Sunteți pe pagina 1din 4

Moromeţii – tema familiei

1. Introducere- tema familiei


Tema familiei e una din cele mai prolefice din literatură, ea permiţând surprinderea unui proces de
interlaţionări umane. Complexitatea ,pe care o presupune ilustrarea unor astfel de relaţii, impune
desfaşurari ample, fapt care implica abordarea temei familiei prin specii ca nuvela si romanul. Dacă
nuvela mizează in realizarea temei pe rigurozitate, pe concetrarea conflictelor şi pe reflectarea acestora in
conştiinţa pesonajelor, romanul, datorita stratificării in planuri narative si a spaţiilor ample de gesticulaţie
conflictuală, poate aborda tema familiei cu relaxare.
Se ştia ca romanul, indiferent de epoca de care e legat, reflectă societatea contemporană scriitorului,
diferenţele de convenţii si viziunea proprie despre lume a fiecărui scriitor, fiind cele care individualizează
diverse texte. De aceea, imaginea familiei este esenţiala pentru stabilirea viziunii despre lume si a
contextului social, implicit al textului. Un câmp favorabil pentru aceste observaţii este romanul realist-
obiectiv, Moromeţii care ilustrează preocuparea constantă a lui Marin Preda de a consemna complexitatea
lumii rurale Acesta este un roman de familie (intenţie evidenţiata incă din titlu), dar şi al unei colectivitaţi
ale cărei temelii sunt grav amentinţate de un timp viclean, care ascunde sub aparenţa răbdarii, capcana
unei “istorii frauduloase”. Viziunea despre lume e redată la nivelul organizării discursului narativ prin
trecerea de la tradiţie, la moderninate.
2. Cadrul spaţio-temporal
Actiunea primului volum se petrece cu 3 ani inaintea celui de-al doilea Razboi Mondial, de la
începutul verii până toamna tarziu. Al doilea volum surprinde un timp tragic, anii ’50, în care satul era
agresat de forțe ostile. Marin Preda inaugurează astfel seria romanelor “obsedantului de geniu”. Drama
lumii moromețiene se desfașoară într-un spațiu familiar scriitorului: în satul Siliștea-Gumești din Campia
Dunării. Prezent și in alte romane (Marele singuratic, Delirul), acest sat devine un adevarat “topos”
privilegiat, individualizat literar, în chipul în care alte spații literare (din romanele lui Faulkner sau
Marquez) au devenit “puncte de reper într-o geografie a imaginarului” (Eugen Simion). Simbolul
verticalității acestui “centru mundi” este salcâmul din gradina Moromeților, iar simbolul libertății morale
al acestei lumi este poiana fierăriei lui Iocan.
3. Structura
Acțiunea romanului este ordonată de o axa fundamentală, cea a timpului, care nu rămâne simplă
cronologie, ci se constituie ca o forță vicleană, încercuind primejdios existența. Primul volum este alcătuit
din trei parți: prima acoperă intervalul unei zile(29 capitole), a doua se desfășoară pe parcursul a două
săptămâni(18 capitole), iar a treia cuprinde aproximativ două luni(28 capitole). Acesta se desfășoară pe
axa fundamentală a timpului, care nu rămâne o simplă cronologie, ci se constituie ca o forţă vicleană,
încercuind primejdios existenţa, conferindu-i-se regimul unui supra-personaj.
4. Compoziţia
În privinţa aspectelor tradiţionale de construcţie a romanului, se remarcă simetria incipit-final, prin
referire la timp. Preda porneşte de la ideea că intre timpul individual, reprezentat de cel omenesc si cel
general , reprezentat de cel istoric, există o mare deosebire, chiar daca cel de-al doilea il determină pe
primul. Cel dintâi e fragil şi subiectiv, iar cel de-al doilea e puternic şi obiectiv, acţionând ca o forţă oarbă
care anulează, prin uniformizare destinele individuale. Timpul care la inceput “ avea rabdare cu
oamenii”sugerează traiul liniştit al oamenilor, preocupările banale ale fiecărei zile, susţinut prin tehnica
decupajului in virtutea careia sunt selectate scene semnificative din viaţa Moromeţilor şi a comunităţii şi
prezentate in amănunt. De asemenea se remarcă preocuparea naratorului pentru timpul interior al
romanului printr-o serie de de paralelisme si simetrii, menite sa reflecte intensitatea “bataliei” cu “timpul
nerabdator”. Bivalenţa timpului determină o alta imparţire a romanului, conferindu-i o structură duală :
timpul interior al contemplatiei si al bucuriilor spirituale, al dialogului si al jocurilor mintii stabileşte un
plan secund, analitic, cel al destinului individual si este amenintat de un timp obiectiv, timpul real al
naratiunii. Timpul istoric fixează alte doua planuri, planul principal care surprinde destinul familiei,
având ca centru de iradiere familia Moromeţilor şi ca situaţie conflictuală răzvratirea fiilor impotriva
autorităţii paterne (de principiu, de interese, de ordin moral) si planul destinului comunităţii ţăraneşti,
dinamizat de conflicte puternice de ordin politic, economic şi moral. In volumul al doilea cel de-al treilea
plan va deveni dominant, cartea devenind un zguduitor document despre tragedia satului romanesc
tradiţional, colectivizat forional, colectivizat forţat . Compoziţie mai complicată, cu un număr inegal de
capitole, nu mai este linear, ci discontinuu, tehnica rezumării se alatură digresiunii eseistice şi tehnica
mozaicului; e o compoziţie polifonică, prin care se evidenţiază dezordinea unei lumi in declin.
5. Familia Moromete
Ilie Moromete, personajul principal al romanului, rămas văduv, se recăsătoreşte cu Catrina, familia
reunind copii din ambele căsătorii, între care se declanşează conflicte surde, alimentate de Guica, sora
mai mare a lui Moromete. Nemulţumită că fratele său s-a recăsătorit, exilând-o din casa părintească,
Maria Moromete nutreşte o neîmpăcată ură faţă de Catrina. Paraschiv, Nilă şi Achim, fiii lui Ilie
Moromete din prima căsătorie, sunt convinşi că mama lor vitregă îi nedreptăţeşte, căutând să le facă
zestre numai fetelor – Ilinca şi Tita – şi să-i asigure lui Neculae, fiul mai mic, continuarea studiilor. De
aici, conflicte deschise, uneori violente. De altfel, una dintre primele scene ale romanului, scena cinei
sugerează disensiunile care există în interiorul acestei familii compuse din copii proveniţi din căsnicii
diferite. Cina nu este o simplă pagină descriptivă, ci imaginea unui anumit tip de ordine, a unui cod
moral stravechi ce prilejuieste autorului reconstituirea unei “file de viață” autentică. Așadar, este un ecou
peste milenii al ceremonialului unei familii gentilice, dar în același timp reprezintă un loc al frustrării si al
comediei, prefigurându-se conflictele dintre băieți si mama vitregă. Totul se desfăsoară parcă după un
tipar anume, autorul stăruind asupra fiecărui amanunt, gest sau replică, prin folosirea detaliului şi a
acumularilor progresive surprinzându-se astfel atmosfera familiară. Morometii manancă la o masuță
joasă, cu trei picioare, care poartă urmele vechi ale trecerii timpului, pe care capul familiei nu voise să o
schimbe din dorința, inconștientă probabil, de a conserva un anumit timp, o anumită familie și chiar o
anumită societate. Desi familia i se marise, Moromete nu vrea sa modifice cu nimic un statut a cărui
teimeinicie o verificase în ani. Organizarea copiilor in jurul mesei este simbolică, locul reflectând poziția
și rolul în familie ale fiecaruia: baietii cei mari, din prima casatorie a lui Moromete, stau catre poartă, gata
oricând de plecare, semn al înstrăinării de noua familie și al revoltei împotriva autorității paterne. Copii
din a doua casatorie – Tila, Ilinca si Niculae – stau de partea cealaltă, în apropierea mamei si feriți de
privirea aspră a tatalui. Singurul care pare a nu-și fi găsit înca locul este Niculae, mezinul familiei, care nu
are scaun la masă și pare străin de ceilalți. Locul cel mai bun îi revine tatălui, care, așezat pe pragul cel
mai înalt al odaii, îi domina autoritar cu privirea pe toți ceilalți. El reprezintă acel “ pater familias” ce
menţine ordinea , capătând proporţii monumentale, prin poziţia sa reprimând orice intenţie de evadare.
Pentru ca nu are bani pentru a plăti fonciirea, Moromete hotărăște in cele din urmă sa vândă
salcâmul lui Bălosu, vecinul său. Scena tăierii salcâmului este o alta scena cu valoare premonitorie, acest
copac reprezentând după cum afirmă Eugen Simion, “ dublul vegetal a lui Moromete”, destinul unuia
fiind anticipat de al celuilalt. Așadar salcâmul este “axis mundi”, iar tăierea lui constituie prima fisură a
spaţiului rural şi coincide cu presiunea timpului obiectiv, care “ nu mai are răbdare” şi îl înstrăinează
treptat pe protagonist, simbolizând începutul destrămării familiei ţărăneşti. Caderea arborelui este
echivalenta cu disparitia logosului, cu retragerea lui Ilie Moromete din spectacolul lumii: aria pustie a
protagonistului este, ca si imaginea ulitei sau a adunarii duminicale, lipsita de savoarea dialogului
moromețian. Lucrurile se complică prin disensiunile dintre fraţii vitregi şi prin dorinţa fiilor mai mari de a
pleca la Bucureşti, convinşi că se vor descurca mai bine pe cont propriu decât sub autoritatea paternă.
Achim pleacă la Bucureşti, dar câştigul aşteptat nu se iveşte, iar Moromete află că fiul său nu
intenţionează să se mai întoarcă şi nici să trimită vreun ban acasă. Pedeapsa exemplară aplicată lui
Paraschiv şi lui Nilă, într-una dintre ultimele scene ale primului volum, care marchează o încercare
disperată de a restabili ordinea familială, nu are nici o eficienţă, cei doi fug şi ei la Bucureşti cu caii şi cu
aproape toată averea familiei. Scena confruntării finale este magistral construită, din perspectiva
naratorului obiectiv. Până în ultima clipă, Moromete speră că-şi poate recâştiga fiii porniţi pe o cale
greşită. Stăpânirea de sine, arma secretă a lui Ilie Moromete în această confruntare, îi face, în cele din
urmă, pe Paraschiv şi pe Nilă să-şi piardă cumpătul. Tatăl nu reacţionează împotriva fiilor mai mari, ci
dimpotrivă, îşi bate nevasta, loveşte obrazul fetei care protestează, îi cere lui Niculae un foc. După ce
tensiunea se acumulează până la un punct în care devine aproape palpabilă, izbucnirea tatălui este
înfricoşătoare: Moromete ridică parul, lăsat înadins lângă uşă, şi loveşte fără cruţare, glasul lui „blând şi
sfios” până atunci transformându-se într-un urlet: „- Ne-no-ro-ci-tu-le! Paraschive! Nenorocitule ce eşti!
[…] Şi tu, Nilă? Tu, mă? […] Cui nu-i place târla mea, să se ducă! Să plece!”
Pedeapsa aplicată şi discursul nu au niciun efect. Paraschiv şi Nilă sparg lada de zestre a fetelor, iau
banii şi covoarele şi fug cu caii, ameninţând cu răzbunare şi mai mare. Conflictul surd de pe tot parcursul
acţiunii se finalizează în această izbucnire violentă a tatălui care marchează sfârşitul unui destin familial.
Pentru fiii mai mari ai lui Ilie Moromete, tradiţia nu mai are nici o importanţă. Ei se adaptează primii
noului, consideră că satul şi realitatea lui sunt perimate. Revolta împotriva autorităţii paterne este expresia
acumulării unor nemulţumiri latente pricinuite de dorinţa de schimbare. Fără a o conştientiza clar,
Paraschiv, Nilă şi Achim se raportează la mentalitatea oraşului, iar plecarea din sat nu este decât
rezultatul nevoii latente de a lua viaţa pe cont propriu. Interesant este faptul că cei trei vor reconstitui, în
peisajul citadin, tiparul gospodăriei rurale. Copleşit de datorii, Moromete este nevoit să vândă mai bine de
jumătate din pământul familiei lui Tudor Bălosu şi să accepte evidenţa potrivit căreia supravieţuiesc
numai indivizii capabili să se adapteze.
Dacă prima parte a acţiunii stă sub semnul timpului răbdător cu oamenii, iar Moromete trăieşte din
plin plăcerea contemplaţiei - petrece ore în şir pe stănoaga podiştei, aşteptând un partener de dialog, este
sufletul adunărilor duminicale din poiana fierăriei lui Iocan, unde are rolul central, citind ziarul şi
interpretându-l într-un mod inimitabil - , pe parcursul acţiunii, evenimentele se precipită, timpul devine
apăsător.
Dacă primul volum poate fi considerat acela al dramelor individuale, al doilea volum al romanului
ilustrează drama lumii ţărăneşti. Liantul între cele două lumi – una, a gospodăriei individuale, care îşi
trăieşte apusul şi una a gospodăriei colective, care câştigă teren – este Ilie Moromete, pus în faţa unor
realităţi sociale noi şi de neînţeles pentru ţăranul obişnuit să-şi muncească pământul după ritualuri
străvechi. Autoritatea lui nu mai are asupra cui se exercita însă, pentru că fiii plecaţi la Bucureşti refuză să
se întoarcă în sat, deşi bătrânul îi roagă aproape umil să o facă. Fetele se căsătoresc şi pleacă de acasă, iar
Catrina îl părăseşte şi, mai mult decât atât, îl dispreţuieşte. Niculae, singurul dintre copii în care
Moromete s-ar putea regăsi, e adeptul înfocat al noului regim şi îşi respinge tatăl vehement. Între cele
două perspective ireconciliabile asupra vieţii pe care le adoptă tatăl şi fiul se încheie cu adevărat drama
unei familii ai cărei membri nu mai au ce-şi spune, copleşiţi de tăvălugul istoriei.
Perspectiva narativă obiectivă, din afară, îi permite naratorului omniscient să aibă acces la toate
planurile vieţii sociale şi afective a eroilor săi. Din această perspectivă, dramele eroilor individuali şi ale
destinelor familiale urmărite dobândesc semnificaţii profunde, pentru că sunt puse în relaţie cu marile
transformări sociale şi politice care au marcat degradarea structurilor rurale tradiţionale şi, implicit, a
mentalităţilor. Familia Moromete are un destin semnificativ în acest sens. Deşi încearcă să-şi asume viaţa
pe cont propriu în afara structurilor apărate cu atâta grijă de tată, fiii mai mari ai lui Ilie Moromete şi chiar
Niculae vor rămâne nişte dezrădăcinaţi, în căutarea continuă a „universului pierdut”, atât de detestat şi,
totuşi, cu urme atât de adânci în conştiinţa celor care l-au trăit.