Sunteți pe pagina 1din 85

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV

FACULTATEA DE DREPT ŞI SOCIOLOGIE

SECŢIA DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ

ANUL DE STUDII I

SOCIOLOGIA FAMILIEI

SUPORT DE CURS

Conf.univ.dr. Angela Stan

2oo9
Cuvânt înainte
Cineva s-ar putea întreba: îmi este necesară cunoaşterea ştiinţifică a familiei? Ştiu destul de multe
despre familie, din experienţa mea şi a celor din jur. Am crescut într-o familie, am cunoscut şi alte familii
şi am constatat că sunt diferite de a mea. Am citit „Anna Karenina”, „Marile familii”, „Baltagul”. Ce să
fac? Să renunţ la toate aceste cunoştinţe şi trăiri? Cum s-ar putea integra ele într-o abordare ştiinţifică şi la
ce mi-ar folosi ridicarea la un alt nivel de cunoaştere? Să identific noi strategii de abordare?, noi metode şi
tehnici de cercetare care să-mi permită s-o înţeleg mai bine?, soluţii pentru rezolvarea problemelor cu care
se confruntă numeroase familii? Răspunsul la aceste întrebări şi la altele constituie miza acestui curs.
Constituind unitatea grupală fundamentală a societăţii, familia şi problemele sale au reprezentat un
obiectiv central de reflecţie şi analiză a spiritualităţii umane şi a politicii sociale. Este prezentă atât în
conştiinţa comună ca parte integrantă a experienţei cotidiene, cât şi în artă, filozofie, religie, ştiinţă ca
expresii ale conştiinţei sistematizate.
Unitatea socială numită familie, implică o instituţie larg răspândită, chiar universală, exprimată de-
a lungul timpului în felurite forme concrete. Dacă examinăm familia din perspectivă diacronică (pe
verticala istoriei) constatăm că unele din aceste forme au dispărut ori s-au diminuat ca pondere, altele le-
au luat locul, ori s-au adăugat la cele existente.
Fiecare societate a avut şi are un anumit sistem familial, adică un sistem de reglementare a
raporturilor dintre bărbaţi şi femei şi dintre aceştia şi copiii lor. Sistemele familiale se diferenţiază între
ele după:
a. modalitatea acceptată social prin care două sau mai multe persoane se pot constitui ca familie;
b. gradul de cuprindere a grupului familial;
c. forma de transmitere a moştenirii;
d. modul de exercitare a autorităţii în familie.
În faţa complexităţii deconcertante de forme, relaţii şi procese prin care „se exprimă” familia în
diferite contexte socioculturale, epoci, împrejurări s-a impus depăşirea cunoaşterii comune prin abordări
ştiinţifice. Începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea s-au constituit şi maturizat mai multe
ştiinţe care s-au ocupat de familie din diferite perspective. Fiecare dintre acestea a generat un sistem
propriu de concepte, teorii, metode şi tehnici de cercetare stabilindu-şi obiective tot mai ample.
În acest proces se înscrie şi sociologia familiei. Este o ramură specializată a sociologiei care
studiază familia ca o structură dinamică, definită în raporturile sale cu mediul social global. Sociologia
familiei a dobândit un statut distinct prin contribuţiile lui Auguste Comte (în esenţa lor teoretic –
2
speculative, fără nici o fundamentare pe analize empirice), Frederic Le Play (s-a sprijinit în principal pe
anchete extensive şi pe monografii).
Emile Durkhaim prin cursul „Introducere în sociologia familiei” şi lucrarea „Familia conjugală”
aduce contribuţii interesante mai ales în planul metodologiei. Pe această linie îl va avea drept continuator
pe Claude Levi-Strauss. Pe de altă parte, prin analiza formelor arhaice de familie în care, din punctul său
de vedere, şi-ar avea originea toate formele moderne, Durkhaim va influenţa indirect antropologia socială
engleză şi sociologia americana (Radcliffe-Brown şi Talcot Parsons).
Sociologia americană interbelică a familiei a reprezentat o etapă distinctă. Aceasta s-a dezvoltat
sub forma unor analize structural-funcţionaliste care consideră familia un sistem de poziţii sociale şi de
roluri legate prin procese funcţionale de celelalte instituţii sociale. Problematica se reduce la raporturile
dintre organizarea familială şi schimbarea socială asimilată cu industrializarea şi urbanizarea. Cercetările
nu depăşesc decât foarte puţin nivelul de comentare a datelor empirice şi le lipseşte dimensiunea istorică.
Fac excepţie lucrările Şcolii de la Chicago, îndeosebi „Ţăranul polonez în Europa şi America” (W.
Thomas şi Znaniecki) şi „Familia neagră” (Frazier). Acestea au o suprafaţă teoretică mai mare şi
încorporează din plin dimensiunea istorică.
Mai ales în deceniul patru sociologia americană a familie aproape se confundă cu studii ce pot fi
reunite sub numele de „asistenţă socială”. Acestea aveau scopuri foarte practice legate de aducerea pe
linie de plutire a familiilor ce se confruntau cu problemele grave ridicate de şomaj, criză, adaptare
culturală.
După al doilea război mondial, cercetarea sociologică privind familia din SUA îşi diversifică
domeniile de analiză şi demersurile metodologice. Se conturează trei direcţii principale de studiu:
1. o orientare structurală interesată de raporturile dintre familie şi societate;
2. orientarea comportamentală centrată pe interacţiunile din cadrul familie;
3. orientare situaţională preocupată de acţiunile familie în situaţii date.
După 1960 dimensiunea istorică este tot mai frecvent integrată în analizele de sociologia familiei.
Neil Smelser şi William Good îşi fundamentează analizele pe un bogat material istoric şi etnologic.
În altă ordine a ideilor, istoria sociologiei familiei evidenţiază o permanentă schimbare a temelor
principale abordate şi a principalelor răspunsuri date cu privire la situaţia familiei.
La mijlocul sec. XIX este frecvent prezentă ideea crizei familiei. Temele critice principale vizează
slăbirea autorităţii paterne, condiţia morală precară a familiei căreia i se propun remedii filantropice,
moraliste sau ideologice. Tema crizei morale a familie este amplificată la începutul sec. XX.

3
În perioada interbelică, ca reacţie la concepţia lui Malthus, se amplifică discursurile pronataliste,
modelul familiei numeroase mai ales în Europa. Această temă va reveni cu obstinaţie în America
postbelică.
Sub influenţa psihanalizei, apar numeroase lucrări care accentuează pericolul intern care pândeşte
familia, pericol rezultat din presiunea interdicţiilor practicate în familie. Aceste idei vor fi amplu
dezvoltate în lucrările feministe sau inspirate de ideologia feministă.
După al doilea război mondial se afirmă tot mai frecvent tema statului providenţial care ar trebui
să preia tot mai mult din funcţiile tradiţionale ale familiei (educarea copiilor, îngrijirea bolnavilor,
bătrânilor). Au apărut şi reacţii la aceste teze.
Începând din deceniul opt tema crizei familiei este reluată în contextul dinamicii accentuate a
stilurilor alternative de viaţă (cuplurile consensuale, celibatul, cuplurile homosexuale) şi a creşterii
instabilităţii familiei, a divorţialităţii.
Sunt şi autori care abordează optimist perspectivele familiei subliniind că timpul a dovedit că
aceasta are o deosebită putere de adaptare la schimbările economice şi sociale, că este o instituţie suplă şi
rezistentă, cu toate dificultăţile ce o însoţesc, că este locul privilegiat al afectivităţii celor ce o formează.
Aspiraţiile teoretice şi practic-aplicative tot mai înalte ale sociologiei familiei au pus în evidenţă
limitele abordărilor riguros disciplinare, necesitatea permeabilizării graniţelor prin abordări inter-, multi-
şi trans-disciplinare, adică de tip integrativ. Acesta este mesajul explicit înscris chiar în titlul unor lucrări
cu caracter didactic de exemplu „Psihosociologia familiei” (Florin Druţă), „Sociopsihologia şi
antropologia familiei” (Petru Iluţ). Dar cele mai multe lucrări elaborate în ultimii 20 de ani conţin implicit
acest mesaj prin recursul la cunoştinţe generate de diferite discipline, de exemplu „Marrieges and
famillies – making choices and facing change” (Marry Ann Lamanna, Agnes Riedmann).
Această introducere a vrut să atragă atenţia asupra caracterului polimorf al problematicii familiei.
Ori, probleme complexe cer abordări empirico-teoretice şi metodologice complexe. Aceasta echivalează
cu invitaţia de a activa cunoştinţe dobândite în alte contexte disciplinare şi a le pune în slujba analizei
nuanţate a problemelor legate de constituirea familiei, aşteptări şi împliniri de rol în context familial,
stabilitate şi instabilitate, complexitatea raporturilor dintre familie şi societate.
Sper ca la sfârşitul cursurilor, a dezbaterilor de seminar şi propriei reflexii să constataţi nu numai
şi nu în primul rând că v-aţi îmbogăţim cunoştinţele despre familie ci mai ales să vă simţiţi mai pregătiţi
să faceţi faţă provocărilor viitoarei activităţi profesionale şi ale vieţii personale, să înţelegeţi şi să
schimbaţi în bine tot ce vă stă în putere.

4
Capitolul 1

Cunoaşterea familiei – de la conştiinţa comună, la sociologia familiei şi


disciplinele conexe
Obiective:
După parcurgerea acestui capitol veţi putea să:
- identificaţi particularităţile cunoaşterii comune a familiei;
- înţelegeţi de ce cunoaşterea comună trebuie valorificată, dar şi depăşită de cunoaşterea ştiinţifică;
- să înţelegeţi de ce este benefică epistemic integrarea achiziţiilor din alte discipline care se ocupă de
familie;
- identificaţi temele şi orientările teoretico-metodologice actuale din sociologia familiei;
- înţelegeţi de ce studierea familiei este importantă pentru viitorul specialist în sociologie şi asistenţă
socială.

1. Cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică în problematica familiei


1.1. Particularităţile cunoaşterii comune

1.1.1 Cunoaşterea comună este sistemul de reprezentări, cunoştinţe, explicaţii obţinute în mod
spontan, pe baza activităţilor şi contextelor obişnuite (familie, muncă, cercul de prieteni, organizaţii
politice şi obşteşti). Indiferent de nivelul de pregătire toţi oamenii au o concepţie despre viaţa de familie,
au explicaţii şi formulează predicţii în legătură cu probleme precum: prietenia şi dragostea, înţelegerea în
familie, creşterea şi educarea copiilor, comportamentele deviante.
La acest nivel imaginile şi interpretările sunt rezultatul unor mecanisme psihologice şi socio-
culturale destul de complexe. Sunt îmbinate observaţiile proprii cu ale semenilor, se formulează ipoteze,
se atribuie cauze. Aceste strategii sunt spontane, neelaborate, incomplete.

1.1.2Virtuţile cunoaşterii comune a familiei

1 Este suportul cognitiv fundamental pentru comportamentul majorităţii indivizilor. Ei aleg parteneri,
întemeiază familii, cresc copii fără să fi studiat sociologia familiei sau psihologie socială.

5
2. Este „materia primă” pentru investigaţiile sistematice de anvergură de psihologie socială,
sociologie, antropologie socială şi culturală. Datele despre conţinutul conştiinţei comune pentru o
anumită problemă şi într-un areal sunt culese prin metode cantitative şi calitative.
3 Este o „realitate” puternic diferenţiată pe un continuum ce porneşte de la constatări simple, clişee
şi prejudecăţi, până la observaţii şi raţionamente profunde, explicaţii şi interpretări subtile (cazuri
elocvente sunt scriitorii dar şi alte categorii de intelectuali. Situarea pe acest continuum depinde de
inteligenţă, nivel de cultură, multitudinea şi varietatea experienţei. Dacă avem în vedere
„vârfurile” vom depista explicaţii care au corespondent în psihosociologie. Adesea diferenţa este
doar de limbaj.

1.1.3 Neajunsuri şi limite ale cunoaşterii comune

1. În descrierea, explicarea şi interpretarea fenomenelor psihosociale intervine subiectivitatea


(interese, aspiraţii, valori individuale sau de grup). Aceasta poate deforma percepţia realităţii. În
anumite împrejurări şi pentru anumite date, imaginile pot fi adecvate dar, în absenţa controlului
prin metode ştiinţifice, nu ştim când sunt astfel. Ex.: părerile soţului şi ale soţiei despre cauzele
tensiunilor din propria familie pot fi semnificativ diferite.
2. Percepţiile sunt întotdeauna particulare, rezultate ale unui context specific. Simţul comun are
tendinţa de a transforma caracteristicile unui fragment al realităţii sociale imediate în caracteristici
universale.
3. Datorită registrului restrâns de cazuri cu care operează prezintă pericolul de a înregistra doar
legăturile aparente dintre factori.
4. Constatărilor simţului comun le lipseşte precizia, sunt formulate în termeni vagi deoarece nu se
bazează pe măsurare.
5. Are ca sursă importantă clişeele şi stereotipiile sociale, judecăţi în primul rând apreciative care
sunt însuşite şi practicate ca atare fără a fi trecute prin filtrul experienţei şi gândirii proprii.

1.1.4 Necesitatea depăşirii cunoaşterii comune prin demersuri ştiinţifice

1. Funcţia explicită a cercetării ştiinţifice este producerea de cunoaştere. Prima condiţie este precizia,
exactitatea, în organizarea şi desfăşurarea ei. Cercetătorul alege o anumită desfăşurare logică.
Ştiinţele socioumane au un obiect diferit de cel al ştiinţelor naturii. E vorba deci, de a cunoaşte
altceva, cu alte mijloace şi, pe cale de consecinţă, evaluarea acestei cunoaşteri după alte criterii.
Există două logici care caracterizează investigaţiile în ştiinţele sociale; sunt două strategii (stiluri)
ale cercetării, corespunzând metodologiilor cantitativă respectiv calitativă:

6
- strategia deductivă este caracteristică cercetării cantitative. Este un proces linear: teorie → ipoteze
→ operaţionalizare → eşantionare → colectarea datelor → validarea;
- strategia inductivă, specifică cercetării calitative. Este un proces circular: presupoziţii → colectare
şi interpretare caz → eşantionare → colectare şi interpretare caz → teorie (după Florentina Scârneci,
2006, pg. 15, 17).
2. Rândurile de mai sus atestă că subiectivitatea este prezentă şi în cercetarea ştiinţifică. Dar prezenţa
ei este mai restrânsă, în principiu poate fi circumscrisă, dar este întotdeauna asumată de
cercetători. Saltul spre cunoaşterea ştiinţifică s-a produs prin elaborarea unor metode de testare a
ipotezelor, de control al variabilelor ce intervin în descrierea şi explicarea fenomenelor.
3. Cunoaşterea ştiinţifică a socioumanului înseamnă cercetare ştiinţifică în care este cuprinsă - e
adevărat că de cele mai multe ori pe bază de eşantion - întreaga populaţie la care se referă.
4. În abordarea ştiinţifică, prin luarea în consideraţie a unui complex de factori (variabile), sunt puse
în lumină legături mai profunde, nesesizabile „cu ochiul liber”.

Sinteză a paragrafului 1.

Abordarea ştiinţifică a familiei, având în mentalitatea cotidiană o sursă esenţială de informaţii,


inspirându-se din ea şi în privinţa ipotezelor şi teoriilor, urmăreşte depăşirea nivelului cunoaşterii
comune prin asumarea următoarelor deziderate principale:
1. Dobândirea de date cât mai exacte despre multitudinea dimensiunilor, a dinamicii şi a
funcţiilor grupului familial.
2. Tendinţa spre o abordare globală, inclusiv prin comparaţii pe verticala timpului şi pe
orizontala socioculturală. Ipotezele şi teoriile sunt astfel elaborate încât să poată fi
verificate (confirmate sau nu) şi, prin aceasta, să aibă forţă predictivă, să poată fi
utilizate ca bază pentru intervenţii practice.
3. Varietatea, fluiditatea şi inseparabilitatea socialului şi umanului, în parte, şi a
familialului şi nonfamilialului, au efecte importante asupra disciplinelor ce se ocupă de
studierea familiei:
- acestea nu au atins şi cred că nici nu pot atinge rigoarea descriptivă, explicativă şi
predictivă a ştiinţelor naturii;
- disciplinele socioumane pot ajunge la generalizări de nivele diferite şi cu durate
diferite de valabilitate dar nu şi la enunţuri cu valoare universală.
Şi totuşi, prin rafinarea strategiilor de investigare, a metodelor, tehnicilor şi
instrumentelor cantitative şi calitative de cercetare, culegere, şi prelucrare a unui număr
7
tot mai mare de date relevante aceste discipline îşi pot asigura creşterea gradului de
ştiinţificitate. Pentru descifrarea unor fenomene precum alegerea partenerului de cuplu,
ritualurile în familia românească, relaţiile inter - generaţionale în familie, violenţa
domestică pot fi mai bine cunoscute prin punerea împreună a rezultatelor dobândite prin
cercetarea cantitativă şi calitativă.

1.2 Abordarea complexă a familiei. Conexiuni şi interferenţe disciplinare

Familia şi problemele sale focalizează atenţia mai multor discipline ştiinţifice situate pe paliere
diferite:
- la primul nivel se situează ştiinţele juridice (dreptul familiei); economice ( se referă la bugetele
familiale); demografia (studiază nupţialitatea, fertilitatea); psihiatria ( cu accent pe familie ca mediu
potenţator şi terapizant al maladiilor psihice); istoria culturii şi civilizaţiei;
- la al doilea nivel se situează sociologia familiei, psihologia socială, antropologia culturală şi socială.
Viziunile şi preocupările acestor discipline se diferenţiază în funcţie de mai multe coordonate:
- de la macrosocial la microsocial;
- de la formal - normativ la descriptiv - informal.
Aceste delimitări reflectă etapa dezvoltării disciplinare a ştiinţei. Treptat s-a trecut la dezvoltarea
inter - şi multidisciplinară, accentul mutându-se pe interferenţe şi suprapuneri între disciplinele care
studiază familia.
Cele mai importante conexiuni şi interferenţe:
1. Între sociologia familiei şi psihologia socială. În calitate de microsociologie, sociologia
familiei se suprapune aproape în totalitate cu psihologia socială. Alegerea partenerului,
statusurile şi rolurile din familie, afectivitate şi cooperare, tensiuni şi strategii de rezolvare a
lor, socializare şi educaţie, realitatea de ansamblu a grupului familial sunt obiect de
explorare deopotrivă pentru sociologia familiei şi psihologia socială.
2. Între demografie şi psihologia socială. Când s-a înţeles că demografia nu poate rămâne
doar la nivelul constatărilor cifrice, că trebui sa-şi sporească utilitatea socială prin explicaţii
şi predicţii cu privire la concepţia şi comportamentul natalist al populaţiei s-a ajuns la
concepte şi teorii fundamentale din psihologia socială: valori, atitudini, intenţii; teorii ale
învăţării sociale; factorii motivaţionali şi luarea deciziilor.
3. Între istorie şi sociologia familiei. Istoria ca ştiinţă şi-a extins preocupările dincolo de
evenimentele politice, ocupându-se tot mai intens de viaţa cotidiană, de instituţii şi
mentalităţi, deci şi de familie care le condensează. Pentru aceasta a apelat la achiziţiile
8
psihosociologiei legate de dinamica rolurilor în familie, socializare, teoria schimbului
social. Prin apel la istorie sociologia poate elabora tipologii, teorii despre structura, funcţiile
şi dinamica familiei.
4. Sociologia familiei şi antropologia culturală. Ambele năzuiesc spre globalitate. Au
evoluat separat câteva decenii:
- sociologia utiliza în cercetările complexe aproape exclusiv metode cantitativ - statistice, iar
antropologia metode calitativ – intensive;
- antropologia culturală s-a ocupat de societăţile simple, omogene, iar sociologia de societăţile
complexe, puternic stratificate.
În ultimele decenii s-au apropiat tot mai mult:
- sociologia practică tot mai consistent metode calitative (etno metodologia);
- studiile antropologice cercetează şi societăţile complexe industrial - urbane.
Există totuşi o diferenţă marcantă: sociologia integrează mai substanţial date din psihologia
socială în timp ce antropologia e saturată într-o mai mare măsură cu date cultural - comparative.
Antropologia culturală a constatat marea diversitate a tipurilor de familie (monogamă, poligamă,
matrilocală, patrilocală, neolocală), a studiat caracteristicile relaţiilor de rudenie, modurile diferite de
descendenţă şi de creştere a copiilor. Prin toate acestea a contribuit la consolidarea concepţiei
relativismului cultural, la clarificarea distincţiei între optica de interior (emică) şi cea de exterior
(etică). Optica de exterior (a cercetătorului) nu trebuie considerată automat ca obiectivă.
Interacţiunile între discipline au consolidat convingerea eficienţei cognitive a cercetărilor inter - şi
multidisciplinare.

1.3 Tendinţe actuale în sociologia familiei

1.3.1. Teme în actualitate


S-au impus ca urmare a:
1. Schimbărilor în poziţia şi rolul familiei în societate;
2. Achiziţiilor din disciplinele conexe.
În deceniul 8 al secolului trecut, evoluţia studiilor despre familie a fost marcată de :
- un nou val al mişcării feministe care a concentrat atenţia asupra variabilei „statutul femeii în
familie”;
- impunerea unor noi date şi metode.
Demografia istorică şi Sociologia istorică au dezvăluit interdependenţa la scară macrosocială între
industrializare pe deoparte, structura şi comportamentul familial, pe altă parte.
Aceste evenimente, întreţesute cu alte cauze au determinat următoarele direcţii tematice:
9
Diacronia familiei, ciclul vieţii familiale (de la perioada premaritală până la bătrâneţe şi văduvie).
Este analizat la scară micro şi macrosocială.

1. Relaţia dintre caracteristicile civilizaţiei materiale şi modelele de familie, tipul de distribuţie a


rolurilor în diferite etape ale istoriei civilizaţiei;
2. Divorţialitate şi recăsătorie. Sunt căutate variabilele relevante pentru disoluţia mariajului. A
crescut interesul pentru consecinţele divorţului cu deplasarea accentului de la microcercetări spre
cercetări la scară macrosocială, vizând efectele socioeconomice pe termen lung.
3. Stilurile de viaţă alternative familiei clasice: uniunea liberă, familia monoparentală, celibatul,
coabitările homosexuale, cu accent pe particularităţile şi consecinţele acestora.
4. Relaţiile părinţi copii privite ca relaţii bilaterale analizate în diacronie.
Se scrie tot mai mult despre „socializarea” părinţilor de către copii, despre relaţia dintre copii maturi şi
părinţii lor în vârstă.

1.3.2. Orientări teoretico-metodologice


Demersurile actuale în sociologia familiei tind spre o abordare care să fie în acelaşi timp globală
şi cu un grad tot mai mare de exactitate.
Cele mai importante orientări în sociologia actuală a familiei sunt:
1. Paradigma structural - funcţionalistă, mai ales cea sistemică este încă actuală, prin sugestiile
pe linia „sistem - subsistem”, „intrări - ieşiri”. În studierea relaţiilor dintre membrii familiei între
grupurile restrânse sau lărgite de familii se foloseşte analiza de reţea;
2. Teoria conflictualistă. Se disting două variante:
- una „tare”, de sorginte marxistă, conform căreia familia este micromediul ce reflectă în formă
concentrată exploatarea omului şi conflictul inerent societăţilor bazate pe clase cu interese opuse.
Femeile sunt exploatate de bărbaţi, copii de părinţi iar femeia este dublu victimizată;
- o variantă atenuată, amarxistă, şi apolitică. În conformitate cu aceasta tensiunile între membrii
familiei sunt inevitabile deoarece aceştia au profiluri psihocomportamentale diferite, aspiraţii
neconsensuale şi adesea, interese opuse. Deşi în familia contemporană deciziile sunt luate într-o
manieră mai democratică, puterea membrilor săi nu este egală, resursele acestei inegalităţi sunt de
natură economică, fizică, socială, etc.
Perspectiva feministă este inspirată de conflictualism, s-au formulează în paralel cu acesta critici
privind distribuţia rolurilor în societate şi familie, regulile de viaţă din familia tradiţională şi
contemporană.

10
3. Perspectiva interacţionistă, conform căreia familia este o entitate dinamică în care oamenii îşi
modelează tot timpul relaţiile şi construiesc o existenţă de grup. Interacţionismul simbolic
explicitează aceste procese insistând pe ideea că interacţiunile se construiesc pe baza simbolurilor
şi aşteptărilor de rol dintre membrii săi.
4. Paradigma costuri - beneficii – pare astăzi cea mai importantă şi eficientă epistemic (Petru Iluţ).
Teza de bază (formulată de G. Becker) este că aproape toate aspectele legate de familie pot fi
descrise şi explicate în termen de capital, costuri, beneficii, strategii raţionale; cu condiţia
introducerii şi a capitalului informaţional deţinut de indivizi.
5. Teoria schimbului social este o variantă mai „slabă ” a paradigmei costuri - beneficii deşi i-a
premers. Teza ei fundamentală este: interacţiunile dintre oameni, asocierile lor se fac în virtutea
unui schimb de bunuri şi servicii materiale sau simbolice. Conform acestei teorii în viaţa
contemporană funcţionează legea reciprocităţii („ţi-am dat”- „mă aştept să-mi dai”).
Pornind de aici s-a ajuns la teoria echităţii, conform căreia actorii aflaţi într-un context de
coparticipare (cum este şi cel familial), judecă „dreptatea” după egalitatea dintre „cât dau - cât
primesc ”şi „cât dai – cât primeşti”. Inegalitatea percepută dintre cei doi termeni s-a dovedit o
cauză majoră a disoluţiei maritale.
6. Orientarea socio - biologistă. S-a născut din întrebarea daca dincolo de calcule privind costurile
şi beneficiile vieţii de familie, ale creşterii şi educării copiilor, există vreun factor înnăscut care să
determine reproducerea indiferent de dificultăţi? Este acest factor suficient de puternic? răspunsul
este „da”. Mai mult, adepţii acestei orientări încearcă să dovedească faptul că şi alte
comportamente, pe care le considerăm efecte ale socializării, sunt de natură biologică (egoismul,
altruismul).

1.4. Relevanţa teoretică şi practic - aplicativă a studierii familiei

Din punctul de vedere al cercetării fundamentale, familia este un subiect predilect pentru sociologie
şi disciplinele conexe deoarece:
- este o unitate socială destul de bine circumscrisă şi relativ stabilă. Poate fi considerată un
cvasilaborator, prezintă avantajele rigorii apropiate de experiment. Datorită numărului mic de
membri se pot urmări şi înregistra, cu destul de mare precizie date, mecanisme, determinări cauzale;
- tot datorită dimensiunilor reduse cercetătorii pot aspira să realizeze o imagine globală;
- datele complexe şi precise despre familie au semnificaţie deosebită pentru înţelegerea societăţii în
ansamblu.
Studierea familiei are şi raţiuni practic aplicative; patru dintre ele par mai importante:
11
- orice prognoză şi politică socială demografică poate fi corect realizată numai ţinând seama de
concepţia şi comportamentul natalist al cuplurilor, de planificarea familială;
- familia rămâne instanţa socializatoare şi educaţională cea mai importantă, inclusiv în transmiterea
structurilor axiologice. Societatea nu poate fi indiferentă la ce vor fi şi vor face viitorii săi membri.
Or, familia este mediul în care se cristalizează opţiunile şcolare şi profesionale, se formează
caractere;
- se vorbeşte tot mai mult nu numai de terapia familiei, (intervenţia unor instituţii specializate în
diminuarea conflictelor, a disfuncţionalităţilor ce apar în familie ) ci şi despre terapia prin familie
(se consideră că familia rămâne cel mai important grup de suport în boli psihice şi fizice grave);
- descifrarea unor structuri, regularităţi din universul familial are semnificaţie pentru marele public,
pentru oricine doreşte să-şi aleagă cel mai potrivit partener conjugal care să-i fie prieten, iubit,
părinte al copiilor săi, să aibă satisfacţii în viaţa de familie.

Teme de reflecţie

1. Care este raportul dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică a familiei.

2. Identificaţi marile direcţii tematice ale sociologiei familiei şi domeniile conexe cu


aceasta.

3. Cum au evoluat raporturile dintre sociologia familiei şi antropologia culturală.

4. Este utilă cunoaşterea ştiinţifică a familiei de către viitorii specialişti în sociologie şi în


asistenţa socială a familiei? Dacă „Da” argumentaţi

12
Capitolul 2

Tipuri şi structuri maritale şi familiale. Grupul domestic

Obiective:
După parcurgerea acestui capitol veţi putea:
- înţelege de ce s-au elaborat mai multe definiţii (definiri) ale familiei;
- descifra continuitatea şi discontinuitatea între familia din lumea biologică şi familia umană;
- înţelege de ce mariajul este universal, care sunt tipurile de mariaj şi care este cea mai veche
reglementare privind întemeierea unei familii;
- înţelege care sunt tipurile de familii cu relevanţă generală pentru Sociologia familiei.

2.1. Familia şi apariţia ei

2.1.1. Definirea familiei


Înregistrăm o mare varietate de conţinut a termenului „familie”, mergând de la înţelesurile mai
vagi atribuite de simţul comun, până la definiţii exacte cu care operează juriştii.
Abordarea sociologică vizează interacţiunea formal - informal în viaţa socială cu accent pe
ultimul. De aceea, în cazul noţiunilor care-şi propun să organizeze pentru mintea noastră spaţiul social
(este şi cazul familiei) nu pot fi date, mai exact nu sunt foarte utile, definiţiile de tip sintetic,
aristotelian. Ele ar lăsa în afară o multitudine de configuraţii care se găsesc într-un număr semnificativ
în societatea reală. Or, societatea „gândită” trebuie să se apropie din ce în ce mai nuanţat de
societatea reală.
Această exigenţă cere elaborarea unor definiri ale familiei, prin discutarea mai largă a
caracteristicilor şi funcţiile ei în diferite contexte istorice şi socioculturale.
Iată două exemple de definiri:

13
1.„Familia este un grup social caracterizat prin rezidenţă comină, cooperare economică şi
reproducţie. Ea include adulţi de ambele sexe, din care cel puţin doi au relaţii sexuale recunoscute
social şi au unul sau mai mulţi copii proprii s-au adoptaţi, pe care îi cresc şi îngrijesc” (G.Murdock,
1949).

Observaţii:
- Formularea „relaţii sexuale recunoscute social” sugerează că nu este vorba exclusiv de
recunoaşterea juridică.
- Formularea „cel puţin doi…” trimite la familia nucleară dar şi la cea extinsă completă sau
incompletă.
2. „Ce este familia? Vom folosi următoarea definiţie : este orice relaţie exprimată sexual sau
ca relaţie copil-părinte în care oamenii - de obicei legaţi de legături de rudenie, căsătorie sau adopţie –
1.locuiesc împreună pe baza unui angajament, 2. formează o unitate economică şi au grijă de cei tineri,
3. îşi găsesc identitatea ca membri importanţi ai grupului” (M. A. Lamanna, A.Riedmann, 1991, p.7).
Această definire are o flexibilitate mai mare decât prima, deci mai multe valenţe descriptive şi
explicative. Cele mai importante sunt următoarele:
1. Expresia „vom folosi” sugerează că este vorba de o opţiune bazată pe constatarea că în
societatea americană contemporană există o mare diversitate de configuraţii care trebuie considerate
familii.
2. „De obicei legaţi…” spune că membrii unei familii nu sunt în mod necesar legaţi prin
căsătorie, sânge sau adopţie.
3. Se sugerează că pentru a fi o familie nu toate rolurile (soţ, soţie, copil) trebuie incluse în
definiţie deoarece există familii monoparentale şi familii fără copii.
4. Sociologii nu mai consideră că o familie trebuie să aibă un tată aducător de venit şi o
mamă casnică. Nu poate fi ignorată existenţa familiilor cu dublă carieră, nici a celor cu roluri inversate
(soţia lucrează, soţul face gospodărie). Distribuţia rolurilor a devenit o problemă de eficienţă nu de
respectare a tradiţiei.
5. Se subliniază ideea că în societăţile avansate o comunicare intrafamilială semnificativă
nu este neapărat încorsetată de roluri sociale prescrise. Sigur, în anumite probleme soţul, soţia alţi
membri maturi ai familiei comunică în conformitate cu rolul tradiţional (când se discută situaţia şcolară,
comportamentul, starea de sănătate a copiilor). Dar părinţii şi copii pot comunica la un nivel mai intim,

14
pot sa-şi împărtăşească speranţe, temeri, bucurii. Această comunicare nu decurge în mod necesar din
statusuri şi roluri prestabilite.
6. Toţi membrii familiei se consideră şi sunt consideraţi componenţi esenţiali ai unui grup
particular şi distinct.
7. Familia poate fi văzută ca un grup primar ideal (oamenii comunică unul cu celălalt ca
fiinţe umane în toată integritatea lor), astfel de grupuri pot oferi sentimentul că eşti acceptat aşa cum
eşti.

2.1.2. Principalele funcţii sociale ale familiei

Fără a miza totul pe teza că grupul familial a apărut din anumite nevoi funcţionale, nu este
recomandabil să se renunţe la sintagma „funcţiile familiei”. Indiferent de cauzele genezei familiei, o
dată apărută şi legitimată ea îndeplineşte importante funţii sociale.
Expresia „funcţii sociale” indică faptul că, fiind vorba de sociologie ne concentrăm asupra
aspectelor sociale, fără a le neglija pe cele biologice. Pe de altă parte sugerează faptul că „naturalul”,
„biologicul”, „psihologicul” sunt indisolubil legate de social şi cultural, chiar asimilate de acesta până la
indistincţie.
Care sunt aceste funcţii?
1. Regularizarea comportamentului sexual - aceasta înseamnă că, aproape fără excepţie,
pe tot globul se practică tabu-ul incestului (sunt interzise relaţiile sexuale între rude
apropiate). Mijlocul formal de control este interzicerea căsătoriei între părinţi şi copii, fraţi
- surori, unchi – nepoţi. Mariajul poate fi supravegheat nu însă şi celelalte relaţii efective.
2. Reglementarea modelelor de reproducere - societatea permite sau interzice anumite
forme de căsătorie (monogamă sau poligamă). Pe de altă parte, prin promovarea unei
anumite concepţii despre divorţ şi recăsătorie, societatea încurajează sau nu reproducerea.
3. Funcţia economică - organizarea producţiei şi a consumului. În societăţile pre-
industriale sistemele economico-sociale depind esenţial de funcţia productivă a familiei. În
societatea industrială şi postindustrială funcţia economică principală a familiei este
consumul, dar acesta presupune organizarea bugetului adică repartiţia cheltuielilor.
4. Socializarea copiilor – familia este contextul propice pentru îndeplinirea acestei funcţii
deoarece dispune de mijloace eficiente de control şi de cunoaşterea personalităţii copilului.
Societatea trebuie să asigure condiţii (inclusiv pentru familie) astfel încât viitorii ei membri
să-şi însuşească valorile sociale dezirabile.

15
5. Crearea unui climat socio-afectiv propice pentru membrii săi – fiinţa umană are
nevoie nu numai de hrană şi locuinţă ci şi de căldură sufletească, protecţie, ajutor în
momentele dificile. Familia întruneşte cel mai adesea şi în cel mai înalt grad capacitatea de
a le oferi.
6. Acordarea directă şi indirectă a statusului social – prin faptul că te naşti într-o
anumită familie, cu un anumit statut social şi istorie ţi se asigură premisele viitoarei tale
integrări, iar prin nivelul de şcolaritate pe care ţi-l asigură, familia îţi acordă indirect
şansele unui status social superior.

2.1.3. Originea grupului familial

Oamenii au caracteristici comune cu alte primate. Acestea fac posibilă şi necesară viaţa în
grupuri restrânse. Este vorba de următoarele caracteristici :
- naşterea puilor într-o fază timpurie a dezvoltării lor, ceea ce determină o mai îndelungată
dependenţă de părinţi;
- sexualitatea pe tot parcursul anului, adică interacţiunea continuă între masculi şi femele;
- preferinţa femelelor pentru masculi cooperanţi, mai puţin agresivi;
- diviziunea muncii bazată pe sexe: femelele angajate mai ales în îngrijirea copiilor, masculii în
protecţia lor.
Oamenii au şi alte caracteristici bio- psihologice care le-au permis să instituie forme
stabile de familie. Caracteristicile esenţiale sunt:
- limbajul articulat;
- capacitatea de autocontrol;
- abilitatea de a planifica în colectiv şi de a învăţa noi forme de comportament.
Conform perspectivei funcţionaliste, oamenii au descoperit necesitatea de a reglementa
relaţiile dintre membrii comunităţii (tribului) pentru a reduce competiţia sexuală, făcându-i astfel mai
puternici în raport cu ameninţările din afară. Aceasta a dus la apariţia familiei. Iar necesitatea reducerii
conflictelor din interiorul familiei au dus la tabu-ul incestului.
În acelaşi context teoretic se înscrie şi Principiul legitimităţii , formulat de B. Malinowski.
Conform acestui principiu, funcţia mariajului şi a familiei este de a identifica bărbatul răspunzător de
protecţia femeii şi a copiilor, precum şi plasarea acestora în societate.
Prin Teoria cooperării şi a schimbului, Cl. Levi – Strauss insistă asupra faptului că
mariajul în afara familiei sau a tribului a fost cel mai eficient mijloc de a încheia alianţe. Schimbul de
miri şi mirese sunt primele relaţii sociale serioase.
16
Probabil, familia a apărut, prin încercări îndelungate, ca strategia instituţională optimă de
răspuns la diferite cerinţe legate de supravieţuirea grupurilor umane.

2.2. Mariajul şi formele sale

2.2.1. Universalitatea mariajului, tabu-ul incestului


Mariajul este uniunea dintre indivizi de sex opus, recunoscută şi legitimată social. Este o
instituţie pe care o regăsim în orice societate şi cultură.
Diferă de alte uniuni interindividuale prin:
- se desfăşoară în manieră publică (de obicei formală);
- contactele sexuale dintre parteneri funcţionează ca element explicit al relaţiei;
- constituie condiţia legitimizării urmaşilor cărora le conferă un statut social acceptat;
- are tendinţa (cel puţin ca aspiraţie) de a fi o relaţie stabilă şi de durată.

Deşi în cele mai multe ţări divorţul este acceptat, în nici una nu este încurajat.
Definirea de mai sus are o valoare orientativă, caracteristicile menţionate se regăsesc dor
ca tendinţă statistică. Criteriul „indivizi de sex diferit ” e încălcat de căsătoriile homosexuale ca şi de
mariajele între două femei ce se întâlneşte în Dahomei.
Tabu-ul incestului ca normă este aproape universal. Există şi excepţii, dar acestea sunt
selective (numai frate-soră) şi sunt permise doar familiilor regale.
Din perspectiva simţului comun, nepracticarea relaţiilor sexuale între rudele apropiate este
un lucru firesc şi constituie o normă prescrisă de creştinism. Dar sociologii, antropologii s-au întrebat
care sunt cauzele interdicţiei explicite a acestui gen de relaţii sexuale.
Explicaţii date:
1.suprasaturarea de stimuli
2.necesitatea eliminării conflictelor în familia nucleară şi extinsă şi menţinerea în limite
normale a relaţiilor de rudenie;
3. cea mai consistentă explicaţie este teama de degenerarea biologică.

2.2.2. Tipuri de mariaj


17
1. După numărul de parteneri: monogam şi poligam.
Forma monogamă: este aceea în care pe un interval de timp dat, o persoană este căsătorită cu
o singură altă persoană. Daca avem în vedere posibilitatea mai multor căsătorii de-a lungul vieţii
vorbim de monogamie serială.
Forma poligamă se poate manifesta ca : poliginie ( un bărbat căsătorit cu mai multe femei) şi
poliandrie (o femeie căsătorită cu mai mulţi bărbaţi, mult mai rar întâlnită). Formele acestea sunt
determinate de condiţii economice, cultural-religioase sau ecologice.
2. După criteriul rezidenţial (locul în care se va stabili noua familie). Are multiple semnificaţii
în plan economic, psihosocial al socializării copiilor. Antropologia culturală a identificat:
- rezidenţa patrilocală - tinerii se stabilesc la familia soţului;
- rezidenţă matrilocală – tinerii se stabilesc la familia soţiei;
- rezidenţa ambilocală – este indiferent unde se stabilesc sau locuiesc succesiv la cele două familii
consangvine;
- rezidenţa avuncolocală – tinerii locuiesc cu unul din unchii soţului sau soţiei;
- rezidenţă neolocală – tânărul cuplu se stabileşte într-o locuinţă proprie. Este modelul rezidenţial cel
mai popular, care se impune tot mai mult.
3. După regulile de căsătorie : endogam şi exogam.
Mariajul endogam are loc între membrii aceluiaşi grup - asigură stabilitatea şi reproducerea
specificului sociocultural.
Mariajul exogam are loc între persoane aparţinând unor grupuri diferite – asigură legăturile şi
schimburile cu alte populaţii sau segmente populaţionale, şi creşterea vigorii grupului care îl practică.
În societăţile complexe unde se intersectează multiple criterii de grupare (etnia, religia,
vârsta, statutul socioprofesional), binomul interior-exterior e mai vag. De aceea a fost înlocuit cu unul
mai flexibil : homogam-heterogam.

2.3. Modele teoretice de familie

Se bazează pe distincţia dintre domeniul privat al familiei, asociat naturii şi sfera


publică, cu instituţiile şi dezideratele ei, în intenţia de a identifica modalităţile de coroborare a celor
două aspecte şi explicarea unor fenomene noi apărute în sfera familiei.
1. Modelul tradiţional european. Conform acestui model familia este considerată o
asociere naturală cu caracter privat. Este alcătuită dintr-un bărbat, o femeie şi copii lor naturali.

18
Soţul este capul familiei, este responsabil cu asigurarea mijloacelor economice necesare
acesteia. Fiind soţ şi tată este recunoscut ca autoritatea centrală în raport cu ceilalţi membri ai familiei,
deţine controlul asupra modului de alocare a resurselor în interiorul şi în afara familiei, este
reprezentantul familiei în sfera publică.
Soţia răspunde de organizarea vieţii domestice, conduce gospodăria, îngrijeşte şi educă
copiii, ea nu este implicată în deciziile majore ale familiei.
Modelul se bazează pe o diviziune strictă a rolurilor domestice, pe subordonarea femeii.
2. Modelul contractualist - are ca punct de plecare individul autonom, stăpân pe
viaţa sa. Consideră relaţiile interumane ca opţionale, selective şi susceptibile de a fi negociate şi
tratate ca subiecte ale unor înţelegeri de tip contractual. Căsătoria este considerată un parteneriat
încheiat conform voinţei părţilor. Soţii pot decide prin contract modul de administrare a relaţiilor
personale şi financiare în timpul căsătoriei şi în eventualitatea unui divorţ. Statul nu se amestecă în
încheierea contractelor maritale, astfel încât libertatea oricărui om este limitate doar de obligaţiile
autoasumate.
Adepţii acestui model identifică următoarele avantaje:
- manifestarea pluralismului şi a diversităţii în viaţa de familie;
- contractul este o modalitate de detaşare de stereotipiile de gen;
- ar putea facilita diverse căi de introducere a copiilor în familie, inclusiv prin sarcini contractuale
(mame surogate);
- ar permite cuplurilor homosexuale şi persoanelor singure să devină părinţi.
Criticii acestui model consideră că:
- teoria contractualistă promovează libertatea individuală dar neglijează valorile sociale:
- reglementările contractualiste nu modifică mediul economic şi condiţiile sociale care creează
relaţiile de subordonare dintre bărbaţi şi femei.
3. Modelul comunitar - se fundamentează pe ideea că familia este expresia unor
relaţionări personale şi sociale mai ample decât cele individuale. În primul rând orice persoană devine
autonomă după ce a parcurs o perioadă îndelungată de dependenţă, în care a fost modelată de
apartenenţa la o comunitate etnică, religioasă, socială, regională. În al doilea rând familia este
precondiţia oricărei forme de viaţă socială, iar mariajul nu este în primul rând o relaţie între doi
oameni, ci posibilitatea perpetuării generaţiilor. În consecinţă, rolurile şi îndatoririle sociale sunt o
sarcină politică, ceea ce implică opţiuni şi valori. În consecinţă, problema căsătoriei între persoane de
acelaşi sens aparţine domeniului decizional comunitar care operează pe baza sistemelor colective de

19
judecată, după principiul:”cei mulţi au dreptate”. Acest model articulează valorile comune, dar
limitează libertatea individuală şi pluralismul social.
4. Modelul bazat pe drepturi . Abordarea legislaţiei familiei din perspectiva drepturilor
subliniază importanţa privatităţii familiei. Recunoaşte natura politică dar şi caracterul negociabil al
normelor şi valorilor sociale.
Există două poziţii distincte privind drepturile:
- concepe familia ca entitate unitară îndreptăţită să fie ocrotită de amestecul din partea statului;
- atribuie drepturile fiecărui individ care trebuie protejat de prejudiciile pe care statul le-ar putea
aduce opţiunilor şi comportamentelor sale intime.
Se conturează conflictul dintre drepturile individuale şi drepturile familiei. Ex: violenţa
domestică necesită intervenţia statului pentru protejarea victimei, dar sunt stabilite condiţiile legale ale
intervenţiei, dreptul la contracepţie este un drept al cuplului dar şi al soţiei sau soţului chiar împotriva
deciziilor partenerului.
5. Modelul bazat pe drepturi şi responsabilităţi relaţionale. Consideră individul o
entitate distinctă dar şi o persoană puternic implicată în relaţii de dependenţă, îngrijire,
responsabilitate, iar familiile ca asociaţii cu caracter privat, entităţi modelate de ordinea politică şi
juridică. Ex: respectarea gradelor de rudenie prohibite de la relaţii sociale şi căsătorie; adopţiile legale
care permit alcătuirea unei familii, măsura în care nelegitimitatea unui copil duce la ignorarea legală a
relaţiilor tată-copil.
Drepturile nu mai sunt privite ca aparţinând indivizilor ci, mai curând, ca revendicări
fundamentale ce decurg din relaţii umane de diferite grade de privatitate. Această teorie are în vedere
atât libertăţile individuale, dar şi drepturile de a întemeia şi menţine asocieri private compatibile cu
concepţiile publice asupra responsabilităţilor pe care acele asocieri le atrag după ele. (după O.
Dragomir, M. Miroiu, 2002, pg. 102-106 ).

2.4. Tipologia familiei

Taxonomia familiei poate cuprinde o varietate impresionantă:


1. Clasificări conjuncturale utile doar la gruparea unor date statistice sub sintagme ale limbajului
cotidian (bogate – sărace, tinere – bătrâne, active - pasive).
2. Clasificări care au fost elaborate în contextul, şi pentru necesităţile unor cercetări sociologice
concrete, pe anumite teme privind familia (agrare – non-agrare – mixte , muncitoreşti – ţărăneşti –
intelectuale, tradiţionale – moderne, reprimatoare - liberale).

20
3. Cu valoare generală pentru sociologia familiei (nucleară – extinsă, consangvină – conjugală,
patriarhală – matriarhală, biparentală - monoparentală).
Ne vom ocupa doar de cea de-a treia categorie. Începem cu binomul nuclear - extins:
- familia nucleară sau simplă este unitatea compusă dintr-o pereche maritală şi copiii dependenţi de ei
care locuiesc şi gospodăresc împreună. Este considerată unitatea pan - umană minimală, este tipică
pentru societăţile industriale şi post – industriale;
- familia extinsă, lărgită sau compusă - cuprinde pe lângă un nucleu familial şi alte rude sau generaţii
(de regulă trei). Este tipică, fără a fi exclusiv prezentă,în societăţile tradiţionale rurale.
Familia nucleară şi extinsă, aşa cum au fost prezentate sunt tipuri ideale; cazurile concrete
fiind abateri, mai mult sau mai puţin semnificative, de la modelul teoretic.
În ambele tipuri identificăm familii complete şi incomplete.
Dacă examinăm tipurile de familie din diferite contexte socioculturale, ca şi cazurile
concrete de structuri familiale din interiorul acestor contexte, constatăm un continuu, nuclear ( ideal )
extins ( ideal). Între ele întâlnim mai multe variante intermediare. Cele mai semnificative sunt:
- familia tulpină – reuneşte trei generaţii: tată, mamă, unul dintre copii cu soţia şi copiii lor precum şi
copiii rămaşi celibatari. Toţi aceştia formează o casă.
- familia extinsă modificată - conceptul sugerează un fenomen mai des întâlnit în lumea
contemporană şi constă în următoarele: deşi noile cupluri devin independente se separă teritorial de
părinţi, familia continuă să se manifeste ca extinsă. Între părinţi şi copii, între fraţi, între bunici şi
nepoţi se menţin puternice relaţii socioafective dar şi economice. Toate deciziile şi evenimentele
importante sunt trăite împreună.
În continuare vom analiza binomul familie consangvină – familie conjugală.
- familia consangvină – este familia din care provin indivizii - mamă, tată, fraţi, surori, bunici, unchi,
veri. Este principala sursă de socializare primară, de aceea mai este numită şi familie de orientare;
- familia conjugală – este constituită de regulă prin căsătorie alcătuită din soţ / soţie, copii, socri,
cumnaţi. Mai este numită familia de procreare.
Cei mai mulţi adulţii (bărbaţi şi femei) aparţin simultan celor două tipuri. Acest fapt aduce
beneficii dar şi costuri importante.
Familia matriarhală şi patriarhală:
- în familia patriarhală relaţii economice, sociale şi politice sunt dominate de bărbaţi. În unele
societăţi este admisă poligamia. Sunt legate de descendenţa pe linie paternă şi rezidenţa patrilocală;
- în familia matriarhală relaţiile sunt dominate de femei; e mai puţin prezentă azi în forma clasică.
Este tipică pentru societăţile matrilineare şi matrilocale.

21
În societatea contemporană se înregistrează un număr tot mai mare de configuraţii centrate
pe mamă din care cele mai multe sunt monoparentale.

2.5. Familia şi gospodăria. Grupul domestic

Grupul domestic este un ansamblu de persoane care împart acelaşi spaţiu de viaţă. Aici
sunt esenţiale noţiunile de coabitare şi rezidenţă comună.
Spaţiul comun de viaţă poate fi:
- un context de muncă sau producţie (o fermă agricolă sau un atelier meşteşugăresc)
- un spaţiu de odihnă şi consum, de interacţiuni psiho – afective.
De regulă grupul domestic este structurat în jurul grupului de menaj (spaţiul de viaţă şi
activitate al familiei conjugale). Anumite grupuri domestice sunt doar grupuri de menaj, altele
înglobează mai multe grupuri menajere sau mai multe rude consangvine ori prin alianţă. Mai ales în
activităţile de producţie pot include şi nonrude (angajaţi, ucenici, servitori).
Termenul „gospodărie” este înţeles în cultura noastră ca o locuinţă cu anexele sale, în care
se desfăşoară activităţi de tip agrar sau de prelucrare a produselor agricole. În DEX, 1975, gospodăria
mai este definită şi ca „unitatea formată dintr-o locuinţă şi din persoanele înrudite care o locuiesc,
trăind în comun”.
Pentru descrierea realităţii din ţara noastră sunt suficienţi termenii de familie, gospodărie şi
menaj.

Teme de reflecţie

1. Identificaţi în bibliografie alte definiri ale familiei şi analizaţi valenţele lor descriptive şi
explicative.

2. De ce fiecare cercetător al familiei a elaborat ori a optat pentru o anumită definire a


familiei?

3.De ce sunt importante pentru un viitor sociolog şi asistent social modelele teoretice de
familie?

4.Identificaţi beneficiile şi costurile posibile ale apartenenţei simultane la familia


consangvină şi la cea conjugală.

22
Capitolul 3

Social şi psihosocial în alegerea partenerului de viaţă. Piaţa maritală

Obiective:
După parcurgerea acestui capitol veţi înţelege:
- Ce schimbare fundamentală s-a produs în ce priveşte instanţa care alege viitorul partener conjugal
al unui tânăr/tânără;
- care sunt factorii socio-demografici care s-au dovedit (statistic) semnificativi pentru alegerea
partenerului de cuplu;
- ce mecanisme psihosociale intervin în selecţia viitorului partener;
- unde îşi etalează calităţile cei ce doresc să-şi găsească un partener;
- de ce căsătoria este un proces multifactorial.
Oamenii sunt fiinţe sociale programate genetic pentru afilierea cu ceilalţi. Ei încep cu
ataşamentul faţă de părinţi, continuă cu prietenia şi dragostea, cu întemeierea unei relaţii stabile cu un
bărbat/femeie.

3.1.Dragostea şi căsătoria. De la opţiunea altora la opţiunea proprie.


Dragostea romantică.

O mare parte din iubirile şi coabitările premaritale se finalizează în căsătorii, altele nu. În
legătură cu raportul dintre dragoste şi căsătorie pot fi întâlnite două afirmaţii:
1. E greu de conceput o iubire adevărată fără măcar gândul la căsătorie.
2. Un mariaj neîntemeiat pe dragoste este ceva aproape imoral.

23
Prima afirmaţie a pierdut teren, în timp ce a doua s-a consolidat în toate culturile începând cu
deceniul şapte al secolului trecut.
Conţinutul transformărilor radicale produse în alegerea partenerului de la societăţile
tradiţionale la cele moderne şi post - moderne este subsumat expresiei „ de la opţiunea altora la
opţiunea proprie”. În societăţile moderne familia nucleară este mai puţin puternică şi pragmatică decât
în societăţile bazate pe grupuri domestice extinse. Pe măsură ce familia şi-a pierdut din relevanţa
economică, politică, religioasă şi de instruire profesională, controlul celor mai în vârstă asupra
tinerilor a devenit mai puţin apăsător.
Dacă în societăţile arhaice şi tradiţionale căsătoria era o chestiune ce privea interesele prozaice
ale „clanului”, astăzi alegerea partenerului conjugal, este tot mai mult o problemă a individului în
cauză. S-a trecut de la căsătoria aranjată de părinţi şi rude la căsătoria bazată pe alegere liberă a
persoanei. Această modificare a fost determinată şi de schimbarea funcţiei dominante a familiei: de la
cea instrumental - economică la cea expresiv – emoţională. Formula maritală dezirabilă a devenit
familia nucleară întemeiată pe sentimente pozitive, pe dragoste romantică.
Sintagma „dragoste romantică” s-a impus pe teritoriul nord – american pentru a sublinia
adaosul de idealizare, sentimentalism ce intervine într-o iubirea autentică spre deosebire de simpla
sexualitate. În accepţia americană prin „dragoste romantică” se înţelege iubirea adevărată,
dezinteresată, bazată pe ataşament reciproc, în centrul căreia se află atracţia puternică a unuia faţă de
celălalt. Aceasta nu numai că nu exclude relaţiile sexuale dar, de câteva decenii aproape că le
presupune.
W. Goode în 1959 descria sindromul dragostei romantice în următorii termeni: idealizarea
celui iubit (uneori până la „orbire”); concepţia că unul (una) şi numai unul (una) este marea iubire,
aceasta însemnând credinţă până la moarte; dragostea le învinge pe toate; lăsarea în voie a emoţiilor
personale; aproape totul în comportament este colorat de haloul marii pasiuni; de regulă „dragostea
romantică” este asociată cu dragostea la prima vedere (după P. Iluţ, 2005, p. 100)

3.2.Determinări socio - demografice ale alegerii partenerului conjugal;


homogamie şi heterogamie

Alegerea liberă a partenerului bazată pe dragoste romantică este o realitate a timpului nostru.
Dar, dincolo de ea, operează o gamă largă de factori care fac din respectiva alegere una nu atât de
liberă, iar căsniciile astfel întemeiate să nu fie atât de trainice.
În opţiunea indivizilor pentru un partener nu se manifestă indiferenţa faţă de criterii precum
vârsta, profesia, statutul social, etnia, religia.
24
La scară statistică mariajele se dovedesc puternic homogamice (proporţional , se căsătoresc
între ei mai mulţi cei de aceeaşi etnie, cu acelaşi statut social, de vârstă apropiată ).
Mariajele heterogame( între persoane cu statute socio – demografice diferite).
Deoarece unul şi acelaşi individ are mai multe statusuri (etnic, religios, profesional, etc.)
homogamia / heterogamiile sunt parţiale.

3.2.1. Vârsta este un exemplu elocvent pentru relativitatea disocierii între homogamie şi
heterogamie. În cultura euro – americană oamenii se căsătoresc în general cu parteneri de aceeaşi
vârstă sau de vârstă apropiată. Există totuşi o abatere sistematică spre o vârstă mai mare a bărbatului la
căsătorie decât a partenerei sale. În SUA, în medie, băraţii se căsătoresc cu femei având cu 2,5 ani mai
puţin decât ei. În România diferenţa medie este de 3-4 ani. Respectiva medie se diferenţiază destul de
mult în funcţie de vârsta la căsătorie a bărbatului. Cu cât aceasta e mai mare, diferenţa de vârstă între
el şi partenera aleasă creşte. Ex: dacă bărbaţii de 20 se căsătoresc cu fete a căror medie de vârstă este
de 19 ani, cei de 30 de ani îşi iau soţii cu vârsta medie de 25 de ani.
În ţările occidentale, cu diferenţe importante de la o ţară la alta, vârsta la prima căsătorie a
crescut semnificativ în secolul al XIX-lea, a scăzut uşor după al doilea război mondial, acum
înregistrează o creştere uşoară.
La nivel naţional, în România anului 2000, vârsta medie la prima căsătorie era de 23,6 ani la
femei şi 26,9 ani la bărbaţi, valori foarte apropiate de media din ţările Europei Centrale şi de Este, dar
în continuare mai mici decât media din ţările uniunii Europene de la acea data (în jur de 25 de ani la
femei şi de 28 de ani la bărbaţi).
O problemă aparte pentru ţara noastră o constituie numărul mare al născuţilor din anii 1967-
1968, ca urmare a decretului din 1966 care interzicea întreruperile de sarcină. Luaţi împreună anii ’67-
’68 au dat cu 500 de mii nou născuţi mai mult decât în mod obişnuit. După 1968 situaţia a revenit la
„ normal” din punctul de vedere al natalităţii. În cele două cohorte numărul fetelor este aproximativ
egal cu al băieţilor. Întrucât diferenţa medie de vârstă la căsătorie este de 2- 3 ani, la un moment dat
fetele au fost lipsite de potenţiali parteneri, iar cu trei ani mai târziu băieţii. Această asimetrie pe piaţa
maritală a dus la un număr mult mai mare de căsătorii între parteneri aparţinând acestor cohorte.

3.2.2. Statutul socioprofesional

Cuplurile conjugale nu se formează întâmplător nici din acest punct de vedere.


Homogamia socioprofesională : indivizii tind să se grupeze marital între ei în acord
cu clasa, statutul social sau categoria socioprofesională din care fac parte şi cu nivelul de şcolaritate. E
mult mai slabă homogamia pe profesii specifice (medic cu medic).
25
Homogamia operează atât pentru statutul socioprofesional al partenerilor cât şi pentru
cel al părinţilor.
În cercetările efectuate în ţara noastră până în decembrie 1989, ca şi în primii ani de
după au confirmat cât este de prezentă selectivitatea socioprofesională în alegerea partenerului. S-a
operat cu aceeaşi categorizare socioprofesională: muncitori, ţărani, intelectuali, funcţionari.
Trecerea tot mai substanţială a României la economia de piaţă va conduce la restructurări
profunde în registrul socioprofesional şi, în consecinţă, în modelele maritale. Diferenţele mult mai
mari în proprietate şi avere decât cele existente în regimul socialist vor aduce şi la noi schimbări în
configuraţia socioprofesională. Următoarele mecanisme majore sunt de luat în consideraţie:
- polarizarea în ceea ce priveşte averea, calitatea viţii şi statutul social (marginalizare, chiar excludere
socială a unor categorii), acest criteriu pare a avea tendinţa să-l transgreseze pe cel al şcolarităţii;
- migraţia externă definitivă sau pendulatorie care poate fi şi un factor compendator faţă de primul
mecanism;
- gradul general de şcolaritate, în special de pregătire universitară aflat în creştere, dar şi
- polarizarea în ce priveşte şcolaritatea , care va face ca un segment semnificativ al populaţiei să
rămână fără şanse de integrare profesională.
La intersecţia acestor mecanisme consensuale sau de sens contrar, homogamia
socioprofesională se prefigurează deja ca fiind mult mai nuanţată decât în urmă cu 15 ani. Este una din
provocările majore ce stau în faţa sociopsihologilor români.

3.2.3. Rasă, etnie şi religie

Homogamia este mult mai vizibilă şi mai pronunţată când este vorba de rasă. Până în 1967 în
SUA existau încă state în care căsătoria inter rasială era prohibită. Dar, chiar după interzicerea legală a
acestei prohibiţii în deceniul IX al secolului trecut doar 2% din totalul mariajelor din SUA erau rasial
mixte. Procentul căsătoriilor inter rasiale din totalul căsătoriile încheiate a evoluat astfel: 2,6% în
1970, 6,6% 1980, 12,1 % 1993. Creşterii ponderii rasial mixte are drept cauză mărirea segmentului
clasei de mijloc în rândul afro – americanilor. Tipul cel mai frecvent de căsătorie este între femeia
albă şi bărbatul negru. Femeile afro – americane continuă să fie dezavantajate inclusiv de bărbaţii de
această rasă.
Chiar daca principiile homogamice nu sunt atât de severe pentru etnie, cum sunt cele de rasă,
studiile au arătat cât de operante sunt ele încă. Cercetarea efectuată de Catedra de Sociologie din
Universitatea Babeş – Bolyai, pe registrele matrimoniale ale Consiliului Popular Cluj – Napoca ce a
urmărit şi căsătoriile intra – inter etnice în perioada 1980 – 1985, au indicat o centrare etnică limpede

26
în cazul românilor şi maghiarilor : românii căsătoriţi cu românce reprezentau aproape 96% iar ungurii
căsătoriţi cu unguroaice reprezentau 74 %.
La nivel global, configuraţia căsătoriilor mixte dintre români şi maghiari arătau în 1992 astfel:
din totalul de 407.509 de familii în care capul de familie era maghiar, 45.444 erau căsătoriţi cu o
româncă iar din totalul unguroaicelor căsătorite 48.969 aveau soţi români. În 2002 cifrele nu diferă
prea mult. Dar dincolo de cifre se pune întrebarea fundamentală: în ce măsură astfel de combinaţii
slăbesc identitatea etnică prin asimilarea de către majoritate. Discuţia raportului minoritate –
majoritate etnică trebuie plasată într-un context istoric dar mai ales al perspectivei asupra respectivului
raport: astăzi, modelul asimilator este tot mai mult înlocuit cu cel multiculturalist.
Apartenenţa religioasă este în mare măsură asociată cu cea rasială şi etnică. Studiile americane
care au izolat doar determinările variabilei „religie” în alegerea maritală relevă că homogamia e mai
puţin intensă decât cea rasială dar încă marcantă.
Atitudinile şi comportamentele faţă de mariajele inter – religioase diferă substanţial de la o
religie la alta: iudeii şi catolicii sunt mult mai intoleranţi decât protestanţii.
Şi exigenţele s-au schimbat de - a lungul timpului. Biserica Catolică, de ex., a renunţat în 1970 la
cerinţa ca partenerul noncatolic dintr-un mariaj să promită că va creşte copii în religia catolică.
Totuşi liderii religioşi au rezerve serioase faţă de căsătoriile religios mixte:
- unii pretind că astfel unul sau ambii parteneri sunt pierduţi pentru o anumită religie;
- alţii subliniază faptul că mariajele inter religioase ar fi mai puţin durabile.
Cercetările nu confirmă o legătură simplă şi neechivocă între homogamia religioasă şi
stabilitatea mariajului şi nici convertirea religioasă reciprocă între soţi.

3.2.4. Homogamie spaţio – geografică. Proximitate şi selectivitate.

O condiţie prealabilă în cristalizarea de prietenii, iubiri şi căsătorii este întâlnirea respectivei


persoane. Este evident aşadar rolul proximităţii spaţiale în conjuncţia maritală.
În societăţile tradiţionale, acesta este un dat cu valoarea cvasiaxiomatică.
Şi în societatea modernă criteriul geografic este încă relevant, deşi a pierdut din importanţă. O
anchetă efectuată în Franţa, în 1977, arată că 26 % dintre cuplurile interogate au declarat că soţul şi
soţia s-au născut în aceeaşi comună, iar 71 % în acelaşi departament, iar copii lor (căsătoriţi) au dat
pentru prima situaţie 18%, iar pentru cea de-a doua 55%.
Proximitatea spaţială are valoare în încheierea unei căsătorii deoarece cumulează şi alte criterii
homogamice (etnie, statut sociocultural, profesional, religie, vârstă).

27
Proximitatea de diferite genuri: rezidenţială, şcolară, de petrecere a timpului liber, de
mentalităţi (sistemul valorico - atitudinal) conduce în final la o înaltă selectivitate
socioculturală(homogamie multicriterială).
Acestei tendinţe i se opune încrucişarea criteriilor. În ce constă aceasta: deoarece în procesul
de selecţie a partenerului e greu de găsit o persoană concretă care să îndeplinească toate condiţiile de
homogamie socioculturală este necesară intervenţia unor variabile şi mecanisme psihologice care dau
„greutate” mai mare unora dintre criteriile homogamice.
Procesul globalizării informaţionale şi comunicaţionale, în special prin internet, mobilitatea
educaţională, piaţa muncii, turismul, slăbesc forţa proximităţii spaţiale în alegerea partenerului
conjugal. Dar toate aceste facilităţi oferite de civilizaţie sunt mai întâi premise şi apoi instrumente
pregătitoare pentru întâlniri „faţă în faţă” suficient de numeroase care să permită cristalizarea şi
stabilitatea unor relaţii autentice de prietenie şi dragoste.

3.3. Mecanisme psihosociale

Pe fundalul criteriilor de homogamie socioculturală, uneori în consens strict cu ele, operează şi


alţi factori de natură psihologică şi psihosocială.

3.3.1. Efectul familiarităţii

La baza acestui efect se află ideea că în faţa unei persoane necunoscute reacţia firească este de
oarecare disconfort, prudenţă, reţinere. Pe măsură ce contactul cu persoana-stimul se repetă anxietatea
dispare. Când persoana respectivă îţi devine familiară, creşte probabilitatea de a o plăcea, de a se
înfiripa prietenia, chiar dragostea.
Legătura dintre expunerea la un stimul şi creşterea evaluării sale pozitive în cazul persoanelor
a fost pusă în evidenţă experimental folosindu-se mai întâi fotografii care au fost arătate unui grup de
studenţi de un număr diferit de ori. Cu cât o poză a fost văzută de mai multe ori gradul de „plăcut” a
fost mai mare. Într-un experiment ulterior s-a făcut expunerea de un număr diferit de ori la persoane
reale şi în context natural (la un curs). Rezultatul a fost acelaşi.

3.3.2. Atractivitatea fizică

Felul cum arată semenii este foarte important în dragoste şi căsătorie. Experimente cu întâlniri
pe „neve” au evidenţiat că atractivitatea fizică a fost singurul factor semnificativ în aprecierea a cât de
mult le-a plăcut prima întâlnire.

28
Oamenii sunt atraşi de frumuseţea fizică, dar întrucât aceasta nu este distribuită uniform
indivizii vor tinde să se grupeze în iubire şi căsătorie şi după acest criteriu: cei „bine” între ei, „cei mai
puţin bine”, la fel. Aceasta înseamnă că indivizii ţin seama de propriul statut de atractivitate fizică.
Este ipoteza potrivirii fizice. Studiile întreprinse au demonstrat deopotrivă interesul pentru persoane
foarte atractive, dar şi realismul în alegerea partenerului în funcţie de imaginea de sine.
Conţinutul atractivităţii fizice se referă la:
- caracteristici faciale (faţă de copil sau de matur)
- înălţime, constituţie corporală (ex. forma de clepsidră a trupului feminin);
- popularitatea, abilitatea de a comunica, preţuirea de sine;
- aparenţa personală: bunul sau prostul gust în îmbrăcăminte, coafură, machiaj, accesorii
vestimentare, capacitatea de aşi pune în valoare personalitatea fără a fi stridentă.
- toate acestea pot fi completate sau parţial substituite de: inteligenţă, caracter, mod de comportare,
onestitate, capacitatea de ai înţelege pe semeni, în sinteză de a fi demn de încredere.

3.3.3. Transferul de excitabilitate nervoasă (arousal)

Cercetări experimentale au arătat că în situaţii de excitabilitate, tensiune nervoasă, provocate


de frică, oboseală, alte împrejurări, dacă oamenii (mai ales tineri) au în preajma lor persoane atractive,
au tendinţa de a interpreta acea stare (arousal) ca efect al îndrăgostirii (experimentul cu cele două
poduri).
În psihologia socială date de acest fel sunt interpretate, de regulă prin ipoteza atribuirii eronate
a excitabilităţii. O stare mentală ambiguă duce frecvent la nevoia de fixare pe o persoană. Povestea cu
podul poate fi luată ca o metaforă pentru cazurile de viaţă în care după încercări grele (inclusiv
sentimentale oamenii au pornirea de a se ataşa repede şi intens de cel/cea care le iese în cale „la
capătul podului”).

3.3.4. Efectul „Romeo şi Julieta”

Cercetările au relevat că intervenţia de opoziţie a părinţilor în cristalizarea şi sedimentarea


unor prietenii, iubiri, chiar căsătorii are de multe ori rolul de a le consolida. Prin analogie cu povestea
de dragoste „descrisă” de Shakespeare, efectul a fost numit Romeo şi Julieta.
Psihologii caută explicaţia creşterii intensităţii dragostei şi a dorinţei de a fi alături de celălalt
atunci când părinţii ridică obstacole în :
- teoria atribuirii eronate a excitabilităţii (amestecul continuu al părinţilor creează o stare de confuzie
care este greşit atribuită îndrăgostirii);

29
- explicaţia prin teoria frustrării şi a reacţiunii, care arată că există o relaţie directă între opreliştile
puse în faţa unei acţiuni şi dorinţa individului de a o realiza.

3.3.5. Efectul „greu de cucerit”

Fenomenul „jocul de-a greu de cucerit” se înscrie în acelaşi areal explicativ ca cel anterior. În
conştiinţa comună circulă vorba că bărbaţii sunt atraşi de femei care dau impresia că sunt greu de
cucerit. Experimentele nu o confirmă ca regularitate, deoarece intervine realismul perceptiv în
alegeri(bărbaţii îşi dau seama de riscul de a fi respinşi). E. Walster (1973) a constatat că varianta cea
mai atractivă pentru un bărbat este dată de „femeia greu de cucerit care este interesată doar de el”
(după P. Iluţ, 2005, p.113.).
Oamenii gândesc astfel: cu cât voi avea ceva care este greu de cucerit cu atât înseamnă că sunt
mai valoros. Este un mecanism general uman prezent deci şi la bărbaţi şi la femei.
Teoria costuri – beneficii explică acest efect astfel : cei ce afişează că sunt greu de cucerit sunt
efectiv greu accesibili pentru că se percep (şi sunt), valoroşi, iar fiind valoroşi devin atractivi.

3.3.6. Similaritate şi complementaritate

Diferitele genuri de similaritate şi proximitate (etnică, religioasă, socioprofesională, de vârstă,


rezidenţă, atractivitate fizică) nu lămureşte foarte clar în ce măsură aceşti factori arată preferinţa
pentru similaritate.
Ne situăm mai aproape de atractivitate când ne referim la similaritatea sistemelor valorico –
atitudinale şi a trăsăturilor de personalitate.
Investigaţiile pe cupluri maritale au dovedit că:
- există o corelaţie ridicată între similaritatea axiologică şi de personalitate, pe de o parte, şi fericirea
în căsnicie.
- se manifestă o corelaţie semnificativă între satisfacţia în căsnicie şi similaritatea reciproc percepută
de cei doi soţi;
- la cuplurile care se declară fericite, similaritatea atitudinală percepută este mai mare decât cea reală;
- în perioada „curţii ” şi hotărârii de căsătorie similaritatea s-a dovedit foarte importantă pentru
formarea cuplurilor.
S-a impus atenţiei teza formulată de R. Winch (1958) că indivizii se selectează reciproc în
funcţie de nevoile complementare. Complementaritatea implică fie
- diferite niveluri ale aceeaşi nevoi(ex. un bărbat cu o puternică nevoie de dominare va selecta ca
parteneră o femeie cu un nivel mai scăzut al respectivei nevoi);

30
- niveluri înalte ale unor nevoi diferite care pot fi satisfăcute doar împreună (o femeie cu înaltă nevoie
de dependenţă va alege un bărbat cu o nevoie intensă de a fi îngrijit).
Sunt cercetări care au infirmat această teză (ex. s-a constatat că bărbaţii cu nevoie ridicată de
dependenţă şi de îngrijire se căsătoresc cu femei ce au nevoi similare şi de intensităţi apropiate).
În 1967 Winch propune o combinaţie între complementaritatea nevoilor şi a relaţiilor de rol.
Ex. un mariaj întemeiat pe complementaritatea bărbatului dominant-femeia ascultătoare are mai multe
şanse să fie armonice decât unul bazat pe complementaritatea inversă. Primul e consensual cu
prescrierea societală tradiţională de rol.
A. Kerckooff (1974) propune integrarea similarităţii şi complementarităţii în descrierea şi
explicarea alegerii partenerului: în prima etapă e mai importantă similaritatea valorilor şi atitudinilor,
mai târziu devine importantă complementaritatea nevoilor.

3.4. Piaţa maritală. Mariajul ca schimb

Dincolo de schimbările intervenite în alegerea partenerului conjugal analizate în primul


paragraf al acestui capitol, scopul alegerii a rămas acelaşi: să faci o opţiune cât mai bună.
Prin căsătorie oamenii fac schimb de bunuri şi servicii. Fiecare pretendent la căsătorie va
încerca să-şi plaseze cât mai bine prin mariaj capitalul său monetar sau non monetar. Din perspectiva
teoriei schimbului şi a paradigmei costuri - beneficii suntem îndreptăţiţi să admitem existenţa unei pieţe
maritale. Este „locul” în care participanţii îşi etalează calităţile (avere, statut social, frumuseţe fizică,
abilităţi intelectuale etc.). Ei oferă bunuri şi servicii şi aşteaptă bunuri şi servicii.
Caracteristicile acestei pieţe:
- bunurile şi serviciile nu se pot doar închiria. Ele devin operante numai prin unirea partenerilor.
- Este o piaţă mai difuză decât piaţa de mărfuri. Nu funcţionează în anumite locuri şi momente.
Locuri şi împrejurări care servesc drept ocazii de desfăşurare a virtuţilor (eventual de ascundere a
viciilor) sunt: mediile şcolare sau de muncă, cercuri de prieteni, discotecile, excursiile, mai nou
agenţiile şi anunţurilor matrimoniale.
Scopul prezentării pe piaţă este să găseşti un partener cât mai plăcut, aşa cum e definit
„plăcutul” de gusturile personale, normele culturale, într-o anumită măsură de aşteptările părinţilor şi
prietenilor. Valoarea de piaţă a unei persoane este dată de gradul în care deţine calităţi dorite de alţii.
În concepţia tradiţională a secolelor XIX şi XX bărbatul venea pe piaţă cu averea şi statutul
social, iar femeia cu frumuseţea, tandreţea, posibilitatea de a-i naşte şi creşte urmaşi.
În ultimele decenii ale secolului XX se pretinde ca ambii parteneri să vină cu capital economic,
social, cultural, emoţional-afectiv.

31
S-a transformat mecanismul schimbului, al evaluării costurilor şi beneficiilor implicate de
mariaj şi anume:
- perioada premaritală , de curte este mai îndelungată;
- asumarea responsabilităţii alegerii partenerului conjugal înseamnă şi costuri mai mari de
timp, de bani, psihice şi informaţionale. Cel ce caută un partener de dragoste şi căsătorie trebuie să se
intereseze unde poate găsi o piaţă mai bună, dar mai ales cine este persoana asupra căreia şi-a fixat
atenţia, cine sunt părinţii ei, cum e văzută în cercul de prieteni. Căsătoria bazate pe date sumare despre
partener riscă să fie foarte costisitoare.
Cei mai mulţi indivizi, mai ales tinerii, prospectează singuri piaţa maritală prin experienţă
directă (întâlniri, dragoste romantică). Costurile nu sunt atât de ridicate, iar dragostea romantică
aducea ea însăşi satisfacţii.
Persoanele mai în vârstă au mai puţin timp, presiunile interne şi externe de a se căsători sunt
mai mari. Ele recurg la agenţii matrimoniale, anunţuri matrimoniale din ziare şi site-uri pe Internet.
S-au întreprins analize de conţinut pe anunţurile matrimoniale pentru a identifica acele calităţi
pe care le solicită bărbaţii de la femei şi cele solicitate de la femei de la bărbaţi. S-a constat că
cerinţele tradiţionale funcţionează încă. S-au produs doar uşoare modificări în ce priveşte poziţia
acestora în ierarhie.
Dintr-o analiză a anunţurilor matrimoniale apărute în presa centrală românească a ultimilor ani
a rezultat că femeile cer de la bărbaţi o situaţie materială bună, apoi seriozitate. Aspectul fizic apare pe
ultimele locuri. Bărbaţii cer de la femei calităţi estetice (de multe ori sunt menţionate pretenţii legate
de vârstă, să fie mai tinere), seriozitate, situaţie materială.
Există o ajustare destul de pronunţată între „ce se cere” şi „ce se oferă” atât la femei cât şi la
bărbaţi. Ex: cu cât se prezintă ca fiind mai valoroşi ca avere, cu atât cer mai insistent frumuseţe,
drăgălăşenie, tinereţe. Analiza site-ului www.sentimente.ro duce la concluzii asemănătoare cu
deosebirea că dimensiunea material-financiară, deşi foarte importantă atât în cererea femeilor cât şi în
oferta bărbaţilor nu are aceeaşi intensitate ca în anunţurile din ziare. Seriozitatea (fidelitatea) este
menţionată insistent şi din partea femeilor şi a bărbaţilor; mai ales de la femei se cere lipsa viciilor.
Concluziile formulate pe baza datelor oferite de anunţurile matrimoniale pot fi reprezentative
doar pentru opţiunile celor ce le-au făcu, deci nu oferă imaginea reală a felului în care funcţionează
cererea şi oferta pe piaţa maritală în întreaga ei complexitate. O mare parte din populaţie s-ar putea să
difere semnificativ sub aspectul caracteristicilor socio-demografice şi psihosociale.
Internetul a mărit considerabil spaţiul de alegere, înfruntând limitele proximităţii spaţio-
geografice. În acest domeniu cercetările sunt abia la început.

32
3.5. Căsătoria ca proces multifactorial

Realitatea de fiecare zi şi studiile sistematice arată că pentru cei mai mulţi tineri prospectarea
„pieţii”, cunoaşterea celuilalt nu sunt strategii deliberate în vederea mariajului. Ei nu se angajează în
prietenii şi mari iubiri fiindcă vor să se căsătorească. Mai curând,se căsătoresc ca urmare a trăiri unor
astfel de experienţe.
În acest spirit B. Murstein a dezvoltat un model a alegerilor maritale ca proces multifactorial
ce cuprinde trei stadii principale premaritale:
1. Centrarea partenerilor pe stimulii pe care îi prezintă fiecare: impresiile pe care partenerii şi le
fac în legătură cu atractivitatea fizică, reputaţia, statutul lor social.
2. Când stimulii sunt similari sau în raport de schimb echitabil se trece la centrarea partenerilor
pe compatibilitatea axiologică (valorică): îşi compară interesele, atitudinile, crezurile, nevoile şi văd
în ce măsură sunt compatibile. Stimulii contribuie să fie prezenţi dar îşi pierd din semnificaţie.
3. Focalizarea pe compatibilitatea nevoilor de rol : fiecare se întreabă şi încercă să testeze în ce
măsură celălalt îi poate satisface aspiraţia de a avea în el un iubit, un prieten, un bun părinte pentru
copii săi.
Când răspunsul la aceste întrebări este afirmativ urmează cu mare probabilitate căsătoria. De
aceea demersul lui B. Murdock se mai numeşte şi teoria stimul – valoare - rol.
Parcurgerea acestor etape înseamnă trecerea treptată de la aspecte exterioare la unele mult mai
intime. Deşi secvenţa numită logodnă este astăzi mai rar întâlnită fiind înlocuită de coabitare, pe
măsură ce se întrevede căsătoria întâlnirile dintre cei doi sunt tot mai dese şi mai lungi, cadourile ce se
schimbă sunt tot mai valoroase, iar angajamentul în calitate de cuplu faţă de părinţi, prieteni, colegi
este tot mai accentuat.

Teme de reflecţie

1. Ce consecinţe are alegerea partenerului de cuplu de către persoana în cauză şi nu de către


părinţi sau alte rude.

2.Identificaţi beneficiile căsătoriilor etnic mixte.

3.Descrieţi, după caz, o persoană atractivă (bărbat / femeie).

33
4. Aveţi încredere în Internet ca sursă de informaţii despre piaţa maritală (ofertă şi cerere de relaţii
intime). Alegeţi unul din următoarele răspunsuri şi argumentaţi-l: deplină încredere, nu am deloc
încredere, sunt circumspect(ă), nu sunt interesat(ă) de căutarea partenerului prin mediator, ar fi interesant
să fac o cercetare pe această temă.

Capitolul 4
Dinamica rolurilor în familie. Ciclul vieţii familiale

Obiective:
După parcurgerea acestui capitol veţi putea înţelege:
- De ce pentru sociologia familiei, abordarea statusului şi rolului din perspectiva aşteptărilor de rol are
relevanţă epistemică mai mare;
- Ce este adevărat şi ce este fals în stereotipiile sociale privind diferenţele dintre bărbaţi şi femei;
- Care sunt principalele perspectivele teoretice din care a fost abordată structura şi dinamica rolurilor
în familie şi ce valenţe explicative are fiecare dintre acestea;
- Cum sunt distribuite sarcinile domestice în funcţie de statutul socio-profesional al soţilor
- Ce probleme ale vieţii de familie fac obiectul distribuirii (redistribuirii) rolurilor
- Care sunt factorii generatori de satisfacţie / insatisfacţie în viaţa de familie;
- Care sunt principalele etape ale ciclului viţii familiale şi care sunt problemele lor specifice.

4.1. Rolurile şi aşteptările de rol în grupul familial


4.1.1. Definirea conceptelor implicate
În sens larg, statusul (statutul) reprezintă poziţia pe care indivizii o ocupă în spaţiul
social, poziţie legitimată social şi acompaniată de reguli formale şi informale, de drepturi şi îndatoriri
pe care ocupanţii lor trebuie să le respecte.
Noţiunea de rol desemnează aspectul dinamic al statusului, trecerea de la poziţia abstract
acreditată la comportamentul concret Î.n literatura americană se vorbeşte mai mult de rol, statusul
fiind considerat o variantă sau o etapă a rolului. Astfel G. W. Allport (1981), examinând relaţia între
rol şi personalitate face distincţia între rolul prescris (rol dat social, existent în afara individului
34
concret; este statusul ca primă etapă a rolului); rolul perceput (cum îşi imaginează fiecare individ rolul
cerut de societate); rolul asumat (rolul perceput la care se adaugă componenta evaluativ-afectivă) şi
rolul efectiv jucat (în această etapă este importantă capacitatea individului de a transpune
comportamentul cerinţelor de rol).
Practica socială a institui legi scrise şi nescrise pentru statusurile şi rolurile dintr-o anumită
cultură şi etapă. Ex. a fi tată presupune responsabilităţi legale şi/sau informale precum şi unele
drepturi asupra copiilor şi soţiei.
Când vorbim despre status şi rol în contextul familial este operant să discutăm în termeni
de aşteptări. Din această perspectivă, psihologia socială defineşte statusul ca totalitate a atitudinilor,
opiniilor, reacţiilor comportamentale la care un individ se aşteaptă din partea celorlalţi în virtutea
poziţiei pe care o ocupă; Simetric, rolul reprezintă aşteptările celorlalţi faţă de o persoană şi ocupă o
anumită poziţie. Ex. un tată se aşteaptă la o anumită atitudine din partea copiilor, iar aceştia au un
anume status (au aşteptări din partea tatălui) şi un rol; aceasta înseamnă, că sub aspectul conţinutului,
noţiunile de status şi rol ca aşteptări sunt simetrice şi pot fi schimbate între ele. Întrucât rolul e mai
apropiat de comportamentul concret, s-a încetăţenit expresia aşteptări de rol.
În diferite culturi şi etape istorice aşteptările de rol se concretizează prin conţinuturi
deosebite, dar şi prin cât de clar sau vag sunt ele definite.
Specificul şi claritatea aşteptărilor este mai accentuată în cazul rolurilor înnăscute, unde
diferenţele sunt de ordin biologic, deci evidente. Aşa se întâmplă şi cu rolurile de sex (gen) – bărbat şi
femeie.
4.1.2. Stereotipii sociale privind diferenţele între bărbat şi femeie
Ceea ce indivizii dintr-o anumită cultură se aşteaptă din partea unui bărbat sau din partea
unei femei, de la un tată sau de la o mamă se confundă în mare măsură cu stereotipiile care circulă în
legătură cu aceste aşteptări. Acestea sunt de multe ori afirmaţii false, dar circulă în conştiinţa comună
ca adevăruri şi au consecinţe acţionale. O cercetare întreprinsă de un colectiv condus de Inge
Broverman în 1970, în care psihologii, clinicienii, psihiatrii, lucrătorii speciali au fost rugaţi să
caracterizeze bărbatul, femeia şi adultul.
Concluzii:
- nu s-a constatat nici o diferenţă între caracterizările făcute de experţii femei şi bărbaţi între felul în
care au fost caracterizaţi bărbaţii şi adulţii;
- diferenţele semnificative s-au evidenţiat între evaluările făcute bărbaţilor şi femeilor.
Importantă nu este diferenţa în sine a aprecierilor despre bărbaţi şi femei, cât faptul că
aceste stereotipii sunt atât de puternic înrădăcinate , încât le practică şi experţii, indiferent de sex.

35
În cele mai multe culturi stereotipiile de gen sunt foarte pronunţate şi, cu foarte puţine
excepţii sunt în general pozitive în favoarea bărbaţilor şi mai puţin pozitive pentru femei.
Datele etnografice arată că aproape în toate culturile de la femei se aşteptă: să fie mai
pasive, mai dependente, mai ascultătoare, mai emoţionale, interesate mai mult de ce simt alţii, mai
concentrate pe casă şi familie.
De la bărbaţi se aşteaptă: să fie independenţi, mai competitivi, mai controlaţi emoţional,
mai raţionali.
Atenţie: stereotipiile de rol de gen se referă la cum se aşteaptă societatea să se comporte
un bărbat, respectiv o femeie şi nu la cum sunt aceştia în realitate.
Cercetările evidenţiază că:
- multe dintre diferenţele prezumate prin stereotipizări nu au acoperire: nu s-au confirmat diferenţe
semnificative între sexe în ce priveşte coeficientul de inteligenţă şi creativitate, nici în trăsăturile de
personalitate;
S-au confirmat diferenţe în privinţa înclinaţiei mai pronunţate a băieţilor spre calcul matematic şi
reprezentări spaţiale; iar a fetelor spre zona lingvistică. De asemenea s-au confirmat stereotipizările în
ceea ce priveşte agresivitatea şi dominaţia bărbaţilor respectiv, tendinţa mai pronunţată de afiliere la
femei, ca şi diferenţele în ce priveşte locul de control şi anume: femeile atribuie importanţă mai mare
controlului factorilor externi asupra vieţii lor, în timp ce bărbaţii factorilor interni.;
- aşteptările de rol creează diferenţe reale între comportamentele bărbaţilor şi ale femeilor. Aceasta
înseamnă că cele mai multe caracteristici de personalitate nu sunt naturale, ci induse prin mecanisme
psihosociale (socializare).
Funcţionează legea previziunilor care se autoîndeplinesc.(vezi A. Giddens, 2001, Cap.
Despre familie);
- aşteptările şi etichetările ce privesc rolurile de sex au consecinţe directe şi indirecte asupra viţii
de familie: femeia - mamă va trebui, datorită caracteristicilor conţinute în stereotipii, să se ocupe în
principal de copii, iar bărbatul – tată să acorde mai mult timp gânditului, cititului, televizorului. Viaţa
de familie este afectată şi indirect, mai ales în ce priveşte puterea în cuplul conjugal.

4.1.3. Teorii despre structura şi dinamica rolurilor în familie


Întrucât raportul între rolurile anticipate şi cele efectiv jucate este atât de intim legat de
grupul domestic nu mai este cazul să construim „o teorie” a aşteptărilor de rol. În continuare va fi
vorba de teorii mai specifice, pentru care sunt mai potrivite expresii ca: „abordări”, „paradigme”,
„ orientări”:

36
1. Abordarea psihosocială integralistă – vede în familie un sistem psihosocial puternic
integrat în care trăsăturile de personalitate ale membrilor sunt în feed-back (de regulă pozitiv) intens
cu realitatea psihosocială a familiei ca întreg. Profilurile de personalitate - influenţate în măsură
importantă de sex, vârstă, temperament, constituţie fizică - determină în interacţiunea lor un anumit
profil al familiei. La rândul lui, acesta acţionează continuu asupra personalităţii membrilor familiei,
mai ales a celor în formare.
Conceptele fundamentale ale acestei orientări sunt: interacţiune, imagine, temă familială.
Membrii familiei interacţionează continuu între ei prin medierea imaginilor reciproce, a felului în care
se definesc unul pe altul. Viaţa de familie este rezultatul acestei realităţi simbolice construite şi
reconstruite mereu. Prin înregistrarea reprezentărilor despre propria familie a tuturor membrilor ei se
poate constata dacă acestea sunt consensuale.
Este importantă şi cercetarea temelor dominante ale familiei. Acestea sunt un ansamblu
de sentimente, motive, fantezii, moduri mai mult sau mai puţin convenţionale de a înţelege lumea.
Temele exprimă sintetic mentalitatea unei familii în legătură cu „cine suntem noi, ce trebuie să
facem”. Temele sunt elementele fundamentale ce individualizează o familie în raport cu altele, cu
mediul social general.

În această abordare se integrează şi teoria comunicării în familie. Conceptul central


este cel de situaţie de cerinţă dublă contradictorie. Desemnează modelul de comunicare în care
individul primeşte în familie mesaje contradictorii (cu sens opus). Acest dublu mesaj poate veni:
- de la aceeaşi persoană într-un interval de timp scurt
- de la persoane autoritare diferite, dar foarte importante afectiv;
- din contradicţia între conţinutul mesajelor verbale şi a celor non verbale.
Comunicarea sistematic disonantă din familie duce la stres, depresii, în final la tendinţa
membrilor ei de a se sustrage situaţiei presante.
Cerinţele contradictorii manifestate în comportamente foarte concrete sau în aşteptări
mai abstracte de rol sunt prezente atât în familiile integrative (centripete) şi în cele centrifuge.
În situaţii problematice care pot fi generate de mutarea familiei în altă localitate, moartea
unei rude apropiate, îmbolnăvirea gravă a unui membru, decăderea economică datorată şomajului sau
falimentului, reconstituirea familiei ş.a. se produce un amestec de dificultăţi emoţionale şi sociale,
mecanisme psihice care duc la suprasolicitarea rolului de părinte, mai ales de mamă.
În cazul familiilor integrative:

37
- legăturile emoţionale dintre membri sunt foarte puternice iar contactul afectiv cu lumea
exterioară este redus;
- presiunile asupra copilului devin mari datorită izolării respectivei familii şi obsesiei
părinţilor de a păstra cu orice preţ „armonia” în interiorul familiei, precum şi intimitatea ei
emoţională;
- părinţii fac front comun în ciuda frustrărilor reciproce;
- tatăl are relaţii dictatoriale cu copilul, relaţii pe care el le înţelege ca expresii ale dragostei.;
- mama proiectează asupra copilului temerile ei cu privire la lumea din afară;
- copilul are tendinţe sporadice de a scăpa de presiunile emoţionale din familie.

În cazul familiei centrifuge :


- relaţiile de familie fac parte dintr-o reţea mai largă de rudenie sau socială;
- disipareai în afară a sentimentelor şi comportamentelor membrilor săi o afectează mai ales pe mamă.
Ea îşi vede subminat rolul de soţie şi mamă autoritară. În loc să-şi asume respectiva condiţie, ea îşi
proiectează involuntar insatisfacţiile asupra copilului transmiţându-le în afara familiei;
- Tatăl se refugiază în muncă şi relaţii sociale.

2. Teoria presiunii de reţea – afirmă mai precis reglarea rolurilor în familie


E.Bott (1971) susţine că rolurile de soţ şi soţie sunt strâns corelate cu faptul dacă unul
sau ambii soţi au legătură cu reţeaua socială (rude, prieteni, vecini, colegi) extrafamilială şi cu natura
acestor legături şi anume:
- dacă soţii sunt puternic integraţi în reţea iar aceasta este densă (similarităţile şi
legăturile sunt puternice, atunci rolurile celor doi soţi sunt discriminative şi ierarhizate);
- cu cât reţeaua este mai densă, dar integrarea soţilor în ea mai slabă, rolurile masculine
şi feminine sunt mai puţin segregate şi ierarhizate.
Aceste consecinţe se explică prin presiunea culturală. Ex: o reţea mai slabă, non densă
creează resursele unor roluri mai egalitare.
Predicţiile teoretice ale acestei abordări au fost confirmate de exodul familiilor din
mediul rural în urban.
La explicarea presiunii reţelei asupra tipurilor de roluri există şi alte alternative. Una
dintre ele: atât densitatea reţelei cât şi rolurile sunt determinate şi de alţi factori. Unul dintre aceştia
este angajarea femeii în activităţi extracasnice.

38
Chiar dacă rămânem la relaţia cauzală, densitatea reţelei - segregarea sau nesegregarea
rolurilor , sensul presiunii este determinat de valorile caracteristice acestuia. Putem avea o reţea foarte
densă în care se practică complementaritatea şi egalitatea în jucarea rolurilor.

3. O situaţie relativ nouă dar în continuă extensie este familia cu dublă carieră. Robert şi
Rhona Rapaport (1973) şi-au pus problema în ce măsură acest tip de configuraţie găseşte modalităţi de
a împăca exigenţele câmpului profesional cu cele ale câmpului domestic. La întrebarea : ce fel de
compromisuri şi strategii trebuie să adopte soţii şi cum să ajungă la o colaborare cât mai eficientă,
vom răspunde în subparagraful „Profesia şi viaţa casnică”

4. Abordarea microeconomică a rolurilor din familie , caracteristici:


- pune accentul pe importanţa statutului economic al grupului domestic (averea,
veniturile);
- încercă să descrie şi să explice aşteptările şi comportamentele de rol cu ajutorul
unor variabile economice şi după modelul comportamentului economic, adică în termenii
maximizării beneficiului material sau psihospiritual;
- în acest context paradigmatic, segregarea rolurilor este în funcţie de diferenţa de
investiţie de capital dintre cei doi soţi în capitalul marital comun, capitalul personal investit
depinzând de variabile precum averea prealabilă, salariul şi alte venituri, şcolaritatea.
B. Lemennicier (1988) a construit un tablou al comportamentelor de rol în familie. A
introdus două variabile economice şi mai multe variabile socio-demografice. Cele economice sunt:
- raporturile veniturilor de oportunitate ;
- raportul de dotare în capital uman;
Calculând contribuţia fiecărei variabile la timpul alocat treburilor profesionale şi
celor casnice, autorul găseşte că cele două variabile economice dau seama tot atât de bine, dacă nu
mai bine decât explicaţiile psihosociale de diferenţele de roluri conjugale şi stabilitatea maritală.
J. Kellerhals (1987) ataşează dimensiunii economice una culturală în înţelegerea
strategiilor de rol : o normă considerată cultural dezirabilă este menţinerea unei dinstanţe
economice între soţi.

5. Teoria echităţii aplicată rolurilor conjugale se întemeiază pe următoarea idee::


căsnicia este o continuă negociere de roluri.

39
Structurarea şi dinamica rolurilor se face după principiul echităţii. Chiar dacă nu la modul riguros
cantitativ, membrii familiei, cu deosebire soţii, estimează, fiecare în parte, raportul dintre
costurile şi beneficiile sale pe de o parte, costurile şi beneficiile partenerului pe de altă parte.
Echitatea se exprimă astfel:
Bx By
=
Cx Cy

Când unul sau ambii parteneri constată că nu există egalitate în respectivul raport vor
adopta diferite strategii pentru a rezolva inegalitatea. Soluţiile sunt comportamentale sau
psihologice.
Teoria echităţii şi negocierii de roluri susţine că evaluarea vieţii de familie ca inechitabilă
(cronic) este factorul de prim ordin în ruptura conjugală

4.1.4. Complementaritate şi conflict de rol. Mişcarea feministă

Imaginea familiei ca un tot armonic, în care se modelează personalitatea membrilor prin


interacţiuni pozitive, este destul de idilică. Nici abordările care pun accentul pe calculul intereselor
pragmatice, pe conflict nu reflectă concret viaţa cotidiană a familiei obişnuite. Cele mai multe
familii sunt în zona centrală a intervalului armonie-conflict.
În societăţile tradiţionale stabilitatea era dată de puternica diferenţiere şi
complementaritate a rolurilor de bărbat şi femeie.
T .Parsons consideră că şi pentru societăţile industriale complementaritatea
rolurilor este ceva pozitiv, funcţional.
Susţinătorii teoriei conflictului spun că deşi în formula modernă de familie e mai multă
egalitate, complementaritatea este în favoarea bărbatului.
După anii ’60 ai secolului trecut are loc intrarea masivă a femeilor în câmpul muncii. În
acest context s-a revigorat mişcarea feministă care milita pentru:
- consolidarea statutului politic, profesional şi cultural al femeii în societate;
- reconsiderarea statutului şi rolului ei în familie.
Multe femei văd în complementaritatea de tip tradiţional a rolurilor o mare inechitate şi
o sursă de situaţii conflictuale.
Complementaritatea modernă pretinde ca ambii soţi să se implice eficient în viaţa
concretă a familiei.
Majoritatea specialiştilor în ştiinţe socioumane sunt profeminişti, unii considerând că
modelul tradiţional de complementaritate este costisitor şi pentru bărbaţi.
40
4.2 Distribuţia sarcinilor domestice. De la ideologie la fapte
Tipul de sarcini domestice, cantitatea şi distribuţia lor între femeie şi bărbat într-un
anumit context sociocultural sunt determinate de:
A.1. Rezidenţa familiei: urban / mare, mijlociu, mic; rural / central, periferic (cătune sau
locuinţe izolate) şi şansele ocupaţionale oferite de acestea.
2. Calitatea locuirii :
- spaţiul locativ: casă sau bloc, suprafaţă / membru de familie;
- accesul la utilităţi publice: curent electric, apă curentă, gaz metan, canalizare etc.;
- gradul de dotare cu aparatură electrocasnică şi nivelul de performanţă al acesteia;
- măsura în care pot fi utilizate materiale eficiente de curăţenie şi îngrijire a
gospodăriei şi a persoanelor care o locuiesc.
B.1. Statutul socioprofesional al soţului şi soţiei, resursele de schimbare ale acestora
corelat cu nivelul de şcolaritate.
2. Talia familiei : numărul de copii şi vârsta acestora(prezenţa copiilor creşte
substanţial cantitatea de munca domestică necesară dar, în funcţie de vârstă, ei pot să şi ajute).
3. Posibilitatea de a apela în gospodărie la rude, prieteni, personal plătit.
C. Caracteristicile ideologiei de gen: dacă aceasta este:
- tradiţională sau non tradiţională;
- cum operează aceasta la nivel individual, spaţio – cultural, instituţional;
- dacă este vorba de preferinţe, deziderate asupra modului „ cum ar trebui să stea
lucrurile”, sau de obişnuinţe internalizate în măsură diferită la fiecare dintre nivele.
D. Categoriile semnificative de activităţi (munci) domestice, complexitatea şi durata lor/
zi, săptămână, lună specifice fiecărei gospodării.
1. Îngrijirea copiilor, vârstnicilor, bolnavilor şi posibilităţile de externalizare a
acestor activităţi.
2. Muncile domestice de bază: curăţenie, gătirea mesei, spălatul hainelor, etc.
3. Munca de consumator: transformarea anumitor bunuri în bunuri de folosinţă
(cumpărăturile). Cât de dezvoltate sunt firmele care vând produse finite gata pentru consum sau
semifabricate care cer din partea consumatorului anumite activităţi pentru a le folosi; care tipuri de
familii şi cât apelează la acest gen de produse.
4. Producţia de subzistenţă: activităţi agricole şi de manufactură la domiciliu.
5. Îngrijirea casei: decorare, reparaţii, grădinărit, îngrijirea maşinii.

41
6. Studiul (învăţatul creşte în importanţă datorită politicilor publice care vizează
învăţarea continuă.
7. Activitatea indivizilor de căutare a unui loc de muncă.
8. Naveta sau deplasările legate de locul de muncă ( după Paul- Tudor Hărăguş în vol.
colectiv. Coord P. Iluţ 2007).

4.2.1. Profesia şi viaţa casnică


Pentru existenţa umană, pentru reproducerea şi ascensiunea socială în ordinea culturii
şi civilizaţiei (materiale şi spirituale) este la fel de importantă activitatea productivă care are loc în
câmpul economiei şi aceea desfăşurată în context domestic.
Estimări recente arată că numărul de ore dedicat sarcinilor domestice îl egalează pe cel al
orelor pentru activităţi productive plătite. Totuşi, sarcinile domestice sunt trivializate de simţul
comun şi sunt considerate „responsabilitatea femeii”.
În ce măsură dezvoltările din afara familiei specifice modernităţii târzii, precum influxul
de femei tot mai calificate în munca plătită, influenţează modul în care familia este construită şi
funcţionează. Acesta este unul din subiectele predilecte ale cercetărilor actuale.
Studiile occidentale demonstrează că familiile devin mai puţin patriarhale iar rolurile
conjugale mult mai fluide decât în trecutul apropiat. În acelaşi timp există puţine evidenţe ale unei
schimbări semnificative în distribuţia sarcinilor domestice: femeile continuă să îndeplinească cea
mai mare parte (2/3) din treburile casnice.
Distanţa dintre ideologia unei distribuiri mai apropiate de egalitate a rolurilor în grupul
domestic ca urmare a angajării femeilor în câmpul productiv şi fapte a fost şi este încă foarte mare
în fostele ţări socialiste. Dar până în 1990, cel puţin în ţara noastră, nu s-au făcut cercetări în
această problemă.
Măsurarea sarcinilor domestice nu este o misiune uşoară: faptul că, mai ales sarcinile de
bază (pct. 2 din D) sunt atât de răspândite în lume şi de repetitive ne face să le ignorăm. În general
în studii se folosesc două moduri de măsurare: absolut (cantitatea de timp – ore /zi, săptămână)
sau relativ (se calculează cantitatea totală de muncă dintr-o gospodărie şi se raportează la
contribuţia fiecărui partener la aceasta).
În ţările occidentale, începând cu deceniul 8 al secolului trecut s-au făcut anchete
minuţioase asupra distribuţiilor sarcinilor domestice.
A. Michel(1974) a constatat în Franţa o corelaţie moderată între activitatea
profesională feminină şi participarea mai aproape de egalitate a soţului şi a soţiei la diverse

42
activităţi. Calculând un scor global a mai multor treburi domestice a găsit ca, indiferent de
profesie, femeile participă în mai mare măsură la efectuarea acestui gen de activităţi şi că
diferenţele dintre femeia casnică şi cea cu serviciu sunt relativ mici, mai ales la femeile
muncitoare.
Dintr-o anchetă efectuată în 1978 tot în Franţa pe un eşantion de 1300 de cupluri
familiale având copii cu vârste cuprinse între 7-11 ani, 37% dintre femei aveau serviciu de tip
integral, a rezultat: în 82% dintre familii mama pregăteşte masa şi numai 2% tatăl; la îngrijirea
copiilor bolnavi în 81% dintre cazuri participă mama, în 1% tatăl; în jocul cu copii 15% tatăl şi
21% mama. Cercetarea a relevat şi o pronunţată reproducere socială a segregării rolurilor
domestice.
În anul 2000 aproape 63% dintre femeile din 8 ţări ale U. E şi din trei ţări
candidate (Estonia, Ungaria, Polonia) dedicau cel puţin o oră pe zi treburilor casnice; la bărbaţii
din aceleaşi ţări procentul este doar de 12%. Media participării la îngrijirea copiilor în cele 11 ţări
europene era următoarea: 41% dintre femei alocă o oră şi peste, iar dintre bărbaţi, puţin peste 23%
fac acelaşi lucru.
Cel mai mult în îngrijirea copiilor sunt implicate femeile din Estonia şi cel mai
puţin bărbaţii din Grecia (după Paul – Teodor Hărăguş, studiul menţionat anterior.).
Femeile care lucrează sunt obligate să comprime timpul afectat altor activităţi
pentru a se concentra asupra îngrijirii copiilor. Cercetări mai recente întreprinse în ţara noastră
arată că situaţia s-a schimbat în bine, pentru femei în general, dar în familiile sărace condiţia
soţiilor, cu atât mai mult a femeilor singure cu copii continuă să fie foarte grea.
O situaţie tot mai des întâlnită în ţara noastră, mai ales în mediul urban este
familia cu dublă carieră în care atât soţul cât şi soţia au slujbe ce presupun înaltă calificare şi nivel
de responsabilitate comparabil. Pentru a ajunge la o colaborare cât mai eficientă cei doi parteneri
angajaţi într-o asemenea încercare trebuie să ţină seama de următoarele aspecte:
1. Beneficiile obţinute într-o astfel de formulă familială sunt câştigate cu preţul
supraîncărcării de rol (sarcini profesionale şi domestice), ceea ce presupune renunţarea la unele
activităţi care par mai puţin importante.
2. Situaţia de dublă carieră implică rezolvarea unor dileme privitoare la
schimbarea ideologiei, a mentalităţii : care norme să fie reţinute şi care înlăturate. Atitudinea faţă
de femeia care lucrează în afara gospodăriei (şi nu face o muncă oarecare, ci una care presupune
înaltă competenţă şi creativitate), este una dintre normele în dispută.

43
3. Menţinerea identităţii personale. Dacă bărbatul şi femeia ar exercita acelaşi
rol, (ceea ce nu este posibil deoarece numai femeia poate duce sarcina şi naşte), s-ar ajunge la
depersonalizarea fiecăruia dintre ei.
4. Relevanţa rolurilor şi a ciclurilor de rol: deoarece soţul şi soţia sunt angajaţi
concomitent în trei sisteme de roluri (sistemul profesional al unuia, sistemul profesional al celuilalt
şi sistemul familial al amândurora), sunt greu de îndeplinit la cote onorabile exigenţele
(aşteptările) de rol. O modalitate de a le împăca este cedarea unei părţi din fiecare dintre aceste
roluri. O altă strategie este aceea de a considera în diferite etape ale vieţii familiale rolul
profesional mai mult sau mai puţin relevant faţă de cel familial. În ce moment al ciclului conjugal
şi care dintre cei doi soţi va face acest lucru este o problemă de evaluare a costurilor şi
beneficiilor.
Referindu-se la cercetările privind participarea la treburile casnice P. Iluţ (2005)
observă că este greu să surprindem prin cercetări pe bază de anchete şi sondaje comportamentul
efectiv al bărbaţilor şi femeilor în spaţiul domestic, fiindcă ceea ce obţinem noi în fond sunt
declaraţiile subiecţilor. Totuşi, mai cu seamă în societăţile tradiţionale şi în mai mare măsură în
cele în tranziţie, unde compartimentarea severă de roluri este ceva firesc, putem admite un grad
mare de realism în răspunsurile oferite. De multe ori însă întrebările din chestionare se referă la
reprezentările populaţiei despre această chestiune şi nu la comportamente.

4.2.2. Organizarea bugetului familial


Analiza bugetelor familiilor a preocupat pe analiştii vieţii economico-sociale încă din sec.
al XIX-lea. Statisticianul Ernest Engel a formulat în jurul anului 1835 două ipoteze:
1.Dintre toate variabilele care influenţează comportamentul consumatorilor, venitul este
factorul cel mai important.
2. Cu cât o familie este mai săracă ,cu atât afectează o parte mai mare din buget hranei şi
mijloacelor de subzistenta in general.
Aceste ipoteze au si azi o mare valabilitate mai ales in ţările care îşi restructurează
economia. Mijloacele de subzistenţă(hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, etc.) nu sunt ceva fix şi
absolut, ci sunt definite sociocultural.
Din perspectivă sociologică interesează modurile de organizare a bugetului de familie.
Intrările (veniturile) şi ieşirile(cheltuielile) sunt determinate de următorii factori consideraţi
relevanţi:

44
- statutul socioprofesional al familiilor (patroni, cadre superioare, artizani şi mici comercianţi, cadre
medii şi funcţionari, fermieri, muncitori, ţărani, etc. ;)
- faptul că dacă soţia lucrează sau nu;
- existenţa copiilor si numărul lor in familie;
- tipul de întreprindere, firmă sau instituţie unde lucrează soţul / soţia (sigure şi prospere sau nu, cum
se plăteşte salariul - săptămânal, lunar sau în alte forme, dacă sunt de stat sau private);
- atitudinea faţă de familie;
- dacă familia se conduce după valorile tradiţionale sau cele moderne;
- factorii de specific cultural.
De aceşti factori depinde:
- cine gestionează bugetul;
- cum este el alocat pe persoane şi în timp;
- raportul dintre cheltuielile zilnice, lunare şi cheltuielile mari;
- politica de economisire a veniturilor.
Cel puţin în cultura europeană bazată pe munca salariată gestionarea bugetului familial
cădea în mare parte în sarcina femeii. Modelul de organizare a bugetului în familia muncitorească din
Europa industrializată era următorul: indiferent dacă soţia lucra sau nu, soţul îi dădea salariul din care
reţinea banii de buzunar. Soţia administra bugetul, iar cheltuielile mari erau hotărâte împreună de cei
doi soţi.
În mediul urban din Transilvania a funcţionat o variantă apropiată de modelul de mai sus.
În mediul rural, atât pentru cheltuielile obişnuite, cât şi pentru cele mari predomină soţul în
administrarea bugetului. În ultimii ani, atât în mediul urban cât şi în cel rural s-a produs o apropiere a
ponderii bărbat - femeie în organizarea bugetului.
Un element în ascensiune este participarea copiilor la administrarea bugetului propriu.
Abordările cu tentă economică mizează mai ales pe analiza relaţiilor dintre diferite tipuri
de bugete familiale (monetar, de timp personal, timp liber) şi diferite tipuri de capital marital (monetar
şi nemonetar).
Tot mai mulţi economişti şi sociologi iau în considerare şi transmiterea patrimoniului
familial, interesându-se de rolul acestuia în crearea şi reproducerea inegalităţilor sociale, de relaţia
dintre legiferările privind diferitele modalităţi de moştenire şi mentalitatea cotidiană.

4.2.3. Puterea şi luarea de decizii în familie

45
Grupul domestic trebuie să ia permanent decizii în legătură cu variantele optime pentru
maximizarea bunăstării sale. Când familia este formată dintr-o singură persoană deciziile sunt uşor de
luat. În familiile obişnuite trebuie să se ia decizii care privesc întregul grup.
Deciziile privind grupul familial cunosc două forme principale:
- democratice (colective) determinate de emanciparea economică şi socială a femeii ca şi de
necesitatea participării copiilor la actul decizional;
- autoritar – dictatoriale, asociate cu puterea tatălui în familie (el deţine şi mijloacele economice de
constrângere). Această formulă este costisitoare şi nu a funcţionat perfect nici în cele mai drastice
modele patriarhale.
În luarea de decizii colective intervine dificultatea armonizării intereselor (preferinţelor).
Dacă preferinţele sunt aceleaşi luarea de decizii este aproape o formalitate. Asemenea situaţii sunt însă
excepţionale şi, pe o perioadă mai lungă de timp, practic imposibile.
Preferinţele fiind diferite este nevoie de negocierea acestora şi de găsirea modalităţilor de a
le satisface la un nivel maxim posibil. Familiile adoptă strategii spontane de acest gen pe baza unui
contract implicit între cei doi soţi. Aceasta înseamnă că partenerii se înţeleg tacit asupra unei reguli de
a obţine şi păstra maximum de beneficiu posibil şi să micşoreze conflictele de decizii implicate în
preferinţe divergente.
Este foarte important acordul tacit dintre soţi de aşi delega unul altuia autoritatea
decizională. Autoritatea prin delegare este democratică şi variază în funcţie de:
- sarcinile de rezolvat;
- etapa în care se află ciclul vieţii de familie;
- competenţele fiecărui partener.
Cercetând repartiţia autorităţii în decizii la peste 5200 de cupluri conjugale franceze, M.
Glaude şi F de Singley (1986) au constat că în diverse formule în 80% dintre cazuri este prezentă
cooperarea decizională, iar dintre acestea 55% practică explicit delegarea de autoritate.
Înscriindu-se în configuraţii sociale mai largi aduse de economia de piaţă, realitatea
familială din România va evolua probabil spre modele de acest fel. Aceasta depinde însă de evoluţia
economiei româneşti în context european.
Dependenţa stilului decizional din familie, de caracteristicile dezvoltării macroeconomice
s-a verificat imediat după 1990. Şomajul masiv, mai ales în rândul bărbaţilor, a produs tulburări
relevante: a scăzut într-un fel dominaţia bărbatului, dar această situaţie nu a dus la un mai mare
egalitarism, ci, mai ales la frustrări şi agresivitate.

46
4.2.4. Planificarea familială
Este un domeniu tot mai important al luării de decizii în cuplul conjugal. Planificarea
familială se referă la: decizia de a avea sau nu copii, numărul lor, intervalul protogenetic şi
intergenetic.
Respectivele decizii sunt determinate de raportul pe care-l percepe cuplul între costurile şi
beneficiile purtării sarcinii, naşterii, creşterii şi educării copiilor, ajutorul la boală şi bătrâneţe.
Percepţia indivizilor are un înalt grad de realism privitor la piaţa forţei de muncă, costul
educaţional, mai ales, şi situaţia generală a unor instituţii.
Cu cât o ţară este mai dezvoltată economic cu atât natalitatea e mai scăzută, iar in interiorul
fiecărei ţări se înregistrează o corelaţie puternic negativă dintre gradul de şcolaritate al părinţilor şi
numărul de copii. Aceasta se întâmplă datorită faptului că dezvoltarea economică şi gradul înalt de
şcolaritate, presupun o altă calitate dorită pentru copil, în speţă pe linie educaţională.
Profesionalizarea mai înaltă asigură o valoare mai mare pe piaţa muncii şi o reuşită mai bună în viaţă.
Beneficiile familiilor cu mai mulţi copii sunt mai mici decât în trecut deoarece:
- diferite instituţii şi legi au substituit avantajele date de prezenţa mai multor urmaşi, este vorba de
protecţia vârstnicilor prin pensii şi existenta unor servicii specializate pentru aceştia;
- dacă o femeie, graţie salariului pe care îl are şi subvenţiilor de la stat, este capabilă să-şi crească
singură un copil, de ce să se căsătorească şi să aibă eventual mai mulţi copii;
- facilitatea divorţului sporeşte riscul ruperii căsătoriei şi face cuplul mai rezervat în legătură cu mai
mulţi copii;
- interdicţia legală a muncii copiilor până la 16 ani şi obligativitatea şcolii până la un anumit nivel
micşorează de asemenea beneficiile părinţilor de pe urma copiilor;
- dacă pe piaţa forţei de muncă în societăţile dezvoltate nu există diferenţă legală dintre bărbat şi
femeie de ce părinţii să mai aibă un copil cu speranţa că va fi băiat.
În tendinţa actuală a cuplurilor de a avea copii contează mai ales creşterea costurilor
implicate şi anume:
- perioada alocată menţinerii sarcinii, naşterii, creşterii copilului, costă ca timp în sine dar şi ca bani
(presupune întreruperea sau reducerea drastică a muncii);
- calitatea superioară dorită pentru copil şi costurile mari care le presupune. Aceasta explică de ce
femeile cu un nivel profesional înalt sunt mult mai atente cu metodele contraceptive şi dau naştere
unui număr foarte mic de copii nedoriţi.

47
Planificarea intervalului protogenetic (intervalul până la naşterea primului copil) şi a celui
intergenetic (distanţa în timp între naşteri) este şi ea influenţată de evaluarea raportului costuri –
beneficii. Cercetările efectuate în ţara noastră au evidenţiat:
- corelaţia pronunţat negativă dintre numărul de copii (doriţi şi efectivi ) şi şcolaritatea mamei;
- o diferenţă accentuată dintre mediul urban (preferinţa pentru unu - doi copii) şi mediul rural (doi -
trei);
- este previzibilă sporirea considerabilă a numărului de copii născuţi în afara cuplului conjugal;
- este în creştere numărul femeilor, mai ales a celor cu pregătire superioară, care decid să nu aibă
copii;

4.3. Satisfacţia în viaţa familială

Evaluarea gradului de satisfacţie familială se face prin:


- indicatori obiectivi – sunt cei referitori la actele de violenţă, certuri, tentative de divorţ şi divorţ,
starea precară a sănătăţii mintale. Aceşti indicatori ne spun mai mult despre insatisfacţie şi o spun
indirect;
- indicatori ai subiectivităţii – satisfacţia şi fericirea sunt realităţi pur subiective la care avem acces
doar prin mijlocirea declaraţilor indivizilor. Interpretarea acestor indicatori trebuie să ţină seama de
posibilele distorsiuni, mai ales de efectul dezirabilităţii sociale.

4.3.1. Diferenţieri marcante


Studiile au evidenţiat deosebiri pe planul confortului psihic şi al satisfacţiei în cuplurile
maritale între :
- bărbaţi şi femei : indiferent dacă lucrează sau nu, pentru femei contează mai mult decât pentru
bărbaţi reuşita în căsnicie;
- între soţiile care lucrează şi cele casnice:
 femeile necăsătorite şi cele căsătorite care au un loc de muncă sunt fizic şi psihic mai
sănătoase decât cele casnice;
 bărbaţii căsătoriţi (în principiu cu serviciu) apar mai sănătoşi decât cei necăsătoriţi;

48
 femeile de vârstă mijlocie căsătorite dar casnice suferă în mai mare măsură de depresii decât
bărbaţii de aceeaşi vârstă;
 femeile de vârstă mijlocie, necăsătorite sau care lucrează nu prezintă diferenţe în gradul de
depresie faţă de bărbaţi.
Explicaţii:
 bărbaţii şi femeile căsătorite care lucrează au două grupuri de suport: familia şi serviciul; dacă
intervin probleme într-un spaţiu sunt compensate în celălalt;
 femeile casnice au un statut social mai scăzut, chiar în faţa propriului grup familial.
- pe parcursul ciclului familial : naşterea primului copil, perioada 6-14 ani a copilului(copiilor) stadiul
adolescentin al acestora aduc dificultăţi şi tulburări emoţionale, crize intraconjugale şi
intergeneraţionale;
- în funcţiile de categoriile socioprofesionale : în cazul multor familii, distribuite neuniform pe
categorii şi clase sociale, modelul familiei ca unitate pragmatic instrumentală cu funcţii prozaice
(sex, buget, reproducere biologică), este pregnant. De aceea problema satisfacţiei şi a fericirii
familiale are semnificaţii diferite pentru diverse categorii socioprofesionale şi subcategorii ale
acestora;
- în funcţie de capacitatea indivizilor de a se adapta la viaţa de familist şi la responsabilităţile pe care
aceasta le presupune distingem:
 indivizi greu adaptabili, înclinaţi spre o viaţă boemă şi dezordonată, care se căsătoresc mai
greu, rezistă mai puţin în mariaj şi divorţează mai repede;
 indivizi bine adaptaţi şi echilibraţi, cu o bună sănătate fizică şi mentală, capabili să se
adapteze la viaţa de familist.
S-a demonstrat că aproximativ 50% din diferenţa de bunăstare fizică şi mentală se
datorează mariajului în sine care pare a fi cel mai bun predictor a fericirii ca adult, dacă este un
mariaj fericit.

4.3.2. Factorii reuşitei şi nereuşitei familiale.


Sindromul incapacităţii de convieţuire normală
O cercetare făcută de P. Iluţ şi G. Cordoş în anii 1984-1985 a avut în vedere şi percepţia
cuplurilor conjugale referitoare la sursele satisfacţiei şi insatisfacţiei maritale. A rezultat că
motivele tensiunilor grave şi apoi ale disocierii (de fapt sau de drept) a familiei sunt strâns legate
între ele, formând un gen de sindrom al incapacităţii de convieţuire normală.

49
În viziunea subiecţilor – femei în centrul acestui sindrom ar sta lipsa sentimentelor de
dragoste. Acest fapt este mai degrabă un efect al altor cauze şi nu o variabilă independentă. În
incriminările făcute de femei când se referă la bărbaţi sindromul are în centru, ca factor mai
specific consumul excesiv de alcool care aduce: cheltuirea banilor, distribuirea inechitabilă a
sarcinilor domestice, gelozia nejustificată, violenţă.
În viziunea subiecţilor bărbaţi nucleul sindromului îl constituie relaţiile extraconjugale care
atrag după ele neglijarea familiei şi raporturi încordate cu familia de provenienţă. Situaţia poate fi
şi inversă, în special infidelitatea din partea bărbaţilor.
Cele două nuclee principale ale sindromului sunt în relaţie cauzală: alcoolismul bărbatului
duce la infidelitatea soţiei sau descoperirea infidelităţii duce la, sau accentuează, consumul de
alcool.
Constelaţia de factori a reuşitei familiale - câteva observaţii preliminare:
 este mult mai greu de circumscris
 nu există simetrie între factorii care conduc la tensiuni grave în familie şi cei ce
asigură reuşita. De exemplu consumul exagerat de alcool duce aproape cu
necesitate la neînţelegeri grave, dar absenţa lui nu înseamnă automat reuşita în
familie;
 condiţia erotico – sexuală este „mai simetrică „ : nepotrivirea duce direct sau
indirect la tensiuni, iar satisfacţia pe acest plan este un factor important al reuşitei.
Dar însăşi potrivirea erotico – sexuală este influenţată de factori de natură cultural
axiologică.
În clasamentul factorilor de care depinde o viaţă de familie reuşită figurează :
- sinceritatea şi respectul reciproc; este o condiţie dar şi un efect. Există strânsă legătură între
potrivirea sexuală şi fidelitate, între fidelitate, respect şi sinceritate;
- un anumit confort material şi social;
- o anumită consensualitate cultural – axiologică;
- cunoaşterea profundă reciprocă înainte de căsătorie;
- absenţa factorilor tensionali care formează sindromul incapacităţii de convieţuire normală.
În Barometrul de gen, 2000, atât pentru sursele reuşitei cât şi a nereuşitei pe primele locuri
apar motive ca: „banii”, „locuinţa”, „relaţiile cu copiii”.
C. Rusbult şi colaboratorii(1987), au elaborat un model al reacţiilor la insatisfacţie, valabil
şi pentru relaţiile maritale:

50
1. Verbalizarea pozitivă – are loc atunci când persoana în cauză defineşte şi exprimă verbal
problema, caută ajutor, încearcă să se schimbe pe sine, să – şi influenţeze partenerul, pe scurt, să
îmbunătăţească relaţia cu celălalt.
2. Loialitatea – este un mod pasiv dar optimist de a aştepta să se îmbunătăţească situaţia de
la sine. Este caracteristică indivizilor care consideră că neînţelegerile nu sunt grave, nu trăiesc
insatisfacţia la cote înalte şi nu prea văd alte variante.
3. Neglijarea – este tot o aşteptare pasivă dar neînsoţită de speranţa de mai bine ci de
gândul că relaţia tot se va sfârşi odată şi odată. Persoana cu această atitudine îşi ignoră partenerul,
refuză să discute problemele, chiar se poartă urât cu el.
4. Ieşirea fermă din relaţia de cuplu - se realizează prin intentarea divorţului sau
comportamente substitutive sau adiacente acestuia: părăsirea domiciliului comun, şicanarea,
agresarea continuă a partenerului (după P. Iluţ, (2005) p. 152).
Neînţelegerile grave din familie, nerezolvarea lor însoţită de insatisfacţii cronice sau
episoade emoţionale tulburătoare, conduc, în cele din urmă la disoluţia cuplului.

4.4. Ciclul vieţii familiale


Un traseu complet al indivizilor în societatea contemporană referitor la căsătorie şi familie
ar fi: întâlnirea (a face cunoştinţă), perioada de curte, coabitarea premaritală, căsătoria, divorţul,
recăsătoria, văduvia. Această traiectorie este urmată de tot mai multe persoane. Totuşi, cei mai
mulţi traversează doar unele etape.
Ciclul familial propriu – zis, de la oficializarea căsătoriei până la văduvie, cuprinde
următoarele opt stadii: 1. începutul vieţii de familie; 2. apariţia copiilor; 3. familia cu copii
preşcolari; 4. familia cu şcolari mici; 5. familia cu adolescenţi; 6. familia ca centru de lansare,
când copii încep să-şi părăsească familia plecând la şcoli superioare, căsătorindu-se, angajându-se
şi stabilindu-şi propria rezidenţă; 7. familia de vârstă mijlocie caracterizată de perioada în care toţi
copii au plecat rămânând cei doi soţi. Este cunoscută ca stadiu de cuib – gol.; 8. familia în vârstă
unde fenomenele proeminente sunt pensionarea şi văduvia.
Fiecare stadiu are atribute şi probleme specifice.
O perioadă distinctă este a cuplului care nu are deocamdată copii. Pentru cei care nu au
convieţuit împreună înainte de căsătorie este o perioadă de cunoaştere şi adaptare reciprocă. Se
continuă şi uneori se amplifică dragostea romantică. Au mai mult timp liber, reţeaua de prieteni e

51
mai densă, ieşirile în locuri publice şi petreceri mai numeroase dar şi puseurile de gelozie mai
frecvente. Faptul că familia nu are copii face viaţa mai uşoară, posibilitatea despărţirii mai mică.
Primul copil afectează profund relaţia partenerilor conjugali. Mama trebuie să întrerupă o
perioadă şcoala sau slujba. Viaţa ei se concentrează în jurul copilului. Rolul de mamă implică
sarcini la care tânăra soţie face faţă cu mai mult sau mai puţin succes. Proaspătului tată venirea pe
lume a copilului îi satisface orgoliul parental şi patronimic, dar acum are în copil un concurent la
timpul şi afecţiunea soţiei.
Copilul produce o nouă situaţie. Aceasta poate aduce transformări radicale în relaţiile
dintre parteneri şi stingerea marii iubiri aceştia ajungând chiar să se urască. Aceste transformări se
datorează faptului că parametrii situaţionali răspund de 70% din variabilitatea reacţiilor
comportamentului deschis şi numai 30% pot fi puse pe seama trăsăturilor de personalitate.
În familiile cu mai mulţi copii apar probleme noi legate de relaţiile dintre fraţi şi / sau
surori, de competiţia pentru a obţine cât mai mult de la părinţi, de afecţiunea discriminatorie (reală
sau doar percepută a acestora).
Prezenţa preadolescenţilor şi adolescenţilor în familie aduce un evantai de dificultăţi,
afectează relaţiile părinţi – copii, dar şi relaţiile soţ – soţie, în special privitor la cât de toleranţi sau
de severi trebuie să fie faţă de „ieşirile” adolescentine.

Teme de reflecţie

1. Argumentaţi cât adevăr şi cât fals este în stereotipiile sociale de rol de gen

2. Faceţi încadrarea teoretică a comunicării în familie şi definiţi conceptul de „situaţie de cerinţă


dublă contradictorie”.

3. Identificaţi variabilele de care depinde distribuirea sarcinilor domestice într-un anumit context
socioecologice şi cultural

4. Identificaţi constelaţia de factori ai reuşitei familiale.

52
5. care sunt caracteristicile şi problemele specifice etapei revenirii familiei la cuplul conjugal singur
şi stadiului văduviei în România.

CAPITOLUL 5
Divorţialitate, recăsătorie şi alternative nonmaritale

Obiective:
După parcurgerea acestui capitol sper să înţelegeţi:
- evoluţia disoluţiei maritale pe plan mondial şi în România;
- cauzele generale şi factorii explicativi specifici ai creşterii divorţalităţii;
- rolul violenţei domestice în disoluţia maritală;
- etapele disoluţiei maritale;
- consecinţele divorţului asupra diferitelor categorii de actori sociali implicaţi în aceasta;
- recăsătoria şi problemele ei specifice;
- stilurile nonmaritale de viaţă, specificul şi amploarea lor în lume şi în ţara noastră.

Divorţialitate – fenomen demografic ce exprimă intensitatea divorţurilor într-o populaţie


sau în anumite subdiviziuni ale ei. Indicele cel mai cunoscut este rata brută a divorţialităţii.

53
nr .divorturil or .d int r − un .an
Se obţine după formula ×1000
populatia .medie

Nu are valoare expresivă deosebită, dat fiind că raportarea se face la o populaţie mult mai
mare decât cea expusă riscului de divorţ. Acest indice este totuşi utilizat datorită simplităţii sale. Un

nr .divorturil or
alt indice global al divorţialităţii: efectuate într-un an.
nr .casatoriil or

5.1. Divorţialitatea şi cauzele ei


5.1.1. Creşterea disrupţiei conjugale în societatea contemporană
Este necesară distincţia între destrămarea oficială (juridică) şi cea neoficială (informală)
a grupului familial. În multe familii, deşi cei doi soţi nu mai au practic o viaţă comună, ei nu se
despart oficial din pricina copiilor, a exigenţelor angajatorilor privind starea civilă dezirabilă a
angajaţilor, a profesiei sau alte motive.
Putem identifica trei tipuri principale de disoluţiei maritale:
- despărţirea în fapt dar cu locuinţă comună (caz întâlnit mai ales în ţările puţin dezvoltate, unde
locuinţa este o problemă );
- separarea totală (şi în ce priveşte locuinţa) dar fără divorţ (se întâlneşte în ţări dezvoltate unde
locuinţa nu este o problemă, în schimb divorţul şi consecinţele lui prezintă dificultăţi);
- divorţul (despărţirea juridică).
Disrupţiile nondivorţiale :
 sunt mai difuze, greu de circumscris prin date concrete;
 sunt de regulă etape anterioare divorţului;
 deşi acest gen de disrupţii nu se ridică la proporţia divorţurilor, ele au crescut în
societatea modernă faţă de cea tradiţională.
Pentru divorţialitate se constată o considerabilă sporire a ratei acesteia începând din
secolul al XIX-lea, dar mai cu seamă după al II-lea război mondial cu o creştere accentuată până în
zilele noastre. Numărul divorţurilor a crescut în SUA din 1960 astfel:
- în 1960, la 1.500.000 căsătorii au fost aproape 350.000 de divorţuri;
- în 1980, la aproximativ 2.413.000 căsătorii au fost 1.175.000 de divorţuri;
- în 1998 la 2.244.000 căsătorii au fost 1.135.000 de divorţuri.
- Jumătate dintre căsătoriile din ultimii ani din SUA au sfârşit prin divorţ.
După indicatorul număr de divorţuri la 1000 de căsătorii în anul 2000 rata divorţului a
ajuns în Franţa la aproape 40%, în Marea Britanie la peste 40%, în Suedia la peste 50%.

54
În România rata divorţialităţii a crescut după 1948 astfel: în 1955 era de 1,8 ‰, în 1960
de 2 ‰, în 1965 de 1,91‰, după 1975, peste 1,5‰, în 1992 a fost de 1,3 ‰, în 1994 de 1,7‰, în 2002
de 1,5‰.
Aspectele tehnice ale divorţului cad în sarcina dreptului familiei:
 O legislaţie mai severă sau mai permisivă faţă de divorţ afectează rata
divorţialităţii şi are multe consecinţe sociale;
 Importante sunt modalităţile legal definite de divorţ.
În lume sunt comune trei tipuri principale de divorţ:
1. Divorţul sancţiune – când unul sau ambii parteneri sunt culpabilizaţi.
2. Divorţul constatare – Când sentinţa e dată pe baza probelor că cei doi nu mai
convieţuiesc de multă vreme.
3. Divorţul prin consimţământ reciproc – presupune declaraţia ambilor soţi că nu mai vor
să fie împreună.
Tipul de divorţ are implicaţii psihosociale, mai ales dacă există copii.

5.1.2. Cauze generale (macrosociale) ale divorţului.


De ce divorţează atât de mulţi oameni? Explicaţiile cotidiene se intersectează cu cele ale
specialiştilor, dar nu se suprapun.
Sistemul marital contemporan fundat pe nevoi expresive (suport emoţional, afecţiune,
confort psihic) şi mai puţin pe cele instrumentale (economico – productive, instruirea şi
profesionalizarea copiilor, presiunile grupului şi ale familiilor extinse, bisericii) conduc la o mai
mare libertate de dizolvare oficială a cuplurilor carenţate, urmată de alegerea unui nou partener
marital sau de a opta pentru o alternativă nonmaritală de viaţă(concubinaj, familie monoparentală,
singurătate, libertate sexuală).
Cultivarea nevoilor expresive este posibilă datorită schimbărilor macrosociale care au
făcut ca individul sa devină potenţial independent de familie, ceea ce înseamnă că s-au modificat
funcţiile şi natura familiei.
Cauzele majore ale creşterii ratei divorţialităţii sunt:

55
1.Emanciparea economică a femeii – în societatea industrială şi postindustrială soţiile sunt
angajate, au deci venituri ce le oferă o mare independenţă şi nu mai suportă orice de la soţii lor.
Când soţia consideră că „nu mai merge”, despărţirea i se pare o soluţie posibilă.
2. Industrializarea, modernizarea, creşterea nevoii de forţă de muncă în sfera serviciilor au
atras distanţarea dintre habitat şi locul de muncă – posibilitatea pentru parteneri de a întâlni alţi
indivizi şi de a stabili legături de dragoste este acum mult mai mare.
3. Democratizarea şi liberalizarea vieţii sociale de ansamblu – au determinat o mai mare
permisivitate şi în ceea ce priveşte divorţul:
- a scăzut influenţa bisericii şi a religiei;
- legislaţia a devenit mai permisivă;
- s-a micşorat considerabil presiunea normelor şi obiceiurilor tradiţionale;
- schimbarea atitudinii în opinia publică (treptat modelul suferinţei într-o căsnicie
nefericită este înlocuit la scară de masă în societatea modernă urbană, cu cel în care după divorţ se
începe o nouă viaţă). S-a schimbat deci mentalitatea despre divorţ:acesta nu mai este apreciat ca
un eşec, ci ca o soluţie la situaţia critică.
4. Mărirea considerabilă a speranţei de viaţă. Când pentru unul dintre parteneri apare clar,
la o vârstă relativ tânără, că mai departe căsnicia ar fi o povară, el se întreabă de ce să mai sufere
încă mulţi ani.

5.1.3. Violenţa în familie


Faţă de cauzele generale ale divorţului expuse anterior şi de factorii explicativi specifici,
care vor fi analizaţi după, violenţa este o variabilă intermediară. Aceasta cumulează efectele unor
factori sociali şi psihosociali (incompatibilitatea de statut social, cultural, de personalitate şi, la
rândul ei, potenţează disoluţia maritală).
În societăţile tradiţionale şi în familia clasică din interiorul ei, nevasta şi copii reprezintă un
gen de bunuri pe care bărbatul le poate administra şi admonesta fără protecţia comunităţii. Aceasta
intervenea doar în circumstanţe extreme.
Până în anii ‘ 70 nu există cercetări sistematice în domeniu deoarece violenţa în familie nu
era considerată o problemă relevantă.
Studiile americane de debut s-au concentrat asupra variabilelor psihologice, a trăsăturilor
de personalitate şi comportamentale. Cercetări ulterioare au arătat că violenţa familială este un
răspuns complex la anumite condiţii: sărăcia, lipsa de putere geopolitică, promovarea în mass –

56
media a violenţei faţă de femei, ideologia dominaţiei şi agresivităţii masculine. Toţi aceşti factori
„macro” contează foarte mult, dar, mai ales în munca de asistenţă socială sunt imperios operante
variabilele de personalitate şi de context. Aceasta deoarece situaţiile cotidiene şi investigaţiile
empirice au arătat că în aproximativ aceleaşi condiţii sociale oamenii se comportă diferit şi în
privinţa violenţei.

Modele teoretice care încercă să explice violenţa domestică


1. Modelul psihiatric – prezumă ca factori principali ai iniţierii violenţei: tulburări psihice
şi emoţionale, personalitatea dizarmonică, consumul de alcool şi droguri. Este vorba de un
potenţial psihoemoţional favorabil agresivităţii, generat de combinaţia dintre datele biogenetice,
socializarea emoţională defectuoasă şi experienţele traumatizante de viaţă.
2. Modelul ecologic – plasează violenţa domestică în interacţiunile şi evoluţiile din mediul
familial. Acesta, la rândul lui, este puternic marcat de mediul comunitar. Conform acestui model
copilul care nu se potriveşte cu aşteptările părinţilor şi familia supusă unor presiuni economice şi
sociale, care nu are susţinerea comunităţii măresc riscul violenţei dintre soţi şi abuzul faţă de copii.
3. Modelul patriarhal/ autoritar – evidenţiază că prin tradiţie bărbatul era considerat
stăpânul casei, iar comportamentul discreţionar, inclusiv agresarea fizică a celorlalţi membri ai
familiei ,era de la sine înţeles. Dar, autoritatea patriarhală operează, transparent sau mascat, şi în
zilele noastre.
4. Modelul situaţiei sociale – încriminează drept cauze hotărâtoare ale violenţei domestice
două seturi de variabile care împreună duc la violenţă:
- presiunile structurale (venituri mici, şomaj, boală, etc.);
- normele culturale transcrise în zicale cum ar fi „bătaia este ruptă din rai”.
Adulţii şi precumpănitori copiii învaţă să fie agresivi din societate, în general, din mediul
familial încărcat de violenţă, în particular.
5. Modelul resurselor – prezumă că indivizii recurg la violenţă atunci când, dorind
autoritatea şi dominaţia, nu au resurse oficiale(situaţie materială, prestigiu social) pentru a le
obţine sau păstra.
6. Modelul costurilor şi controlului social - enunţă în esenţă că fiinţele umane sunt
înclinate să-i domine pe alţii dar ţin seama de costurile şi riscurile pe care şi le asumă. Când controlul
social este precar, oamenii nu percep costuri personale în ai pune la punct pe ceilalţi prin forţă fizică.
În teritoriul domestic sunt condiţii care contribuie la nefuncţionarea corespunzătoare a acestui control
şi la facilitarea actelor de violenţă din partea bărbaţilor. Este vorba de : inegalitatea de putere fizică şi

57
economică dintre soţi şi dintre părinţi şi copii; caracterul privat al familiei care determină reţinerea
victimelor din a cere ajutor din afară şi stânjeneala celor din afară de a interveni. Probabilitatea
violenţei în familie scade când creşte numărul prietenilor şi a rudelor apropiate ce au legături intense
cu familia. (după P.Iluţ (2005) pg 157-158).
Cele mai multe acte de violenţă au loc între soţi. În general „atacatorii”sunt bărbaţii, la
violenţa cărora tot mai multe femei răspund cu violenţă. În SUA de 10 ori mai multe femei decât
bărbaţi sunt victime ale violenţei soţilor, iubiţilor actuali sau foşti. O femeie din 22 este victimă a
violenţei soţului sau iubitului în fiecare an. Aproape 30% din femeile omorâte, sunt ucise de soţii sau
iubiţii lor.
Dintr-o anchetă naţională făcută la noi rezultă că o soţie din 4 şi un soţ din 3 consideră că
a-l pălmui pe partener este ceva normal sau cel puţin necesar. Unii autori americani, dar nu numai,
consideră îndreptăţită distincţia dintre violenţa normală (îmbrânceala ) şi violenţa abuzivă (pumni
repetaţi, lovituri cu picioarele, folosirea de obiecte contondente ). Cred că nici o formă de violenţă nu
e bună şi normală, uneori violenţa „normală” este preludiul celei abuzive.
Violenţa domestică între parteneri se poate manifesta prin:
- abuz fizic – în orice formă, de la îmbrânceală şi palmă, la bătaie şi omucidere;
- abuz sexual : viol marital, obligarea partenerei să se prostitueze;
- abuz psihic şi emoţional – intimidări, ameninţări, înjurături, umilire continuă în faţa copiilor şi în
public, afişarea ostentativă a armelor, şantajul, izolarea de familie şi prieteni, confiscarea sau
distrugerea obiectelor personale ale victimei, alungarea din locuinţă, controlul corespondenţei şi a
telefonului
- abuz economic – lipsirea de mijloace de subzistenţă, refuzul de a contribui la susţinerea familiei,
împiedicarea femeii să meargă la serviciu, luarea cu forţa a banilor câştigaţi de femeie, lipsirea
femeii de orice control asupra bugetului comun.
Femeile sunt victime ale agresivităţii în toate mediile sociale şi la toate rasele şi etniile,
dar nu în aceeaşi proporţie şi cu aceeaşi intensitate. La femeile cu status socioeconomic scăzut bătăile
sunt mai frecvente şi severe.
Violenţa familială este o cauză directă a divorţului dar şi o variabilă intermediară; ea
cumulează efectele mai multor factori sociali şi psihologici (situaţie materială precară,
incompatibilitate de statut educaţional, consum de alcool, lipsa bunelor sentimente, mentalitate de
dominator ).
Violenţa este rezultatul unor grave neînţelegeri pe care le întreţine şi le amplifică.

58
Opinia publică şi oficialităţile sunt tot mai sensibile şi active în ce priveşte violenţa
domestică. Se recurge tot mai eficient la conjuncţia dintre coerciţia asupra agresorului şi încercarea de
a media conflictul. Poliţiştii, procurorii, judecătorii, conlucrează cu asistenţii sociali, psihologii,
sociologii şi antropologii pentru restrângerea violenţei în familie.

5.1.4. Factorii explicativi specifici (microsociali)


Şi în problematica divorţului sunt răspândite teoriile de nivel microsocial care pornesc de
la interesele, informaţiile şi strategiile actorilor individuali. G. Levinger (1979) prezintă în modelul
explicativ al disrupţiei conjugale cu trei dimensiuni:
- atractivitatea maritală;
- alternativele existente;
- barierele ce împiedică disoluţia.
Factorii şi variabilele specifice pot fi grupate în trei mari clase:
1.Variabilele de ordin premarital:
- nivelul de şcolaritatea contează în sine, dar corelează puternic cu statutul socioeconomic al
individului;
- statutul social al părinţilor şi mediul de provenienţă
- vârsta la căsătorie - cu cât aceasta este mai mică cu atât probabilitatea de divorţ este mai mare;
- rasa şi etnia – la scară statistică există tendinţa ca mariajele interetnice să fie mai puţin stabile. În
general, cu cât distanţa culturală dintre partenerii conjugali este mai mare, cu atât şansele de despărţire
sunt mai mari;
- religia – cei care frecventează serviciile religioase divorţează într-un număr mai mic.
2.Variabilele de investiţie în capitalul domestic (locuinţă, bunuri), copii, investiţii de ordin
psihologic.
- existenţa copiilor în căsnicie afectează fundamental hotărârea de a divorţa sau nu. Copiii sunt un
capital marital specific, favorizează stabilitatea cuplului. Pe de altă parte, prezenţa copiilor produce o
anumită scădere a calităţii vieţii de familie, mai ales când sunt copii – problemă.
- capitalul marital specific de proprietate – cuplurile ce nu au divorţat au o proprietate comună mult
mai valoroasă decât cele ale cuplurilor care s-au despărţit. Partenerii cu risc de despărţire nici nu
investesc prea mult în căsnicie.
- investiţiile psihologice în mariaj (ataşamentul, grija faţă de ceilalţi membri, bune sentimente):
angajându-te mai mult intelectual şi emoţional, te costă mai mult despărţirea; dar atunci când percepi

59
neînţelegeri grave şi o eventuală ruptură nu te angajezi psihic prea mult. O variabilă independentă
importantă pentru mărimea investiţiilor psihice este atitudinea faţă de divorţ.
3. Factorii pieţii (forţei de muncă şi maritale) reflectaţi în primul rând în statutul
socioeconomic al soţilor.
- divorţul are o incidenţă mai mare în cazul cuplurilor în care soţia este angajată
(independenţa dată de câştig, schimbarea rolurilor tradiţionale în familie, orele de muncă ale soţiei pot
afecta nivelul de satisfacţie al soţului.)
- în ce priveşte statutul socioeconomic al soţului: nu contează atât nivelul absolut al
acestuia cât schimbările lui rapide în decizia de a divorţa.

5.1.5. Divorţul ca proces temporal

În mod tipic divorţul este punctul final al unui proces de disoluţie maritală.
Acest proces cuprinde mai multe etape:
1. Manifestarea insatisfacţiei faţă de convieţuirea în cuplu. Motivele de insatisfacţie
invocate de ambii soţi sunt infidelitatea, agresivitatea verbală, conflictele valorice; femeile invocă mai
frecvent agresivitatea fizică şi alcoolismul soţilor, distribuirea inechitabilă a sarcinilor domestice;
bărbaţii invocă mai frecvent insatisfacţia sexuală şi lipsa de afectivitate; persoanele cu nivel mai
ridicat de instrucţie invocă mai frecvent dificultăţi de comunicare şi absenţa camaraderiei.
În cadrul acestei etape există trei faze:
- partenerul îşi trăieşte solitar propria insatisfacţie sau discută despre aceasta cu prieteni apropiaţi ori
rude;
- partenerii îşi exprimă insatisfacţia şi se confruntă;
- ajung la concluzia că relaţia lor este neviabilă.
2. Separarea premergătoare divorţului. Decuplarea are un iniţiator şi anume unul dintre
parteneri se îndepărtează afectiv şi social de celălalt, îşi creează un „teritoriu” al lui în afara vieţii de
cuplu; are alţi prieteni şi alte activităţi de timp liber. Treptat separarea socială şi afectivă este
percepută şi trăită negativ de partenerul „cuminte” care începe să i-o reproşeze iniţiatorului. Se
creează un cerc vicios până când una dintre părţi, de obicei iniţiatorul, care între timp a intrat într-o
altă relaţie intimă, se decide să pună capăt relaţiei de cuplu, alegând una din strategiile arhicunoscute.
Practicarea separării este în funcţie şi de aspecte precum: nivelul veniturilor, posibilitatea
de a găsi o locuinţă, regimul juridic al proprietăţii familiale.

60
5.1.6. Consecinţe ale divorţialităţii
Divorţul are consecinţe pozitive, determinate de schimbarea atitudinii faţă de divorţ, dar şi
multiple consecinţe negative.
În ce-i priveşte pe cei doi parteneri, efectele psihologice depind de:
 existenţa sau nu a copiilor;
 investiţiile afective făcute în căsnicie;
 cine a iniţiat divorţul;
 valoarea partenerilor pe piaţa erotică şi maritală;
 densitatea reţelei de rude şi prieteni a fiecăruia.
Divorţul afectează diferenţiat femeia şi bărbatul în plan psihologic şi material.
Consecinţele asupra copilului (copiilor):
 în societatea modernă urbană, copilul ai cărui părinţi sunt despărţiţi nu mai este
stigmatizat. Există însă efecte psihologice în legătură cu identitatea de rol de sex şi formarea
unor atitudini faţă de familie şi muncă;
 mai ales atunci când copilul rămas cu mama este băiat, poate apăra efectul de supra
protecţie maternă;
 investigarea efectelor divorţului asupra copilului a nuanţat imaginea populară tipică
asupra fenomenului şi anume:
 dacă după divorţ copilul continuă să interacţioneze sistematic şi pozitiv cu celălalt părinte, în
speţă cu tatăl, diferenţele în profilul psihocomportamental sunt nesemnificative în
comparaţie cu familiile biparentale;
 stima de sine a copilului este afectată negativ mai mult în familiile cu conflicte decât în cele
monoparentale când la neînţelegerile grave din cuplu se adaugă abandonul, abuzul – uneori
sexual – faţă de copii sau dereglările mentale ale unui părinte, sănătatea fizică şi psihică a
copilului este în mare pericol;
 comportamentul social (antisocial ) al copilului şi performanţele sale şcolare nu sunt afectate
atât de radical de lipsa unui părinte, în particular a tatălui, ci de nivelul comparativ mai
scăzut al venitului în familia monoparentală (matrifocală);
 impactul negativ al divorţului depinde şi de densitatea reţelei sociale a actualei familii a
copilului, dar mai ales de vârsta pe care o avea copilul la divorţ.
Reacţia faţă de divorţ depinde şi de valoarea părintelui pentru copil.

61
Preadolescenţii îşi blamează tatăl sau mama ori se autoînvinovăţesc. Sunt îngrijoraţi de ce se
va întâmpla cu ei, daca-şi vor mai vedea bunicii, dacă vor trebui să se mute la altă şcoală.
Adolescenţii îşi condamnă nediferenţiat părinţii, sunt mai atenţi la noile legături de dragoste
ale acestora.
 În cazul marii majorităţi a copiilor realitatea divorţului este însuşită ca una amară şi pare
să-şi pună amprenta pe sufletul şi mintea lor pentru toată viaţa. În unele state s-a îmbunătăţit
substanţial grija socială faţă de familiile divorţate, astfel consecinţele divorţului şi ale
separării sunt mult diminuate. Ex: ţările din Peninsula Scandinavă. În SUA s-a înfiinţat şi
funcţionează instituţia numită medierea divorţului prin care persoane specializate (asistenţi
sociali, consultanţi şi terapeuţi maritali) asistă cuplul în timpul şi după procesul legal să
rezolve în manieră cooperantă problemele personale, juridice, cele legate de custodia şi
întreţinerea copiilor.
La nivelul părinţilor celor ce divorţează :
 Se perturbă relaţiile bunici – nepoţi în care s-a investit de ambele părţi multă afectivitate.
 În special în cazul femeii rămase singură cu copii, părinţii trebuie să o ajute material;
 În comunităţile în care divorţul este văzut ca un eşec, părinţii celor divorţaţi suferă din
cauza presiunii psihologice a rudelor şi cunoştinţelor.

5.2. Recăsătoria şi problemele ei


5.2.1. Disparitatea bărbat – femeie
Chiar şi în ţările cu o rată ridicată a divorţialităţii, numărul persoanelor cu statut de
divorţat este mic, deoarece majoritatea se recăsătoresc.
În România, în anul 1991 din totalul de 179.000 căsătorii, 163.211 erau efectuate
pentru prima oară, 2354 căsătorii ale persoanelor văduve şi 13.435 ale persoanelor
divorţate(referenţialul este starea civilă a femeii înainte de respectiva căsătorie. S-au luat în calcul
doar căsătoriile încheiate între persoane cu vârsta de 15-49 de ani)(V. Trebici, în C. Zamfir şi L.
Vlăsceanu- coord., 1993, p 703).
Se constată o diferenţă accentuată între bărbaţi şi femei în ce priveşte recăsătoria.
Bărbaţii se recăsătoresc proporţional mai mult decât femeile.

62
Disparitatea constă mai ales în vârsta la recăsătorie: după 40 de ani femeile îşi găsesc
mai greu un partener, iar bărbaţii după această vârstă se căsătoresc în general cu femei mai tinere.
Explicaţia este dată de valoarea diferită pe piaţa maritală.

5.2.2. Avantaje şi dezavantaje ale recăsătoririi


Avantajele:
- sunt pe linia beneficiilor materiale, de confort, sexual – erotice, emoţionale, de procreare.;
- pentru femeia singură cu copil/ copii, înseamnă îmbunătăţirea situaţiei materiale şi ieşirea de sub
spectrul stigmatizării;
- existenţa copiilor dintr-o căsătorie anterioară nu este întotdeauna un impediment
- pe termen lung aduce beneficii copiilor şi părinţilor pe linia acumulării de capital marital, a
identificării de rol, a lărgirii relaţiilor sociale cu noi rude.
Dezavantaje şi riscuri:
- posibilitatea de divorţ este mai mare;
- existenţa copiilor dintr-o altă căsătorie la unul dintre parteneri sau la amândoi creează probleme,
copiii şi părinţii vitregi au mai multe probleme atât în comparaţie cu familiile biparentale cu copii
proprii, cât şi cu cele monoparentale.
- familiile reconstituite cunosc o gamă largă de configuraţii. În aceeaşi familie pot fi, teoretic, 4 feluri
de copii: adoptiv, al soţiei dintr-o căsătorie anterioară, al soţului dintr-o altă căsătorie, copilul
comun;
- familia reconstituită nu este o instituţie complet definită şi susţinută social: nu există reguli clare în
legătură cu responsabilitatea tatălui vitreg faţă de copii; nu sunt sedimentate social relaţiile dintre
fostul soţ şi cel actual;
- recăsătoriile nu au acelaşi suport material şi afectiv din partea familiei şi a rudelor ca la prima
căsătorie.

5.3 Alternative nonmaritale


În practica recensămintelor găsim întotdeauna înregistrarea stării civile legale a fiecărei
persoane, respectiv consemnarea statutului de „necăsătorit” („celibatar”), „căsătorit”, „văduv”,
„divorţat”. La recensământul din martie 2002 s-a înregistrat pentru prima oara şi ceva din starea
civilă de fapt, în sensul că s-au evidenţiat persoanele care trăiesc în „uniune consensuală”,
indiferent de statutul lor marital legal.

63
O observaţie se impune de la început: structura populaţiei României de 15 ani şi peste,
după starea civilă la respectivul recensământ (%) consemnează că ponderea cea mai mare o are
populaţia căsătorită: la total 58,1; bărbaţi, 60,1; femei, 56,3. Diferenţa dintre numărul bărbaţilor şi
al femeilor căsătoriţi/ căsătorite se poate datora faptului ca unii parteneri conjugali se găseau in
momentul recensământului in afara ţarii de mai mult de un an si nu au fost recenzaţi in populaţia
stabilă.
5.3.1. Persoane singure(celibatul)

În ţările occidentale puternic dezvoltate o parte tot mai mare a populaţie formează
gospodării cu o singură persoană :
- numărul văduvelor este crescut ;
- a crescut durata medie de viaţă si diferenţa de vârstă la căsătorie ;
- tinerii se căsătoresc la o vârstă mai avansată astfel in cât o perioadă de timp după terminarea scolii
se gospodăresc singuri ;
- tot mai multe persoane, mai ales femeile, prefera să nu se căsătorească niciodată.
Stilul de viata de persoană tânără singură oferă următoarele oportunităţi si avantaje:
- reflectă creşterea independenţei economice si socioculturale a femeii, ceea ce îi asigură securitatea şi
în afara mariajului;
- accesul aproape nelimitat la contraceptive permite o activitate sexuală fără costurile căsătoriei;
- mulţi tineri – femei si bărbaţi optează pentru o carieră profesională in locul celei familiale, carieră
care le procură si un stil de viaţă mai independent(timp liber,călătorii, cheltuieli personale)
- mass-media promovează şi stilul de viţa celibatar;
- opinia publică a devenit mai tolerantă faţă de un asemenea comportament.
Dar situaţia de celibatar are şi numeroase dezavantaje:
- societatea şi statul, inclusiv prin taxe pe venituri îndeamnă la căsătorie;
- din punctul de vedere al intereselor personale pe termen lung dezavantajele se referă la: consecinţele
pentru bătrâneţe - există formule nonfamiliale de Îngrijire la senectute, dar în multe privinţe soţul
sau partenerul de coabitare, copiii sunt de neînlocuit;
- cercetările au arătat că numărul celibatarilor „înrăiţi”este mic, majoritatea persoanelor singure
tânjesc după o legătură afectivă sigură şi de durată;
- celibatarii sunt însinguraţi; persoanele singure consumă mai intens însingurarea decât cei căsătoriţi,
iar cei divorţaţi mai profund decât cei niciodată căsătoriţi.

64
Din necesitate, sau ca opţiune liberă de viaţă condiţia de persoană singură este o realitate
tot mai răspândită în lumea contemporană. Această tendinţă este vizibilă şi în România. Sarea civilă
legală de “celibatar” în populaţia de 15 ani şi peste, conform recensământului din 2002 (%), reprezintă
26,7 din total; 32 bărbaţi; 21,9 femei. O comparaţie a ponderii celibatului între datele recensământului
din1992 şi cele din 2002 pe vârste este mai edificatoare pentru amplificarea fenomenului:
- în 1992 pe intervalul de vârstă 20-24 ani erau in stare de celibat aproape 70%, bărbaţi şi aproape
40%, femei;
- în 2002 pe acelaşi interval de vârstă se înregistrau 90% bărbaţi şi 66% femei, deci o creştere cu 20,
respectiv 26 puncte procentuale.
Pe intervalul de vârstă 25-29 ani procentele sunt următoarele:
- in 1992 erau in stare de celibat 30% bărbaţi;13% femei ;
- in 2002 erau in stare de celibat 52.5 bărbaţi; 30% femei ;
Pe intervalul de vârstă 45-54 ani procentele sunt următoarele:
- in 1992 erau in stare de celibat 9.3% bărbaţi;6.5% femei ;
- in 2002 erau in stare de celibat 18% bărbaţi;10,6% femei ;
(După P.Iluţ coord, 2007, T.Roatariu pg.49-53)
O parte importantă dintre celibatarii din primele categorii de vârstă trăiesc în concubinaj,
dar au mari şanse să se căsătorească; cei din ultimul interval sunt definitiv celibatari sau trăiesc in
concubinaj având puţine şanse de a se căsători.

5.3.2 Persoane singure cu copii: familiile monoparentale

În societăţile tradiţionale familiile cu un singur părinte sunt rare, au drept cauză moartea
soţului, sunt în general temporare, practicându-se recăsătorirea.
În ţările vestice ponderea familiilor monoparentale a crescut dramatic. În SUA in deceniul
7 al sec XX 9% din totalul familiilor erau monoparentale; în deceniul 9 ponderea a sărit la 24%.În
intervalul 1974-1984 numărul copiilor născuţi de mame necăsătorite a crescut cu 500%.
Explicaţia acestui fenomen este foarte complexă şi nu putem construi un model valid
pentru toate ţările. Abordarea ar trebui să fie mai degrabă contextuală.
Modalităţile prin care se ajunge la stadiul de familie monoparentală(in majoritate
covârşitoare, matrifocale) :
- divorţul sau separarea;

65
- moartea unuia dintre soţi;
- naşterea neprogramată în afara căsătoriei;
- decizia de a avea copii fără a te căsători.
Aceste situaţii mai puţin ultima, nu înseamnă automat existenţa de durată a familiei cu un
singur părinte. Recăsătorirea poate rezolva problema.
Cele mai multe familii monoparentale rezultă:
- fie dintr-o nevoie (femeile se pot căsătorii sau recăsătorii greu);
- fie dintr-o opţiune de viaţă(cele care îşi pot permite material);
- fie ca o strategie de a obţine un ajutor considerabil de la stat(în unele cazuri ele au un partener dar
nu legal);
Societăţile moderne sau postmoderne fac posibilă existenţa familiilor monoparentale, dar
pentru marea lor majoritate viaţa este grea. Explicaţia fundamentală a dificultăţilor pe care le întâmpină
aceste familii este sărăcia.
Principalele cauze ale sărăciei lor sunt:
- o mare parte din ele sunt rezultatul naşterilor neintenţionate ale tinerilor care întrerup şcoala,nu au
serviciu, în multe cazuri nu ştiu cine e tatăl copilului;
- deşi situaţia femeilor devenite singure prin divorţ sau văduvie şi au copii este mai bună sub aspect
material decât al celor de mai sus şi aici se produce o depreciere semnificativă a situaţiei financiare
datorită lipsei soţului
- sărăcia este puternic asociată cu lipsa oricăror studii sau şcolaritate redusă, şomaj, capital relaţional
scăzut, cu condiţia de imigrant, pe scurt cu statutul socioeconomic.
Problema situaţiei materiale, a statutului social nu este acută pentru “mamele singure prin
opţiune”.

5.3.3 Coabitarea(concubinajul) şi sexualitatea premaritală

Foarte multe persoane, deşi nu se căsătoresc nu trăiesc singure, ci convieţuiesc cu un


partener, adică nu au doar relaţii sexuale si afective ci gospodăresc împreună.
Dată fiind dinamica mediului societal de ansamblu, numărul cuplurilor care stăteau
împreună fără a fi căsătorite a crescut continuu din deceniul 7, atât ca valoare absolută, cât şi ca pondere
în totalul populaţiei de vârstă maritală. De exemplu in Suedia rata coabitării era in deceniul 7 de 1%, in
deceniul 8 de 12%, in deceniul 10 de 40%.

66
T.Rotariu în studiul menţionat anterior analizează datele recensământului din 2002 privind
cuplurile heterosexuale înregistrate ca aflându-se în situaţia de uniune consensuală. Au fost găsite 414.061
asemenea situaţii, adică 828.122 persoane implicate. Este de presupus că amploarea reală a fenomenului a
fost subestimată,dar autorul nu s-a putut baza decât pe datele oficiale ale recensământului. Raportându-se
la populaţia de 15 ani si peste ponderea celor care declară că se află in situaţia de coabitare fără căsătorie
este de 4,6%, procent deloc neglijabil chiar dacă ar fii real.
Fenomenul vizează în primul rând populaţia celibatară, care reprezintă 0.75 din totalul
celor aflaţi în coabitare; pe locul al doilea ca pondere se află categoria divorţaţilor (circa18%), urmează
văduvii (aprox. 7%), dar cu o pondere ceva mai mare (8.8%) din partea femeilor si cu 1-2% cazurile celor
căsătoriţi care trăiesc în acelaşi timp în concubinaj.
Studiul mai evidenţiază că:
- cei mai atraşi de coabitare sunt indivizii cu statut de divorţat;
- femeile au rată superioară bărbaţilor doar la categoria celibatarelor; femeile văduve si cele divorţate
se angajează mult mai rar decât bărbaţii cu acelaşi statut în astfel de uniuni;
- modelul nostru de coabitare nu seamănă cu cel occidentale, nu pare a fii o formulă de avangardă, ci
una specifică mai curând categoriilor cu statut social scăzut;
- practica uniunilor consensuale la noi nu pare a fii o alternativă la căsătorie pentru populaţia tânără,
aşa cum se întâmplă în Europa Occidentală, nici una pentru vârstnici, ca in SUA;
- diviziunea cazurilor de concubinaj pe mediul urban si rural, arată că 56% dintre cuplurile astfel
constituite trăiesc la sate;
- „În opinia mea…în ţara noastră nu asistăm la vreun fenomen de <răzvrătire postmodernă> împotriva
instituţiei căsătoriei, ci de un comportament mai degrabă < premodern > de eludare prin neasimilare
a normelor moderne de convieţuire sociala „ (T.Rotariu în P.Iluţ coord.2007, pg.58-65); citatul se
află la p.64 .

Coabitarea,luată în sine nu afectează negativ rata căsătoriei deoarece:


- majoritatea coabitărilor sunt premaritale(înainte de prima căsătorie si anticipând-o de cele mai multe
ori);
- creşterea vârstei la căsătorie determină o probabilitate mai mică de divorţ întrucât ”a sta împreună ”
dă posibilitatea celor doi tineri să-şi verifice compatibilitatea.
Motivele pentru care indivizii se angajează masiv în coabitare sunt:
- acest model întruneşte în mare măsură avantajele mariajului, înlăturând costurile eventualului
divorţ;

67
- şcolaritatea prelungită a făcut să crească vârsta biologică a tinerilor deci necesitatea satisfacerii unor
nevoi,inclusiv a celor sexuale;
- în timpul studiilor universitare cei doi parteneri se ajută în menaj dar si profesional;
- societatea a devenit mai permisivă şi în problema coabitării, a activităţii sexual premaritale;
- coabitarea apare ca o formă oarecum oficializată social a sexualităţii nonmaritale, care îndeplineşte
şi alte funcţii decât cel erotice.

5.3.4 Cupluri (familii) de homosexuali

Frecvenţa coabitării printre homosexuali(bărbaţi şi femei) este proporţional mai ridicată


decât la heterosexuali.Ca aspiraţie şi ca realitate, homosexualii tind spre relaţii stabile.
Cauzele homosexualităţii:
- factorul biologic contează, dar o legătură directă dintre nivelul hormonal şi comportamentul
homosexual nu s-a evidenţiat nici la bărbaţi nici la femei;
- nici explicaţia de nuanţă psihanalitică a unui tată slab si a unei mame puternice şi autoritare nu s-a
verificat;
- homosexualitatea este un fenomen sociocultural, înscriindu-se în acelaşi complex factorial ca şi
creşterea divorţialităţii, rata mică a fertilităţii, coabitarea heterosexuală.
Indiferent de etiologie si dincolo de etichetările sociale homosexualitatea este o realitatea
masivă a zilelor noastre.
Acest fenomen a fost determinat de:
- creşterea gradului de admisibilitate a diversităţii stilurilor de viaţă;
- activismul în creştere al organizaţiilor de homosexuali;
- s-a îndulcit mult atitudinea oficială şi a marelui public faţă de cei cu o orientare diferită de
heterosexuali;
- rezistenţă mai accentuată s-a manifestat când s+a pus problema ca homosexualii sa-si întemeieze
familii recunoscute legal;
- îngrijorarea a devenit ostilitate în legătură cu dreptul de a înfia copii de către homosexuali.
Şi în acest domeniu s-au obţinut anumite drepturi. În aceasta problemă ca şi în altele, este
greu şi riscant să se facă predicţii sigure. Pe termen scurt societatea românească are alte priorităţi şi nici
nu e pregătită la nivelul mentalităţilor pentru dezbateri serioase şi legiferări care privesc drepturile
homosexualilor.

68
Teme de reflecţie

1. Cum ar trebui să arate un sistem integrat de culegere, stocare şi prelucrare a datelor, de


intervenţie şi asistenţă pentru restrângerea violenţei în familie; ce instituţii şi organizaţii ar trebui
implicate;
2. Care sunt factorii explicativ specifici ai divorţului ce pot determina o distanţă culturală
importantă intre soţi;

3. Cum influenţează atitudinea faţă de divorţ, mărimea investiţiilor psihologice în căsnicie;

4. Nu toate disoluţiile maritale parcurg etapele descrise în 5.1.5. Identificaţi alte posibile
desfăşurări.

5. Cum sunt afectaţi bărbatul respectiv femeia, de divorţ în cazul existenţei copiilor;

6. Identificaţi problemele cu care se confruntă părinţii, respectiv copiii vitregi în familiile reconstituite.
(citeşte si P.Iluţ 2005 pg.188-1995)

CAPITOLUL 6
Familia şi societatea în lumea contemporană

69
Obiective:
Prin problemele abordate în acest capitol îmi propun să vă ajut să înţelegeţi:
- de ce societatea şi familia se condiţionează reciproc, adică nu se află în raportul de determinare cu
sens unic;
- care sunt mecanismele prin care societatea, acţionând asupra familiei controlează cantitatea şi
calitatea viitorilor să-i membri;
- cum îşi pune socialul amprenta în relaţiile părinţi-copii sub diferite aspecte şi în diferite etape ale
ciclului vieţii familiale.

6.1. Condiţionări reciproce societate – familie


În analizele anterioare am arătat cum societatea a condiţionat familia şi fenomenele ei
adiacente prin dimensiunea tehnico – economică, dar şi prin politic, juridic, ideologic. Industrializarea şi
urbanizarea, filosofia individualismului în epoca modernă şi după aceea, postindustrializarea şi
posmodernismul în contemporanitate au produs transformări în proporţia dintre familia nucleară şi cea
extinsă, în raportul dintre familie şi individ, în structura şi dinamica rolurilor domestice, în creşterea
ponderii stilurilor de viaţă nonmaritală.
Familia, la rândul ei, condiţionează viaţa socială şi instituţiile acesteia. W.Goode (1970)
argumentează că inclusiv raportul industrializare şi urbanizare – tipurile de familie nu trebuie considerat
mecanic, ca o determinare exclusivă de la primul termen la al doilea. În acest sens a demonstrat că
particularităţile sistemului familial din diferite spaţii culturale şi etape au facilitat sau nu industrialismul
şi eficienţa economică. Scrie că, spre deosebire de China, India, Japonia şi tările arabe, în Europa
preindustrială:
- sistemul familial nu a fost bazat pe grupuri corporate şi pe modelul de descendenţă unilineară;
- era rar întâlnită destinarea partenerului conjugal din faza de copilărie;
- pentru faptele antisociale (crime, furturi) era tras la răspundere mai curând individul în cauză decât
grupul domestic din care acesta făcea parte sau anumiţi membri ai grupului.
Aceste caracteristici s-au potrivit mult mai bine exigenţelor muncii industriale decât
configuraţiile din alte culturi. W.Goode demonstrează că şi diferenţa dintre China şi Japonia în ceea ce
priveşte industrializarea şi modernizarea la începutul secolului XX, odată cu deschiderea spre occident,
pot fi explicate şi prin deosebirile importante dintre tipurile de familii din cele două culturi.
În China:
- moştenirea de la părinţi se împărţea între toţi fraţii şi surorile, deci criteriul era consangvin;

70
- exista o solidaritate familială de tip nepotist în relaţia cu statul; de pe urma celui care reuşea profita
întreaga familie;
În Japonia:
- doar unul dintre copii moştenea averea, ceea ce permitea acumularea de capital;
- solidaritatea era de tip feudal, tatăl desemnând pe cel mai capabil dintre urmaşi deci criteriul era
meritocratic. În unele cazuri tatăl îşi dezmoştenea fiul şi adopta un tânăr care i se părea mai valoros.
Caracteristicile familiei japoneze erau mai propice pentru invazia industriei şi economiei
de piaţă.
Şi alte cercetări susţin ideea că familia modernă a fost o precondiţie a apariţiei societăţii
industriale prin dezvoltarea manufacturilor în Europa secolului al XVII. Acest proces a impus ca valori
economisirea banilor, efortul sistematic şi autocontrolul, aprecierea persoanelor în funcţie de statutul
dobândit, nu de cel înnăscut.
Globalizarea, prin multiplele sale dimensiuni va afecta profund şi configuraţiile maritale şi
familiale.

6.2. Controlul social prin familie

Şi cele mai simple populaţii se preocupă de cantitatea şi calitatea viitorilor membri ai


colectivităţii. În societăţile complexe statul este principalul instrument de control al parametrilor
populaţionali.
Deoarece familia este instituţia fundamentală de reproducţiei a generaţiilor, ea este ţinta
multor legi ce reglementează raporturile dintre soţi, dintre aceştia şi copii şi politicile demografice.
A. Pitrou (1980) considera că cele mai importante forme de control ce se exercită asupra
familiei sunt:
- prevederile legale privind constituirea cuplului, drepturile şi îndatoririle în relaţiile dintre membrii
grupului familial;
- drepturile şi îndatoririle legale în cazul divorţului;
- drepturile şi îndatoririle legate de moştenire;
- strategiile economice de muncă şi salarizare care se reflectă direct şi indirect în calitatea vieţii de familie
şi în deciziile din interiorul ei;
- politica locuinţelor şi a habitatului;
- reglementările privind creşterea şi educarea copiilor (în special aspectul medical şi şcolar);
- controlul asupra relaţiilor din familie, asupra socializării şi educării prin mass – media;
71
- presiunile opiniei publice şi a altor instituţii asupra comportamentului cotidian.
Controlul statului asupra familiei privind cantitatea şi calitatea noilor generaţii se exprimă
dominant prin politicile demografice. În funcţie de rata natalităţii şi de condiţiile economico - sociale din
fiecare ţară, există:
- politici pronataliste;
- politici antinataliste;
- atitudine de neintervenţie directă.
În cazul primelor două variante statul intervine prin reglementări exprese în planificarea
familială a cuplurilor, în a le ajuta să-şi realizeze numărul de copii şi intervalul genetic dorit.
Nu există practic o variantă neutralistă deoarece, prin politica de taxe, recompense şi alte
interdicţii şi facilităţi, statul încearcă să controleze fecunditatea.
Politica pronatalistă bazată pe constrângeri nu a dat rezultatele scontate nici în cele mai
autoritare regimuri, dar şi strategia statului de a încuraja financiar naşterea mai multor copii are ca efect
natalitatea mai mare la segmentele sociale mai sărace şi cu un nivel mai scăzut de şcolaritate. Aceasta
are consecinţe serioase asupra calităţii copiilor.
În ţările occidentale natalitatea este încurajată printr-o politică fiscală diferenţiată a
impozitelor şi taxelor astfel încât cei care nu au copii plătesc (prin medierea statului ) familiilor cu copii.
Argumentele celor ce se opun strategiei statului de redistribuire a veniturilor personale în
funcţie de numărul de copii:
- în societatea modernă a avea mai mulţi urmaşi e o problemă de voinţă proprie, prin urmare, cei ce au
ales o asemenea variantă trebuie să - şi asume şi costurile şi responsabilităţile;
- dacă e vorba de acte de caritate, atunci persoanele în cauză, şi nu statul, trebuie să hotărască cui îi
sunt destinaţi aceşti bani;
- prin politica de redistribuire a veniturilor de la o familie fără copii şi cu venituri mari spre una cu
mulţi copii, prima a pierdut fără să câştige nimic, în timp ce a doua a câştigat financiar, dar şi
recompense psihologice ce vin de la copii.
Argumente în favoarea politicii de redistribuire interfamilială:
- argumentul bunului colectiv: familiile numeroase furnizează un bun public deoarece asigură forţa de
muncă şi forţa necesară apărării naţionale, evită fenomenul îmbătrânirii populaţiei cu toate
consecinţele lui negative;
- argumentul free rider - ului (blatistului) : dacă s-ar lăsa totul pe seama carităţii, fără intervenţia
statului, s-ar putea ajunge la lipsa de donaţii, pentru că fiecare potenţial donator se gândeşte că alţii o
vor face; astfel se va obţine un rezultat pozitiv (binele colectiv) de pe urma căruia va profita şi el.

72
Aceasta înseamnă pe scurt că poţi beneficia fără să te coste. Cel de-al doilea argument se
subordonează primului.

Prin controlul natalităţii se reglează predominant cantitatea noilor cohorte, prin


socializarea, făcută în şcoală dar şi în familie, colectivitatea pretinde şi calitate.
Determinaţiile în socializare se petrec nu doar de la părinţi la copii, ci şi invers. Astăzi
socializarea înseamnă şi negocieri de roluri părinte-copil; aşa cum părinţii au aşteptări de rol din partea
copiilor şi aceştia au aşteptări faţă de părinţi.
Dacă practica autoritaristă (cerinţa supunerii necondiţionate din partea copiilor are
consecinţe nefaste pe termen scurt, mediu şi lung, nici stilul de socializare excesiv de permisiv, în care
să fie satisfăcute toate pretenţiile copiilor nu este de acceptat.)
Nu există reguli definite în ce priveşte educarea copiilor în lumea modernă atât de
diversă şi dinamică. Atât în socializare cât şi în politicile familiale controlul social în lumea
contemporană nu este rigid şi univoc. Familiile întâmpină diferenţiat constrângerile şi exigenţele
socialului. Chiar dacă unii sociologi tind să dea o conotaţie negativă controlului social în numele
individualităţii şi libertăţii, ne putem întreba dacă ar fi de conceput existenţa comunităţilor umane în
complexitatea vieţii sociale actuale fără un autocontrol social.

6.3. Raportul părinţi - copii sub semnul socialului


6.3.1. Şansele şcolare şi sociale
Familia are tendinţa de a se reproduce socioprofesional.
În societăţile preindustriale din Europa acest lucru este evident. Şi în societatea modernă
continuă să se manifeste o pronunţată reproducere intergeneraţională a statutului socioprofesional.
Exigenţele societăţii industriale şi postindustriale pe linia profesionalizării şi a muncii
înalt calificate au determinat însă dezvoltarea sistemelor şcolare şi, în consecinţă, o selecţie a indivizilor
în funcţie de meritele personale, şi nu de apartenenţa de clasă. Prin şcoală se contracarează, în parte,
determinaţiile mediului de provenienţă în ascensiunea profesională şi socială. Situaţia din fostele ţări
comuniste este un caz particular în această direcţie. Şi aici au continuat să funcţioneze reproducerile
socioprofesionale, cu predilecţie la intelectuali.
Depăşirea condiţiei sociale prin şcoală nu are loc în măsura în care se crede în mod
obişnuit, deoarece şansele şcolare sunt, la rândul lor, determinate socioprofesional.

73
Raportul socioprofesional între părinţi şi copii este marcat social prin condiţiile materiale
ale familiei şi prin capitalul cultural al acesteia (şcolaritatea părinţilor, sistemul lor valoric şi atitudinal).
Combinaţia acestora face ca diferite niveluri de şcolaritate să fie urmate selectiv de
straturile sociale.
Pentru România anilor viitori se prefigurează o accentuare a disparităţilor din acest punct
de vedere, ceea ce reflectă procesul general de polarizare socială. Vor exista, pe de o parte, urmaşii
elitelor economice şi politice care absolvă şcoli înalte în străinătate şi, pe de altă parte o masă
semnificativă de copii din păturile sărace care nu vor urma nici învăţământul obligatoriu.
Părinţii investesc în cariera şcolară a copiilor pentru că sunt sensibili la calitatea acestora.
O serie de studii au dezvoltat şi testat modele prin care să se răspundă unor întrebări precum :
- în ce măsură deciziile parentale de alocare a resurselor va determina succesele economice ale
copiilor?
- În ce măsură investiţiile şcolare şi nonşcolare sunt determinate de numărul de copii, ordinea naşterii
acestora şi genul social (băiat sau fată)?
- Alocaţiile părinteşti în şcolaritatea copiilor sporesc şansele de realizare socială ale acestora, dar dacă
nu controlăm şi efectul locaţiilor nonşcolare nu putem ajunge la concluzii eronate privind eficienţa
acestor alocaţii?
Sunt necesare analize de mare fineţe pentru a stabili cât din succesul şcolar şi din
ascensiunea în viaţă se datorează investiţiilor financiare în copii şi cât moştenirii genetice. (După P. Iluţ
(2005) pg. 216-217).

6.3.2. Continuitate şi divergenţă axiologică


Astăzi în lume, mai ales în Europa şi America, au loc conflicte între generaţiile din
familie. Ele se desfăşoară cu predilecţie pe planul atitudinilor şi valorilor. Părinţii consideră mentalitatea
şi conduita tinerilor, în particular, a adolescenţilor ca fiind prea libertină. La rândul lor, copii şi tinerii
percep generaţia în vârstă ca fiind de modă veche şi represivă. Diferenţele de păreri dintre părinţi şi
copii cu privire la îmbrăcăminte, consum cultural, sex, relaţii interpersonale, atitudinea faţă de şcoală
sunt evidente.
Există un disens axiologic-atitudinal, dar există şi continuitate. Atitudinile şi opiniile
tinerilor manifestă mari abateri de la tradiţie când e în joc comportamentul cotidian personal, dar
majoritatea se raliază la valorile şi normele sociale dezirabile când este vorba de probleme precum :
necesitatea organizării sociale, rolul şi utilitatea familiei şi a religiei, proiectele şcolare şi profesionale.
Se apreciază că, pe ansamblu, relaţiile adolescenţilor cu familiile lor sunt armonioase. Tensiunile şi

74
conflictele sunt pronunţate în societăţile în care schimbările socioeconomice sunt mai rapide şi unde
individualismul şi realizarea personală sunt valori sociale centrale.
În teza de doctorat susţinută în 1985 şi intitulată „Atitudinea faţă de valori la
preadolescenţi şi tineri”, P.Iluţ, constată că trecerea de la adolescenţă la tinereţe înseamnă sporirea
ponderii valorilor de afirmare „autentică” faţă de cele de afirmare „superficială”. Cercetarea a evidenţiat
şi faptul că atitudinea adolescenţilor şi tinerilor diferă semnificativ şi faţă de valorile tradiţionale şi
moderne: la vârsta adolescenţei „modernul” este mereu adus în faţă, iar „tradiţionalul neglijat”, în timp
ce tinerii tind spre o sinteză a lor.
Dincolo de constatarea divergenţelor axiologice dintre generaţii, cei implicaţi direct în
ele, mai ales părinţii şi educatorii se întreabă care sunt soluţiile de dezamorsare. Nu pot fi oferite reţete
generale eficiente.

6.3.3. Schimburi intergeneraţionale. Copii adulţi - părinţi în vârstă


În ultimele decenii s-au intensificat preocupările pentru problematica schimbului social
la nivel intergeneraţional. Este vorba:
- de transferuri intergeneraţionale la nivel macrosocial (vizează pensiile, alocaţiile pentru copii,
gratuităţile de şcolarizare, alte metode prin care societatea, prin instituţiile sale, stabileşte politici şi
grile pe care le modifică în funcţie de dezechilibrele înregistrate);
- transferuri inergeneraţionale la nivel microsocial ( în interiorul sistemului familial şi de rudenie).
Deoarece, la transferul complex dintre părinţi şi copii, în perioada formării celor din
urmă, m-am referit în mai multe capitole, acum mă voi opri la schimbul de bunuri şi servicii materiale şi
simbolico-afective dintre părinţii în vârstă şi copiii lor adulţi (căsătoriţi).
Aceste schimburi se pot manifesta prin: ajutor financiar, ajutor în caz de boală, îngrijirea
şi educarea nepoţilor, conlucrarea în unele treburi gospodăreşti, sentimente de dragoste şi preţuire,
inducerea reciprocă de stimă şi prestigiu social.
Natura şi dinamica respectivelor schimburi se particularizează în funcţie de :
1. Mediu: rural/urban. Cu toate că trecerea de la societăţile tradiţional-rurale la cele
modern-urbane, a însemnat fragmentarea gospodăriei familiei extinse, relaţiile dintre copiii căsătoriţi şi
părinţii lor continuă să aibă substanţă.
Dacă ne referim la mediul rural constatăm că aici gospodăria continuă să fie şi o unitate
productivă iar relaţiile dintre cuplurile generaţionale sunt mult mai intense, dar şi mai contradictorii:
intersecţia în treburile domestice dintre noră şi soacră, conflictele pe tema principiilor de educaţie dintre
bunici şi părinţi.

75
În ţara noastră, în perioada actuală au intervenit mutaţii fundamentale în viaţa familiilor
rurale determinate în primul rând de procesul reîmproprietăririi care a creat probleme şi conflicte în
relaţiile dintre părinţi şi copii şi dintre fraţi. Se semnalează, cu mare frecvenţă, neconcordanţa dintre
dreptul juridic de moştenire şi dreptul moral.
2. Schimbul între familia mai tânără şi cea mai vârstnică variază de-a lungul ciclului vieţii
familiale. Până la pensionare părinţii îşi ajută copiii financiar şi în găsirea unei slujbe. După pensionare,
ajutorul părinţilor se manifestă mai ales în menaj, în îngrijirea şi creşterea copiilor. Copiii adulţi îşi ajută
părinţii mai ales după pensionare sub formă de contribuţii materiale, ajutorul de subzistenţă, sau
răspunsuri de stimă şi afecţiune, (ajutorul de promovare, de ameliorare a statutului social).
3. Există o diferenţă în raportul părinţi-copii în funcţie de gen: relaţiile dintre mamă şi fiică
sunt mult mai apropiate decât pentru celelalte combinaţii posibile, mama se implică în gospodăria fiicei
mai ales după ce a născut primul copil. Când e vorba de ajutorarea părinţilor, femeile (fiica sau nora)
mai ales sunt cele care oferă servicii, vizite, asistenţă gospodărească şi afectivă, iar bărbaţii asigură,
eventual, ajutorul financiar.
4. Natura şi intensitatea relaţiilor şi a schimburilor familiale intergeneraţionale este diferită
şi cu privire la clasele şi straturile sociale. În ţările occidentale dezvoltate, interacţiunea parentală e mai
puternică la muncitori decât la clasa de mijloc. Cea din urmă este mai mobilă social, geografic şi cultural;
trece de la o societate familială la una bazată pe amiciţii, gusturi comune, petrecerea timpului liber în
forme instituţionalizate (cluburi, concerte, spectacole de teatru). La clasa superioară este prezentă
sociabilitatea nonfamilială, dar relaţiile părinţi-copii adulţi sunt mai intense datorită proprietăţii şi
corolarelor ei (moştenirea, capitalul de relaţii umane, statutul social). Concluziile referitoare la stilul de
viaţă familială occidentală nu sunt translatabile automat în realitatea românească. Dar creşterea ponderii
clasei de mijloc şi a diferenţierii sociale va duce la evoluţii asemănătoare. Deocamdată însă, la scară de
masă, schimburile intergeneraţionale în familia lărgită din România stau sub semnul posibilităţilor
materiale modeste.

Teme de reflecţie

76
1. Societatea românească actuală nu este omogenă din perspectiva civilizaţiilor. Cum
credeţi că vor evolua structurile şi procesele familiale sub impactul globalizării?

2. Care sunt, în opinia dumneavoastră, principiile orientative optimale privind educarea


copiilor în lumea de azi?

3. Care credeţi că ar fi soluţiile pentru dezamorsarea sau aplanarea divergenţelor


axiologice dintre generaţii în societatea contemporană?

4. Care sunt principalele surse care întreţin şi amplifică opinia conform căreia în
societatea actuală, persoane vârstnice şi bolnave sunt cel puţin neglijate de familie. Demonstraţi cu
ajutorul instrumentului teoretic şi metodologic oferit de sociopsihologie falsul propoziţiei de mai
sus.

Ce are de făcut viitorul asistent social?

77
În abordarea diferitelor teme legate de modul de constituire a familiei, de raporturile de
putere şi luarea de decizii în context familial, de tipuri de schimb intrafamilial în parcurgerea ciclului
vieţii, de factorii determinanţi ai satisfacţiei şi insatisfacţiei, ai stabilităţii şi instabilităţii, de stilul de viaţă
maritală şi nonmaritală am identificat probleme cu care se confruntă familia în diferite contexte
economice şi socioculturale, între care şi cel românesc. Toate acestea constituie o parte din baza teoretică
a asistenţei sociale.
Dar, dincolo de categorizări după diferite criterii, fiecare grup familial este un univers
particular, cu propria istorie şi propriile probleme, cu modul ei specific de internalizare şi asumare sau
ignorare a valorilor sociale sau de propunere a unor noi valori. Acest fapt nu trebuie să vă conducă la
ideea reîntoarcerii la supremaţia empiricului în defavoarea teoreticului.
Unele familii găsesc în ele forţa de aşi rezolva problemele apelând uneori şi la reţelele
sociale în care sunt incluse. Altele însă trebuie ajutate pentru că nu pot sau nu ştiu cum să-şi rezolve
problemele şi să ajungă pe linia de plutire. Acestei necesităţi îi răspunde tratamentul psihosocial şi terapia
familiei. Este un efort pe care societatea trebuie să-l facă nu numai în folosul familiilor aflate în dificultate
ci şi al creşterii gradului de civilizaţie materială şi spirituală a întregii societăţi.
Asistenţa şi terapia familială sunt tipuri de activităţi care, pentru a fi eficiente trebuie să
aibă o fundamentare teoretică suficient de solidă capabilă să-i permită profesionistului în domeniu să
parcurgă în ambele sensuri drumul dintre general şi particular.
Bunele sentimente şi dorinţa de a ajuta sunt foarte necesare, dar nu şi suficiente. Pe de
altă parte, o pregătire teoretică fără deschidere spre spaţiul şi timpul social al acţiunii, este doar o sumă de
cunoştinţe, mai curând despre alţii decât despre noi.
O teorie inspirată de practica românească în domeniul asistenţei şi o practică fondată pe
teorie şi capabilă să deschidă teoriei noi orizonturi pot duce la rezultate notabile.

Bibliografie selectivă

78
Iluţ. Petru, (2005), Sociopsihologia şi antropologia familiei, Iaşi: Editura Polirom;
Iluţ. Petru, (2000), Iluzialocalismului şi localizarea iluziei. Teme actuale ale
psihosociologiei, Iaşi: Editura Polirom;
Iluţ. Petru, (1995), Familia- cunoaştere asistenţă, Cluj Napoca: Editura Argonaut;
Iluţ. Petru, (1997), Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi: Editura Polirom;
Paul - Tudor Hărăguş, Distribuţia sarcinilor domestice în cuplurile din România. Între
ideologie de gen şi negociere bazată pe resurse. În Vol.Col.Coord. P.Iluţ. (2007) Dimensiuni ale familiei
actuale din România, Editura: Presa Universitară Clujeană.
Traian Rotariu, Aspecte privind structura populaţiei României după starea civilă. În
Vol.Col.Coord. P.Iluţ. (2007) Dimensiuni ale familiei actuale din România, Editura: Presa Universitară
Clujeană.
Voinea, Maria, (1996), Psihosociologia familiei, Bucureşti: Editura Universităţii din
Bucureşti.
Druţă,Florin (1998), Psihosociologia familiei, Bucureşti: Editura Didactică şi
Pedagogică;
Ciupercă,Cristian (2000), Cuplul modern – între emancipare şi disoluţie ,Bucureşti:
Editura Tipoalex;
Mitrofan,Iolanda;Ciupercă,Cristian (1997), Psihologia relaţiilor dintre sexe, Bucureşti:
Editura Alternative;
Mitrofan,Iolanda, Mitrofan, Nicolae (1996), Elemente de psihologie a cuplului,
Bucureşti: Casa de Editură Şi Pres㔪ansa”.
Mitrofan,Iolanda, (1989), Cuplul conjugal. Armonie şi dizarmonie, Bucureşti: Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică;
Zlate , Mielu, (coord.) (1997), Psihologia vieţii cotidiene, Iaşi: Editura Polirom;
Stănciulescu, Elisabeta (2002), Sociologia educaţiei familiale, Iaşi: Editura Polirom;
Marinescu, Valentina,(2002), Muncile casnice în satul românesc actual: Studii de caz,
Iaşi: Editura Polirom;
Mihăilescu, Ioan, (1999), Familia în societăţile europene, Bucureşti: Editura
Universităţii din Bucureşti.
Mihăilescu, Ioan (coord.)(2000), Un deceniu de tranziţie. Situaţia copilului şi afamiliei
în România., Bucureşti: Unicef;
Zamfir, Elena; Bădescu, Ilie; Zamfir, Cătălin(coord.) (2000), Starea societăţii româneşti
după 10 ani de tranziţie, Bucureşti: Editura Expert.

79
Radu Ion. Iluţ, Petru; Matei. Luca (1994), Psihologie socială, Cluj - Napoca: Editura
Exe;
Hardyment, Cristina, (2000), Viitorul familiei, Bucureşti: Editura Ştiinţifică;
Becker, Gary S, (1994), Comportamentul uman, o abordare economică, Bucureşti:
Editura All;
Giddens , Anthony, (2001), Sociologie, Bucureşti: Editura Bic All;
Giddens , Anthony, (2000), Transformarea intimităţii, Bucureşti : Editura Antet;
Goody, Jack, (2003), Familia europeană: o încredere de antropologie istorică, Iaşi:
Editura Polirom;
Fromm, Erich, (1995), Arta de a iubi, Bucureşti: Editura Anima;
Zamfir, Cătălin; Vlăsceanu, Lazăr, (1993), Dicţionar de sociologie, Bucureşti: Editura
Babel;
Lamanna, Mary Ann; Riedmann, Agnes, (1991), Marriages and Families: Marking
Choices and Facing Change, Belmont, California: Wadsworth Publishing Company;
Nelson-Jones, Richard, (1996), Relating Skills: A Practical Guide to Effective Personal
Relationships, London. Cassell Wellington House;
Wilson, Adrian, (1993), Family, London: Routledge;
Collins, Randall, (1988), Sociology of Marriage and the family: Gender, Love and
property, Chicago, Ilinois: Nelson Hall Inc;
Bird, Gloria; Melville, Keith, (1994), Families and Intimmate Relationships, USA:
McGraw-Hill, Inc;
Dreaman, Solly (editor), (1997), The Family on the Threshold of 21st Century: Trends
and Implications, Mahwah, New Jersey: Lawrence Erlbaum Associates, Publishers;
Scârneci, Florentina (2006), Indrumar de cercetare calitativă în ştiinţele socio-umane:
Editura Universităţii Transilvania Braşov.
Dragomir ,Otilia; Miroiu, Mihaela, (2002), Lexicon feminist, Iaşi, Editura Polirom.
Revista română de sociologie
Revista de Sociologie Românească (www.sociologieromânească.ro)
www.sagepub.com – Journal of Comparative family Studies
- Family Relations
- Journal of Marriage and the Family
- Journal of Social and Personal Relationships
- Journal of Social Issues

80
Cuprins

81
Cuvânt înainte…………………………………………………………………………………..……2
Capitolul 1. Cunoaşterea familiei - de la conştiinţa comună la sociologia familiei şi disciplinele
conexe……………………………………………………………………………………………...….5
Obiective …………………………………………………………………………….............5
1.1Cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică în problematica familiei….…………….…...5
1.1.1Particularităţilecunoaşterii comune……………………………………………...5
1.1.2. Virtuţile cunoaşterii comune a familiei…………………………..……………..5
1.1.3. Neajunsuri şi limite ale cunoaşterii comune………………………..…………..6
1.1.4. Necesitatea depăşirii cunoaşterii comune prin demersuri ştiinţifice…………6
Sinteză a paragrafului 1………………………………………………………….…………7
1.2. Abordarea complexă a familiei. Conexiuni şi interferenţe disciplinare……………………..8
1.3. Tendinţe actuale în sociologia familiei…………………………………………………...…….9
1.3.1. Teme în actualitate………………………………………………………...……..9
1.3.2. Orientări teoretico – metodologice ………………………………….…………10
1.4. Relevanţa teoretică şi practic – aplicativă a studierii familiei………………………...…….11
Teme de reflecţie ………………………………………………………………………….12
Capitolul 2. Tipuri şi structuri maritale şi familiale. Grupul domestic……………..…………13
Obiective………………………………………………………………………….………..13
2.1. Familia şi apariţia ei…………………………………………………………………..……….13
2.1.1. Definirea familiei…………………………………………….…………………..13
2.1.2. Principalele funcţii sociale ale familiei…………………………………………15
2.1.3. Originea grupului familial………………………………………………………16
2.2. Mariajul şi formele sale………………………………………………………………………..17
2.2.1. Universalitatea mariajului, tabu-ul incestului…………………………...…….17
2.2.2. Tipuri de mariaj……………………………………………………………...…..17
2.3. Modele teoretice de familie………………………………………………………………..…..18
2.4. Tipologia familiei……………………………………………………………………….……...20
2.5. Familia şi gospodăria. Grupul domestic…………………………………………….………..21
Teme de reflecţie…………………………………………………………………………22

Capitolul 3. Social şi psihosocial în alegerea partenerului de viaţă. Piaţa maritală………….23


Obiective ………………………………………………………………………………….23

82
3.1.Dragostea şi căsătoria. De la opţiunea altora la opţiunea proprie. Dragostea romantică…23
3.2. Determinări socio-demografice ale alegerii partenerului conjugal; homogamie şi
heterogamie………………………………………………………………………………………....24
3.2.1. Vârsta……………………………………………………………………………..24
3.2.2. Statutul socioprofesional ………………………………………………………..25
3.2.3. Rasă, etnie şi religie………………………………………………………………26
3.2.4. Homogamie spaţio-geografică. Proximitate şi selectivitate……………………27
3.3. Mecanisme psihosociale………………………………………………………………………..28
3.3.1. Efectul familiarităţii……………………………………………………………...28
3.3.2. Atractivitatea fizică………………………………………………………………28
3.3.3. Transferul de excitabilitate nervoasă (arousal)………………………………..29
3.3.4. Efectul „Romeo şi Julieta”………………………………………………………29
3.3.5. Efectul „greu de cucerit” ………………………………………………………..29
3.3.6. Similaritate şi complementaritate ……………………………………………...30
3.4. Piaţa maritală. Mariajul ca schimb…………………………………………………………..31
3.5. Căsătoria ca proces multifactorial …………………………………………………………...32
Teme de reflecţie …………………………………………………………………………33
Capitolul 4. Dinamica rolurilor în familie. Ciclul vieţii familiale……………………………...34
Obiective………………………………………………………………………………….34
4.1. Rolurile şi aşteptările de rol în grupul familial ……………………………………………...34
4.1.1. Definirea conceptelor implicate…………………………………………………34
4.1.2. Stereotipii sociale privind diferenţele între bărbat şi femeie………………....35
4.1.3. Teorii despre structura şi dinamica rolurilor în familie………………………36
4.1.4. Complementaritate şi conflict de rol. Mişcarea feministă…………………….40
4.2. Distribuţia sarcinilor domestice. De la ideologie la fapte…………………………………...40
4.2.1. Profesia şi viaţa casnică………………………………………………………….41
4.2.2. Organizarea bugetului familial…………………………………………………44
4.2.3. Puterea şi luarea de decizii în familie…………………………………………..45
4.2.4. Planificarea familială……………………………………………………………46

4.3. Satisfacţia în viaţa familială…………………………………………………………………48

83
4.3.1. Diferenţe marcante ……………………………………………………………48
4.3.2. Factorii reuşitei şi nereuşitei familiale. Sindromul incapacităţii de convieţuire
normală……………………………………………………………………………………………49
4.4. Ciclul vieţii familiale…………………………………………………………………………51
Teme de reflecţie………………………………………………………………………..52
Capitolul 5. Divorţialitate, recăsătorie şi alternative nonmaritale…………………..………..53
5.1 Divorţialitatea şi cauzele ei…………………………………………………………………..53
5.1.1. Creşterea disrupţiei conjugale în societatea contemporană………………...53
5.1.2. Cauze generale (macrosociale)………………………………………………..55
5.1.3. Violenţa în familie …………………………………………………………….56
5.1.4. Factori explicativi specifici (microsociali)…………………………………...58
5.1.5. Divorţul ca proces temporal……………………………………………….….59
5.1.6. Consecinţe ale divorţialităţii………………………………………………….60
5.2. Recăsătoria şi problemele ei………………………………………………………………..62
5.2.1. Disparitatea bărbat-femeie…………………………………………………...62
5.2.2. Avantaje şi dezavantaje ale recăsătoriei……………………………………..62
5.3. Alternative nonmaritale…………………………………………………………………….63
5.3.1. Persoane singure (celibatul)…………………………………………………..63
5.3.2. Persoane singure cu copii (familii monoparentale)……………………...….65
5.3.3. Coabitarea (concubinajul)si sexualitatea premaritală……………………...66
5.3.4. Cupluri (familii ) de homosexuali ……………………………………………67
Teme de reflecţie ………………………………………………………………………68
Capitolul 6. Familia şi societatea în lumea contemporană…………………………………….69
Obiective ……………………………………………………………………………….69
6.1 Condiţionări reciproce societate-familie……………………………………………………69
6.2. Controlul social prin familie ……………………………………………………………….70
6.3. Raportul părinţi-copii sub semnul socialului……………………………...………………72
6.3.1. Şansele şcolare şi sociale……………………………………………...………72
6.3.2. Continuitate şi divergenţă axiologică ………………………………………..73
6.3.3. Schimburi intergeneraţionale. Copii adulţi - părinţi în vârstă …………….74
Teme de reflecţie………………………………………………………………………..76
Ce are de făcut viitorul asistent social?.........................................................................................77
Bibliografie selectivă……………………………………………………………………………...78

84
85