuni câte
conţinuturi constitutive de infracţiuni independente a realizat.1
De câte ori scopul este expres prevăzut de legea penală, acesta,
trebuie stabilit obligatoriu de către organele judiciare, ca de exemplu în
cazul infracţiunii de furt, art.208 C.pen., când legea prevede scopul pentru
care bunul este sustras şi însuşit pe nedrept, sau, într-un alt caz, în varianta
infracţiunii de vătămare corporală gravă, ”când fapta a fost săvârşită în
scopul producerii consecinţelor”.
Ca şi mobilul, odată identificat scopul pentru care infractorul a
săvârşit infracţiunea, acesta serveşte la individualizarea pedepsei,
prezentând de fiecare dată elemente de agravare sau de atenuare a acesteia.

Bibliografie selectivă recomandată

1. Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, Editura C.H.

Beck, Bucureşti, 2008, p.137-160.
2. Narcis Giurgiu, Legea penală şi infracţiunea, Editura Gama,
Iaşi, p.129-160.

1. Vezi pe larg opinia unuia dintre penaliştii de excepţie ai doctrinei juridice romăneşti,
prof.univ.dr.N.Giurgiu în op. cit.,p.143.

120
 3. Vasile Drobinoiu şi colectiv, Drept penal. Partea generală,
Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997, p.130-177.
4. George Antoniu, Din nou despre conţinutul infracţiunii,
R.R.D., nr.5/1982 , p31-34.
5. Vintilă Dongoroz, Drept penal, 1939, p.198-220; 221-230 şi
388-389.
6. George Antoniu, Elementul material din norma de incriminare,
R.D.P.nr.2/1999.
7. V. Milea, Persoana juridică - subiect activ al infracţiunii,
Dreptul nr. 12/2005, p.168.
8. George Antoniu, Contribuţii la cercetarea cauzalităţii penale,
R.D.P. nr.4/1998.
9. C. Mitrache, Noul Cod penal, vol.1, Editura C.H. Beek, 2006.
10. C. Mitrache, Drept penal român - Partea generală, Casa de
Editură şi Presă “Şansa”, Bucureşti, 1997.

121
 Capitolul VIII

Infracţiuni intenţionate – faze şi forme de

desfăşurare

1.Fazele săvârşirii infracţiunii

În mod frecvent acţiunea sau inacţiunea infractorului este

considerată de către teoreticienii dreptului penal un adevărat “drum al
crimei” (iter criminis), care are un traseu bine stabilit, plecând de la
frământarea internă finalizată cu decizia psihologică de a comite actul
ilicit şi continuă până la atingerea rezultatului urmărit, parcurgând etapele
de rezoluţie, pregătire, începerea executării faptei, executarea propriu-zisă
şi realizarea rezultatului. Chiar dacă acest “drum al crimei” nu se parcurge
în cazul tuturor infracţiunilor, totuşi, în situaţia infracţiunilor de rezultat
acesta este mereu prezent.1
De la conceperea infracţiunii, apoi executarea ei şi până la
producerea rezultatului cu urmările sale, sunt parcurse anumite faze de
desfăşurare.
Activitatea materială a infractorului, ca subiect activ al
infracţiunii, este uneori oprită sau nu se produce urmarea sau rezultatul
dorit din motive independente de voinţa sa. Aceste momente reprezintă
fazele prin care trece săvârşirea infracţiunii.
Potrivit opiniilor specialiştilor dreptului penal, fazele de
desfăşurare a infracţiunii intenţionate sunt acele etape pe care le poate
parcurge activitatea infracţională din momentul conceperii sale până la
momentul producerii urmărilor social periculoase.2
Perioada în care se desfăşoară activitatea infracţională parcurge
două momente: perioada internă şi perioada externă.3

1.1 Faza internă

Faza internă sau perioada internă, cum o mai numesc specialiştii,

1. N. Giurgiu. op. cit., p.179.
2. A. Boroi, op. cit., p.162.
3. M. Zolinec şi M. I. Michinici, Drept penal. Partea generală, vol. II, p.266.

122
reprezintă o fază subiectivă a actului de conduită interzisă, adică acel
moment în care se conturează vinovăţia penală a infractorului în urma unor
procese psihice. Este momentul unic, petrecut în interiorul persoanei fizice
când îi încolţeşte ideea săvârşirii infracţiunii şi când deliberează dacă să
acţioneze pentru comiterea faptei penale, luând hotărârea (decizia sau
rezoluţia) să-şi pună în aplicare decizia de a comite actul de conduită
interzis.
Acest moment psihic, intern, corespunde aşadar atât cu naşterea
ideii unui comportament interzis de legea penală, cât şi cu un proces de
evaluare, de comparare a opţiunilor posibile, în ce mod sau împrejurare să
comită fapta etc., dar şi avantajele care ar deriva în urma unei asemenea
hotărâri. Momentul acesta este cel al deliberării, care presupune
identificarea, selecţionarea şi evaluarea oportunităţilor, şi, în final, luarea
deciziei de săvârşi infracţiunea sau nu.
Hotărârea (decizia sau rezoluţia criminală) încheie practic acest
proces psihic, care aşa cum am observat, în ansamblul său, constituie
latura subiectivă a infracţiunii, indiferent de intenţia pe care o va folosi:
directă, indirectă, spontană, mediată, premeditată, simplă sau complexă.
Oricum, acest moment psihic intern, conturează vinovăţia autorului şi a
formelor sale.
În unele cazuri, după consumarea acestui moment psihic intern,
urmează o fază de exteriorizare verbală sau scrisă a intenţiei criminale,
când, de regulă, făptuitorul destăinuie gândul său criminal altor persoane,
moment cunoscut ca faza oratorică.1

1.2. Faza externă

Faza externă este o fază de execuatare, care, în esenţă, cuprinde

întregul proces de înfăptuire a actului de conduită interzis, adică, în această
fază, se întreprind toate acţiunile sau inacţiunile propuse de autor pentru
punerea în practică a hotărârii criminale, anume aceea de a săvârşi
infracţiunea. Practic, în această fază, infracţiunea se desfăşoară în întreg
conţinutul său obiectiv, faptele fiind comisive, omisive, intenţionate sau
neintenţionate.
Această “foaie de parcurs” a desfăşurării infracţiunii cuprinde
etape diferenţiate, cu o semnificaţie penală distinctă, fiindcă, pe acest
1. N Giurgiu, op. cit., p.180-181.

123
parcurs vom întâlni doar infracţiunile intenţionate comisive, cu stadii
progresive de înfăptuire.
Practic, la acestă fază, avem un punct iniţial de plecare, care este
acea manifestare externă de a pune în practică executarea rezoluţiei
infracţionale, iar momentul final coincide cu momentul efectuării tuturor
acţiunilor fizice propuse.
Faza externă a activităţilor infracţionale cuprinde următoarele
momente:
a- momentul actelor preparatorii sau pregătirile;
b- momentul actelor de executare – când se produce acţiunea sau
inacţiunea ilicită a subiectului activ al infracţiunii, care va genera
consecinţele ce aduc atingere valorilor ocrotite de legea penală;
c- momentul urmărilor – corespunde fazei în care s-a produs
rezultatul pe care l-a urmărit sau pe care autorul îl acceptă.

2. Formele infracţiunii intenţionate în

raport cu fazele de desfăşurare

Conform precizărilor făcute de legiuitor, în cuprinsul art.18

C.pen., sunt incriminate ca infracţiuni doar acele fapte care, “prezintă
pericol social în sensul legii penale”. Aşadar, infracţiunea consumată
reprezintă forma tipică a faptei descrise în norma penală.
Formele infracţiunii intenţionate, după desfăşurarea executării
acestora, sunt următoarele:
- actele pregătitoare (preparatorii);
- tentativa;
- fapta consumată şi
- fapta epuizată – această formă coincide acelui moment când,
după consumarea faptei (practic sunt îndeplinite toate condiţiile
obiective şi subiective de existenţa a faptei), aceasta se întinde în timp şi
după terminarea sa şi amplifică rezultatul produs.
Infracţiunea intenţionată comisivă poate să existe în oricare dintre
formele evidenţiate mai sus, iar tentativa ca încercare neizbutită a faptei,
prezintă modalităţile faptice şi normative care se pot realiza în mod
distinct, de aceea, doctrina penală clasifică infracţiunile din punct de
vedere al etapelor de executare a laturii obiective în:
- infracţiuni de tip – corespunzătoare formei de bază, tipice şi
- infracţiuni derivate – corespunzătoare formelor atipice, ca de
124
exemplu actul pregătitor, tentativa ori faptul epuizat.
Infracţiunile tip mai sunt cunoscute şi sub denumirea de fapte
consumate.1

3. Actele preparatorii (pregătitoare)

3.1. Consideraţii generale. Concept şi condiţii

Deseori, autorul unei infracţiuni, înainte de a trece la realizarea

deciziei sale infracţionale, urmând a pune în practică rezoluţia sa
criminală, adică hotărârea sa, încearcă să-şi asigure succesul printr-o
pregătire anterioară, astfel încât condiţiile şi mijloacele folosite să-i fie cât
mai favorabile.
Aceste acte preparatorii, care constau fie într-o pregătire
materială, fie într-o pregătire morală, constituie elementul material al
infracţiunii, care, este caracterizat de faptul că toate acestea, se fac (sau
intervin) înainte de executare.
Actele preparatorii nu fac altceva decât să asigure succesul
săvârşirii infracţiunii.
Actele preparatorii, de pregătire materială, constau în activitatea
individului pentru procurarea sau adaptarea de mijloace necesare
(instrumente, mijloace de transport, asigurarea unor locuri de refugiu,
executarea unor diversiuni etc.) şi în crearea unor condiţii care să asigure
succesul activităţii ilicite, executării propriu-zise a infracţiunii şi atingerea
scopului urmărit.
Actele preparatorii morale, constau de obicei în: culegerea de
informaţii; atragerea şi a altor participanţi; studierea locului faptei sau
comportamentului victimei infracţiunii, elaborând o serie de ipoteze şi
versiuni, cât şi orice alte forme de pregătire psihică sau morală care să
favorizeze apoi săvârşirea infracţiunii.
Definim actele preparatorii ca fiind acele acte care sunt
anterioare săvârşirii infracţiunii, ce au drept scop înlesnirea acesteia şi
vizează condiţiile şi mijloacele de care urmează a se folosi infractorul
pentru declanşarea şi susţinerea executării faptei.
Condiţiile cerute de ştiinţa dreptului penal pentru existenţa actelor
preparatorii sunt:
- actele preparatorii să fie efectuate în vederea săvârşirii unei
1. Ibidem, p.182-183.

125
infracţiuni determinate;
- actele preparatorii să preceadă executarea, fără a se integra în
elementul material al infracţiunii;
- actele preparatorii trebuie realizate cu intenţie, urmărindu-se
crearea condiţiilor favorabile săvârşirii infracţiunii ulterioare. Menţionăm
că actele preparatorii în sine, nu pot prin ele însăşi să aducă atingere acelor
valori ocrotite de legea penală, fiindcă acestea doar pregătesc desfăşurarea
“filmului” infracţional, pericolul social având doar caracter potenţial,
îndepărtat prin comparaţie cu cel al actelor de executare.

3.2.Incriminarea şi sancţionarea actelor pregătitoare

Discuţiile în doctrină pe această temă vizează, în principal, două

opinii. Prima opinie, pe care o susţinem, este aceea că actele preparatorii
nu trebuie să fie incriminate pentru motivul că, în majoritatea cazurilor,
acestea sunt echivoce, necreând o stare de pericol serios valorii sociale
spre care sunt direcţionate. În plus, prin poziţia legiuitorului de a nu
incrimina expres actele preparatorii, se oferă posibilitatea făptuitorului de a
renunţa la săvârşirea infracţiunii.1
A doua opinie, susţine teza incriminării actelor preparatorii,
fiindcă acestea ar susţine şi promova cu evidenţă săvârşirea faptei penale,
punând în pericol valoarea socială împotriva căreia este îndreptată. Mai
mult, incriminarea actelor preparatorii ar constitui un mijloc de prevenire
evident pentru cei care urmează a pune în executare fapta.
Aşa cum am menţionat, actualul Cod penal dar şi noul Cod penal
nu au adoptat această teză, optând pentru neincriminarea actelor
pregătitoare.
În cazuri de excepţie, când actele pregătitoare pun într-un pericol
evident valoarea socială spre care sunt îndreptate, legislaţia penală
incriminează asemenea comportamente prin asimilare cu tentativa.
Aceasta, însă, nu înseamnă că ele îşi pierd individualitatea faţă de actele de
executare, rămânând acte de pregătire.
Actele pregătitoare sunt incriminate de legislaţia penală în
următoarele cazuri:
- la infracţiuni contra siguranţei statului (art.173 alin.2 C.pen.);
- la infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută şi
1. Susţinerile acestei opinii încep cu V. Dongoroz, op. cit., p.193 şi continuă cu C. Mitrache, op.
cit., p.95, A. Boroi, op. cit., p.167, ş.a.

126
pedepsită de art.189 alin.8 C.pen.;
- în cazul infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art.285 C. pen.,
privind deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori etc. În
acest caz, după cum se observă, actele pregătitoare au fost incriminate ca
infracţiuni de sine stătătoare pentru a asigura o protecţie socială unor
valori importante.
Conform art.21 C. pen., în cazul sancţionării penale a actelor
pregătitoare, făptuitorul va fi sancţionat cu o pedeapsă cuprinsă între
jumătatea minimului şi jumătatea maximului pedepsei pentru infracţiunea
consumată.

4. Tentativa

4.1. Noţiune. Condiţii. Sediul materiei

Tentativa se află situată între faza actelor pregătitoare şi faza

consumării infracţiunii, reprezentând o încercare de a comite fapta penală
însă nu o finalizează prin producerea rezultatului.
După finalizarea actelor preparatorii, începe executarea prin fapte
care sunt în raport imediat şi direct cu finalitatea urmărită de infractor.
Dacă acesta merge până la capăt, infracţiunea s-a consumat, însă, dacă el
se opreşte sau este împiedicat să continue, ori dacă executarea, fiind
terminată, nu şi-a produs efectul, ne aflăm, în faţa unei tentative.
Definiţia tentativei este dată de legiuitor în cuprinsul art.20 alin.1
C. pen. care stabileşte că, tentativa, este acea formă a infracţiunii care
“constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea,
executare care a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul”
Din definiţia tentativei se observă că, pentru existenţa acesteia,
sunt necesare anumite condiţii:
a- să existe intenţia făptuitorului de a săvârşi o infracţiune
determinată, fiindcă, altfel, dacă aceasta nu există în conştiinţa sa ca un act
de voinţă, tentativa nu se poate împlini, neexistând formă de vinovăţie;
b- punerea în executare a hotărârii infracţionale, aspect care se
realizează prin efectuarea acelor acte (sau act) prin care se poate executa
acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii, element prevăzut
în textul de incriminare. Aşa de exemplu, se apreciază că, hotărârea
infracţională a fost pusă în executare, în cazul art.211 C.pen., atunci cand
s-au aplicat lovituri victimei în scopul luării unui bun pe care acesta îl avea

127
asupra sa; în cazul art.163 C.pen. (acte de diversiune) - a început
executarea hotărârii de a comite infracţiunea atunci când infractorul a
aşezat materialul exploziv într-un punct vulnerabil şi a încercat aprinderea
acestuia, dar a fost surprins şi nu a mai putut continua;
c- acţiunea de săvârşire a faptei să fie întreruptă sau să nu-şi
producă efectul din motive independente de voinţa făptuitorului. În
asemenea condiţii, limita inferioară a tentativei este situată la momentul
începerii executării faptei, iar limita superioară se situează la momentul
întreruperii acţiunii, sau, la momentul executării ei în întregime, dar, din
motive independente de făptuitor această infracţiune nu şi-a mai produs
efectul.
Sediul definiţiei şi al materiei tentativei, este cantonat în
precizările făcute de legiuitor în cuprinsul art.20 C.pen., însă, facem
precizarea că, în alin.2 şi 3 ale aceluiaşi articol, se introduc şi alte distincţii
şi modalităţi obiective de exprimare a tentativei datorită căror cauze
executarea nu a ajuns până la consumare, însă, asupra acestei probleme
vom reveni pe parcursul acestui curs.

4.2. Conţinutul tentativei

A. Obiectul tentativei este identic cu acela al infracţiunii a cărei

consumare s-a urmărit. De exemplu, în cazul infracţiunii de omor, obiectul
juridic îl constituie relaţiile sociale privitoare la dreptul la viaţă al
persoanei pe care legea penală le ocroteşte. Diferenţa în cazul tentativei la
această infracţiune constă în aceea că, la infracţiunea consumată obiectul
juridic este valoarea socială vătămată, pe când, în cazul tentativei, obiectul
juridic este pericolul direct pentru valoarea socială, deci, aceeaşi relaţie
socială, este numai pusă în pericol.
Actele de executare întrerupte sau rămase fără efect, fiind
săvârşite în scopul comiterii unor infracţiuni, pun în pericol aceleaşi relaţii
sociale ocrotite prin incriminare, ca şi infracţiunea consumată, situaţie care
este valabilă şi în cazul infracţiunilor complexe, cu obiecte juridice
multiple.1 Aşa de exemplu, în cazul infracţiunii de tâlhărie (art.211 C.
pen.), când se execută acte de violenţă în scopul luării pe nedrept al unui
bun din detenţia altuia, obiectul juridic al tentativei nu constă numai în
relaţiile sociale care asigură integritatea corporală a persoanei, valori
efectiv lezate prin fapta comisă, ci şi în relaţiile de proprietate, care sunt
1. Teodor Vasiliu, George Antoniu op. cit., p.110.

128
însă doar periclitate.
B. Subiectul tentativei trebuie să îndeplinească toate condiţiile
cerute de lege cu privire la responsabilitate, vârstă şi libertatea de acţiune,
aşa cum de altfel sunt cerute şi pentru autorul unei infracţiuni.
În cazul infracţiunilor aflate în stadiu de tentativă există
posibilitatea ca aceasta să fie comisă în participaţie, situaţie în care
făptuitorii pot avea calitatea de: autor, instigator sau complice. În situaţia
în care legea penală cere o anumită calitate ce trebuie avută la momentul
comiterii faptei, subiectul activ al tentativei, ca şi la infracţiunea
consumată, trebuie să îndeplinească acea condiţie.
De exemplu, în cazul tentativei de delapidare, subiectul activ
trebuie să fie funcţionar cu atribuţii de gestionare; în cazul tentativei la
infracţiunea de trădare prin transmiterea de secrete, subiectul activ trebuie
să fie cetăţean român sau fără cetăţenie cu domiciliul în România etc.
C. Latura obiectivă a tentativei, examintă în conformitate cu
trăsăturile laturii obiective a oricărei infracţiuni, prezintă totuşi anumite
caracteristici, atât în ceea ce priveşte actul de executare, cât şi cu privire la
urmarea imediată. Astfel, actul de executare în cazul tentativei se
consideră a fi realizat doar în cazul unei acţiuni a făptuitorului, pe când în
situaţia infracţiunii consumate, actul de executare poate fi realizat şi printr-
o inacţiune.
Când în norma de incriminare sunt prevăzute anumite condiţii ce
trebuie îndeplinite pentru existenţa unei infracţiuni tip, atunci, şi în cazul
tentativei este necesară prezenţa lor. De exemplu, pentru a reţine tentativa
la săvârşirea infracţiunii de furt calificat, este necesar ca executarea să se fi
desfăşurat în una din condiţiile fixate de legiuitor în cuprinsul art.209 C.
pen.
În cazul infracţiunilor complexe, când două sau mai multe fapte
sunt incluse în conţinutul infracţiunii, chiar dacă una din acestea este
consumată în totalitae iar cealaltă (sau celelalte) doar parţial, avem doar
tentativă la acea infracţiune şi nu o faptă consumată. 1 Fiindcă, o
infracţiune, se poate considera consumată doar atunci când se constată
existenţa tuturor trăsăturilor obiective şi subiective ale acelei fapte penale.
De aceea, afirmam în debutul prezentării laturii obiective a tentativei că
aceasta trebuie examinată în conformitate cu trăsăturile laturii obiective a
oricărei infracţiuni, însă, totuşi, latura obiectivă a tentativei prezintă cel

1. C. Butiuc, Tentativa în cazul infracţiunii complexe, R.D.P., nr.2/1997, p.67.

129
puţin două caracteristici:1
a- acţiunea proprie tentativei constă în punerea în executare a
rezoluţiei de a săvârşi fapta penală, însă, pe parcurs aceasta trebuie să fie
întreruptă să fie dusă până la capăt, fără ca fapta epuizată parţial să-şi fi
produs efectele;
b- fapta penală comisă, parţial cât a fost executată, să aibe totuşi
urmări socialmente periculoase, deşi, la o primă abordare, s-ar părea că, în
cazul tentativei, acestea ar lipsi.
Legat de urmările socialmente periculoase, acestea pot fi urmări
vătămătoare concrete şi urmări periculoase din punct de vedere social, care
periclitează desfăşurarea în mod corespunzător a relaţiilor sociale
corespunzătoare membrilor societăţii. Aşa de exemplu, în cazul unui omor,
urmările socialmente periculoase nu sunt doar acelea (urmări concrete) că
a fost omorât un om, ci şi acelea că, prin uciderea acelei persoane,
desfăşurarea relaţiilor sociale referitoare la viaţa oamenilor este grav
periclitată.
La tentativă, în general, nu avem vătămări concrete, deşi, acestea,
nu sunt excluse. În această situaţie, urmările periculoase constau în
periclitarea normalei desfăşurări a acelor relaţii sociale care sunt ocrotite
de legea penală. De exemplu, o tentativă de furt nu produce o urmare
periculoasă, sau o pagubă efectivă avutului personal sau public, însă,
periclitează relaţia de proprietate creând o stare de nesiguranţă pentru
bunurile proprietate individuală, de grup sau publice. De altfel, dacă aceste
urmări periculoase nu ar exista, nu am avea nici tragere la răspundere
penală pentru o faptă care a fost întreruptă în forma ei de executare.
D. Latura subiectivă a tentativei este identică celei a infracţiunii
consumate, cu precizarea că, în cazul tentativei, latura subiectivă se
realizează numai parţial, datorită faptului că rezultatul nu s-a produs.
Latura subiectivă se caracterizează numai prin intenţie, fiindcă,
fără intenţie nu avem infracţiune, aşa cum de altfel precizează şi art.20(1)
C.pen. : “punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea”. Însă,
intenţia trebuie să se refere la consumarea infracţiunii şi nu la tentativă,
fiindcă, cel care îşi propune să fure un obiect dar nu-şi duce acţiunea până
la capăt, nu comite o infracţiune, nefiind vorba nici de o tentativă de furt,
fiindcă hotărârea lui în momentul începerii acţiunii era de a nu consuma
fapta, de a o întrerupe într-un anumit loc, înainte de producerea

1. Teodor Vasiliu, George Antoniu ş.a., op. cit., p.110-116. A se vedea în detaliu.

130
rezultatului, sau, dacă s-a produs totuşi acesta să nu aibe niciun efect.
Tentativa nu poate fi comisă decât cu intenţie, mai ales cu intenţie
directă, făptuitorul urmărind prin punerea hotărârii materiale în executare
producerea rezultatului, care, însă, nu mai are loc, dar din cu totul alte
motive care nu-i aparţin.
Alături de intenţie, în toate împrejurările în care se cere şi un scop
sau mobil pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii, acesta i se
alătură, ca de exemplu la înşelăciune (art. 215 C. pen.) - încercarea de a
induce în eroare, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase s-a
făcut cu scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material
injust.
În literatura de specialitate sunt opinii potrivit cărora, intenţia, în
cazul tentativei, poate fi atât directă cât şi indirectă, plecând de la faptul că
art.20 C.pen. defineşte tentativa ca fiind fapta săvârşită cu intenţie prin
punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea. Ori, potrivit
art.19 C. pen., intenţia cu care o fapta poate fi săvârşită este directă sau
indirectă.
Discuţiile purtate în legătură cu acest aspect, al posibilităţii ca
tentativa să fie comisă şi cu intenţie indirectă, prezintă o serie de
argumente, care, în opinia noastră, sunt destul de convingătoare pentru ca
tentativa să poată fi săvârşită şi cu intenţie indirectă. Argumentul principal
este acela că, în fundamentarea conţinutului subiectiv al faptei, care se
formează iniţial, înainte de executare (că este intenţie directă sau indirectă)
rămâne acelaşi în toată desfăşurarea activităţii materiale. De aceea,
practica judiciară a achiesat frecvent la acest punct de vedere.

4.3. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă

Aşa cum s-a observat din prezentarea anterior făcută, tentativa are
un specific al său, diferind de infracţiunea consumată, de aceea, ea nu este
posibilă la următoarele genuri de infracţiuni:
a- Infracţiuni omisive – unde elementul material al acestora constă
dintr-o inacţiune, din neîndeplinirea unor obligaţii impuse de lege, fiindcă,
neîndeplinirea echivalează cu infracţiunea consumată. Exemplificăm
pentru argumentarea acestor precizări cu fapta prevăzută şi pedepsită de
art.170 C. pen. care stabileşte regimul incriminator al nedenunţării unor
infracţiuni, unde legea obligă de a se denunţa imediat (de îndată)
săvârşirea vreuneia din infracţiunile contra siguranţei statului, regăsite în

131
C. pen. art.155-163, 165, 1661 şi art.167. În cazul acestora, dacă făptuitorul
a luat cunoştinţă şi nu a denunţat, atunci, infracţiunea s-a consumat deja.
b- Infracţiunile din culpă, de exemplu neglijenţa în serviciu
prevăzută şi sancţionată de art.249 C. pen. deoarece tentativa presupune
intenţie, hotărârea de a executa, de a săvârşi infracţiunea;
c- Infracţiunile praeterintenţionate, de exemplu lovirile sau
vătămările cauzatoare de moarte (art.183 C. pen.), chiar dacă infracţiunea
de bază (cea intenţionată) ar fi susceptibilă de tentativă, deoarece sub
raportul rezultatului care survine ulterior se produce o agravare a acestuia,
care depăşeşte intenţia făptuitorului, totuşi, forma de vinovăţie a acestora
este culpa, iar tentativa, aşa cum am arătat, presupune intenţie.1 De aceea,
apreciem că în mod greşit au procedat acele instanţe care au reţinut
tentativa la infracţiune praeterintenţionată.
d- Infracţiunile omisive pure, ca de exemplu, însuşirea bunului
găsit prin nepredarea în termen (art.216 C. pen.), deoarece până la
expirarea termenului prevăzut de lege nu se poate vorbi de un început de
executare, acea obligaţie putând fi îndeplinită până în ultimul moment,
fiindcă, odată termenul trecut, infracţiunea s-a consumat;
e- Infracţiunile de obicei, nu au tentativă, adică în cazul lor nu
este posibilă tentativa datorită elementului material care are un specific
aparte, ce se formează prin repetarea aceleiaşi activităţi, până devine un
obicei. În asemenea situaţii, la acest gen de infracţiuni, efectuarea unui
singur act nu are relevanţă iar comiterea mai multor acte care evidenţiază
actul material al conţinutului infracţiunii face ca infracţiunea să fie
consumată deja;
f- Infracţiunile de imediată consumare, care sunt lipsite de
desfăşurarea în timp, nefiind susceptibile de tentativă fiindcă, momentul
efectuării primului act de executare, corespunde şi cu momentul
consumării infracţiunii.
Menţionăm că doctrina a mai evidenţiat o categorie de infracţiuni
care nu pot avea tentativă perfectă, ca de exemplu, jocurile de noroc –
art.330 C.pen., fiindcă existenţa lor nefiind condiţionată de producerea
unui rezultat vătămător concret, prevăzut de lege, ele se consumă în
momentul în care acţiunea incriminată a fost integral executată.
Codul penal, partea specială indică fiecare caz unde tentativa se
pedepseşte, fapt ce evidenţiază cu claritate un lucru: că la acele infracţiuni

1. Teodor Vasiliu, George Antoniu ş.a. , op. cit., p.120.

132
tentativa se pedepseşte, de aceea unele precizări au doar valoare teoretică.

4.4. Formele tentativei

În funcţie de stadiul de realizare a executării actului material şi a

cauzelor neproducerii urmărilor, tentativa se poate realiza sub următoarele
forme:
A. Tentativa întreruptă (neterminată sau imperfectă) îşi are sediul
în cuprinsul art.20 alin.1 Teza I, C. pen. şi constă în întreruperea unui act
de executare aflat în derulare şi al cărui rezultat nu s-a produs.
Întreruperea acţiunii criminale se poate datora mai multor
împrejurări, ca de exemplu: altcineva loveşte peste arma cu care
făptuitorul încerca să ucidă; fie prin capacitatea de rezistenţă a victimei –
când un bărbat nu reuşeşte să violeze o femeie datorită rezistenţei fizice
opusă de aceasta, fie prin preexistenţa unui obstacol ca de exemplu în
cazul purtării unei cămăşi antiglonţ în care glonţul s-a oprit, fie prin
intervenirea unor obstacole ulterioare începerii executării – ca de exemplu
paza a fost suplimentată, sau a defectării mijloacelor în cazul unei
infracţiuni de furt, şi, în general, prin intervenirea oricărei alte cauze care
întrerupe acţiunea subiectului activ al infracţiunii (accident, incident etc.).
Această formă a tentativei se întâlneşte frecvent în cazul
infracţiunilor de omor, tâlhărie, viol, furt, înşelăciune etc.
B. Tentativa perfectă sau fără efect, constă, potrivit art.20 alin.1,
teza II, C. pen., în executarea intergrală a activităţii infracţionale fără a se
produce rezultatul urmărit prin săvârşirea faptei penale.
Caracteristic acestei forme, infractorul realizează actul de
executare în întregime, însă, nu se produce rezultatul specific infracţiunii
respective, datorită unor motive exterioare lui. Acesta este de altfel şi
elementul care deosebeşte tentativa întreruptă (neterminată, imperfectă) de
tentativa perfecată.
Obstacolul exterior poate fi, de exemplu, infractorul a tras cu
arma dar nu a lovit victima; a administrat otrava dar aceasta a fost salvată
sau a aruncat victima de la mare înălţime dar aceasta nu a murit, cauzându-
i numai leziuni grave etc.
Tentativa perfectă poate fi întâlnită mai rar şi doar în cazul
infracţiunilor materiale, fiindcă doar la acestea infracţiunea poate fi dusă
până la capăt fără să se producă rezultatul.1
1. A. Boroi, op. cit., p.174.

133
 C. Tentativa improprie, este acea formă descrisă în art.20 alin2 C.
pen. unde se prevede: “Există tentativă şi în cazul în care consumarea
infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii
mijloacelor folosite ori datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârşit
actele de execuatare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că
se află”.
Aşadar, în cazul tentativei improprii, consumarea infracţiunii nu
este posibilă datorită:
a- insuficienţei;
b- defectuozităţii mijloacelor folosite şi
c- obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află.
Practica judiciară a reţinut ca tentativă improprie de furt situaţia
în care infractorul nu a găsit în buzunarele victimei decât hârtii fără
valoare şi tentativă de tâlhărie în situaţia în care victimei i-a fost smulsă
geanta prin violenţă însă înăuntrul acesteia nu se aflau valorile pe care le
căutau.
D. Tentativa absolut improprie – este acea situaţie reţinută de
art.20 alin.3, C. pen. care prevede că: “Nu există tentativă atunci când
imposibilitatea de consumare a infracţiunii este datorată modului cum a
fost concepută executarea”. Exemplificăm situaţiile de tentativă absolut
improprie1: încercarea de a ucide pe cineva cu vrăji sau farmece dându-i să
bea un pahar cu apă ori ingerând o substanţă absolut inofensivă, sau, un alt
caz, atunci când acţiunea este îndreptată împotriva unui obiect inexistent,
cum ar fi încercarea de a fura un obiect care între timp a fost distrus, şi
într-o altă situaţie, producerea rezultatului este exclusă datorită modului
absurd în care a fost concepută acţiunea, ca de exemplu încercarea de a
ucide o persoană trimiţându-i o sticluţă pe care scrie “otravă”, sau cazul
unui jucător la Loto, care a încercat să înşele prezentând un bilet loto drept
câştigător deşi el era falsificat vizibil etc.
Literatura de specialitate a prezentat şi situaţii confuze, când
tentativa absolut improprie a fost confundată cu fapta putativă.
Fapta putativă este acea faptă săvârşită care are caracter
infracţional numai în mintea infractorului, în realitate neavând aceste
trăsături.

1. Ibidem, p.175, exemplele c şi d.

134
 4.5.Incriminarea şi sancţionarea tentativei

În doctrina de specialitate sunt prevăzute două teze diferite cu

privire la necesitatea incriminării tentativei, care vizează, în primul caz, o
incriminare nelimitată la toate genurile de infracţiuni şi indiferent de
gravitatea lor, şi, într-un al doilea caz, o incriminare limitativă, doar în
cazul infracţiunilor grave. Codul penal român a optat pentru o incriminare
limitativă, aşa cum rezultă din art.21 alin.1 C. pen., care stabileşte că:
“Tentativa se pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta.”
Codul penal foloseşte două modalităţi de incriminare a tentativei:
prima, prevede incriminarea chiar în textul de lege (ex. art.174 alin.2;
art.175 alin.2; art.176 alin. ultim; art.185 alin.5; art.288 alin. ultim etc.) şi
a doua modalitate, constă în prevederea unui articol comun înserat la
sfârşitul titlului din Codul penal – partea specială, care indică prin
enumerare infracţiunile la care se aplică tentativa (vezi art.173 alin.1
C.pen. şi art.222 C.pen.).
Potrivit art.21 alin.2, regimul sancţionator al tentativei este
următorul: tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între
jumătatea
minimului şi jumătatea maximului prevăzut de lege pentru infracţiunea
consumată, fără ca minimul să fie mai mic decat minimul general al
pedepsei.
În cazul faptelor penale sancţionate cu închisoare pe viaţă,
tentativa se pedepseste cu închisoare de la 10 la 25 de ani.
În situaţia persoanei juridice, potrivit art.21 alin.3 C.pen.,
tentativa se sancţionează cu amendă cuprinsă între minimul special şi
maximul special al amenzii prevăzute de lege pentru infracţiunea
consumată, reduse la jumătate. La această pedeapsă se poate adăuga şi altă
pedeapsă complementară.

4.6.Probleme de noutate în noul Cod penal privind tentativa

Problema tentativei, ca formă a infracţiunii intenţionate, este

tratată în Titlul II, cap. IV, art.32-34 al noului Cod penal.
Conţinutul tentativei, acela reglementat în actualul Cod penal, în
art.20, este abordată în noul Cod penal în art.32, care, elimină în totalitate
tentativa improprie, adică aceea reglementată actulamente în art.20 alin.2

135
C.pen.
Referitor la pedepsirea tentativei, noul Cod penal, stabileşte în
principal aceleaşi reguli, însă, sancţionează tentativa doar cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată ale cărei limite se reduc la
jumătate.
La infracţiunile consumate, pentru care pedeapsa este detenţie pe
viaţă, tentativa se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.
În noul Cod penal nu se mai sancţionează tentativa în cazul
persoanelor juridice.

5. Infracţiunea consumată

Acţiunea infractorului - iter criminis - se consideră a fi încheiată

atunci când rezultatul activităţii sale criminale s-a produs. Aşadar, acest
punct final, când rezultatul ilicit urmărit a fost realizat, reprezintă totodată
şi consumarea infracţiunii.
Infracţiunea se consideră săvârşită în formă consumată atunci
când activitatea infracţională a dus la producerea rezultatului infracţional
urmărit şi prezintă toate condiţiile cerute de lege pentru existenţa
infracţiunii în configuraţia tipică a acestora.1
Infracţiunea consumată nu este altceva decât forma tipică perfectă
a infracţiunii în raport cu fazele desfăşurării activităţii infracţionale. Este
infracţiunea cea mai obişnuită, la care deseori fac trimitere textele penale.
În raport cu celelalte forme ale infracţiunii intenţionate (acte
pregătitoare, tentativa şi fapta epuizată), infracţiunea consumată reprezintă
şi cel mai înalt grad de pericol social, fiindcă această formă de infracţiune
pune în pericol direct valoarea ocrotită de legea penală, producându-se
rezultatul periculos socialmente, care era prevăzut în textul de incriminare.
Codul penal nu reglementează în mod expres această formă a
infracţiunii consumate tocmai datorită faptului că are un caracter atât de
general, comun şi tipic, presupunându-se că toate referirile la instituţia
infracţiunii privesc formă perfectă a infracţiunii ca fapt consumat.
Infracţiunile se consumă, în general, după cum acestea sunt de
pericol sau de rezultat. Aşa de exemplu, în cazul infracţiunilor de pericol,
este suficient pentru consumarea lor să se realizeze activitatea prevăzută în
norma penală, ca de pildă:
1. C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Editura All, Bucureşti, 1997, p.128, sursa
bibliografică citată, dar, din respect pentru distinsul profesor am reluat-o.

136
 - art.192 C.pen., violare de domiciliu - infracţiunea se apreciază
ca fiind consumată atunci când s-a pătruns în locuinţă;
-art.303 C. pen., bigamia - infracţiunea este consumată când s-a
încheiat cealaltă căsătorie.
La infracţiunile de rezultat, infracţiunea este consumată când
executarea s-a terminat şi s-a produs rezultatul prevăzut în norma de
incriminare, de ex: - art.174 C.pen. - infracţiunea s-a consumat când s-a
produs moartea;
-art.215 C.pen. - înşelăciunea, infracţiunea s-a consumat când, în
urma inducerii în eroare, s-a produs rezultatul dorit;
-art.181 C.pen. - vătămarea corporală s-a produs când s-a pricinuit
integrităţii corporale o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri
medicale de cel mult 60 de zile etc.
Stabilirea momentului consumării infracţiunii are o mare
relevanţă juridică, fiindcă, acest moment punctează finalul acţiunii ilicite
când s-a produs rezultatul periculos dorit. De asemenea, este important de
stabilit momentul consumării infracţiunii pentru a se stabili legea penală
aplicabilă (veche, nouă), cât şi pentru calcularea termenului de prescripţie
a răspunderii penale etc.
La unele infracţiuni, după consumarea faptei, apar modificări noi
care amplifică rezultatul produs iniţial, sau, chiar se continuă activitatea
infracţională.
Aceste modificări produse după consumarea infracţiunii se
apreciază ca fiind fapte epuizate. Dincolo de acest moment al epuizării
infracţiunii nu mai sunt posibile alte evoluţii sau modificări ale rezultatului
infracţiunii.
Categorii de infracţiuni epuizate la care se amplifică ori
activitatea infracţională continuă şi după momentul consumării faptei:
a - Infracţiunile continue – se caracterizează prin aceea că
acţiunea sau inacţiunea lor se prelungeşte în timp, astfel că urmările se
produc mereu pe parcursul cât durează săvârşirea faptei. De exemplu, în
cazul infracţiunii de evadare (art.269 C.pen.) sau de lipsire de libertate în
mod ilegal (art.189 C.pen.) se apreciază că infracţiunea s-a consumat când
evadatul a fost prins sau s-a predat, şi, în al doilea caz, când victima a fost
pusă în libertate;
b - Infracţiunile continuate sunt acelea în care făptuitorul
săvârşeşte la diferite intervale de timp, în realizarea aceleiaşi rezoluţii,
acţiuni sau inacţiuni, care, fiecare în parte, prezintă conţinutul aceleiaşi
137
infracţiuni. Aceste infracţiuni se consumă după cel de-al doilea act din
activitatea infracţională, dar, se epuizează odată cu ultimul act, ori cu
încetarea activităţii infracţionale de către făptuitor;
c - Infracţiunea de obicei – elementul material se realizează prin
săvârşirea mai multor acte de acelaşi fel. Infracţiunile de obicei se
consumă după ce acestea s-au repetat, devenind o obişnuinţă, ca de
exemplu infracţiunea de cerşetorie (art.326 C.pen.) când se apelează
repetat la mila publicului deşi persoana în cauză are capacitatea de a
munci. Fapta penală se epuizează când încetează să mai apeleze la mila
publicului;
d - Infracţiuni progresive – avem atunci când, după ce s-a realizat
conţinutul unei anumite infracţiuni, apar apoi urmări noi, care amplifică
progresiv rezultatul iniţial. Asemenea situaţii întâlnim în cazul
infracţiunilor de lovire sau vătămări cauzatoare de moarte, când urmările
produse prin lovire sau alte violenţe se amplifică progresiv faţă de
momentul consumării, marcat de producerea rezultatului iniţial (art.180
C.pen.; art.181 C.pen.).
La aceste infracţiuni, unde rezultatul iniţial se amplifică
progresiv, dar şi la celelate categorii de infracţiuni epuizate la care am
făcut referire, toate consecinţele penale privind aplicarea legii penale
pentru sancţionarea făptuitorului se raportează la momentul epuizării.

6.Cauzele de nepedepsire a tentativei – desistarea şi împiedicarea

producerii rezultatului

6.1 Cauzele de nepedepsire a tentativei

Revenim şi precizăm că, tentativa, există doar atunci când,

hotărârea de a comite o faptă penală este pusă în aplicare şi nu s-a putut
consuma, din cauza întreruperii executării sau din cauza neproducerii
rezultatului ilicit.
Avem tentativă nepedepsibilă atunci când întreruperea executării
se face voit de autor. Aşadar, cauza de nepedepsire este dependentă de
voinţa autorului, care evidenţiază o schimbare în atitudinea acestuia, astfel
că, un asemenea moment care se află în interesul valorilor sociale apărate
de legea penală, cât şi a recuperării subiectului activ care înţelege să se

138
conformeze normelor penale, nu poate fi decât benefic.1
O asemenea atitudine este încurajată de legiuitor, care, în art.22
din C.pen., consacră principiul potrivit căruia “este apărat de pedeapsă
făptuitorul care s-a desistat ori a împiedicat mai înainte de descoperirea
faptului, producerea rezultatului”.
În cazul în care, actele îndeplinite până în momentul desistării sau
împiedicării desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o
altă infracţiune, potrivit art.22 alin.2 C.pen., se aplică pedeapsa pentru acea
infracţiune.2
Cum este uşor de sesizat, precizările făcute în art.22 din C.pen.,
evidenţiază două situaţii legale în care tentativa nu se pedepseşte:
desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului, fiecare dintre acestea
având anumite condiţii exprese sau implicite de aplicare, care, în cazul de
faţă, vor fi examinate în continuare.

6.2 Desistarea

Prin dispoziţia înscrisă în cuprinsul art.22 alin.1 C.pen.,

legiuitorul a introdus desistarea ca o cauză generală de nepedepsire, alături
de împiedicarea producerii rezultatului.
Desistarea constă în renunţarea autorului la săvârşirea infracţiunii
a cărei executare se afla în curs.3
Desistarea presupune o poziţie de renunţare din partea autorului
infracţiunii, care înţelege să abandoneze executarea pe care a început-o,
sau, în varianta unei distrugeri prin incendiere (art.217 alin.4, C.pen.),
acesta trebuie să manifeste o atitudine activă şi să stingă focul pe care l-a
aprins şi nu a provocat încă pagube.
Pentru ca desistarea să constituie o cauză de nepedepsire, trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii:
a - desistarea (renunţarea) trebuie să fie de bună-voie, voluntară,
nesilită şi nedeterminată de o cauză externă care să fi impus întreruperea
executării;
b- desistarea (renunţarea) să se producă înainte ca executarea să
se fi terminat. Pentru producerea efectului său, desistarea trebuie să
întrerupă efectiv executarea infracţiunii. În conformitate cu această cerinţă,

1. G. Antoniu, Desistarea voluntară, R.D.P. nr.3/1995, p.21.

2. N. Giurgiu, op.cit., p.215-216.
3. T. Vasiliu, G. Antoniu ş.a., op.cit., p.133.

139
desistarea este posibilă numai în cazul infracţiunilor ce pot fi comise în
modalitatea tentativei întrerupte, pentru că numai la aceastea este posibilă
o întrerupere a executării ca urmare a activităţii infracţionale în curs. În
cazul tentativei perfecte este posibilă doar împiedicarea producerii
rezultatului, în sensul că infractorul adoptă o poziţie pasivă, aşa cum de
altfel se produce, în general, în cazul desistării;1
c - renunţarea trebuie să fie definitivă, totală şi pentru totdeauna.

6.3.Împiedicarea producerii rezultatului

Spre deosebire de desistare, unde pentru a-şi produce efectele,

autorul infracţiunii trebuie să întrerupă executarea activităţii infracţionale,
împiedicarea producerii rezultatului presupune premisa unei executări
terminate, însă, la care rezultatul socialmente periculos nu s-a produs. Ca
urmare, împiedicarea producerii rezultatului constă într-o acţiune a
făptuitorului care, după terminarea executării infracţiunii, acţionează
pentru înlăturarea rezultatului periculos, aşadar, înainte de producerea
consecinţelor vătămătoare.2
Condiţii care trebuie îndeplinite:
a - împiedicarea producerii rezultatului să fie voluntară, de bună-
voie şi să fie expresia voinţei libere a făptuitorului;
b - să aibe loc înainte de producerea consecinţelor periculoase;
c - acţiunea de împiedicare a rezultatului periculos să se fi
realizat mai înainte de descoperirea faptei.
Din analiza condiţiilor prezentate mai sus, împiedicarea
producerii rezultatului presupune întotdeauna, ca premisă necesară,
executarea fără efect a unei infracţiuni de rezultat, posibilitatea intervenirii
ei în cazul infracţiunilor de atitudine sau formale, fiind exclusă. De
asemenea, menţionăm că legea nu prevede nici o condiţionare asupra
mijloacelor şi modului de împiedicare a rezultatului socialmente periculos,
din raţiunea de al încuraja pe făptuitor de a împiedica de bună voie lezarea
acelor valori protejate de lege.3

1. A. Boroi, op. cit., p.18.

2. Ibidem, p.180.
3. N. Giurgiu,op.cit., p.219.

140
 6.4 Efectele desistării şi ale împiedicării producerii rezultatului

În cuprinsul art.22 alin.1 C.pen., este reglementată împiedicarea

producerii rezultatului alături de desistare.
Împiedicarea producerii rezultatului evidenţiază atitudinea
legiuitorului, care, stabileşte că făptuitorul să nu fie pedepsit în asemenea
situaţii, cu toate că ceea ce a realizat până în acel moment ar fi căzut sub
incidenţa legii penale. Aici însă trebuie ţinut cont de dispoziţiile art.22
alin. 2 C.pen. care prevede că: “Dacă actele îndeplinite până în momentul
desistării sau împiedicării rezultatului constituie o altă infracţiune, se
aplică pedeapsa pentru acea infracţiune.” Aceasta înseamnă că, în cazul
infracţiunii de omor, dacă executarea a fost întreruptă, dar până atunci a
aplicat mai multe lovituri, autorul va fi sancţionat pentru vătămare
corporală gravă. Într-un alt caz, dacă autorul îşi procură o armă şi doreşte
să ucidă pe cineva, însă renunţă să îşi pună planul în aplicare, acesta nu va
fi sancţionat pentru act pregătitor, de exemplu, la infracţiunea de atentat,
însă, va răspunde pentru infracţiunea de nerespectare a regimului armelor
şi muniţiei (art.279 C.pen.).2

Bibliografie selectivă recomandată

1. Teodor Vasiliu, George Antoniu, Ştefan Daneş, Gheorghe

Dărângă, Dumitru Lucinescu, Vasile Papadopol, Doru Pavel, Dumitru
Popescu şi Virgil Ramureanu, Codul penal – comentat şi adnotat. Partea
generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.109-141, incluzând şi
practica judiciară.
2. Narcis Giurgiu, Legea penală şi infracţiunea, Editura Gama,
Iaşi, p.190-231.
3. Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008, p.161-182.
Lucrările menţionate mai sus au constituit pentru mine structura
de bază pe care am schiţat acest curs.
2. Ibidem, p.181.

141
 4. George Antoniu, Tentativă, Editura Societăţii Tempus,
Bucureşti, 1999.
5. T. Manea, Justiţia tentativei improprii. O nouă abordare în
perspectiva modificării Codului penal roman, Drept, nr.9/2003, p.185.
6. A. Muica – Ivaşcu, Acte pregătitoare. Tentativă. Delimitare,
R.D.P., nr.4/2006, p.118.

142
 Capitolul IX

Pluralitatea de infracţiuni

1. Noţiunea şi formele pluralităţii de infracţiuni

Pluralitatea de infracţiuni în dreptul penal, vizează acel moment

în care, o persoană, săvârşeşte mai multe infracţiuni înainte de a fi trasă
la răspundere şi sancţionată pentru vreuna din acestea.
Pluralitatea de infracţiuni reprezintă o situaţie de fapt care îl
vizează pe infractor, de aceea pluralitatea sub caracterul său juridic
dovedeşte gradul de pericol social pe care îl prezintă aceasta şi în nici un
caz nu trebuie confundată cu vreo circumstanţă agravantă a infracţiunii.
Fiecare din infracţiunile comise prezintă un anumit grad de
pericol social, care se răsfrânge asupra gradului de pericol social pe care îl
prezintă infractorul, pericol care capătă o intensitate deosebită, specifică.
Problema pluralităţii de infracţiuni este strâns legată de
răspunderea penală, dar, înainte de toate, aceasta este o problemă de fapt, o
stare de fapt care priveşte infracţiunea, legată de existenţa acestor
infracţiuni şi a temeiurilor răspunderii penale pentru fiecare în parte şi abia
apoi, pluralitatea de infracţiuni devine o problemă ce priveşte
individualizarea şi aplicarea pedepsei, care să corespundă ansamblului de
infracţiuni săvârşite de o persoană.1
Pluralitatea de infracţiuni trebuie delimitată de unitatea de
infracţiune. Există unitate de infracţiune în cazul în care fapta sau
activitatea desfăşurată corespunde conţinutului unei singure infracţiuni.
Avem pluralitate de infracţiuni atunci când în fapta ori activitatea săvârşită
se stabilesc conţinuturile a doua sau mai multe infracţiuni.
Pluralitatea de infracţiuni ridică problema naturii juridice, dacă
poate fi apreciată ca o cauză de agravare, de atenuare sau de modificare a
pedepsei, în funcţie de tratamentul juridic aplicat pluralităţii de
infracţiuni.2
Cadrul legal al pluralităţii de infracţiuni este reglementat în
cuprinsul art.32-40 C.pen. în cuprinsul titlului privind infracţiunea, aspect
ce evidenţiază preocuparea legiuitorului de a acorda prioritate cazurilor în

1.Vintilă Dongoroz şi colectiv, op. cit., p.253-254.

2.Alexandru Boroi, op. cit., p.207.

143
care există pluralitate de infracţiuni.1
În Codul penal român formele consacrate ale pluralităţii de
infracţiuni sunt: concursul de infracţiuni şi recidiva.

2.Consursul de infracţiuni

2.1. Noţiunea şi condiţiile de existenţă

ale concursului de infracţiuni

Codul penal tratează concret problema concursului de infracţiuni,

abordând într-un capitol aparte unitatea şi pluralitatea de infracţiuni, iar în
art.32 abordează formele pluralităţii de infracţiuni, adică, concursul de
infracţiuni şi recidiva.
Există concurs de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni
au fost săvârşite de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv
pentru vreuna din ele şi dacă toate sunt susceptibile de a fi supuse
judecării. Există concurs chiar dacă una din infracţiuni a fost comisă
pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni.
Numărul mai mare sau mai mic de infracţiuni aflate în concurs nu
are influenţă asupra fiecărei fapte care urmează a fi sancţionate, ci serveşte
la stabilirea sporului care se adăugă pedepsei cele mai grele ca echivalent
minim pentru pedepsele contopite.2
Este necesar să atragem atenţia că, nu trebuie să facem confuzie
între gradul de pericol social pe care îl prezintă fiecare infracţiune în parte
şi starea de periculozitate socială pe care o prezintă infractorul, pe care, de
altfel, la individualizarea pedepsei, conform art.72 C.pen., se ţine cont,
însă aceasta nu schimbă gradul de pericol social pe care îl prezintă fiecare
infracţiune.
Evident, pe măsură ce avem mai multe infracţiuni în cadrul unui
concurs de infracţiuni, avem şi un grad mult mai ridicat al pericolului
social pe care îl prezintă infractorul, iar atunci când faptele respective sunt
comise de două sau mai multe persoane, gradul de pericol social este tot
mai ridicat, în raport cu infractorul.
Din definiţia pe care am prezentat-o anterior rezultă că, pentru
existenţa concursului de infracţiuni, sunt necesare următoarele condiţii:
a - săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni;
1. Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, op. cit., p.264.
2. Idem p.259.

144
 b- infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană, indiferent de
calitatea în care a participat (autor, coautor sau complice);
c - infracţiunile să fi fost săvârşite înainte de a se fi pronunţat o
hotărâre judecătorească de condamnare definitivă pentru vreuna dintre
ele. Aşadar, dacă infractorul a fost condamnat dar nu definitiv pentru una
dintre infracţiunile săvârşite, sau dacă hotărârea rămasă definitivă a fost
apoi desfiinţată printr-o cale extraordinară de atac (revizuire, contestaţie în
anulare sau recurs în anulare), condiţia rămâne valabilă;
d - infracţiunile săvârşite sau cel puţin două dintre ele să poată fi
supuse judecăţii, fiind astfel absolut necesară existenţa a cel puţin două
fapte penale care să atragă răspunderea penală a făptuitorului. Dacă pentru
una din fapte există cauze care înlătură caraterul penal al faptei
(iresponsabilitatea, eroarea de fapt) sau justificative (legitima apărare,
starea de necesitate) ori sunt întrunite alte cauze care atrag nepedepsirea
autorului (de exemplu, retragerea mărturiei mincinoase – art.260 alin.3
C.pen.), atunci nu va mai există concurs de infracţiuni.

2.2. Formele concursului de infracţiuni

Infracţiunile sunt săvârşite sub forma concursului de infracţiuni în

două feluri: concursul real şi concursul ideal de infracţiuni.
a- Concursul real de infracţiuni este stabilit în cuprinsul art.33
lit.a C.pen. şi anume „există concurs real de infracţiuni când două sau mai
multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană prin două sau mai
multe acţiuni sau inacţiuni, înainte de a fi condamnată definitiv pentru
vreuna dintre ele.”
Carasteristica concursului real de infracţiuni este săvârşirea mai
multor infracţiuni în urma unor acţiuni sau inacţiuni. Concursul real de
infracţiuni este şi el, la rândul său, de două feluri: concurs real simplu
(între infracţiunile aflate în concurs nu există o legătură obiectivă) şi
concursul real de conexitate (presupune existenţa mai multor conexiuni,
legături între infracţiunile aflate în concurs).
b- Concursul ideal sau formal de infracţiuni este formulat în
cuprinsul dispoziţiilor art.33 lit.b C.pen., în sensul că „există concurs
formal de infracţiuni când o acţiune sau inacţiune săvârşită de aceeaşi
persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe
care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni.”
In cazul acestei forme de infracţiuni, faptele penale concurente

145
prezintă o deosebire aparte, în sensul că, acţiunea sau inacţiunea
infractorului, adică activitatea infracţională a acestuia, sunt săvârşite sub
forma unei manifestări fizice unice. Aşadar, avem o singură activitate care
a fost săvârşită în baza unei hotărâri unice, însă, prin această singură
activitate s-au realizat două sau mai multe infracţiuni, toate cu relevanţă
pentru ilicitul penal produs şi implicit pentru legea penală.
Exemple de concurs ideal de infracţiuni ce pot fi regăsite în
practica judiciară: nerespectarea condiţiilor de protecţia muncii, caz în care
se produce şi moartea victimei; săvârşirea unor acte de tâlhărie simultan
împotriva mai multor persoane; fapta şoferului care din neatenţie distruge
un autoturism şi provoacă rănirea gravă a unei persoane; raportul sexual cu
o persoană de sex diferit care este rudă în linie dreaptă sau frate ori soră,
prin constrângere ori profitând de imposibilitatea de a se apăra şi de a-şi
manifesta voinţa etc.1
Infracţiunile aflate în concurs pot fi săvârşite cu intenţie sau din
culpă.

2.3. Sancţionarea concursului de infracţiuni

Problema tratamentului juridic ce urmează a fi aplicat

infractorului care a săvârşit infracţiuni aflate în concurs este una delicată şi
foarte importantă în practica dreptului penal. Pentru rezolvarea acestei
situaţii pot fi folosite trei sisteme de sancţionare a concursului de
infracţiuni: sistemul cumulului aritmetic , sistemul absorţiei şi sistemul
cumulului juridic.
a - Sistemul cumulului aritmetic sau sistemul adiţionării – se
stabileşte pedeapsa cuvenită pentru fiecare infracţiune în parte, apoi, se
totalizează. Sistemul este criticat pentru severitatea excesivă, pedepsele
adunate putând depăşi viaţa unui om, ce ar echivala, practic, cu închisoarea
pe viaţă.
b - Sistemul absorţiei – se aplică pedeapsa stabilită pentru
infracţiunea cea mai gravă săvârşită de infractor, celelate fiind considerate
ca înglobate în această pedeapsă. Şi acest sistem este criticat, apreciindu-se
că celelalte fapte rămân nesancţionate.
c - Sistemul cumulului juridic sau al contopirii – reprezintă o
îmbinare a primelor două sisteme, şi constă în aplicarea pedepsei pentru
fiecare dintre infracţiunile concurente, apoi, reţinându-se cea mai gravă
1. Alexandru Boroi, op. cit., p.210-211.

146
dintre ele, la care se adăugă un spor de pedeapsă.

A. Pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de o

persoană fizică

Potrivit art.34 C.pen., în cazul concursului de infracţiuni săvârşite

de o persoană fizică, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în
parte, iar dintre acestea se aplică pedeapsa după cum urmează:
a - când s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă si una sau
mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa
detenţiunii pe viaţă (în acest caz avem consacrat sistemul absortiei, unde
avem o pedeapsă absolut determinată – închisoarea pe viaţă, unde
pedeapsa nu mai poate fi agravată);
b - când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică
pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar
când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la
5 ani;
c - când s-au stabilit numai amenzi, se aplică pedeapsa cea mai
mare, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest
maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la jumătate
din acel maxim;
d - când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu
amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se poate adăuga amenda, în
total sau în parte;
e - când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe
pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, potrivit dispoziţiei de la
lit.b, la care se poate adăuga amenda, potrivit dispoziţiei de la lit.c;
Prin aplicarea dispoziţiilor mai sus reţinute, din conţinutul
art.34(1) C.pen., potrivit art.34(2) C.pen., nu se poate depăşi totalul
pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente.

B. Stabilirea pedepselor complementare în cazul

concursului de infracţiuni

Prin dispoziţia cuprinsă în art.35 C.pen. se reglementează de către

legiuitor situaţia pedepselor complementare în cazul concursului de
infracţiuni. Semnificativ pentru aceste pedepse este faptul că ele pot fi
aplicate numai în cazul infracţiunilor pedepsite cu închisoarea şi care

147
prezintă o anumită gravitate. Pedepsele sancţionate cu amendă nu pot fi
pasibile şi de pedepse complementare.
La concursul de infracţiuni, pedeapsa complementară se aplică
alături de pedeapsa stabilită pentru întreg concursul de infracţiuni, chiar
dacă, luată individual, a fost aplicată pentru o anume infracţiune din cele
concurente reţinute în cauză.
În situtia în care instanţa a reţinut ca pedepse complementare la
mai multe infracţiuni din cele concurente, în final va aplica pedeapsa
concurentă cea mai grea, alături de pedeapsa stabilită pentru întreg
concursul de infracţiuni. Spre exemplu, dacă se interzic anumite drepturi
ca pedeapsă complementară, cea mai grea este pedeapsa care are o durată
mai mare în timp.
În cazul pedepselor complementare se aplică principiul absorţiunii
pedepselor mai uşoare de pedeapsa cea mai grea.

C. Aplicarea măsurilor de siguranţă în cazul

concursului de infracţiuni

Măsurile de siguranţă, în cadrul concursului de infracţiuni, se

cumulează când sunt de naturi deosebite, aşa cum, se face precizarea în
alin. ultim al art. 35 C.pen. Aşadar, măsurile de siguranţă de acelaşi fel,
luate pentru infracţiuni concurente, se vor contopi. Tot în cuprinsul art.35,
alin.5 C.pen., se menţionează că, atunci când s-au luat mai multe măsuri de
siguranţă şi toate au acelaşi conţinut, însă pe durate diferite, se aplică
măsura de siguranţă cu durata cea mai lungă. Dacă măsurile de siguanţă,
de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut au fost dispuse în cauză, în
conformitate cu prevederile art.1181 alin.1 lit a si e, atunci, acestea se
cumulează.

D. Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente săvârşite de

persoana fizică

Problema contopirii pedepselor interesează şi atunci când

infracţiunile concurente sunt judecate separat, fie de aceeaşi instanţă fie de
instanţe diferite şi când se pronunţă hotărâri separate de condamnare. În
asemenea cazuri, sistemul de sancţionare a concursului de infracţiuni
rămâne acelaşi, contopirea pedepselor realizându-se în următoarele cazuri:
a - Când după o condamnare definitivă se descoperă o altă
148
infracţiune concurentă, se va stabili pedeapsa cuvenită pentru infracţiunea
dedusă judecăţii şi, apoi, ţinând seama de pedeapsă anterioară, va proceda
potrivit art.34 şi 35 C.pen. aplicând pedeapsa cea mai grea, pe care poate
să o sporească până la maximul ei special, la care poate adăugă şi un spor;
b - În cazul infracţiunilor concurente judecate separat, dispoziţia
din alin.2 al art.36 C. pen., prevede că tratamentul juridic stabilit de art.34
şi 35 C. pen. pentru concursul de infracţiuni se aplică şi în cazul când după
ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă se constată că cel
condamnat suferise şi o altă condamnare definitivă pentru o infracţiune
concurentă. Altfel spus, dispoziţiile referitoare la contopirea pedepselor şi
individualizarea lor, fixate de art.34 şi 35 C. pen., se aplică şi atunci când
infracţiunile concurente au fost judecate pe rând, de aceeaşi instanţă ori de
instanţe diferite şi în care s-au pronunţat hotărâri definitive de condamnare
pentru fiecare infracţiune. În asemenea cazuri, pedeapsa se va stabili
conform dispoziţiilor art.33 şi 34 C. pen., hotărârile definitive urmând a fi
contopite iar infractorul să execute pedeapsa cea mai grea, care va putea fi
sporită de instanţă.
c - Computarea pedepsei executate – situaţia apare atunci când
infractorul a executat anterior contopirii, în total sau parţial, pedeapsa
pronunţată prin una sau unele dintre hotărâri.
Legiuitorul, în asemenea cazuri, a fixat potrivit dispoziţiei din
alin.3 al art.36 C.pen. ca din pedeapsa comună stabilită pentru toate faptele
concurente se vor scădea, total sau în parte, pedepsele executate,
condamnatul urmând să mai execute numai diferenţa dintre acestea. Dacă
una din pedepse a încetat să mai fie executată ca urmare a unui act de
clemenţă (graţiere sau amnistie), acea pedeapsă nu se mai compută din
durata pedepsei aplicate pentru concurs. În varianta în care din pedeapsa
stinsă se efectuase în parte executarea înainte de a interveni actul de
clemenţă, atunci, partea executată se va deduce din pedeapsa comună.1
d - Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente se face şi
în cazul în care condamnarea la pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă a fost
comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.

1. În cazul situaţiilor prezentate la literele a, b şi c, am folosit argumentele prezentate de Vintilă

Dongoroz şi colectiv, în op. cit., p.-275-277.

149
 E. Pedeapsa în caz de concurs de infracţiuni
săvârşite de persoana juridică

Potrivit art. 401 din C. pen., în caz de concurs de infracţiuni

săvârşite de persoană juridică, se stabileşte pedeapsa amenzii pentru
fiecare infracţiune în parte şi se aplică amenda cea mai mare, care poate fi
sporită până la maximul special prevăzut în art.711alin.2 sau 3, iar dacă
acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la o
treime din acel maxim.
Dispoziţiile menţionate mai sus se aplică şi în cazul în care
persoana juridică condamnată definitiv este judecată ulterior pentru o
infracţiune concurentă, precum şi atunci când după ce o hotărâre de
condamnare a rămas definitivă, se constată că persoana juridică suferise şi
o altă condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă. În aceste
cazuri, partea din amenda executată se scade din amenda aplicată pentru
infracţiunile concurente. Şi la persoana juridică pedeapsa complementară
şi măsurile de siguranţă în cazul concursului de infracţiuni se aplică exact
ca la persoanele fizice, aşa cum de altfel este fixat în cuprinsul art.35
C.pen.

3. Recidiva

3.1. Noţiune şi condiţii de existenţă

Alături de concursul de infracţiuni, recidiva reprezintă o a doua

formă principală a pluralităţii de infracţiuni.
În cazul recidivei, ca de altfel şi în cazul concursului de
infracţiuni, unei persoane i se impută săvârşirea a cel puţin două
infracţiuni, însă, pe câtă vreme la concursul de infracţiuni săvârşirea
infracţiunilor trebuie să aibă loc mai înainte ca persoană în cauză să fi fost
condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, în cazul recidivei ,
săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni trebuie să aibă loc după ce
persoana a fost definitiv condamnată pentru o altă infracţiune.
Observăm din delimitarea făcută mai sus că, cele două forme de
pluralitate constituie în acelaşi timp instituţii juridice distincte, fiecare
bucurându-se de o abordare separată de către legiuitor în Codul penal.
În cazul concursului de infracţiuni, accentul pus de doctrină, de
practica judiciară şi de legiuitor cade pe problemă calculării pedepsei
150
comune pentru mai multe infracţiuni, în vederea obţinerii unei mai
eficiente individualizări a pedepsei. În cazul recidivei, accentul se pune pe
influenţa pe care o pedeapsă anterioară rămasă definitivă o poate avea
asupra pedepsei ce urmează a fi aplicată acelei persoane care a săvârşit o
nouă infracţiune.
Perseverenţa în săvârşirea unor noi infracţiuni de infractorul faţă
de care societatea a reacţionat represiv o dată, pune probleme nu numai în
caracterizarea pericolului social pe care acesta îl reprezintă, ci şi în lupta
care se dă în combaterea fenomenului criminalităţii.
Pentru înţelegerea termenilor folosiţi de noi, primul termen şi al
doilea termen, este necesar să facem precizarea că, în doctrina penală,
condamnarea anterioară pe care a suportat-o infractorul şi noua infracţiune
comisă, au fost denumite ca termeni ai recidivei.
Primul termen al recidivei constă întotdeauna într-o condamnare
definitivă la o pedeapsă privativă de libertate.
Al doilea termen al recidivei constă în săvârşirea din nou a unei
infracţiuni.
Termenii recidivei ocupă un loc important în reglementarea
juridică a acestei instituţii, fiindcă, toate problemele şi toate condiţiile
privesc, sub o formă sau alta, termenii recidivei şi raportul dintre aceştia.

A. Condiţiile recidivei după condamnare

(postcondamnatorie)

1.Pentru existenţa primului termen al recidivei după condamnare

se cer două condiţii:
a - o condamnare penală definitivă, adică, potrivit art.416 C.
proc. pen. hotărârea de condamnare să nu mai fie susceptibilă de a fi
atacată pe căi ordinare. Condamnarea definitivă trebuie să privească o
pedeapsă cu închisoarea mai mare de 6 luni, fiindcă, pedeapsa amenzii nu
poate constitui primul termen al recidivei. Pedeapsa trebuie să fie cel puţin
cu o zi mai mare de 6 luni şi ea poate să fi fost pronunţată pentru o singură
infracţiune sau mai multe infracţiuni concurente. Nu contituie primul
termen al recidivei o condamnare cu suspendarea executării pedepsei,
fiindcă, dacă infractorul a săvârşit o nouă infracţiune înlăuntrul termenului
de încercare constituie o recidivă specială care nu este supusă
tratamentului unei recidive după o condamnare obişnuită, ci, potrivit art.83
alin.1 C.pen., aceasta este o recidivă specială şi infractorul va fi supus
151
tratamentului fixat de legiuitor în cuprinsul art.61 C.pen. (efectele liberării
condiţionate).
2. Cât priveşte al doilea termen al recidivei după condamnare,
condiţiile de existenţă sunt următoarele:
a - săvârşirea din nou a unei infracţiuni după intervenirea unei
condamnări definitive;
b - infracţiunea ulterioară să fi fost comisă înainte de executarea
completă a pedepsei pronunţată prin hotărârea de condamnare definitivă.
Aşadar, al doilea termen al recidivei după condamnare este împlinit numai
în situaţia în care infractorul a săvârşit o altă infracţiune, după o
condamnare definitivă, dar, înainte de începerea executării sau în timpul
executării pedepsei ori în stare de evadare, însă, nu după executarea
completă a pedepsei pronunţată prin acea hotărâre de condamnare.
Se consideră executată total pedeapsa în cazul graţierii sau
împlinirii termenului de prescripţie.
Nu interesează, în unele situaţii, motivele pentru care o hotărâre
definitivă de condamnare nu a fost încă pusă în executare.
Pentru existenţa stării de recidivă nu interesează numărul,
gravitatea sau natura infracţiunilor săvârşite .
Dacă, în cazul concursului de infracţiuni, pentru unele din
acestea, a intervenit o cauză care înlătură răspunderea penală, pentru
existenţa recidivei este necesară şi o singură faptă rămasă.
Dacă după condamnarea definitivă au fost săvârşite infracţiuni
aflate în concurs, există recidivă pentru fiecare dintre infracţiunile comise
şi la stabilirea pedepselor se va proceda ca în cazul unităţii de infracţiuni.

B. Recidiva după executare

(postexecutorie)

Potrivit art.37 alin.1, lit.b, C .pen. se stabileşte modalitatea

recidivei după executare, care trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
a - pedeapsa să fi fost executată în totalitate, să fi fost graţiată în
totalitate sau să se fi împlinit termenul de presciptie a executării pedepsei
aplicate pentru infracţiunea săvârşită anterior;
b - pedeapsa executată sau considerată ca executată să fie
închisoarea mai mare de 6 luni, fiindcă, dacă pedeapsa este de 6 luni sau
mai mică nu avem stare de recidivă, ci doar posibilitatea prevăzută de

152
art.37 alin.1 lit.c, C.pen., ca pedeapsa pentru noua infracţiune să intre
împreună cu pedeapsa anterioară în compunerea primului termen al micii
recidive.

C. Condiţiile micii recidive

Condiţiile pentru existenţa micii recidive sunt menţionate în

cuprinsul art.37 alin.1, lit. c din C.pen. si ele fac referire la:
a - infractorul să fi fost condamnat definitiv la cel puţin trei
condamnări cu pedepse cu închisoarea, sau să fi executat, să fi fost graţiat
total sau de restul de pedeapsă, ori s-au prescris cel puţin trei asemenea
pedepse. Dacă nu sunt întrunite trei pedepse executate sau apreciate că
executate, nu poate să existe recidiva mică;
b - după cele trei condamnări anterioare sau cele trei pedepse
executate (primul termen) să se săvârşească cu intenţie o nouă infracţiune
(al doilea termen), indiferent de natura ei şi pedeapsa prevăzută în norma
de incriminare să fie mai mare de 1 an. Cele trei pedepse cu inchisoarea
trebuie să nu depaşească 6 luni fiecare, sau, sa fie mai mici.

D. Recidiva internaţională

Potrivit art.37 alin. 3 C.pen., o condamnare pronunţată printr-o

hotărâre judecătorească a unei instanţe străine din Uniunea Europeană,
poate constitui recidivă, dacă fapta pentru care a fost condamnat cel în
cauză este prevăzută şi de legea română. Aşadar, pe lângă recidiva
teritorială, după aderarea la Uniunea Europeană, legea noastră penală
recunoaşte recidiva infractorilor români comisă în străinătate pe teritoriul
ţărilor membre. Până la 1 ianuarie 2007, hotărârile de condamnare
pronunţate în străinătate erau recunoscute în condiţiile art.519 şi
următoarele din C. proc. pen., fiind fixate nişte condiţii obligatorii în
cuprinsul art.520 C. pen., adică hotărârea să emane de la un organ
competent, să nu contravină ordinii publice din România şi hotărârea
certificată de statul străin să poată produce efecte juridice şi în ţară,
potrivit legii penale romane. Aceste reglementări însă au fost abrogate prin
Legea nr.302/2004.
Dacă hotărârea pronunţată în străinătate este recunoscută şi luată
în considerare la stabilirea stării de recidivă, condiţiile de existenţă şi
consecinţele acesteia sunt cele menţionate în Codul penal român în

153
vigoare.

3.2. Condamnările care nu atrag starea de recidivă

Legiuitorul a fixat în cuprinsul art.38 C. pen. că, la stabilirea stării

de recidiva nu se va ţine cont de:
a - condamnările primite pentru infracţiuni săvârşite în timpul
minorităţii [art. 38 (1), lit.a, C.pen.];
b - condamnările pentru infracţiunile săvârşite din culpă [art.
38(1), lit.a, C.pen.]. Este util de precizat că, prin Legea nr.240/2004,
legiuitorul a înţeles să restrângă sfera recidivei doar la faptele comise cu
intenţie, fiind apreciat că doar în asemenea situaţii există o preocupare
sporită a infractorului, care, de altfel, caracterizează starea de recidivă;
c - condamnările pentru infracţiunile amnistiate (art.38 lit.b,
C.pen.);
d - condamnările pentru faptele care nu mai sunt prevăzute ca
infracţiuni de legea penală [art.38(1), lit.c, C.pen.);
e - condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în
privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare ( art.32 alin.2, C.pen.),
fiindcă prin reabilitare se înlătură toate decăderile, interdicţiile şi
incapacităţile ce decurg din condamnare.

3.3. Pedeapsa pentru persoana fizică în caz de recidivă

În cuprinsul Codului penal, legiuitorul, când a abordat tratamentul

recidivei, a pornit de la premisa că, recidiva, ca o formă a pluralităţii de
infracţiuni, constituie o cauză de agravare a pedepsei facultativă şi nu
obligatorie, fiindcă recidiva creează o serioasă prezumţie de existenţă a
unui pericol social ridicat, dar este o prezumţie relativă şi nu absolută,
nefiind obligatorie concluzia că, pentru realizarea scopului pedepsei, este
necesar un tratament mai sever pentru infractorul recidivist.1
Instanţa, potrivit art.39 C.pen., are deplină posibilitate de
individualizare a pedepsei în caz de recidivă, în funcţie de gradul de
pericol social pe care-l prezintă infractorul recidivist.
Starea de recidivă a unui infractor nu îi afectează şi pe ceilalţi
participanţi, fiind o cauză personală de agravare.

1. Vezi în detaliu şi opiniile V. Dongoroz şi colectiv, op. cit., p.309-311 şi A. Boroi, op. cit., p.221.

154
 A. Pedeapsa în cazul recidivei post condamnatorii
(după condamnare)

Potrivit art.39(1) C.pen., în cazul infracţiunii săvârşite după

condamnare, aceasta se contopeşte cu infracţiunea anterioară, după regulile
privitoare la concursul de infracţiuni (art.34 şi art.35 C.pen.), putându-se
adăuga un spor de până la 7 ani. În acest caz, infractorul nu a început să
execute pedeapsa principală (prima condamnare), iar dacă s-ar face
cumulul pedepselor s-ar putea compromite scopul educării condamnatului.
Instanţa care judecă fapta săvârşită în stare de recidivă este aceea
care, pe lângă pedeapsa ce o are de stabilit pentru noua infracţiune, după
ce a realizat acest lucru, va aplica şi cumulul juridic, adăugând la cea mai
gravă dintre pedepse, dacă apreciază necesar, un spor de până la 7 ani, spor
corespunzător stării de recidivă. Dacă, în cazul unor infracţiuni ulterioare,
există concurs de infracţiuni, starea de recidivă se analizează în raport de
fiecare faptă nou săvârşită (concurentă), apoi pedepsele se vor contopi
potrivit dispoziţiilor privind concursul de infracţiuni.
În asemenea situaţii (concurs de infracţiuni), după ce s-a stabilit
pedeapsa cuvenită pentru fiecare infracţiune concurentă, se procedează
similar şi cu starea de recidivă, dacă este necesară şi corespunde pentru
fiecare infracţiune, apoi, după ce toate pedepsele au fost stabilite se va
determina pedeapsa rezultată ce urmează să se execute pentru întreaga
pluralitate de infracţiuni, aplicându-se mai întâi dispoziţiile referitoare la
starea de recidivă şi apoi cele referitoare la concursul de infracţiuni.1
Dacă pedeapsa anterioară a fost executată în parte, contopirea se
face între ce a mai rămas de executat şi pedeapsa aplicată pentru noua
infracţiune (art.39 alin.2, C.pen.). Practica judiciară, în majoritatea
cazurilor, a optat ca restul de pedeapsă ce a mai rămas de executat, să fie
luat în calcul, având în vedere data comiterii infracţiunii ulterioare şi nu
data pronunţării prin care aceasta a fost sancţionată.
În cazul infracţiunilor pentru evadare, prin pedeapsa anterioară se
înţelege pedeapsa ce se execută, la care se adăugă pedeapsa aplicată pentru
evadare (art.39 alin3, C.pen.).
În situaţia unei graţieri parţiale, când se stabileşte pedeapsa ce a
mai rămas de executat, instanţa va avea în vedere doar această pedeapsă,
care mai este de executat, la care se adăugă durata pedepsei aplicate pentru

1. Idem, p.311-312.

155
evadare.1

B. Pedeapsa în cazul recidivei postexecutorii

Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art.39 alin.4 C.pen. „în cazul

recidivei prevăzute de art.37 lit. b, C.pen. (când după executarea unei
pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni cel condamnat săvârşeşte o nouă
infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai
mare de un an) se poate aplica o pedeapsă până la maximul special, la care,
dacă acesta nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 10 ani,
iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult două treimi din
maximul special.”

C. Pedeapsa în cazul micii recidive

Potrivit art.39 alin.5 C.pen., în cazul recidivei prevăzută de art.37

lit.c, C.pen (condamnarea la cel puţin trei pedepse cu închisoare până la 6
luni...), se poate aplica o pedeapsă corespunzătoare alineatelor precedente.
Motivul este justificat de ideea că, putând realiza fie modalitatea recidivei
post condamnatorii, fie pe aceea a recidivei postexecutorii, regulile de
sancţionare ale acestora îi sunt aplicabile.2

D. Descoperirea ulterioară a stării de recidivă

Sunt cazuri în care, după ce o hotărâre de condamnare a rămas

definitivă, să se descopere că infractorul care a comis o nouă infracţiune, la
data săvârşirii ei, se afla în stare de recidivă. În asemenea situaţii, art.39
alin.6 C.pen. stabileşte că: „dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată, se descoperă că
cel condamnat se afla în stare de recidivă, instanţa va aplica dispoziţiile
alin.1 în cazul recidivei prevăzute în art.37 lit.a şi dispoziţiile din alin.4 în
cazul recidivei prevăzute în art.37 lit.b.”
Potrivit art.39 alin.7 C.pen. „Dispoziţiile alineatului precedent se
aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsă detenţiei pe viaţă a fost
comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.”

1. A. Boroi, op. cit., p.222.

2. Ibidem, p.222.

156
 3.4. Recidiva în cazul persoanei juridice

Potrivit art.402 C.pen. există recidivă pentru persoana juridică în

următoarele cazuri:
a - Când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare, persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu
intenţie, iar amenda pentru infracţiunea anterioară nu a fost executată:
1. Condiţii cu privire la primul termen:
- rămânerea unei hotărâri de condamnare definitive;
- infracţiunea pentru care s-a executat pedeapsa să fie
intenţionată.
2. Condiţii cu privire la cel de-al doilea termen:
- persoana juridică să fi săvârşit o nouă infracţiune cu intenţie;
- amenda pentru infracţiunea anterioară să nu fi fost executată.
b - Când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare, persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu
intenţie, iar amenda pentru infracţiunea anterioară a fost executată sau
considerată ca executată.
1. Condiţii la primul termen:
- hotărârea de condamnare să fie definitivă;
- infracţiunea pentru care s-a executat pedeapsa să fi fost
intenţionată.
2. Condiţii cu privire la cel de-al doilea termen:
- persoana juridică să săvârşească o nouă infracţiune cu intenţie;
- amenda pentru infracţiunea anterioară să fi fost executată sau
considerată ca executată.
Observăm din prezentarea făcută anterior că, dacă facem o
examinare comparativă a dispoziţiilor art.37 şi ale art.402 C.pen., între
recidiva persoanei fizice şi recidiva persoanei juridice există diferenţe.
Aceste diferenţe, în principal constau în:
- termenii recidivei la persoana juridică pot fi constituiţi din
oricare dintre infracţiunile intenţionate posibile a fi comise de persoană
juridică, nefiind relevant gradul de pericol social al infracţiunii respective;
- pentru recidiva postcondamnatorie, noua infracţiune se
săvârşeşte după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru
infracţiunea anterioară, oricând până la executarea totală a pedepsei
amenzii, iar pentru recidiva post executorie, oricând după executarea

157
pedepsei pentru infracţiunea anterioară, însă, mai înainte de reabilitare;
- în cazul persoanei juridice este exclusă starea de recidivă la
condamnările pentru infracţiunile din culpă, pentru infracţiunile amnistiate
şi pentru faptele care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală,
cât şi pentru condamnările pentru care a intervenit reabilitarea de drept
(această din urmă condamnare se referă la recidiva postexecutorie).
Această deosebire rezultă din coroborarea dispoziţiilor art.402 cu
dispoziţiile art.38 C.pen.
Pedeapsa în caz de recidivă la persoana juridică este următoarea:
- În cazul recidivei prevăzute în alin.1 lit. a din art.402 C.pen.,
amenda stabilită pentru fapta anterioară şi amenda aplicată pentru o nouă
infracţiune se contopesc potrivit art.401 alin. 1 şi 3 C.pen., sporul prevăzut
în art.401 alin.1 C.pen. putând fi mărit până la jumătate. În varianta în care
amenda anterioară a fost executată doar parţial, contopirea se face între
restul de amendă rămas de executat şi amenda aplicată ulterior.
- În cazul recidivei prevăzute în alin.1 lit.b. se aplică amendă până
la maximul special prevăzut în art.711 alin.2 sau 3 C.pen., la care se poate
adăuga un spor de două treimi din acel maxim.
În varianta în care, după rămânerea definitivă de condamnare, se
constată starea de recidivă a persoanei juridice, înainte însă ca amenda să
fi fost executată, instanţa aplică dispoziţiile din alin.2 în cazul recidivei
prevăzute în alin.1 lit. a din art.402 (1) C.pen. şi dispoziţiile din alin.4 în
cazul recidivei prevăzute în alin.1 lit.b, toate din art.402 C.pen.

3.5. Pluralitatea intermediară

Avem pluralitate intermediară de infracţiuni atunci când o

persoană, după ce a fost condamnată definitiv pentru o infracţiune,
săvârşeşte o altă infracţiune, înainte de începerea executării pedepsei, în
timpul executării pedepsei sau în stare de evadare şi nu sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute pentru recidiva postcondamnatorie (art.40 C.pen.).
Sancţionarea pluralităţii intermediare se realizează potrivit
regulilor stabilite în cazul aplicării sancţiunilor pentru concursul de
infracţiuni.

158
 Bibliografie selectivă recomandată

1. Vintilă Dongoroz şi colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului

penal român. Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p.258-
320.
2. Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, Ediţia 2,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p.207-225.
3. Lavinia Valeria Lefterache, Drept penal. Partea generală;
Editura Universul juridic. Bucureşti. 2009, p.411-446.
4. Teodor Vasiliu şi colectiv, Codul penal. Comentat şi adnotat,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p218-279.
5. Narcis Giurgiu, Legea penală şi infracţiunea, Editura Gama,
Iaşi, p.327-361.
6. Costică Bulai şi Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal.
Partea generală, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2007, p.518-552.
7. Gh. Mateuţ, Sancţionarea recidivei postcondamnatorii, Dreptul
nr.5-6/1994, p.123.
8. M. I. Grecu, Concursul de infracţiuni, R.D.P. nr.1/2006, p.100.

159
 Capitolul X

Cauzele care înlătură caracterul

penal al faptei

1. Consideraţii generale. Clasificare. Definiţie

Orice faptă concretă, săvârşită de o persoană, are caracter penal

numai dacă prezintă trăsăturile esenţiale fixate de legiuitor în cuprinsul
art.17(1) C.pen., adică, fapta să fi fost săvârşită cu vinovăţie, să prezinte
pericol social şi să fie prevăzută de legea penală, lipsa uneia ducând la
înlăturarea caracterului penal al faptei respective.
Înlăturând caracterul penal al faptei, în mod automat este
înlăturată şi existenţa infracţiunii şi, drept consecinţă, se exclude
răspunderea penală.
În unele situaţii, totuşi, caracterul penal al faptei, care întruneşte
condiţiile fixate în cuprinsul art.17(1) C.pen., poate fi înlăturat.
Definim acest moment, ca fiind acele împrejurări, stări, situaţii,
cazuri, condiţii a căror existenţă în timpul săvârşirii faptei face, potrivit
legii, ca realizarea vreuneia dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii să
devină imposibilă.1
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, pentru a-şi
produce efectele juridice trebuie să fie în concordanţă cu precizările făcute
de legiuitor, pentru fiecare cauză în parte. Existenţa unor asemenea situaţii
trebuie să fie constatate de organele abilitate ale statului (poliţie, parchet,
instanţe de judecată), ca organe judiciare.
Existenţa unor asemenea situaţii poate fi invocată în oricare fază a
procesului penal, cunoscut fiind că, odată stabilită existenţa lor certă, nu
doar invocată, acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare, iar dacă
acest moment juridic este în derulare, acţiunea penală nu mai poate fi
exercitată.
Înlăturând răspunderea penală, înlăturăm şi existenţa
infracţiunii, ori, potrivit art.17(2) C.pen. „Infracţiunea este singurul temei
al răspunderii penale.”
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, care exclud

1. Vintilă Dongoroz şi colectiv, op.cit., p.331.

160
temeiul răspunderii penale şi al pedepsei, nu trebuie să fie confundate cu
cauzele care înlătură răspunderea penală (amnistia, lipsa plângerii
prealabile, prescripţia, împăcarea părţilor), fiindcă aceste cauze sunt
înlăturate datorită voinţei legiuitorului din consideraţiuni de politică
penală. În situaţia cauzelor care înlătură răspunderea penală, din aceleaşi
consideraţiuni de politică penală, legiuitorul scuteşte pe făptuitor de
pedeapsa care i s-ar cuveni pentru săvârşirea faptei respective, excluzând
temeiul răspunderii penale. În aceste situaţii (înlăturarea răspunderii
penale), fapta săvârşită constituie infracţiune şi atrage răspunderea penală,
însă, aşa cum am evidenţiat mai sus, legiuitorul a scutit pe făptuitor de
pedeapsă.
Unele opinii, la care ne alăturăm, apreciază că denumirea de
cauze care înlătură caracterul penal ar trebui înlocuită cu aceea de cauze
care înlătură vinovăţia, fiindcă, în spatele afirmaţiei „care înlătură
caracterul penal al faptei” se înţeleg şi cauzele care înlătură pericolul social
sau cerinţa prevederii de către legea penală, cauze care sunt justificative,
şi, care, înlătură şablonismul în justificarea unor demersuri judiciare.
A. Clasificarea cauzelor, în raport cu trăsăturile esenţiale ale
infracţiunii, care înlătură caracterul penal al faptei, având în vedere şi
precizarea făcută anterior, sunt împărţite în trei grupe:
1. Cauze care înlătură pericolul social – ca de exemplu rănirea
într-o întrecere sportivă, atingerile aduse integrităţii corporale printr-o
operaţie chirurgicală, etc. De regulă, aceste situaţii, care deşi sunt fapte
penale datorită pericolului redus sunt soluţionate conform art.181 C.pen.,
adică, „fapte care nu prezintă pricolul social al unei infracţiuni.”
2. Cauze care înlătură prevederea faptei de către legea penală,
lipsa dublei incriminări pentru faptele săvârşite în străinătate sau care au
încetat să mai existe ca urmare a abrogării incriminării.
3. Cauzele care înlătură vinovăţia, prevăzute de art.44-51 C.pen.
şi pe care le vom trata detaliat în cele ce urmează: legitima apărare, starea
de necesitate, constrângerea fizică şi cea morală, cazul fortuit,
iresponsabilitatea, beţia, minoritatea şi eroarea de fapt. Din această
categorie mai fac parte şi darea de mită prin constrangere (art.255 alin.2,
C.pen.) şi necesitatea militară în caz de lovire a inferiorului în timp de
război (art.336 C.pen.)
B. După sfera de aplicare, avem:
1 - cauze generale care înlătură caracterul penal al faptei;
prevăzute în dispoziţiile din partea generală a Codului penal, care se referă
161
la dezincriminare şi la cauze care înlătură caracterul penal al faptei;
2 - cauze speciale care înlătură caracterul penal al faptei ce pot fi
reglementate prin norme generale (lipsa dublei incriminări), ori prin norme
speciale (proba verităţii, constrângerea la darea de mită, adulterul îngăduit,
etc.)
C. În funcţie de efectele produse, avem: cauze reale şi cauze
personale:
1 - cauzele reale sunt de natură obiectivă şi produc efecte asupra
participanţilor la comiterea faptei, ca de exemplu cauzele privind existenţa
pericolului social al participanţilor sau al faptei săvârşite;
2 - cauzele personale au în atenţie doar acele situaţii în care
faptuitorii au săvârşit fapta fără vinovăţie, fiind incluse aşadar acele cauze
care privesc vinovăţia.1

2. Legitima apărare

În cuprinsul art.44 C.pen. este reglementată instituţia legitimei

apărări, drept cauză care înlătură răspunderea penală. Potrivit acestor
precizări, este în legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a
înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a
altuia sau împotriva unui interes general şi care pune în pericol grav
persoana sau drepturile celui atacat sau interesul obştesc (art.44 alin.2
C.pen.).
Se prezumă că este în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte
fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin
violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace într-o locuinţă,
încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin marcaje (art. 44
alin.21C. pen.)2
Este, de asemena, în legitimă apărare şi acela care din cauza
tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu
gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul (art.44
alin.3 C.pen.). Aşadar, în cazul în care se ivesc anumite situaţii de conflict,
sau de interese contrare, care deseori îmbracă forme grave, persoana ale
cărei interese legitime sunt puse în pericol poate recurge la sprijinul
autorităţii de stat pentru a restabilii ordinea de drept.
1. A. Boroi, op. cit., p.228-229.
2. Alin(21) art.44 a fost introdus prin art.1 pct.2 din Legea nr. 169/2002 şi este reprodus astfel cum a
fost modificat prin Titlul IX art. unic pct.1 din Legea nr.247/2005.

162
 Sunt însă şi cazuri în care, persoana, fiind victima unei agresiuni
este pusă în faţa unui pericol iminent, nemaiavând posibilitatea necesară
de a face apel la intervenţia organelor competente investite cu titlul
autorităţii de stat, şi, pentru evitarea vătămării integrităţii sale fizice sau a
drepturilor sale legitime, nu are alt mijloc decât să săvârşească o faptă
prevăzută de legea penală.
În asemenea cazuri de conflict, recurgerea la autoapărare se
produce în mod firesc şi inevitabil, fiindcă, omul, sub stăpânirea
constrângerii, nu mai este în măsură de a-şi determina şi dirija liber voinţă.
De aceea, fapta săvârşită în asemenea cazuri şi condiţii, impusă de o
nevoie clar stabilită, a înlătura un atac şi de a apăra un interes legitim, este
apreciată de legiuitor ca fiind săvârşită în legitimă apărare, astfel încât,
chiar dacă fapta este prevăzută de legea penală, ea nu mai are un caracter
penal, şi, în consecinţă, nu mai constituie infracţiune.1

2.1. Condiţiile legitimei apărări

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o faptă penală pentru

a fi apreciată ca fiind săvârşită în legitimă apărare, sunt cele menţionate în
cuprinsul art.44 C.pen., care, fac referire la cele două aspecte, condiţii
referitoare la atac şi condiţii referitoare la apărare:

A. Condiţii referitoare la atac

a- Să existe producerea unui atac, adică să existe o acţiune sau

inacţiune socialmente periculoasă, astfel încât acţiunea de apărare să fie
provocată de producerea atacului şi, totodată, să constituie o modalitate de
înlăturare a consecinţelor acestuia. Exemple: o persoană îndreaptă un cuţit
spre o altă persoană cu intenţia de a o răni sau ucide; o persoană îndreaptă
pistolul spre o altă persoană cu intenţia de a o răni sau ucide etc.
b- Atacul să fie material, adică se exercită prin mijloace fizice
(acţiune sau inacţiune) şi pune în pericol existenţa fizică a valorii sociale
împotriva căreia este îndreptat atacul sau alte valori ocrotite de legea
penală, ori chiar un interes general.
Nu există atac material în cazul agresiunilor morale, astfel că,
spre exemplu, funcţionarul insultat sau calomniat prin cuvinte, gesturi sau
în scris, nu poate invoca legitima apărare chiar dacă limbajul folosit este
1.Vintilă Dongoroz şi colectiv, op.cit., p.348.

163
unul violent (agitaţii, zvonuri false, defăimări, ameninţări, etc.) Dacă cel
atacat într-un asemenea context, pentru a se apăra, săvârşeşte o faptă
penală, atunci acesta va răspunde penal pentru fapta sa, iar contextul în
care a acţionat va putea constitui o circumstanţă atenuantă.1
c- Atacul să fie direct, adică să ameninţe în mod nemijlocit
valoarea ocrotită de legea penală, deşi, sub aspect fizic, nu are contact
direct cu valoarea ocrotită, pusă în pericol, însă, ca acţiune agresivă
vizează această valoare, de exemplu: agresorul taie cablul la schela pe
care la înălţime lucrează un muncitor, punând în pericol direct şi imediat
viaţa acestuia.
d- Atacul să fie imediat, adică să fie pe punctul de a se produce
acel pericol care ameninţă direct valoarea ocrotită de legea penală.
Caracterul de imediat al atacului rezultă din intervalul de timp foarte mic
care separă momentul în care atacul a început şi mometul producerii
pericolului care ameninţă valoarea ocrotită de legea penală. Deci, pericolul
care ameninţă valoarea apărată trebuie să fie prezent, ce s-ar putea produce
dintr-un moment în altul. Când fapta penală săvârşită în contextul legitimei
apărări are loc după săvârşirea (consumarea) atacului, atunci reacţia apare
sub forma unei riposte şi nu a unei apărări necesare, fapta respectivă fiind
infracţiune.
e- Atacul să fie injust, adică fără nici un fel de temei juridic legal
sau de fapt, care într-un fel să motiveze un astfel de comportament. Un
atac este just atunci când legea permite în mod explicit sau implicit
recurgerea la un asemenea comportament. De exemplu: este justă ridicarea
unei persoane de către organele de poliţie care s-a făcut în baza unui
mandat de arestare, sau faţă de o persoană de la care s-au ridicat bunuri în
vederea confiscării.
Atacul poate fi injust şi atunci când vine din partea unei autorităţi
speciale a statului, dacă prin acţiunea agresivă îşi exercită în mod abuziv
atribuţiile de serviciu.2
Caracterul de injust al atacului se stabileşte ţinând cont de natura
atacului, de aspectul psihic al comportării agresorului, de felul şi
particularităţile valorii sociale ocrotite, de relaţiile existente între agresor şi
persoana atacată, precum şi de orice alte date prin care s-ar putea explica
atitudinea agresorului.1
1. Vezi şi art.73 C.pen.
2. A. Boroi, op.cit. p.231.
1. Vintilă Dongoroz şi colectiv, op. cit., p.352-353.

164
 f- Atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui
atacat ori interesul obştesc, astfel încât răul pe care l-ar putea produce să
fie iremediabil sau greu de remediat, ca de exemplu să pună în pericol grav
viaţa unei persoane dacă agresorul acţionează asupra acestuia cu un cuţit,
în scopul de a o ucide; la pătrunderea fără drept într-o locuinţă, încăpere,
dependinţă sau loc împrejmuit nu sunt necesare îndeplinirea condiţiilor
menţionate mai sus, legitima apărare în asemenea cazuri fiind prezumată
dacă:
- s-a pătruns în asemenea spaţii fără drept şi
- dacă pătrunderea s-a făcut prin violenţă, viclenie sau efracţie ori
prin alte mijloace asemănătoare.

B. Condiţii privitoare la apărare

a- Acţiunea de apărare să se materializeze printr-o faptă

prevăzută de legea penală, fie sub forma infracţiunii continuate, fie sub
forma tentativei sau a actelor pregătitoare, fiindcă, legitima apărare nu
poate fi invocată în cazul altor fapte care nu sunt prevăzute de legea penală
ca de exemplu faptele cu caracter administrativ, disciplinar, civil etc.
b- Acţiunea de apărare să fie necesară pentru respingerea
atacului, fiindcă un act de apărare se desfăşoară între anumite limite
(limita pericolului), şi el este necesar atât timp cât există pericolul ce
rezidă dintr-un act iminent sau în desfăşurare.
c- Apărarea să se desfăşoare în limitele proporţionalităţii
atacului, nefiind admisă folosirea mijloacelor de constrângere mai grave;
rezistenţa sau împotrivirea individului poate fi înfrântă prin mijloace mai
uşoare şi cu mai puţină violenţă. Legiuitorul a fixat în norma juridică
faptul că, între atac şi apărare, trebuie să existe un anumit echilibru, o
oarecare echivalenţă.
Nu sunt stabilite reguli unde se termină proporţia şi de unde
începe disproporţia între cel care atacă şi cel care se apără, însă, este
necesar să fie avute în vedere mijloacele folosite, forţa fizică a atacatorului
şi a persoanei atacate, aspecte care pot fi stabilite după săvârşirea faptei
prin legitimă apărare.
Codul penal face distincţie între excesul de apărare justificat, care
este asimilat cu legitimă apărare şi excesul scuzabil, care nu înlătură
caracterul penal al faptei, însă, poate să constituie o circumstanţă

165
atenuantă.1
Potrivit art.44 alin.4 C.pen., se apreciază fiind în legitimă apărare
şi persoana care, din cauza tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei
apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-
a produs atacul.
Excesul scuzabil este intâlnit în cazul ripostelor exagerate, riposta
care nu este determinată din cauza tulburării sau temerii (de ex: agresorul
este înarmat cu un topor), ci, mai mult dintr-un sentiment de mânie,
revoltă, indignare în faţa acţiunii violente nejustificate a atacatorului. În
asemenea situaţii, există fapta penală iar cel care a săvârşit-o, pentru
depăşirea limitelor legitimei apărări, poate, eventual, să beneficieze de o
circumstanţă atenuantă (art.73, lit.b, C.pen.).

C. Condiţii referitoare la atac în cazul legitimei apărări, modalitatea

specială

a - Atacul să constea într-o acţiune de pătrundere într-o locuinţă,

încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de
marcare, săvârşită prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea
mijloace.
Vechiul text a fost extins prin Legea nr.247/2005, adică prin
introducerea alin.21din art.44 C.pen., sfera de incidenţă a textului s-a extins
şi la „orice alt loc împrejmuit sau delimitat prin semne de marcare”.
b - Acţiunea de pătrundere într-o locuinţă, încăpere, dependinţă
sau loc împrejmuit sau delimitat prin semne de marcare trebuie să
aparţină unei persoane fizice responsabile şi să fie un act de voinţă al
acesteia.
Pătrunderea în locuinţă, potrivit cerinţelor legiuitorului, trebuie să
se săvârşească prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea
mijloace.
c- Acţiunea de pătrundere în locurile prevăzute de lege să fi
început ori să fie în curs de executare sau s-a efectuat în întregime.
Dispoziţiile art.44, alin.2, C.pen., cer ca atacul să fie iminent,
actual, în desfăşurare.
d- Acţiunea de pătrundere în locuinţă, încăpere, dependinţă sau
loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare să se realizeze „fără
1. C. Turianu, Reflecţii în legătură cu diferenţierea dintre forma excesului justificat şi excesul
scuzabil în cazul legitimei apărări, Dreptul nr.4/2002, p.161.

166
drept”, adică fără nici un temei legal.
e- Obiectul atacului manifestat prin pătrunderea fără drept şi
prin mijloacele prevăzute de lege într-un domiciliu al altei persoane sau în
orice loc împrejmuit, delimitat prin semne de marcare poate fi orice
interes sau bunuri juridice personale protejate legal, fără a exista vreo
limită, fiindcă, în cuprinsul art.44 C.pen. legiuitorul se referă la apărarea
persoanei şi la drepturile celui atacat.1

D. Condiţii privitoare la apărare în cazul legitimei apărări, modalitatea

specială

a - Acţiunea prin care se respinge pătrunderea în locurile

stabilite mai sus şi prin mijloacele prevăzute de lege să constituie o faptă
prevăzută de legea penală indiferent de încadrarea juridică dată faptei, sau
dacă aceasta s-ar prezenta ca o faptă consumată ori sub forma unei
tentative pedepsibile.
b - Subiect al apărării poate fi orice persoană care are în
proprietate sau în posesie locuinţa, terenul împrejmuit sau marcat, o rudă
a acesteia, o persoană care are în grijă sau în pază bunurile imobile
proprietatea altei persoane, precum şi un reprezentant al autorităţii.
c - Subiectul acţiunii de apărare să fi acţionat cu intenţia de a se
apăra.
Dacă există această voinţă, nu interesează că subiectul acţionează
şi din alte motive (ură, răzbunare, indignare, gelozie etc.).
d - La respingerea agresiunii sau pătrunderii frauduloase în
domiciliu sau loc împrejmuit sau marcat pot fi folosite fie mijloace
pregătite din timp fie mijloace de apărare improvizate (capcane, sisteme
de alarmă, sisteme de împuşcare automată etc.).
e - Obiectul apărării îl constituie valorile sau bunurile juridice
ale agresorului, nu şi bunurile aparţinând altor persoane care nu au
legătură cu fapta.
f- Apărarea să fie necesară pentru respingerea pătrunderii fără
drept în domiciliul unei persoane, într-un loc împrejmuit sau delimitat
prin semne de marcat.
Cel care acţionează în legitimă apărare, acţionează pentru o cauză

1. A. Boroi, op.cit., p.235.

167
justificativă, de aceea produce efecte in rem şi se poate transmite şi
participanţilor.
În general, făptuitorul, trebuie să facă dovada că a acţionat în
legitimă apărare, însă, în cazul modalităţii speciale, prevăzută în art.44(21)
C.pen. (pătrunderea în domiciliu, loc împrejmuit sau delimitat prin semne
de marcare), această stare se prezumă, fiind de fapt o prezumţie relativă,
adică, de exemplu, putându-se face dovada că escaladarea unui gard s-a
făcut pentru a lăsa sub geamul iubitei un buchet de trandafiri.

2.2. Efectele legitimei apărări

Legitima apărare înlătură caracterul penal al faptei, aşa cum

rezultă din dispoziţia art.44(1) C.pen. care stabileşte că: „nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de legitimă
apărare.” Nefiind vorba de săvârşirea în concret a unei infracţiuni, fapta
respectivă nu poate servi nici ca temei al răspunderii penale. În situaţia în
care s-a constatat existeţa legitimei apărări, fapta nu numai că nu constituie
infracţiune, dar nu constituie nici un alt fel de fapt ilicit, fiindcă dacă s-a
constat existenţa unui exces justificat de legitimă apărare fapta poate să
producă şi consecinţe extrapenale (civile, administrative, disciplinare etc.).
Legitima apărare produce consecinţe doar in personam, adică
numai la persoana care s-a constatat că a acţionat în condiţiile legitimei
apărări.
Deoarece legitima apărare produce efecte complete, ea trebuie să
primeze atunci când vine în concurs cu alte cauze care înlătură caracterul
penal al faptei, dar care, totuşi, păstrează caracterul juridic extrapenal al
acesteia (de exemplu: minoritatea sau iresponsabilitatea).
Dacă legitima apărare a fost stabilită în cursul urmăririi penale se
dispune prin ordonanţă scoaterea de sub urmărirea penală, iar dacă acest
lucru s-a constatat în faza de judecată, se pronunţă achitarea în temeiul
art.11, alin.2, lit.1 cu trimitere la art.10(1) lit.e C.proc.pen.
Atunci când sunt întrunite condiţiile legitimei apărări, însă se
apreciază că s-au depăşit limitele unei apărări proporţionale, se va analiza
dacă această depăşire a limitelor a fost consecinţa unei temeri sau
tulburări. Dacă se constată că depăşirea limitelor unei apărări proporţionale
s-a datorat stării de tulburare sau temere produsă de agresor, atunci suntem
în ipoteza legitimei apărări perfecte şi se dispun soluţiile discutate mai sus.
Dacă limitele unei legitime apărări proporţionale au fost depăşite din cu
168
totul alte motive, atunci procesul penal îşi va continua cursul, făptuitorul
beneficiind, dacă instanţa va aprecia necesar, de o cauză de atenuare legală
a pedepsei (art.73 lit.1 C.pen.).1
În situaţia în care, după legitima apărare, din culpa persoanei care
s-a apărat, s-au produs consecinţe juridice de altă natură, atunci persoana
în cauză va putea răspunde civil în raport cu eficienţa cauzală a acţiunii
sau infracţiunii săvârşite din culpă (art.346 alin.2 C.proc.pen.).

3.Starea de necesitate

3.1.Consideraţii generale

O persoană care este nevoită să săvârşească o faptă prevăzută de

legea penală pentru a salva de la un pericol iminent viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea sa ori a altuia, sau un bun important al său ori al
altuia, inclusiv unul obştesc, se găseşte în stare de necesitate şi nu va
răspunde penal pentru fapta sa.
De exemplu, pentru a transporta de urgenţă un prieten grav rănit
la un spital, o persoană foloseşte un autoturism parcat în apropiere cu
motorul pornit; pompierii pentru a salva viaţa unui copil dintr-un
apartament în care a izbucnit un incendiu, sparg zidul sau uşa de la
apartamentul vecin etc.
O persoană constrânsă la săvârşirea unei fapte prevăzută şi
sancţionată de legea penală pentru a salva valori importante de la un
pericol iminent, nu va răspunde penal pentru fapta sa, deoarece, alături de
legitimă apărare, starea de necesitate în care s-a aflat persoană respectivă,
constituie o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.
Ca şi în cazul legitimei apărări, la starea de necesitate, pericolul
poate fi înlăturat atât prin fapta persoanei aflate în pericol, cât şi prin fapta
altei persoane care îi sare în ajutor. Cu toate acestea, starea de necesitate se
deosebeşte de legitima apărare, fiindcă, în cazul acesteia, pericolul este
generat de un atac, pe câtă vreme în cazul stării de necesitate, pericolul
este creat de diferite întâmplări: incediu, cutremur, inundaţie etc., deci,
pericolul nu este generat de o acţiune sau inacţiune deliberată a unei
persoane. Mai mult, la starea de necesitate, fapta vizează în majoritatea
cazurilor, o persoană care nu este vinovată de crearea pericolului în timp
1. Vintilă Dongoroz şi colectiv, op.cit.,p.360-361.

169
ce, în cazul legitimei apărări, acţiunea de apărare, adică fapta sancţionată
de legea penală, este îndreptată împotriva agresorului.
În ambele variante, persoana care săvârşeşte fapta prevăzută de
legea penală, acţionează sub imperiul constrângerii şi fără voinţa liber
determinată, deci fără vinovăţie, pentru a înlătura pericolul care ameninţă
valorile sociale. De aceea, atât legitima apărare cât şi starea de necesitate
sunt apreciate de legiuitor ca fiind cauze care înlătură caracterul penal al
faptei.
Potrivit alineatului 2 al articolului 45 C.pen. - „nu se află în stare
de necesitate persoana care în momentul săvârşirii faptei şi-a dat seama că
pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce
dacă pericolul nu era înlăturat.”
Starea de necesitate este întemeiată pe lipsa trăsăturii esenţiale a
vinovăţiei, trăsătură fără de care nu poate exista infracţiune. Fapta
săvârşită ca urmare a unei stări de necesitate pierde caracterul penal, însă,
păstrează caracterul de fapta producătoare de consecinţe nepenale, fiindcă
victima unei astfel de fapte, este o persoană nevinovată căreia i se
datorează despăgubiri.1

3.2. Condiţiile de existenţă a stării de necesitate

Potrivit dispoziţiilor art.45 C.pen., existenţa stării de necesitate

presupune existenţa unui pericol care creează starea de necesitate şi, pe de
altă parte, săvârşirea unei fapte pentru înlăturarea acelui pericol, ca urmare,
condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa stării de necesitate se referă
unele la pericol iar altele la fapta săvârşită pentru înlăturarea acelui pericol.

A. Condiţii referitoare la pericol

a - Întâmplarea care determină pericolul este consecinţa unor

cauze fortuite (cutremur, inundaţii, incendiu, atacul unui animal etc),dar,
poate să provină şi de la fapte săvârşite de oameni (de exemplu, acţiunea
cu un topor al unui nebun într-un cămin de copii).
b - Să existe un pericol iminent care ameninţă una din valorile
ocrotite. Condiţia este îndeplinită şi pericolul există deja, adică a devenit
actual. Pericolul poate fi datorat unor energii străine, inconştiente
(cutremur, inundaţii,incendiu etc), animale, persoane alienate mintal sau
1. Vintilă Dongoroz şi colectiv, op.cit.,p.363.

170
chiar unor energii umane conştiente.
Pericolul trebuie să fie real şi să producă o temere că el se va
produce, fiindcă, dacă pericolul a trecut, starea de necesitate nu mai poate
fi invocată.
c- Pericolul trebuie să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea unei persoane, un bun important al acestuia ori un interes
obştesc.
d- Pericolul trebuie să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat
decât prin săvârşirea acelei fapte care este incriminată şi sancţionată de
legea penală. Dacă pericolul poate fi înlăturat prin alte mijloace (fugă,
alarmă etc.) şi totuşi la ele nu se apelează, atunci nu mai avem stare de
necesitate, pentru că nefiind constrâns să săvârşească fapta, nu mai avem
nici stare de necesitate. Caracterul inevitabil al pericolului trebuie analizat
în funcţie de împrejurările concrete în care s-a săvârşit fapta, de
particularităţile psihologice şi fizice ale persoanei aflate sub ameninţarea
pericolului etc.

B. Condiţii privind acţiunea de salvare

a- Acţiunea să fie necesară pentru salvarea bunurilor aflate în

pericol, adică să fie singura cale de salvare.
Dacă acţiunea de salvare are loc după ce pericolul a trecut, fapta
nu mai poate fi considerată ca fiind săvârşită în stare de necesitate.
b- Prin acţiunea de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai
grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat.
Potrivit art.45 alin.3 C.pen., nu este în stare de necesitate persoana care în
momentul în care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală şi-a dat seama
că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi putut
produce dacă pericolul nu era înlăturat.
Când s-au depăşit cu ştiinţă limitele stării de necesitate şi aceasta
nu mai poate fi invocată, atunci, potrivit art.73 lit.b C.pen., împrejurarea
respectivă constituie întotdeauna o circumstanţă atenuantă.
c- Fapta să nu fie săvârşită de către sau pentru a salva o
persoană care avea obligaţia de a înfrunta pericolul. (de exemplu:
pompierii în caz de incendiu, poliţiştii în caz de împiedicare a unor
infracţiuni grave, medicii etc).
Dacă în ultimă instanţă, persoanele care aveau obligaţia de a
înfrunta pericolul s-au salvat, răspunderea penală există, însă, de la caz la
171
caz, instanţa poate să atenueze pedeapsa, ţinând cont de împrejurările în
care s-a săvârşit infracţiunea.

3.3 Efectele stării de necesitate

Efectele juridice ale stării de necesitate sunt identice acelora din

cazul legitimei apărări, situaţie reglemetată în cuprinsul art.45 C.pen.
Starea de necesitate, odată dovedită, înlătură caracterul penal al
faptei, înlăturând răspunderea penală a autorului acesteia, însă, nu
întotdeauna conduce şi la excluderea răspunderii civile, fiindcă efectele
starii de necesitate se produc subiectiv, in personam.
Când starea de necesitate este invocată de mai multe persoane,
existenţa constrângerii va fi cercetată separat pentru fiecare participant la
acţiunea de salvare.
Dacă acţiunea de înlăturare a pericolului a fost efectuată de
altcineva decât persoana expusă pericolului, existenţa constrângerii se va
cerceta în raport cu acela care este autorul acţiunii şi toate condiţiile stării
de necesitate vor fi examinate în raport cu acesta.
Când în cursul urmăririi penale s-a făcut dovada existenţei stării
de necesitate, atunci se va dispune prin ordonanţă dată de procuror
„scoaterea de sub urmărire penală”, iar dacă acest lucru se întâmplă în faza
de judecată se pronunţă „achitarea” în temeiul art.11(2) lit.a cu trimitere la
art.10(1) lit.e C.pen.
Legislaţia europeană admite în genere starea de necesitate ca o
cauză care înlătură răspunderea penală.
Noul Cod penal reglementează situaţia juridică a stării de
necesitate în cuprinsul art.20, înlăturând alin.3 din art.45 C.pen. în vigoare,
în sensul că „nu este în stare de necesitate persoana care în momentul
săvârşirii faptei şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât
cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.”
De menţionat că, Codul penal român de la 1864, nu prevedea
starea de necesitate, deşi unele legiuiri penale conţineau precizări explicite
în acest sens, ca de exemplu: Pravilele lui V. Lupu şi M Basarab, sau,
Condica criminală a lui Sturza.
Codul penal de la 1936, prevedea explicit starea de necesitate în
cuprinsul art.131.1
4. Constrângerea fizică
1. Vintilă Dongoroz şi colectiv, op.cit., p.372-373.

172
 4.1. Noţiune şi condiţii

Constrângerea fizică este o altă cauză care, odată demonstrată

înlătură caracterul penal al faptei.
Art.46 alin.1 C.pen. defineşte constrângerea fizică ca fiind acel
moment când o persoană săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală
datorită unei constrângeri fizice căreia nu i-a putut rezista.
În cazul constrângerii fizice, lipseşte vinovăţia ca element esenţial
al infracţiunii, corelată cu lipsa libertăţii de voinţă şi acţiune a
făptuitorului, condiţie indispensabilă subiectului oricărei infracţiuni.
Din cuprinsul art.46 C.pen. rezultă că, pentru existenţa
constrângerii fizice, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a- să se săvârşească fapta prevăzută de legea penală, fiindcă
numai în asemenea împrejurări se pune problema înlăturării caracterului
penal al faptei;
b- fapta respectivă să fi fost comisă datorită unei acţiuni
exterioare de constrângere fizică exercitată asupra autorului, care îl pune
pe acesta în imposibilitatea de a se manifesta liber, potrivit propriei sale
voinţe;
c- constrângerea fizică exercitată să fie puternică, să paralizeze
libertatea de voinţă şi acţiune a persoanei respective, care nu poate
întreprinde alte măsuri decât săvârşirea faptei. Dacă se constată că
persoana care a făcut obiectul constrângerii avea posibilitatea să opună
rezistenţă, atunci nu ne aflăm în situaţia unei constrângeri fizice, fiindcă
persoana care invocă momentul de constrângere fizică, avea posibilitatea
să-şi dirijeze liber voinţa, însă, nu a făcut-o.

4.2. Efectele constrângerii fizice

Fapta săvârşită în contextul unei constrângeri fizice, nu constituie

infracţiune, fiindcă lipseşte vinovăţia ca element esenţial al infracţiunii.
Constrângerea fizică produce efecte in personam, adică numai
faţă de persoanele constrânse fizic şi care nu au putut lua o altă măsură. În
practica judiciară se pot ivi cazuri în care actul constrângerii fizice să fie
efectuat faţă de două sau mai multe persoane, caz în care, fiecare persoană
va beneficia în parte de cauză de excludere a vinovăţiei, ca de exemplu,
însoţitorii unui autocamion au fost constrânşi, sub ameninţarea cu arma, să
173
lase să le fie luată încărcătura aflată în autovehicol. Pe de altă parte, este
posibil, ca prin constrângere o persoană să participe în calitate de autor sau
complice, la săvârşirea unei infracţiuni, în condiţiile în care, ceilalţi
participanţi, acţionează neconstrânşi.
De regulă, persoana care a săvârşit fapta în stare de constrângere
fizică nu răspunde de urmările civile ale faptei sale, fiindcă producerea
acestora s-a făcut în lipsa voinţei sale. Când persoana constrânsă fizic a
fost în eroare de fapt cu privire la actul constrângerii fizice sau la
intensitatea acesteia, problema va fi pusă în discuţie în măsura culpei
comise1.
Regula este că, în toate cazurile, răspunde civil persoana care a
efectuat actul de constrângere fizică.

5. Constrângerea morală

5.1 Noţiune şi condiţii

Potrivit art.46 alin. 2 C.pen., există constrângere morală atunci

când o persoană săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală datorită
unei ameninţări cu un pericol grav pentru persoana sa ori a altuia, pericol
care nu poate fi înlăturat în alt mod. Aşadar, constrângerea morală constă
în exercitarea unei presiuni prin orice alte mijloace asupra psihicului unei
persoane, astfel încât aceasta nu-şi mai poate controla liber voinţa şi
săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală. Ca urmare a constrângerii
psihice la care este supus autorul faptei penale, acestuia îi lipseşte
vinovăţia ca trăsătură esenţială şi libertatea de acţiune şi voinţă, care,
constituie condiţia de bază a subiectului activ al infracţiunii.
Pentru a exista constrângere morală, în sensul de cauză ce înlătură
caracterul penal al faptei, trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii:
a- Asupra făptuitorului trebuie să se exercite a acţiune de
constrângere printr-o ameninţare de către o altă persoană, adică trebuie
ca ameninţarea să producă o temere puternică asupra celui ameninţat astfel
încât acesta să nu-şi poată dirija singur voinţa, acţionând fără vinovăţie.
Ameninţarea poate fi directă, indirectă, verbală, scrisă, sau prin orice alte
mijloace de comunicare.
b- Ameninţarea trebuie să fie gravă, care să pună în pericol
viaţa, libertatea, integritatea corporală ori bunurile persoanei ameninţate
1. Idem, p. 380-381.

174
sau ale altei persoane. Pericolul trebuie să fie grav, deoarece numai teama
de producerea a ceva grav sau greu de remediat va justifica psihic existenţa
constrângerii morale.
c- Pericolul grav să nu poată fi înlăturat altfel decât prin
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, faptă care a fost impusă
de cel care o ameninţă, autorul faptei neavând practic altă alternativă.
Nu există constrângere morală atunci când aceasta putea fi
înlăturată prin denunţ, prin alarmarea autorităţilor sau pe alte căi.
Întotdeauna, în aprecierea existenţei constrângerii morale, trebuie
să se ţină seama de natura ameninţării, de mijloacele prin care aceasta se
exercită, de starea psihică a celui ameninţat, de împrejurările în care s-a
produs ameninţarea etc.1
Legiuitorul nu face precizări în legătură cu modul în care va fi
sancţionat acela care face ameninţarea, însă, apreciem din interpretarea
prevederilor legale referitoare la participaţia penală, că acela care a
ameninţat poate fi tras la răspundere penală ca instigator la fapta săvârşită
de cel ameninţat.
Ca şi constrângerea fizică, constrângerea morală produce efecte
in personam.
Fapta penală săvârşită sub imperiul constangerii morale, în
condiţiile şi împrejurările descrise mai sus, nu constituie infracţiune, fiind
săvârşită fără vinovăţie.

6. Cazul fortuit

6.1 Noţiune şi condiţii

În cuprinsul art.47 C.pen. se stabileşte că nu constituie infracţiune

fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat este consecinţa unei
împrejurări care nu putea fi prevăzută. Cu alte cuvinte, există caz fortuit
atunci când acţiunea sau inacţiunea unei persoane a produs un rezultat pe
care acea persoană nu l-a conceput şi nici nu l-a urmărit, rezultatul faptei
sale datorându-se unor împrejurări neaşteptate, care nu au putut fi
prevăzute.1
Caracterul penal al faptei este înlăturat pentru că făptuitorul a fost
în imposibilitate de a prevedea intervenţia unei acţiuni străine care a
1. Alexandru Boroi, op.cit., p.242-243.
1. Vintilă Dongoroz şi colectiv, op.cit., p.383.

175
produs rezultatul, această intervenţie suprapunându-se peste activitatea sa.
Într-un asemenea context lipseşte factorul intelectiv, adică lipseşte
vinovăţia, acesta fiind de fapt argumentul juridic pe baza căruia se înlătură
caracterul penal al faptei.
Condiţiile absolut necesare existenţei cazului fortuit sunt
următoarele:
a- Prin acţiunea sau inacţiunea făptuitorului trebuie să se fi
săvârşit o faptă penală, sancţionată ca atare de legea penală, fiindcă doar
într-o asemenea împrejurare se pune problema înlăturării caracterului
penal al faptei.
b- Fapta săvârşită să fie rezultatul unei acţiuni sau inacţiuni
peste care s-a suprapus o anumită împrejurare care a provocat rezultatul
periculos, această împrejurare neputând fi prevăzută.
c- Făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea
intervenţia împrejurării care a determinat producerea rezultatului.
Imposibilitatea de prevedere trebuie să fie obiectivă, adică făptuitorul,
oricât de inteligent ar fi fost, în cazul respectiv nu putea să prevadă
intervenţia acelei energii străine care a condus la producerea rezultatului
dăunător. De exemplu, în cazul unui accident de circulaţie, nu se poate
reţine infracţiunea de ucidere din culpă în sarcina şoferului dacă accidentul
care a produs moartea se datorează unei defecţiuni tehnice de construcţie a
motorului sau sistemului de frânare, datorită cărora conducătorul
autovehiculului a pierdut posibilitatea de control al acestuia.
Constatarea cazului fortuit are loc întotdeauna după ce fapta s-a
produs, iar între împrejurarea fortuită şi rezultatul efectiv al acţiunii sau
inacţiunii făptuitorului trebuie să existe o legătură de cauzalitate care să
demonstreze că dacă nu ar fi intervenit acea împrejurare, rezultatul nu s-ar
mai fi produs.2

6.2 Efectele juridice ale cazului fortuit

Atunci când se constată existenţa cazului fortuit, caracterul penal

2. G. Voinea, Cazul fortuit şi culpa, R.D.P. nr.2/1996, p.100.

176
al faptei săvârşite este înlăturat, apreciindu-se că fapta a fost săvârşită fără
vinovăţie. Dacă situaţia cazului fortuit nu este în concurs cu o altă cauză de
înlăturare a răspunderii penale, atunci se exclude şi posibilitatea
răspunderii civile pentru prejudiciile materiale cauzate.
Efectele cazului fortuit operează in rem, faţă de toţi aceia care au
luat parte la săvârşirea faptei.

7. Iresponsabilitatea

7.1. Noţiune şi condiţii

Iresponsabilitatea este, potrivit art.48 C.pen., o cauză care înlătură

caracterul penal al faptei, stabilindu-se că: nu constituie infracţiune fapta
prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei,
fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea
seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele.
Prin iresponsabilitate se înţelege starea de incapacitate psihică
(psihofizică) a unei persoane, care nu poate realiza sensul, valoarea sau
urmările acţiunilor sale (lipsa de discernământ sau starea de inconştienţă)
sau care volitiv, nu îşi poate determina şi coordona în mod normal voinţa
în raport cu acţiunile sau inacţiunile sale pe care le întreprinde
(impulsivitate irezistibilă sau indiferenţă totală).
Persoana care săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală în stare
de incapacitate psihică, nu posedă însuşirile psihice (inteligenţa, conştiinţa,
raţiune) necesare pentru a aprecia eventualele consecinţe ale săvârşirii
faptei penale,
Persoana care este dovedită incapabilă psihic nu poate fi trasă la
răspundere penală, pentru că aceasta nici nu mai este receptivă la
ameninţarea sancţiunilor penale şi nici nu mai intră ca un mobil în procesul
de determinare a voinţei, teama de pedeapsă.1
Cauzele care pot sta la baza stării de iresponsabilitate pot fi
diferite: boli neuropsihice (nebunie, nevroze, psihoze etc.), tulburări
psihice provocate de intoxicaţie (alcool, substanţe toxice, stupefiante,
alimente alterate etc.), fenomene fiziologice (somn natural, somn hipnotic,
leşin etc.) sau stări de dezvoltare redusă a psihicului datorită unor
anomalii (cretinism, infantilism, idioţenie, debilitate mintală etc.). În raport

1. Vezi pe larg Vintilă Dongoroz şi colectiv, op.cit., p.392-394.

177
cu aceste cauze, starea de iresponsabilitate poate fi permanentă sau
trecătoare, înnăscută sau survenită. În cazul nostru, starea de
iresponsabilitate trebuie să fie totală, adică să lipsească complet
capacitatea psihică, pentru ca aceasta să fie o cauză de înlăturare a
caracterului penal al faptei.
Potrivit art.48 C.pen. pentru a exista starea de iresponsabilitate
trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii:
a- Să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală;
b- Datorită stării de incapacitate psihică, făptuitorul să nu fi fost
în stare să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu a putut să
fie stăpân pe ele;
c- Starea de incapacitate psihică a făptuitorului să se datoreze
alienaţiei mintale sau altor cauze, care determină stări anormale. Nu
poate constitui stare de iresponsabilitate lipsa de maturitate psihică în cazul
unui minor, ignoranţa sau eroarea de fapt;
d- Starea de incapacitate psihică a persoanei să existe în
momentul săvârşirii faptei, adică tot timpul cât durează executarea sau
omisiunea de a efectua actele prin care s-a săvârşit ori s-a contribuit la
săvârşirea faptei. Dacă în cursul săvârşirii faptei, făptuitorul îşi recapătă
capacitatea psihică şi totuşi continuă săvârşirea faptei, atunci nu mai avem
caz de iresponsabilitate care să înlăture caracterul penal al faptei. La fel,
făptuitorul care a ajuns în stare de inconştienţă psihică din culpa sa, nu se
află în stare de iresponsabilitate, ca de exemplu, o soră medicală care a luat
un somnifer puternic (sau narcotic) şi nu se poate trezi la timp pentru a
administra o injecţie sau un tratament medical unui grav bolnav. În cazul
acesta, starea de iresponsabilitate este doar aparentă, fiindcă, în realitate,
făptuitorul a avut reprezentarea faptei sale şi putea să-i prevadă urmările. 1

7.2. Efectele juridice ale stării de iresponsabilitate

Iresponsabilitatea făptuitorului înlătură caracterul penal al faptei.

Această cauză este una pur personală şi nu profită de ea şi ceilalţi
făptuitori, care, vor răspunde penal pentru fapta lor pentru o participaţie
improprie potrivit dispoziţiilor art.31 C.pen.
Dacă făptuitorului iresponsabil nu îi pot fi aplicate pedepse,
totuşi, faţă de acesta se pot lua măsurile de siguranţă prevăzute de legea
penală.
1. Alexandru Boroi, op.cit., p.247.

178
 Răspunderea civilă în cazul iresponsabilităţii se pune fie faţă de
făptuitor, fie faţă de persoanele care aveau în supraveghere pe făptuitorul
iresponsabil, făcându-se cercetări dacă aceste persoane au vreo culpă în
producerea pagubei materiale cauzate.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, dacă ajunge
la concluzia că persoană învinuită sau inculpată este iresponsabilă şi nu a
săvârşit fapta care i se impută, dacă apreciază că acea persoană ar putea fi
periculoasă, poate să dispună măsura internării obligatorii sau supunerea la
un tratament de specialitate.
Starea de iresponsabilitate trebuie dovedită în cursul procesului
penal.
Orice persoană cercetată penal este presupusă, până la dovada
contrarie, că are capacitatea psihică necesară unor asemenea împrejurări.
Dacă există îndoieli, atunci, obligatoriu, organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată trebuie să dispună efectuarea unei expertize medico-
legale (art.117 C.proc.pen.).

8. Beţia

8.1. Noţiune şi condiţii

Conform dispoziţiile art.49 C.pen., nu constituie infractiune fapta

prevăzută de legea penală dacă făptuitorul în momentul săvârşirii faptei,
se găsea, datorită unor împrejurări independente de voinţa sa, în stare de
beţie completă produsă de alcool sau alte substanţe.
Dacă făptuitorul în momentul comiterii faptei, se afla într-o stare
de beţie voluntară, atunci, caracterul penal al faptei nu este înlăturat,
putând să constituie în funcţie de împrejurări, o circumstanţă agravantă
sau atenuantă.
Beţia, datorită efectelor produse asupra organismului şi a
facultăţilor mintale, în anumite împrejurări, poate să constituie o cauză de
înlăturare a răspunderii penale. Astfel, beţia, datorată altor împrejurări şi
produsă independent de voinţa făptuitorului, poate provoca devieri sau
modificări ale capacitatii psihofizice ale acestuia, astfel încât făptuitorul să
nu mai poată fi stăpân pe acţiunile sau inacţiunile sale. Beţia într-un
asemenea context, are loc independent de voinţa făptuitorului. Dar, şi în
asemenea împrejurări, beţia trebuie să fie completă şi să fie cauzată de
alcool sau alte substanţe, fiindcă, în cuprinsului art. 49 alin. 1 C.pen. se

179
face precizarea că: “nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală dacă, în momentul săvârşirii acesteia, făptuitorul se găsea, datorită
unor împrejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie completă
produsă de alcool sau alte substanţe”.
Pentru ca beţia să fie acceptată drept cauză de înlăturare a răspunderii
penale, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
a – Făptuitorul să se fi găsit în momentul sau, eventual, în timpul
săvârşirii faptei, în stare de beţie produsă de alcool sau alte substanţe;
b – Stare de beţie să fie accidentală;
c – Stare de beţie să fie completă, astfel încât persoană să nu-şi
mai dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori de urmările şi pericolul
social al acestora, sau, să nu poate fi stăpân pe ele;
d – Fapta săvârşită de persoana aflată în stare de beţie să fie din
cele prevăzute de legea penală, fiindcă doar astfel beţia va constitui o
cauză care face ca fapta să nu fie infracţiune;
Nu are semnificaţie juridică aparte dacă fapta s-a consumat sau a
rămas în faza tentativei pedepsibile, sau, dacă făptuitorul are calitatea de
autor, instigator sau complice, esenţial fiind doar ca fapta să fie prevăzută
de legea penală, fiindcă, altfel, ar lipsi una din condiţiile esenţiale ale
existenţei infracţiunii, cerute de legiuitor în cuprinsul art. 17 alin. 1 C.pen.

8.2 Efectele juridice ale beţiei

Starea de beţie completă existentă în momentul săvârşirii faptei

are drept efect înlăturarea caraterului penal al faptei, dacă sunt întrunite
condiţiile cerute de legiuitor.
Starea de beţie accidentală, necompletă, constituie de regulă o
circumstanţă de atenuare, fiindcă, de regulă, fără o asemenea stare,
făptuitorul care a ajuns aici fără voinţa sa, nu ar fi săvârşit fapta.
Starea de beţie voluntară, completă, poate constitui fie o
circumstanţă atenuantă, fie o circumstanţă agravantă.
Starea de beţie voluntară poate să atragă pe lângă pedeapsa pentru
fapta săvârşită în stare de ebrietate şi supunerea la anumite măsuri de
siguranţă, când se constată că făptuitorul, aflat într-o asemenea stare, poate
fi periculos pentru securitatea altor persoane.1
Starea de beţie poate fi dovedită în cursul procesului penal cu
orice mijloace prevăzute de lege, însă, regula este că, starea de alcoolemie
1. Vezi în detaliu Vintilă Dongoroz şi coleciv, op. cit, p.406-407.

180
să fie stabilită prin expertiză medicală.

9. Minoritatea făptuitorului

9.1 Noţiune şi condiţii de existenţă

Art.50 C.pen. stabileşte că: “nu constituie infracţiune fapta

prevăzută de legea penală săvârşită de un minor, care la data comiterii ei
nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal.”
În materia dreptului penal, minoritatea, reprezintă o problemă cu
numeroase implicaţii, fiind creat un titlu special, care reglementează
această importantă instituţie juridică (Titlul V C.pen. şi Titlul IV, capitolul
II C.proc.pen.).
Lipsa de discernământ a minorului constituie principala cauză
care înlătură vinovăţia făptuitorului şi, ca urmare, inclusiv caracterul penal
al faptelor săvârşite.
În cazul minorităţii făptuitorului este necesar a fi îndeplinite
următoarele condiţii:
a- Minorul să fi comis o faptă prevăzută de legea penală, fiindcă,
potrivit art.17 alin.1 C.pen. doar acele fapte pot fi apreciate ca fiind
infracţiuni.
b- Minorul nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a răspunde
penal.
Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal
(art.99 C.pen.), şi cei cu vârsta între 14-16 ani răspund penal numai dacă
se dovedeşte că au săvârşit fapta cu discernământ. După împlinirea vârstei
de 16 ani, minorii răspund penal potrivit unui sistem specific de sancţiuni.
c- Minoritatea făptuitorul trebuie să existe în momentul săvârşirii
faptei şi pe întreaga perioada de executare a acesteia.
Dacă actele succesive prin care săvârşeşte o infracţiune se
prelungesc şi peste perioada de minoritate, când nu răspunde penal, deci
peste 14 ani, va fi răspunzător numai pentru activitatea infracţională
desfăşurată în perioada în care a răspuns penal.

9.2 Efectele minorităţii

Fapta săvârşită de o persoană în perioada în care era minor, nu

constituie infracţiune, minoritatea fiind o cauză care înlătură caracterul

181
penal al faptei.
Efectele juridice ale minorităţii sunt doar faţă de făptuitorul minor
(in personam), iar dacă la săvârşirea faptei au participat şi alte persoane,
acestea răspund penal.
Pentru minorul care a săvârşit o faptă penală, răspund civil
persoanele care, la data săvârşirii faptei, îl aveau în supraveghere.

10. Eroarea de fapt

10.1 Problematică introductivă

În cuprinsul art.51 C.pen., legiuitorul stabileşte că, eroarea de

fapt, constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită de către făptuitor a
existenţei unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul
penal al faptei ori o circumstanţă agravantă în legătură cu aceasta.
Pentru existenţa vinovăţiei, trăsătura esenţială fără de care o faptă
nu poate fi apreciată ca fiind infracţiune şi nici nu se poate răspunde penal,
este necesar ca făptuitorul la momentul săvârşirii faptei, să aibă capacitatea
psihică de a-şi da seama de acţiunea sau inacţiunea sa şi să fie stăpân pe
ele.
Este posibil ca în timpul săvârşirii faptei, făptuitorul să nu aibe
reprezentarea întregii realităţi în care acţiunea sau inacţiunea sa se
derulează, să nu aibe capacitatea psihică de a realiza gravitatea urmărilor
produse şi deci rezultatul periculos produs să nu fie consecinţa unei voinţe
conştiente. Acest lucru se poate datora necunoşterii depline a stării de fapt,
a împrejurărilor în care a avut loc săvârşirea faptei, adică, făptuitorul a
avut o reprezentare greşită în mintea sa cu privire la realitatea din
momentul săvârşirii faptei. Această reprezentare greşită a realităţii din
momentul săvârşirii faptei se poate datora fie din completă necunoaştere a
realităţii, fie din deformarea acesteia. Cunoaşterea greşită poate să aibe
efecte asupra capacităţii psihice a făptuitorului, similare necunoaşterii
complete.
Eroare poate fi consecinţa necunoaşterii complete a situaţiei reale
în care a fost săvârşită fapta (ignoranţa absolută), sau datorită cunoaşterii
inexacte, greşite a unor astfel de situaţii sau împrejurări (ingnoranţa
relativă).
În cazul în care autorul are o “îndoială” cu privire la realitatea
respectivă, aceasta nu poate fi apreciată ca fiind eroare, fiindcă într-un
182
asemenea caz, dacă are o reţinere (îndoială) cu privire la realitatea
respectivă, atunci trebuie să se abţină de la a se manifesta până când
îndoiala dispare, este eliminată.
La fel, nu trebuie să se facă confuzie între necunoaşterea care
detrmina eroarea şi “nepriceperea”, aceasta însemnând că cei care
acţionează îşi dau seama că nu cunosc realitatea respectivă şi totuşi o fac,
deşi au slabe cunoştinţe în domeniu şi nici nu înţeleg situaţia.
De asemenea, nu constituie eroare necunoaşterea care provine din
“neglijenţa” de a se informa de către persoana care este obligată legal sau
profesional să cunoască realitatea, de exemplu, un farmacist nu poate
invoca eroarea privind dozarea unei substanţe în prepararea unui
medicament. 1
În cuprinsul art.51 alin.2 C.pen. se stabileşte că: ”nu constituie o
circumstanţă agravantă împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în
momentul săvârşirii infracţiunii”, făptuitorul urmând să răspundă pentru
forma simplă a infracţiunii.
Dispoziţiile art.51 alin.1 şi 2 C.pen., cu privire la înlăturarea
caracterului penal al faptei sau a caracterului agravant al infracţiunii, îşi
găseşte aplicarea în cazul faptelor penale săvârşite cu intenţie, cât şi
faptelor săvârşite din culpă dacă necunoaşterea situaţiei respective nu este
ea însăşi rezultatul cuplei făptuitorului (art.51 alin.3 C.pen.).2
În cuprinsul art.51 alin. ultim C.pen., se face precizarea că,
necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale, nu înlătură caracterul
penal al faptei. „Nemo legem censetur ignorare”, adică, nimeni nu poate
invoca necunoaşterea legii.

10.2 Condiţiile necesare existenţei erorii de fapt

Pentru ca eroarea de fapt să înlăture caracterul penal al faptei,

sunt necesare a fi îndeplinite următoarele condiţii:
a- Făptuitorul să fi săvârşit fapta prevăzută de legea
penală, condiţie absolut necesară tuturor cauzelor care înlătură
răspunderea penală.
b- Făptuitorul să nu fi cunoscut sau să fi cunoscut greşit
existenta vreunei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul
penal al faptei respective sau o circumstanţă agravantă. De exemplu, în
1. Idem, p.415-416.
2. Alexandru Boroi, op.cit., p.253.

183
cazul infracţiunii de tăinuire este necesar ca făptuitorul să fi cunoscut că
bunul dobândit provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală. La fel, în
cazul circumstanţei agravante prevăzute de art.51 lit.c C.pen. este necesar
ca infractorul major să cunoască faptul că persoana împreună cu care a
comis infracţiunea era minoră.1
Prin “stare” se înţelege felul în care se prezintă o persoană sau un
bun în raport cu realităţile date, de exemplu: starea civilă a unei persoane
sau starea tehnică a unui bun etc.
“Situaţia” este poziţia unei persoane, a unui bun sau a unei
instituţii la un anumit moment, în cadrul relaţiilor sociale sau al realităţilor
obiective, cum ar fi: situaţia de funcţionar public, de persoană căsătorită,
de rudă apropiată, de bun provenit dintr-o infracţiune, de produs ce nu face
obiectul comerţului particular etc.
“Împrejurarea” - reprezintă acele elemente externe ale faptei ce o
particularizează, ca de exemplu: în timpul nopţii, în loc public, în
exerciţiul funcţiunii, fără autorizaţie etc.
c - Eroarea de fapt trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei,
astfel că făptuitorul nu a cunoscut sau a cunoscut greşit, în acel moment al
acţiunii sale, existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde
caracterul penal al faptei sau o circumstanţă agravantă în legătură cu
aceasta.
Eroarea poate exista şi înaintea săvârşirii faptei penale, însă,
aceasta nu este suficientă pentru înlăturarea caracterului penal al faptei sau
a circumstanţei agravante, eroarea trebuind să persiste şi pe momentul
săvârşiri faptei.

10.3 Clasificarea erorii de fapt în dreptul penal

Doctrina penală face distincţie între mai multe feluri de eroare,

folosindu-se de următoarele criterii 2:
A – Eroare de fapt şi de drept, adică după obiectul asupra căruia
poartă eroarea.
a – Eroarea de fapt există când în momentul comiterii
faptei, făptuitorul nu a cunoscut sau a cunoscut greşit o stare, situaţie sau
împrejurare de care ţinea caracterul penal al faptei sau caracterul calificat
al acesteia.
1. Ibidem, p.255.
2. Vezi în detaliu Vintilă Dongoroz şi colectiv, vol I, p.415 şi Alexandru Boroi, op.cit., p.254.

184
 b – Eroarea de drept constă în necunoaşterea sau
cunoaşterea greşită a unei norme de drept.
Eroarea de fapt înlătură caracterul penal al faptei pe când eroarea
de drept nu produce acest efect, vizând doar o normă penală.
B – Eroarea în funcţie de ”întinderea efectelor juridice”, poate fi
eroare principală şi eroare secundară.
a – Eroarea este principală atunci când se poartă asupra
unui element constitutiv al infracţiunii, iar incidenţa sa are ca efect
înlăturarea caracterului penal al faptei.
b – Eroarea este secundară când priveşte o circumstanţă
agravantă legală, iar existenţa ei are ca efect înlăturarea caracterului
calificat al faptei concret săvârşite.
C – Eroarea în raport cu factorii care au determinat-o, poate fi:
eroare prin necunoaştere şi eroare prin amăgire.
a – Eroarea prin necunoaştere – provine din lipsa de
cultură;
b – Eroarea prin amăgire – a fost provocată printr-o
acţiune de înşelare, de speculare a bunei credinţe, exercitată de o persoană
asupra altei persoane;
D – Potrivit criteriului “posibilităţii de evitare” a erorii, avem
eroare de neînlăturat (invincibilă) şi eroare înlăturabilă;
a – Eroarea de neînlăturat există atunci când
necunoaşterea a fost completă, astfel încât era exclus ca în mintea
persoanei aflate în eroare să apară un cât de nesemnificativ semnal de a
proceda cu privire la ceea ce ignora (de exemplu, cineva a luat din cuier un
pardesiu pe care îl credea al său, însă, în realitate acesta aparţinea altei
persoane dar semăna identic cu al său).
b – Eroarea înlăturabilă – atunci când cel aflat în eroare,
dacă ar fi fost atent, şi-ar fi dat seama că bunul respectiv nu este al său ori
ar fi simţit nevoia să verifice pentru a elimina îndolaia.

10.4 Efectele juridice ale erorii de fapt

Eroarea de fapt înlătură caracterul penal al faptei şi exclude

răspunderea penală atunci când prin obiectul sau priveşte un element
constitutiv al faptei prevăzute de legea penală, element fără de care nu
185
poate exista infracţiunea respectivă.
Când eroarea priveşte o împrejurare agravantă, ea atrage
înlăturarea efectului agravant al acesteia (art.51 alin.2 C.pen.).
Eroarea de fapt este întotdeauna o cauză personală şi nu are
aplicabilitate şi la ceilalţi făptuitori.
Eroarea de fapt nu înlătură răspunderea civilă, fiindcă, în
majoritatea cazurilor, aceasta provine dintr-o cauză imputabilă celui care
s-a aflat în eroare. Dacă eroarea a fost provocată de o altă persoană,
aceasta va răspunde civil de fapta celui indus în eroare.
Pornirea procesului penal prin începerea urmăririi penale are loc
chiar dacă făptuitorul se apără susţinând existenţa unei erori de fapt.
Dacă se constată existenţa erorii de fapt, organul de urmărire
penală dispune, prin ordonanţă, scoaterea de sub urmărire penală şi
instanţa va pronunţa achitarea în temeiul art.11, alin.2, lit.a, cu trimitere la
art.10, alin.1, lit.e, C.pen.
Când se constată situaţia descrisă în art.51 alin.2 C.pen., care are
ca efect înlăturarea unei circumstanţe agravante, organul de urmărire
penală sau instanţa de judecată, după caz, vor ţine seamă de încadrarea
juridică a faptei şi a consecinţelor legate de această încadrare (de exemplu,
prin înlăturarea agravantei, fapta primeşte calificarea simplă şi poate
beneficia de amnistie, pe când în formă agravată nu ar fi putut beneficia de
aceasta)1.

Bibliografie selectivă recomandată

1.Vintilă Dongoroz şi colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului

penal român. Partea generală. Vol. I – Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1969, p. 331 – 414.
2. Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală. Editura C. H.
Beck, Bucureşti, 2008, p.227 – 257.
3. George Antoniu, Eroarea în dreptul penal, R.D.P. nr. 1/1994.
4. S. Bogdan, Legitima apărare, Caracterul penal al faptei, R.D.P.
nr.2/2002 p.69.
1. Vintilă Dongoroz şi colectiv, op.cit., vol.I, p.423-425.

186
 5. S. Corlăţeanu, Starea de necesitate. Obligaţia de a înfrunta
pericolul, R.D.P. nr.4/1999, p.92.
6. F.D. Dăscălescu, Legitima apărare în contexul evoluţiei
legislative, Dreptul, nr.1/2004, p. 116.
7. Lavinia Valeria Lefterache, Drept penal. Partea generală,
Editura Universul juridic, Bucureşti, 2009, p.215 – 269.
8. Teodor Vasiliu şi colectiv, Codul penal. Comentat şi adnotat.
Partea generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.327 – 381.

Capitolul XI

Participaţia penală

1. Caracterizare generală

187
 Participaţia penală sau pluralitatea ocazională de infractori există
atunci când o infracţiune este săvârşită de un număr mai mare de persoane
decât atât cât era necesar în raport cu natura faptei respective.
Comparativ cu alte forme ale pluralităţii de infractori, în cazul
participaţiei penale, împrejurările în care fapta penală ar putea fi săvârşită
are un caracter ocazional, întâmplător, în care săvârşirea infracţiunii prin
cooperarea între mai multe persoane pare mai avantajoasă sub raportul
comiterii faptei sau al ascunderii urmelor ei1.
Participaţia penală presupune săvârşirea infracţiunii cu intenţie de
către participanţi, fiindcă o contribuţie neintenţionată la comiterea unei
fapte penale este incompatibilă cu ideea de participaţie penală. În cazul
infracţiunilor săvârşite din culpă, participaţia apare ca o contribuţie
involuntară din culpa a doua sau mai multor persoane, care, în mod
nemijlocit, comit fapta prevăzută de legea penală.

2. Felurile participaţiei penale

În doctrină, participaţia penală apare analizată din mai multe

puncte de vedere, făcându-se deosebire între diferitele genuri şi feluri de
participaţie, folosindu-se următoarele criterii:
A. După criteriul atitudinii psihice, cu voinţă comună de a
coopera, faţă de rezultatul faptei comune avem: participaţia proprie şi
participaţia improprie.
a - participaţia proprie - există atunci când toţi
participanţii acţionează cu aceeaşi voinţă, anume cu intenţie sau din culpă;
b - participaţia improprie – avem atunci când unul din
participanţi (autorul) săvârşeşte fapta penală din culpă sau fără vinovăţie,
iar ceilalţi participanţi (instigator şi complice) determină, înlesnesc sau
ajută în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea ei.
B. După criteriul contribuţiei participanţilor, se disting:
a – participaţie omogenă – când toţi participanţii
contribuie la săvârşirea faptei penale în aceeaşi calitate şi
b – participaţie eterogenă – când participanţii îşi aduc o
contribuţie diferenţiată, cooperând la săvârşirea faptei în calităţi diferite –
autor, instigator sau complice
C. După felul participării la săvârşirea infracţiunii, avem:
1. Vintilă Dongoroz si colectiv, op. cit. p. 187.

188
 a - participaţie spontană – caz în care, contribuţia
participanţilor este una spontană, în timpul executării faptei şi fără o
înţelegere prealabilă şi
b – participaţia preordinată – în care contribuţia
participanţilor este dată în urma unei înţelegeri prealabile
D – După momentul în care este dată contribuţia la săvârşirea
infracţiunii, avem:
a – participaţia anterioară – când contribuţia este dată
înainte de a se trece la punerea în executare a intenţiei de a săvârşi acea
faptă penală şi
b – participaţia concomitentă – când contribuţia
participanţilor este dată în timpul executării faptei.
E – După importanţa contribuţiei participanţilor la săvârşirea
faptei şi la producerea rezultatului există:
a - participaţia principală – când prin contribuţia
participantului se realizează conţinutul infracţiunii, fiind specifică autorilor
şi coautorilor faptelor penale şi
b - participaţia secundară – când contribuţia
participanţilor nu a constat în realizarea acţiunii sau a inacţiunii prin care a
fost săvârşită fapta. Acest fel de participaţie este specific instigatorilor şi
complicilor.
Sunt considerate ca forme principale de participaţie: coautoratul
faţă de celelalte forme de participaţie (instigarea şi complicitatea) şi
instigarea faţă de complicitate.
Participarea la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni prin două activităţi
diferite, una specifică instigării şi cealaltă complicităţii, nu constituie
concurs de infracţiuni, ci forma de participare principală a instigării
absoarbe şi forma secundară de participaţie, respectiv complicitatea1.

3.Natura juridică a participaţiei penale

Doctrina dreptului penal a abordat două puncte de vedere cu privire

la natura juridică a prestaţiei penale: acela al complicităţii la delict distinct
şi, celălalt, al unităţii de infracţiune.
În primul caz, complicitatea ca delict distinct, unii autori susţin că în

1. Vezi în mod detaliat C. Mitrache, op.cit., p.243-244.

189
caz de participaţie se comit atâtea infracţiuni câţi participanţi au contribuit
la săvârşirea faptei1.
Al doilea punct de vedere, unitatea de infracţiune, este nu numai
susţinut de aproape toţi teoreticienii dreptului penal modern, ci este
adoptat şi de aproape toate codurile penale moderne, considerând pe bună
dreptate că, toţi participanţii, răspund pentru săvârşirea aceleiaşi
infracţiuni, fiindcă participaţia este un mod de comitere a faptei penale şi
nu o infracţiune.
Codul penal român, în conţinutul art.23 prevede că: „participanţii
sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală”. Acest punct oficial de vedere care susţine unitatea
infracţiunii în caz de participaţie dă naştere următoarelor consecinţe
juridice:
a – infracţiunea este considerată comisă la data consumării ei sau
a rămânerii în formă de tentativă, indiferent de momentul în care fiecare
participant şi-a adus contribuţia;
b – prescripţia răspunderii penale începe să curgă din momentul
consumării infracţiunii sau a rămânerii acesteia în stare de tentativă iar
întreruperea prescripţiei faţă de un participant are efecte faţă de toţi (art.
123 alin.2 C.pen.);
c – instanţa nu poate împărţi prejudiciul între participanţi, de
aceea când amnistia sau graţierea este condiţionată de mărimea
prejudiciului produs prin infracţiune, instanţa nu îl poate împărţi între
participanţi pentru ca aceştia să poată beneficia de actul de clemenţă;
d - când sunt produse prejudicii pentru care se pune problema
răspunderii civile, toţi participanţii vor răspunde în solidar;
e - dacă instigarea şi complicitatea au avut loc sub imperiul unei
legi , iar executarea acţiunii sub acela al unei alte legi, atunci, tuturor, se
va aplica legea care sancţionează actele de executare;
f - locul săvârşirii faptei este acela unde s-a comis actul de
executare;
g - plângerea prealabilă îndreptată împotriva unui participant, este
considerată ca fiind îndreptată împotriva tuturor, conform solidarităţii
active care există între participanţi;
h - o probă care ţine de fapta comisă, dacă este invocată de un
participant, poate fi invocată şi de ceilalţi, iar dacă este în defavoarea unuia
1. Alexandru Boroi aminteşte aici opiniile Carrara, Getz, Foerback, I. Tanoviceanu, V. Dongoroz şi
T. Pop in Drept penal comparat, vol II, Cluj, p.807.

190
pote fi opusă şi celorlalţi;
i - nu este posibilă participarea la vreuna din formele participaţiei,
de exemplu, complicitatea la un act de complicitate va fi tot o complicitate
la acţiunea comisă de autor ;
j - tuturor participanţilor li se aplică aceiaşi pedeapsă şi în aceleaşi
limite legale prevăzute de lege pentru fapta comisă de ei, cu excepţia
cazurilor când au participat persoane majore cu minori responsabili din
punct de vedere penal, fiindcă la cei majori li se aplică pedepse iar la
minori numai măsuri educative.

4. Condiţiile generale ale participaţiei penale

Din dispoziţiile art.23-26 şi art.31 C.pen. rezultă că, pentru existenţa

participaţiei penale, este necesară existenţa următoarelor condiţii :
a- Unitatea de faptă prevăzută de legea penală, adică fapta
respectivă comisă este incriminată şi sancţionată ca atare de legislaţia
penală romană. Aceasta înseamnă că, participanţi sunt nu numai aceia care
au săvârşit o infracţiune ci şi aceia care, din diferite motive, nu au calitatea
de subiect al infracţiunii. Aşadar, potrivit textului art.23 C.pen. , legiuitorul
pune accent pe fapta materială săvârşită şi pe cooperarea fizică a
participanţilor, care poate să fie în forma consumată , a tentativei sau chiar
a actelor premergătoare, cu condiţia ca aceste acte premergătoare să fie
incriminate de legea penală. Rezultă de aici că două sau mai multe
persoane pot coopera la consumarea unei infracţiuni de furt, la încercarea
de a ucide o persoană, dar şi la pregătirea unei infracţiuni de spionaj.
Dacă pentru realizarea conţinutului unei infracţiuni se pretinde
subiectului activ o anumită calitate (subiect special), poate să existe
participaţie la o asemenea faptă doar dacă autorul sau coautorul are
calitatea cerută de lege. Astfel, există participaţie la infracţiunea de
delapidare chiar dacă instigatorul sau complicele nu are calitatea de
gestionar sau administrator al bunurilor delapidate. Între acţiunea
(inacţiunea) autorului şi actele participanţilor există o strânsă legătură,
astfel că dacă lipseşte prima, nu poate fi vorba de participaţie.
b - Pluralitatea de făptuitori, adică să contribuie la săvârşirea
infracţiunii cel puţin două persoane care cooperează pentru săvârşirea
faptei prevăzute de legea penală.
Nu este necesar ca toţi făptuitorii să aibe calitatea de infractori ,
fiind suficient ca unul să îndeplinească acele condiţii generale şi speciale

191
cerute pentru existenţa subiectului activ al infracţiunii şi să fi acţionat cu
vinovăţie, cu intenţie.
Actul cooperării la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală poate
avea loc până la momentul consumării sau epuizării faptei, în cazul
infracţiunilor continue, continuate sau de obicei şi poate consta într-o
acţiune sau inacţiune. De regulă, în majoritatea cazurilor, actul cooperării
constă într-o acţiune şi se realizează printr-o coeziune psihică între
participanţi, adică printr-o voinţă comună a acestora de a săvârşi fapta
prevăzută de legea penală.
Cel puţin unul din participanţi trebuie să fi săvârşit fapta cu
intenţie, anume instigatorul sau complicele.1
În cazul în care s-a acţionat în coautorat, este foarte posibil ca toţi
participanţii să fi acţionat cu intenţie sau din culpă. Legătura subiectivă
care se stabileşte între participanţi se poate realiza înaintea actului de
executare sau în orice moment pe parcursul executării acţiunii şi până la
terminarea ei. Nu este necesar, pentru existenţa acestei legături, ca autorul
sau coautorul şi respectiv instigatorul şi autorul să se cunoască.2
Intenţia fiecărui participant este caracterizată de faptul că ei ştiu
că săvârşesc acte caracteristice unui mod de participare, unită cu ştiinţa şi
voinţa de a se asocia pentru comiterea faptei penale prevăzute de lege
penală. Participantul, aşadar, acţionează cu intenţie, voind să lege
activitatea sa de a celorlalţi în săvârşirea faptei antisociale.
Participantul are conştiinţa, reprezentarea urmărilor socialmente
periculoase ale faptei sale, fiind conştient de aportul său la producerea
acelor urmări periculoase.
Participantul, ca şi autorul, prevede că actul său se alătură altuia
într-o acţiune socialmente periculoasă, alăturându-se conştient şi comiţând
fapta cu intenţie directă, fie cu intenţie indirectă.
Nu trebuie ca toţi participanţii să aibe acelaşi mobil şi acelaşi
scop, fiecare putând acţiona din mobiluri diferite şi să urmărească scopuri
diferite.
Concluzionând, apreciem că există participaţie penală atunci când
s-a acţionat şi s-a cooperat în vederea săvârşirii faptei cu intenţie, aspect
care trebuie dovedit pentru fiecare participant în parte. Dacă unii
participanţi au acţionat din culpă, aceasta trebuie constatată la fiecare
1. Vezi în acest sens dispoziţiile art.25 şi art.26 C.pen. care cer în mod expres intenţia în caz de
instigare şi complicitate, precum şi art.31 C.pen. care reglementează participaţia improprie.
2. Vezi C. Mitrache, op.cit., p.247.

192
persoană, fiindcă în acest caz nu există participaţie propriu-zisă ci doar o
cooperare între participanţi, deoarece lipseşte legătura subiectivă dintre
participanţi. Totuşi, existenţa legăturii subiective dintre participanţi nu
înseamnă neapărat şi că există o vinovăţie comună, deoarece vinovăţia este
strict individuală, condiţie esenţială pentru ca individul să răspundă penal
(art.72 C.pen.).
c - Între participanţi este necesar să existe o înţelegere cu privire
la cooperarea acestora în vederea săvârşirii faptei penale. Această
înţelegere poate fi verbală, în scris sau tacită când coeziunea subiectivă a
participanţilor rezultă din atitudinea participanţilor în împrejurarea
respectivă. Înţelegerea poate fi anterioară faptei sau concomitent săvârşirii
acesteia, atunci când apare în cursul executării activităţii infracţionale.
Condiţia aceasta nu este însă absolut obligatorie între toate formele de
participaţie, ci doar în caz de coautorat sau la unele forme ale complicităţii
morale, ca de exemplu promisiunea de ajutor, însă, ea poate să lipsească la
participaţia improprie , dar şi la celelate forme ale participaţiei penale.

5. Autoratul şi coautoratul

5.1. Problematica introductivă. Condiţii

Potrivit codului penal, art.24, autor al infracţiunii este persoana

care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală.
Frecvent, fapta prevăzută de legea penală, este săvârşită în mod
direct de mai multe persoane, situaţie în care ne aflăm în prezenţa
coautoratului .
Coautoratul este acea formă de participaţie penală, când, la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, îşi aduc contribuţia în
mod nemijlocit două sau mai multe persoane.
Autoratul este forma de participaţie esenţială, fără de care,
celelate forme de participaţie nu pot exista: instigarea şi complicitatea.
Caracteristic pentru autor, este că, acesta acţionează cu intenţie (în
cazul participaţiei proprii) şi , în cazul participaţiei improprii, acţionează
din culpă sau vinovăţie .
Coautoratul nu presupune existenţa şi a altor participanţi
(instigatori, complici) însă, nici nu exclude, fiind aşadar posibilă şi
participarea lor alături de coautor.
Condiţia de bază care se pune în cazul coautorului este aceea că,
193
coautoratul, presupune participarea a celor puţin două persoane la
comiterea faptei, această contribuţie constituind de fapt elementul material
al laturii obiective a infracţiunii.1
Totuşi, atât autoratul cât şi coautoratul presupun existenţa unor
condiţii absolut necesare pentru existenţa acestei forme de participaţie
penală, după cum urmează:
a - Activitatea autorilor şi a coautorilor trebuie să fie îndreptată
împotriva aceluiaşi obiect juridic, adică să lezeze aceleaşi relaţii sociale
ocrotite de legea penală(de exemplu, relaţiile privind viaţa personală în
cazul infracţiunii de omor; relaţiile privind siguranţa naţională în cazul
infracţiunii de trădare etc.). Dacă unii coautori lezează şi alte relaţii sociale
apărate de legea penală, aceştia vor răspunde penal potrivit concursului de
infracţiuni.
b - Autorul sau coautorul, în calitate de participanţi la săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală, trebuie să săvârşească în mod
nemijlocit, împreună, fapta prevăzută de legea penală.
Realizarea nemijlocită a acţiunii materiale de către autor sau
coautor trebuie să se facă printr-un act unic.
Actele componente ale procesului de executare pot avea aparenţa
unei succesiuni de manifestări, unele cu caracter de înlesnire, toate acestea
aparţinând executării actului material al infracţiunii, ele nefiind acte
pregătitoare comiterii faptei.
Dacă autorul şi coautorul paralizează energia de opunere
împotriva agresiunilor demarate, acestea sunt acte de coautorat şi nu de
complicitate, fiindcă, celălalt (sau ceilalţi participanţi) prin contribuţia
adusă apare ca o activitate indispensabilă realizării infracţiunii .
În raport cu formele infracţiunii, coautoratul poate exista numai la
executare, adică din acel moment în care începe realizarea acţiunii care
face parte din latura obiectivă a infracţiunii, executare care indică existenţa
cel puţin a tentativei ca formă a infracţiunii.2
c - Între coautori trebuie să existe o legătură subiectivă , absolut
necesară, fiindcă, în lipsa acesteia, coautoratul nu este posibil. Putem avea
fapte distincte ca urmare a cooperării materiale, însă nu coautorat, iar
actele lor vor fi doar conexe. De exemplu, latura subiectivă nu este
realizată în cazul infracţiunii de omor, când inculpatul „X” a provocat
victimei o vătămare a integrităţii corporale mai înainte ca inculpatul „Y”
1. C. Mitrache, op.cit., p.244.
2 Alexandru Boroi, op.cit., a se vedea în detaliu pag. 272-277.

194
să-i fi aplicat lovitură mortală, fiindcă între X şi Y nu a existat o înţelegere
prealabilă, sau, măcar, primul să aibe reprezentarea în mintea sa că fapta
va fi săvârşită de celălalt participant.
Sub aspect subiectiv, este necesar ca, în caz de coautorat, toţi
participanţii să acţioneze cu aceeaşi formă de vinovăţie, cu intenţie sau din
culpă. Se impune deci a face precizarea că, coautoratul poate exista şi în
cazul infracţiunilor din culpă, dacă două sau mai multe persoane, au
săvârşit fiecare, simultan sau succesiv, acte de executare care au avut
acelaşi rezultat periculos, existând astfel o culpă comună.
Dacă legătura subiectivă dintre participanţi s-a realizat după
executarea acţiunii, nu mai avem coautorat, fiindcă acţiunile autorilor
trebuie să fie coordonate subiectiv înainte sau în timpul executării acţiunii.
Toţi participanţii la săvârşirea unei infracţiuni trebuie să acţioneze
simultan şi conjugat pentru realizarea scopului propus şi acceptat de
fiecare dintre ei. De altfel, toţi acţionează cu aceiaşi formă de vinovăţie: fie
cu intenţie, fie din culpă.
Dacă în scopul săvârşirii faptei coautorul se desistează, pentru a fi
apărat de răspunderea penală, coautorul trebuie să-i împiedice pe ceilalţi să
săvârşească fapta prevăzută de legea penală.

5.2. Infracţiuni care nu pot fi comise în coautorat

În practica judiciară pot fi situaţii în care coautoratul la săvârşirea

unei infracţiuni să nu fie posibil, deşi celelalte forme ale participaţiei
penale (instigarea şi complicitatea) pot fi prezente.
Nu pot fi comise în coautorat infracţiunile cu autor unic, adică
acele infracţiuni care nu pot fii săvârşite nemijlocit decât de o singură
persoană, ca de exemplu: mărturia mincinoasă, dezertarea, prostituţia,
violul, contaminarea venerică etc.
Aceste infracţiuni sunt caracterizate prin aceea că, acţiunea
infractorului, în materialitatea ei, nu poate fi comisă decât de o singură
persoană în acelaşi timp. Totodată, în asemenea cazuri, pluralitatea de
infractori generează pluralitatea de infracţiuni, fiecare făptuitor fiind
autorul unei infracţiuni de sine stătătoare.
De asemenea, coautoratul nu este posibil în cazul infracţiunilor
omisive, al căror element material apare prin neîndeplinirea unei obligaţii
de a face, impusă cu caracter personal, ca de exmplu infracţiunea de
nedenunţare, prevăzută şi sancţionată de art.170 C.pen. La fel, nu pot fi
195
comise în coautorat infracţiunile care presupun un subiect calificat
(gestionar, funcţionar) decât dacă autorii faptelor au această calitate cerută
de lege. De exemplu, în cazul infracţiunii de delapidare, ceilalţi
participanţi pot avea calitatea de autori doar dacă sunt gestionari, altfel
aceştia vor fi consideraţi complici.1

6. Instigarea

6.1. Noţiune şi condiţii

Instigarea este acea formă a participaţiei penale ce constă în fapta

unei persoane, care, cu intenţie, determină, prin orice mijloace o altă
persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, noţiune
desprinsă din dipoziţiile art.25 C.pen. Caracteristic instigării este aceea că,
instigatorului, îi aparţine hotărârea de a săvârşi o infracţiune, pe care o
transmite altei persoane, numită instigat, care, fiind determinată să comită
fapta prevăzută de legea penală, trece în mod concret la săvârşirea ei,
devenind autorul infracţiunii.
În doctrina de specialitate, datorită faptului că hotărârea de a
comite fapta aparţine instigatorului, acesta mai este denumit şi autor moral
al infracţiunii, fiindcă el realizează cauzalitatea psihică înaintea cauzalităţii
fizice, adică punerea în practică a actelor de executare. De altfel,
instigatorul este acela care face să se nască şi apoi să se realizeze latura
subiectivă a infracţiunii.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească instigarea sunt:
a - Între obiectul juridic al faptei săvârşite de autor şi obiectul
juridic al instigării să existe idealitate, deoarece autorul nu face altceva
decât să execute fapta hotărâtă de instigator. În cazul în care autorul
execută o altă faptă decât aceea la care a fost determinat, nu avem instigare
urmată de executare şi ca urmare nu va răspunde penal pentru fapta
săvârşită de autor.
b - Actul de instigare presupune existenţa a cel puţin doi subiecţi
(două persoane), una care instigă - insigatorul, şi cealaltă asupra căreia se
face instigarea - instigatul.
Instigator poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile
cerute de lege pentru a fi subiect al infracţiunii.

1. A se vedea Alexandru Boroi, op.cit., p.277.

196
 Instigarea poate să existe la toate genurile de infracţiuni şi poate
să fie săvârşită de una sau mai multe persoane care determină simultan sau
succesiv aceeaşi persoană la săvârşirea unei infracţiuni. Dacă instigatorii
au acţionat cu înţelegere între ei, au aceeaşi calitate, coinstigatori. Dacă au
acţionat independent nu există coinstigare, ci un concurs de instigări.
Instigată poate fi orice persoană fizică, indiferent dacă
îndeplineşte sau nu condiţiile generale de a fi subiect al infracţiunii, dar
asupra căreia se exercită actul de instigare. Ca urmare, persoană instigată
poate fi şi un minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani, o persoană
iresponsabilă sau o persoană lipsită de libertatea de voinţă sau de acţiune.
Când instigarea se adresează unui număr nedeterminat de
persoane, deci o instigare colectivă, nu avem forma de participaţie penală
cerută de lege, ci o infracţiune de sine stătătoare, adică infracţiunea de
instigare publică şi apologia infracţiunilor, faptă prevăzută şi pedepsită de
art.324 C.pen.
Instigarea se poate realiza prin metode diferite, plecând de la aşa
zisele simple sfaturi şi continuând cu îndemnurile, rugăminţile, insinuările
sau chiar constrângere sau corupere (promisiunea de daruri băneşti sau
alte bunuri) etc. Determinarea se poate realiza şi prin cuvinte, acte scrise,
gesturi sau semne cu o semnificaţie neîndoielnică.
Pentru a exista instigare, aceasta trebuie să se refere la o faptă
prevăzută de legea penală, care poate fi săvârşită de cel instigat ca autor,
fiindcă, altfel, dacă fapta nu este prevăzută de legea penală, instigatorul nu
poate fi tras la răspundere penală. Fapta trebuie să fie indicată astfel încât
cel instigat să-şi poată da seama de consecinţele sale socialmente
periculoase.
În cazul infracţiunii de determinare a sinuciderii(art.170 alin.1
C.pen.) înţelesul noţiunii de instigare este mult mai amplu, acesta
realizându-se atât prin îndemn convingere etc., cât şi prin acte de tortură,
scandaluri repetate, bătăi care pot împinge o persoană în pragul disperării,
culminând cu sinuciderea etc.
Ordinul superiorului când este contrar legii şi totuşi subordonatul
îl execută, cu toate că realizează că este ilegal, constituie instigare.
c - Activitatea instigatorului să aibă drept urmare determinarea
instigatului de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală, pe care ulterior o
va executa.
Fapta comisă în asemenea împrejurări poate fi una consumată sau
o faptă penală rămasă în stadiul de tentativă, dacă tentativa este pedepsită .
197
 d - Activitatea de determinare să fie săvârşită cu intenţie, adică
instigatorul să conştientizeze că prin activitatea sa îl determină pe instigat
să comită o faptă prevăzută de legea penală.
Nu poate exista instigare din culpă, fiindcă lipseşte voinţa,
conştiinţa de a determina o persoană să săvârşească o faptă prevăzută de
legea penală.
Instigatorul poate să acţioneze cu intenţie directă, indirectă din
culpă sau chiar fără vinovăţie, aşa cum este cazul participaţiei improprii,
prevăzută de art.31 C.pen.
Nu are relevanţă motivul sau scopul urmărit de instigator, deşi,
uneori este posibil ca scopul şi motivul să coincidă cu cele ale instigatului.

6.2. Formele instigării

În raport cu reuşita sau nu a determinării unei persoane de a

săvârşi o faptă prevăzută de legea penală, avem: instigare urmată de
executare, instigare neurmată de executare şi instigare neizbutită
(aparentă).
A. Instigarea urmată de executare, avem atunci când instigatorul
îl determină pe instigat să execute infracţiunea pe o care doreşte
instigatorul
B. Instigarea neurmată de executare, adică, activităţile de
instigare nu au mai fost urmate de cel instigat, ca urmare a desistării
acestuia împiedicând voluntar producerea rezultatului, sau, din alte
motive, nu s-a mai trecut la executare, ca de exemplu, instigatul, a fost
trimis în provincie în intres de serviciu etc.
Nefiind săvârşită o faptă penală, nu există participaţie penală, însă,
totuşi, art.29 C.pen , stabileşte că în cazurile menţionate mai sus, există
formă de instigare şi ca urmare răspunderea penală pentru instigator este
atrasă. Actele de instigare făcute în asemenea cazuri (desistare şi
împiedicarea voluntară a rezultatului sau alte motive –plecarea într-o altă
localiatate în interes de serviciu) au valoarea unor infracţiuni independente
datorită pericolului social determinat de aptitudinea lor potenţială de a
duce la săvârşirea unor fapte penale, atrăgând răspunderea penală în
condiţiile art.29 alin.1 C.pen.
În asemenea cazuri, instigatul, nu răspunde penal, însă, desistarea
şi împiedicarea de către autor a producerii rezultatului, faţă de instigator
are un efect mai limitat, instigatorul beneficiind de reducerea pedepsei, iar
198
răspunderea penală fiind atrasă numai în condiţiile în care fapta la care a
instigat este sancţionată de legea penală cu o pedeapsă cu închisoarea mai
mare de doi ani. În asemenea situaţii pedeapsa care se aplică instigatorului
este cuprinsă între minimul general al pedepsei şi minimul special al
pedepsei prevăzute pentru infracţiunea la care a instigat. Dacă, spre
exemplu, pedeapsa prevăzută de lege pentru o infracţiune este detenţia pe
viaţă , instigatorului i se aplică o pedeapsă între doi şi zece ani .
C. Instigarea neizbutită (aparentă) există atunci când instigatorul
determină la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală însă persoana
asupra căreia s-a exercitat determinarea nu acceptă săvârşirea infracţiunii.
Datorită faptului că acţiunea instigatorului nu a avut ecou în conştiinţa
altei persoane, instigatorul nu va fi pedepsit.
În unele situaţii expres prevăzute de lege, instigatorul va fi tras la
răspundere penală, aşa cum este cazul dispoziţiilor art.261 C.pen
(îndemnul la practicarea prostituţiei), când, de fapt se realizează acte de
autorat la această infracţiune.1

7. Complicitatea

7.1. Noţiune şi condiţii

Complicitatea constituie o altă formă a participaţiei penale şi

constă în fapta unei persoane care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în
orice mod la comiterea unei fapte prevăzută de legea penală sau care ,
înainte sau în timpul săvârşirii faptei, promite că va tăinui bunurile
provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă ulterior
promisiunea nu este îndeplinită .
Dispoziţiile art.26 C.pen. definesc şi pe participantul complice şi ,
ceea ce evidenţiază complicitatea, în raport cu celelalte forme ale
participaţiei penale, este caracterul său de contribuţie indirectă, mediată la
comiterea faptei penale.1
Prin facilităţile acordate, prin sprijinul dat, prin înlesnirea
autorului de a săvârşi fapta penală, complicele nu săvârşeşte în mod
nemijlocit infracţiunea, ci doar ajută să o comită mai uşor, mai sigur şi mai
repede.
Complicitatea, ca formă a participaţiei penale, presupune mai
1. Ibidem, p.281-282.
1. Ibidem, p.283.

199
multe condiţii :
a – Obiectul juridic al faptei penale săvârşită de autor este, de
regulă, identic cu obiectul juridic al actelor de complicitate. Când s-a
săvârşit o faptă complexă şi autorul a comis o infracţiune mai gravă, care
absoarbe în conţinut infracţiunea la care a ajutat complicele, de exemplu,
cazul unei tâlharii la care complicele a ajutat numai la furt, condiţia de mai
sus este depăşită, autorul aducând atingere mai multor relaţii sociale. Într-
un asemenea caz, complicele, a contribuit doar la lezarea unei singure
relaţii (furtul), pentru care va răspunde penal.
b – Pentru a exista complicitate trebuie ca fapta penală să fi fost
săvârşită de un autor.
Poate să existe un singur complice sau mai mulţi, fiecare
aducându-şi contribuţia sa, cerută de autor. În practica judiciară poate
exista şi complice la săvârşirea unui act de complicitate, când participantul
complice, pentru a-l ajuta pe autor cere sprijinul unei alte persoane, care,
pentru acest gest, va primi aceeaşi calitate.2
Dacă la mijloc este vorba de infracţiuni pentru care legea fixează
o calitate specială, această calitate trebuie să o aibă numai autorul, nu şi
complicele. În cazul în care aceste persoane, care nu au o calitate specială,
comit acte de executare, ei pot fi traşi la răspundere penală în calitate de
participanţi la săvârşirea faptei , dar în calitate de complici .
Este posibil ca, în funcţie de calităţile pe care le au – atunci când
legea o cere în mod expres – să avem mai mulţi autori, aşa cum putem
avea şi mai mulţi complici .
c – Sub aspectul laturii obiective se cere să existe o faptă a
autorului care a săvârşit nemijlocit infracţiunea prevăzută de legea penală,
la care complicele a exectuat acte de înlesnire sau de ajutorare.
Dacă nu avem autor, nu putem avea nici complice .
Complicele nu poate să apară decât lângă persoana autorului,
fiindcă nu poate exista complicitate în general, ci numai la o faptă
concretă, prevăzută şi pedepsită de legea penală.
Ajutorul, contribuţia, sprijinul dat de complice în oricare dintre
modalităţile prevăzute în art. 26 C.pen. trebuie să fie efectivă, adică să îşi
fi adus contribuţia reală, sub formele prevăzute de lege, la săvârşirea
infracţiunii. Dacă ajutorul dat autorului infracţiunii nu ajunge la autor din
diferite motive, sau, deşi ajunge, nu este folosit de acesta, atunci ajutorul
2. Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr.2541/1974, Repertoriu de practică judiciară în
materie penală(I), p.84.

200
dat nu are semnificaţie juridică penală.1
În cazul infracţiunii de tăinuire (art.221 C.pen.) şi favorizarea
infractorului (art.264 C.pen.) faptele sunt infracţiuni distincte, fiindcă,
ajutorul dat (tăinuire sau favorizare) a constat în fapte care nu au avut o
înţelegere prealabilă, înainte sau în timpul săvârşirii faptei. Aceste fapte nu
au avut o promisiune anterioară dată autorului că va fi ajutat în comiterea
faptei penale.
d – Sub aspectul laturii subiective, se cere ca în caz de
complicitate, complicele să acţioneze cu intenţie directă sau indirectă în
ceea ce priveşte ajutorul pe care îl dă autorului în comiterea faptei
penale.
Complicele acţionează prin propria sa voinţă şi acordă sprijin
autorului cunoscând activitatea pe care o va desfăşura sau o desfăşoară şi
prevăzând producerea unui rezultat socialmente periculos.
Nu poate fi întâlnită, în nici un caz, complicitatea din culpă.
Atunci când, o persoană ajută la săvârşirea tot din culpă de către o
altă persoană a unei fapte penală, aceasta va fi considerată coautor la acea
infracţiune.

7.2. Formele complicităţii

7.2.1. Complicitatea în funcţie de ajutorul acordat

În funcţie de ajutorul care se acordă autorului infracţiunii,

complicitatea poate fi: complicitate morală şi complicitate materială.
A. Complicitatea morală – reprezintă acel sprijin moral pe care
o persoană îl acordă autorului infracţiunii la pregătirea sau executarea
acesteia. Ajutorul dat într-un asemenea context întăreşte moralul autorului
cu privire la reuşirea faptei hotărâte de el .
Complicitatea morală vizează mai multe aspecte:
a – Întăreşte, consolidează rezoluţia infracţională pe care autorul
a luat-o în legătură cu săvârşirea unei fapte prevăzute şi sancţionate de
legea penală. Autorul, în astfel de cazuri şovăie, întârzie să îşi pună în
aplicare hotărârea de a săvârşi fapta. Complicele, elogiindu-i gândul
criminal sau prezentându-i argumente cum că acţiunea sa nu are cum să
dea greş, întăreşte hotărârea luată şi îl face să treacă la executarea ei.

1.Costica Bulai, op. cit., p.187.

201
 Faţă de instigare, unde hotărârea de a săvârşi infracţiunea aparţine
instigatorului, în astfel de cazuri hotărârea este luată de autor, complicele
doar contribuind la punerea sa în practică.
b – Sfaturile date de către complice vizează cum să comită fapta
sau alte date cu privire la împrejurările, modalitatea, locul, timpul când să
săvârşească infracţiunea, date despre victimă, sau cum să îşi ia măsuri de
protecţie pentru a nu fi descoperit etc.
c – În cazul complicităţii morale, complicele poate să fie prezent
la locul săvârşirii faptei pe baza înţelegerii prealabile cu autorul pentru a
îl ajuta în caz de nevoie, creând astfel o stare favorabilă punerii în aplicare
a hotărârii infracţionale .
d – Pândă la locul faptei în momentul comiterii acesteia, pentru a
întări moralul autorului şi pentru a îl asigura că, în caz de nevoie, poate fi
anunţat la timp .
e – Promisiunea de ajutor făcută înainte sau în timpul săvârşirii
infracţiunii că va tăinui bunurile ori că va favoriza pe infractor este o altă
formă a complicităţii morale.
Tot o formă a complicităţii morale este şi promisiunea de
nedenunţare atunci când denunţarea constituie o obligaţie, fiindcă autorul
ştiindu-se că nu va fi denunţat este încurajat în realizarea hotărârii luate.
De altfel, mijloacele prin care se poate înfăptui complicitatea morală pot fi
mult mai vaste .
B. Complicitatea materială – constă într-o activate de ajutare,
înlesnire efectivă sau sprijinire materială la pregătirea sau executarea
faptei săvârşite de autor. Ajutorul pe care îl dă complicele constă în
procurarea de instrumente sau mijloace cu care autorul să poată săvârşii
fapta. Ajutorul material dat autorului de către complice poate îmbrăca mai
multe forme :
a – Procurarea unor instrumente sau mijloace pe care autorul o
să le folosească la săvârşirea faptei: obiecte, arme, substanţe etc.
Acest ajutor dat autorului se consideră dat doar atunci când
mijloacele respective au fost puse la dispoziţia autorului, nefiind
semnificativ dacă ele sunt închiriate, oferite gratuit etc. Complicele ştie că
aceste mijloace sunt apte pentru a-l ajuta pe autor la săvârşirea faptei
penale .
b – Confecţionarea sau adaptarea pentru autor a unor
instrumente ori mijloace cu care să săvârşească infracţiunea, ca de
exemplu : o armă artizanală, o cheie modificată cu care ar putea deschide o
202
casă de bani etc. Condiţia este ca, în asemenea cazuri, complicele să ştie că
autorul va folosi mijloacele sau instrumentele respective în comiterea unei
infracţiuni .
c – Înlesnirea sau ajutorul material dat de complice în timpul
săvârşirii faptei, ca de exemplu: descuie uşa închisă pentru ca autorul să
poată partunde în interior şi să sustragă unele bunuri, sau, în timpul unui
scandal autorul scapă cuţitul iar complicele îl ridică şi îl dă autorului cu
care acesta ucide, ori, într-un alt caz, învingerea piedicilor ce s-ar putea ivi
în calea executării acţiunii.

7.2.2. Complicitatea în funcţie de momentul săvârşirii faptei

În funcţie de momentul săvârşirii faptei, complicitatea poate fi:

anterioară şi concomitentă .
a – Complicitatea anterioară – constă în contribuţia dată înainte de
săvârşirea faptei. De regulă, un asemenea ajutor constă în procurarea de
mijloace cu ajutorul cărora autorul să poată comite fapta, în confecţionarea
sau adaptarea de instrumente, în procurarea de informaţii care să îi fie de
folos autorului în timpul şi după săvârşirea faptei etc.
Actele anterioare de complicitate sunt, de fapt, nişte acte
preparatorii ale complicelui pentru a îi putea fi de folos autorului atunci
când va săvârşi fapta. Într-un asemenea context se realizează cel puţin o
tentativă pedepsibilă.1
b – Complicitatea concomitentă există atunci când ajutorul dat de
complice este dat concomitent cu momentul executării acţiunii. Ajutorul
dat în asemenea împrejurări are rolul să asigure reuşita acţiunii materiale a
autorului, sau, să menţină starea psihică a autorului pentru ca acesta să îşi
poată duce la bun sfârşit hotărârea sa de a săvârşi infracţiunea .

7.2.3. Complicitatea în raport cu relaţia dintre activităţi

Complicitatea în raport cu relaţia dintre activităţi – a complicelui

şi a autorului – poate fi: mijlocită sau nemijlocită.
a – Complicitatea mijlocită – există în acele cazuri când sprijinul în
săvârşirea faptei penale se dă prin intermediul altui participant, care, în
funcţie de contribuţia adusă, poate fi un instigator sau un alt complice.

1. V.C. Ştefan, Participaţia penală improprie, R.D.P., nr.4/2005. p.66.

203
 Complicitatea mijlocită se poate realiza prin: complicitate la
instigare, complicitate la complicitate sau instigare la complicitate.
Complicitatea la instigare - există atunci când complicele îl ajută
pe instigator să îl determine pe autor să săvârşească o anumită faptă
prevăzută de legea penală, ca de exemplu procurarea unui cadou care să fie
oferit de instigator unei alte persoane pentru a o determina să comită o
anumită fapta prevăzută şi sancţionată de legea penală.
Complicitatea la complicitate - constă în sprijinul dat de complice
unui alt complice pentru ca acesta să îi poată oferi autorului unei
infracţiuni ajutorul în săvârşirea faptei pe care acesta (autorul) este hotărât
să o comită. Aşa de exemplu, individul care, la rugămintea unei persoane,
pune la dispoziţia altei persoane o motocicletă cu ajutorul căreia autorul
infracţiunii să îşi poată pune în aplicare hotărârea luată în legătură cu
săvârşirea unei fapte prevăzută şi sancţionată de legea penală.
Instigarea la complicitate - presupune determinarea unei persoane
de a acorda sprijin autorului unei infracţiuni în săvârşirea faptei penale pe
care acesta a hotărât să o comită .
b – Complicitatea nemijlocită - este întâlnită în cele mai frecvente
situaţii şi constă în ajutorul direct acordat autorului pentru săvârşirea faptei
penale. Acest ajutor poate fi acordat printr-o acţiune sau complicitate prin
inacţiune .
- Complicitatea prin acţiune – constă în efectuarea de acte de
înlesnire sau de ajutor la săvârşirea faptei prevăzută şi pedepsită de legea
penală, de exemplu portarul care deschide uşa de la o societate comercială
pentru ca autorul să poată ieşi cu bunurile sustrase.
- Complicitatea prin inacţiune – constă în neîndeplinirea de către
complice a unor acte pe care era obligat să le îndeplinească, neîndeplinire
care oferă o înlesnire sau un ajutor dat cu intenţie autorului la săvârşirea
faptei penale. De exemplu, cazul de mai sus, însă, de data aceasta, portarul
lasă uşa neîncuiată, în mod intenţionat, pentru ca autorul să poată pătrunde
în incinta societăţii şi să sustragă bunurile .
7.3. Pedeapsa aplicată complicităţii

Pedepsirea participaţilor la infracţiune se face potrivit dispoziţiilor

cuprinse în art.27-31 C.pen., fiind aplicat un sistem diferit pentru
participaţia proprie, în raport cu participaţia inproprie.
Potrivit art.27 C.pen., pedeapsa care se aplică în cazul
participaţiei unui complice (ca de altfel şi pentru instigator) la săvârşirea
204
unei fapte prevăzute de legea penală, săvârşită cu intenţie, se sancţionează
cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, însă, la stabilirea pedepsei,
este necesar a se ţine seama de contribuţia fiecăruia la săvârşirea
infracţiunii. De asemenea, la stabilirea pedepsei ce se va aplica
participantului complice, trebuie să fie avute în vedere şi criteriile generale
de individualizare a pedepsei, criterii fixate prin dispoziţiile art.72. C.pen.
Contribuţia complicelui la săvârşirea unei infracţiuni nu trebuie
aşezată pe acelaşi nivel cu contribuţia autorului infracţiunii, acţiunile sau
inacţiunile acestuia având totuşi grade diferite de periculozitate socială, de
aceea complicele va primi o pedeapsă mai uşoară decât cea stabilită pentru
autor. Sunt însă situaţii când sprijinul acordat de complice este foarte
important şi fără el autorul nu ar putea săvârşi infracţiunea, cazuri în care ,
pedeapsa aplicată de către instanţa de judecată ar putea să fie mai mare
decât cea a autorului.
În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedepse
alternative, instanţa se va fixa în primul rând, pentru fiecare participant,
asupra uneia dintre cele două felui de pedeapsă şi apoi va stabili pedeapsa
concretă pentru fiecare participant. Se impune a face precizarea că,
instanţa de judecată nu are obligaţia ca tuturor participanţilor să le fixeze
acelaşi fel de pedepse, acestea urmând a fi determinate în mod concert
pentru fiecare participant în funcţie de aportul adus la săvârşirea faptei
penale, de pericolul social al acţiunii sau inacţiunii fiecăruia, de persoana
participanţilor sau circumstanţele atenuante sau agravante pe care aceştia
le prezintă.1
Din precizarea făcută în textul de lege că, instigatorul şi
complicele “se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor”2 ,
nu trebuie să concluzionăm că aceştia vor fi pedepsiţi doar dacă este
pedepsit şi autorul, fiindcă pedeapsa care le este aplicată se datorează
vinovăţiei personale de a fi participat la săvârşirea unei fapte penale.
Pedepsirea celorlalţi participanţi este independentă de pedepsirea
autorului, deşi, instanţa de judecată, când califică actul de complicitate, are
obligaţia să stabilească şi să caracterizeze în acelaşi timp fapta principală.1

8. Participaţia improprie (imprefectă)

1.Teodor Vasiliu şi colaboratorii, op. cit., p.197.

2. C.pen., art.27.
1. Teodor Vasiliu şi colaboratorii, op. cit., p.198.

205
 8.1. Noţiune şi caracterizare

Participaţia improprie este acea formă a participaţiei penale la

care, persoanele ce prin voinţa lor comună săvârşesc o faptă prevăzută şi
sancţionată de legea penală, nu au o atitudine psihică comună, forma de
vinovăţie fiind diferită, unii acţionând cu intenţie iar alţii din culpă, sau,
chiar fără vinovăţie.2
Într-un asemenea context, din punct de vedere al laturii
subiective, fapta săvârşită în participaţie apare, pentru unii dintre
participanţi, ca fiind o infracţiune intenţionată, în timp ce pentru alţii poate
să apară ca fiind o infracţiune săvârşită din culpă, iar ce pentru alţii poate
să fie o faptă penală comisă fără vinovăţie, ori, unde nu există vinovăţie nu
există infracţiune.
Această formă a participaţiei penale poate fi întâlnită în toate
cazurile de participaţie penală, inclusiv în cazul coautoratului, în forma
instigării improprii sau în forma complicităţii improprii3.
Asemenea forme de participaţie penală pot exista separat sau
laolaltă, atunci când se săvârşeşte în participaţie proprie aceeaşi faptă
prevăzută de legea penală.
În doctrina şi practica judiciară, existenţa participaţiei inproprii a
fost contestată, deşi, voci autorizate ale teoriei dreptului penal susţin
necesitatea reglementării participaţiei improprii în mod detaliat în dreptul
penal românesc. A fost contestată existenţa participaţiei improprii,
plecându-se de la argumentul că, participaţia penală, nu ar putea fi
concepută, fără o înţelegere prealabilă între participanţi, fapt care ar
însemna că participaţia penală nu este posibilă decât la infracţiunile
săvârşite cu intenţie, nu însă şi la cele din culpă.
Nu este posibilă o participaţie în cazul în care o persoană
acţionează cu intenţie şi alta fără intenţie (fără vinovăţie). Partizanii acestui
punct de vedere susţin că atunci când o persoană săvârşeşte o faptă
prevăzută de legea penală fără intenţie (din culpă), sau fără vinovăţie, fiind
determinată de o altă persoană care o instigă cu intenţie, cel care a executat
fapta trebuie să fie considerat ca autor imediat, nepedepsibil, iar cel care l-
a instigat cu intenţie trebuie să fie considerat ca autor mediat (pedepsibil).
2. C. Bulai şi B.N. Bulai, op.cit., p.479.
3. A se vedea în detaliu articolul „Participaţia penală improprie” de V.C. Stefan, în R.D.P.
nr.4/2005.

206
De fapt, într-un asemenea caz, avem aşa numita teorie a autorului mediat,
de la distanţă, sau autorului de mână lungă (longa manus). Acestă teorie
susţine că, autorul imediat, nu răspunde penal (pentru că este iresponsabil,
minor sub 14 ani, indus în eroare etc.), deci nu poate fi subiect al
infracţiunii, adevăratul autor fiind acela care l-a determinat cu intenţie să
săvârşească fapta, adică autorul mediat. Acesta, autorul mediat, s-a folosit
de autorul imediat ca de un simplu instrument, ca de un animal. Atunci, pe
de altă parte, instigatorul trebuie să fie considerat autor, neputând fi
instigare.
Altă opinie, la care achiesăm, susţine un alt punct de vedere,
contrar, susţinând că participaţia improprie este o realitate care trebuie
reglementată legal cât mai urgent posibil. Pentru existenţa participaţiei
penale nu este necesară neapărat o înţelegere cu privire la săvârşirea faptei,
fiind suficient doar ca insigatorul sau complicele să acţioneze conştient şi
urmărind săvârşirea faptei, cooperând cu autorul pentru atingerea ţelului
propus, acesta (autorul) putând acţiona din culpă sau chiar fără vinovăţie .
Este unanim recunoscut că, persoana care săvârşeşte nemijlocit
infracţiunea, este şi rămâne autorul acelei fapte penale, chiar dacă nu
răspunde penal, aşa cum cel care a determinat cu intenţie comiterea faptei,
este şi rămâne un instigator, neputând fi numit autorul faptei atât timp cât
nu el a săvârşit nemijlocit acea faptă.1
Necesitatea reglementări participaţiei improprii se impune şi sub
aspect criminologic, pentru asigurarea unei reacţii represive
corespunzătoare faţă de infractorii periculoşi, care folosindu-se de
persoane înapoiate mintal, minori sau iresponsabili, comit fapte penale
periculoase, preferând să rămână în umbră, în speranţa că vor scăpa şi nu
vor fi traşi la răspundere penală. Această formă de participaţie improprie,
de fapt nu este decât o formă periculoasă de criminalitate colectivă,
împotriva căreia trebuie luptat pentru combatere, prin metode şi mijloace
legale.

8.2. Modalităţi sub care poate apărea participaţia improprie

Art. 31 C.pen. prevede două modalităţi sub care poate să apară

participaţia improprie:
-modalitatea intenţie şi culpă (art. 31 al. 1 C.pen.) şi

1.Vezi pe larg V. Dongoroz şi colectiv, op., cit., p.238, dar şi A. Boroi, op.cit., p.290-291.

207
 -modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie (art. 31 al. 2 C.pen.).

8.2.1. Modalitatea intenţie şi culpă

Potrivit art. 31 al. 1. C.pen., determinarea, înlesnirea sau ajutarea

în orice mod cu intenţie la săvârşirea din culpă de către o altă persoană a
unei fapte prevăzută de legea penală, se sancţionează cu pedeapsa pe care
legea o prevede pentru fapta comisă cu intenţie.
Caracteristic acestei modalităţi a participaţiei improprii este aceea
că autorul săvârşeşte fapta din culpă, fiind determinat cu intenţie de către o
altă persoană ( instigator) sau sprijinit, tot cu intenţie, de un alt participant
(complice). În ambele forme, instigare şi complicitate, autorul nu-şi dă
seama că este determinat ori ajutat în comiterea faptei, fiind indus sau lăsat
în eroare de fapt, motiv pentru care, din culpă, săvârşeşte fapta.
În practica judiciară întâlnim participaţia improprie în cazul
determinării unor persoane să participe la luarea unor bunuri, ele neştiind
că bunurile nu aparţin instigatorului şi că se săvârşeşte un furt, ca de
exemplu, cazul în care inculpatul a vândut martorilor un anumit număr de
cărămizi, depozitate pe un loc viran, spunând că este proprietatea sa, deşi
cărămizile aparţineau altor personae.
Contribuţia participanţilor în cazul acestor modalităţi a
participaţiei penale improprii este următoarea:
- determinarea cu intenţie constituie instigare, iar
-înlesnirea ori ajutorul dat cu intenţie la comiterea faptei penale
constituie complicitate la infracţiunea intenţionată.

8.2.2. Modalitatea intenţie şi lipsăde vinovăţie

Modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie, ca formă a participaţiei

penale improprii, constă în determinarea, ajutarea sau înlesnirea în orice
mod cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către
o persoană care acţionează fără vinovăţie. Această formă a participaţiei
improprii (imperfecte) este menţionată în art. 31 al. 2 C.pen. şi spre
deosebire de prima modalitate, aici, autorul determinat sau ajutat cu
intenţie, săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală fără vinovăţie datorită
iresponsabilităţii, erorii de fapt, constrângerii fizice ori morale, beţiei
complet involuntare etc.
Aceste stări care înlătură vinovăţia trebuie să existe la autor în

208
momentul săvârşirii faptei prevăzută şi sancţionată de legea penală.
Autorul faptei, acţionând fără vinovăţie, nu are calitatea de
infractor şi nu va fi tras la răspundere penală, însă, ceilalţi participanţi vor
avea următoarea contribuţie:
-determinarea cu intenţie la săvârşirea faptei, are calitatea de a
instigator, iar
-înlesnirea sau ajutorarea intenţionată are calitatea de complice,
astfel că, aceşti participanţi, instigatorul şi complicele, vor răspunde penal
în calitatea lor pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate.
Dacă cel îndemnat să declare un neadevăr (spre exemplu) cu
privire la cele consemnate într-un proces-verbal îşi dă seama de caracterul
acestei declaraţii, nu mai există participaţie improprie, ci o participaţie
proprie. Această situaţie vine şi subliniază faptul că, în cazul participaţiei
improprii, se aplică regulile participaţiei proprii, adică instigatorul va
răspunde doar dacă a determinat pe autor să săvârşească fapta prevăzută de
legea penală, iar dacă nu s-a produs o asemenea determinare, pretinsul
instigator nu va răspunde pentru participaţie improprie.1
Este discutabilă situaţia participaţiei improprii în cazul legitimei
apărări sau al stării de necesitate, fiindcă acestea fac ca fapta să nu aibe
caracter penal, însă, în cazul nostru, fapta nu va avea caracter penal nici
pentru terţul intervenient dacă sunt îndeplinite condiţiile legitimei apărări
sau ale stării de necesitate pentru autor.

9. Pedeapsa în caz de participaţie

9.1. Infracţiunea – temei al răspunderii penale a participanţilor

Dacă la mijloc este vorba de comiterea unei fapte, prevăzută şi

sancţionată de legea penală, atunci, se poate pune şi problema răspunderii
penale a participanţilor la săvârşirea acelei fapte.
Când a fost săvârşită o faptă prevăzută de legea penală, în mod
automat, apare întrebarea: cine a săvârşit acea faptă şi dacă fapta a fost
comisă de unul sau mai mulţi participanţi? Această faptă constituie, atunci
când este infracţiune, unicul temei al răspunderii penale pentru toţi
participanţii.

1. A. Boroi, op. cit., p.292.

209
 Frecvent, contribuţia participanţilor la săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, nu este indentică, sens în care se ţine seama de
contribuţia reală a fiecăruia.

9.2. Sisteme de sancţionare a participanţilor la infracţiune

În teoria dreptului penal şi în legislaţia penală, sunt cunoscute două

sisteme de pedepsire a participanţilor la infracţiune: sistemul parificării
pedepselor şi sistemul diversificării pedepselor.
1. Sistemul parificării pedepselor– susţine teza că, toţi
participanţii la infracţiune (autori, instigatori, complici), indiferent de felul
contribuţiei lor, trebuie să fie sancţionaţi de lege între aceleaşi limite de
pedeapsă, deoarece fapta pe care au săvârşit-o este opera tuturor. Acest
principiu, în aparenţă, pare a fi corect, fiindcă, într-adevăr, fapta penală
comisă este rezultatul tuturor participanţilor şi este normal ca participanţii
să fie sancţionaţi cu pedapsa fixată de legiuitor pentru fapta respectivă,
însă, această coeziune subiectivă a participanţilor nu există în realitate.
2. Sistemul diversificării pedepselor - este diametral opus
sistemului parificării. Acesta susţine că între contribuţiile participanţilor
există, obiectiv, deosebiri cantitative şi calitative, astfel că, participanţii
principali trebuie să fie supuşi unui tratament juridic diferit de cel al
participanţilor secundari. Altfel spus, instigatorii şi complicii să fie
sancţionaţi diferit de autorul infracţiunii, adică fiecare să-şi primească
pedeapsa pentru cota sa de contribuţie la săvârşirea unei infracţiuni.
Codul penal în vigoare pedepseşte participanţii la infracţiune potrivit
dispoziţiilor cuprinse în art. 27-31 C.pen., care prevede un sistem diferit
pentru participaţia proprie, în raport cu participaţia improprie.
Pentru participaţia proprie se aplică sistemul parificarii pedepselor
cu obligaţia instanţei de a ţine seama, atunci când stabileşte pedeapsa, de
contribuţia concretă adusă de fiecare participant la săvârşirea infracţiunii,
ca şi de circumstanţele reale şi personale ale participanţilor.
Pentru participaţia improprie, Codul penal român a instituit
sistemul diversificării pedepselor.

9.3. Pedeapsa în cazul participaţiei proprii

Aşa cum am menţionat anterior, pentru participaţia proprie, Codul

penal în vigoare a consacrat sistemul parificării pedepselor, obligând

210
instanţa ca, la stabilirea pedepsei pentru fiecare participant, să ţină seama
de contribuţia concretă a fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, ca şi de
circumstanţele personale şi reale ale participanţilor.
S-a optat pentru sistemul parificării pedepselor în cazul actelor de
instigare şi complicitate, adică pedeapsa aplicabilă autorului să fie avută în
vedere şi la stabilirea pedepsei pentru instigator şi complice, având în
vedere şi faptul că, sub aspect subiectiv, aceştia prezintă acelaşi grad de
pericol ca şi autorul şi de aceea nu este indicată existenţa unei legi care să
facă diferenţierea. Această diferenţiere, pe baza elementelor prezentate mai
sus, urmează a se face de judecător cu ocazia individualizării pedepsei.
Pedeapsa aplicată complicelui şi instigatorului, este tratată în
cadrul aceluiaşi capitol la secţiunea 7.3. “Pedeapsa aplicată complicităţii”.
În cazul instigatorului, chiar dacă pedeapsa ce se aplică este aceea
fixată de lege pentru autor, nu este obligatoriu ca ea să fie egală cu
pedeapsa aplicată autorului infracţiunii, şi, în raport cu împrejurările
concrete, instanţa poate aplică pedeapsă chiar mai mare decât a autorului.

9.4. Pedeapsa în cazul participaţiei improprii

Codul penal în vigoare a consacrat sistemul diversificării pedepselor

pentru participaţia penală improprie.
Potrivit art. 31. alin. (1). C. pen., care reglementează prima
modalitate a participaţiei penale improprii, cel care determină, înlesneşte
sau ajută în orice mod cu intenţie la săvârşirea din culpă de către o altă
persoană, a unei fapte prevăzută de legea penală, se sancţionează cu
pedeapsa pe care legea o prevede pentru fapta comisă cu intenţie. Aşadar,
participanţii care au săvârşit fapta cu intenţie (instigatorul, complicele),
sunt sancţionaţi, ca şi în cazul participaţiei proprii, cu pedeapsa prevăzută
pentru autorul faptei săvârşite cu intenţie, pe când participantul care a
săvârşit fapta din culpă, adică autorul, va fi sancţionat cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru fapta săvârşită din culpă. Aşa de exemplu, în
cazul unei infracţiuni de distrugere, instigatorul sau complicele care a
acţionat cu intenţie va fi sancţionat cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
distrugere (art 217 C.pen.) iar autorul care a săvârşit fapta din culpă cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru distingere din culpă (art. 219 C.pen.).
Dacă fapta prevăzută de lege nu este sancţionată în caz de culpă, autorul
nu va fi pedepsit, fiindcă, în raport cu vinovăţia sa, fapta, deşi prevăzută de

211
legea penală, nu este pedepsibilă.1 De exemplu, în cazul infracţiunii de
fals, cel care determină, înlesneşte sau ajută pe autor la săvârşirea falsului
va fi sancţionat cu pedeapsa prevăzută de lege pentru falsul material (art.
288 C.pen.), iar autorul nu va fi pedepsit, pentru că infracţiunea de fals
săvârşită din culpă nu este incriminată.
În cazul celei de-a două modalităţi a participaţiei improprii [art.
31 alin.(2) C.pen.], instigatorul sau complicele care a acţionat cu intenţie
este sancţionat, ca şi în situaţia participaţiei proprii, cu pedeapsa prevăzută
de lege pentru fapta săvârşită, ca şi când autorul ar fi comis acea faptă cu
vinovăţie. De exemplu, dacă instigatorul determină un minor sub 14 ani să
comită un furt, el va fi sancţionat cu pedeapsa prevăzută pentru
infracţiunea de furt, minorul nefiind pedepsit deoarece este minor, cauză
care înlătură caracterul penal al faptei.

9.5. Circumstanţele personale şi reale

În cuprinsul art.28 C.pen., se stabileşte că “circumstanţele

privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi.
Circumstanţele referitoare la faptă se răsfrâng asupra celorlalţi participanţi
numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut”.
Circumstanţele personale sunt acelea care rezidă din persoana
participantului şi pot fi circumstanţele personale subiective, ca de exemplu
forma de vinovăţie cu care a comis fapta, mobilul care l-a determinat sau
scopul urmărit, şi circumstanţele personale de individualizare (antecedente
penale, starea civilă etc.).
Uneori, circumstanţele de individualizare, ca de exemplu calitatea
de gestionar, în măsura în care intră în conţinutul constitutiv al
infracţiunii, îşi pierd calitatea de circumstanţe personale şi se resfrâng
asupra tuturor participanţilor.
Circumstanţele personale nu se restrâng asupra celorlalţi participanţi
ci îl privesc numai pe participantul la persoana căruia se referă, deşi,
uneori, aceste împrejurări se convertesc în circumstanţe reale care se pot
răsfrânge şi asupra celorlalţi participanţi care le-au cunoscut sau prevăzut.
De exemplu, dacă un participant a acţionat în vreuna din condiţiile care
exclud infracţiunea (art. 44-51 C.pen.), o astfel de cauză cu caracter
persoanal, operează şi faţă de ceilalţi participanţi care s-au găsit sub

1. Vezi în detaliu, A. Boroi, op.cit, p.295-296.

212
imperiul ei, soluţia fiind aceeaşi în cazul circumstanţelor atenuante legale
prevezute în art. 73 C.pen.1
Circumstanţele reale sunt cele referitoare la faptă şi ţin de actul
material al infracţiunii, făcând referire la mijloacele folosite, împrejurările
de loc şi timp, rezultatul produs etc. Aceste circumstanţe pot atenua sau
agrava pedeapsa aplicată participanţilor.
Circumstanţele agravante au efect asupra participanţilor numai în
măsura în care aceştia le-au cunoscut sau prevăzut.
Circumstanţele atenuante se răsfrâng asupra tuturor participanţilor
chiar dacă nu au fost prevăzute de ei, de exemplu, autorul comite o
infracţiune de vătămare corporală gravă deşi el a fost instigat cu intenţia de
a săvârşii un omor.

9.6. Împiedicarea de către participant a săvârşirii faptei

Potrivit art. 30 C.pen. “Participantul nu se pedepseşte dacă în

cursul executării, dar înainte de descoperirea faptei, împiedică,
consumarea acesteia.”
Condiţii cerute:
a -Participantul să împiedice efectiv consumarea faptei prevăzută
de legea penală.
b - Împiedicarea săvârşirii faptei să aibă loc în cursul executării
infracţiunii de către autor.
În situaţia în care executarea nu a început nu putem vorbi de
participaţie şi de împiedicarea săvârşirii faptei.
Uneori, când au fost săvârşite actele de executare, împiedicarea
producerii rezultatului are acelaşi efect de nepedepsire. De exemplu, când
complicele a procurat otrava pe care a folosit-o autorul şi a administrat-o
victimei, însă, intervine şi previne consumarea infracţiunii de omor prin
darea unui antidot sau prin solicitarea autorităţilor sanitare care salvează
victima.
c - Actele de împiedicare să fi fost eficiente, adică să fi dus la
împiedicarea producerii rezultatului.
d - Împiedicarea producerii rezultatului să se facă înainte de
descoperirea faptei.
Efectele împiedicării consumării infracţiunii:

1 .C. Bulai şi B.N. Bulai, op.cit., p.489.

213
 - Participantul care înlătură consumarea faptei nu este pedepsit
pentru tentativa infracţiunii a cărei consumare a fost împiedicată. Efectul
este personal, doar pentru participantul care împiedică consumarea
infracţiunii, ceilalţi participanţi urmând a răspunde penal.
- Când împiedicarea consumării faptei se face de către autor, de
cauza de impunitate profită şi complicele, însă, instigatorul va răspunde
penal pentru instigare neurmată de executare, dacă sunt îndeplinite
condiţiile art. 29 C.pen.
În varianta în care numai instigatorul împiedică consumarea
faptei, el va fi apărat de pedeapsă pentru contribuţia dată ca participant,
însă, va răspunde penal pentru instigare neurmată de executare, ceilalţi
participanţi fiind pedepsiţi pentru tentativă, dacă aceasta este incriminată.
-Când împiedicarea producerii rezultatului este realizată de
complice, acesta nu va fi pedepsit, dar ceilalţi participanţi vor răspunde
penal pentru tentativă, dacă aceasta se pedepseşte.
-Dacă actele săvârşite până în momentul împiedicării constituie o
altă faptă prevăzută de legea penală, participantului se aplică pedeapsa
pentru această faptă. De exemplu, dacă un complice procură o otravă pe
care autorul o foloseşte pentru a ucide victima, şi, apoi, complicele
intervine şi salvează victima, care, totuşi, rămâne cu o vătămare corporală,
complicele va răspunde pentru această faptă (vătămare corporală), şi
pentru deţinerea ilegală de substanţe toxice (art. 22 C.pen.).

Bibliografie selectivă recomandată

1. Costică Bulai şi Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea

generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 457-495.
2. Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, Ediţia 2, Editura C.
H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 266-298.
3. Lavinia Valeria Lefterache, Drept penal. Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 254-481.
4. Narcis Giurgiu, Legea penală şi infracţiunea, Editura Gama, Iaşi, p.
269-323.
5. George Antonoiu, Participaţia penală, Studii de drept comparat,

214
 R.D.P. nr.3/2000.
6. P. Dungan, Participaţia improprie în dreptul penal român, Editura
Lumina Lex, 2001.
7. V.C. Ştefan, Participaţia penală improprie, R.D.P., nr.4/2005, p. 66.
8. T. Manea, Complicitatea anterioară, Dreptul nr. 10/2002, p. 88.

Capitolul XII

Răspunderea penală

215
 1. Aspecte generale privind răspunderea penală

1.1 Noţiuni şi reglementare

Alături de infracţiune şi sancţiune, răspunderea penală reprezintă

o instituţie juridică fundamentală a dreptului penal, şi, împreună, formează
coordonatele de bază ale sistemului de drept penal.
Atunci când dispoziţiile normei juridice penale sunt nesocotite
intervine răspunderea penală, care, în esenţă, este o formă concretă a
răspunderii juridice.
În societate, regula este că normele juridice fixate să fie respectate
de bunăvoie, însă, uneori, unele persoane încalcă aceste norme şi săvârşesc
infracţiuni. Într-un asemenea caz, restabilirea ordinii de drept apare ca o
necesitate şi ea este posibilă numai prin constrângere, adică prin tragerea la
răspundere penală a celor vinovaţi, cărora urmează a li se aplica
sancţiunile fixate în normele juridice încălcate.
Constrângerea juridică penală este derivatul esenţial al răspunderii
juridice.
Răspunderea penală, alături de răspunderea disciplinară,
administrativă sau civilă, este o formă a răspunderii juridice.
Răspunderea juridică presupune obligaţia unei persoane care a
încălcat un drept al altuia de a suporta o anumită consecinţă juridică, adică
o anumită pedeapsă.
Răspunderea penală este un raport juridic penal de constrângere,
consecinţă a încălcării legii penale, între stat ca reprezentant al societăţii
de a trage la răspundere pe acela care a încălcat legea penală şi de a-l
constrânge să execute pedeapsa, pe de o parte, şi infractor – pe de altă
parte, care are obligaţia de a se supune sancţiunii aplicate de instanţa
judecătorească, în vederea restabilirii autorităţii legii şi a ordinii de
drept.
Răspunderea penală este o instituţie importantă a dreptului penal,
sens în care, cadrul juridic al acesteia, cuprinde dispoziţiile din art.17 alin.
(2) C.pen. referitoare la temeiul răspunderii penale, dispoziţiile din Titlul
al IV-lea al părţii generale a Codului penal privind înlocuirea răspunderii
penale – art.90-98 C.pen., precum şi dispoziţiile din Titlul al VII-lea
privitoare la cauzele care înlătură răspunderea penală – art.119-132 C.pen.

1.2. Principiile răspunderii penale

216
 În literatura de specialitate nu a fost exprimat un punct de vedere
comun cu privire la numărul şi cadrul principiilor penale, totuşi, apreciem
că cele mai importante sunt: principiul legalităţii răspunderii penale;
infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale; principiul
umanismului; principiul răspunderii penale personale; principiul unităţii
răspunderii penale; principiul inevitabilităţii răspunderii penale; principiul
individualizării răspunderii penale; pricipiul prescriptibilităţii răspunderii
penale şi principiul promptitudinii răspunderii penale.

1.2.1 Principiul legalităţii răspunderii penale

Principiul legalităţii vizează pe lângă legalitatea incriminării şi a

pedepsei şi legalitatea răspunderii penale.1
Întregul proces penal se desfăşoară pe baza legii şi în strânsă
conformitate cu aceasta.2
Legalitatea răspunderii penale dă mai multă fermitate legii penale
în raport cu faptele acelora care o nesocotesc, fapte care frecvent produc
tulburări ordinii de drept dintre cele mai grave, creând un pericol social în
comunitate, iar aplicarea pedepsei are rolul de a preveni asemenea
comportamente ilicite în societate.

1.2.2 Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale

Acest principiu al răspunderii penale derivă din dispoziţiile art.17

alin.(2) C.pen. şi pleacă de la teza că nimeni nu poate fi tras la răspundere
penală dacă nu a săvârşit o faptă prevăzută şi pedepsită de legea penală.
Fapta penală care stă la baza răspunderii penale trebuie să fi fost
săvârşită cu forma de vinovăţie stabilită de lege şi să prezinte pericol social
concret al unei infracţiuni.
1.2.3 Principiul umanismului

Sistemul de valori ocrotit de legea penală este construit pe ideea

de constrângere juridică a acelora care nesocotesc aceste valori,
constrângere însă care să nu utilizeze instrumente umilitoare, degradante,
ci metode şi mijloace care să conducă la resocializarea acelora care încalcă
1.Costică Bulai şi Bogdan N. Bulai, op.cit., p.334.
2. V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu ş.a., op.cit., p.391.

217
legea penală. De aceea, răspunderea penală apare în sistemul dreptului
penal românesc ca o instituţie cu caracter democratic şi umanist, de natură
a corecta un comportament, care, la un moment dat, prin acţiunea sau
inacţiune sa, a condus la săvârşirea unei infracţiuni.

1.2.4 Principiul răspunderii penale personale

Răspundera penală are caracter personal şi nu este îngăduită

răspunderea penală pentru fapta altuia, şi, cu atât mai mult, nu se poate
pune problema răspunderii penale colective, adică răspunderea de grup
pentru infracţiuni săvârşite de unul sau mai mulţi membri din comunitatea
respectivă.
Răspunde penal persoana care a participat la săvârşirea
infracţiunii ca autor, instigator sau complice, de aceea, după moartea
infractorului, se stinge şi răspunderea penală care decurgea din fapta
penală comisă.

1.2.5 Principiul unicităţii răspunderii penale (non bis in idem)

Potrivit acestui principiu, persoana care a săvârşit o infracţiune nu

poate fi trasă la răspundere penală de mai multe ori, ci numai o dată, adică,
doar pentru fapta penală comisă. Dar, aceasta nu presupune că,
răspunderea penală, nu poate coexista cu alte forme de răspundere: civilă,
administrativă, disciplinară, etc.
În doctrina şi practica judiciară acest principiu este cunoscut sub
denumirea de autoritate de lucru judecat.
De asemenea, pedeapsa aplicată în principal poate să fie însoţită şi
de pedepse complementare, accesorii, sau, chiar asociate cu măsuri de
siguranţă.

1.2.6. Principiul inevitabilităţii răspunderii penale

Conform acestui principiu, autorul sau oricare alt participant la

săvârşirea infracţiunii, în mod inevitabil, trebuie să răspundă penal potrivit
legii.
Constrângerea pe care statul trebuie să o aplice infractorului

218
devine o necesitate inevitabilă, fiindcă, altfel, ordinea de drept şi
sentimentul de securitate socială ar fi grav afectate la nivelul societăţii.
Principiul constituţional, potrivit căruia toţi cetăţenii sunt egali în
faţa legii, ar fi grav încălcat dacă unii dintre aceia care au săvârşit
infracţiuni din considerente în afara celor legale, nu ar răspunde penal
pentru faptele lor.
Acest principiu este realizat cu ajutorul principiului oficialităţii
acţiunii penale, organele de stat abilitate având obligaţia legală de a
acţiona din oficiu, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege, când,
acţiunea penală se poate pune în mişcare doar la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.
Atunci când există vreuna din cauzele care înlătură răspunderea
penală, fie cauze generale (amnistia, prescripţia, împăcarea părţilor,
desistarea sau împiedicare rezultatului etc.), fie cauze speciale (denunţarea
de către participant a săvârşirii infracţiunii – art.172 alin.1 C.pen.;
denunţarea faptei de către mituitor – art.255 alin.3 C.pen., retragerea
mărturiei mincinoase – art.260 alin.2, C.pen., etc.)

1.2.7 Principiul individualizării răspunderii penale

Răspunderea penală nu poate fi similară pentru toţi participanţii la

săvârşirea unor infracţiuni, de aceea, aceasta trebuie diferenţiată în funcţie
de gravitatea infracţiunii şi de persoana infractorului, fiindcă doar astfel se
poate asigura o sancţiune corectă, proporţională cu contribuţia fiecărui
participant la săvârşirea infracţiunii.
Individualizarea răspunderii penale are loc în mai multe etape:
individualizarea legală, individualizarea judiciară şi individualizarea
administrativă.

1.2.8 Principiul prescriptibilităţii răspunderii penale

Răspunderea penală, pentru a avea eficientă şi cu consecinţe

deosebite în plan preventiv, trebuie apropiată cât mai mult posibil de
momentul comiterii faptei. Astfel, se asigură crearea unui sentiment de
securitate a valorilor sociale, se restabileşte ordinea de drept încălcată şi se

219
întăreşte încrederea în autoritatea legii.
Dacă momentul răspunderii penale este la distanţă mare de
momentul săvârşirii infracţiunii, atunci rezonanţa şi eficienta măsurilor de
răspundere aplicate este mult diminuată. În plus, infractorul, fie poate
săvârşi alte infracţiuni, fie poate scăpa nepedepsit ca urmare a înlăturării
răspunderii penale prin prescripţie.

1.2.9 Promptitudinea răspunderii penale

Promptitudinea în activitatea de descoperire a infractorilor şi apoi

în tragerea la răspundere penală a acestora, are consecinţe deosebite în
plan educativ pentru infractori şi, totodată, un puternic ecou pozitiv în
conştiinţa opiniei publice, victime ale infracţiunilor sau predispuşi la
săvârşirea unor asemenea fapte.

1.3 Durata şi etapele răspunderii penale

1.3.1 Durata răspunderii penale

Legislaţia penală romană nu reglementează în mod special durata

răspunderii penale, însă, este firesc ca în doctrină să fie pusă problema
momentului care punctează începutul răspunderii penale şi, totodată,
sfârşitul acesteia.
Considerăm că, în mod firesc, momentul începutului răspunderii
penale ar trebui să fie acela când norma juridică penală care incriminează
fapta intră în vigoare, şi, la fel, momentul încetării răspunderii penale să
coincidă cu momentul în care norma de incriminare iese din vigoare,
încetându-şi activitatea.
Plecând însă de la precizarea făcută în art.17 alin.(2) C.pen.,
conform căreia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale,
observăm că, răspunderea penală, ia naştere din momentul în care
infracţiunea a fost săvârşită. Ca atare, răspunderea penală încetează atunci
când cel care a săvârşit infracţiunea a finalizat ultimele consecinţe pe care
era obligat să le suporte. Numai din acest moment, în care se sting toate
consecintele gestului infracţional, putem aprecia că a încetat şi răspunderea
penală. De regulă, acest moment coincide cu reabilitarea, fiindcă, până
atunci, decurg consecinţele juridice penale, chiar dacă în literatura de

220
specialitate acestea au fost uneori catalogate ca fiind de natură
extrapenală,1 deşi, normal, chiar dacă sunt apreciate ca fiind consecinţe
extrapenale, ele sunt mereu generate de un fapt juridic penal.
Se impune să menţionăm că nu întotdeauna încetarea răspunderii
penale coincide cu reabilitarea, fiindcă, uneori, din cauze obiective
răspunderea penală încetează, ca de exemplu atunci când a intervenit
decesul infractorului sau fapta acestuia a fost dezincriminată. Alteori,
răspunderea penală este înlăturată datorită unor motive expres menţionate
în legea penală, cum ar fi: lipsa sau retragerea plângerii prealabile,
împăcarea părţilor, amnistia, prescripţia, etc.

1.3.2 Etapele răspunderii penale

Răspunderea penală, pe parcursul existenţei sale, parcurge mai

multe etape, după cum urmează:
- O primă etapă parcursă de răspunderea penală este cuprinsă între
momentul săvârşirii infracţiunii şi cel al începerii urmăririi penale,
perioadă în care organele abilitate de statului întreprind demersuri pentru
identificarea autorului faptei penale, sau, dacă există temei pentru
răspunderea penală, activităţi finalizate în acte premergătoare începerii
urmăririi penale.
- A doua etapă se încadrează între momentul începerii urmăririi
penale şi finalizarea acesteia, moment plin cu activităţi specifice,
amănunţit reglementate de Codul de procedură penală (audieri martori,
reţinerea sau arestarea, aplicarea sechestrului asigurator etc.)
Această etapă este una a activităţilor concrete, în care drepturile şi
obligaţiile pe care răspunderea penală le presupune, sunt puse în practică.
- A treia etapă pe care o parcurge răspunderea penală începe din
momentul terminării urmăririi penale şi sesizării prin rechizitoriu a
instanţei de judecată şi până în momentul în care hotărârea dată de instanţă
rămâne definitivă.
Momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă
este momentul final care constată că, în cauză, există răspundere penală,
care, se materializează într-o anume sancţiune sau pedeapsă precis
determinată ca întindere de legea incriminatoare.
- A patra etapă a răspunderii penale demarează din momentul
rămânerii definitive când începe executarea pedepsei şi durează până la
1. Vezi A. Boroi, op.cit., p.306.

221
finalizarea acesteia, când pedeapsa a fost executată efectiv sau a fost
considerată executată în temeiul legii.
- Ultima etapă, a cincea, pe care o parcurge răspunderea penală,
este cuprinsă între momentul terminării executării pedepsei şi momentul în
care intervine reabilitarea, care şterge antecedentele penale şi toate
celelalte consecinţe ale condamnării.

2. Înlocuirea răspunderii penale

2.1 Consideraţii generale

Înlocuirea răspunderii penale poate fi dispusă de către instanţa de

judecată atunci când, în condiţiile legii, aceasta este înlocuită cu o altă
formă de răspundere extrapenală, care atrage o sancţiune cu caracter
administrativ.
Această formă de răspundere penală reprezintă o noutate pentru
legislaţiile moderne şi ea a fost formulată de legiuitor în Codul penal din
1969, reprezentând o formă originală de combatere a unor fapte prevăzute
de legea penală, însă care practic prezintă un pericol social minim.
Codul penal român reglementează această instituţie a răspunderii
penale în cuprinsul art.90, 91 şi 98 din Titlul IV din Partea generală a
Codului penal, care, în principal, stabilesc condiţiile înlocuirii şi
sancţiunile administrative care se pot aplica.
După cum se observă, înlocuirea răspunderii penale nu trebuie
confundată cu instituţia prevăzută în art.181 C.pen., astfel că, în cazul
art.181C.pen. fapta nu constituie infracţiune fiindcă îi lipseşte acea
trăsătură esenţială care este pericolul social, pe câte vreme, în cazul
înlocuirii răspunderii penale, fapta continuă să fie considerată infracţiune,
însă, din motivele precizate de legiuitor, nu va antrena răspunderea penală,
ci răspunderea administrativă. Aşadar, este lesne de observat că instituţia
reglementată de art 181C.pen. reprezintă o cauză care înlătură caracterul
penal al faptei, pe câtă vreme instituţia înlocuirii răspunderii penale este un
mijloc de individualizare a constrângerii penale.1

2.2 Condiţiile înlocuirii răspunderii penale

Condiţiile înlocuirii răspunderii penale vizează, îndeosebi două

1.Vezi în acest sens C. Bulai, Drept penal, vol III, p.26, Bucureşti, 1982.

222
categorii: 1) condiţii privitoare la pedeapsă şi la infracţiunea săvârşită şi
2) condiţii privitoare la persoana făptuitorului.

2.2.1 Condiţii privitoare la pedeapsă şi la infracţiunea săvârşită

Art.90 din C.pen. stabileşte că, pentru a putea dispune înlocuirea

răspunderii penale cu o răspundere administrativă, este necesar ca, în
principal, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită să fie
închisoarea de cel mult un an sau amendă. În unele cazuri, ca de exemplu
atunci când au fost săvârşite infracţiunile de: furt (art.208 C.pen.), abuz de
încredere (art.213 C.pen.), înşelăciune (art.215 alin.1 C.pen.), delapidare
(art.2151 alin.1 C.pen.), distrugere (art.215 alin.1 C.pen.) sau distrugere
din culpă art.219 alin.1 C.pen.), dacă valoarea pagubelor cauzate prin
infracţiune nu depăşeşte 10 lei, atunci, se poate dispune înlăturarea
răspunderii penale cu o răspundere administrativă. De asemenea, este
posibilă înlăturarea răspunderii penale şi în cazul infracţiunii de neglijenţă
în serviciu (art.249 C.pen.), atunci când valoarea pagubei nu depăşeşte 50
lei.
A doua condiţie, înlocuirea răspunderii penale să poată fi
dispusă, atât în cazul infracţiunilor pentru care pedeapsa prevăzută de lege
să fie amendă sau închisoarea de cel mult un an, dar şi infracţiunilor
limitativ prevăzute de lege, numai dacă prejudiciul produs prin fapta
penală a fost integral recuparat până la pronunţarea hotărârii.
A treia condiţie, constă în faptul că, infracţiunea să prezinte un
grad redus de pericol social. Aceasta, se stabileşte de către instanţa de
judecată în raport de împrejurările în care a fost comisă fapta, de
conţinutul concret al acesteia, cât şi de urmările produse.
Conţinutul concret se conturează pentru fiecare faptă penală în
parte în funcţie de modul specific în care se realizează, de elementele
constitutive ale infracţiunii.
Pericolul social care derivă din conţinutul concret al infracţiunii
trebuie stabilit de către instanţă în funcţie de importanţa obiectului juridic,
de realizarea elementului material prin mai multe acţiuni alternative sau
cumulative, de valoarea obiectului material etc. În plus, gradul de pericol
social complet, poate să fie influenţat şi de împrejurări care exced
conţinutul concret, ca de exemplu: timpul şi locul când se săvârşeşte fapta,
mijloacele şi metodele folosite pentru comiterea ei, însă, este necesar ca
aceste împrejurări să nu figureze printre elementele constitutive. Oricum,

223
de fiecare dată, instanţa de judecată trebuie să aibe în atenţie la evaluarea
gradului de pericol social concret şi întinderea, amploarea rezultatului şi
urmările pe care le-a produs sau le-ar fi putut produce fapta penală.

2.2.2 Condiţii privitoare la persoana făptuitorului

Condiţiile privitoare la persoana făptuitorului vizează cconduita

acestuia:
- anterior comiterii infracţiunii;
- după săvârşirea infracţiunii;
- aptitudinea făptuitorului de a se îndrepta fără a se aplica
o pedeapsă.
Conduita anterioară comiterii infracţiunii, face referire la
dispoziţiile art.90 alin. ultim din C.pen., când, este interzisă înlocuirea
răspunderii penale dacă:
● făptuitorul este recidivist şi

● dacă făptuitorului i-au mai fost aplicate de două ori sancţiuni cu

caracter administrativ, potrivit art.181 C.pen.

Conduita făptuitorului după săvârşirea infracţiunii, adică, din
atitudinea sa să rezulte că regretă fapta pe care a săvârşit-o (art.90 lit.d,
C.pen.), dacă a dat ajutor victimei sau de bună voie a acordat victimei
despăgubiri băneşti etc.
Existenţa unor date suficiente că făptuitorul poate fi îndreptat
fără a i se aplica o pedeapsă (art.9 lit e, C.pen.). Legea nu precizează clar
care sunt acele “date suficiente”, însă, lasă la aprecierea instanţei de
judecată identificarea şi aprecierea semnificaţiei acestora, ca de exemplu:
trecutul infractorului, mediul din care provine, conduita din colectivitate,
seriozitatea sa socio-profesională etc.

2.2.3 Sancţiunile ce se aplică în cazul înlocuirii răspunderii penale

1. Sancţiunile cu caracter administrativ care pot fi aplicate de

către instanţa de judecată, potrivit art.91 C.pen.1, pot fi:
- mustrarea;
- mustrarea cu avertisment;
- amendă de la 10 lei la 1.000 lei.
1.Modificat prin art.1 pct.4 din O.G. nr.207/2000, publicată în M. Of. nr. 594 din 22 noiembrie
2000.

224
 Primele două sancţiuni, mustrarea şi mustrarea cu avertisment,
constau în atragerea atenţiei făptuitorului asupra consecinţelor faptei sale,
la care, de obicei se adăugă recomandarea ca pe viitor să nu mai fie comise
asemenea fapte.
Aceste sancţiuni se aplică doar pentru acele fapte penale care sunt
de o mică importanţă. Dacă se aplică amendă, aceasta nu are caracter de
pedeapsă, ci doar unul administrativ.
2. Aspecte procesuale. Mustrarea şi mustrarea cu avertisment se
execută de către instanţă imediat ce a fost pronunţată hotărârea, atunci
când făptuitorul este prezent. Dacă nu este prezent se va fixa un termen
când făptuitorul va fi personal în faţa instanţei care va proceda la
executare.
Amenda se pune în executare de către instanţă prin trimiterea unei
copii de pe dizpozitivul hotărârii la organul financiar al consiliului local
unde domiciliază făptuitorul. Acesta, făptuitorul, are obligaţia ca, în trei
luni de la rămânerea definitivă, să depună recipisa de plată integrală a
amenzii la instanţa de fond, care este şi instanţă de executare.
În situaţia în care făptuitorul nu poate plăti toată amenda, acesta
poate solicita instanţei de executare, printr-o cerere, reeşalonarea plăţii,
care, poate fi dispusă pe o perioadă de maxim 2 ani.
3. Precizări finale. Potrivit art.98 C.pen., înlocuirea răspunderii
penale poate fi dispusă şi în caz de participaţie, însă numai faţă de aceia
care îndeplinesc condiţiile. Măsura poate fi dispusă şi în caz de concurs de
infracţiuni, cu condiţia ca înlocuirea să fie posibilă pentru fiecare
infracţiune în parte.

3. Cauzele care înlătură răspuderea penală

3.1. Noţiune, clasificare şi efecte

Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt reglementate în

Titlul VII din Partea generală a Codului penal (art.119-139) şi ele sunt
următoarele:
- amnistia;
- prescripţia răspunderii penale;
- lipsa plângerii prealabile şi
- împăcarea părţilor.
Aceste cauze au aplicabilitate generală, adică, acestea pot privi

225
orice infracţiune, însă, ele nu trebuie să fie confundate cu aşa-zisele cauze
de nepedepsire sau impunitate, care au o reglementare aparte în Codul
penal, Partea specială şi care vizeaze doar acele infracţiuni pentru care sunt
prevăzute (art.22 C.pen. reglementează două cauze de nepedepsire
specifice tentativei – desistarea şi împiedicarea producerii rezulutatului),
iar de impunitate, se referă, de exemplu, la calitatea de soţ sau rudă
apropriată a tăinutorului sau favorizatorului (art. 221, art.264), la
denunţarea faptei de către mituitor mai înainte ca organul de urmărire
penală să fi fost sesizat pentru acea infracţiune (art.255) etc.
În activitatea de realizare a ordinii de drept există o serie de
împrejurări când fie utilitatea socială a răspunderii penale se diminuează
ori dispare, fie în realizarea scopului represiunii penale este mai potrivit şi
eficient să apeleze la utilizarea altor mijloace, cunoscute sub denumirea de
cauze care înlătură răspunderea penală.
Aceste cauze fac imposibilă aplicarea unor sanctiuni penale, deşi,
fapta la care urmează a fi aplicate îşi păstrează caracterul penal, de aceea,
ele nu trebuie să fie confundate cu cauzele care înlătură caracterul penal al
faptei (legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică,
constrângerea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia, minoritatea
făptutorului şi eroarea de fapt).

3.2.Amnistia

3.2.1.Noţiune

Cuvântul în sine provine de la grecescul amnestia, care însemnă

uitare şi el nu este altceva decât un act de clemenţă al Parlamentului, care,
pentru raţiuni de politică penală, înlătură posibilitatea aplicării
sancţiunilor penale pentru anumite infracţiuni, expres enumerate de
legiutor.
Amnistia nu este însă o uitare completă a faptei făptuitorului, ea
înlăturând doar consecinţele penale şi nu celelalte consecinţe juridice, ca
de exemplu: civile, administrative, disciplinare etc.
Amnistia este o instituţie complexă, care cuprinde atât norme de
drept constituţional, cât şi norme de drept penal, şi, protrivit art.73 din
Constituţie, amnistia se acordă prin lege, iar, în Codul penal, art.119 ,sunt
stabilite efectele pe care le produce.

226
 3.2.2.Felurile aministiei

Amnistia poate fi de mai multe feluri, după cum urmează:

- amnstia generală – vizează toate infracţiunile săvârşite
până la data apariţiei legii, indiferent de natură şi gravitatea acestora;
- amnistia specială – se acordă doar pentru anumite
infracţiuni special menţionate în legea de amnistie;
- amnistie necondiţionată – atunci când cel care urmează
a fi amnistiat, nu depinde de îndeplinirea vreunei condiţii cu privire la
faptă, făptuitor sau împrejurările în care infracţiunea a fost săvârşită;
- amnistie condiţionată – acordarea ei este subordonată
îndeplinirii unor condiţii, ca de exemplu: prejudiciul să nu depăşească un
anumit cuantum, făptuitorul să nu fie recidivist etc;
- amnistie proprie – intervine înainte de condamnarea
definitivă;
- amnistie improprie – intervine după condamnarea
definitivă.

3.2.3 Obiectul, caracterele şi efectele amnistiei

Obiectul amnisitiei vizează toate sau anumite infracţiuni săvârşite

până la data apariţiei legii de amnistie. Ea are un caracter obiectiv (real),
operează in rem pentru anumite fapte şi nu ia, de regulă, în considerare
persoana faptuitorului. Totuşi, uneori se pot impune şi anumite condiţii
personale, căpătând astfel un caracter mixt, operând atât in rem (pentru
infracţiuni), cât şi in personam (adică doar pentru persoanele care
îndeplinesc condiţiile fixate de legiuitor).
De regulă, amnistia deşi poate viza întreaga formă de infracţiuni,
în practică, obiectul acesteia îl formează doar anumite infracţiuni.
Efectele amnistiei, sunt, în principal, de înlăturare a răspunderii
făptuitorului pentru infracţiunea pe care a săvârşit-o, însă, pe lângă
acestea, amnistia – în funcţie şi de modalitatea de producere – poate avea
şi efecte proprii, astfel:
- amnistia antecondamnatorie (proprie) produce atât încetarea
urmăririi penale, cât şi o încetare a procesului penal, sau – dacă cercetarea
se află în faza actelor premergătoare – de neîncepere a urmăririi penale;
- amnistia postcondamnatorie (improprie), are ca efect, pe lângă
înlăturarea răspunderii penale şi înlăturarea pedepsei pronunţate şi a

227
celorlalte consecinţe ale condamnării, înlăturând pedeapsa principală în
măsura în care aceasta nu a fost executată sau restul de pedeapsă rămas
neexecutat. Amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie, aşa cum
nici partea de pedeapsă executată nu poate face obiectul unei cereri de
dezdăunare în contra statului.
Pedepsele accesorii, care-şi produc efectul numai în cursul
executării pedepsei principale, încetează odată cu încetarea executării
pedepsei principale.
În cazul amnistiei postcondamnatorii, aceasta face să înceteze şi
celelalte consecinţe care decurg din condamnare: decăderile, interdicţiile şi
incapacităţile fixate prin legi speciale, penale sau extrapenale. De fapt,
într-un asemenea context, amnistia produce aceleaşi efecte ca şi
reabilitarea.
Potrivit art.38 lit.b, C.pen., amnistia înlătură starea de recidivă.
Amnistia are însă anumite limite, ca de exemplu:
- nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă şi a măsurilor
educative dispuse de hotărârea de condamnare rămasă definitivă;
- nu produce efecte asupra despăgubirilor civile sau cheltuielilor
judiciare, care pot fi puse în executare;
- amnistia nu produce efecte asupra favorizatorilor sau
tăinuitorilor decât dacă în legea de clemenţă se prevede expres aceasta.
Amnistia are un caracter obligatoriu, aşa încât o persoană
condamnată nu poate refuza gestul de clemenţă, după cum şi organele
judiciare au obligaţia de a aplica din oficiu dispoziţiile legii de amnistie.
Totuşi, dacă învinuitul sau inculpatul doreşte continuarea
procesului penal, potrivit art.13 C.proc.pen., pentru a-şi demonstra
nevinovăţia, aceştia o pot face, dându-se de organul de urmărire penală sau
de către instanţă o soluţie de scoatere de sub urmărire penală sau de
achitare. Dacă vinovăţia este demonstrată, atunci, instanţa aplică
dispoziţiile legii de amnistie pe care făptuitorul nu le poate refuza,
dispunându-se fie încetarea urmăririi penale, fie încetarea procesului penal.

3.3 Prescripţia răspunderii penale

3.3.1 Noţiuni şi efecte

Prescripţia desemnează acea cauză de stingere a obligaţiei

infractorului de a suporta consecinţele penale ale faptei săvârşite, ca efect

228
al scurgerii unui anumit interval de timp, anume determinat prin lege.
Spre deosebire de prescripţia pedepsei, prescripţia răspunderii
penale operează prin trecerea timpului, nefiind necesare alte condiţii.
Efectele prescripţiei răspunderii penale operează imediat ce
termenul prevăzut de lege s-a împlinit.
Odată constatată prescripţia răspunderii penale, organele judiciare
vor dispune: neînceperea urmăririi penale, încetarea urmăririi penale sau
încetarea procesului penal.
Prescripţia răspunderii penale poate fi invocată pe parcursul
întregului proces penal, instanţa fiind datoare să constate din oficiu
existenta acesteia.
Ca şi în cazul amnistiei, şi în cazul prescripţiei răspunderii penale,
învinuitul sau inculpatul au dreptul să ceară continuarea procesului penal
pentru a-şi dovedi nevinovăţia.
Cu o singură excepţie, aceea a crimelor contra păcii şi omenirii,
prescripţia reprezintă o cauză generală de înlăturare a răspunderii penale.

3.3.2. Termenele de prescripţie a răspunderii penale

pentru persoana fizică

Art.22 C.pen. fixează termenele de prescripţie a răspunderii

penale pentru persoana fizică, având în atenţie gravitatea infracţiunii, după
cum urmează:
- 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită
pedeapsa detenţiei pe viaţă sau închisoare mai mare de 15 ani;
- 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită
pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani;
- 8 ani, când legea prevede pentru infracţiuni săvârşită pedeapsa
închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;
- 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa
închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;
- 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa
închisorii care nu depăşeşte un an sau amendă.
Aceste termene se reduc la jumătate pentru cei care, la data
comiterii, erau minori.

3.3.3 Termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana

juridică

229
 Potrivit art.122 C.pen., termenele de prescripţie pentru persoana
juridică, sunt următoarele:
- 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de
persoană fizică pedeapsa detenţiei pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai
mare de 10 ani;
- 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de
persoană fizică pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amendă.
Nu există condiţii speciale de aplicare a prescripţiei răspunderii
penale în cazul persoanelor juridice, dispoziţiile fixate în art.121-124
C.pen. pentru persoanele fizice, aplicându-se întocmai şi în acest caz.

3.3.4. Calculul termenelor de prescripţie

Termenul de prescripţie a răspunderii penale se ia în calcul din

momentul (data) săvârşirii faptelor, potrivit art.122 alin.(2) C.pen.
Pentru infracţiunile continuate, termenul curge de la data
săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni.
Pentru infracţiunile progresive, termenul de prescripţie curge de la
data epuizării agravării rezultatului.
În caz de tentativă, termenul de presciptie depinde de pedeapsa
prevăzută de lege pentru această formă – imperfectă, atipică – a
infracţiunii, fiindcă, tentativa este ea însăşi o infracţiune, care diferă de
infracţiunea consumată prin gradul de realizare a laturii obiective, fapt ce
ne determină să afirmăm că, în raport de dispoziţiile art.122 C.pen., care se
referă la infracţiunea „săvârşită”, durata termenului de prescripţie se va
stabili în raport cu durata legală a tentativei.1
În caz de participaţie, termenul curge pentru toţi participanţii de la
data săvârşirii infracţiunii, indiferent de data când unii dintre ei au
participat cu contribuţia lor la săvârşirea infracţiunii, cu excepţia instigării
neurmate de executare, care, fiind o faptă distinctă şi nu un act de
participaţie, se aplică regula fixată în art.122 alin.(2) C.pen.

3.3.5. Întreruperea cursului prescripţiei

După ce prescripţia a fost întreruptă începe un nou termen de

prescripţie.
1.Vezi A. Boroi, op.cit., p.321.

230
 Întreuperea cursului prescripţiei răspunderii penale prezintă trei
caractere:
a- este legală, fiindcă actele care au condus la întrerupere
sunt expres prevăzute de lege;
b- este absolută, adică întreruperea poate opera în
legătură cu oricare infracţiune supusă termenului prescripţiei.
Întreruperea cursului prescripţiei se face prin orice act, care,
potrivit art.123 C.pen., trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului ca
de exemplu: înmânarea unui exemplar al mandatului de arestare,
preentarea materialului de urmărire penală etc.
Actul de întrerupere poate să vizeze şi îndeplinirea unor
proceduri, ca de exemplu: efectuarea unei confruntări a învinuitului cu o
altă persoană, audierea unui martor în prezenţa sa etc., esenţială fiind
prezenţa învinuitului sau inculpatului.
Dacă o prescripţie este întreruptă de mai multe ori, atunci, fiecare
întrerupere face să curgă un nou termen de prescripţie, numărul acestora
fiind, practic, nelimitat.
Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte in rem, de aceea,
efectele se produc faţă de toţi participanţii, chiar dacă actul de întrerupere
vizează doar pe unul dintre ei [art.123 alin.(3) C.pen.].
Deşi numărul întreruperilor cursului prescripţiei poate fi nelimitat,
totuşi, pentru că această instituţie să nu cadă în derizoriu, adică să se
ajungă la negarea prescripţiei, legiuitorul a fixat în cuprinsul dispoziţiilor
art.124 C.pen. un termen maxim, după a cărui expirare prescripţia va opera
independent de numărul întreruperilor, potrivit căreia, prescripţia nu poate
fi prelungită la infinit, ci doar cu jumătate din termenul de prescripţie
stabilit în art.122 C.pen., situaţie cunoscută în doctrină ca prescripţie
specială.

3.3.6. Suspendarea cursului prescripţiei raspunderii penale

Potrivit art. 128 alin.(1), cursul termenului prescripţiei prevăzut în

art.122 C.pen. este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau
împrejurare de neprevăzut sau de neînlăturat împiedică punerea în mişcare
a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.
231
 Potrivit art.128 alin.(1) C.pen., cursul prescriptiei poate fi
suspendat:
- datorită unei dispoziţii legale care împiedică punerea în mişcare
a acţiunii penale sau continuarea procesului penal, ca de exemplu lipsa
autorizării prealabile a procurorului general în cazul unor infracţiuni contra
statului de către străini, în străinătate, autorizare impusă de cerinţele art.5
alin.(2) C.pen., imunitatea membrilor Parlamentului etc.;
- datorită interventiei unor cazuri de forţă majoră, cum sunt, de
exemplu: epidemiile; starea de necesitate; inundaţiile; starea de război etc.
Suspendarea cursului prescripţiei are un efect limitat, care nu
determină decât amânarea curgerii termenului de prescripţie, termen care
se prelungeşte cu durata cât a existat împiedicarea.
Proba suspendării şi a întreruperii, revine procurorului.
Suspendarea produce efecte in personam, operând numai asupra
acelor persoane faţă de care, din motivele arătate mai sus, nu a fost
posibilă punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului
penal.

3.4. Lipsa plângerii prealabile şi retragerea

plângerii prealabile

Principiul oficialităţii procesului penal este una din regulile de

bază ale procesului penal (art.2 C.proc.pen.), însă, în anumite cazuri,
legiuitorul a lăsat iniţiativa tragerii la răspundere penală a infractorului la
aprecierea persoanei vătămate, punerea în mişcare a acţiunii penale fiind
condiţionată de manifestarea expresă de voinţă a victimei. Victima poate
formula plângerea prealabilă numai în cazurile expres prevăzute de lege şi
poate să o depună în termen de maxim două luni de la data în care a aflat
cine este făptuitorul. Nu contează dacă în momentul când a aflat cine este
făptuitorul infracţiunea se epuizase sau nu.
Prin intermediul plângerii prealabile, persoana vătămată, se
adresează organelor judiciare cărora le aduce la cunoştinţă fapta săvârşită
şi vătămarea suferită ca urmare a acesteia.
Plângerea se face de către victimă, cu excepţia cazurilor când
persoana vătămată a fost un minor sau o persoană incapabilă, fiindcă, în
asemenea împrejurări, plângerea prealabilă se poate face prin
reprezentanţii lor legali (părinţi, tutore, curator).
Plângerea prealabilă nu trebuie confundată cu plângerea, fiindcă
232
plângerea prealabilă reprezintă o condiţie pentru tragerea la răspundere
penală a infractorului pentru infracţiuni anume prevăzute de lege, pe câtă
vreme plângerea reprezintă doar o înştiinţare despre comiterea unei fapte
penale a cărei victimă a fost persoana în cauză sau o altă persoană [art.222
alin.(3) şi (6) C.proc.pen.].
Precizăm că plângerea prealabilă nu poate fi formulată de un
mandatar general, deoarece nu îndeplineşte cerinţa legală, astfel că o
asemenea plângere nu poate fi luată în considerare şi nu-şi poate produce
efectele juridice.
În unele cazuri, ca de exemplu atunci când persoana vătămată a
decedat în urma comiterii unei infracţiuni de omor şi care a fost şi victimă
unei tentative de viol, inculpatul poate fi tras la răspundere şi pentru
această infracţiune, fiindcă victima care a decedat este lipsită de capacitate
de exerciţiu.
Plângerea prealabilă produce efecte in rem, cu privire la fapta
comisă, ca de altfel şi retragerea sau lipsa ei.
În caz de participaţie penală, retragerea plângerii prealabile penale
doar pentru unul din participanţi, ca de altfel şi răspunderea penală,
produce efecte pentru toţi. În acest context, plângerea prealabilă are un
caracter indivizibil (în raport de efectele pe care le produce) şi caracter
personal (neputând fi introdusă decât de victima infracţiunii).
Potrivit art.131 C.pen., în cazul infracţiunilor pentru care
plângerea prealabilă condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale,
lipsa unei asemenea plângeri înlătură răspunderea penală. Într-o asemenea
situaţie, organul de urmărire penală va dispune fie neînceperea, fie
încetarea urmăririi penale, iar instanţa de judecată va dispune încetarea
procesului penal.
Retragerea plângerii prealabile, potrivit art.131 alin.(2) C.pen.,
de asemenea, înlătură răspunderea penală, însă, retragerea acesteia produce
efecte numai dacă intervine până la rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare.1 Dacă retragerea plângerii s-a făcut în acest interval de timp,
atunci ea produce efecte irevocabile, adică persoana vătămată nu poate nici
să mai revină asupra ei, dar nici să formuleze o altă plângere pentru
aceeaşi faptă.2
Retragerea plângerii prealabile nu trebuie să fie condiţionată de
1. Conform art.282 C.proc.pen., plângerea prealabilă trebuie introdusă în termen de două luni din
ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul.
2. I. Mitrea, Retragerea plângerii prealabile. Consecinţe, Dreptul nr.7/1998, p.123.

233
ceva, ca de exemplu achitarea de către infractor către partea vătămată a
unei sume de bani; retragerea plângerii într-un asemenea context trebuie să
fie totală şi necondiţionată.

3.5 Împăcarea părţilor

Împăcarea părţilor constituie un act bilateral, o înţelegere

intervenită între partea vătămată şi infractor cu privire la încetarea
procesului penal şi înlăturarea răspunderii penale.3
Este necesar de reţinut că, împăcarea părţilor, nu poate interveni
decât în acele cazuri expres prevăzute de legea penală, situaţie care, de
regulă, se poate întâmpla în acele cazuri în care acţiunea penală se pune în
mişcare la plângerea prealabilă.
În unele situaţii, însă, când acţiunea penală este pusă în mişcare
din oficiu, împăcarea părţilor poate conduce la înlăturarea răspunderii
penale, ca de exemplu în cazul infracţiunii de seducţie (art.199 C.pen.).
De asemenea, precizăm că împăcarea părţilor, în cazul
persoanelor lipsite de capacitatea de exerciţiu, se poate face doar prin
reprezentanţii legali ai acestora, iar în cazul persoanelor cu capacitate de
exerciţiu restrânsă se pot împăca cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de
lege.
Condiţiile împăcării sunt următoarele:
-a- împăcarea părţilor se poate realiza doar în cazul
acelor infracţiuni pentru care legea stabileşte în mod expres această
modalitate (violarea de domiciliu – art.192 alin.3 C.pen.; ameninţarea –
art.193 alin.3 C.pen.; violarea secretului profesional – art.195 alin.4
C.pen., divulgarea secretului profesional – art.196 alin.3 C.pen., etc.);
-b – împăcarea părţilor să fie un act bilateral, adică
intervine între infractor şi partea vătămată;
-c – împăcarea trebuie să intervină, cel târziu până la
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare;
-d – împăcarea trebuie să fie personală, adică între
persoanele care s-au înţeles să pună capăt conflictului (victima şi
infractor);
-e – împăcarea trebuie să fie totală şi necondiţionată, ea
se poate face în faţa instanţei de către părţi, personal sau prin persoane cu
mandat special ori prin înscrisuri autentice. Art.132 C.pen. prevede expres
3. A.Boroi, op.cit., p.325.

234
că împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea
penală şi stinge acţiunea civilă.
-f – împăcarea trebuie să fie definitivă, fiindcă, odată
intervenită, ea nu mai poate fi revocată.
Efectele împăcării constau în aceea că, aceasta, operează in
personam, adică răspunderea penală este înlăturată numai faţă de
inculpatul cu care partea vătămată s-a împăcat; faţă de plângerea
prealabilă, unde retragerea acesteia, operând in rem (faţă de faptă),
produce efecte asupra tuturor participanţilor. Aşadar, împăcarea fiind un
act cu caracter personal, partea vătămată trebuie să precizeze clar care sunt
inculpaţii cu care s-a împăcat.
De asemenea, împăcarea poate să rezulte şi dintr-o anume situaţie
de fapt, fiind aşadar implicită.

Bibliografie selectivă recomandată

1. Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, Editura C.H.

Beck, Bucureşti, 2008, Ediţia 2, p.301-327.
2. Costică Bulai şi Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal.
Partea generală, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2007, p.327-371.
3. A. Chirilă, Lipsa plângerii prealabile, retragerea plângerii
prealabile şi împăcarea părţilor, R.D.P. nr.1/2006, p.60.
4. H. Dumbravă, Răspunderea penală. Întreruperea prescripţiei,
R.D.P. nr.1/2000, p.62.
5. O. Rădulescu, P. Rosenberg şi A. Tudor, Probleme
controversate în legătură cu prescripţia specială a răspunderii penale,
Dreptul nr.3/2008, p.160.
6. G. Zsigmond, Împăcarea părţilor. Asistenţa juridică obligatorie,
R.D.P. nr.3/2006, p.140.
7. T. Coman, Aprecieri în legătură cu condiţiile de existenţă a
împăcării părţilor, Dreptul nr.11/2000, p.1281.
8. G.L. Nicolae, Aspecte teoretice privind retragerea plângerii
prealabile şi împcarea părţilor, Dreptul nr.7/2000, p.100.

235
 Capitolul XIII

Pedepsele

1. Noţiune. Trăsături. Scop şi funcţii

Pedeapsa este o formă de constrângere juridică ce se aplică celui

236
care a săvârşit o infracţiune, specifică dreptului penal.
Potrivit art.52 C.pen., legiuitorul a definit pedeapsa ca fiind o
măsură de constrângere şi, în acelaşi timp, ca un mijloc de reeducare a
celui condamnat. Aşadar, din definiţia dată se poate observa că, în dreptul
penal, pedeapsa are un dublu caracter, unul coercitiv (măsură de
constrângere) şi unul corectiv (mijloc de reeducare), fiecare având o
finalitate aparte.
Faţă de celelalte sancţiuni juridice, pedeapsa (care nu poate fi
decât penală) se distinge prin următoarele trăsături esenţiale:
a- pedeapsa este o măsură de constrângere, deoarece persoana
căreia îi este aplicată suferă în mod silit privaţiunile şi restricţiile acesteia.
Ca măsură represivă, se caracterizează prin impunerea unei privaţiuni sau
restricţii persoanei căreia i s-a aplicat (privarea de libertate, de drepturi
civice sau amendă în cazul persoanei juridice, etc.);
b- pedeapsa este un mijloc de reeducare, deşi, ea are întotdeauna
un caracter represiv, care provoacă suferinţă; are şi un puternic efect
educativ, de îndreptare a conduitei condamnatului şi de consolidare a unei
convingeri că respectarea legii constituie întotdeauna o necesitate. Toate
dispoziţiile Codului penal în materie sunt concepute pe această teză, a
reeducării celui pedepsit;
c- pedeapsa este un mijloc de constrângere statală, fiindcă ea nu
poate fi aplicată decât de instituţiile specializate ale statului în numele
societăţii;
d- pedeapsa se aplică numai în cazul comiterii unei infracţiuni;
e- pedeapsa se aplică infractorului, adică doar aceluia care se
face vinovat de săvârşirea unei infracţiuni, fapt care reflectă caracterul
personal al faptei. Pedeapsa nu este transmisibilă şi ea se stinge odată cu
decesul celui condamnat;
f- pedeapsa se aplică în scopul prevenirii săvârşirii unei noi
infracţiuni1. Scopul pedepsei coincide întotdeauna cu scopul legii penale,
anume apărarea socială împotriva infracţiunilor. Pedeapsa nu urmăreşte, în
nici o împrejurare, cauzarea de suferinţe fizice sau înjosirea celui
condamnat, ci doar îndreptarea şi prevenirea săvârşirii în viitor a unor noi
infracţiuni de către acesta.
Scopul pedepsei este de a preveni în viitor săvârşirea unei noi
infracţiuni [art.52 C.pen, Teza a II-a, alin.(1)].

1.A. Boroi, op.cit., p.334.

237
 Societatea trebuie apărată împotriva infracţiunilor, de aceea,
pentru a-şi atinge scopul, pedeapsa îndeplineşte anumite funcţii – denumite
şi scopuri imediate ale pedepsei, şi anume:
a – Funcţia de constrângere sau represiune, fiindcă, pedeapsa pe
plan sancţionator , reprezintă echivalentul gradului de pericol social pe
care îl reprezintă fapta ce a fost săvârşită. De aceea, întotdeauna, pedeapsa
va fi o măsură cu caracter represiv, deşi, represiunea nu constituie scopul
pedepsei, însă, fără ea, nu ar mai exista ideea de pedeapsă. Caracterul
represiv, de constrângere a pedepsei creşte şi descreşte în funcţie de gradul
de pericol social pe care îl prezintă infracţiunea ce a fost săvârşită.
b- Funcţia de reeducare. Constrângerea nu poate conduce la
realizarea scopului pedepsei dacă nu este completată cu funcţia de
reeducare, fiindcă, doar din îmbinarea acestor două funcţii poate fi realizat
scopul pedepsei faţă de cei care încalcă legea.
În cuprinsul art. 52, alin (2) C. pen., se stipulează în mod expres
că executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să
înjosească persoana condamnată, fiindcă supunerea acestuia la munci
degradante sau badjocură, poate constitui infracţiune, faptă prevăzută şi
pedepsită de art.267 C.pen. (supunerea la rele tratamente).
c- Funcţia de exemplaritate, adică influenţa pe care pedeapsa
aplicată condamnatului o poate avea asupra altor persoane, cunoscut fiind
că există indivizi care se abţin de a săvârşi infracţiuni din teama de
pedeapsă pe care o pot primi.
d- Funcţia de eliminare, este o funcţie adiacentă, care pentru o
perioadă de timp îl îndepărtează pe cel care a săvârşit o infracţiune din
societate. Această îndepărtare temporară este necesară în cazul
infractorilor periculoşi, care au săvârşit infracţiuni cu un grad de pericol
social ridicat. În unele cazuri, când se aplică pedeapsa detenţiei pe viaţă,
individul este practic eliminat din societate, faptele săvârşite de infractor
fiind de o gravitate extremă. Sunt opinii atât în rândul teoreticienilor
români cât şi străini, potrivit cărora eliminarea serveşte atât la realizarea
prevenţiei speciale cât şi la realizarea prevenţiei generale.1

2.Categoriile şi limitele generale ale pedepselor

2.1.Felurile şi limitele generale ale pedepselor aplicabile infractorilor

1. Vezi A. Boroi, op.cit., p.335 şi E. Bacigalupo, Pricipios de Derecho penal. Parte General, 3-a ed.,
Madrid, 1994, p.17.

238
 persoane fizice

Cadrul general al pedepselor în vigoare formează conţinutul art.

53 şi art. 531 C.pen.
În cuprinsul art. 53 C.pen., sunt enumerate denumirile fiecărei
categorii de pedepse şi a fiecărui fel de pedeapsă aplicabile persoanei
fizice, fixându-se totodată minimul şi maximul general al fiecărei pedepse.
Categoriile de pedepse evidenţiate de art. 53 C.pen. sunt:
pedepsele principale, pedepsele complementare şi pedepsele accesorii.
a- Pedepsele principale sunt:
- detenţia pe viaţă;
- închisoare de la 15 zile la 30 de ani;
- amendă la 100 la 50 000 lei;
b- Pedepsele complementare sunt:
- interzicerea unor drepturi, de la 1 la 10 ani;
- degradarea militară;
c- Pedepsele accesorii constau în interzicerea drepturilor
prevăzute în art. 64 C.pen., în condiţiile prevăzute în art. 71 C.pen.

2.2.Felurile şi limitele generale ale pedepselor aplicabile infractorilor

persoane juridice

Art. 531 C.pen. prevede categoriile şi limitele generale ale

pedepselor care se aplică persoanei juridice, legiuitorul fixând două
categorii de pedepse, care sunt diferenţiate după modul lor de aplicare, şi
anume: pedepse principale şi pedepse complementare.
a- Pedeapsa principală pentru persoana juridică este amendă de la
2.500 lei la 2.000.000 lei.
b- Pedepsele complemetare care se pot aplica sunt:
- dizolvarea persoanei juridice;
- suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de
la 3 luni la 1an sau suspendarea uneia dintre activităţile persoanei juridice
în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea;
- închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice
pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
- interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii
publice pe o durată de la 1 la 3 an;
- afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.

239
 Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare se
dispune atunci când instanţa constată că aplicarea acestor pedepse este
absolut necesară, având în vedere natura, gravitatea şi împrejurările în care
a fost săvârşită fapta.
Pedepsele complementare stabilite în cuprinsul art.531 alin.(3) lit.
b-e, se pot aplica în mod cumulativ, uneori, atunci când legea prevede
această pedeapsă ,aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare
fiind obligatorie.
Executarea pedepselor complementare începe după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare.
Pe parcursul timpului, scara pedepselor privative de libertate a
oscilat de la o perioadă la alta, uneori, instituirea mai multor pedepse fiind
determinată de împărţirea infracţiunilor în crime, delicte şi contravenţii,
alteori, regimul politic fiind acela care, în funcţie de interese, a incriminat
sau dezincriminat anumite comportamente ca infracţiuni.1

3. Pedepsele principale aplicabile persoanei fizice

Pedepsele principale sunt acelea care pot fi aplicate singure pentru

faptele penale săvârşite şi ele pot fi însoţite, în anumite cazuri prevăzute de
lege, de o pedeapsă complementară sau accesorie.
Potrivit art.53 C.pen., pedepsele principale sunt prevăzute în
ordinea gravităţii şi, potrivit art.533 C. pen., executarea acestora se
bazează pe sistemul progresiv, în sensul că, persoanele condamnate, au
posibilitatea să treacă dintr-un regim de executare în altul, în condiţiile
fixate de legea privind executarea pedepselor.
Pedepsele privative de libertate pot fi executate doar în unul din
următoarele regimuri:
- regimul de maximă siguranţă;
- regimul închis;
- regimul semideschis;
- regimul deschis.
Bărbaţii care au împlinit vârsta de 60 de ani şi femeile 55 de ani
pot presta o muncă pe timpul executării pedepsei privative de libertate
numai cu acordul lor şi dacă sunt apţi pentru aceasta.
Munca prestată de condamnaţi este remunerată cu excepţia
muncii cu caracter gospodăresc, prestată pentru întreţinerea locului de
1.Vezi în detaliu A. Boroi, op.cit., p.337-340.

240
deţinere sau în caz de calamitate.

3.1 Pedeapsa detenţiunii pe viaţă

Pedeapsa detenţiunii pe viaţă este prevăzută pentru infracţiunile

cele mai grave. Prin Decretul – Lege nr.6 din 10 ianuarie 1990 a fost
abolită pedeapsa cu moartea, care a fost înlocuită cu pedeapsa detenţiunii
pe viaţă, punând capăt unei situaţii incompatibile cu religia creştină şi cu
spiritul de toleranţă şi înţelegere caracteristic românilor, cât şi capriciilor
unor regimuri dictatoriale care s-au succedat în România între anii 1938 şi
1989. De altfel, această decizie corespunde şi dispoziţiilor art.1 din
Protocolul nr.6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Partea specială a Codului penal nominalizează aceste infracţiuni:
infracţiuni contra siguranţei statului (articolele 155-163, 165 şi 167
C.pen.); infracţiunea de omor deosebit de grav (art.176 C.pen.); tortura
care a avut ca urmare moartea victimei (art.2671 alin.3 C.pen.);
nerespectarea regimului materialelor nucleare sau a altor materiale
radioactive, care a produs moartea uneia sau mai multor persoane (art.2791
alin.5 C.pen.); nerespectare regimului materialelor explozive, care a
produs moartea uneia sau mai multor persoane (art.280 alin.5 C.pen.),
precum şi în cazul infracţiunilor militare prevăzute de articolele 338, 339,
341 alin.2, 342 alin.2, 343, 344, 345 alin.3 C.pen.
În cazul acestor infracţiuni pedeapsa este detenţiunea pe viaţă
alternativ cu pedeapsa închisorii până la 25 de ani, ceea ce ajută la o mai
bună individualizare a pedepsei.
În două cazuri, pedeapsa închisorii pe viaţă, este prevăzută ca
pedeapsă unică: Genocidul săvârşit în timp de război (art.357 alin.2
C.pen.) şi Tratamente neomenoase săvârşite în timp de război (art.358
alin.4 C.pen.).
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă este prevăzută alternativ cu până la
25 de ani de închisoare şi în cazul unor legi speciale – Legea nr.143/2000
privind traficul şi consumul ilicit de droguri.1
Decretul – Lege nr.6 din 10 ianuarie 1990, care a abrogat
pedeapsa cu moartea, a introdus în legislaţia penală pedeapsa detenţiunii
pe viaţă.
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă este o pedeapsă ordinară, obişnuită
şi nu una excepţională şi se execută ca şi pedeapsa peste 15 ani în
1. Legea nr.143/2000 a fost publicată în M. Of. nr.362 din 3 august 2000.

241
penitenciare anume destinate sau în secţii speciale ale celorlalte închisori.
De asemenea, trebuie reţinut că, pedeapsa detenţiunii pe viaţă, nu
se poate aplica unor anumite categorii de persoane, adică minorilor şi
persoanelor care au împlinit vârsta de 60 de ani.
În cazul infractorilor minori, potrivit art.109 alin.2 C.pen.,
pedeapsa care se poate aplica este închisoarea de la 5 la 20 ani.
Atunci când s-a aplicat pedeapsa de 25 de ani se aplică şi
pedeapsa interzicerii unor drepturi pe durata ei maximă.

3.2 Pedeapsa închisorii

Persoana condamnată să execute pedeapsa cu închisoarea este

izolată de societate, fiind scoasă din mediul normal, obişnuit de viaţă şi
este plasată într-un mediu închis în care este supusă unui regim de viaţă şi
muncă impus.2.Pedeapsa nu poate depăşi 30 de ani.
Legea nr.275 din 4 iulie 2006 privind executarea pedepselor şi a
măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal3 este
actul normativ care detaliază regimul de executare al acestei pedepse.
În locul de deţinere, bărbaţii sunt ţinuţi separat de femei şi minori.
Mai mult, potrivit art.57 alin.2 C.pen., minorii condamnaţi execută
pedepse separat de infractorii majori, bărbaţi sau femei, sau în locuri
special amenajate.
Regulile care stau la baza executării pedepselor privative de
libertate sunt cele stabilite în art.533 C.pen. şi în Legea nr. 275/2006 care
stabileşte şi un sistem progresiv şi regresiv, persoanele condamnate
trecând dintr-un regim în altul, în condiţiile legii.
Condamnaţii execută pedeapsa în unul din următoarele regimuri:
regimul de maximă siguranţă, regimul închis, regimul semideschis şi
regimul deschis. În art. 531, alin. 3-5 C.pen. se precizează că, pe timpul
executării pedepsei închisorii, condamnaţii au posibilitatea, cu acordul lor,
de a presta o muncă utilă remunerată şi de a fi recompensaţi pentru
comportamentul lor (stăruitori în muncă, disciplinaţi, etc). Printre
recompense se pot număra permisiile de ieşire din penitenciar pe diferite
durate, dar nu mai mult de 10 zile odată şi de 30 de zile pe an (art. 68
alin.1 lit.g din Legea 275/2006).

2. Vezi în detaliu C. Bulai şi B. N. Bulai, op.cit., p.307 şi urm.

3. M.Of. nr. 627 din 20 iulie 2006 care a intrat în vigoare la 90 de zile de la data publicării.

242
 3.2.1.Regimul de maximă siguranţă

Regimul de maximă siguranţă se aplică persoanelor condamnate

la pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani. Condamnaţii care execută
pedeapsa în acest regim sunt supuşi unor măsuri stricte de pază,
supraveghere şi escortare, fiind cazate, de regulă, individual iar activităţile
pe care le prestează (activităţi educative, culturale, terapeutică, consiliere
psihologică, etc) se desfăşoară în cadrul unor grupuri mici, în spaţii anume
stabilite şi cu o supraveghere permanentă.
Sunt exceptate de la executarea pedepsei în regim de maximă
siguranţă, potrivit art. 21 din Legea nr. 275/2006, următoarele caregorii de
persoane:
a - bărbaţii care au împlinit vârsta de 60 ani şi femeile 55 ani;
b - femeile însărcinate sau care au în îngrijire un copil de până la
un an, pe perioada cât durează sarcina şi îngrijirea copilului;
c - minorii;
d - persoanele încadrate în gradul I de invaliditate sau care au
afecţiuni locomotorii grave, pe perioada cât suferă de aceste boli.

3.2.2 Regimul închis

Regimul închis de executare a pedepsei închisorii se aplică acelor

categorii de condamnaţi care execută o pedeapsă privativă de libertate între
5 ani şi 15 ani.
Dacă persoana condamnată prezintă serioase garanţii de
îndreptare, ţinând cont şi de natura şi modul în care a fost săvârşită
infracţiunea, în mod excepţional, aceasta poate fi inclusă într-un regim de
executare imediat inferior ca grad de severitate.
De regulă, persoanele care execută pedeapsa în cadrul acestui
regim sunt cazate în comun, prestează muncă şi desfăşoară activităţi
educative, terapeutice, de consiliere etc. în grupuri, în interiorul
penitenciarului şi sub supraveghere şi pază. Cu aprobarea directorului
penitenciarului, aceste persoane pot presta muncă şi în afara
penitenciarului, însă, sub pază şi supraveghere continuă.

3.2.3 Regimul semideschis

243
 Acest regim de executare a pedepsei închisorii se aplică
persoanelor care sunt condamnate cu o pedeapsă mai mare de un an, dar
care nu depăşeşte 5 ani. Şi în acest caz, în situaţii excepţionale, ţinând cont
de persoana condamnatului, de natura şi modul de săvârşire a infracţiunii,
pedeapsa poate fi executată în regimul imediat inferior ca grad de
severitate, adică în regim deschis.
Persoanele condamnate şi care execută pedeapsa în regim
semideschis sunt cazate în comun, se pot deplasa neînsoţite în interiorul
penitenciarului, prestează muncă şi desfăşoară celelalte activităţi
(culturale, educative, consiliere etc) sub supraveghere, în grupuri şi în
spaţii din interiorul penitenciarului, care, pe timpul zilei, rămân deschise.
Pot munci şi în afara penitenciarului, însă, sub supraveghere.

3.2.4 Regimul deschis

Regimul deschis de executare a pedepsei închisorii se aplică

persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii de cel mult 1 an. Aceste
persoane condamnate sunt cazate în comun,se pot deplasa neînsoţite în
interiorul penitenciarului, dar pot presta diferite activităţi cultural-
educative şi terapeutice (inclusiv pot munci) în afara penitenciarului, fără
pază şi supraveghere.

3.2.5 Stabilirea regimului de executare a pedepselor

privative de libertate

Regimul pe care îl va avea condamnatul este stabilit de comisia

special înfiinţată care există la nivelul fiecărui penitenciar şi se stabileşte la
data primirii persoanei condamnate. Dacă există nemulţumire din partea
persoanei condamnate cu privire la regimul care i-a fost fixat de comisie,
aceasta se poate adresa judecătorului delegat pentru executarea pedepsei
privative de libertate, în termen de 3 zile de la data luării la cunoştinţă a
regimului stabilit de comisie.
Persoana condamnată, în mod obligatoriu, trebuie să fie ascultată
la locul de deţinere de către judecătorul delegat, care soluţionează cauza în
termen de 15 zile de la data primirii, pronunţându-se prin încheiere cu
privire la una din următoarele soluţii:
a – admite plângerea şi dispune modificarea regimului de
executare stabilit de comisie, sau

244
 b- respinge plângerea ca fiind nefondată.
Încheirea dată de judecător poate fi contestată la judecătoria în a
cărei rază se afla penitenciarul, în termen de 3 zile de la comunicare.
Contestaţia, potrivit art.460 alin.2-5 C.proc.pen., se judecă iar hotărârea
dată este definitivă.

3.2.6 Schimabarea regimului de executare a pedepselor privative de

libertate

Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de

libertate se dispune de judecătorul delegat, la cererea persoanei
condamnate sau la sesizarea comisiei pentru individualizarea regimului de
executare a pedepselor privative de libertate. Această comisie, are
obligaţia ca, o dată la 6 luni, să analizeze conduita persoanei condamnate,
întocmind în acest sens un raport care se aduce la cunoştinţa persoanei
condamnate, sub semnătură. Dacă se apreciază că trebuie schimbat
regimul de executare a pedepsei, comisia va sesiza judecătorul delegat.
Schimbarea regimului de executare în unul imediat inferior se
face atunci când condamnatul a dat dovadă de o conduită bună şi a obţinut
rezultate pozitive în eforturile de reintegrare socială, îndeosebi în
activităţile cultural educative, terapeutice, de consiliere şi de muncă.
Schimbarea regimului de executare în unul mai sever se dispune
atunci când persoana condamnată a comis o infracţiune sau abatere
disciplinară gravă, şi, care, prin conduita sa, pune în pericol convieţuirea
normală în penitenciar sau chiar siguranţa acestuia.
Împrejurările care pot duce la schimbare regimului de executare a
pedepsei se constată de comisia pentru individualizarea regimului de
executare a pedepsei privative de libertate printr-un raport, care, se
anexează la cererea persoanei condamnate.
Judecătorul delegat, prin încheire, în termen de 15 zile de la
primirea cererii de schimbare a regimului de executare, hotărăşte cu privire
la aceasta, însă, nu înainte de a-l asculta pe cel condamnat.
Cererea poate fi respinsă şi atunci ea nu mai poate fi reînnoită
decât după trecerea unui termen, care nu poate fi mai mare de 6 luni.
Încheierea dată de judecătorul delegat se comunică persoanei
condamnate în termen de 2 zile de la pronunţare, care poate fi contestată la
judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, în termen de 3
zile de la comunicare.
245
 Contestaţia se judecă potrivit dispoziţiilor art.460 alin. 2-5 C.
proc. pen., hotărârea dată fiind definitivă.

3.2.7 Individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de

libertate
Individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de
libertate se face de către comisia special constituită la nivelul
penitenciarului şi are în atenţie conduita, personalitatea, vârsta, starea de
sănătate şi posibilităţile de reintegrare a condamnatului.
Persoana condamnată va fi inclusă, având în vedere şi precizările
de mai sus, într-un program de activităţi cultural-educative, terapeutice, de
consiliere psihologică şi asistenţă socială, cât şi de instruire şcolară (când
este cazul) şi de formare profesională.
Minorii şi tinerii sunt cuprinşi în programe speciale de consiliere
şi asistenţă pe toată durata executării pedepsei în funcţie de vârstă (până la
21 de ani) şi personalitatea fiecăruia. Aceste programe speciale sunt
realizate cu specialişti din cadrul penitenciarului sau din afara acestuia.

3.2.8.Munca prestată de persoanele condamnate

la pedeapsa închisorii

Toate persoanele condamnate la pedeapsa închisorii, care

desfăşoară activităţi productive, vor fi remunerate.
Sunt scutite de remunerare activităţile cu caracter gospodăresc şi
cele desfăşurate în caz de calamitate.
Persoanele condamnate la pedeapsa închisorii pot munci, în afara
activităţilor cu caracter gospodăresc, doar cu acordul lor, în funcţie de
calificarea, specializarea şi aptitudinile fiecăruia.
Minorii care au împlinit 15 ani pot desfăşura activităţi de muncă
în raport cu dezvoltarea fizică, aptitudinile şi cunoştinţele pe care le
posedă, la cererea lor şi cu acordul părinţilor sau ale reprezentanţilor
legali.
Minorii care au împlinit 16 ani pot munci doar la cererea lor, fără
a mai fi necesar acordul părinţilor.
Persoanele care au împlinit 60 ani bărbaţii şi 55 ani femeile pot
presta o muncă numai la cererea acestora, însă, folosirea lor la muncă se
face doar cu avizul medicului penitenciarului.
În cazul tuturor, dispoziţiilor referitoare la protecţia muncii, se

246
aplică în mod corespunzător.
În situaţia în care, o persoană condamnată cu închisoarea, s-a
dovedit incapabilă de muncă în urma unui accident sau boli profesionale
va beneficia de pensie de invaliditate.
Diplomele care atestă însuşirea unei meserii, calificare sau
recalificare profesională, obţinute pe timpul executării pedepsei închisorii,
sunt recunoscute de Ministerul Muncii şi de Ministerul Educaţiei şi
Cercetării.
Femeile însărcinate sau cu copii de până la 1 an în îngrijire,
precum şi minorii, nu pot munci noaptea sau în locuri periculoase şi care
prezintă un risc ridicat pentru sănătatea şi integritatea acestora.
Durata muncii prestate este de 8 ore zilnic şi nu mai mult de 40 de
ore pe săptămână. Pentru femeile însărcinate sau care au în îngrijire copii
în vârstă de până la un an, nu pot muncii mai mult de 6 ore zilnic şi 30 ore
pe săptămână.
Cu acordul scris al persoanelor condamnate, acestea pot muncii şi
10 ore pe zi, dar nu mai mult de 50 ore săptămânal, primind drepturile
băneşti cuvenite în asemenea împrejurări.
Pe timpul nopţii, cu acordul scris al persoanelor condamnate, se
poate muncii maxim 7 ore pe noapte şi 35 ore pe săptămână.
Săptămânal, fiecare persoană condamnată, va beneficia de cel
puţin o zi de odihnă.
Munca persoanelor condamnate cu închisoare se realizează fie
pentru persoane juridice, operatori economici, fie pentru persoane fizice, în
interiorul sau exteriorul penitenciarului; în regie proprie; în interesul
penitenciarului sau în caz de calamitate.
Administraţia penitenciarului poate să încheie contracte de
prestări servicii cu persoanele fizice sau juridice interesate.
Veniturile realizate nu pot fi mai mici decât salariul minim pe
economie şi ele se încasează de administraţia penitenciarului, care se vor
repartiza astfel:
- 30% din venit revine persoanei condamnate, care pe
timpul executării pedepsei poate să folosească 90% iar 10% se
consemnează pe numele său la bancă, pe care, împreună cu dobânda
aferentă, vor putea fi ridicaţi la punerea sa în libertate;
- 70% din venit revine Administraţiei Generale a
Penitenciarelor ca venit propriu.
Dacă pe timpul executării pedepsei persoana condamnată a fost
247
obligată la plata unor despăgubiri civile, atunci, 50% din cei 30% din venit
cât îi revine acestuia, vor fi folosiţi pentru repararea prejudiciului cauzat
părţii civile.

3.3.Amenda penală

Amendă penală face parte din categoria pedepselor principale şi

constă într-o sumă de bani pe care condamnatul este obligat de instanţa de
judecata să o plătească statului.
Caracterul represiv al acestei pedepse constă în micşorarea silită a
patrimoniului persoanei condamnate, şi, ca orice pedeapsă principală, se
înscrie în cazierul judiciar al acesteia.
Această pedeapsă poate să apară la unele infracţiuni ca pedeapsă
unică, însă, în majoritatea cazurilor amenda penală apare alternativ cu
pedeapsa închisorii.
Limitele generale ale amenzii penale sunt de la 100 lei la 50.000
lei şi, Codul penal în art.63 stabileşte regulile după care amenda penală
poate fi aplicată:
- atunci când legea stabileşte că o infracţiune se
sancţionează cu amendă penală, fără a-i arăta limitele, minimul special al
acesteia este de 150 lei iar maximul de 10.000 lei;
- când legea prevede pedeapsa amenzii penale fără a-i
arăta limitele, alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de un an,
minimul special al amenzii este de 300 lei iar maximul de 15.000 lei;
- când legea prevede pedeapsa amenzii penale alternativ
cu pedeapsa închisorii mai mare de un an, minimul special este de 500 lei
şi maximul special de 30.000 lei.
Dacă se aplică circumstanţele atenuante sau agravante, amenda
penală nu poate să treacă peste limitele generale fixate de legiuitor în
cuprinsul art.53 pct. 1 lit. c.
De asemenea, la stabilirea amenzii penale trebuie ţinut cont şi de
precizările art.72 C. pen., adică trebuie avut în vedere că persoana
condamnată nu trebuie pusă în imposibilitate de a-şi îndeplini celelalte
îndatoriri sociale (întreţinere, şcolarizare, hrană şi alte obligaţii legale).
Atunci când cel condamnat la pedeapsa amenzii penale se
sustrage cu rea credinţă de la plata acesteia, instanţa de judecată poate
înlocui pedeapsa cu închisoarea în limitele prevăzute de infracţiunea
săvârşită.

248
 4. Pedepsele complementare aplicabile persoanei fizice

Pedepsele complementare care se aplică persoanelor fizice sunt

întotdeauna alăturate pedepsei principale, fiindcă, această categorie de
pedepse nu pot fi pronunţate singure, de sine stătătoare.
Întotdeauna aceste pedepse se aplică doar de instanţa de judecată.
Când se aplică pedeapsa complementară, pedeapsa principală
trebuie să fie obligatoriu pronunţată, fiindcă ea se ataşează, funcţionează
cumulativ cu aceasta.

4.1.Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi

Legiuitorul a reglementat această instituţie în cuprinsul art. 64

C.pen. şi constă în interzicerea unuia sau mai multora din următoarele
drepturi:
a – dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în
funcţii publice;
b – dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii
de stat;
c – dreptul de a ocupa o funcţie şi de a exercita o profesie ori de a
desfăşura o activitate, de natură aceleia de care s-a folosit condamnatul
pentru săvârşirea infracţiunii;
d – drepturile părinteşti;
e – dreptul de a fi curator.
Interzicerea drepturilor prevăzute la lit.b) nu se poate pronunţa
decât pe lângă interzicerea drepturilor prevăzute la lit.a), atunci când legea
nu dispune altfel.
Pedeapsa complementară poate fi aplicată atunci când pedeapsa
principală este închisoarea de cel puţin 2 ani şi instanţa o apreciază ca fiind
necesară.
În cazul anumitor infracţiuni, când legea prevede expres această
pedeapsă, instanţa de judecată este obligată să o aplice, cu condiţia ca
pedeapsa aplicată să depăşească 2 ani (de exemplu, în cazul infracţiunii de
luare de mită).
Aşadar, chiar dacă legea prevede în mod expres aplicarea unor
pedepse complementare, acestea nu se pot aplica dacă pedeapsa concret
aplicată nu depăşeşte 2 ani.

249
 Unele pedepse complementare încep executarea după ce
condamnatul şi-a ispăşit pedeapsa principală, după graţierea totală sau
parţială sau după prescripţia executării pedepsei.
Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi nu poate fi
aplicată minorilor (art.109 alin.3 C.pen.).

4.2.Degradarea militară

Persoana condamnată şi la pedeapsa complementară a degradării

militare pierde gradul militar şi dreptul de a purta uniforma.
Această pedeapsă se aplică în mod obligatoriu condamnaţilor
militari şi rezervişti, dacă pedeapsa principală stabilită să fie executată este
închisoare mai mare de 10 ani sau detenţia pe viaţă. Pedeapsa poate fi
aplicată în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie dacă pedeapsa
principală stabilită este de minim 5 ani şi maxim 10 ani.

5.Pedepsele accesorii aplicabile persoanei fizice

Pedeapsa accesorie constă în interzicerea drepturilor prevăzute în

art.64 C.pen., instituţia fiind reglementată în cuprinsul art.71 C.pen., care,
stabileşte că: „condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a
închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzute în art.64 lit. a-c
din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până
la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de
pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării
pedepsei.
Interzicerea drepturilor prevăzute în art.64 lit. d-e se aplică
ţinându-se seama de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, de
împrejurările cauzei, de persoana infractorului şi de interesele copilului ori
ale persoanei aflate sub tutelă sau curatelă.
Pe durata amânării sau întreruperii executării pedepsei detenţiunii
pe viaţă sau a închisorii, condamnatul poate să îşi exercite drepturile
părinteşti şi dreptul de a fi tutore sau curator, în afară de cazul în care
aceste drepturi au fost anume interzise condamnatului prin hotărârea de
condamnare.
Pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii
sau suspendării sub supravegherea executării pedepsei închisorii, se
suspendă şi executarea pedepselor accesorii.”

250
 Art.71 C.pen. leagă executarea pedepsei accesorii de executarea
pedepsei principale.
Sunt nelegale hotărârile judecătoreşti prin care, pe perioada
termenului de încercare, se interzic drepturile prevăzute în art.71 raportat
la art.64 lit.a-c, fiindcă, în felul acesta, se excede voinţei legiuitorului,
deoarece art.81 C.pen. nu distinge între pedeapsa principală, pedeapsa
complementară şi pedeapsa accesorie, aceasta însemnând că le vizează pe
toate.1
6. Pedepsele aplicabile persoanei juridice

6.1. Pedepsele principale aplicabile persoanei juridice

Doctrina juridică este unanimă în a susţine că, în cazul

persoanelor juridice, amenda constituie soluţia cea mai potrivită, fiindcă
poate atinge direct patrimoniul persoanei juridice. Dacă este corect
individualizată, amenda poate avea un efect mare asupra celui sancţionat,
astfel că, scopul pedepsei, poate fi atins.
Potrivit art.711C.pen., pedeapsa amenzii constă în suma de bani
pe care persoana juridică este obligată să o plătească.
Dacă pentru infracţiunea săvârşită legiuitorul stabileşte că
persoană fizică poate primi o pedeapsă de cel mult 10 ani închisoare sau
amendă, atunci minimul special al amenzii stabilite pentru persoana
juridică este de 5.000 lei, iar maximul special este de 600.000 lei.
Când legea prevede pentru persoana fizică pedeapsa detenţiunii
pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, atunci minimul
special al amenzii pentru persoana juridică va fi de 10.000 lei, iar maximul
special de 900.000 lei.

6.2 Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice

Pe lângă pedeapsa amenzii aplicată persoanei juridice ca pedeapsă

principală, potrivit art.531C.pen., acesteia i se pot aplica şi una sau mai
multe pedepse complementare, care constau în:
a- Dizolvarea persoanei juridice, care potrivit art.712
C.pen. poate fi pronunţată în două situaţii:
- când persoana juridică a fost constituită în
1.Vezi în acest sens şi A. St. Tulbure, Suspendarea condiţionată a executării pedepsei accesorii,
R.D.P. nr.4/1996, p.19.

251
scopul săvârşirii de infracţiuni şi
- când obiectul de activitate al persoanei juridice
a fost deturnat în scopul săvârşirii de infracţiuni.
Dizolvarea persoanei juridice este condiţionată de existenţa
elementului intenţional în săvârşirea infracţiunii, fiindcă o persoană
juridică nu poate comite infracţiuni din culpă.
Când există rea-credinţa în neexecutarea uneia dintre pedepsele
complementare stabilite în art.531 alin.3 lit.b-d, instanţa va dispune
dizolvarea persoanei juridice.
Dizolvarea persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii
de lichidare.
Dizolvarea nu poate fi aplicată partidelor politice, sindicatelor,
patronatelor, organizaţiilor religioase ori ale minorităţilor naţionale care
sunt constituite şi funcţionează potrivit legii.
b- Suspendarea activităţii a uneia dintre activităţile
persoanei juridice (art.713 C.pen.) în realizarea căreia a fost săvârşită
infracţiunea.
În caz de neexecutare cu rea-credinţa a pedepsei complementare
prevăzute în art.531 alin.3 lit.e, instanţa dispune suspendarea uneia din
activităţile persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei
complementare, însă, nu mai mult de 3 luni. Dacă, după împlinirea
termenului de 3 luni, pedeapsa complementară nu a fost pusă în executare,
instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice. Şi în acest caz, persoanele
juridice exceptate de la această măsură sunt: partidele politice, sindicatele,
patronate, organizaţiile religioase ori ale minorităţile naţionale care sunt
constituite şi funcţionează potrivit legii.
c- Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei
5
juridice (art.71 C.pen.).
d- Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii
6
publice (art.71 C.pen.). Se interzice atât participarea directă cât şi
interpunerea altor persoane.
e- Afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare
7
(art.71 C.pen.). Această sancţiune se realizează pe cheltuiala persoanei
juridice condamnate.
De regulă, cu această ocazie, nu se dezvăluie identitatea victimei,
decât atunci când aceasta îşi dă acordul în mod expres.
Afişarea hotărârii de condamnare se realizează în extras, în forma

252
extras şi locul stabilite de instanţă, pentru o perioadă cuprinsă între o lună
şi 3 luni. De asemenea, difuzarea hotărârii de condamnare în extras prin
intermediul presei scrise şi audiovizuale, însă, numărul apariţiilor nu poate
fi mai mare de 10, iar în cazul difuzării prin alte mijloace audiovizuale,
durata acesteia nu poate depăşi 3 luni.
Primele trei pedepse complementare (dizolvarea, suspendarea
activităţii şi închiderea unor puncte de lucru) nu se aplică persoanelor
juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.

Bibliografie selectivă recomandată

1. Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2008, p.329-354.
2. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal. Partea
generală, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2007, p.299-326.
3. Lavinia Lefterache, Drept penal. Partea generală, Editura Universul
juridic, 2009, p.271-299.
4. Radu Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, ed a 2-a,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 200-216.
5. L. Beceru, Înlocuirea amenzii penale şi a amenzii contravenţionale cu
închisoarea, Dreptul nr5/2002, p.153.
6. C. Butiuc, Pedeapsa accesorie. Contribuţii, R.D.P. Nr 4/2000, p.48.
7. R. Coşneanu, Despre pedeapsă şi individualizarea ei, Dreptul
nr.7/1996, p.82.
8. T. Tănăsescu, Pedepsele complementare şi drepturile individuale,
Dreptul nr.10/1998, p.82.
9. C. Niculeanu, Reflecţii privitoare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă,
C.J. nr.3/2006, p.74.
10. A. Jurma, Răspunderea penală a persoanei juridice, R.D.P.
nr.1/2003, p.99.

253
 Capitolul XIV

Minoritatea făptuitorului

1. Explicaţii introductive

Noţiunea de minoritate presupune capacitatea psihică a

făptuitorului, insuficient dezvoltată, care este formată dintr-un ansamblu
de însuşiri şi trăsături ce tind a se dezvolta treptat în faza copilăriei şi a
adolescenţei.

254
 Facultăţile psihice ale minorilor sunt completate odată cu
înaintarea în vârstă şi cu dezvoltarea lor fizică, astfel că, dezvoltându-se
moral şi intelectual, aceştia îşi formează aptitudinea psihică de a distinge
între ceea ce este bine şi ceea ce este rău, ce le este îngăduit să facă şi ce
nu.
Această dezvoltare în trepte a capacităţii psihice şi fizice este un
fenomen normal, astfel că, la vârsta maturităţii, minorul devenit major,
poate fi socotit subiect al răspunderii penale.
Cât timp capacitatea psihică a minorului este dezvoltată la un
moment dat în mod diferit, atunci, din punct de vedere al legii penale,
minorii se împart în: minori care răspund penal şi minori care nu răspund
penal.
Codul penal român reglementează regimul specific sancţionator al
minorilor, faţă de aceştia aplicându-se un sistem aparte de sancţiuni de
drept penal, alcătuit îndeosebi din sancţiuni cu caracter preponderent
educative şi, în subsidiar, din sancţiuni cu caracter represiv, care sunt
pedepsele.
Aceste pedepse aplicate minorului trebuie să contribuie eficient şi
concret la educarea acestuia, pedepsele vizate prioritar fiind acelea
neprivative de libertate.

2. Limitele răspunderii penale şi sistemul sancţionator al minorilor

În cuprinsul art.99 C.pen., legiuitorul stabileşte limitele

răspunderii penale a minorilor, limite fixate ţinând cont de vârstă şi de
discernământul acestora.
O persoană devine majoră, căpătând capacitate deplină de
exerciţiu, la împlinirea vârstei de 18 ani1, domiciliul său fiind la părinţii
săi, sau la părintele la care locuieşte în mod statornic.
Potrivit art.99 C.pen., din punct de vedere al răspunderii penale,
minorii se împart în: minori cu capacitate penală care răspund penal şi
minori fără capacitate penală care nu răspund penal.
Categoria minorilor care nu răspund penal cuprinde:
- minorii sub 14 ani care beneficiază de o prezumţie
absolută de incapacitate penală şi
1.Termenii „minor” si „minoritatea” au inţelesul stabilit de legea civilă, care, prin Decretul
nr.31/1954, art.8, fixează data la care o persoană devine majoră (18 ani), căpătând capacitate de
exerciţiu deplină.

255
 - minorii cu vârste între 14 şi 16 ani, care beneficiază
doar de o prezumţie relativă de incapacitate penală, care trebuie dovedită
cu probe, adică, a săvârşit fapta cu discernământ.
Categoria minorilor care răspund penal, este situată între vârsta de
16–18 ani, cât şi între vârsta de 14-16 ani, însă, aşa cum am menţionat,
prezumţia relativă de incapacitate penală a fost înlăturată.
Sistemul sancţionator al minorilor este unul special, care este
format din măsuri educative şi pedepse, ambele fiind sancţiuni penale.
Când unui minor i-au fost aplicate pedepse din ambele categorii,
atunci, fiind în concurs de infracţiuni, potrivit art.449 C.proc.pen., acestea
se contopesc, minorul urmând a executa pedeapsa cea mai severă.
Tot în cuprinsul art.99, alin. final, C.pen., se precizează că,
pedeapsa se aplică „numai dacă se apreciază că luarea unor măsuri
educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.”
Dezvoltarea intelectuală şi morală, starea fizică şi psihică, modul
de comportare, condiţiile în care a trăit etc., sunt elemente de care instanţa
de judecată, alături de pericolul social concret al infracţiunii săvârşite de
minor, trebuie să ţină cont (art.100 alin.1 C.pen.).
Pedepsele care se pot aplica minorilor sunt de 2 categorii:
închisoarea şi amenda, limitele fiind reduse la jumătate, dar fără ca
minimul să poată depăşi 5 ani. Dacă pentru fapta săvârşită, legea prevede
închisoare pe viaţă, atunci, pedeapsa care i se va aplica minorului va fi de
la 5 la 20 de ani.
Minorilor nu le pot fi aplicate pedepse complementare iar
condamnările primite pentru infracţiuni pe timpul cât autorul era minor, nu
pot fi reţinute ca recidivă sau incapacitaţi ori decăderi.

3. Pedepsele aplicabile minorului

3.1 Închisoarea

Potrivit art.100 alin.2 C.pen., pedeapsa închisorii se aplică

minorilor care au săvârşit infracţiuni grave, cu un ridicat pericol social şi
numai atunci când luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru
indreptarea acestora.
Aşa cum am precizat anterior, pedepsele cu închisoarea aplicabile
minorilor pentru săvârşirea unor infracţiuni grave, incriminate în Codul
penal sau în legi speciale sunt cele prevăzute în aceste acte normative,

256
pentru majori, care se reduc la jumătate. Deci, limitele pedepselor
aplicabile minorilor sunt cele prevăzute pentru majori, dar, care, se reduc
la jumătate.
Legea stabileşte că în urma reducerii, în niciun caz minimul
special nu va depăşi 5 ani (art.109 alin.1 C.pen.), sens în care, tot ceea ce
depăşeşte limita celor 5 ani se înlătură, ca de exemplu, în cazul infracţiunii
de omor calificat, unde minimul pedepsei este de 15 ani, ceea ce ar
însemna 7 ani şi 6 luni. În acest caz, ca şi în altele, minimul pedepsei se
aduce la nivelul a 5 ani, restul de 2 ani şi 6 luni înlăturându-se.
Reducerea limitelor la jumătate are loc în toate situaţiile de
incriminare şi pentru care legiuitorul a stabilit o pedeapsă distinctă.
În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii pe viaţă, limita pedepselor care se aplică minorului este între 5 şi
20 de ani.
Când pedeapsa închisorii pe viaţă se aplică alternativ cu
închisoarea (de exemplu, omorul deosebit de grav – art.176 C.pen.)
instanţa întâi va alege între pedepsele alternative (art.72 alin.2 C.pen) şi
apoi fixează limitele acesteia (art.109 C.pen.).
Concursul de infracţiuni se aplică şi în cazul în care minorul este
condamnat la pedeapsa închisorii, stabilită separat, pentru mai multe
infracţiuni săvârşite mai înainte de a fi condamnat definitiv pentru vreuna
din ele.1La fel, în cazul aplicării circumstanţelor agravante sau atenuante,
acestea se aplică prin raportarea la limitele fixate de legiuitor (minim 5 ani,
maximum 20 de ani).
Când minorului i-au fost aplicate pedepse alternative, pentru
săvârşirea a două infracţiuni şi când a primit o pedeapsă cu închisoare
pentru una şi o pedeapsă cu amendă pentru alta, atunci, pedeapsa închisorii
va putea fi cumulată cu amenda, în totul sau în parte.
Regimul de executare a pedepsei închisorii pentru minorul
infractor este diferit de cel al infractorilor majori, executând pedeapsa în
locuri de detenţie special amenajate.
Pe durata executării pedepsei, minorii sunt incluşi în programe
speciale de consiliere şi asistenţă, în funcţie de aptitudini, vârstă şi
personalitate, serviciile fiind realizate de personal specializat din cadrul
penitenciarului, cu participarea consilierului de probaţiune, a altor asociaţii
şi fundaţii ca reprezentanţi ai societăţii civile.

1Vezi detaliat A. Boroi, op.cit., p.359.

257
 De asemenea, dacă nu au studii generale sau liceul terminat, în
penitenciar se organizează asemenea cursuri sub egida Ministerului
Educaţiei şi Cercetării, cu personal didactic specializat, asigurat şi plătit de
Inspectoratul Şcolar în raza căruia se află penitenciarul.
Diplomele eliberate au aceeaşi valabilitate ca celelalte, date de
alte instituţii de învăţământ, iar pe ele nu se fac menţiuni cum că
absolvirea cursurilor s-ar fi făcut într-un penitenciar, unde execută o
pedeapsă privativă de libertate.
Potrivit art. 65 din Legea nr. 275, cheltuielile cu şcolarizarea sunt
suportate de Ministerului Educaţiei şi Cercetării, cât şi de Administraţia
Naţională a Penitenciarelor.

3.2.Amenda

Închisoarea şi amenda sunt singurele pedepse care pot fi aplicate

minorilor.
Amenda se aplică atunci când o măsură educativă este neadecvată
iar pedeapsa închisorii nu poate fi aplicată datorită pericolului social mai
scăzut al faptei, sau, atunci când se reţin circumstanţe atenuante.
Atunci când se aplică pedeapsa amenzii trebuie avut în vedere şi
posibilităţile de câştig ale minorului, fiindcă după vârsta de 15 ani minorii
pot fi angajaţi cu contract de muncă, însă, tot atât de real este că, în mod
frecvent, angajatorii nu prea agrează angajarea minorilor cu vârsta de peste
15 ani din diferite motive.
Odată fixată pedeaspsa amenzii, pentru minori, limitele acesteia
se reduc la jumătate (art.63 C.pen.).
Amenda aplicată minorului trebuie plătită, acesta fiind obligat să
depună recipisa de plată integrală la instanţa de executare în termen de 3
luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Legea nu
distinge alte derogări de la regimul obişnuit de executare a pedepsei
amenzii.
În cazul în care nu sunt posibilităţi de plată a amenzii, minorul
poate solicita reeşalonarea acesteia în maxim 24 de rate lunare, fiindcă, în
caz de neexecutare, amenda poate fi executată silit. În plus, dacă se
stabileşte că minorul nu plăteşte amendă fixată cu rea-credinţă, atunci
pedeapsa amenzii poate fi înlocuită cu pedeapsa închisorii, ţinându-se cont
şi de suma achitată până atunci.

258
 3.3.Suspendarea executării pedepsei aplicate minorului
3.3.1.Suspendarea condiţionată

Atunci când sunt îndeplinite condiţiile fixate de legiuitor în

cuprinsul art.81 C.pen., instanţa de judecată poate dispune suspendarea
executării pedepsei aplicate minorului, cu aceleaşi efecte şi consecinţe ca
şi în cazul când acesta s-ar aplica infractorului major.
Potrivit dispoziţiilor art. 110 C.pen., în cazul minorilor, termenul
de încercare se compune din durata pedepsei închisorii la care se adăugă
un interval de timp de la 6 luni la 2 ani.1
În cazul în care pedeapsa aplicată minorului este amenda,
termenul de încercare este de 6 luni.

3.3.2. Suspendarea sub supraveghere sau sub control

Odată cu suspendarea executării pedepsei, instanţa poate dispune

încredinţarea minorului unei persoane sau instituţii din cele arătate în art.
103 C.pen., cu posibilitatea de a stabili mai multe obligaţii din cele
prevăzute în alin.3 al art.103 C.pen. Aceasta este valabilă până la
împlinirea vârstei de 18 ani, iar după împlinirea acestei vârste, minorul are
obligaţia de a respecta măsurile de supraveghere prevăzute în art. 863
C.pen.
Potrivit acestor dispoziţii, instanţa are următoarele posibilităţi:
- să dispună suspendarea condiţionată, potrivit art.81 şi
art.110 C.pen;
- să dispună suspendarea condiţionată însoţită de
încredinţarea supravegherii minorului părinţilor sau tutorelui, ori unei
persoane apropiate (de preferinţă rudă) la cererea acestuia, atunci când
părinţii şi tutorele nu pot asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare.
Dacă nici una din categoriile de persoane enumerate nu
îndeplinesc condiţiile, atunci minorul poate fi încredinţat sub supraveghere
unei instituţii legal însărcinate cu asemenea activităţi;
- să dispună suspendarea, încredinţarea supravegherii
minorului şi obligarea acestuia la îndeplinirea, până la vârsta de 18 ani, a
unor obligaţii din cele fixate în art.103 C.pen. După această vârstă,
minorul poate fi obligat ca până la împlinirea termenului de încercare să
1. În cazul infractorilor majori, termenul de încercare se compune din pedeapsa fixată de instanţă la
care se adăugă un interval fix de 2 ani, iar în caz de amendă, termenul de încercare este de un an.

259
respecte măsurile de supraveghere şi obligaţiile stabilite în art.86 3C.pen.
Dacă minorul se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor stabilite de
instanţă, potrivit art.866 C.pen., aceasta poate revoca suspendarea revocării
pedepsei dispunând executarea ei în întregime în regim de penitenciar, sau
să prelungească termenul de încercare cu cel mult 3 ani.
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control
se poate aplica, potrivit art.1101 C.pen., şi în caz de liberare condiţionată a
minorului.

4.Măsurile educative

4.1. Mustrarea

Potrivit art. 102 C.pen. minorului care a săvârşit o infracţiune îi

poate fi aplicată, ca măsură educativă, mustrarea. Aceasta constă în
dojenirea şi sfătuirea minorului de a se îndrepta, atrăgându-i-se atenţia că,
în situaţia în care va mai avea un comportament infracţional, împotriva sa
se vor lua măsuri mult mai severe.
Mustrarea se aplică, de regulă, o singură dată, la prima faptă
comisă, iar dacă acesta va continua să încalce legea penală, împotrivă să se
poate lua o măsură mai severă sau chiar o pedeapsă.
Mustrarea se execută imediat, cu ocazia pronunţării hotărârii.
În cazul în care până la data judecării minorul a împlinit vârsta de
18 ani, atunci, faţă de acesta nu se mai poate lua măsură educativa a
mustrării, apreciindu-se că aceasta nu ar mai reprezenta o reacţie adecvată
faţă de infractorul minor devenit major. În această situaţie se poate aplica
una din pedepsele pentru minori (închisoarea sau amendă), în condiţii cât
mai uşoare şi ca o alternativă la măsura educativă a mustrării.

4.2. Libertatea supravegheată

Potrivit dispozitilor art. 103 C.pen., această măsură presupune

lăsarea minorului în libertate timp de un an, sub supravegherea părinţilor,
tutorelui, altei persoane de încredere, sau unei instituţii însărcinate cu
supravegherea minorilor.
Măsura educativă a libertăţii este temporară şi durata sa este
fixată la un an de zile, durată care nu poate fi scurtată sau prelungită. În
consecinţă, minorului care a împlinit vârsta de 17 ani nu i se poate aplica

260
această măsură fiindcă în condiţiile prezentate mai sus, ar depăşi vârsta de
18 ani, deci ar deveni major, ceea ce ar împiedica aplicarea acestei măsuri.
Persoana căreia i-a fost încredinţat minorul are îndatorirea de a
veghea asupra comportamentului acestuia şi dacă minorul se sustrage de la
supraveghere, are obligaţia de a înştiinţa instanţa, care poate revoca
libertatea supravegheată şi lua măsura internării într-un centru de
reeducare. În cazul în care minorul săvârşeşte o nouă faptă penală, instanţa
poate lua fie măsura internării, fie atunci când se impune, aplică o
pedeapsă privativă de libertate.
Pe parcursul executării măsurii educative a libertăţii
supravegheate, instanţa poate dispune şi respectarea următoarelor reguli:să
nu frecventeze anumite locuri stabilite; să nu intre în legătură cu anumite
persoane; să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes
public, cu o durată între 50 şi 200 ore, de maximum 3 ore zilnic, după
programul de şcoală, în zile nelucrătoare şi în vacanţe.

4.3.Internarea într-un centru de reeducare

Această măsură educativă este prevăzută de art.104 C.pen. şi se ia

atunci când minorul a săvârşit fapte penale de o anumită gravitate. De
asemenea, această măsură se poate lua şi ca înlocuitor în cazul revocării
libertăţii supravegheate.
Măsura internării se poate lua pe termen nelimitat, însă, de regulă,
aceasta nu depăşeşte împlinirea vârstei de 18 ani. După împlinirea vârstei
de 18 ani, instanţa poate prelungi măsura cu maximum 2 ani şi numai dacă
este necesară atingerii scopului internării, ca de exemplu finalizarea
pregătirii profesionale.
Când minorul dă dovezi de îndreptare, poate fi eliberat după un an
de zile, revocarea fiind facultativă.
Dacă pe timpul internării, minorul săvârşeşte o nouă faptă penală,
instanţa poate revoca internarea şi să-i aplice o pedeapsă, aşa cum poate
menţine internarea sau revocarea liberării.
Prin Legea nr.140/1996 a fost introdus în Codul penal art.1101,
potrivit căruia, odată cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei
aplicate minorului, în condiţiile art.180 C.pen., instanţa poate dispune pe
perioada termenului de încercare, însă doar până la împlinirea vârstei de 18
ani, încredinţarea minorului unei instituţii din cele arătate în art.103 alin.3
C.pen., iar după împlinirea vârstei de 18 ani, respectarea de către acesta a

261
măsurilor de supraveghere ori a obligaţiilor prevăzute în art.863C.pen.
Termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii,
la care se adăugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, fixat de instanţă.
Dacă pedeapsa este amenda, termenul de încercare este de 6 luni.
Sustragerea minorului de la îndeplinirea obligaţiilor fixate în
art.103 alin.3 C.pen. poate atrage revocarea suspendării condiţionate, iar
dacă nu sunt îndeplinite măsurile de supraveghere şi obligaţiile stabilite de
instanţă, potrivit art.86 3C.pen. se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile
art.864 alin.2 C.pen.

4.4. Internarea într-un institut medical-educativ

Internarea într-un institut medical-educativ este cea de-a doua

măsură educativă privativă de libertate şi este prevăzută în art.105 C.pen.
Măsura internării minorului într-o asemenea instituţie are un
caracter mixt: medical şi educativ, având drept scop atât tratarea medicală
a minorului cât şi educarea să.
Măsura nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani şi
nu poate fi luată decât de instanţa de judecată competentă să judece cauza
penală în care este implicat minorul.
Potrivit art.106 C.pen. această măsură poate înceta atunci când
motivele care au condus la luarea măsurii nu mai subzistă. Când este
cazul, odată cu ridicarea acestei măsuri, instanţa de judecată poate dispune
internarea minorului într-un centru de reeducare, existând dovezi că
minorul va continua să aibe un comportament deviant, însă, şi această
măsură nu poate exista decât atâta timp cât există pericolul.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului dacă cererea de
înlocuire a internării medicale cu obligarea la tratamentul medical este
respinsă (art.192 alin.3 C.proc.pen.).
Afirmam mai înainte că măsura internării într-un institut medico-
educativ nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani, însă,
aceasta este regula generală, fiindcă, în cazuri deosebite, legea permite
prelungirea de către instanţă a acestei măsuri cu cel mult 2 ani, dacă
prelungirea este utilă tratării medicale şi educării fostului minor.
În situaţia în care minorul, pe timpul internării, săvârşeşte o nouă
infracţiune, măsura poate fi revocată şi minorului i se poate aplica o
pedeapsă privativă de libertate, adică închisoarea.

262
 Bibliografie selectivă recomandată

1. Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, Editura C.H.

Beck, Bucureşti, 2008, p.355-365.
2. Gh. Biolan, Regimul sancţionator al infractorilor minori,
Dreptul, nr.6/2007, p.185.
3. O. Brezeanu, Reeducarea infractorului minor, R.D.P.
nr.4/2005, p.30.
4. M. Iordache, Despre regimul sancţionator al minorilor
infractori în lumina noului Cod penal, Dreptul nr.5/2005, p.154
5. I. Ristea, Minor. Arestare preventivă, R.D.P., nr.2/2005.
6. I. Pascu, Răspunderea penală a infractorilor minori în Codul
penal în vigoare. Elemente de drept comparat şi perspective legislative,
Pro Lege, nr.3-4, p.60.
7. M. Basarab, Reflecţii asupra unor măsuri educative, R.D.P. nr.
2/2002.
8. D. Armean, Legalitatea luării măsurii arestării preventive faţă
de minorul cu vârsta cuprinsă între 14-16 ani, Pro Lege, nr.3/2005, p.62

Capitolul XV

Măsurile de siguranţă

1.Consideraţii generale privitoare la măsurile de siguranţă şi scopul

acestora

Alături de pedeapsa privativă de libertate (închisoarea şi

detenţiunea pe viaţă) şi amenda, măsurile de siguranţă constituie cea de-a

263
treia categorie de sancţiuni de drept penal, fiind reglementată în Titlul IV
(art.111-118) din Codul penal (Partea generală).
Deosebirea dintre pedepse şi măsurile de siguranţă este aceea că,
pedepsele, se aplică numai infractorilor, în timp ce unele măsuri de
siguranţă se pot lua şi faţă de făptuitorii care nu răspund penal. De fapt,
măsurile de siguranţă constituie tot un mijloc de constrângere, însă unul
pur preventiv, având drept scop înlăturarea stărilor de pericol şi prevenirea
săvârşirii altor infracţiuni.
Legislaţia penală europeană cunoaşte şi aplică în mod constant
măsurile de siguranţă, ca un mijloc cert de prevenire.
Legislaţia penală română defineşte măsurile de siguranţă ca
sancţiuni de drept penal, cu un rol important în prevenirea criminalităţii.
Aşadar, măsurile de siguranţă reprezintă o măsură de răspundere
penală obiectivă, ele putând fi aplicate şi în cazul în care o faptă penală a
fost comisă fără intenţie, fiindcă, altfel, dacă făptuitorul a comis fapta
penală fără vinovăţie (intenţie), atunci, aplicarea măsurilor de siguranţă, ar
fi rămas lipsită de suport subiectiv.
Chiar dacă realitatea care generează starea de pericol se referă la o
situaţie sau un lucru, pericolul pe care-l prezintă acestea este raportat direct
la persoana celui care a săvârşit o faptă penală, fiindcă măsurile de
siguranţă se iau faţă de persoana făptuitorului, art.111 alin.2 C.pen.
stabilind că: „Măsurile de siguranţă se iau faţă de persoanele care au
comis fapte prevăzute de legea penală.”
Măsurile de siguranţă au în principal caracterul de mijloc de
prevenţie şi, în subsidiar, caracterul de mijloc de constrângere.1
Faţă de pedepse, care sunt atât sancţiuni penale cât şi sancţiuni de
drept penal, măsurile de siguranţă rămân numai sancţiuni de drept penal.
În plus, ceea ce caracterizează măsurile de siguranţă este faptul că
incidenţa lor nu este condiţionată de existenţa răspunderii penale, ci de
existenţa unei stări de pericol, care, prin luarea acestor măsuri, poate fi
înlăturat. Măsurile de siguranţă pot fi dispuse atât de organele de urmărire
penală, cât şi de instanţele de judecată, deosebindu-se de celelalte măsuri
de prevenţie care sunt extrapenale şi dispuse pe cale administrativă.
Măsurile de siguranţă au o durată nedeterminată, fiindcă şi stările
de pericol durează, în general, tot o perioadă nedeterminată, adică vor dura
cât durează starea de pericol, putând fi revocate imediat ce starea de

1. Vezi în detaliu A.Boroi, op.cit., p.367-368.

264
pericol nu ar mai exista.
Scopul măsurilor de siguranţă este definit de art.111 alin.1 C.pen.
şi anume: „înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii
faptelor prevăzute de legea penală.” Aşadar, mai concret, scopul măsurilor
de siguranţă conform definiţiei date de legiuitor constă în:
a – înlăturarea stării de pericol, adică crearea unui climat
de linişte, de siguranţă, care vine să-l înlocuiască pe cel de incertitudine şi
pericol existente până atunci;
b – preîntâmpinarea săvârşirii altor fapte prevăzute de
legea penală, adică luarea unor măsuri care pe viitor ar face imposibilă
săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, fiindcă scopul măsurilor
preventive este de a împiedica pericolul legat de fenomenul infracţional,
deoarece doar acesta justifică intervenţia legii penale.
Măsurile de siguranţă sunt nişte sancţiuni generale şi ele pot fi
luate atât faţă de persoana majoră cât şi faţă de minorul care răspunde
penal. Aceste măsuri nu trebuie confundate cu măsurile educative care nu
pot fi luate decât faţă de minorii care răspund penal.
Starea de pericol care impune luarea unor măsuri de siguranţă nu
trebuie confundată cu pericolul social pe care îl prezintă fapta prevăzută de
legea penală şi care constituie una dintre trăsăturile esenţiale ale
infracţiunii (art.17 C.pen.).
Starea de pericol face referire directă la persoană sau anumite
împrejurări care au legătură cu fapta comisă de aceasta, care, pentru viitor,
poate să constituie un pericol.
Pericolul social al faptei priveşte acţiunea sau inacţiunea prin care
se realizează fapta respectivă, fiind o latură concretă a gravităţii acesteia.
În consecinţă, luarea măsurilor de siguranţă poate fi distinctă de
pericolul social pe care îl prezintă fapta săvârşită, şi, ca urmare, luarea lor
poate să fie distinctă faţă de pedeapsă, fiindcă aceste măsuri se pot lua
indiferent de incidenţa sancţiunilor penale. La fel, dacă aceste măsuri sunt
revocate sau înlocuite, ele nu au nici un efect asupra pedepselor aplicate
aceleiaşi persoane sau viceversa.1
Atunci când a fost săvârşită o faptă penală, făptuitorul poate primi
o pedeapsă, însă, împotriva sa poate fi luată şi o măsură de siguranţă. Se
poate întâmpla, în practică, pentru fapta comisă făptuitorul fie numai să
primească o pedeapsă, fie o măsură de siguranţă. Condiţia esenţială pentru

1. Ibidem, p.369.

265
luarea uneia dintre cele două măsuri (pedeapsa sau măsura de siguranţă),
sau poate chiar pe amândouă, este existenţa stării de pericol a făptuitorului,
care prin fapta săvârşită şi-a dat în vileag şi celelalte intenţii pe care le are:
fie de a continua fapta, fie de a săvârşi o altă fapta prevăzută de legea
penală.
Dacă fapta săvârşită nu este prevăzută de legea penală, sau, dacă
făptuitorul nu a comis acea faptă, atunci lipseşte condiţia de bază pentru
luarea uneia dintre cele două măsuri (pedeapsa, măsură de siguranţă) şi, în
consecinţă, nu se poate lua nici una dintre acestea, fiindcă, făptuitorul,
numai prin comiterea faptei penale devine subiect de drept penal în
acţiunea de prevenire care impune luarea unei măsuri asiguratorii.
De la această regulă generală face excepţie doar minoritatea
făptuitorului, fiindcă atunci când minorul nu are vârsta corespunzătoare
pentru a răspunde penal, împotriva sa nu pot fi luate decât măsuri
administrative potrivit legii pentru ocrotirea minorilor .
Luarea unei măsuri de siguranţă atunci când există o multitudine
de stări de pericol este necesară, aceasta justificând chiar luarea mai multor
măsuri de siguranţă faţă de aceeaşi persoană.
Esenţial pentru ca unui infractor să-i fie aplicată atât o pedeapsă
penală cât şi măsuri de siguranţă, este ca cel care a săvârşit infracţiunea să
răspundă penal pentru fapta sa, iar dacă sunt indicii că pericolul comiterii
altei fapte nu a fost îndepărtat, atunci, măsura de siguranţă este necesară.
Când măsurile de siguranţă însoţesc o pedeapsă, atunci ştergerea
sau modificarea pedepsei va atrage după sine şi încetarea sau modificarea
măsurilor de siguranţă. De la această regulă se exceptează situaţiile în care
fapta penală pentru care s-a aplicat o pedeapsă însoţită de măsură de
siguranţă este dezincriminată, fiindcă, în asemenea situaţii nu se mai pot
aplica nici pedepse noi şi nici măsuri de siguranţă noi. Situaţia fiind
similară şi în cazul decesului făptuitorului.
Măsurile de siguranţă fixate de art.112 C.pen. sunt următoarele:
a. obligarea la tratament medical;
b. internarea medicală;
c. interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o
meserie sau o altă ocupaţie;
d. interzicerea de a se afla în anumite localităţi;
e. expulzarea străinilor;
f. confiscarea specială;
g. interzicerea de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată.
266
 În cazul concursului de infracţiuni, atunci când au fost luate
măsuri de siguranţă, acestea se cumulează.
Dacă între timp a survenit suspendarea condiţionată a pedepsei,
aceasta nu atrage după sine şi suspendarea măsurilor de siguranţă.
Cauzele fixate de legiuitor, care înlătură răspunderea penală
(amnistia, graţierea, prescripţia, etc.), nu au efect şi asupra măsurilor de
siguranţă, acestea fiind menţinute pe toată perioada în care starea de
pericol persistă.
Concluzionând, măsurile de siguranţă se pot lua dacă există
următoarele condiţii:
- făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;
- făptuitorul să prezinte pericol pentru societate, putând săvârşi în
continuare fapte prevăzute de legea penală;
- anihilarea stării de pericol să nu fie posibilă doar prin aplicarea
pedepsei, ci şi prin luarea măsurilor de siguranţă.

Obligarea la tratament medical

În cuprinsul art.113 C.pen. se prevede ca măsură de siguranţă

obligarea la tratament medical, care priveşte starea de pericol ce decurge
din starea psihofizică anormală a făptuitorului, generată de boală,
intoxicaţie cronică cu alcool, stupefiante sau alte substanţe halucinogene.
Măsura se poate lua pe o perioadă nedeterminată şi trebuie să fie
îndeplinite următoarele condiţii:
a. persoana să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală, indiferent dacă fapta este sau nu infracţiune;
b. făptuitorul, din cauza bolii, să prezinte pericol pentru
societate;
c. instanţa de judecată să dispună obligarea la tratament
medical, care, odată urmat, va înlătura pericolul pe care persoana
respectivă îl prezintă.
Nesupunerea la tratament medical poate atrage înlocuirea acestei
măsuri cu cea a internării, dacă medicii apreciază înrăutăţirea stării
pacientului.
Măsura poate fi luată în cursul urmăririi penale sau al judecăţii.
Când făptuitorul este condamnat la executarea pedepsei
detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii, tratamentul medical se
asigură în unităţi sanitare speciale.

267
 Internarea medicală

În cuprinsul art.114 C.pen. este prevăzută, ca măsură de siguranţă,

internarea medicală. Pericolul decurge, ca şi în cazul obligării la tratament
medical, din starea psihofizică anormală a făptuitorului (toxicoman sau
bolnav mintal).
Măsura de siguranţă a internării medicale se ia când boala mintală
sau toxicomania au căpătat forme grave, situaţie care afectează atât
capacitatea de a înţelege cât şi voinţa făptuitorului, acestea fiind grav
afectate.
Existenţa toxicomaniei sau a bolii mintale trebuie stabilită de
medici de specialitate iar tratamentul aplicat să fie unul corespunzător
acestor boli.
În asemena cazuri este absolut necesară o examinare medico-
legală, făcută de specialişti şi finalizată într-un raport medico-legal.
Potrivit art.117 C. proc. pen.,în aceste împrejurări, efectuarea unei
expertize medicale este obligatorie.
Pe timpul examinării şi tratamentului medical, făptuitorul trebuie
să fie internat într-un institut medical de specialitate, iar dacă se opune
rezistenţă ori se încearcă sustragerea de la această obligaţie, atunci,
inevitabil, vor fi folosite mijloacele de constrângere necesare.
Durata internării este nedeterminată şi poate înceta odată cu
însănătoşirea pacientului, sau, o eventuală ameliorare serioasă, care, ar
putea justifica şi înlocuirea internării cu obligarea la tratament medical.
Dacă o eventuală cerere de înlocuire a măsurii internării la
tratament medical este respinsă, potrivit art.132 alin.3 C.proc.pen.,
cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea acelei cereri rămân în sarcina
statului.
Când în urma cercetărilor penale întreprinse (fie în faza urmăririi
penale, fie în faza cercetării judecătoreşti) s-a stabilit că persoana bolnavă
mintal sau toxicomană nu a săvârşit fapta imputată, atunci măsura de
siguranţă nu îşi mai are justificarea, fiindcă starea sa de pericol iese de sub
incidenţa legii penale.
Aşa cum se poate uşor deduce din fraza de mai sus, măsura
internării medicale poate fi luată în mod provizoriu, atât în cursul urmăririi
penale cât şi în cursul judecăţii, ea putând fi revocata în condiţiile art.437
C.proc.pen.

268
 Interzicerea unei funcţii sau profesii

Potrivit art.115 C.pen., împotriva persoanei care a săvârşit o faptă

penală se poate lua măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau
profesii. Această măsură are drept menire de a înlătura starea de pericol
creată de inaptitudinea făptuitorului de a efectua activitatea în execitiul
căreia a săvârşit acea faptă.
Inaptitudinea făptuitorului se poate datora: nepregătirii
(ignoranţă, lipsă de experienţă etc.); lipsei de pricepere (confuzii, erori,
nesiguranţă etc.); unor incapacitaţi psihofizice (boală, infirmitate,
intoxicaţie, etc.) sau altor stări care fac ca persoană să fie inapta pentru
exercitarea funcţiei, profesiei, meseriei sau ocupaţiei sale.1
Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru dispunerea măsurii:
a – fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală;
b – fapta săvârşită se datorează incapacităţii, nepregătirii
sau altor motive care îl fac inapt pentru îndeplinirea funcţiei sau profesiei
respective;
c - fapta prevăzută de legea penală a fost săvârşită în
exercitarea funcţiei, profesiei, meseriei sau ocupaţiei făptuitorului;
d – exercitarea funcţiei, profesiei, meseriei sau ocupaţiei
crează o stare de pericol prin posibilitatea comiterii altor fapte în viitor;
e – instanţa de judecată a apreciat că înlăturarea stării de
pericol şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni se poate realiza prin
luarea măsurii de siguranţă a interzicerii funcţiei sau profesiei
făptuitorului.
Este important de reţinut că măsura de siguranţă a interzicerii unei
funcţii sau profesii nu trebuie confundată cu pedeapsa complementară a
interzicerii unor drepturi prevăzute de art.64 lit.c, C.pen., fiindcă temeiul
lor este diferit, chiar dacă, uneori, incidenţa lor cumulativă este posibilă
legal.
Pedeapsa prevăzută de art.64 lit. c, C.pen., are ca temei vinovăţia
sporită a făptuitorului, care este nedemn din punct de vedere moral să
ocupe acea funcţie sau să exercite profesia, meseria sau îndeletnicirea
respectivă. În cazul măsurii de siguranţă, interzicerea unei activităţi are ca

1. V. Paşca, Măsurile de siguranţă. Sancţiunile penale, Editura Lumina Lex, Bucureşti , 1998,
p.170.

269
temei pericolul pe care îl crează inaptitudinea făptuitorului.1
Dacă persoana împotriva căreia a fost dispusă măsura de siguranţă
a interzicerii unei funcţii sau profesii continuă să îşi exercite activitatea
interzisă, atunci, persoana în cauză, poate fi învinuită de săvârşirea
infracţiunii nerespectării hotărârii judecătoreşti prin sustragerea de la
executarea măsurii de siguranţă (art.271 alin. ultim C.pen.). De asemenea,
persoana în cauză poate fi învinuită şi de comiterea altor infracţiuni, ca de
exemplu, uzurparea de calităţi oficiale (art.240 C.pen.), exercitarea fără
drept a unei profesii (art.281 C.pen.), fals în declaraţii sau privind
identitatea (art.292, art.293 C.pen.).
Această măsură de siguranţă se poate lua pe o durată
nedeterminată, însă, la cerere, după trecerea a cel puţin un an, poate fi
revocată, dacă au dispărut temeiurile care au impus luarea ei.

Interzicerea de a se afla în anumite localităţi

Măsură este prevăzută de art.116 C.pen. şi îşi are temeiul în

starea de pericol pe care persoana făptuitorului ar prezenta-o, dacă s-ar
afla în anumite localităţi.
Ca urmare, făptuitorului îi este interzis de a fi prezent pe teritoriul
vreuneia din localităţile interzise.
Dacă făptuitorul locuieşte în vreuna din aceste localităţi, el este
obligat să părăsească de îndată localitatea, dacă hotărârea instanţei de
judecată a rămas definitivă. În caz contrar poate fi învinuit şi de comiterea
infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art.271 C.pen. (sustragerea de la
executarea unei hotărâri judecătoreşti).
Condiţii pentru luarea măsurii:
a – fapta să constituie infracţiune, adică să nu existe vreo
cauză care ar înlătura caracterul penal al acesteia;
b – infractorul să fie condamnat la pedeapsa închisorii de
cel puţin un an, cu excepţia infracţiunilor de tâlhărie, furt, speculă, ultraj
contra bunelor moravuri, cerşetoria, prostituţie, viol şi perversiune sexuală,
când măsura poate fi luată oricare ar fi pedeapsa aplicată;
c – infractorul să mai fi fost condamnat pentru alte
infracţiuni. Măsura nu se ia dacă infractorul a fost condamnat la o
pedeapsă mai mare de 5 ani;
d – prezenţa infractorului în localitatea interzisă să
1. A. Boroi, op.cit., p.373-374.

270
constituie un „pericol grav” pentru societate.
Termenul pe care se poate lua această măsură este de maxim 5
ani, putând fi prelungită dacă pericolul subzistă, însă, prelungirea, nu poate
depăşi durata măsurii luate iniţial, adică, iniţial măsura a fost de 3 ani,
atunci şi prelungirea nu poate depăşi 3 ani.
Atunci când temeiurile care au dus la luarea acestei măsuri au
dispărut, din oficiu sau la cerere, măsura poate fi revocată, însă, nu mai
devreme de trecerea a cel puţin un an de la luarea măsurii.
Măsura de siguranţă se execută după executarea, graţierea
pedepsei sau împlinirea termenului de prescripţie.
Interdicţia de a se afla în anumite localităţi operează şi în cazul
amânării, întreruperii sau sustragerii de la executarea pedepsei.1
Executarea măsurii poate fi amânată sau întreruptă pe caz de
boală sau alte motive, în condiţiile art.463 alin.3 C.pen.

Expulzarea

Măsura de siguranţă a expulzării este prevăzută de art.117 C.pen.

şi se aplică în exclusivitate cetăţenilor străini sau apatrizi ori care nu au
domiciliul în ţară.
Starea de pericol derivă atât din fapte comise de infractori cât şi
din condiţia personală socialmente periculoasă a acestuia, pericol care nu
poate fi înlăturat decât prin îndepărtarea lor din ţară.
Expulzarea, ca măsură de siguranţă, se deosebeşte de expulzarea
ca măsură administrativă, fiind luată doar împotriva acelor care au săvârşit
infracţiuni şi prezintă un pericol real de a săvârşi şi pe viitor asemenea
fapte.
Măsura se dispune doar de instanţa de judecată, prin hotărârea de
condamnare.
Expulzarea ca măsură administrativă se dispune tot de instanţa de
judecată (art.19 alin.3 din Constituţia României) la propunerea organelor
administrative faţă de străinii care nu au săvârşit infracţiuni pe teritoriul
ţării, însă, din diferite motive, sunt declaraţi indezirabili.
Condiţii pentru luarea măsurii expulzării:
a – fapta săvârşită (în ţară sau în străinătate) să fie
infracţiune;
1. A. Boroi, op. cit., p.375.

271
 b – infractorul să aibă calitatea de cetăţean străin sau să
fie apatrid şi cu domiciliul în străinătate;
c – din datele cauzei să rezulte că rămânerea infractorului
în ţară poate constitui o stare de pericol.
Expulzarea trebuie făcută către statul al cărui cetăţean este
infractorul sau unde îşi are domiciliul.
Măsura poate fi luată pe o perioadă nedeterminată, însă dacă au
dispărut motivele stării de pericol, sau dacă a dobândit cetăţenia română,
măsura va putea fi, după caz, ridicată sau înlocuită.
Expulzarea se aplică de regulă atunci când s-a aplicat şi o
pedeapsă penală şi se aduce la îndeplinire după executarea acestei pedepse.
Potrivit art.117 alin. final, infractorul nu poate fi expulzat dacă
sunt date certe că, în statul unde urmează a fi expulzat, va fi supus la
tortură.

Confiscarea parţială

Potrivit art.118 C.pen., măsura confiscării speciale este

condiţionată de starea de pericol pe care o prezintă anumite bunuri, care,
dacă nu ar fi trecute în proprietatea statului, persoana cărora au aparţinut
bunurile şi care a săvârşit o infracţiune ar putea să le folosească în
continuare în săvârşirea altor fapte pedepsite de legea penală. Sunt supuse
confiscării speciale:
a – bunurile produse prin săvârşirea faptei;
b – bunurile folosite, în orice mod, la săvârşirea
infracţiunii, măsură care nu poate fi dispusă decât în cazul infracţiunilor
săvârşite prin presă;
c – bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul
săvârşirii unei infracţiunii, dacă au fost folosite la comiterea acesteia şi
dacă sunt ale infractorului, sau proprietarul a ştiut la ce urmează a fi
folosite în cazul unui împrumut;
d – bunurile care au fost date pentru a determina
săvârşirea unei fapte sau pentru a răsplăti pe făptuitor;
e – bunurile dobândite prin săvârşirea faptei penale, dacă
nu sunt restituite persoanei vătămate şi dacă nu servesc la despăgubirea
acesteia;
f – bunurile a căror deţinere este interzisă de lege.
Caracteristicile confiscării speciale sunt:
272
 - are caracter patrimonial şi constă în trecerea silită şi
gratuită în patrimoniul statului a unor lucruri ce aparţin persoanei care a
săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care are legătură cu fapta
comisă ori sunt deţinute contrar dispoziţiilor legale;
- starea de pericol o reprezintă primejdia pe care ar
prezenta-o lăsarea în circulaţie a anumitor bunuri, în sensul că ar putea
servi sau incita la săvârşirea altor infracţiuni;
- are caracter principial, obligatoriu atunci când legea
prevede acest lucru şi sunt cuprinse în categoria de „lucruri” enumerate de
lege, deoarece, în art.118 C.pen. se foloseşte de către legiuitor expresia
„sunt supuse confiscării speciale....”;
- are caracter irevocabil, bunurile confiscate nefiind
susceptibile de revocare pe motiv de încetare a stării de pericol;
- confiscarea specială are caracterul unei sancţiuni de
drept penal şi nu de despăgubire civilă. De exemplu, când o infracţiune a
fost comisă în participaţie şi folosul a fost împărţit între participanţi,
aceştia nu sunt obligaţi în solidar la plata sumelor reprezentând valorile
conficate ci fiecare va plăti în raport cu partea care i-a revenit.1
Condiţiile în care bunurile pot fi confiscate:
1. Bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea
penală , art.118 lit.a C.pen.; sunt necesare întrunirea următoarelor condiţii:
a – să se fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;
b – bunul trebuie să fie „produs prin săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală”, ca de exemplu: monede false, titluri de credit
false, arme confecţionate ilegal, alimente, băuturi sau medicamente false
etc. Tot din această categorie fac parte şi bunurile care au căpătat prin
săvârşirea unor astfel de fapte o calitate, o poziţie de fapt, pe care nu ar fi
putut să o dobândească decât pe căi ilegale (de exemplu, băuturile
introduse în ţară prin contrabandă, medicamentele conţinând o doză de
stupefiante peste limita admisă, etc.)
Dacă aceste bunuri au fost distruse de infractor înainte de a se
dispune confiscarea lor, nu se va putea percepe vreo sumă de bani ca
echivalent, fiindcă, a dispărut starea de pericol pe care acestea îl prezentau.
2. Bunurile care au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei
infracţiuni, dacă sunt ale infractorului sau care au aparţinut altei
persoane care a cunoscut scopul folosirii lor.

1. A. Posdarie, Măsura de siguranţă a confiscării speciale, Worldpress, Timişoara, 2000, p.92.

273
 Pentru ca aceste bunuri să fie confiscate special, potrivit art.181
lit.b C.pen., instanţa trebuie să constate existenţa următoarelor condiţii:
a – Fapta săvârşită să constituie infracţiune, iar dacă
făptuitorul beneficiază de vreo cauză care înlătură caracterul penal al
faptei (art.44-51 C.pen.), atunci, măsura confiscării nu poate fi luată.
Totuşi, măsura confiscării poate fi luate dacă fapta constituie infracţiune,
însă a intervenit o cauză de încetare a procesului penal.
b – Bunul să fi folosit, în orice mod, la săvârşirea
infracţiunii, ca de exemplu: autoturismul, arma de vânătoare folosită la
braconaj, aparatura electronică în cazul răspândirii materialelor obscene,
etc. Nu poate fi confiscat un apartament care a fost folosit pentru
consumarea unei infracţiuni sau aparatura electrică de uz casnic, fiindcă
acestea nu au servit la săvârşirea infracţiunii, ci la consumarea energiei
electrice sustrase.
Măsura confiscării bunurilor „folosite în orice mod” se poate lua
doar în cazul infracţiunilor intenţionate.
c – Bunul să fie al infractorului sau, dacă aparţine altei
persoane, acesta să fi cunoscut scopul folosirii lui. Problema cunoaşterii
scopului în care îi este folosit bunul, face din persoana respectivă un
complice, iar bunul, potrivit acestei variante, poate fi confiscat ca
aparţinând infractorului.
d – Infracţiunea să nu fi fost săvârşită prin presă, situaţie
exclusă în cuprinsul dispoziţiilor art.118 lit. b C.pen. Temeiul juridic al
unei astfel de decizii se afla în Constituţia României, art.30 şi în art.10,
paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale.
3. Bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii
unei infracţiunii, dacă au fost utilizate la comiterea acesteia sau sunt ale
infractorului. Dacă bunurile aparţin altei persoane, confiscarea specială se
dispune numai dacă bunurile au fost modificate sau adaptate cu
consimţământul proprietarului.
Măsura este prevăzută de art .118 lit.c C.pen. şi pentru a fi luată
trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a – Fapta săvârşită să constituie infracţiune, cu
excluderea incidenţei vreuneia din cazuele care înlătură caracterul penal al
faptei (art.44-51 C.pen.);
b – Bunurile utilizate, folosite la săvârşirea infracţiunii să
fi fost în prealabil produse, modificate sau adaptate în acest scop;
274
 c – Bunurile să aparţină infractorului, sau dacă aparţin
altei persoane, producerea, modificarea sau adaptarea lor să fi fost făcută
de infractor cu ştiinţa acelei persoane.
4. Bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor (art.118
lit.d C.pen.).
Pentru ca aceste bunuri să poată face obiectul confiscării speciale,
instanţă trebuie să constate existenta următoarelor condiţii:
a – Bunurile să fie date în scopul de a determina
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe
făptuitor. Aceste bunuri nu pot fi date decât înaintea săvârşirii faptei, aici
fiind vorba de bunurile date „pentru a determina” săvârşirea faptei, fiindcă,
bunurile date „pentru a răsplăti pe făptuitor”, nu pot fi date decât după
săvârşirea faptei.
b – Bunurile să fie date voluntar şi nu sub presiunea unei
constrângeri.
c – Fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală,
fiindcă doar în acest caz bunurile, prin conexiunea lor cu fapta săvârşită,
evidenţiază existenţa stării de pericol, stare care nu ar putea fi combătută
decât prin confiscarea acestor bunuri. Situaţia este valabilă şi în cazul
tentativei sau dacă fapta constituie o altă infracţiune decât cea dorită de
infractor.
Măsura confiscării speciale se dispune chiar dacă cel care a primit
bunurile pentru a comite o faptă penală nu a mai comis-o, înşelând, de
exemplu, pe cel de la care a primit banii. De altfel, apreciem că aceste
sume de bani trebuiesc confiscate chiar dacă persoana care le-a primit le
restituie, renunţând la comiterea faptei.
5. Bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea
penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate în măsura în care nu
servesc la despăgubirea acesteia (art. 118, lit.e) C.pen).
Condiţii care trebuie să fie îndeplinite:
a – Fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală.
b – Bunul să fie dobândit prin săvârşirea faptei prevăzute
de legea penală, o simplă presupunere nefiind suficientă. De asemenea,
bunurile care urmează a fi confiscate trebuie să se afle în posesia
făptuitorului ca urmare a consumării activităţii interzise de legea penală, ca
de exemplu: bunuri furate, bani sau bunuri delapidate, lucruri obţinute prin
ameninţare, şantaj, înşelăciune, folosire de acte false, etc.
275
 Bunurile cumpărate cu banii delapidaţi sunt bunuri care pot fi
confiscate special.
c – Bunurile să nu fie restituite persoanei vătămate sau
sunt în măsură să servească la despăgubirea acesteia.
Bunurile înstrăinate unui dobânditor de bună credinţă nu pot fi
confiscate, însă, infractorul, va fi obligat la plata sumei de bani obţinută
prin înstrăinarea bunului respectiv.
6. Bunurile a căror deţinere este interzisă de lege (art. 118 lit. f,
C.pen).
Aceste bunuri se confiscă întotdeauna, oricare ar fi soluţia care s-
ar da sub aspect penal. De asemenea, fac parte din această categorie
următoarele bunuri: armele deţinute ilegal, materialele explozive şi
radioactive deţinute ilegal, instrumentele şi materialele deţinute în scopul
falsificării de monedă, substanţele toxice, drogurile etc. În cazul acestor
bunuri, starea de pericol fiind legal prezumată, nu mai trebuie să fie
dovedită în mod special.
Întotdeauna când organele judiciare constată existenţa unor
bunuri din cele prevăzute în art.118 lit. a-f, C.pen., va dispune confiscarea
specială în întregime şi în natură a acelor bunuri. De la această cale există
o singură excepţie (art.118, alin.2 C.pen), fiind vorba de bunurile folosite
la săvârşirea unei infracţiuni, când valoarea supusă confiscării este vădit
disproporţionată faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, putând fi dispusă
confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, având în atenţie urmarea
produsă de infracţiune şi de contribuţia bunului la producerea acesteia.
Sunt exceptate de la confiscarea specială, potrivit art. 118 alin.6
C.pen. următoarele bunuri: mijloacele de existenţă, de trebuinţă zilnică ori
de exercitare a profesiei infractorului sau a persoanei asupra căreia ar putea
opera măsură confiscării speciale.
Confiscarea specială prin echivalent este reglementată de legiuitor
doar în cazul anumitor infracţiuni de corupţie (art. 254 alin.3, 255 alin.3,
256 alin.2, 257 alin.2, toate din C.pen), sau, infracţiuni care aduc atingere
unor relaţii privind convieţuirea socială, ca de exemplu: proxenetismul –
art.329 alin.4, C.pen.
Prin Legea nr. 278/2006, confiscarea specială prin echivalent a
fost introdusă şi în Partea geneala a Codului penal, în art. 118 alin.4,
prevăzându-se că: „Dacă bunurile supuse confiscării speciale nu se găsesc,
în locul lor se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora”.
Această precizare vizează toate situaţiile în care bunurile care fac obiectul
276
confiscării speciale nu se găsesc, fie că au fost distruse de infractor pentru
a şterge urmele faptei sale, fie că au fost valorificate pe piaţa neagră şi sunt
imposibil de identificat dobânditorii, sau chiar dacă au fost identificaţi,
aceştia au fost de bună credinţă.
Tot prin Legea 278/2006, a fost introdusă în C.pen în vigoare,
prin art. 118, alin.3 o variantă specială a confiscării prin echivalent, fiind
vorba de bunurile folosite la săvârşirea infracţiunii sau care au fost
produse, modificate sau adaptate la scopul propus de infractor de a săvârşi
infracţiunea şi care aparţin altei persoane care nu a cunoscut scopul
folosirii lor de către infractor. În acest caz, instanţa de judecată poate
dispune confiscarea specială prin echivalent, bunul rămânând în continuare
la proprietarul său, fiindcă nu există nicio stare de pericol în viitor.
Potrivit art. 118 alin.5, C.pen, se confiscă, de asemenea, bunurile
şi banii obţinuţi din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării,
cu excepţia bunurilor prevăzute în alin.1, lit. b şi c, adică a bunurilor
folosite în orice mod, la comiterea infracţiunii şi a celor produse,
modificate sau adaptate în scopul săvârşirii acesteia. Se procedează aşa,
fiindcă aceste bunuri aparţin de drept autorului sau participanţilor la
infracţiune şi de aceea, folosul material în urma folosirii acestora este unul
firesc, care, neavând legătură cu infracţiunea comisă, nici nu poate fi
confiscat special.
Executarea măsurii confiscării speciale se face în temeiul art.439,
C.proc.pen. care stabileşte că:
a – bunurile confiscate se predau organelor în drept a le
prelua şi valorifica conform dispoziţiilor legale;
b – când s-a dispus distrugerea bunurilor confiscate ,
aceasta se va face în prezenţa – după caz – a procurorului sau
Judecătorului, întocmindu-se un proces-verbal care se depune la dosarul
cauzei.

Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe perioadă determinată

Măsura de siguranţă este prevăzută de art.118 C.pen. şi vizează

acele împrejurări în care o persoană a fost condamnată la închisoare de cel
puţin un an pentru loviri sau alte suferinţe fizice sau psihice, săvârşite
asupra membrilor de familie.
Măsura se ia de instanţă la cererea părţii vătămate.
Condiţii care sunt cerute:

277
 - persoana să fi fost condamnată la închisoare de cel
puţin un an de zile;
- condamnarea să fi fost pentru lovire sau alte acte de
violenţă cauzatoare de suferinţă fizice sau psihice;
- săvârşirea faptelor să privească membrii de familie;
- instanţa să constate că prezenţa persoanei în locuinţa
familiei constituie un pericol grav pentru ceilalţi membrii ai familiei.
Măsura poate fi luată pe o durată de până la 2 ani şi începe după
executarea pedepsei închisorii la care a fost condamnat făptuitorul.
Dacă în această perioadă persoana revine cu forţa în locuinţă se
vor reţine infracţiunile de violare de domiciliu şi nerespectarea hotărârilor
judecătoreşti.
Legiuitorul nu face vreo precizare în privinţa revocării acestei
măsuri de siguranţă, însă, apreciem că aceasta, ca şi în cazul celorlalte
măsuri de siguranţă, nu poate dura mai mult decât durează starea de
pericol care a impus luarea măsurii.

Bibliografie selectivă recomandată

1. Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, Editura

C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p.366-390.
2. D. Soare, Măsura de siguranţă a interdicţiei de a reveni la
locuinţa familiei pe o perioadă de timp, Dreptul, nr.2/2004, p.158.
3. M. Vasile, Condiţiile cumulative ale măsurii de siguranţă a
expulzării, Dreptul nr.12/2007, p.105.
4. C. E. Stoisavlevici, Confiscarea specială prin echivalent,
R.D.P. nr.4/2001, p.78.
5. George Antoniu, Unele reflecţii asupra măsurilor de siguranţă,
R.D.P. nr.1/2006, p.9.
6. C.Niculescu, Conţinutul măsurii de siguranţă privind
interdicţia de a reveni la locuinţa familiei pe o perioadă determinată,
Dreptul nr.1/2002, p.173.
7. I. Popa, Măsuri de siguranţă. Regimul juridic al internării
medicale, Dreptul nr.5/1990, p.65.

278
 CAPITOLUL XVI

Aplicarea si executarea pedepse i

1. Individualizarea pedepselor

1.1 Noţiune, cadru şi forme de individualizare

279
 Individualizarea sau personalizarea pedepselor este o operaţiune
de adaptare a pedepselor la nevoile sociale, în raport de fiecare infracţiune
şi cu fiecare infractor, în vederea realizării scopului de prevenţie generală
şi specială.
Instituţia individualizării pedepsei este abordată în Capitolul V
din Titlul III al Părţii generale al Codului penal (art.72-89).
De asemenea, la individualizarea pedepsei se ţine cont şi de stările
de agravare (concurs, recidivă, infracţiune continuată) sau de atenuare
(tentativă, minoritate) la care am făcut referire în detaliu în capitolele
anterioare. Toate aceste dispoziţii sunt aplicabile şi în cazul celorlalte
sancţiuni de drept penal, adică în cazul măsurilor educative şi a măsurilor
de siguranţă.
Formele de individualizare a pedepselor sunt:
- individualizarea legală;
- individualizarea judiciară şi
- individualizarea administrativă.
Individualizarea legală se realizează în procesul elaborării normei
de incriminare de către forul legislativ, concretizându-se în:
a – stabilirea cadrului general al pedepselor, a felului şi a
limitelor generale ale fiecărui gen de pedepse, atât pentru persoana fizică,
cât şi pentru persoana juridică;
b – stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune, având
în atenţie gradul de pericol social abstract al faptei, importanţa valorii
sociale lezate şi gravitatea vătămării aduse acesteia;
c – stabilirea cadrului juridic şi al mijloacelor legale în
care se va realiza individualizarea, judiciară sau administrativă.
Individualizarea judiciară sau judecătorească, se face de către
instanţa de judecată şi constă în stabilirea unei pedepse la o faptă concretă
şi un infractor concret, care trebuie să suporte rigorile legii pentru a fi
reeducat.
Individualizarea administrativă, se realizează de către organele
administrative de executare, concretizându-se în modificarea regimului de
executare sau în reducerea duratei executării pedepsei, fie ca urmare a
graţierii, sau, pe calea eliberării condiţionate.

1.2 Individualizarea judiciară a pedepselor

280
 Individualizarea judiciară a pedepselor se realizează decât în baza,
în condiţiile şi limitele prevăzute de lege. Legea penală fixează
coordonatele în cadrul cărora instanţele de judecată fixează pedepsele.
Cadrul legal al individualizării judiciare a pedepsele cuprinde atât
cadrul general al pedepselor (principale, complementare sau accesorii),
felul pedepselor şi limitele speciale ale acestora, cât şi diferitele cauze de
atenuare şi agravare.
Legiuitorul a acordat instanţei de judecată posibilitatea de a stabili
genul, cuantumul şi modul de executare a pedepselor. Aşa de exemplu,
dacă legea prevede posibilitatea aplicării pedepselor alternative, instanţa
de judecată poate opta pentru oricare dintre acestea, are posibilitatea de a
stabili cuantumul pedepsei principale, care trebuie să fie cuprins între
minimul şi maximul special. Poate chiar depăşi maximul special, însă,
doar în limitele sporurilor stabilite de lege, ori, în alte împrejurări, instanţa
de judecată poate reduce pedeapsa sub minimul special, ca urmare a unor
cauze de atenuare, sau, alteori, la pedeapsa principală poate adăuga o
măsură represivă suplimentară, respectiv prin aplicarea pedepselor
complementare.
Instanţa poate dispune executarea pedepsei închisorii la locul de
muncă, într-o închisoare militară, poate dispune suspendarea condiţionată
a executării pedepsei ori suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere. Toate acestea, însă, nu se pot face decât în limitele fixate de
lege.
Optarea judecătorilor pentru un anumit mijloc de individualizare
nu constituie o opţiune arbitrară, ci, dimpotrivă, aceştia optează între
limitele şi condiţiile fixate de lege.
Potrivit art.72 alin.1 C.pen., criteriile generale de individualizare
sunt următoarele:
a – dispoziţiile părţii generale ale Codului penal (scopul, funcţiile
pedepsei, sistemul pedepselor, acţiunea cauzelor de agravare sau atenuare,
etc.);
b – limitele de pedeapsă fixate pentru fiecare infracţiune în Partea
specială a Codului penal;
c – gradul concret de pericol social al faptei săvârşite;
d – persoana infractorului (starea psihofizică a acestuia, mediul în
care trăieşte, comportarea înainte şi după săvârşirea infracţiunii, etc.);
e – împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea
penală.
281
 Conform dispoziţiilor art.72 alin.2 C.pen., când pentru
infracţiunea săvârşită se prevăd pedepse alternative, se ţine seama de
criteriile generale de individualizare, atât pentru alegerea uneia dintre
pedepsele alternative, cât şi pentru a stabili proporţia acesteia.

1.3 Împrejurările care atenuează sau agravează

răspunderea penală

Art.72 C.pen. foloseşte expresia "împrejurări care atenuează sau

agravează răspunderea penală", prin care trebuie înţelese diferitele stări,
situaţii, calităţi sau alte date care fac parte din realitatea imediată, care,
deşi nu fac parte din conţinutul constitutiv al infracţiunii, au legătură fie cu
fapta săvârşită, fie cu persoana infractorului, care pot diminua sau agrava
pedeapsa, fie sub minimul special sau peste maximul special. Aceste
cauze, în doctrina penală sunt denumite "cauze de agravare" sau "cauze de
atenuare" a pedepsei.
Fiecare categorie de cauze, are în conţinutul sau, în mod distinct,
„stări” şi „circumstanţe”.
Circumstanţele pot provoca o singură atenuare sau agravare a
pedepsei, indiferent de câte circumstanţe reţine instanţa.
Constituie „stări de agravare”: starea de recidivă, concursul de
infracţiuni şi infracţiunea continuată. Aceste stări acţionează succesiv,
fiecare în parte producând efecte asupra pedepsei.
Constituie „stări de atenuare”: tentativa şi minoritatea
făptuitorului.

1.3.1 Clasificarea circumstanţelor

Circumstanţele, în afară de efectul pe care îl produc asupra

pedepsei, între circumstanţele atenuante şi circumstanţele agravante, în
funcţie şi de alte criterii, se clasifică în:
a – circumstanţe legale şi circumstanţe judiciare, cele dintâi fiind
cele expres prevăzute de lege şi judecătorii au obligaţia de a le reţine,
pentru a agrava sau atenua pedeapsa, iar a doua categorie, circumstanţele
judiciare, nu sunt expres prevăzute de lege iar aplicarea lor rămâne la
aprecierea instanţei de judecată, aplicându-se facultativ;
b – circumstanţe reale şi personale. Circumstanţele reale vizează
fapta săvârşită iar circumstanţele personale fac referire la persoana

282
făptuitorului, distincţia dintre ele prezentând interes doar din punct de
vedere al participanţilor. Potrivit art.28 C.pen. circumstanţele personale nu
se răsfrâng asupra celorlalţi participanţi, ci doar cele reale;
c – circumstanţe cunoscute şi circumstanţe necunoscute. Aceste
circumstanţe au putut fi cunoscute şi prevăzute de infractor, prezentând
interes pentru efectul circumstanţelor agravante, pe câtă vreme
circumstanţele necunoscute pot constitui o circumstanţă subiectivă, de care
infractorul ar putea profita ca efect în cazul circumstanţelor atenuante.

1.3.2 Circumstanţele atenuante

Circumstanţele atenuante pot fi legale sau judiciare, clasificare

făcută în mod implicit şi de Codul penal.
A. Circumstanţe atenuante legale, avem, potrivit art.73 C.pen. în
trei cazuri:
a – depăşirea limitelor legitimei apărări, adică, apărarea
a fost excesivă, nu s-a limitat doar, într-o justă proporţie, să îndepărteze
pericolul pe care îl reprezintă atacul care era îndreptat asupra sa (art.73 lit.
a, teza I, C.pen.), cunoscut fiind că legitima apărare într-o proporţie cu
pericolul îndreptat împotriva sa, potrivit art.44 C.pen. nu constituie
infracţiune;
b – depăşirea limitelor stării de necesitate, adică fapta
comisă într-o stare de necesitate, a fost cu urmări mult mai grave decât
cele ce s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat (art.73 lit. a,
teza a II-a, C.pen.);
c – provocarea, adică fapta a fost comisă sub imperiul
unei puternice tulburări sau emoţii produse de partea vătămată (art.73 lit.
b, C.pen.). Circumstanţa atenuantă a provocării poate coexista cu celelalte
circumstanţe atenuante judiciare, reducerea pedepsei făcându-se în acelaşi
timp pentru toate categoriile de circumstanţe atenuante.
B – Circumstanţele atenuante judiciare, pot fi sau nu reţinute de
instanţă de judecată, aplicarea lor fiind facultativă.
Art.74 C.pen. enumeră, cu titlu exemplificativ, următoarele
împrejurări care pot fi reţinute sau nu ca circumstanţe atenuante judiciare:
a) conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea faptei; b) stăruinţa
depusă de infractor pentru înlăturarea rezultatului infracţiunii şi c)
atitudinea infractorului după comiterea faptei, rezultată din prezenţa sa în
faţa autorităţilor, cooperarea sinceră pe parcursul procesului penal,
283
înlesnirea descoperirii şi a celorlalţi făptuitori, etc.

Efectele circumstanţelor atenuante

Potrivit art.76 C.pen.. aplicarea circumstanţelor atenuante are ca

efect fie reducerea pedepsei, fie schimbarea pedepsei principale, după cum
urmează:
a – când minimul special este de 10 ani sau mai mare, pedeapsa
poate fi coborâtă sub acest minim, dar nu mai jos de 3 ani;
b – când minimul special este de 5 ani sau mai mare, pedeapsa se
coboară sub minimul special dar nu mai jos de 1 an;
c – când minimul special este de 3 ani sau mai mare, pedeapsa se
coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3 luni;
d – când minimul special este de 1 an sau mai mare, pedeapsa se
coboară sub minimul special, până la minimul general (15 zile);
e – când minimul special este de 3 luni sau mai mare, pedeapsa se
coboară sub acest minim până la minimul general, sau se aplică o amendă
care nu poate fi mai mică de 250 de lei iar când minimul special este de
sub 3 luni, se aplică o amendă care nu poate fi mai mică de 200 de lei;
f – când pedeapsa prevăzută este amenda, aceasta poate fi
coborâtă sub minimul ei special, putând fi redusă până la 150 lei când
minimul special este de 500 lei sau mai mare, ori până la minimul general,
când minimul special este sub 500 lei.
În cazul infracţiunilor grave: contra siguranţei statului, contra
păcii şi omenirii, omor sau în cazul infracţiunilor cu intenţie care au avut
ca urmare moartea unei persoane sau au avut consecinţe deosebit de grave,
dacă se reţin circumstanţe atenuante, atunci, pedeapsa se poate reduce cel
mult până la o treime din minimul special.1
În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede ca pedeapsă
unică detenţiunea pe viaţă, efectul circumstanţelor atenuante poate
conduce la aplicarea unei pedepse cu închisoarea între 10 şi 20 de ani.
Efectul circumstanţelor atenuante poate atinge şi pedeapsa
complementară a interzicerii unor drepturi.
Circumstanţele atenuante reţinute, potrivit art.79 C.pen., trebuie
să fie precizate în hotărâre, iar dacă împrejurările care au determinat
aplicarea art.74 lit. a şi c, C.pen., rezultă din actele dosarului (lipsa

1. Gh. Ivan, Cauzele modificatoare de pedeapsă, R.D.P. nr.2 /2005, p.99.

284
antecedentelor şi atitudinea de recunoaştere şi regret a faptei), aplicarea
art.76 C.pen., este corectă şi fără ca aceste circumstanţe să fie evidenţiate
expres în hotărâre.
Când avem concurs real de infracţiuni, efectele circumstanţelor
atenuante judiciare se pot întinde asupra tuturor infracţiunilor concurente,
sau doar asupra acelora care au legătură cu aceste efecte.
În situaţia persoanei juridice, efectul circumstanţelor atenuante
poate fi următorul:
a – când minimul special al amenzii este de 10.000 lei sau mai
mare, amenda poate fi coborâtă sub acest minim, dar nu mai mult de o
pătrime;
b – când minimul special al amenzii este de 5.000 lei sau mai
mare, amenda poate fi coborâtă sub acest minim, dar nu mai mult de o
treime.

1.1.3 Circumstanţele agravante

A. Circumstanţele agravante legale, sunt enumerate limitativ în

art.75 C.pen., anume:
a – Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane
împreună, împrejurare care dă mai multă îndrăzneală autorilor infracţiunii,
fără a fi nevoie, în toate cazurile, ca aceştia să fie prezenţi toţi la locul
săvârşirii faptei penale, conlucrarea putându-se realiza şi de la distanţă.
Obligatoriu, una dintre persoanele prezente la locul faptei trebuie
să răspundă penal.
Se reţine această circumstanţă şi dacă una sau chiar două dintre
persoanele prezente la locul faptei sunt de bună credinţă, acestea crezând
că bunurile sustrase sunt ale infractorului, ei fiind în eroare de fapt şi
nerăspunzând penal.
b – Săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime, prin
violenţe asupra membrilor de familie ori prin metode şi mijloace care
prezintă pericol public.1
Acte de cruzime pot fi: suferinţele grele prelungite victimei,
utilizarea unor mijloace şi procedee sălbatice, nemiloase, care nu sunt
necesare pentru producerea rezultatului infracţiunii.
Violenţele asupra membrilor de familie pot fi constrângerile de
orice natură, fizică sau psihică.
1. Legea nr. 197/2000, publicata în M. Of. nr.568 din 15 noiembire 2000.

285
 Prin metode şi mijloace care prezintă pericol public se înţelege
orice metodă folosită, susceptibilă să producă urmări grave unor persoane,
bunuri sau valori, ca de exemplu: incendiile, exploziile, răspândire de
substanţe chimice vătămătoare, răspândire de dăunători într-o cultură,
distrugerea unui baraj, etc.
c - Săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă
aceasta a fost comisă împreună cu un minor.
Potrivit art.1, pct.25 din Legea nr.278 din 4 iunie 2006,
publicată în M.Of. nr.601 din 12 iulie 2006, a fost introdus în art.75 lit. c1,
care prevede ca agravantă şi săvârşirea infracţiunii pe temei de rasă,
naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie,
apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate,
boala cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA. Această circumstanţă
ţine de mobilul infracţiunii.2
d – Săvârşirea infracţiunii din motive josnice, aceste motive fiind
lăsate la latitudinea judecătorilor pentru a fi identificate. Pot fi reţinute ca
motive cu semnificaţie josnică: răzbunarea, invidia, răutatea, tendinţa de
îmbogăţire prin activităţi ilicite, etc.
e – Săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată în
vederea comiterii faptei.
Beţia ocazională poate constitui o circumstanţă atenuantă pentru
infractor, pe câtă vreme beţia anume provocată va constitui o circumstanţă
agravantă. De altfel, potrivit art.49 alin.2 C.pen., starea de beţie voluntară
produsă de alcool sau de alte substanţe nu înlătură caracterul penal al
faptei, ci va constitui, după caz, o circumstanţă atenuantă sau agravantă.
f – Săvârşirea infracţiunii de o persoană care a profitat
de situaţia prilejuită de o calamitate (cutremur, naufragiu, inundaţie,
epidemie, incendiu, etc.).
Încetarea acestei stări are loc când legiuitorul, printr-un act
normativ extra penal, constată că această stare a încetat.
B. Circumstanţele agravante judiciare, nu sunt enumerate expres,
ca în cazul circumstanţelor atenuante, ele fiind lăsate, pentru a fi
identificate şi aplicate, la latitudinea instanţei de judecată (art.75 alin.2
C.pen.), ca de exemplu: premeditarea (în alte cazuri decât cele prevăzute în
art. 175 lit. C.pen.) sau moduri şi mijloace de săvârşire a infracţiunii.

Efectele circumstanţelor agravante

2.A. Boroi, op. cit., p.401

286
 Potrivit precizărilor făcute de legiuitor în cuprinsul art.78 C.pen.,
atunci când există circumstanţe agravante, se poate aplica o pedeapsă până
la minimul special. Dacă maximul special este apreciat ca fiind insuficient
pentru gravitatea infracţiunii şi împrejurările în care a fost săvârşită,
atunci, în cazul închisorii, se poate adăuga un spor de până la 5 ani.
Condiţia este ca acest spor să nu depăşească o treime din maximul
pedepsei, iar în cazul amenzii, sporul poate fi cel mult jumătate din
maximul acesteia.
Persoanei juridice, în cazul existenţei circumstanţelor agravante, îi
poate fi aplicată pedeapsa amenzii până la maximul special, prevăzut în
art.711 alin.2 sau 3, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate
adăuga un spor de până la o pătrime din acel maxim.
În caz de concurs între cauzele de atenuare şi cele de agravare,
pedeapsa se aplică avându-se în vedere circumstanţele agravante,
circumstanţele atenuante şi starea de recidivă.
Când există concurs între circumstanţele atenuante şi
circumstanţele agravante, coborârea pedepsei sub minimul special nu este
obligatoriu.
În caz de concurs între circumstanţele atenuante şi recidiva post
executorie, instanţa de judecată poate aplica, în varianta infracţiunii de furt
calificat, o pedeapsă între 3 luni şi 25 de ani de închisoare.
Atunci când suntem în situaţia aplicării concomitente a
dispoziţiilor cu privire la circumstanţele agravante, recidivă şi concurs de
infracţiuni, pedeapsa închisorii nu poate depăşi 25 de ani, dacă maximul
special pentru fiecare infracţiune este de 10 ani sau mai mic, şi de 30 de
ani, dacă maximul special pentru cel puţin una dintre infracţiuni este mai
mare de 10 ani.
În caz de concurs, recidivă şi circumstanţe agravante, persoanelor
juridice, pedeapsa amenzii poate fi sporită până la maximul general.
2. Mijloacele de individualizare a pedepsei

2.1. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei

Prin suspendarea condiţionată a executării pedepsei înţelegem o

dispoziţie a instanţei de judecată prin hotărârea de condamnare de a
suspenda pe o anumită perioadă de timp – denumită termen de încercare
– executarea pedepsei aplicate, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii.
287
 2.1.1 Condiţii de acordare a suspendării condiţionate

A. Condiţii privitoare la pedeapsă şi natura infracţiunii:

a – suspendarea condiţionată a executării pedepsei se
poate dispune numai dacă pedeapsa aplicată de instanţă este închisoare de
cel mult 3 ani sau amendă;
b – în caz de concurs de infracţiuni, suspendarea se poate
acorda dacă pedeapsa aplicată este de cel mult 2 ani.

B. Condiţii privitoare la persoana făptuitorului:

a – suspendarea condiţionată a executării pedepsei se
poate acorda dacă infractorul nu a mai fost condamnat anterior la
pedeapsă închisorii mai mare de 6 luni, afară de cazul în care,
condamnarea, intra în vreunul din cazurile prevăzute în art.38 C.pen.
(condamnările care nu atrag stare de recidiva);
b – aptitudinea celui condamnat de a se îndrepta chiar
fără executarea pedepsei, (art.81 lit. c C.pen.), aptitudine apreciată în
funcţie de gravitatea faptei, trecutul infractorului, mediul în care trăieşte,
modul de comportare în familie, locul de muncă şi în societate etc.

2.1.2 Termenul de încercare

Potrivit art. 82 C.pen., suspendarea condiţionată a executării

pedepsei se dispune pe o anumită perioadă, care, în termenii fixaţi de
legiuitor, constituie termen de încercare pentru condamnat.
Acest termen (durată) nu este mereu acelaşi, aşa de exemplu în
cazul închisorii, durata de încercare este egală cu cuantumul pedepsei
aplicate, la care se adăugă un interval de 2 ani. În cazul amenzii durata
termenului de încercare este de un an.
Termenul de încercare începe să curgă de la momentul în care
hotărârea de judecată a rămas definitivă, şi el nu poate fi nici lungit şi nici
scurtat de către instanţa de judecată deoarece este stabilit prin lege. Totuşi,
sunt cazuri în care durata termenului de încercare se poate reduce ca efect
al graţierii. Aşa de exemplu, dacă graţierea este totală, termenul de
încercare rămâne doar 2 ani, iar dacă graţierea este parţială termenul de
încercare este de 2 ani cât fixează legea penală, la care se adăugă restul de
pedeapsă care nu a fost graţiată.

288
 Este necesar de subliniat că doar graţierile colective produc efecte
asupra pedepselor a căror executare este suspendată condiţionat, fiindcă, în
cazul graţierii individuale, conform art.9 alin.3 din Legea nr.546/2002
privind graţierea şi procedura acordării acesteia, nu pot fi graţiate
condamnările cu suspendarea executării pedepsei.
În cazul graţierii colective, efectul asupra pedepselor a căror
executare este suspendată condiţionat, se produce imediat şi nu după
îndeplinirea termenului-condiţie prevăzută de Legea nr.546/2002, care se
referă exclusiv la pedepsele executabile.
În cazul minorilor condamnaţi la pedepse cu suspendare
condiţionată, termenul de încercare se compune din durata pedepsei
închisorii la care se adăugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, care va
fi fixat de instanţa de judecată. Dacă pedeapsa aplicată minorului este
amendă, termenul de încercare va fi de 6 luni.
În cazul minorilor, suspendarea vizează doar pedepsele aplicate
acestora, de aceea, termenul de încercare nu se aplică şi în cazul unor
măsuri educative.
Potrivit art.154 C.pen., termenul de încercare se consideră a fi
îndeplinit cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care a început
să curgă.
Când inculpatul este arestat şi instanţa suspendă condiţionat
executarea pedepsei, termenul de încercare se face raportându-se la
întreaga pedeapsă şi nu doar la restul de pedeapsă rămas de executat. În
aceste cazuri, din durata pedepsei, se va deduce totuşi timpul executat până
la pronunţarea hotărârii.De exemplu, condamnatul trebuie să execute o
pedeapsă de 2 ani iar el a fost arestat preventiv 6 luni. Termenul de
încercare va fi de 4 ani-6 luni, deci, în final, termenul va fi de 3 ani şi 6
luni.

2.1.3. Efectele suspendării condiţionate a pedepsei

Efectele suspendării condiţionate a executării pedepsei pot fi:

efecte imediate şi efecte finale.
A. Efectele imediate, sunt în mod frecvent efecte provizorii şi
constau în principal în faptul că, pedepsele aplicate persoanei condamnate,
nu se mai execută, ele vizând atât pedeapsa principală, cât şi pedeapsa
accesorie sau complementară.

289
 Măsurile de siguranţă nu sunt afectate de suspendarea
condiţionată a executării pedepsei, ca de altfel şi celelalte obligaţii civile
stabilite în hotărârea de condamnare.
B. Efectele definitive, se produc la expirarea termenului de
încercare şi constau în reabilitarea de drept a celui condamnat cu toate
consecinţele juridice care decurg de aici.
Pentru ca reabilitarea să opereze sunt necesare îndeplinirea
următoarelor condiţii:
a – să fi expirat termenul de încercare;
b – condamnatul să nu fi săvârşit între timp o nouă infracţiune;
c – suspendarea să nu fi fost revocata sau anulată pentru vreunul
din motivele prevăzute de lege.
Ca urmare a reabilitării toate celelalte interdicţii, decăderi şi
incapacitaţi încetează să-şi mai producă efectele. Aşa de exemplu, potrivit
art.13 alin.1 lit. b din Legea nr.290/2000 privind cazierul judiciar,
persoanele care sunt înscrise la condamnări se scot din evidenţă dacă a
intervenit reabilitarea judecătorească sau de drept.

2.1.4 Revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei

În cazul în care cel condamnat la o pedeapsă cu suspendare

condiţionată încalcă condiţiile fixate de instanţă în cadrul termenului de
incercare1, atunci, ca o sancţiune poate interveni revocarea suspendării
condiţionate a executării pedepsei.
Legiuitorul a stabilit în concret în legea penală, cazurile în care
revocarea este obligatorie sau facultativă.
A. Revocarea în cazul săvârşirii unei infracţiuni
Atunci când persoana condamnată a săvârşit o nouă infracţiune în
cadrul termenului de încercare, potrivit art.83 C.pen., revocarea
suspendării condiţionate este obligatorie, însă, cu respectarea următoarelor
condiţii:
a – infracţiunea săvârşită ulterior este o infracţiune
intenţionată şi
b – infracţiunea a fost descoperită înaintea expirării
termenului de încercare.

1. Cea mai frecventă şi, în acelasi timp, cea mai gravă încălcare a termenului de încercare este
săvârşirea unei alte infracţiuni de către persoana care a beneficiat de suspendarea condiţionată a
executării pedepsei.

290
 Revocarea în aceste împrejurări este obligatorie, indiferent dacă
infractorul este o persoană majoră sau minoră.
Aşa cum rezultă din cele două condiţii prezentate mai sus,
revocarea nu intervine în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă şi atunci
când fapta a fost descoperită după încheierea termenului de încercare.
Infracţiunea săvârşită în cadrul termenului de încercare nu
constituie o recidivă post condamnatorie care să fie apreciată conform
art.39 alin.1 C.pen., ci va beneficia de un tratament special prevăzut în
art.83 alin.1 C.pen.
În ceea ce priveşte cerinţa legală ca infracţiunea ulterioară să fi
fost descoperită după expirarea termenului de încercare, opiniile sunt
contradictorii, însă, considerăm că, în acest caz, pentru a dispune revocarea
suspendării este necesar ca şi autorul, nu doar fapta, să fi fost descoperit în
cadrul termenului de încercare.1
În cazul revocării suspendării condiţionate contopirea pedepselor
nu este posibilă. În situaţia în care, în cadrul termenului de încercare s-a
comis o infracţiune intenţionată, atunci se execută pedeapsa suspendării
condiţionate la care se adăugă pedeapsă primită pentru infracţiunea ulterior
săvârşită. Dacă infractorul a fost arestat înainte de a-i fi aplicată pedeapsa
suspendată condiţionat, atunci, condamnatul va executa doar restul de
pedeapsă care a fost suspendată condiţionat alături de pedeapsa pentru
noua infracţiune.
În varianta infracţiunii continuate, se procedează la revocarea
suspendării pedepsei, fiindcă, infracţiunea continuată se epuizează la
momentul comiterii ultimului act, care, în speţă, poate fi ulterioară
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi, potrivit art.83 alin.1
C.pen., dacă se săvârşeşte o infracţiune în interiorul termenului de
încercare, se va dispune revocarea. În cazul nostru, infracţiunea continuată
se consideră „săvârşită” în momentul epuizării.
În situaţia în care, după ce a fost condamnat pentru două
infracţiuni concurente, prin hotărâri diferite, la două pedepse de
suspendare condiţionată în baza art.81 C.pen., infractorul a comis în cadrul
termenului de încercare o nouă infracţiune, se procedează astfel: întâi,
conform art. 34 lit. a C.pen., cele două pedepse definitive stabilite anterior
pentru cele două infracţiuni concurente, se vor contopi, apoi, se va revoca
1. Vezi în acest sens opinia profesorului universitar doctor Alexandru Boroi , în op. cit., p.408-409
şi G. Dărângă, Codul penal comentat şi adnotat. Partea generală, p. 475 dar şi St. Daneş, V.
Papadopol, Individualizarea judiciară a pedepselor, p.260.

291
suspendarea condiţionată a pedepsei contopite conform art. 83 C.pen. În
cazul de faţă, infractorul va executa noua pedeapsă la care se adăugă
pedeapsa contopită, rezultată din cele două hotărâri de condamnare.
În varianta revocării graţierii pedepsei care, anterior graţierii,
fusese suspendată condiţionat, facem următoarele precizări:
a – graţierea – potrivit art.120 alin.2 C.pen. - are efecte şi asupra
pedepselor suspendate condiţionat, şi, în asemenea împrejurări, termenul
de încercare se reduce corespunzător, adică, dacă pedeapsa suspendată este
graţiată parţial se va executa numai partea din pedeapsa rămasă negraţiată,
reducându-se termenul de încercare pentru pedeapsa suspendată
condiţionat. În acest caz, potrivit art.83 C.pen., termenele de încercare
pentru pedeapsa suspendată condiţionat se compune din cuantumul
pedepsei aplicate are se reduce ca efect al graţierii, la care se adăugă un
interval de 2 ani.
Când graţierea a fost totală, efectul este că înlătură în totalitate
executarea pedepsei, care, potrivit art.120 alin.1 C.pen., este considerată
executată.
Când persoana graţiată total pentru fapta penală săvârşită a comis
o nouă infracţiune, în termenul stabilit prin actul de graţiere, atunci,
potrivit art. 7 din Legea nr.543/2002, (adică 3 ani), aceasta nu se află în
situaţia unei revocări a pedepsei suspendate condiţionat, ci, persoana
respectivă se află în unul din cazurile expres prevăzute prin actul graţierii
şi potrivit legii, graţierea îi este revocată, la care se va adăuga şi pedeapsa
primită pentru noua infracţiune săvârşită.
În cazul unei graţieri condiţionate parţial, ulterioară suspendării
executării pedepsei, situaţia se complică din punct de vedere juridic,
fiindcă, într-o asemenea împrejurare, vor deveni concurente două termene
de încercare: cel redus, ca urmare a graţierii parţiale intervenite ulterior
suspendării şi termenul fixat de actul de graţiere.
Situaţia juridică este complicată fiindcă, intervin două instituţii
juridice, de naturi diferite şi cu regimuri diferite: „graţierea condiţionată”,
care este o modalitate administrativă de individualizare a pedepsei şi
„suspendarea condiţionată a executării pedepsei”, care este o modalitate
judecătorească de individualizare a pedepsei.
Cele două instituţii juridice, însă, au şi efecte diferite: graţierea
condiţionată a pedepsei înlătură pedeapsa, pe câtă vreme suspendarea
condiţionată a executării pedepsei o menţine, suspendând condiţionat doar
modalitatea de executare a acesteia. Într-un asemenea context, nu greşim
292
dacă susţinem că cele două instituţii, graţierea condiţionată a executării
pedepsei şi suspendarea condiţionată a executării pedepsei, sunt
incompatibile, adică, atunci când una dintre ele este aplicabilă, cealaltă
este exclusă.
Nu este posibil să dispui suspendarea condiţionată e executării
pedepsei în condiţiile în care aceasta a fost graţiată. Totuşi, suprapunerea
celor două instituţii este posibilă atunci când graţierea este numai parţială
şi nu totală, fiindcă dificultatea intervine atunci când instanţa de judecată
se află în faţa a doua termene de încercare: cel al restului de pedeapsă
rămasă negraţiată şi care a rămas suspendată condiţionat (e drept, într-un
cuantum redus) şi termenul de încercare stabilit în actul de graţiere.
Rezolvarea acestei probleme este privită diferit în literatură de
specialitate, făcându-se uneori chiar propuneri de lege ferenda.1
Noi apreciem că, într-un asemenea context, atunci când
infractorul săvârşeşte o nouă infracţiune în interiorul termenului de
încercare pentru restul de pedeapsă rămas de executat cu suspendare
condiţionată, ambele termene fiind operaţionale, va trebui să fie revocate
ambele măsuri, atât suspendarea executării cât şi graţierea. Într-un
asemenea caz, infractorul urmează să execute, cumulativ, pedeapsa primită
pentru noua infecţiune săvârşită, cât şi cele două componente ale pedepsei
anterioare: cea suspendată condiţionată şi cea graţiată, făcându-se în
situaţia în care ar fi necesar şi aplicarea prevederilor referitoare la recidivă.
În varianta în care, unul din cele două termene se împlineşte mai înainte de
comiterea unei noi infracţiuni, se va aplica măsura revocării doar pentru
instituţia al cărui termen nu a expirat.
Plecând de la multitudinea de variante oferite de practica judiciară
pe acest segment, precizăm că aplicarea exclusivă a prevederilor art.7 din
Legea nr. 543/2002 nu poate avea loc decât atunci când ulterior pronunţării
pedepsei cu suspendarea condiţionată a executării, aceasta este şi graţiată
în întregime.
În legătură cu momentul în care trebuie pronunţată revocarea
suspendării condiţionate a executării şi a graţierii, opiniile în doctrină
sunt diferite1, însă, noi susţinem un singur punct de vedere, anume acela că
instanţa de fond este aceea care rezolva toate problemele de fapt şi de
drept, fără nici o explicaţie sau rezervă. Ca atare, tot instanţa de fond
1. Gh. Mateuţ, Recidiva în teoria şi practica dreptului penal, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1997,
p.272.
1. Vezi în detaliu Alexandru Boroi, op. cit., p.414-415.

293
trebuie să pronunţe şi revocarea suspendării condiţionate atunci când sunt
întrunite cerinţele fixate de legiuitor în cuprinsul art. 83 C.pen.
Instanţele de control judiciar au sarcina doar de a examina
hotărârile instanţelor de fond, pentru a vedea dacă sunt temeinice şi legale,
iar dacă vor constata netemeinicia sau nelegalitatea revocării suspendării
condiţionate, atunci va casa hotărârile instanţelor de fond şi le va trimite
spre rejudecare.
Trimiterea spre rejudecare, în opinia noastră, este obligatorie,
fiindcă, acestea nu pot exercita o judecată în fond, pentru prima oară,
deoarece hotărârile lor ar putea fi şi definitive.
Măsura revocării suspendării condiţionate are drept caracteristici
proprii:
- efectele provizorii ale măsurii suspendării condiţionate şi
- efectele ulterioare definitive ale acesteia – fiindcă, efectele
revocării rămân definitive doar în momentul în care hotărârea
judecătorească a rămas definitivă.
În sprijinul acestei opinii poate fi invocat chiar textul art.83
C.pen., conform căruia, instanţa revocă măsura suspendării condiţionate,,
când constată că cel condamnat a comis o nouă infracţiune în cursul
termenului de încercare, chiar dacă condamnarea definitivă s-a pronunţat
după expirarea acestui termen”.
B. Revocarea în cazul neexecutării obligaţiilor civile.
Potrivit dispoziţiilor art. 84 C.pen., dacă până la expirarea termenului de
încercare condamnatul nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin
hotărârea de condamnare, instanţa dispune revocarea suspendării
executării pedepsei, cu excepţia împrejurărilor în care cel condamnat face
dovada că nu a avut putinţă de a îndeplini acele obligaţii.
În cazul neexecutării obligaţilor civile, revocarea are un caracter
obligatoriu, care, pentru a fi dispusă trebuie să îndeplinească cele două
condiţii legale fixate de legiuitor în cuprinsul art. 83 C.pen., adică:
1) neîndeplinirea de către condamnat a obligaţiilor civile
(restituirea unui lucru, plata unor despăgubiri etc.) şi
2) aceasta neîndeplinire a obligaţiilor să se fi datorat relei credinţe
a condamnatului.
Odată revocată măsura suspendării condiţionate, aceasta are
drept efect executarea integrală a pedepsei care a fost suspendată
condiţionat.

294
 2.1.5. Anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei

Potrivit prevederilor art. 85 C.pen., în situaţia în care după

rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus
suspendarea condiţionată a executării pedepsei se constată, din diferite
motive, că nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art.81 C.pen., se
poate dispune anularea suspendării condiţionate. Motivul anularii este
acela că persoana condamnată a mai săvârşit o infracţiune, fie înainte de
pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea, fie după rămânerea
definitivă a acesteia şi pentru care a fost condamnat cu închisoare, situaţie
posibilă şi în varianta în care expirase şi termenul de încercare.
După cum lesne se poate observa din conţinutul art.85 C.pen.
rezultă că, pentru a se dispune anularea suspendării condiţionate, sunt
necesare a fi îndeplinite următoarele condiţii:
a – condamnatul să mai fi săvârşit o infracţiune anterior rămânerii
definitive a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea condiţionată a
executării pedepsei;
b – pentru infracţiunea anterior comisă să-i fi fost aplicată
pedeapsa închisorii, chiar şi după expirarea termenului de încercare;
c – infracţiunea care atrage anularea să fi fost descoperită mai
înainte de împlinirea termenului de încercare.
În caz de concurs între infracţiunea care atrage anularea şi
infracţiunea pentru care s-a dispus suspendarea, instanţa de judecată are
obligaţia ca, anulând dispoziţia de suspendare, să procedeze şi la
contopirea pedepselor conform art. 34 C.pen.
În situaţia în care infractorul a fost condamnat definitiv pentru
infracţiunea care atrage anularea, anterior comiterii infracţiunii pentru care
s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instanţa va
anula dispoziţia de suspendare, dar va proceda şi la contopirea pedepselor
conform art. 39 C.pen., şi art. 40 C.pen., după caz.
În toate variantele, în care în urma contopirii a rezultat o pedeapsă
ce nu depăşeşte 2 ani, instanţa de judecată are posibilitatea să dispună din
nou suspendarea condiţionată a executării pedepsei (evident, a pedepsei
rezultate din contopire), termenul de încercare urmând a se calcula potrivit
art. 83 alin. 3 C.pen. Acest termen, însă, se calculează de la data rămânerii
definitive a hotărârii prin care anterior s-a pronunţat suspendarea
condiţionată a executării pedepsei.
Dispoziţiile speciale privind anularea suspendării condiţionate a
295
executării pedepsei, în condiţiile art.85 C.pen., nu se aplică în cazul
infracţiunilor comise de minori.1
În cazul în care, în acelaşi timp, sunt întrunite condiţiile atât
pentru revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei cât şi
pentru anularea suspendarii, prioritate au regulile privind anularea
suspendării condiţionate.

2.1.6. Suspendarea condiţionată a executării

pedepsei în cazuri speciale

Codul penal stabileşte două împrejurări în care instanţa poate

dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei chiar şi în situaţia
în care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.81 C.pen.:
1 – În cazul infracţiunii de abandon de familie (art.305 alin.4
C.pen.), când părţile nu s-au împăcat, însă în cursul judecăţii inculpatul şi-
a îndeplinit obligaţiile, instanţa reţine vinovăţia inculpatului şi trebuie să
pronunţe o condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei,
chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.81 C.pen. În acest
caz, revocarea nu poate avea loc decât dacă persoana condamnată
săvârşeşte o nouă infracţiune de abandon de familie, în termenul de
încercare fixat de instanţă.
Dacă în cursul termenului de încercare, condamnatul săvârşeşte o
altă infracţiune decât aceea prevăzută şi sancţionata de art.305 C.pen.,
atunci revocarea suspendării condiţionate nu este posibilă.
2 – În cazul în care o persoană a fost condamnată potrivit art.869
alin.4 C.pen., şi nu mai poate presta munca din cauza pierderii capacităţii
sale de muncă, instanţa revocă executarea pedepsei la locul de muncă şi
dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei chiar dacă nu sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de art.81 C.pen.
Constatarea pierderii capacităţii de muncă se face printr-o
expertiză medico-legală.

2.2. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere

2.2.1 Noţiune şi condiţii de aplicare

Prin Legea nr.104/1992, în legislaţia noastră a fost introdusă o

1. Vezi R. Ionescu, Despre aplicabilitatea dispoziţiilor art. 85 din Codul Penal în cazul infracţiunilor
comise de minori, Dreptul nr. 6/2006, p.150-152 şi A.Boroi, op.cit. p.416.

296
instituţie juridică nouă, care, până la acel moment nu exista, anume
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. De fapt, această
instituţie nouă, nu reprezintă altceva decât o aliniere la legislaţia modernă
europeană (Belgia, Franţa).
Instituţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere se
deosebeşte de suspendarea condiţionată a executării pedepsei prin
condiţiile prin care se poate dispune, cât şi prin obligaţiile stabilite în
sarcina condamnatului pe timpul cât este fixat termenul de încercare.
Codul penal reglementează instituţia suspendării executării
pedepsei sub supraveghere în Titlul III, Capitolul V, Secţiunea III1 (art.861
C.pen. - 866 C.pen.).
Ca şi în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei,
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu este posibilă dacă nu
sunt îndeplinite condiţiile fixate de art.86 1C.pen., care, ca şi în cazul
suspendării condiţionate, trebuie să îndeplinească două categorii de
condiţii: condiţii privitoare la pedeapsă şi condiţii privitoare la persoana
făptuitorului.
A. Condiţii privitoare la pedeapsă şi la natura infracţiunii
a – suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se
poate aplica persoanei fizice numai dacă pedeapsa aplicată de instanţă este
închisoarea de cel mult 4 ani;
b – în caz de concurs de infracţiuni, dacă pedeapsa
aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani, instanţa poate să dispună, de
asemenea, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
În cazul revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei,
şi executarea ei alături de noua pedeapsă, instanţa nu mai poate dispune
suspendarea executării sub supraveghere a pedepselor astfel cumulate,
fiindcă se încalcă dispoziţiile art.83 alin.1 C.pen., chiar dacă sunt întrunite
condiţiile fixate în art.861 C.pen.
B. Condiţii cu privire la infractor
a – suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se
poate acorda doar dacă infractorul nu a mai fost condamnat anterior la
pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, afară de cazurile când
condamnarea, potrivit art.38 C.pen., nu atrage starea de recidivă;
b – aptitudinea celui condamnat de a se îndrepta chiar
fără executarea pedepsei, situaţie apreciată de instanţa de judecată, plecând
de la persoana condamnatului, comportamentul său în timpul şi după
comiterea faptei, etc.
297
 2.2.2 Termenul de încercare şi măsurile de supraveghere

A. Termenul de încercare – se compune din două intervale

variabile: durata pedepsei închisorii aplicate şi un interval de timp stabilit
de către instanţă între 2 şi 5 ani.
Spre deosebire, în cazul suspendării condiţionate a executării
pedepsei, termenul de încercare este unul fix, de 2 ani, la care se adaugă
durata pedepsei aplicate.
Precizam că, în cazul minorilor, nu se poate dispune executarea
pedepsei sub supraveghere.1
Termenul de încercare începe să curgă din momentul în care
hotărârea privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a
rămas definitivă. În cazul unei graţieri parţiale, termenul de încercare se
stabileşte din cuantumul pedepsei care nu a fost graţiată şi a rămas de
executat, la care se adaugă intervalul stabilit de instanţă (între 2 şi 5 ani).
B – Măsurile de supraveghere sunt cele fixate în cuprinsul art.863
alin.1 C.pen., şi anume:
a – să se prezinte, la datele fixate, la judecătorul delegat
cu supravegherea lui sau la serviciul de protecţie a victimelor şi
reintegrarea socială a infractorilor;
b – să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu,
reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi
întoarcerea;
c – să comunice şi să justifice schimbarea locului de
muncă;
d – să comunice informaţii de natură a controla
mijloacele lui de existenţă.

2.2.3 Obligaţiile condamnatului

Pe durata termenului de încercare, condamnatul trebuie să

respecte obligaţiile fixate de instanţă, care pot consta în:
a – să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ
ori de calificare;
b – să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu
depăşească limita teritorială stabilită, decât în condiţiile fixate de instanţă;
1. Vezi R. Ionescu, op. cit., p.151 şi A. Boroi, op. cit., p.418.

298
 c – să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
d - să nu intre în legătură cu anumite persoane;
e - să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule;
f - să se supună măsurilor de control, tratament şi îngrijire, în
special în scopul dezintoxicării.
Respectarea acestor obligaţii este urmărită de către judecătorul
desemnat anume sau serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare
socială a infractorilor. Neîndeplinirea obligaţiilor fixate de instanţă face ca
judecătorul desemnat cu supravegherea sau serviciul de protecţie şi
supraveghere să sesizeze instanţa de judecată în vederea revocării
suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
Obligaţiile condamnatului pe durata termenului de încercare în
cadrul suspendării executării pedepsei sub supraveghere sunt fixate în
cuprinsul art.863(3) lit. a-f, C.pen.

2.2.4 Efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere

La fel ca în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei,

şi în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, se produc
două categorii de efecte: unele imediate care sunt provizorii, şi altele,
finale, care sunt definitive.
Efectul imediat al suspendării executării pedepsei sub
supraveghere este acela că hotărârea de condamnare, deşi rămasă
definitivă, nu este pusă în executare.
Efectul definitiv constă în reabilitarea de drept a celui condamnat,
care este subordonat îndeplinirii următoarelor cerinţe: a) să fi expirat
termenul de încercare; b) condamnatul să nu fi comis o altă infracţiune;
c) suspendarea sub supraveghere să nu fi fost anulată pentru vreunul din
cazurile prevăzute de lege.

2.2.5 Revocarea şi anularea suspendării executării pedepsei sub

supraveghere

A. Revocarea executării pedepsei sub supraveghere se poate

produce, în general, în aceleaşi condiţii ca şi în cazul suspendării
condiţionate a executării pedepsei.1 Cu toate acestea, pe lângă cazurile

1. Gh. Voinea, Revocarea suspendării executării pedepsei în cazul neexecutării obligaţiilor civile,
Dreptul nr.7/2003, p.194 şi S. Ivaşcu, Revocarea executării pedepsei, R.D.P., nr.4/2004, p.152.

299
prevăzute de art.83 şi 84 C.pen., în cazul revocării pedepsei sub
supraveghere revocarea intervine şi ca o consecinţă a neîndeplinirii de
către condamnat a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege şi a
obligaţiilor fixate de către instanţă.
B. Anularea executării pedepsei sub supraveghere se dispune
pentru acele împrejurări care, dacă instanţa de judecată le-ar fi cunoscut,
nu mai era acordată suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Potrivit art.865 C.pen. cu trimitere la art.85 alin.1 şi 2 C.pen.
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se anulează dacă se
descoperă că cel condamnat mai săvârşise o infracţiune, înainte de a i se fi
aplicat măsura, fie în cursul procesului, până la rămânerea definitivă a
hotărârii iar pentru acea infracţiune i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar
după expirarea termenului de încercare.
În cazul contopirii, dacă pedeapsa nu depăşeşte 3 ani, instanţa
poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, termenul
fiind calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a
pronunţat anterior suspendarea executării pedepsei.

2.2.6 Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere

în cazuri speciale

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, potrivit legii,

se poate face şi în următoarele cazuri speciale:
a – Când condamnatul nu mai poate presta munca din cauza
pierderii totale a capacităţii de muncă, potrivit art.869alin.4 C.pen., instanţa
de judecată revocă executarea pedepsei la locul de muncă. Având în
vedere împrejurările care au condus către incapacitatea de muncă, dar şi
dispoziţiile art.72 C.pen., instanţa dispune suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere, chiar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.81
sau art.86 alin.1 C.pen.
b – Am făcut anterior precizarea că, suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere nu se poate aplica minorilor. Totuşi, în situaţia
în care s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, se pot
aplica dispoziţiile art.1101C.pen. Procedând aşa, odată cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei închisorii aplicate minorului în
condiţiile art.110 C.pen., instanţa de judecată poate dispune pe durata
termenului de încercare, însă doar până la împlinirea vârstei de 18 ani,
încredinţarea minorului unei persoane sau instituţii din cele arătate în

300
art.103 C.pen., existând posibilitatea ca minorul să-i fie stabilită şi una sau
mai multe obligaţii din cele arătate în art.103 alin.3 C.pen., iar după
împlinirea vârstei de 18 ani, respectarea de către aceasta a măsurilor de
supraveghere şi a obligaţiilor prevăzute în art.86 3C.pen.
Dispoziţiile art.81 alin.3 şi 4, art.82 alin.3, art.83, art.84 şi art.86
se aplică în mod corespunzător.
În situaţia în care minorul se sustrage de la îndeplinirea
obligaţiilor prevăzute în art.103 alin.3 C.pen., acestuia îi poate fi revocată
suspendarea condiţionată. Dacă, în cazul minorului, nu sunt îndeplinite
măsurile de supraveghere ori obligaţiile stabilite de către instanţă, potrivit
art.863C.pen., atunci se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art.864
alin.2 C.pen.
c – În cazul amenzii penale, în doctrină sunt mai multe opinii dacă
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este posibilă sau nu,
art.8 alin.2 C.pen. nefăcând referire la termenul de încercare în cazul
amenzii penale, aşa cum se întâmplă în cazul art.82 alin.2 C.pen.
Situaţia este oarecum similară şi în cazul cetăţenilor străini sau
români cu domiciliul în străinătate, acestora neputându-se aplica măsurile
de supraveghere stabilite în cuprinsul art.86 alin.3 C.pen., fiindcă nu se
poate determina persoana sau organul care să exercite supravegherea
condamnatului.

2.3 Executarea pedepsei la locul de muncă

Prin Legea nr.6/1973 în legislaţia penală a fost introdusă instituţia

pedepsei la locul de muncă, cadrul actual de reglementare fiind
reglementat în art.86 7– 86 11 C.pen.
Executarea pedepsei la locul de muncă, sub aspectul naturii
juridice, reprezintă un mijloc de individualizare juridică a executării
pedepsei închisorii, pedeapsa putând fi executată în libertate la un loc de
muncă din cadrul unei unităţi economice.

2.3.1 Condiţii care trebuie să fie îndeplinite pentru executarea pedepsei la

locul de muncă

a – Pedeapsa aplicată să nu depăşească 5 ani iar în caz de concurs,

3 ani.
b – Persoana condamnatului să nu mai fi fost anterior condamnat
301
la executarea unei pedepse mai mare de 1 an, în afară când condamnatul
intra în vreunul din cazurile prevăzute în art.38 C.pen., şi, să aibe
aptitudinea de a se îndrepta.
Pedeapsa se poate dispune şi minorilor care au împlinit vârsta de
16 ani şi militarilor în termen, cât şi persoanelor care au capacitatea de a
munci, sau, chiar când condamnatul nu desfăşoară o activitatea utilă la
data aplicării pedepsei.
c – Condiţia privitoare la existenţa acordului scris al unităţii în
care condamnatul urmează să presteze munca, a fost introdusă prin Legea
nr.104/1992, fiindcă statul nu mai poate impune unităţilor primirea
condamnaţilor la muncă. Chiar dacă unitatea se află în lichidare, aceasta
nu constituie o cauză care să-l împiedice pe condamnat să execute
pedeapsa în acea unitate. Instanţa de judecată, însă, este obligată să
verifice dacă unitatea respectivă, care şi-a dat acordul scris, poate să-şi
îndeplinească îndatoririle ce-i revin şi cât este de posibilă reeducarea
condamnatului în acea unitate.
Legea interzice pentru condamnat o exercitare a unor funcţii de
conducere, administratori, gestionari ori instructiv-educative.

2.3.2 Modul de executare a pedepsei la locul de muncă

Mandatul de executare a pedepsei este actul în baza căruia,

potrivit art.86 8 alin.4 C.pen., pedeapsa închisorii poate fi executată la locul
de muncă.
Pe timpul executării pedepsei închisorii la locul de muncă,
persoana condamnată are, potrivit art.868 C.pen., următoarele limitări:
a – Din totalul veniturilor, cu excepţia sporurilor acordate se
reţine o cotă de 15-40% care se varsă la bugetul statului. Pentru minori
aceste limite se reduc la jumătate.
b – Drepturile de asigurări sociale se stabilesc după reţinerea cotei
care se varsă la bugetul statului.
c – Durata executării pedepsei nu se consideră vechime în muncă.
d – Nu se poate schimba locul de muncă la cererea
condamnatului, decât prin hotărâre judecătorească.
e – Condamnatul, pe timpul executării pedepsei închisorii la locul
de muncă, nu poate fi promovat.
f – Condamnatul nu poate ocupa funcţii de conducere, funcţii care

302
implică exerciţiul autorităţii de stat, funcţii instructiv-educative şi de
gestiune.
g – Pe durata executării pedepsei închisorii la locul de muncă,
condamnatul nu poate fi ales.
Pe timpul executării pedepsei la locul de muncă instanţa de
judecată poate impune persoanei condamnate, conform art.868 alin.3
C.pen., una sau mai multe obligaţii din cele stabilite de art.863 C.pen.

2.3.3 Revocarea executării pedepsei la locul de muncă

În conformitate cu art.869 C.pen., revocarea este obligatorie în

următoarele cazuri:
a – când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare,
persoana condamnată săvârşeşte o nouă infracţiune intenţionată, înainte de
începerea sau în timpul executării pedepsei închisorii la locul de muncă.
În urma revocării pedepsei la locul de muncă, condamnatul va
executa pedeapsa respectivă într-un loc de detenţie, conform dispoziţiilor
art.39 alin.1 şi 2, sau, după caz, ale art.40 C.pen.;
b – când condamnatul îşi pierde întreaga capacitate de muncă şi
nu mai poate executa pedeapsa, instanţa revocând executarea la locul de
muncă şi ţinând cont de împrejurările care au determinat pierderea
capacităţii de muncă, cât şi de dispoziţia art.72 C.pen., poate dispune fie
executarea pedepsei într-un loc de deţinere, fie suspendarea simplă ori sub
supraveghere a pedepsei, chiar şi atunci când, din diferite motive, nu sunt
îndeplinite condiţiile stabilite de art.81 sau art.861C.pen.
Revocarea este facultativă în următoarele împrejurări:
a – când infracţiunea este săvârşită din culpă;
b – când condamnatul se sustrage de la prestarea activităţii în
cadrul unităţii unde a fost repartizat, cu excepţia cazurilor în care acesta a
fost bolnav şi dovedeşte cu acte medicale această situaţie. Dacă unitatea nu
îl mai primeşte pe condamnat ca urmare a unor restructurări sau lipsă de
comenzi, considerăm că s-a procedat greşit dacă ar fi revocata măsură,
fiindcă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.86 9C.pen.;
c - când condamnatul nu respecta măsurile de supraveghere sau
obligaţiile stabilite prin hotărârea de condamnare.

2.3.4 Anularea sau încetarea executării pedepsei închisorii la locul de

303
 muncă

A. Anularea intervine atunci când se constată că cel condamnat,

la momentul pronunţării hotărârii de condamnare, mai săvârşise o
infracţiune de care instanţa de judecată nu a avut cunoştinţă. Pedeapsa,
într-un asemenea context, se execută într-un loc de deţinere.
Dacă pedeapsa a fost executată, aceasta se anulează.
Faţă de infracţiunea nou săvârşită şi care nu a fost cunoscută de
către instanţă, se aplică regulile concursului de infracţiuni sau ale recidivei,
pedeapsa stabilită urmând a se executa într-un loc de deţinere.
B. Încetarea executării pedepsei închisorii la locul de muncă,
potrivit dispoziţiilor art.8611 C.pen., intervine dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii:
- condamnatul a executat cel puţin două treimi din durata
pedepsei;
- a avut o conduită bună pe parcursul executării pedepsei;
- instanţa a fost sesizată cu o cerere de încetare a executării
pedepsei de către conducerea unităţii unde condamnatul executa pedeapsa.
Pedeapsa nu se consideră executată decât atunci când după
încetarea executării şi până la împlinirea duratei pedepsei persoana
condamnată nu a mai săvârşit o nouă infracţiune.
Revocarea este obligatorie dacă persoana condamnată a săvârşit o
infracţiune contra siguranţei statului, contra păcii şi omenirii, o infracţiune
de omor sau care a avut drept urmare moartea unei persoane, sau, o
infracţiune prin s-au produs consecinţe deosebit de grave. Pedepsele
aplicate în asemenea cazuri, se contopesc cu pedeapsa veche şi se execută
într-un loc de deţinere.
2.4 Executarea pedepsei într-o închisoare militară

Potrivit art.62 C.pen. pentru executarea pedepsei într-o închisoare

militară se cer întrunite trei condiţii cumulative:
a – condamnatul să aibe calitatea de militar;
b – pedeapsa aplicată să nu depăşească 2 ani închisoare;
c – executarea pedepsei într-o închisoare militară să fie prevăzute
de lege pentru infracţiunea săvârşită.
Efectele executării pedepsei într-o închisoare miliară:
1 – liberarea condiţionată se acorda doar în timpul executării
pedepsei, când militarul condamnat a devenit inapt militar;
304
 2 – potrivit art.62 alin.2 C.pen., dacă militarul condamnat a dat
dovezi temeinice de îndreptare, partea din pedeapsa ce a rămas de executat
se reduce cu o treime, sau, dacă a dat dovadă de un comportament
deosebit, reducerea poate fi mai mare sau să cuprindă chiar tot restul
pedepsei care mai era de executat;
3 – reabilitarea de drept a militarului condamnat care a executat
pedeapsa într-o închisoare militară intervine când militarul şi-a executat
pedeapsa sau când pedeapsa este socotită potrivit legii ca executată. Dacă
în timpul executării pedepsei intervine un act de graţiere, reabilitarea de
drept intervine în momentul în care actul respectiv a intrat în vigoare.
Dacă pe timpul executării pedepsei militarul săvârşeşte o nouă
infracţiune, potrivit art.62 alin.4 C.pen., instanţa care pronunţă pedeapsa
pentru această infracţiune va revoca şi executarea pedepsei într-o
închisoare militară şi va contopi cu pedeapsa rămasă neexecutată în
închisoarea militară, făcând aplicarea, după caz, a art.39 alin.1 şi 2 sau art.
40 C.pen., pedeapsa rezultată urmând a fi executată într-un loc de deţinere.

2.5 Liberarea condiţionată

2.5.1 Condiţii de acordare

Liberarea condiţionată presupune liberarea persoanei

condamnate înainte de executarea completă a pedepsei închisorii ori a
detenţiunii pe viaţă, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege (art.
59 C.pen):
1. Executarea unei părţi din pedeapsă, care diferă în funcţie de
cuantumul pedepsei aplicate, de forma de vinovăţie şi de vârsta
condamnatului.
În cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie, potrivit art. 59 C.pen.,
liberarea condiţionată se acordă doar atunci când persoana condamnată a
executat cel puţin două treimi din pedeapsă, ţinându-se cont şi de durata
pedepsei care poate fi considerată executată în urma muncii prestate. Când
avem asemenea situaţii, liberarea condiţionată se acordă doar dacă cel
condamnat a executat cel puţin jumătate din pedeapsa, când aceasta nu
depăşeşte 10 ani, şi cel puţin două treimi, când pedeapsa aplicată este mai
mare de 10 ani.
În cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, la pedepsele până în 10
ani, liberarea condiţionată se acordă după ce persoana condamnată a
305
executat cel puţin jumătate din durata închisorii, sau cel puţin două treimi
în cazul în care pedeapsa aplicată este mai mare de 10 ani.
În raport cu vârsta condamnatului, liberarea condiţionată poate fi
acordată condamnaţilor minori atunci când ajung la vârsta de 18 ani, cât şi
persoanelor care au peste 60 de ani bărbaţii şi 55 de ani femeile, după
executarea unei treimi din durata pedepsei când nu depăşeşte 10 ani, sau a
unei jumătăţi, în cazul închisorii aplicată pentru o perioadă de timp mai
mare de 10 ani.
În raport cu situaţia specială a condamnatului, care, de exemplu,
din cauza stării de sănătate nu a fost folosit niciodată la muncă se poate
aplica liberarea condiţionată după executarea fracţiunilor de pedeapsă
stabilite în art. 59 C.pen., sau art. 591 C.pen., şi când condamnatul prezintă
dovezi serioase de îndreptare
2. Stăruinţa în muncă şi disciplina condamnatului, poate constitui
o garanţie pentru comisia de individualizare a regimului de executare a
pedepselor privative de libertate, fiindcă, eventualele abateri de la
disciplină pot conduce la amânarea sau neacordarea liberării condiţionate
3. Dovezi temeinice de îndreptare, care constau în formarea la
persoana condamnată a calităţilor morale care să excludă pe viitor
repetarea unui comportament infracţional.
Liberarea condiţionată se acordă, conform art. 77 alin.1 din Legea
nr. 275/2006, pe baza procedurii stabilite în Codul de procedură penală, la
cererea persoanei condamnate sau la propunerea comisiei de
individualizare a regimului de executare a pedepselor privative de
libertate, care funcţionează pe lângă fiecare penitenciar. Această comisie
are pe judecătorul delegat în calitate de preşedinte şi poate aproba sau
respinge cererea de liberare condiţionată, hotărâre ce poate fi atacată la
instanţă.
Hotărârea comisiei se materializează într-un proces-verbal care se
comunică celui condamnat.
Dacă propunerea comisiei vizează acordul acesteia pentru
acordarea liberării condiţionate, atunci, procesul-verbal întocmit se
înaintează judecătoriei pe raza căreia se afla locul de detenţie.
Când comisia constată că cel condamnat nu întruneşte condiţiile
pentru a fi liberat condiţionat, fixează într-un proces-verbal un nou termen
de reexaminare a situaţiei condamnatului, care nu poate fi mai mare de un
an. Procesul - verbal este adus la cunoştinţă celui condamnat care se poate

306
adresa direct instanţei de judecată.
Instanţa de judecată, pentru a-şi forma o convingere, poate
examina dosarul personal al inculpatului, hotărârea instanţei fiind
definitivă.

2.5.2. Liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă.

Potrivit art. 551 C.pen., liberarea condiţionată se poate acorda şi

persoanelor condamnate la executarea pedepsei cu detenţiunea pe viaţă, în
aceleaşi condiţii stabilite pentru pedeapsă închisorii, numai că, cel
condamnat, să fi executat efectiv minimum 20 de ani.
Bărbaţii cu vârsta peste 60 de ani şi femeile peste 55 de ani pot fi
liberaţi condiţionat după executarea efectivă a 15 ani de detenţie, dacă sunt
îndeplinite şi celelalte condiţii cerute de lege.
Timp de 10 ani de la momentul liberării condiţionate,
condamnatul nu trebuie să mai săvârşească o altă infracţiune, fiindcă,
altfel, instanţa revocă sau poate chiar menţine liberarea condiţionată.

2.5.3. Efectele liberării condiţionate

Efectele liberării condiţionate se produc în două momente

diferite: unele imediate (punerea în libertate a condamnatului) şi altele
definitive (se produc la momentul expirării executării pedepsei).
Dacă în intervalul de la liberare şi până la data care punctează
momentul duratei pedepsei, persoana condamnată nu a săvârşit o altă
infracţiune, atunci, la acest moment se produce efectul definitiv al liberării
condiţionate, care evidenţiază faptul că pedeapsa se consideră integral
executată.
În situaţia în care persoana condamnată săvârşeşte o nouă
infracţiune, atunci liberarea condiţionată se revocă, cel condamnat urmând
să execute rezultatul contopirii celor două pedepse, adică pedeapsa nou
primită şi restul de pedeapsă neexecutat, la care se poate adăuga un spor de
pedeapsă de până la 5 ani.
Revocarea este obligatorie când au fost săvârşite infracţiuni
grave: contra siguranţei statului, contra păcii şi omenirii, omor, sau altă
infracţiune comisă cu intenţie care a avut drept consecinţă fie moartea

307
victimei, fie s-au produs consecinţe deosebit de grave.
În cazul săvârşirii unei noi infracţiuni, se dă naştere unei recidive
post condamnatorii, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 37 lit. a,
aplicarea pedepsei făcându-se conform dispoziţiilor speciale prevăzute în
art. 61 C.pen. şi nu după regulile stabilite de art. 39 C.pen.
În cazul contopirii pedepselor şi aplicării unui spor, pedeapsa
aplicată nu poate depăşi totalul pedepselor contopite.

3. Calculul pedepselor

3.1. Durata executării

Potrivit art. 87 C.pen., durata executării pedepsei începe cu prima

zi în care condamnatul a început executarea şi se întinde până la ziua în
care încetează executarea.
Luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua
corespunzătoare datei de la care a început să curgă1.
Dacă pe timpul executării pedepsei, condamnatul a fost internat
în spital pentru un motiv provocat voit de condamnat, atunci, această
perioadă nu se ia în calcul la stabilirea duratei executării pedepsei.
Regula nu este valabilă în cazul executării pedepsei la locul de muncă,
indiferent de motivul absentării.

3.2. Computarea reţinerii şi arestării preventive

Perioada de timp cât infractorul a fost reţinut sau arestat, în

conformitate cu prevederile art. 88 C.pen., se scade din durata pedepsei
închisorii aplicate. Indiferent pentru ce infracţiune a fost judecat, câţi
participanţi au fost sau în ce împrejurări a fost săvârşită fapta, este
obligatoriu ca infractorului să-i fie scăzut din pedeapsă acest interval de
timp cât a fost reţinut şi arestat.
Dacă cel reţinut sau arestat a fost în final condamnat la pedeapsa
amenzii, atunci scăderea se face prin înlăturarea în tot sau în parte a
executării amenzii.
1. A. Boroi, op.cit., p.433.

308
 În situaţia în care o persoană a fost privată de libertate în
străinătate pentru infracţiuni care sunt incriminate şi în legea noastră
penală, atunci, conform art. 4,5 şi 6 C.pen. se scade din durata pedepsei
aplicate pentru aceeaşi infracţiune de către instanţele romane (art. 89
C.pen.).

Bibliografie selectivă recomandată

1. Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, Ediţia 2,

Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p.391-433.
2. Lavinia Valeria Lefterache, Drept penal. Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p.483-553.
3. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal. Partea
generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.553-598.
4. G. Călugăr, Reflecţii asupra revocării suspendării condiţionate
a executării pedepsei, R.D.P. nr. 4/2005, p.73.
5. C. Jora, L. Uţă, Analiza teoretică a practicii judiciare în materia
liberării condiţionate, R.D.P. nr. 3/2005.
6. M. Mihai, M. Cenuşe, Liberarea condiţionată, Comisia de
propuneri, R.D.P. nr. 2/2006, p.121.
7. D. Lupaşcu, Liberarea condiţionată, Dreptul nr. 3/2002, p.87.

CAPITOLUL XVII

Cau zele care înlătură executarea pedepsei sau

consecinţele condamnării

1. Cauzele care înlătură executarea pedepsei

Codul penal reglementează în Titlul VII cele două cauze care, odată
intervenite, înlătură executarea pedepsei: graţierea şi prescripţia executării
pedepsei.

309
 1.1.Graţierea
1.1.1.Definiţia şi felurile graţierii

Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura acordării

graţierii, care a abrogat Decretul nr. 302/1952, o defineşte ca fiind un act
de clemenţă ce are ca efect înlăturarea în tot sau în parte a executării
pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai uşoară. Condamnatul este
iertat de executarea pedepsei, în total sau în parte, ori pedeapsa i se comută
în una mai uşoară.
Potrivit Constituţiei României, graţierea poate fi acordată
individual de către Preşedintele României (art.94 lit.d), sau, poate fi
acordată colectiv, prin lege, de către Parlamentul României (art.73 alin.2).
Efectele graţierii se produc atât in personam, cât şi in rem, atunci
când se acordă condamnaţilor pentru anumite infracţiuni sau pentru
pedepse de o anumită gravitate.
Graţierea se poate prezenta sub anumite modalităţi:
a – graţierea individuală şi graţierea colectivă
Graţierea individuală are, aşa cum am menţionat deja, efecte in
personam, adică se acordă unor anumite persoane, pe câtă vreme graţierea
colectivă are un caracter mixt, operând atât in personam, dar şi in rem, în
funcţie de natura infracţiunii comise sau în raport de natura şi cuantumul
pedepsei aplicate;
b – graţierea necondiţionată sau condiţionată, prima
fiind acordată fără îndeplinirea vreunei condiţii de persoana condamnată,
iar cea de-a doua, impune anumite obligaţii persoanei condamnate, ca de
exemplu a nu mai comite vreo altă infracţiune într-o anumită perioadă de
timp. Doctrina apreciază acest fel de graţiere ca fiind o formă de
suspendare condiţionată a executării pedepsei;
c – graţierea totală, parţială ori comutată, având ca
efect înlăturarea totală, parţială sau comută executarea pedepsei. Când
pedeapsa se comută într-o altă formă de pedeapsă mai uşoară (de exemplu,
pedeapsa închisorii este înlocuită cu o amendă), de regulă, graţierea se
acordă individual.

310
 1.1.2 Obiectul graţierii

Obiectul graţierii, independent de modalitatea în care a fost

acordată, îl constituie întotdeauna pedeapsa aflată în curs de execuţie, sau,
cel puţin, executabilă.
Prin esenţa ei, graţierea nu poate viza decât pedepse neexecutate,
de aceea, când pedeapsa a fost executată, sau a intervenit prescripţia
executării, graţierea este exclusă1.
Graţierea nu poate viza decât pedepse aplicate prin hotărâri de
condamnare rămase definitive.
Graţierea colectivă poate avea ca obiect şi pedepse aplicate după
apariţia legii de graţiere, însă, doar pentru infracţiunea săvârşită anterior
actului de clemenţă. Dacă infracţiunea a fost săvârşită în ziua adoptării
actului de graţiere, graţierea nu poate fi aprobată.2
Actul graţierii, în cazul concursului de infracţiuni, se aplică în raport
cu fiecare pedeapsă stabilită de instanţă şi nu în raport cu pedeapsa aplicată
prin concursul de infracţiuni. Pedepsele graţiate nu se pot contopi, chiar
dacă se referă la infracţiuni concurente.3.
Graţierea poate viza şi pedepsele cu suspendarea executării (art.120
alin.2 C.pen.)

1.1.3 Efectele graţierii

Efectele graţierii sunt prevăzute de legiuitor în cuprinsul art.120

C.pen., textul având în vedere atât pedepsele principale, cât şi pedepsele
complementare şi măsurile de siguranţă.
Efectul principal al graţierii constă în înlăturarea, totală sau
parţială, a executării pedepsei principale sau comutarea acesteia într-o

1. G. Levasseur, A Chavanne – Droit penal et procedure penale, 5e ed., Sirey, Paris,1977, p.266 şi
Trib.Suprem, S.pen, Dec, nr.2981/1974 în “CD” nr.358.
2. C.Bulai, Graţierea condiţionată şi liberarea condiţionată, R.D.P. nr.2/1994, p. 135 şi I. Ionescu,
Graţierea condiţionată. Totalizare şi contopire. R.D.P. nr.2/1994, p.141 şi următoarele.
3. A.Boroi, op.cit.,p.437.

311
pedeapsă mai uşoară.
Pedeapsa graţiată constituie un antecedent penal, fiindcă, actul
graţierii nu înlătură răspunderea penală, de aceea, pedeapsa graţiată alături
de cea executată este purtătoare de incapacitaţi, de interdicţii şi decăderi,
potrivit legii, ori, în unele situaţii, poate forma primul termen al recidivei.1
De la momentul acordării graţierii, începe executarea pedepsei
complementare a interzicerii unor drepturi, şi, tot de atunci, începe să
curgă termenul de reabilitare.
Când pedeapsa graţiată este suspendată condiţionat, efectul este
acela că termenul de încercare care reprezintă durata pedepsei pronunţate
de către instanţă se reduce corespunzător. Este posibil ca, în unele cazuri,
acordarea graţierii să fie condiţionată şi are ca obiect o pedeapsă a cărei
executare a fost suspendată condiţionat, atunci cele două măsuri de
individualizare, judecătorească şi administrativă, adică suspendarea
condiţionată şi graţierea condiţionată, funcţionează paralel şi produc efecte
specifice.
În varianta în care, condamnatul săvârşeşte o nouă infracţiune în
termenul de încercare a suspendării condiţionate, şi, în acelaşi timp, în
termenul de definitivare a graţierii condiţionate, atunci, aceasta va atrage
revocarea suspendării condiţionate şi a beneficiului graţierii, condamnatul
urmând să execute pedeapsa suspendată iniţial în mod condiţionat, dar şi
pedeapsa pentru noua infracţiune, care se cumulează aritmetic.2 În situaţia
în care există concurs de infracţiuni, iar unele din pedepse cad sub
incidenţa graţierii, contopirea se va face doar cu privire la pedepsele
executabile, care nu au fost graţiate sau au fost graţiate parţial.
Efectele graţierii asupra pedepselor accesorii şi complementare
Aceste pedepse, accesorii şi complementare, însoţesc de fiecare dată
pedepsele privative de libertate în cursul executării lor şi, ca atare,
graţierea produce efecte şi asupra lor. De exemplu, conform art. 71, alin.2
C. pen., persoana condamnată la detenţiune pe viaţă primeşte ca pedeapsă
accesorie interzicerea drepturilor fixate în cuprinsul art. 64 C.pen., care
urmează executarea pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de
pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării
pedepsei.
1. Ibidem, p.438.
2. Alexandru Boroi, op.cit. p.438.

312
 În cazul pedepselor complementare, art. 120, alin. 3 C.pen. a stabilit
că, graţierea, nu are efecte asupra acestora, decât atunci când, în actul de
graţiere, se face menţiune expresă cu privire la acestea. De regulă,
înlăturarea pedepselor complementare prin actul de graţiere, are loc doar în
cazul graţierii totale.
Potrivit art.120 alin.4 C.pen., graţierea nu are efecte asupra
măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative, explicaţia constând în
faptul că, aceste măsuri trebuie să dureze efectiv atât timp cât starea de
pericol a impus luarea lor

1.2.Prescripţia executării pedepsei

1.2.1 Noţiune şi efecte

Prin prescripţia executării pedepsei se înţelege trecerea unei anumite

perioade de timp, stabilită de lege, prin care o hotărâre definitivă de
condamnare, din diferite motive, nu a fost pusă în executare.
Prescripţia executării pedepsei, spre deosebire de prescripţia
răspunderii penale, înlătură numai executarea pedepsei. Pentru existenţa
prescripţiei executării pedepsei se cer întocmite cumulativ două condiţii:
termenul prevăzut de lege să se fi împlinit şi, în cursul acestui termen,
condamnatul să nu mai fi săvârşit o nouă infracţiune.
Sediul materiei este fixat în dispoziţiile art.125-130 C.pen.
Efectul principal al prescripţiei executării pedepsei, potrivit art.125
C.pen., constă în faptul că, prescripţia, în aceste împrejurări, înlătură
executarea pedepsei principale. Ca urmare, prescripţia produce efecte şi
asupra pedepselor accesorii, care, potrivit art.71 alin.2 C.pen., însoţesc
pedeapsa pe tot parcursul executării ei, până la graţierea totală sau
prescripţia executării pedepsei, stingându-se odată cu pedeapsa principală.
Ca şi în cazul graţierii, prescripţia executării pedepsei, nu produce
efecte şi asupra pedepselor complementare, fiindcă, potrivit art.66 C.pen.,
executarea acestora începe după executarea pedepsei privative de libertate,
după graţierea totală ori după prescripţia executării pedepsei.
Sunt imprescriptibile, datorită gravitaţii lor deosebite, infracţiunile
contra umanităţii, potrivit art.126 alin. ultim şi art. 125 alin.2 C.pen., starea

313
de imprescriptibilitate vizând atât măsurile de siguranţă cât şi pedepsele
principale.

1.2.2. Termenele de prescripţie a executării pedepsei

Pentru persoanele fizice, potrivit art. 126 C.pen., sunt prevăzute

următoarele termene de prescripţie a executării pedepsei:
a – 20 de ani când pentru pedeapsa ce urmează a fi executată, este
detenţiunea pe viaţă sau detenţiunea severă;
b – 5 ani, plus pedeapsa închisorii ce urmează a fi executată, dar
nu mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte infracţiuni;
c – 3 ani, când pedeapsa este amenda sub forma zilelor amendă
ori munca în folosul comunităţii.
Pentru sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute de art. 18 şi
art. 91 termenul de prescripţie a executării este de un an.
Potrivit art. 126 C.pen., termenele de prescripţie a executării
pedepsei se socotesc de la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti de condamnare, iar în cazul revocării suspendării
condiţionate a executării pedepsei, termenele curg de la data când
hotărârea de revocare a rămas definitivă.1
În caz de concurs de infracţiuni, termenul de prescripţie a
executării pedepsei se face în raport de pedeapsa rezultantă şi nu în raport
de pedeapsa aplicată fiecărei infracţiuni concurente.
Pentru minori, termenele de prescripţie a executării pedepsei,
potrivit art. 129 C.pen., se reduc la jumătate.
Pentru persoana juridică, potrivit art. 126 alin 11 C.pen., termenul
de prescripţie a executării pedepsei amenzii este de 5 ani.
Pedepsele complementare aplicate persoanelor juridice care nu
pot fi dizolvate sau a căror activitate nu a fost suspendată se prescrie în
termen de 3 ani, care curge de la data la care pedeapsa amenzii a fost
executată sau considerată ca executată (art. 126 alin. 12 C.pen).

1.George Antoniu, Unele reflecţii asupra termenului de prescripţie, R.D.P. nr.2/2003, p. 29.

314
 1.2.3.Întreruperea şi suspendarea cursului prescripţiei
executării pedepsei

A. Întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei, ca şi

întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, constituie o cauză
care lipseşte de eficienţă timpul scurs anterior, făcând ca, din acel moment,
să curgă un nou termen de prescripţie1.
Potrivit art. 127 C.pen., prescripţia executării pedepsei se întrerupe
prin:
a – începerea executării pedepsei;
b – săvârşirea unei noi infracţiuni şi
c – sustragerea de la executare, după începerea executării
pedepsei.
Pentru ca să opereze prescripţia executării pedepsei, după fiecare
întrerupere, indiferent câte sunt, termenul trebuie să curgă neîntrerupt şi în
întregime2.
B. Suspendarea cursului prescripţiei executării pedepsei are drept
efect doar o oprire a curgerii termenului de prescripţie, după care îşi reia
cursul, fiind vorba de acele momente când se declară apel sau recurs (art.
128 C.pen.).

2. Cauzele care înlătură consecinţele condamnării

2.1 Reabilitarea

Încetarea consecinţelor condamnării (interdicţii, decăderi sau

incapacitaţi) ţine de instituţia reabilitării, aceasta fiind mijlocul legal, prin
care persoana anterior condamnată, este pe deplin integrată din punct de
vedere juridic în societate.
Reabilitarea constituie o cauză care înlătură consecinţele penale
şi extrapenale care au rezultat dintr-o condamnare, făcând ca persoana

1.Vezi Decizia penală a Î.C.C.J. nr. 4543/2005, publicata în revista Dreptul nr. 8/2006, p.237.
2. A. Boroi, op.cit., p.442.

315
condamnată, după executarea pedepsei, să se bucure de dreptul la
egalitate în faţa legii.
Reabilitarea este reglementată în Codul penal în capitolul IV al
Titlului VII al Părţii generale, în art. 119-139.
Potrivit art. 133 C.pen., reabilitarea are ca efect încetarea
decăderilor, interdicţiilor şi incapacităţilor care rezultă din condamnare,
inclusiv starea de recidivă în cazul săvârşirii unor noi infracţiuni. De
asemenea, reabilitarea produce şi alte efecte juridice, ca de exemplu,
recunoaşterea vechimii în muncă sau a dreptului de pensionar.
În doctrina dreptului penal sunt cunoscute două feluri de forme de
reabilitare: reabilitarea de drept şi reabilitarea judecătorească.

Trăsăturile reabilitării

a -reabilitarea produce efecte in personam, numai cu privire la

persoana care a fost condamnată şi care îndeplineşte condiţiile pentru
reabilitare;
b - reabilitarea poate fi obţinută pentru orice condamnare;
c - reabilitarea produce efecte doar pentru viitor.

2.1.1.Reabilitarea de drept

Reabilitarea de drept este o formă de reabilitare care operează în

virtutea legii (ope legis), în momentul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de
lege.
Art. 134 C.pen., fixează condiţiile reabilitării de drept, care
vizează:
a – condiţii cu privire la condamnare, fapta penală săvârşită să fi
fost pedepsită cu închisoare de maximum un an sau amendă. Reabilitarea
de drept poate interveni şi în cazul unor condamnări succesive, dacă
fiecare în parte îndeplineşte condiţiile legale;
b – condiţii privitoare la termenul de reabilitare, adică să fi trecut
un termen de 3 ani de la executarea pedepsei;

316
 c – condiţii privitoare la conduita condamnatului, în sensul că,
în termenul de 3 ani, condamnatul să nu fi săvârşit o altă infracţiune.
Reabilitarea de drept în cazuri speciale, vizează acele momente
evidenţiate în cuprinsul art. 82 şi 866 C.pen., când cel condamnat cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei sub supraveghere nu a mai
săvârşit o altă infracţiune înăuntrul termenului de încercare şi nici nu s-a
pronunţat revocarea acestor suspendări, în baza art. 83, 84 şi 864 C.pen.,
persoana condamnată fiind reabilitată de drept la expirarea termenului de
încercare. De asemenea, reabilitarea de drept intervine şi atunci când un
militar a terminat de executat pedeapsa într-o închisoare militară, ori la
împlinirea duratei pedepsei, când condamnatul militar a devenit inapt şi a
fost liberat condiţionat. Condiţia pentru obţinerea reabilitării de către
militarul condamnat este ca acesta să aibe o conduită bună şi să nu mai
săvârşească o altă infracţiune.

2.1.2.Reabilitarea judecătorească

Reabilitarea judecătorească se acordă în cazurile pentru care nu

operează reabilitarea de drept, fiind o formă de reabilitare care se acordă
de instanţa de judecată la cererea celui condamnat.
Reabilitarea judecătorească se acordă în toate cazurile în care
pedeapsa închisorii a fost mai mare de un an.
A – Condiţiile reabilitării judecătoreşti:
a – reabilitarea judecătorească se acorda pentru acele condamnări
în privinţa cărora nu operează reabilitarea de drept.
b – termenul de reabilitare trebuie să fie:
- 4 ani în cazul condamnărilor de la 1 la 5 ani
- 5 ani în cazul condamnărilor de la 5 la 10 ani
- 7 ani în cazul condamnărilor la pedeapsă închisorii mai mare de
10 ani, la care se adăugă un interval de timp variabil (jumătate din durata
pedepsei pronunţate). Termenele se socotesc de la data când a luat sfârşit
executarea pedepsei principale sau de la data când aceasta s-a prescris.
c – Condiţii privitoare la conduita condamnatului (condiţii de
fond), care vizează:

317
 1 – persoana condamnatului să nu fi suferit o nouă condamnare în
termenul de reabilitare, condamnare care să fi rămas definitivă;
2 – fostul condamnat să aibe condiţii petru a-şi asigura existenta
prin muncă sau alte mijloace oneste, cât şi în cazul în care are vârsta de a fi
pensionat sau este incapabil de muncă;
3 – condamnatul să fi avut o conduită bună în familie, la locul de
muncă şi societate;
4 – persoana care solicită reabilitarea judecătorească să fi achitat
în întregime cheltuielile de judecată şi despăgubirile la care a fost obligat
prin hotărârea de condamnare rămasă definitivă (cu excepţia
despăgubirilor civile prescrise).
În cazul în care cererea de reabilitare judecătorească a fost
respinsă, nu se mai poate face o nouă cerere decât după trecerea
următoarelor termene:
-3 ani în cazul condamnării pentru pedeapsa închisorii mai
mare de 10 ani;
-2 ani în cazul condamnării pentru pedeapsa închisorii mai
mare de 5 ani dar care nu depăşeşte 10 ani;
-1 an în celelalte cazuri.
Termenele încep să curgă de la momentul în care instanţa de
judecată a respins cererea de reabilitare judecătorească (art. 138 c.pen.).
Anularea reabilitării, conform art. 139 C.pn., se face atunci când
s-a descoperit că cel condamnat mai suferise o condamnare, care, dacă era
cunoscută de către instanţa de judecată, respingea cererea de reabilitare
judecătorească1, constituind o obligaţie pentru instanţă în asemenea
împrejurări.

Bibliografie selectivă recomandată

1. Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, Editura C.H.

Beck, Bucureşti, 2008, p.435-450.

1.Textul are în vedere o hotărâre judecătorească rămasă definitivă.

318
 2. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai – Manual de drept penal. Partea
generală, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2007, p.634-664.
3. Constantin Mitrache, Drept penal român, Partea generală, ediţia
a III a revăzută şi adăugită, Editura Şansa S.R.L., Bucureşti, 1997, p.330-
345.
4. C. Turianu, Natura juridică şi efectele instituţiei revocării
graţierii condiţionate a unei pedepse pronunţate cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei, Dreptul nr. 4/2004, p.147.
5. I. Mândru, Reabilitarea şi amnistia după condamnare, R.D.P.
nr.2/1996.
6. R. Moroşanu, Aspecte controversate în materia graţierii, Editura
Hamangiu, 2007.
7. F. Radu, C. Radu – Când trebuie îndeplinită condiţia împlinirii
termenului legal de reabilitare pentru a putea cere reabilitarea
judecătorească, Dreptul nr. 2/2006, p.160.
8. A. Gaşpar, S. Nicolae – Principiile şi procedura de acordare a
graţierii şi lumina Legii nr. 546/2002, Dreptul nr. 1/2003.
9. I. Lascu, L.C. Lascu – Reabilitare. Amnistrie, R.D.P. nr.4/2000,
p.122.

Definiţii

1. Dreptul penal – dreptul penal al României este o ramură a

sistemului nostru de drept, alcătuită dintr-o totalitate de norme juridice,
edictate de statul român prin care se stabilesc faptele ce constituie
infracţiuni, dreptul statului de a trage la răspundere penală (de a aplica
pedepse), persoanele care săvârşesc infracţiunii şi obligaţia acestora de a
suporta şi executa pedeapsa (de a răspunde penal), în scopul apărării
suveranităţii, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana,
drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de

319
drept.
2. Obiectul dreptului penal – îl constituie relaţiile sociale de luptă
împotriva infracţionalităţii.
3. Ştiinţa dreptului penal – ca ramură distinctă a sistemului de
ştiinţe juridice o formează totalitatea concepţiilor juridice penale care
oglindesc şi exprimă punctul de vedere al poporului român cu privire la
represiunea penală, răspunderea penală etc.
4. Obiectului ştiinţei dreptului penal – îl constituie totalitatea
normelor juridice prin care se reglementează activitatea de represiune
penală.
5. Sistemul dreptului penal – îl constituie modul în care este
organizată materia dreptului penal.
6. Principiile dreptului penal – sunt ideile, orientările sau regulile
ce dezvăluie esenţa şi caracterele specifice ale dreptului, formează
jaloanele de orientare şi punctele de sprijin în teoria şi practica dreptului
penal.
7. Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu
vinovăţie şi prevăzută de legea penală.
8. Pedeapsa – este o măsură de constrângere şi un mijloc de
reeducare a condamnatului.
9. Norma de drept penal – o constituie reglementarea activităţii de
represiune penală prin aplicarea de pedepse penale.
10. Izvor material - înţelegem factorii care în ultimă instanţă
determină necesitatea şi conţinutul normelor juridice.
11. Izvor al dreptului – se înţelege actul autorităţii de stat, în care
clasa dominantă îşi exprimă voinţa sub forma de conduită obligatorie,
garantând prin forţa coercitivă a statului.
12. Legea penală -orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în
legi sau decrete.
13. Interpretarea penală – se înţelege operaţia de lămurire, de
explicare şi aflare a sensului şi dimensiunilor unor legi penale aşa cum le-a
voit legiuitorul, în raport cu situaţiile şi persoanele cărora ea trebuie
aplicată.
Obiectul interpretării este norma penală sub aspectele ei esenţiale,
forma sau structura, conţinutul sau regula (preceptul) şi finalitatea sau
scopul ei.
14. Interpretarea literară – aflarea înţelesului normei penale cu
ajutorul textului în care este exprimată acea normă penală.
320
 15. Interpretarea raţională – aflarea înţelesului normei sau legii
penale cu ajutorul elemetelor logice (noţiuni, judecaţi raţionale, deducţii,
analiză, sinteză).
16. Raţiunea legii – rostul, funcţiile pe care trebuie să le
îndeplinească.
17. Spiritul legii – orientarea generală a legii penale de principiile
care o străbat.
18. Interpretarea sistematică – cercetarea normei penale în
corelaţie cu alte dispoziţii.
19. Interpretarea prin analogie – lămurirea înţelesului unei
norme penale cu ajutorul unei norme asemănătoare care tratează aceeaşi
materie dar mai clar.
20. Interpretarea declarativă – textul exprimă exact intenţia şi
voinţa legiuitorului.
21. Interpretarea restrictivă – legea trebuie să se restrângă la un
cerc mai mic de cazuri – lex dixit plus quom voluit.
22. Interpretarea extensivă – legea trebuie să se întindă şi la alte
cazuri voite de legiuitor dar neexprimate suficient de clar de acesta “lex
dixit minus quom voliut”.
23. Interpretarea îndoielnică – în urma interpretării se ajunge la
un rezultat îndoielnic.
24. Interpretarea legală – interpretarea făcută de organul
legiuitor.
25. Interpretarea judiciară – făcută de instanţă într-un caz
concret, interpretare făcută înainte de pronunţarea sentinţei.
26. Interpretarea doctrinară – făcută de cercetători şi teoreticieni
ai dreptului, de jurişti în general.
27. Aplicarea legii penale – înseamnă executarea dispoziţiilor
incriminatoare şi sancţionatoare cuprinse în norme de drept penal de către
organele de represiune penală, faţă de persoanele care au săvârşit fapte
prevăzute şi pedepsite ca infracţiuni de acele norme.
28. Durata de aplicare a legii penale – este perioada de timp
cuprinsă între momentului intrării în vigoare şi momentul ieşirii ei din
vigoare, în care se execută dispoziţiile incriminatoare şi sancţionatoare ale
normei de drept penal.
29. Retroactivitatea – înseamnă aplicarea legii penale unor fapte
săvârşite înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.
30. Ultraactivitatea – înseamnă aplicarea legii penale unor fapte
321
săvârşite sub imperiul ei ( activitatea ei legală) dar nejudecate până la
ieşirea ei din vigoare.
31. Conflictul de legi penale – este antagonismul legilor penale
succesive care se referă la una şi aceeaşi faptă şi care intervin din
momentul săvârşirii infracţiunii până în momentul executării complete a
pedepsei şi eventual chiar după aceste moment.
32. Concursul de legi penale – este întâlnirea dintre o lege penală
generală şi o lege specială în perioada duratei legale de aplicare a ambelor
legi asupra uneia şi aceleiaşi probleme. Acest concurs se rezolvă prin
aplicarea legii penale speciale, constituit în principiul specialităţii legii
penale.
33. Aplicarea legii penale în spaţiu – înseamnă executarea
dispoziţiilor incriminatoare şi sancţionatoare ale legii penale pe teritoriul şi
de către organele statului care au edictat acea lege pentru fapte prevăzute şi
sancţionate de aceasta ca infracţiuni, indiferent de locul unde au fost
săvârşite şi persoana care le-a săvârşit.
34. Teritoriul – întinderea pământului şi apele cuprinse între
frontiere, cu solul, subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu
solul, subsolul şi spaţiul aerian al acesteia.
35. Pericolul social – posibilatea unei anumite fapte, acţiuni sau
inacţiuni de a periclita valorile sociale enumerate de art.1 C.pen. şi pentru
care legea penală prevede o pedeapsă.
36. Conţinutul infracţiunii – o totalitate de particularităţi specifice
infracţiunii care deosebesc această infracţiune faţă de alte fapte ce se
petrec în societate.
37. Obiect al infracţiunii – relaţia socială ocrotită de legea penală
căreia i se aduc atingere prin săvârşirea infracţiunii.
38. Latura obiectivă – este un act de conduită exterioară a omului
care prin urmările sale socialmente periculoase vatămă sau pune în pericol
obiectului infracţiunii.
39. Subiectul infracţiunii – persoana care comite infracţiunea
respectivă.
40. Latura subiectivă a infracţiunii – complexitatea de procese
psihice care preced şi însoţesc fapta respectivă.
41. Responsabilitatea – este însuşirea psihică a oamenilor,
aproape generală la toţi cei care au depăşit vârsta de 16 ani şi, în mod
excepţional, la unii care au depăşit vârsta de 14 ani, constând în
capacitatea acestora de a-şi da seama de natura, semnificaţia şi
322
consecinţele activităţilor pe care le desfăşoară, unită cu capacitatea de a
voi, de a-şi asuma în mod conştient şi liber propria lor voinţă.
42. Iresponsabilitatea – nu constituie infracţiune, fapta prevăzută
de legea penală dacă făptuitorul în momentul săvârşirii faptei, din cauza
alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile
sau inacţiunile sale ori nu poate fi stăpân pe ele.
43. Săvârşirea unei infracţiuni – săvârşirea oricăreia din faptele
pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă,
precum şi participarea la comiterea acestora în calitate de autor, instigator
sau complice.
44. Autor – este persoana care a săvârşit în mod nemijlocit fapta
prevăzută de legea penală.
45. Instigator – persoana care cu intenţie determină pe o altă
persoană să săvârşească o faptă prevăzută de lege.
46. Complice – persoana care cu intenţie, înlesneşte sau ajută în
orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Este de asemenea complice, persoana care promite înainte sau în
timpul săvârşirii faptei că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va
favoriza pe făptuitor chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este
îndeplinită.
47. Uşurinţa – subiectul a cunoscut caracterul socialmente
periculos al faptei sale, a prevăzut posibilitatea producerii urmării
socialmente periculoase, a realizat în mod voit acţiunea sau inacţiunea sa,
nu a dorit şi nici nu a acceptat producerea urmării socialmente periculoase
sperând în mod uşuratic (fără suficient temei) că le va putea preveni sau că
acestea nu se pot produce sau nu a prevăzut producerea lor.
48. Pedeapsa – este sancţiunea specifică care se aplică de către
instanţa de judecată în condiţiile şi limitele stabilite de lege persoanei care
a săvârşit o infracţiune în scopul prevenirii, săvârşirii de noi infracţiuni.
49. Individualizarea pedepsei – realizarea practică de către
instanţa de judecată a operaţiunii de stabilire şi aplicare a pedepsei ţinând
seama de criteriile generale prevăzute în acest scop de legea penală, faţă de
persoana care a săvârşit o infracţiune.
50. Scopul pedepsei – este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
51. Executarea pedepsei – supunerea efectivă a unei persoane
condamnate la o pedeapsă, să înfăptuiască conţinutul acelei pedepse.
52. Înlocuirea răspunderii penale – este un mijloc de
individualizare a constrângerii juridice şi constă în schimbarea
323
consecinţelor juridice ale infracţiunii săvârşite, în cazul în care acestea
prezintă un grad de pericol social redus şi se apreciază că îndreptarea
făptuitorului este posibilă şi fără aplicarea pedepsei prevăzute de legea
penală pentru infracţiunea săvârşită.
53. Infracţiunea continuată – când o persoană săvârşeşte la
diferite intervale de timp, acţiuni sau inacţiuni, care prezintă fiecare în
parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
54. Intenţia – constă în aceea că infractorul a cunoscut caracterul
socialmente periculos al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut
inevitabilitatea sau posibilitatea producerii urmărilor ei socialmente
periculoase şi totuşi a realizat în mod voit acţiunea sau inacţiunea sa şi a
dorit (urmărit) sau admis (acceptat) survenirea urmărilor.
55. Intenţia depăşită – este atunci când într-un singur conţinut
legal, sunt precizate atât urmările prevăzute şi dorite sau acceptate, cât şi
acelea care pot fi imputate cu titlu de culpă.
56. Intenţia indirectă – acea categorie a intenţiei când subiectul: -
a cunoscut caracterul socialmente periculos al faptei sale; - a prevăzut
posibilitatea survenirii urmării socialmente pericoloase; - a realizat voit
acţiunea sau inacţiunea sa; - nu a acceptat producerea rezultatului
socialmente periculos.
57. Intenţia premeditată (grad al vinovăţiei) – există atunci când
infractorul într-o stare de perfectă linişte sufletească, calmă sau relativ
calmă, îşi formează intenţia de a săvârşi infracţiunea.
58. Intenţia repentină – este atunci când infractorul a luat
hotărârea de a săvârşi infracţiunea şi a trecut la săvârşirea ei sub imperiul
unei puternice tulburării sau emoţii.
59. Intenţia mediată – când din analiza poziţiei psihice a
subiectului infracţiunii rezultă că n-a existat nici premeditare, nici intenţie
repentină.
60.Concursul de infracţiuni – situaţia în care o persoană
săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni înainte de a fi condamnată
definitiv pentru una din ele.
61. Concurs real de infracţiuni – există atunci când două sau mai
multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, înainte de a fi
condamnată definitiv pentru vreuna din ele şi în situaţia când una dintre
infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni.
62. Concurs ideal de infracţiuni – este atunci când o acţiune sau
inacţiune săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a
324
avut loc, urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor
infracţiuni.
63. Închisoarea - este suprimarea libertăţii fizice a
condamnatului şi izolarea lui de restul societăţii.
64. Amnistia – uitare a caracterului penal al faptei, ce are ca efect
netrimiterea în judecată a persoanei făptuitorului dacă a intervenit înainte
de judecată şi stingerea restului de pedeapsa ce a mai rămas de executat în
situaţia în care intervine în timpul condamnării.
65. Graţierea – este o iertare de executare a celor ce au fost
condamnaţi, având ca efect înlăturarea pedepsei în total sau în parte, sau
înlocuirea acesteia.
66. Prescripţia (cauzată de stingerea răspunderii penale) –
reprezintă o renunţare din partea statului la necesitatea de a recurge la
constrângere penală.
67. Reabilitarea – este o renunţare din partea statului la măsurile
de precauţie luate faţă de fostul condamnat, constituind o reintegrare
socială a condamnatului pe temeiul bunei conduite.
68. Neglijenţa – există atunci când subiectul nu a cunoscut şi nici
nu a prevăzut caracterul şi urmările socialmente periculoase ale faptei sale.
69. Unitatea naturală de infracţiuni – există atunci când avem de-
a face cu un singur fapt natural, izvorât dintr-o singură hotărâre
infracţională, prin care se realizează o singură urmare socialmente
periculoasă, şi constituie conţinutul unei simple infracţiuni.
70. Infracţiunea continuă – este acea infracţiune la care avem
activitate infracţională comisă dintr-o singură acţiune sau inacţiune dar
care durează, continuă în timp, până ce intervenţia contrară o curmă.
71. Infracţiunea complexă – există atunci când în conţinutul său
intră ca element sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune sau inacţiune
care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.
72. Pluralitatea de infracţiuni – este situaţia în care una şi aceeaşi
persoană săvârşeşte mai multe infracţiuni.
73. Sistemul pedepselor – enumerarea categoriile de pedepse şi a
limitelor generale, operaţiune obligatorie pentru instanţa de judecată.
74. Recidiva – este o formă a pluralităţii de infracţiuni care constă
în aceea că o persoană săvârşeşte o nouă infracţiune după ce în prealabil a
fost condamnată definitiv pentru altă infracţiune săvârşită anterior.
75. Participaţia penală – când mai multe persoane cooperează
material, cu intenţie şi pe baza unei coeziuni psihice subiective, pentru
325
realizarea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală.
76. Mobilul – este cauza sau raţiunea care determină rezoluţiunea
infracţională şi implicit comiterea infracţiunii.
77. Apărarea – este actul sau reacţiunea prin care cel atacat
încearcă să înlăture atacul, agresiunea.
78. Constrângerea fizică – este acea forţă căreia persoana nu i-a
putut rezista şi sub puterea căreia a săvârşit o faptă considerată drept
infracţiune în mod abstract.
79. Constrângerea morală – fapta săvârşită sub puterea unei
ameninţări, cu pericol grav pentru persoana făptuitorului, ori a altuia şi
care nu putea fi înlăturat în alt mod.
80. Cazul fortuit – reprezintă împrejurarea care prin însăşi natura
ei, prin modul ei de intervenire, nu putea fi prevăzută.
81.Iresponsabilitatea – există atunci când făptuitorul, în
momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, a debilităţii
mintale, ori din acţiunile sau inacţiunile sale, nu putea fi stăpân pe ele.
82. Alienaţia mintală – este starea de alterare a facultăţilor
mintale, provenită dintr-o cauză patologică.
83. Beţia – starea de intoxicaţie prin alcool sau alte substanţe
toxice.
84. Eroarea – necunoaşterea sau cunosterea greşită a unei
împrejurări de fapt.
85. Actele de pregătire ale unei infracţiuni – constau în
confecţionarea, procurarea sau adaptarea mijloacelor şi instrumentelor, în
luarea măsurilor sau în crearea de condiţii favorabile în scopul comiterii
unei infracţiuni.
86. Tentativa – constă în punerea în executare a hotărârii de a
săvârşi infracţiunea, executarea fiind însă întreruptă sau nu şi-a produs
efectul.
Există tentativă şi în cazul în care comiterea infracţiunii
nu a fost posibilă datorită insuficientei sau defectuozităţii mijloacelor
folosite, ori datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele de
executare obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află.
87. Desistarea voluntară a rezultatului – este împrejurarea ce a
dus la întreruperea acţiunii infracţionale începute, care ţine de voinţa
internă a făptuitorului şi este definitivă – fapta penală rămâne ca tentativă
imperfectă.
88. Împiedicarea – este acţiunea autorului faptei infracţionale în
326
scopul stabilirii producerii consecinţelor faptei sau rămânând în formă
tentativei imperfecte.
89. Precedentul judiciar – este hotărârea unei instanţe care
cuprinde o interpretare, în cazul când această hotărâre este extinsă la speţe
similare ulterioare.
90. Jurisprudenţa – este precedentul judiciar în cazul când acesta
se generalizează.
91. Raportul juridic – este orice relaţie socială reglementată de o
normă de drept.
92. Fapte constitutive – sunt acelea care provoacă naşterea
raportului juridic penal.
93. Fapte modificatoare – sunt acele fapte penale care provoacă
modificarea raportului juridic penal.
94. Fapte extinctive – sunt acelea care duc la stingerea unui raport
juridic penal.
95. Durata de aplicare a legii penale - vizează perioada de timp
cuprinsă între momentul intrării în vigoare şi momentul ieşirii din vigoare
în care se execută dispoziţiile de incriminare şi sancţionare ale normei de
drept penal.
96. Extrădarea – constă în remiterea infractorului de către statul
pe teritoriul căruia s-a refugiat infractorul statului care îl solicită.
97. Vinovăţia – constă în aceea că fapta care prezintă pericol
social este săvârşită cu intenţie sau din culpă.
98. Obiectul general al infracţiunii – totalitatea relaţiilor protejate
de normele dreptului penal.
99. Obiectul special – este criteriul de sistematizare a infracţiunii
în partea specială a Codului penal în diferite titluri.
100. Obiectul nemijlocit – este relaţia socială vătămată sau
periclitată în mod nemijlocit de infracţiunea săvârşită.
101.Prevenţia generală – împiedicarea în mod nedeterminat şi
impersonal de infracţiuni de către membrii colectivităţii care n-au comis
infracţiuni, însă care prezintă virtual această posibilitatea.
102. Prevenţia specială – se înţelege împiedicarea celui care a
săvârşit o infracţiune, ca pe viitor să mai săvârşească asemenea fapte.

327
 Mulţumiri
Când am hotărât elaborarea unui curs de drept penal, fiul meu,
Conf. Univ. Dr. Amza Petronel-Cosmin, m-a încurajat şi mi-a promis
sprijinul său în documentarea fraudei informatice şi nu numai. Între timp,
Petronel-Cosmin a urcat la ceruri şi de acolo, de sus, ne veghează.
Băiatului meu îi mulţumesc în primul rând şi aşa cum i-am
promis la plecare, pentru aportul său decisiv la elaborarea lucrărilor mele,
va sta întotdeauna lângă mine. Din păcate doar pe copertă, în sufletul meu
şi în amintirea celor care l-au cunoscut.

328
 Mulţumesc apoi profesorului universitar doctor Alexandru Boroi,
unul dintre cei mai mari teoreticieni ai dreptului penal, pe care, cu
siguranţă, istoria dreptului penal român îl va aşeza pe podium. Sprijinul şi
îndrumarea acestuia au fost de folos în finalizarea ştiinţifică a lucrării, de
aceea, încă odată: vă mulţumesc domnule profesor!
Cu toate acestea, nici o lucrare de o asemenea anvergură nu poate
fi finalizată fără sprijinul mai multor persoane – prieteni, surse şi colegi de
breaslă care au oferit cu răbdare concluzii şi lămuriri. Mulţumesc
profesorilor Costică Bulai, Lavinia Valeria Lefterache, Narcis Giurgiu,
Constantin Mitrache şi Vasile Dobrinoiu, pentru că, lucrările lor, au fost
pentru mine nu numai preţioase surse de documentare, dar şi exemple de
ţinută ştiinţifică, profesională şi didactică.
Elena Amza, avocat, soţia băiatului meu şi mama a doi copii,
Robert-Vasilian şi Larisa – nepoţii mei dragi, care îmi oferă confortul şi
liniştea sufletească, a fost în permanenţă un ajutor preţios, contribuind la
elaborarea unor capitole din lucrare, împrejurare care m-a determinat să o
iau coautor, dar, totodată, să-i şi mulţumesc pentru tot.
De la primul până la ultimul rând am primit un ajutor preţios în
tehnoredactare, corectură şi aşezare în pagină de la colaboratorii mei,
avocaţii Bogdan Marin Giurcă, Ţaga (Vasile) Gica şi Ilinca Prodan.
În sfârşit, adaug mulţumirile mele sentimentelor adânci de
prietenie care mă leagă de Conf. Univ. Dr. Victor – Lorin Purcărea,
directorul general al editurii universitare “Carol Davila” care a urcat la
bord în ultima parte şi împreună cu Larisa Baroian au efectuat ultimele
verificări, asigurându-se că lucrarea este actualizată şi structurată didactic.
Desigur, este posibil ca pe alocuri să fi făcut unele erori şi
interpretări greşite, care, în opinia mea, sunt inevitabile, de aceea, în final,
mulţumesc profesorilor Lucică Iamandi, Cătălin Dogioiu, Ioan Bindiu şi
Ioan Zorilă pentru discuţiile şi controversele purtate pe marginea
subiectelor abordate în prezenta lucrare. Fără îndemnurile dar şi
observaţiile lor, lucrarea, parcă ar fi rămas neterminată.
Mulţumesc, de asemenea, tuturor acelora care s-au abătut din
drumul lor pentru a ne ajuta.

329
 Prof. Univ. Dr. Tudor Amza

330