Spiritul Critic 3 – 2011

Spiritul
Critic
Revistă cu volum şi periodicitate variabile
„Critica a fost şi va rămânea o lucrare necesară
în viaţa publică a unui popor. Înţelegerea răului
este o parte a îndreptării”. (TITU MAIORESCU)
_______________________________________________________________________
_
Anul IX, nr.3 (35) Iulie 2011

SUMAR

Atitudini
Magda URSACHE, Voioşii stricători de limbă de azi

Punct de ochire
Cezar CARAMAN, Gâgă şi kalaşnikovul

Lecturi fidele
Leonard GAVRILIU, Câteva note critice la Amor intellectualis de Ion Vianu
Gheorghe C. PAŢA, Ultimele două romane ale lui Platon Pardău
Monica I. COSTEA, Trei scriitori păşcăneni

Eseuri
Vladimir UDRESCU, Lecţia maioresciană (I)
Mihai MERTICARU, MIORIŢA – fatalitate sau înţelegere superioară a vieţii?

Racursiuri
Vladimir UDRESCU, Viorel Pivniceru: Vers de toamnă

Caruselul revistelor
Marcu CEBZA, Ioanid Romanescu rememorat de revista „Cronica veche”
Oscar ŞAPCARU, Nicolae Manolescu vs. gazetarul Ion Cristoiu
Matei ABRUDAN, Cărtărescu cel pe care „nu-l întrece decât Patapievici”
Ciprian LITEANU, Politicianismul – plaga care azi ruinează galopant România

Fapt divers
Leonard GAVRILIU. O ERATĂ şi nu prea

Atitudini

Voioşii stricători de limbă de azi

„Visez la o
lume în care oamenii ar fi gata
să moară
pentru o virgulă”. (Emil Cioran)

De când George (Pruteanu) nu mai vine, biata limbă ce-o vorbim a

rămas fără watch dog credincios. Acuzat de neaoşism, obscurantism, izolaţionism din
cauza luptei sale contra updatării, ca să zic aşa, prin xenisme, după unii limitat ori chiar
subdezvoltat, regretatul eseist nu mai poate răspunde la scatoalca postumă dată de Adrian
Cioroianu. Nici nu le mai poate propune parlamentarilor tratament cu ANTIGAFIN în
doze mari, pentru a-şi vindeca suferinţa: Irregular Romanian.
Eminescu numea doi oameni din Parlamentul ţării care vorbeau corect româneşte,
construiau o frază bună: Maiorescu şi Kogălniceanu. După ce s-au petrecut din această
lume şi Pruteanu, şi Păunescu, greu să mai numeri de la doi în sus. Doar parlamentara-
model Roberta Anastase, care l-ar fi făcut invidios şi pe Pristanda, cel cu numărătoarea
(steagurilor), să mai reuşească, având ea capacitatea paranormală de a vedea în sală 158
de inşi în loc de 81, când se votează o lege organică.
Se face prea puţin contra surselor de poluare a limbii, chiar dacă o Rodica Zafiu
denunţă stăruitor „păcatele limbii”, iar un Ion Coja face Îndreptarul îndreptarului
ortografic, ortoepic şi de punctuaţie. Lingvistul Theodor Cristea pare resemnat privitor
la modul de a greşi generalizator. Creşterea limbii româneşti (vezi termenul economicesc:
creştere zero !) e, în fapt, descreştere; harta limbii corecte se tot micşorează. Numai că o
română restrânsă restrânge şi creierul, e ştiut.
Incorectitudinea rostirii pare a fi azi norma, de vreme ce exprimarea corectă
începe a stârni zâmbete ironice. N-a fost George Pruteanu poreclit Moş Virgulă, ca, pe
timpuri, I. L. Caragiale? Şi am auzit-o pe o fătucă dojenind: „Vorbeşti ca în presa scrisă”.
Culturală, pesemne. Gramerienii ridică din umeri la barbarisme ca locaţie, a accesoriza
(vorbă de modist/ă); mai ales acel tehnic pentru de fapt demonstrează stupiditatea
românglezei. „Tehnic, Iri şi Monica erau despărţiţi”, ştiruiesc tabloidele. La noi, de
dimineaţa până târziu, în noapte, se desvorţează, cum ar zice Nenea Iancu. Iar Tanţa şi
Costel, personajele lui Ion Băieşu, erau culmi de bun-simţ şi de gramaticalitate faţă de
cuplul pomenit.
Pe timpuri antedecembriste, driblau limba română numai comentatorii sportivi;
acum, a ajuns sport de masă: toţi faultează gramatica. În curtea şcolii se vorbeşte răstit, ca
pe stadion, şi la fel pe coridoare universitare. Televiziunea e un fel de catedră de Strică-
Limbă. Sulul de hârtie igienică adus în studio de Victor Rebengiuc în acel Decembrie
este emblematic pentru canale, dar în alt fel. La zaparea cea de toate zilele, dai peste
formulări deficitare cu duiumul. „Niuzurile” (ca şi cum n-am avea cuvântul ştiri) au
impus pluralul doişpe, fie ele persoane cu conturi în Elveţia ori clădiri cu bulină roşie. A
rămas de neuitat sintagma doişpe măicuţe de la Tanacu, la concurenţă cu doişpe vaci,
înecate la inundaţii. Tot generalizate în exces sunt şi diminutivele mămici, tătici şi
graviduţe. De la cutremurul din Japonia încoace, tot auzim despre vápori în loc de
vapóri. Sau, mai de demult, auzim carácter în loc de caractér! Aici e clar că şi-a băgat
coada influenţa rusească postbelică. Dar câte accente nu-s schimbate, ca uimitorul
prevéderi! Influenţă maghiară? Atunci o să vorbim ca Frundo György, în limbo romano.
La Meteo, suntem avertizaţi că „în Transilvania şi la munte vor ninge”. „Cum stau
lucrurile ne spun corespondentul nostru Teodora”, se aude pe TVR1. Protestatarii adunaţi
la ultimul miting sunt numiţi protestanţi (nu catolici, mozaici ori unitarieni).
Pare că exprimarea corectă dăunează sănătăţii realizatorului TV, dar şi…
ratingului. Puncte de rating acumulează mitocănia. Teoria lui Oreste, obsedat de
pararealitate, e că telespectatorul ar simţi un straşnic disconfort când se vorbeşte prea
corect; aşadar, hai să greşim ca să nu-l inoportunăm. Producătorii de divertisment ieftin
produc agramatisme ca viespea venin. Când ies din vocabularul lor minimal (ce s-ar face
Negru fără vocabulele cool, mişto, naşpa, marfă?), uzitează o limbă de gaşcă, săracă şi
decolorată, blondă rău. Stai prea mult pe astfel de emisiuni, îţi „cauzează” la intelect. Aşa
că urmează sfatul lui Cristi Brandu: „Nu te risca!”
Româna maidaneză prosperă, în toate variantele ei: pantelimoneza bahmu („Să se
bucure poporul român că n-am pus-o pe Bahmuţeanca pe listă la electorale”, ne linişteşte
Prigoană), zăvorana, ramoneza („sunt ofertată”, zice, cu buzele-i expandate, don’şoara
Gabor); surioara Oana Roman umple ecranul unei Conferinţe de presă, aruncând
gazetarilor: „Eu sunt cineva care ei nu vor fi niciodată”. Într-o română la fel de precară se
exprimă Sandra Prelong, care vrea să-şi schimbe… paradigma: „mi-am zis mie însumi”.
Şi exemple de anerie TV pot da cu toptanul, le colecţionez: Radu Moraru foloseşte
şoseată, altul – o maşină de sport, altcineva admiră priveliştea din zgârie-noruri. De
scris, scriem cum ne taie capul. Avem două ortografii, dar uzăm incorect de ambele, dacă
sunt se scrie sânt. Preferăm YES lui DA, ortografiat pe burtierele canalelor: Iieeesss! Nu
mai spunem vai! Ci oau, scris wau, ca-n Disneyland.
Prestaţia lingvistică a politicienilor a făcut să apară un dialect bezmetic:
politicheza (se poate scrie şi cu litere din oi, ţurcane sau nu, ca Flutur pe dealurile
Bucovinei). Subdialectele sunt tovlimba iliescă, emiliana anacolută, mi(ş)tocănia
băsescă. Turcana lentă a înlocuit ciorbea lentă, stolojana, pronunţată cu fentă de maxilar,
a câştigat teren faţă de diaconeasca veche. Toţi cad, rând pe rând, în penibil lingvistic:
Vasile Blaga cu permisuri, bi-ministreasa Udrea cu stupuri. „Cele mai majore greşeli”
(superlativ becalic) le comite Becali. Cât despre improprietatea termenilor, ferească
sfântu’: fostul rector de la Iaşi, Dumitru Oprea, era convins că inapetit e tot aia cu
inapetenţă. Petre Roman îi demasca pe ţărănişti şi pe liberali, Videanu targhetează,
Andreea Vas „sumarizează pe scurt”. Şi-mi amintesc de zisa bătrânului Lascăr Catargi,
întemeietorul Partidului Conservator, cel care s-a şi opus regelui („Aiasta nu se poate,
maiestate!”), sfătuindu-i pe oratori, la Cameră: „Mai bine hodiniţi-vă decât să vorbiţi ce
vorbiţi”.
Fata lu’ tata Zeus e un antimodel lingvistic, deşi în top rămâne Vanghelie. Şi-i
urez cu năduf lui Ion Iliescu, autorele: Citi-te-ar Vanghelie, nea Nelu! Regele Cioabă îi
taie pe toţi (chiar şi pe Ceauşescu împuşcatul cu avengura lui de pomină), invocând
termenul perogativ.
Politicheza, atenţie, e molipsitoare. Emil Hurezeanu a şi luat eba (sau ebola?)
dacă slobozeşte un regresuri, în timp ce Tatulici optează pentru forma cable. Poetul
Mircea Dinescu inovează un plural, vorbind despre problema plecaturilor. Chiar lui
Gabriel Liiceanu îi scapă de ce vă protestaţi?”, corectat prompt de Andrei Pleşu.
Cum vorbitorii rafinaţi nu prea au ce căuta pe micile ecrane, fiind, oricum, în
minoritate faţă de „funduleţe şi gemuleţe”, m-am bucurat să-i urmăresc pe G. Liiceanu –
A. Pleşu dialogând despre martirajul limbii (titlul lui Andrei Pleşu) pe TVR1, 16 martie
a.c., la fel ca pe vremuri când Pruteanu ne îndemna să vorbim româneşte limba română.
Fără importuri de cuvinte, mai inutile ca salata din Italia şi perele din Africa. Pleşu –
Liiceanu au urmat, parcă, învăţămintele lui George, excedaţi de accentele greşite, de lipsa
diacriticelor, de acel şi pudic, băgându-se forţat unde nu i-i locul. „Ca şi guvern”, spune
Boc; „candidez ca şi independentă” vrea agramata fătucă EBA; „ca şi miniştri care au
plecat”, se rosteşte vedeta politică Udrea; „eu ca şi Guşă”, zice însuşi Guşă; „Am crescut
ca şi artistă”, ne încredinţează o hartistă din Inimă de ţigan. „Ca şi ambasadoare şi ca şi
româncă”, ar fi spus, apud internet, Simona Miculescu, diplomata noastră la Naţiunile
Unite. Acest ca şi este ca şi asimilat, cum se vede treaba.
O hipercorectitudine de prost gust ar fi, după Liiceanu, evitarea cacofoniei, cu atât
mai mult (îl secondează Pleşu) cu cât există cacofonii acceptate ca biserica catolică, Ion
Luca Caragiale, la care se adaugă Rodica Culcer; mai sunt şi fiinţe cacofonice ca (îmi
asum cacofonia) Anca Constantinescu – PDL. E ţopism, crede filosoful beletrist să pui şi
între ca cultură ori ca caracter. O fi, dar sună oribil. Aş zice că poţi evita. Şi-i de preferat
calofilia cacolaliei. Placu-vă când Tabără se laudă că are încă căi de redresat preţul
pâinii? Ori când nelipsita invitată, doamna Tatoiu, ne sparie, apelând la counter factual
conditions : „Dacă cade acordu’ cu Fondu’”?
Cuvintele potrivite sunt „bune de mâncat”, hrană sănătoasă, cu excepţia cremei
politicienilor, pe care Dumitru Ungureanu o găseşte, în Alambicotheca sa, „cam
grunjoasă, fieroasă, greu comestibilă” pentru cine n-are stomac tare. Şi dacă tot e
nutritivă limba vorbită (observaţie cu care intru în acord), i-aş propune lui Andrei Pleşu o
dietă: fără dă şi pă, a se slăbi cu dîn şi cu dupe. Asta ca să se mai tempereze sălăjana (de
la cartierul Leontin Sălăjan): „M-a luat dă ochi, aşia”, muntenizează Mircea Badea,
căruia îi place să spună în direct şi-n reluare: „lasă-l în sânge pe dobitoc” ori se adresează
frust unui telespectator cu „Bă puţă mică”.
Toţi contribuie (iată şi consensul iliesc!) la pauperizarea limbii române: şi
teleastul, şi magnatul, şi mafiotul, şi parlamentarul, şi guvernantul. Cârcotaşii află de la
„cetăţiani şi cetăţiane”, spre a le spune ca I. L. Caragiale, destule „chiftele” şi „dude”, pe
care le amendează. Tre’ia s-a generalizat datorită lui CTP. Trebuieşte e marca Băsescu;
„proiecte care trebuiesc”, accentuează Vasile Blaga. „Fiecare au”, zice o moderatoare de
la Antena 3; „Fiecare se vor prezenta la vot” e îndemn de politician. Olguţa Vasilescu se
riscă tautologic: „Cum au spus şi antevorbitorii mei înainte”. Un guvernant ne lămureşte
„în ceea ce privesc subvenţiile”; un ins politic se căzneşte să pronunţe vocabula
fantasmagorie; altul dă-n gard pronunţând Kierkegaard aşa cum se scrie.
Culturalizatoarea Raluca Turcan îi vrea „excluşi afară” pe cei care mişcă-n frontul
pedelist.
 Vrei să fii politician cu ţinută de intelectual? Rezolvă-ţi problema acuzativului cu
prepoziţie, pentru Dumnezeu! Apoi nu spune ceilanţi, nici ar făcea. Să fi devenit
bucureştenii prea puţin pretenţioşi în privinţa limbii române dacă l-au ales şi reales pe
Vanghelie? Şi dacă tot a fost votat, de ce n-o fi fost numit ministrul Gramaticii? Cum
conjugă el în limba română, mai rar cineva, deşi, la declinare, e întrecut de mezina
preşedintelui. Ca să nu mai pomenim perle lexicale ca „sume infirme la buget”; dar şi aici
e întrecut de Elena mică: în gând cu ordonanţele lui Boc, slobozeşte, de la tribuna
Parlamentului European, vocabula coordonanţă. Cum o fi fost tradusă?
De la Petre Roman, care băgase privatizarea-n populaţie, nu-s neologisme mai
uzitate decât debranşare („Te debranşez de nu te vezi!”, am auzit în tramvaiul de Baza 3)
şi a asoma („Hai să asomăm porcu’, Costică!”, se îndemnau doi cumetri în acelaşi mijloc
de transport în comun). Şi încă n-a intrat în fondul principal de cuvinte (ne)sustenabil.
Petru Pistol (v. Critice şi ipocritice, într-un „Argeş” de aprilie 2009) crede că
parlamentarii fac greşeli din „surplus de proteine”. Alte surplusuri nocive: ignoranţa şi
aroganţa. Faţă de „aroganţele” lui Gigi Becali, autorul sintagmei parabolic vorbind,
aroganţa lui Adrian Năstase („pulimea să nu uite”) e cu mult mai penibilă: doar el e
boierul minţii, nu oierul. Şi-i aduc aminte de cronicarul Neculce, după care oamenii
vorbesc pe măsura obrazului. A fi vulgar nu-i de demnitatea staturii intelectuale a unui
preşedinte al statului. Îl sfătuiesc să renunţe la formulările cu dublu înţeles, care au
savoarea lor la cârciumă. S-ar cuveni să se scoată din vocabularul de Cotroceni cuvântul
găozar pentru jurnalist şi cuvântul păsărică pentru jurnalistă.
Trebuie să trecem la performanţele lingvistice ale politicienilor faptul că
apelativul hahalerelor a intrat în FPC-ul elevilor (oh, liceenii de altădată!) „graţie”
europarlamentarului Gigi Becali. Dar de ce să mă mai mir când o înjurătură glumăreaţă a
ajuns titlu de emisiune pe Antena 1? Când o teleastă lasă microfonul deschis şi
telespectatorii aud ce n-ar trebui să audă: „Taci în p… (punctele de suspensie îmi aparţin,
Magda U.) mea din gură”, iar Serghei Mizil e chemat pe sticlă ca să-şi îndemne
interlocutorii: „Să ne ardem la găoz”. De ce l-oţi fi întrebuinţând atâta în emisiuni, în loc
să-i prescrieţi ca Nenea Iancu (trecătorilor muiaţi de căldură mare) o „duşe rece”? De
reţinut că autorul comediei D-ale Carnavalului nici nu drăcuia măcar. Spunea că asta-i
vulgar (după fiica sa, Ecaterina Logadi).
Nici când încearcă să se exprime ales limbajul nu-i ajută pe politici. Soldatka
Sulfina, cea care trecea Dunărea prin Buziaş-Băi, încearcă să impună condiţionalităţi în
loc de mai popularul condiţii. Până şi G. Liiceanu vorbea, în emisiunea deja citată, de
tâmpitizare în loc de mai simplul tâmpire, alt cuvânt, formatat la fel de preţios, fiind
maladivitate.
Există cuvinte specifice pentru fiecare politician. Atenţie, însă: există şi vorbe
aruncate care dărâmă cariere. Sau, măcar, le zguduie zdravăn: golan şi măi, animalule!
(Iliescu); ţigancă împuţită (Băsescu). Iar indiferenţa faţă de actul comunicării, abandonul
lingvistic pot duce la pierderea alegerilor. „Ne place să spunem Parlament unguresc”,
zica Frunda. Nouă nu. Nici când susţine „onest şi cinstit” (tautologia sa) interesele
ungurilor ca europarlamentar român. Şi nu-i corect ca fraţii de guvernare maghiari să
voteze contra revenirii la denumirea corectă de ţigan, ca să se perpetueze confuzia rom-
român, români-romini, românce-romince, română-romani, iar în final confuzia România
– Rrominia.
 Homo loquens la TV e cel căruia i se aude vocea mai tare. „Şi într-un pom dacă
mă puneţi eu am puncte de vedere”, spune Vanghelie, mai atoateştiutor decât Mr.
Google. Dar cel mai sonor rămâne C. V. Tudor, care „se calcă pe vorbe” cu toată lumea.
Votanţii lui Mădălin Voicu au înlocuit Pe cuvânt de onoare cu Să moară mama.
Politicienii noştri nici nu mai merg pe cuvânt de onoare, pe parol, à la Caragiale, ci pe
parole-parole.
Vă întrebaţi cum cuvântă cei care nu cuvântă? Simplu: când rămân fără replică,
folosesc apa din dotarea studioului. Ajunşi în dificultate de comunicare, se ajută de
paharul cu apă, zvârlit pe mufarina (sinonimul lui Şerban Huidu pentru chip, faţă, obraz)
interlocutorului/interlocutoarei. „Ciocu mic!” e ripostă de politiciană înfierbântată.
Doamnele vorbesc à la légère, după cum se şi îmbracă. Bărbată de Stat şi de Partid, de
jos şi de pe cal, Elena Udrea, când nu mai intră în direct, se laudă (voce off) pe sine,
crezând că nu-i recunoaşte nimeni (nici Turcescu) pronunţia precipitată. Să nu-i tai firul,
model Stelian Tănase? Vorba lui Hoară (oare ce mai face dumnealui după baia de
mulţime, cu ouă crude?): „Se pot vorbi despre multe”. (Şi nu-i el cea mai marmoreeană
frunte din PD-L). Doar vorbele-s femei, faptele-s bărbaţi, cum ştim de la etnosoful
anonim. Nici că le pasă politicienilor noştri de „figura de stil etimologică” a profesorului
Ion Coja: mulţumiţi venind la mulţi. Nu mai contenesc cu vizite la sinistraţi.
Câţi nu aruncă vorbe, la caterincă, fără să ştie ce înseamnă! Ca deputata Anca
Constantinescu, pedelistă convinsă: „că comunitatea ar scăpa de inundaţii dacă s-ar aplica
legea lustraţiei”. Vi se pare de necrezut?
Când viaţa devine din ce în ce mai săracă (puşcăriaşii trăiesc mai bine decât
pensionarii şi un administrator de universitate are un salariu mult mai substanţial decât un
profesor universitar, – la mai mare domnu’Boc!), când sărăceşte şi se urâţeşte şi limba
română chiar în gura „aleşilor neamului”, avem nevoie acută de şcoală, de cultură.
Penuria de pe-uri din exprimarea politicienilor poate fi remediată. Mai greu e cu
pauperizarea în domeniul Culturii. La Ieş, am preferat să băgăm bani în Ateneul Tătăraşi,
în loc să finalizăm renovarea la Filarmonică, la Teatrul Naţional, la Palatul Culturii, unde
de ani în şir lucrările stagnează. Zice-se că pentru juma de autostradă Bucureşti-Braşov se
dau bani grei, cât bugetul culturii pe mai mulţi ani. Deşi Boc al V-lea se laudă cu
finalizarea sediului Bibliotecii Naţionale, nu află fonduri pentru inaugurare, că-i criză.
Panglica, pasămite, costă o groază de parale! Între timp, fondul de carte (al doilea din
Europa, după Franţa) se deteriorează, ca şi limba română. Incunabulele se umplu de praf,
volumele de patrimoniu mucegăiesc într-un subsol, claie peste grămadă. Doar trăim în
mass-age, ce nevoie avem de biblioteci? „Dă sărci pe goagâl şi afli tot ce vrei”. Cât
despre limba română, e poluată chiar de ministrul Educaţiei, Tineretului şi Cercetării.
Domnul Funeriu trebuia să-şi dea demisia după ce a repetat (papagal, paiaţă, cum i-a zis
presa) ce-i şoptilea o secretară de stat cu aplomb. Cât despre o mamă senatoare, doamna
Plăcintă, e mândră de educaţia fiului ei, care urinează pe-o troiţă.
O fi limba română organism viu, dar nu se auto-reglează, trebuie ajutată ca să
trăiască sănătoasă.
Doar o vorbă „s-ăţi” mai spun, dragă cititorule, întru apărarea limbii române, a
cărei descreştere a atins cote grave de avarie. Am trecut, în fine, de faza deci (vinovat:
Ion Cristoiu), ca să intrăm în faza decât (vinovat: Geoană; corect nu e am decât, ci n-am
decât) şi se poate şi mai rău: „E bună friptura decât fragedă”, zice gospodina din reclamă.
Ce facem? Tolerăm fără de legea gramaticală sau cerem respectarea cu stricteţe a
standardelor limbii, amendând usturător erorurile? E prea mult să ne dorim un corpus
politic onest şi-n fond, şi-n formă, o televiziune curată şi-n formă, şi-n fond?
Eu, una, votez pentru o limbă ecologică, nepoluată de gazele de eşapament ale
rostirilor publice agramate, şi nu vă spun, ca la Radio, O zi maximă! – ci:
Decât salut!
Magda Ursache

Punct de ochire

Gâgă şi kalaşnikovul
Noua carte a simpaticului scribăreţ Horia Gârbea este o colecţie corcită „de texte
puse în pagină vrac”. Expresia aparţine chiar publicistului amator cu acelaşi nume,
folosită cu gingăşie la adresa volumului unui confrate. Cele opt titluri din Fratele mai
deştept al lui Kalaşnikov, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010, au „o scrânteală
simpatică”, dar „n-au niciun viitor, nici măcar subdezvoltat”, ca să-l cităm iarăşi pe
agreabilul prozator parodist. Cărţii i se pot aplica şi alte caracterizări, scurse din condeiul
sprinţar-vehement al d-lui Gârbea, atunci când se zborşeşte la scriitorii pe care nu-i
înghite. Astfel, „textele sunt plate ca apa plată”, „lipsite de tensiune şi viziuni”, „sunt
moi”, „din ele nu se înţelege nimic”, „se prăbuşesc în trivialitate”, „nu reuşesc să
depăşească banalitatea”, „unele sunt de-a dreptul generatoare de repulsie”, „rămân la
nivelul unor compuneri inerte”, „par izvorâte din mintea unui Guţă Popândău”,
„autorul e decoltat în limbaj şi veşnic pus pe coţăială”, „se complace în a transcrie
toate măscările”, „face exces de limbaj buruienos”, „a devenit un grafoman incurabil”;
în fine – „se simte peste tot amatorismul”, textele „reprezentând o mostră de
mediocritate”.
Lectura săltăreţului op e atât de captivantă încât naşte nostalgii după vremurile
când M. R. Paraschivescu şi Geo Dumitrescu răspundeau unor asemenea diletanţi cu
„deocamdată nu” sau „mai trimiteţi”. Volumaşul trezeşte interes şi pentru că autorul s-a
specializat în parodia de joasă extracţie estetică. Fapt remarcat, de altminteri, şi de
Nicolae Manolescu, academicianul care l-a promovat în revista pe care o conduce,
„România literară”, în postura de măcelar literar la Poşta redacţiei. Adică de distribuitor
de bule papale, băşcălii şi râgâieli publicistice, pariuri sportive, jocuri alba-neagra, datul
în bobi, verdicte după ureche, ghicit cu ghiocul, pleznit cu ghioaga. Aşadar, instalat pe
locul unde a oficiat cu maximă disponibilitate şi exigenţă în distribuirea accentelor
remarcabila scriitoare Constanţa Buzea. Aici şi-a găsit H. G. teritoriul nimerit pentru a
face zob tot ce-i cade din plicurile corespondenţilor pe masă. Viitorul literaturii a fost
arondat astfel unui stahanovist în zeflemea şi duplicitate, calificat în impostură şi
panseuri gogonate. Adică unui specialist în betoane, cofraje, fier forjat şi bolovani,
parodist literar mediocru. Şi, ca orice ins civilizat, a găsit de cuviinţă să-i dea colegial un
bobârnac, din invidie şi ranchiună, chiar ilustrei predecesoare la pupitrul Post-Restant-
ului. Jurnalul Creştetul gheţarului de Constanţa Buzea nu i-a „făcut nicio impresie”,
fiindcă „e moale” (vocabulă preferată!) şi „nu produce revelaţii cititorului”. Câtă
imoralitate se degajă din acest gest apparet id etiam caeco!
Curios este, însă, că tot criticul Manolescu se arăta intrigat că Gârbea se cam
pricepe la toate, că scrie cam de toate. El este un fabricant fruntaş (aproape neegalat
astăzi!) de poezie, proză scurtă, eseuri, publicistică, teatru, scenarii de film, traduceri,
show-uri TV, jocuri, critică teatrală, romane. Nu mai puţin, se produce suspect de harnic
şi grandilocvent în domeniul criticii literare. Comentează vârtos şi arţăgos, săptămânal,
zeci şi zeci de volume. Există chiar bănuiala că doar răsfoieşte cărţile şi scrie după cum i
se năzare, operaţiune pe care o face cu rea voinţă şi opacitate. Astfel că postul de justiţiar
al canonicului Alexandru Grama în literatura română este serios concurat de multilateral
dezvoltatul condeier dâmboviţean. Precum prelatul de odinioară de la Blaj, nici Gârbea –
tocilar pe băncile Institutului de Construcţii, socotitor al gurilor de canal din Parcul Tei –
n-are nicio chemare pentru a emite judecăţi asupra creaţiei literare. Ca şi acela, după
expresia lui G. Călinescu, este un spirit limitat, cu un gust estetic precar şi care
păcătuieşte prin lipsă totală de înţelegere faţă de literatura de orice tip, mergând până la
negarea excesivă a evidenţelor. A încercat în toate genurile: le-a ratat pe toate în chip
radical, neoferind ceva care să depăşească mediocrul. Cu toate acestea, se încăpăţânează
să creadă că poate dirigui viaţa literaturii. În privinţa prozei sale, chiar directorul revistei
care l-a căftănit în rolul Mamei Omida, N. Manolescu, scrie în Istoria… sa: „Proza lui
Horia Gârbea este parodică şi fără originalitate”. Considerând că acest diagnostic
(parodic) e unul încurajator, multilateralul fanfaron H.G. şi-a luat de bună această
etichetă şi-şi urmează netulburat calea. Dovadă şi cărticica de faţă, compusă din piese fie
imitate stupid şi hazardat după diferiţi scriitori, fie din texte „originale” nesărate, flasce.
Astfel, Povestea unui om leneş este o compunere trivială, după – evident – Ion
Creangă, prăbuşită în limbaj decoltat. La humuleştean, personajul, „grozav de leneş”,
avea ocazia să fie salvat de la spânzurătoare. O miloasă cucoană se oferise să-l ia la
moşie, unde poseda un hambar plin cu posmagi. Numai că omul, condamnat de sat la
moarte „pentru a nu mai da pildă de lenevire şi altora”, întreabă insolent dacă „muieţi-s
posmagii”. Şi aflând că nici vorbă să fie gata muiaţi, îşi îndeamnă consătenii „să tragă
mai bine tot înainte”. Şi astfel, aceştia „i-ai făcut felul”.
Gârbea ia proza crengistă, o face harcea-parcea, născoceşte grosolan alt scenariu,
obscenizând povestirea. Sub noua înfăţişare, personajul „citeşte numai reviste de-alea cu
femei dezbrăcate”. În plus, „le stătea în gât vecinilor şi-i necăjea ca un castravete în
dos”, după cum pudic precizează parodistul. Care vecini „îi mai trimiteau şi scrisori de
ameninţare”, cu care, amabil, „leneşul s-a şters cu ele undeva”. Forţa de invenţie a lui
Gârbea dă apoi în pârg. Dus la spânzurătoare de către localnici nu în „car cu boi”, ci cu
camionul, convoiul întâlneşte nu „o trăsură”, ci un Mercedes, în care se aflau şoferul şi o
cucoană care, dumirindu-se despre ce-i vorba, este gata să-l salveze pe ciudatul individ,
luându-l la moşie, unde ea are „o cămară plină de posmagi şi icre negre” (nu un
„hambar cu posmagi”). În povestirea lui Creangă, leneşul întreba dacă „muieţi-s
posmagii”, drept condiţie a ostenelii de a abandona spânzurătoarea, pe când la talentatul
nostru făcător de jocuri de cuvinte şi de scene scabroase întrebarea e formulată licenţios:
„Muie… ţi-s posmagii?”. La autorul Amintirilor din copilărie, condamnatul alege
ştreangul. H.G., însă, imaginează o încheiere mârlănească. Cucoana îl ia în limuzină pe
ipochimen şi-l plasează pe bancheta din spate, „pipăind mijlocul leneşului”. Şi-i zice
acestuia, ca unul „tare de vârtute, ca omul nemuncit”, după ce s-a aşezat lângă el „ca o
păsărică în cuibul ei”: „Să te văd acum, leneşule, cum ţi-oi plăti cei posmagi muieţi”. Şi-
i ordonă şoferului: „mână înainte şi să nu te uiţi îndărăt”.
Una dintre definiţiile pe care le dă parodiei DEX-ul este: „imitaţie neizbutită,
inferioară sau caricaturală a unui prototip, a unui original”. Trebuie deci să-i dăm
Cezarului ce-i al Cezarului: Domnul N. Manolescu a nimerit diagnosticul. Gârbea este un
parodist fără pic de originalitate, sterp, amuzant doar la modul peiorativ. Că de creaţie
propriu-zisă nu poate fi vorba la un veleitar şi scrib primitiv, care nu e în stare să
plăsmuiască o lume proprie de ficţiuni literare. El se agaţă ca scaiul de turul pantalonilor
unui prozator în ideea de a da o raită de manglitor prin literatură. Nici măcar o imitaţie
onorabilă nu izbuteşte să facă. Reluarea unor subiecte, repetarea unor teme sau motive
devine la el rizibilă, superficialitatea fiind năucitoare. Dacă-i citea, de pildă, măcar pe
(pre)paşoptişti, şi-ar fi dat seama că, încă din epoca aurorală a literaturii noastre, poeţii
„ruinurilor” îl ştiau din doască-n doască pe Volney, precum şi prozatorii autori de
„fiziologii” erau excelenţi cunoscători al lui La Bruyère. Ca să te apuci a-l parodia pe
Creangă este nevoie de ceva sine qua non: să-l pricepi. Altfel în veci nu vei creiona nişte
„moraliceşti haractiruri”, ca să-l cităm pe boierul Costache Negruzzi. Lipsit de
originalitate, H.G. capotează în imitaţii grosiere, în pastişe caraghioase.
Firava-i imaginaţie îl determină pe panţirul de serviciu al lui N. Manolescu să
scotocească hojma prin rafturi mucegăite după „subiecte”. Aşa descoperă el un de tot
uitat astăzi prozator interbelic: Alexandru Sahia. Un condeier transformat de bolşevici în
stegar al proletcultismului, vârât demagogic în manuale şi introdus obraznic în Academie,
de unde tocmai fuseseră alungaţi Blaga şi Gh. I. Brătianu, Ştefan Ciobanu şi Dimitrie
Gusti, Ion Nistor şi Pan Halippa, Silviu Dragomir şi C. Rădulescu-Motru. E vorba de o
proză scurtă din 1934, publicată în „Cuvântul liber”, intitulată Întoarcerea tatei din
război. Soldatul Vladimir, tată a cinci copii, se întoarce mutilat de pe câmpul de luptă, cu
un picior de lemn. După cum forăie pedant un unchi al său, a revenit acasă ca un „erou”,
care cu siguranţă va intra „în istoria neamului”. În realitate, existenţa îi este bulversată.
Teribila amintire a conflagraţiei pur şi simplu îl terorizează. Întră în crize, e scos de la
catedra de istorie şi internat în ospiciu. Se întoarce de acolo la fel de demoralizat. I se dau
două decoraţii, pe care le socoate „o ipocrizie”. De ce? Fiindcă, dacă s-ar decora „toate
scheletele”, şi acestea ar învia, „ar trebui să moară de foame”. „Eroul” e distrus
sufleteşte, trăieşte pe mai departe cu ideea obsesivă că „din nou a venit potopul
războiului”. „Aţi văzut voi pacea? Voi, cu ochii voştri?”.
Acestei naraţiuni tragice Gârbea îi confiscă sensul şi o desfigurează. O hăcuieşte,
scoate câteva expresii de ici, de colo, le amestecă alandala într-un ghiveci călugăresc cu
hribi şi păstăi, fiert hoţeşte pe tăciuni de joasă inspiraţie. Ciopleşte amatoristic conflicte
ridicole şi compune nişte surcele literare, de şcolar trecut clasa numai prin proptele. Tot
ce erau dramă şi fior existenţial, accente disperate şi alienare la Sahia, devin „subiecte”
zburdalnice şi neghioabe, sprinţare şi stereotipe, anodine la Gârbea. La el tata pleacă la
război ca unul care „folosea ghioaga, paloşul, spada, suliţa şi halebarda la fel de bine”.
La un moment dat, copilul războinicului „a fost ciupit” de femeia unui subordonat al
acestui „tată comandant de pâlc de oaste”. Drept pedeapsă, „tata a luat ghioaga şi i-a
crăpat capul”. Atâta îl duce mintea pe Gârbea. „Şi de atunci – povesteşte scremut H.G. –
lucrurile au mers tot aşa”. Fiindcă asta era „cariera tatei”: să spargă căpăţâni!
Superb şi profund. Mister şi revelaţie. Stupizenie şi impostură. În acest mod este mutilată,
în nouă „subiecte”, proza lui Sahia, dându-se la iveală nişte textuleţe pe care orice Poştă a
redacţiei le-ar respinge pe bună dreptate, atrăgându-i atenţia grobianului pretendent la
gloria literară că este, ca-n Caragiale, un zevzec. Dar să nu mai lungim vorba: „Dacă
nema putirinţă, geaba chichirez gâlceavă”. Gârbea al nostru nu poate produce decât
panseuri á la Gâgă.
Fără nicio îndoială, specialitatea lui Gârbea este parodia de ageamiu. Angelo
Mitchievici, într-un comentariu din revista „EX PONTO” (nr.3/28, 2010), constată că, în
recenta sa carte, H. Gârbea „spune un banc de la un capăt la altul, un banc reluat sub
diverse forme”. Nişte însăilări în care, „când nu apare Bulă, sunt Iţic şi Ştrul, când nu
sunt ei, este nea Gică etc. Şi chiar dacă niciunul dintre aceste personaje nu apare cu
adevărat în carte, spiritul care le-a dat naştere este acolo”. Dar când nu se iveşte nici un
astfel de personaj – adăugăm noi – vine rândul lui Găgă, of course!
Ilustrativă este, în acest context, şi compunerea La Rovine…în câmpii, o
bădărănie ordinară, o ţâpuritură scriptică. Scrisoarea III eminesciană devine prilej de
băşcălie mojicească. Începutul poartă germenii unei ars poetica sui-generis rizibile,
trimiţând la Delavrancea. „Un bunic stă pe prispă, se gândeşte la nimic şi numără
frunze”. Autorul – care „se chinuie să afle cuvintele pentru a povesti cât de cât ce are de
povestit” – îi trage din senin o înjurătură: „Să-l ia dracu’ de boşorog”. Şi ce „povesteşte”
H.G.? Numai orori. Celebra poemă, cu nobilul ei mesaj patriotic, este făcută zoaie de
către noul demistificator al literaturii române. Caricaturizare, miştocăreală imundă.
Atitudinea este de circar tupeist, care dă cu toroipanul. Limbaj de prostovan nedus la
carte. Solul trimis de voievod la sultan, „c-o năframă-n vârf de băţ” „nu ştie turceşte”.
Baiazid trimite după tălmaci care – aţi ghicit! – se află „la umblătoare” şi – normal! –
„soseşte trăgându-şi pantalonii”. Copila sultanului e „fragedă ca o chifteluţă”. Ceea ce-l
obligă pe sol „să-şi lingă buzele şi să plescăie”, rămânând „prostit cu ochii la ea”.
Dragomanul întreţine dialogul dintre sultan şi sol, dojenindu-l drăgăstos: „Futu-ţi
Dumnezeul mă-tii!”. Întrebat cum se numeşte, solul răspunde pe aceeaşi lungime de
undă: „Mă cheamă Marcu şi-ţi trag în cur cu arcul”. Sultanul, la rându-i, se stropşeşte la
el, zicându-i că „neamul din care se trage e dus cu pluta”. În cele din urmă, Baiazid
decide „să-l taie” pe solul care-i promisese „haleală” dacă pleacă-n altă parte. Legat de
un copac, „soldaţii ţintiră fără grabă şi săgeţile intrară-n el ca-n brânză”. Sultanul,
bineînţeles, în acest răstimp, „era în cort alături de frumoasele lui”. Cam asta-i toată
„brânza” epică a bancuristului din mahalaua bucureşteană Tei. O subminare zeflemistă şi
ignobilă, o mârşăvie pusă în pagină de un ţopârlan. Unul care scuipă pe icoanele
neamului. Prin astfel de „demitizări” el trage nădejde că va fi acceptat în cohorta
„dilematicilor” lui Pleşu, Zigu Ornea, Patapievici and Company, care se tot ostenesc să
dărâme soclul lui Eminescu.
Articolul 96 este, la rându-i, un terci epic în care sunt deversate deopotrivă
ingrediente poliţiste, politice şi pornografice. Un ministru, Telu Coroiu, e beştelit de
nevastă, care nu-l scoate din „idiot”, că nu ştie să fie „scandalos”, de vreme ce e
persoană publică. Să-şi ia şi el, acolo, „o călăreaţă de circ”, pe care „s-o reguleze”.
Drept care e nevoit să plece într-o staţiune cu „o fufă leşinată de foame”, fiindcă, atunci
când n-o mai avea rang mare, „să vezi ce şut în cur o să iei!”. Pe ringul de dans, „tuta”
părea că „o mănâncă în fosa septică”. Pe când alături „babele dănţuiau cu puţoi”, iar
„rechinii de presă se holbau la ţâţele modelistelor”. Ministrul „o pipăia pe nehalită” şi
„i-ar fi prins bine o infuzie de gerovital testicular”. Retras în apartament, are dubii:
„cum s-o ia pe damicelă asupră-i? S-o aşeze pe cosor pe calmucă” sau „s-o pupi în cur
pe Tanţa?”. Mai ales că „fufa” avea „un pliu deasupra strungăreţei bucilor”. În plus,
„nu prea ştia de care mâner s-o apuce”, habar n-avea „ce-i spuneau futălăii de rând cu
care era învăţată”. Dar „vestala paraşutică”, pentru care „sexul e bani”, „trăia dilema
dacă, la un ministru, e sau nu de bon ton s-o sugă din prima”. „Trupul nesimţit al
balamucei duhnea”, totuşi „felul cum puţea” îl stârni: „simţi în el o putere de mistreţ
încolţit, gata să dea ultima luptă cu câinii în plină erecţie matinală”. Şi astfel „o răstigni
şi posedă”, după care „căzu lat”. Nu-l mai interesa „cine-i văzuse tăbăcita” şi, de
aceea, „nici nu mai stătuse să-şi pună balonul pe bâtă”. E chemat urgent de superiorul
său, care „se aşezase cam pizdiş, de parcă ar fi vrut să adune mazăre cu curul”, şi care
află adevărul: „e plecat cu o curvă”. Astfel că „mâine o să-i apară poza în ziare, cum o
gâdila între stabilopozi”. Consilierul îl căuta telefonic, „cu o sculă grohăitoare” – „o
sinteză între un vals şi o băşină”. Trebuia găsit oricum, chiar dacă „bossul putea fi în
sesiune de infestare cu sculament”. Descoperit la locul faptei, „cu pământia damicelă,
cu ţâţele goale ca mătasea limbricului”, Telu e adus la palat. „Se simţea ca un copil într-
o cădiţă cu apă încropită în propriul lui pişat. Îşi simţea coaiele ca două cuburi de
gheaţă, iar sângele din scrot se coagula spre degerătură”. Era, totuşi, nevoie de el.
Simţea, însă, „la fiecare trei minute, fleoşc, că îi cade câte un găinaţ în cap”. Trăieşte şi
„o putoare”, văzând „un căcat lângă un gard”, lăsând la o parte faptul că mai este
„devorat şi de o cireadă de hemoroizi”. Era ca un elev care fugea de la ore „să facă o
labă la budă”. Iar „frigul îl muşca de săculeţ”, lângă el „nimeni nemaiavând pene în
târtiţă. Anafura crucii lui!”.
Nu se mai ştia nimic, de multă vreme, despre Gâgă. Se bănuia că faimosul
personaj îşi dăduse obştescul sfârşit. Dar stupoare! Cu toate că fabulistul nostru clasic era
sceptic în privinţa miracolelor („Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face”),
fenomenul, totuşi, s-a produs! Gâgă s-a reincarnat spectaculos în persoana lui Horia
Gârbea. Să nu ne dăm însă după cireş: chiar ne era dor de Gâgă. De acel exponent al
îngâmfării neroade, de acel buhai-de-baltă bleg şi cu burdihanul cât polobocul şi cu
mintea de bibilică. Literatura română de azi suspina după acea „preţioasă ridicolă”, după
acel forăitor pompos şi ceţos. La urma urmei e vorba de tipul care reprezintă cu vârf şi
îndesat specia de emfatici ignoranţi şi de flecari incorigibili, de colportori de baliverne
mizerabile şi de manelişti ai scrisului. Pe scurt, de acea categorie de potlogari vociferanţi
şi ignari. Gâgă cel cu bască de şantierist şi-a făcut – iată! – apariţia o dată cu sclifoseala
literară intitulată Fratele mai deştept al lui Kalaşnikov. Aşadar, s-a sculat din morţi
Gâgă: „Rănit în dispute, Gâgă suferise,/ Dar la <revuluţie> chinuit muri:/ Dezgropat de
Gârbea care îl iubise/ Şi îl moşteni”. Parodia după cunoscuta poezie a lui Grigore
Alexandrescu îi vine ca o mănuşă parodistului diletant Horia Gârbea.
Gâgă redivivus!
Cezar Caraman
Lecturi fidele

Câteva note critice

la
Amor intellectualis de Ion
Vianu
Aşa cum singur ne-o spune, Ion Vianu este mai ales posesorul unei „culturi
livreşti”, afirmaţie convingător demonstrată de el în capitolul 5 (Casa de cărţi) din
volumul memorialistic Amintiri în dialog (1), scris în tandem cu Matei Călinescu, al său
„geamăn de elecţie”, desemnat cel mai adesea prin termenul Geamănul. Abia după
absolvirea Facultăţii de Medicină (în 1960) şi debutul în profesie va intra el într-un alt
orizont existenţial, implicit cultural, care îi va modifica esenţialmente, după cum ne lasă
el să înţelegem, perceperea realităţii: „Devenisem – scrie Ion Vianu – un doctor
cunoscut şi căutat. În biroul meu de la spital, după vizita zilnică din saloane, dar şi la
Policlinica cu plată la care mă duceam acum de două ori pe săptămână se perindau
foarte mulţi oameni, deseori intelectuali apropiaţi cercului meu bucureştean, dar şi lume
de tot felul, o adevărată secţiune transversală prin societatea românească a acelei vremi.
Pentru prima dată acum simţeam că depăşisem complexul livresc căruia parcă mă
menise naşterea”(2). Constatarea „depăşisem”, la mai mult ca perfectul, este însă…
imperfectă, de vreme ce şi în cea mai recentă carte a sa, Amor intellectualis. Romanul
unei educaţii (3), acest „complex livresc” continuă să se manifeste în toată splendoarea
sa.
Un tânăr critic susţinea, pe la sfârşitul anului trecut, că „nu poţi fi critic dacă nu
admiri” (Răzvan Voncu). Dar ce fel de critic ai putea fi dacă la un scriitor n-ai vedea
decât admirabilul?
Desigur, la Ion Vianu sunt o seamă de lucruri demne de admiraţie, atât la om, cât
şi în scrierile sale. El este, fără îndoială, un scriitor, unul care a avut ce învăţa în această
privinţă de la tatăl său, Tudor Vianu, autorul, între multe altele, al studiului Arta
prozatorilor români (1941), carte considerată de unii opera vieţii sale.
Despre calităţile de prozator ale lui Ion Vianu, însă, deja s-au pronunţat o mulţime
de comentatori, în maniera predicată de Răzvan Voncu. Nu am nimic esenţial de adăugat
la acest cor encomiastic. Mai profitabilă mi se pare punerea în funcţiune a spiritului critic,
fără pic de fum de tămâierniţă.
O carte poate fi analizată, critic, din varii puncte de vedere. Nu voi grupa însă
observaţiile mele dintr-un singur unghi de vedere, ci le voi lăsa să curgă după criteriul
foarte comod al ordinii apariţiei chestiunilor discutabile de-a lungul paginilor cărţii,
sancţionându-le din punctul de vedere cel mai adecvat, în funcţie de conţinutul ideatic al
pasajului luat în vizor.
Ion Vianu începe prin a ne spune că „amintirile din prima copilărie sunt arareori
altceva decât icoane, imagini unice, foarte scurte fragmente de acţiune, secunde de film”
şi că … „restul e reconstituire”, deoarece „memoria cade”, substituindu-i-se
„imaginaţia” (4). În realitate, memoria nu cade nici măcar atunci când ne propune clişee
alterate (rezultatul travaliului latent al laboratorului mnezic), iar lucrarea imaginaţiei fără
materialul oferit de memorie ar fi pur şi simplu una de moară care macină în gol. Cele
mai multe amintiri din prima copilărie nu sunt „reconstituiri”, ci false amintiri, alimentate
la copil de naraţiuni iterative ale adulţilor, adresate unor fiinţe care încă nu sunt în stare
de cogitaţiuni cât de cât fundamentate. Amintirile veritabile au neapărată nevoie de
ancorele unui limbaj care să fi depăşit clar stadiul „cuvântului-propoziţie”. Fără un limbaj
cât de cât evoluat, memoria este ca un ciur cu găuri largi, care nu reţine nimic. În istoria
privindu-l pe Alecu (fratele mort de tânăr al lui Tudor Vianu), principala preocupare a
autorului Ion Vianu nu constă decât în a-şi exhiba o precocitate intelectuală şi afectivă
neverosimilă. Aşa se şi face că el nu este mai deloc atent la afirmaţiile incongruente, ba
chiar contradictorii, pe care le aşterne pe una şi aceeaşi pagină, din care citez două pasaje:
„Suntem la masă, în sufragerie. Cineva pronunţă numele <Alecu>. Întreb: <Dar unde e
Alecu?> Se aşterne tăcerea… o tăcere pe care o simt grea, Tăcerea universală…[Este de
specificat că acea „Tăcere universală” o simţea antepreşcolarul I.V., băieţelul care abia
depăşise vârsta de 2 ani!] Întrebarea mea a mers în primul rând către tata. Pe el îl
văzusem atunci cu fratele lui. [Îl văzuse, este de precizat, la o vârstă şi mai mică, de
sugar, iar asocierea, deşi „condiţionată” o singură dată, s-a dovedit, măre, neperisabilă!]
T. tace, tăcerea devine şi mai adâncă. [Afectivitatea discriminativă a antepreşcolarului
este, după cum vedem, de-a dreptul fantastică!] Atunci răspunde mama mea. Ea îşi
asumă sarcina penibilă de-a evoca insuportabilul. Spune: <A murit>. Atât spune. Iar eu
întreb: <N-o să-l mai vedem niciodată?> Şi mama răspunde înăbuşit [Câtă fineţe, la
antepreşcolar, în caracterizarea răspunsului!]: <Nu>. Nu mai e nici o îndoială cu privire
la ce este moartea, o despărţire fără întoarcere” (p.8). Aşadar, antepreşcolarul nostru
avansează deja o filosofie a morţii!. Dar să trecem la cel de al doilea pasaj: „Atunci am
descoperit nu numai moartea, ca pe ceva ireversibil (când mama a spus că nu-l vom mai
vedea niciodată pe Alecu şi am înţeles cât de absolută e pierderea unui om), dar şi că,
prin neîndemânateca mea întrebare, îl rănisem pe T., revelasem ceva din
vulnerabilitatea lui. De atunci, mi se pare, am rămas cu sentimentul că ai datoria să
ghiceşti suferinţele ascunse” (ibidem). Chiar dacă admitem că mama autorului a spus
ceea ce n-a spus, concentrând într-un simplu „Nu” întrebarea de gafeur candid a
băieţelului, evident este faptul că Ion Vianu cultivă cu virtuozitate falsul psihologic,
atribuindu-şi subtilităţi psihice, intelectual-afective, imposibile la vârsta respectivă.
Dar nu numai psihologia o „faultează” Ion Vianu, ci şi logica elementară, ca
atunci când ne spune cum scria T., alias Tudor Vianu, adică tatăl său, adică Tata: „Actul
scrierii era supus unui ritual bizar. Scria cu creionul pe coli îndoite în două, pornind din
colţul din stânga sus. Primul rând conţinea cel mult un cuvânt” (pp.19-20). Trec cu
îngăduinţă peste tautologia moale „coli îndoite în două”, dar să afirmi sus şi tare că un
rând scris conţine cel mult un cuvânt este de-a dreptul ilar, din moment ce este de
neconceput un rând scris care să nu conţină cel puţin un cuvânt. O formulare rizibilă este
şi aceea prin care ni se spune că la siestele sale T. „nu se dezbrăca în pijama” (p.25),
ceea ce presupune că T. întotdeauna îşi îmbrăca costumele peste pijama, îmbrăcăminte
intimă în care rămânea la orice dezbrăcare. Probabil că mimarea mecanică a expresiei „a
te dezbrăca în pielea goală” a jucat în acest caz rolul ei nefast.
„Amintirile – scrie el ceva mai încolo – cad unele într-altele, precum constelaţiile
de pe cer rezultă din figuri fără o altă realitate decât cea a ochilor noştri de acum şi de
aici, stelele care le constituie neavând vreo altă relaţie între ele decât figurile pe care le
vedem, imaginare” (p.29). Orice ar spune poeme ca La steaua (Eminescu), adevărul este
că fie şi dacă steaua pe care o vedem „nu e”, în orice caz ea a fost cândva, prin urmare
nu-i o „secreţie” arbitrară a ochilor noştri ceea ce vedem, ochii noştri înregistrând, fireşte
cu întârziere, existenţa astrului, poate încă în fiinţă acum, în cazul în care anii-lumină de
parcurgere cosmică a imaginii stimulului nu-i întrec ca număr pe cei ai „vieţii” stelei. Cât
priveşte caracterul imaginar al senzaţiei vizuale, afirmaţia este absolut gratuită atâta
vreme cât nu avem halucinaţii. „Figurile pe care le vedem”, fie şi în cazul în care de
mult steaua s-a dezagregat în vreo gaură neagră, nu ţin de imaginaţie, ci de realitatea
distanţelor astronomice pe care le are de străbătut lumina. Este pur şi simplu vorba de
percepţia întârziată a unui obiect real, surprins într-un moment sau altul al dinamicii lui
evolutive.
Ion Vianu se laudă că a primit de la T. lecţii de logică, „după manualul lui Titu
Maiorescu” (p.61). Niciun fel de lecţie de logică, fie şi după Logica polivalentă a lui
Anton Dumitriu, nu are însă cum să corijeze o gândire profund pervertită, viciată – poate
iremediabil – de fideism. În multe privinţe Ion Vianu stagnează în ceea ce ne mărturiseşte
că a devenit el la un moment dat: „un iraţionalist feroce” (p.64).
În cele ce urmează, voi căuta să fiu mai parcimonios cu spaţiul destinat
observărilor mele critice. Voi face deci unele „salturi”, mai mici sau mai mari. La pag.
84, Ion Vianu se arată dezabuzat de frecventarea cărţilor: „La ce bun atâtea cărţi? Atâtea
ore de singurătate, de pasivitate? De întâlniri cu fantome – ce altceva erau imaginile pe
care cărţile le provocau în mintea mea?”. Deodată, însă, îl încearcă elanuri de factură
„trăiristă”: „Simţeam nevoia să acţionez, să ies, din mine, din gândurile mele. Să mă
arunc în lumea largă. Să plec, să mă descurc singur. Să mă culc cu târfele în porturi. Să
mă fac mecanic de locomotivă… soldat în Legiunea Străină” (ibidem). Criza aceasta nu
durează însă prea mult, ca la orice narcisist care nici mort nu se îndură să se despartă de
sine: „La urma urmelor, de ce să nu rămân ce sunt? Am simţit o mare oboseală, am
simţit că pătrund în vis ca printr-o poartă deschisă. O osteneală ca o revelaţie. Nu sunt
născut pentru acţiune, mi-am spus. Sunt născut să stau cu faţa la idei, la imaginile
frumoase şi veşnice. Înlănţuit în caverna lui Platon” (p.85). Vedem de aici că autorul nu
a înţeles nimic din „mitul peşterii”, inclus de Platon în dialogul Republica. Literatura
produsă de Ion Vianu ne arată că acesta este născut cu o incapacitate congenitală de a
gândi logic, el nepricepând lucrul elementar, ştiut de orice cititor de filosofie antică elină,
că insul imaginar înlănţuit în „caverna lui Platon” este de fapt pe veci condamnat să stea
cu faţa nu la idei, la formele ideale din empireul platonician, ci doar la nişte biete
aparenţe, la nişte palide umbre aruncate de idei pe pereţii peşterii, din afara acesteia, din
spatele celui ferecat în grotă.
Ion Vianu pur şi simplu nu are organ pentru gândirea riguroasă. Nu-i deci deloc
de mirare că el acceptă cu entuziasm lecţia Tantii Cicuţa, care îi spune că „muzica nu
trebuie înţeleasă” (nu cere efort intelectual!), ci trebuie numai şi numai ascultată (p.87),
condiţie care-i convine de minune, el devenind după aceea un fanatic al concertelor de la
Ateneu.
Lăsăm deoparte motivaţia trasă de păr a cochetării sale juvenile cu
homosexualitatea (pp.112-114), sărim peste pretenţia sa că era „un terapeut înnăscut”
(p.120), trecem peste aplombul cu care el îşi permite să „reconstituie” un dialog dificil la
care nu a fost nicidecum martor (dialogul dintre Tudor Vianu şi I. Negoiţescu), ca şi peste
alte poveşti, spre a ne opri la paginile în care bravul nostru Cavaler al Adevărului ne
toarnă cu seninătate un cras neadevăr, ca să nu-i zicem minciună gogonată. O face după
ce de fapt şi-a revendicat teoretic dreptul la minciună, botezată de el eufemistic invenţie.
Citez: „Tot astfel, şi eu, peste sau alături de amintire, pentru a suplini ceea ce lipseşte,
dar şi pentru a da mai mult relief realităţii moarte, am adăugat câte o invenţie, nu în
scopul de a ascunde adevărul, ci, dimpotrivă, pentru a-l face mai viu decât permite
lentila mărginită a memoriei” (p.148). Să vedem acum care este acea minciună gogonată
la care recurge Ion Vianu, măre din respectul pentru adevăr, dar în realitate dintr-o
propensiune contrară, care pare a-i fi caracteristică. Lungul citat pe care-l dau mai jos, se
referă la o anumită împrejurare care, pasămite, l-ar fi făcut pe I.V. să abandoneze
vitejeşte Filologia şi să treacă la Medicină: „…Şi ultima lovitură pe care a primit-o felul
călugăresc de a-mi vedea viitorul – condamnat la bibliotecă şi la vechime – a fost Faust.
Apăruse atunci traducerea lui Blaga. Am citit partea întâi a tragediei (când am încercat
partea a doua, m-am împiedicat şi am căzut, îngrozit de bogăţia alegoriilor).
Monstruozitatea don-juanică a eroului, seducerea Margaretei şi sfârşitul ei nu m-au
impresionat din cale afară. Eram prea departe de aceste forme ale cruzimii de rând,
sufletul meu de adolescent nu le putea reconstitui. În schimb, am înţeles plictisul adânc
al învăţatului în încăperea lui de lucru, pe care uşor o puteam asemăna cu
Hieronymusstube. Sfântul, ca şi alchimistul se închiseseră în chilie, zgomotele vieţii –
ale dragostei şi ale războiului – răzbăteau până la ei atenuate de pereţii groşi, ecourile
erau sorbite şi se stingeau în foile tomurilor. Cu ce grăbire, chiar cu riscul damnării,
încheiase Faust pactul cu Diavolul! Dar nu era cu putinţă să ieşi din chilie şi să rămâi
totuşi în slujba binelui? Şi Faust era <doctor>! Din ce motiv se închisese el, circulând în
spaţiul îngust dintre oratoriu şi laborator? Acolo unde sunt bolnavii este şi viaţa, acolo
sunt oroarea şi splendoarea. I-am vorbit şi lui T. despre lectura mea recentă, Faust, iar
el mi-a citit o poezie pe care o scrisese demult, În odaia doctorului Faust. Aşa s-au
născut în mine nu numai fantasma (ca atunci când deliram să mă fac mecanic de
locomotivă), ci chiar gândul şi proiectul precis să las filologia şi să fac medicina. I-am
vorbit lui T. despre asta. El a fost entuziast, m-a încurajat” (pp.215-216). Cum au stat
lucrurile în realitate? Fapt cert este că Ion Vianu a intrat la Facultatea de Medicină în anul
1954, pe când volumul Faust în traducerea lui Lucian Blaga avea să apară abia în anul
următor, 1955, neavând deci cum să determine decizia tânărului de a o coti de la studiile
filologice la studiile medicale. Avem aici de-a face cu mai mult decât sofismul „cauzei
false” (sine hoc, ergo propter hoc), sofismul practicat în acest caz de Ion Vianu fiind
încă şi mai strident: un sofism care plasează în viitor cauza unui eveniment deja
consumat!
O clipă am fost tentat să stopez brusc aici notele mele critice, citatul de mai sus
părându-mi-se definitoriu pentru „sinceritatea” cu care Ion Vianu şi-a redactat memoriile.
Voi mai analiza totuşi un pasaj care ne demonstrează cât de şubred şi de clătinător este
spiritul ştiinţific al d-lui I. Vianu, care nu degeaba, pare-se, s-a lepădat de specialităţile
mai riguroase ale medicinei, ca să opteze, în schimb, pentru ceea ce el numeşte undeva
(5) „o medicină ceva mai speculativă” (s-o şi numim: psihiatria şi, în cadrul acesteia, o
psihanaliză căreia i-am putea ataşa calificativul ficţională). Dar iată stupefiantul pasaj din
Amor intellectualis, stupefiant pentru că este scris de un medic, pe deasupra şi infatuat:
„Acolo [în laboratorul de fiziologie] viaţa nu mai era împietrită în rigiditatea ceroasă a
cadavrelor formolizate. Nu erau nici cadavre umane, doar modele mai simple, animale.
Trebuia să-ţi înfrângi scârba pentru a <pescui> cu mâna goală câte o broască
aşteptându-şi soarta într-un lavabou. Lucrul cel mai teribil era <spinalizarea>. Poftiţi
de asistent care dăduse exemplul, pătrundeam în canalul vertebral cu un ac de seringă
şi, cu o mişcare de sus în jos, distrugeam măduva broaştei (…). Apoi deschideam cu o
forfecuţă toracele batracianului, punând în evidenţă inima. În ciuda distrugerii
nervoase, micul organ continua să bată ritmic, să reacţioneze în modul aşteptat,
încetinind, grăbindu-se, sub influenţa unei substanţe, picurată sau injectată în artera
aortă, dovedind astfel că un sistem nervos <autonom>, mai primitiv, exista şi putea
funcţiona în ciuda distrugerii contactului dintre creier şi organe” (p.243). Uluitor este
mai întâi faptul că Ion Vianu nu ştie ce este aceea o broască spinalizată. Nu este
nicidecum broasca la care s-a distrus măduva spinării, ci, dimpotrivă, aceea la care s-a
distrus creierul (decerebrare) lăsându-se intactă medulla spinalis, ca să se vadă ce funcţii
îndeplineşte ea singură, deconectată de la partea cefalică a sistemului nervos central.
Personal, pe când eram student la Filosofie, în Bucureşti, am făcut astfel de experienţe la
Facultatea de Biologie, sub îndrumarea profesorului de fiziologie C. Picoş. O astfel de
broască spinalizată (i se mai spune şi spinală) îşi retrage în mod reflex laba dacă i-o
ciupeşti cu o pensă. Dar, lucru încă şi mai impresionant: dacă îi aplici undeva pe pielea
spatelui o bucăţică de sugativă muiată într-un acid pişcător, broasca spinalizată o
îndepărtează instantaneu cu unul dintre picioarele posterioare, printr-o mişcare de o
precizie extraordinară. Broasca cu măduva spinării distrusă se numeşte nu spinalizată, ci
despinalizată, prin analogie cu termenul decerebrată.
Ne mai spune dl Ion Vianu că, spre a se provoca variaţii de ritm la cordul broaştei,
se picură sau se injectează o anumită substanţă excitantă în… artera aortă. Or, artera
aortă nu are nimic de-a face cu aducerea substanţei la inimă, ea, din contră, canalizând
vertiginos sângele de la aceasta în organism, şi nu invers, cum crede I.V. Sub îndrumarea
profesorului Picoş, în anul universitar 1961/1962 eu făceam la Facultatea de Biologie o
experienţă încă şi mai spectaculoasă: de la broasca cu toracele deschis desprindeam
cordul acesteia, cu tot cu cioturile de vase aferente/eferente, iar ciotul de venă aducătoare
de sânge la această pompă tricamerală, devenită între timp inertă, îl fixam la extremitatea
inferioară a unei pipete, pipetă în care apoi turnam ser fiziologic. De îndată ce lichidul
ajungea în cavităţile inimii, aceasta imediat începea să pulseze, aruncând serul fiziologic
afară, prin ciotul de aortă rămas. Ceea ce, fireşte, demonstra că inima dispune de centri
nervoşi intrinseci, care îi asigură o anumită autonomie. A spune că inima broaştei dispune
de un sistem nervos autonom (p.244) este încă o mare inexactitate din partea autorului
cărţii Amor intellectualis. Nici măcar inima omului nu dispune de aşa ceva, sistemul
nervos vegetativ (simpatic şi parasimpatic), numit şi autonom, fiind extrinsec organelor
pe care le inervează.
Undeva, dl Ion Vianu se socoate pe sine un supradotat. Poate că şi este, în materie
de psihiatrie speculativă, de fantazări spiritualiste şi de memorialistică inventivă.. Cât
priveşte ştiinţa serioasă, el se dovedeşte prea puţin dotat pentru aceasta. Dar să nu
insistăm, pentru că, totuşi, ajunge o măciucă la un car de oale.
Leonard Gavriliu

NOTE
(1) Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog. Memorii, Ediţia a II-a,
Editura Polirom, Iaşi, 1998.
(2) Op. cit., p.161.
(3) Ion Vianu, Amor intellectualis. Romanul unei educaţii, Editura
Polirom, Iaşi, 2010.
(4) Op. cit., p.7. (Trimiterile ulterioare la această lucrare vor fi făcute direct în
textul de mai sus).
(5) Matei Călinescu, Ion Vianu, op. cit., p.146.

Ultimele romane ale lui

Platon Pardău
La 12 aprilie 2002, când se stingea din viaţă la nici 68 de ani, Platon
Pardău lăsa în urmă o operă vastă: 6 volume de versuri, 27 de proză, 3 de memorialistică,
teatru, scenarii de film, traduceri. Ultimele sale opere publicate sunt romanele Cartea
morţii (1999) şi Hana (2000), la Editura Cartea Românească. Ambele au o serie de
trăsături comune: sunt concentrate, mult mai dense decât cele anterioare, obsesia morţii
este omniprezentă, Doruna (= Dorna) este cea reală, fără elemente mitologice, iar
personajul principal este un bărbat de vârsta a treia, ca şi autorul. În Cartea morţii
personajul principal, judecătorul Pompiliu Vasilache, are 60 de ani, iar cel din Hana,
profesorul Carol Popa, aproape 70. Amândoi sunt aşi în profesie, Pompiliu, renumit
penalist, fiind preşedinte de tribunal în Capitală, iar Carol e un chirurg recunoscut pentru
dexteritatea sa, aflat în prag de pensionare. Soţiile acestora, Lenore din Cartea morţii, şi
Hana din romanul omonim sunt şi ele născute în Doruna, originea lor fiind evreiască. Dar
pe când Lenore trebuie să facă faţă unui divorţ, având un soţ capricios, care divorţează
pentru că aşa i se năzăreşte lui, Hana este iubită cu patimă de Carol, romanul fiind un
adevărat cântec de lebădă al iubirii împărtăşite.
Ambele romane sunt total lipsite de dulcegăria sentimentalismului. Judecătorul
Pompiliu Vasilache este adeptul pedepsei cu moartea şi chiar îi face plăcere să asiste la
execuţii. Primul său condamnat la pedeapsa capitală, escrocul Troacă Potroacă, nu a fost
asistat, şeful său interzicându-i acest lucru judecătorului şi, ca urmare, a fost făcut scăpat,
i s-a înlesnit fuga peste hotare, unde acesta face avere prin tot felul de mijloace
frauduloase. După Revoluţie, profitând de abolirea pedepsei cu moartea, Troacă Potroacă
se întoarce în ţară, îşi creează propriul partid, îşi scoate adepţii la demonstraţii, exercită
presiuni contra guvernului, pentru a obţine facilităţi economice în folosul propriu. El
încearcă să-l şantajeze pe judecător şi, pentru a-l avea la mână, îi flutură pe sub nas o
mită uriaşă, pe care acesta o refuză. În noul context social-politic, Pompiliu este hărţuit
de obsesii extenuante. În momentele de criză sufletească îşi aminteşte cum a împuşcat pe
muntele Băda de lângă Doruna o pasăre, un sturz, iar soţia Lenore şi calul plângeau.
Obsesia aceasta îl sâcâia ori de câte ori el se afla în pragul declanşării simptomelor unei
boli. O altă obsesie era aceea a prezenţei unui tânăr înalt, elegant, cu o barbă neagră,
deasă, un fel de fantomă care se înfiinţa ori de câte ori Pompiliu era năpădit de furie sau îl
cuprindea melancolia trecerii implacabile a anilor. Tânărul reprezintă contrastul faţă de
senectute şi îl acompaniază pe judecător în cele mai nepotrivite momente, cum ar fi
călătoria cu trenul spre Doruna sau atunci când înfruntă troienele uriaşe şi gerul aprig în
orăşelul acela din Nord. În sfârşit, pe Pompiliu îl obsedează divorţul, fără absolut nici un
motiv, ca şi obsesia prezenţei mereu inopinate a lui Troacă Potroacă, simbol al presiunii
infractorilor asupra oamenilor legii, dar, mai presus de toate, obsesia necesităţii înfăptuirii
unui omor, pe care până la urmă îl şi comite, împuşcându-l pe politicianul escroc şi
agasant.
Pompiliu Vasilache vine în Doruna la dorinţa expresă a mamei sale, care cică s-ar
afla pe patul de moarte. Exasperat de gerul şi viscolul de la munte, judecătorul exclamă:
„Rău moment ţi-ai ales să mori, mamă!” În realitate bătrâna e sănătoasă tun, dar ţine să-şi
vadă copiii, ginerele şi nora, toţi împreună. O explicaţie a ranchiunei judecătorului faţă de
bătrână ar fi aceea că ea, ca de altfel şi socrii lui Pompiliu, s-a opus din răsputeri
căsătoriei dintre un creştin ortodox şi o evreică. Soacra este şi ea pradă unei obsesii,
aceea că va fi ucisă în spital de către ginere. Ceea ce se şi întâmplă. Într-una din vizite
judecătorul o asfixiază pe bătrână, într-o rezervă de spital, aplicându-i o pernă pe faţă.
Prin întregul său comportament, Pompiliu este o figură odioasă: ucide, divorţează fără
motiv, pledează în instanţă cu intenţia clară de a-şi jigni subalternele, cărora le cere să-l
divorţeze, îşi înfruntă aiurea mama şi fraţii, îşi urăşte orăşelul de baştină, îşi urăşte
familia, îi urăşte pe ţăranii din vecinătatea Dorunei. Este, într-adevăr, un ins odios. Pe de
altă parte, însă, romanul tocmai prin acest „erou” reprobabil ia o atitudine critică faţă de
realităţile postrevoluţionare, inclusiv cele din justiţie, care sunt mai mult decât
îngrijorătoare. Cu un ochi critic sunt priviţi şi preoţii din Doruna, care „vin cu o cârpă-n
cur şi pleacă putred de bogaţi, nu iau, nu sug, jefuiesc, n-au religie, ci interese”. Unul
dintre ei e „vajnic agitator, cu microfoane în biserică şi difuzoare afară, electriza
mulţimile ca un mare conducător… papa activist”.
Romanul Cartea morţii are în vedere atât moartea fizică, la care se face mereu
referire, cât şi – mai ales – moartea psihică, moartea morală, adusă de crâncenele vremuri
de după 1989, la care hotărâtor este aportul politicii imunde, al guvernanţilor, al
instituţiilor judecătoreşti, al preoţimii corupte. Din acest punct de vedere, Cartea morţii
este, de departe, cel mai critic şi mai pesimist roman al lui Platon Pardău.
În schimb, romanul Hana este un cald imn de dragoste faţă de soţie, cântecul de
lebădă al autorului în această privinţă, cum am mai spus. Oriunde ar fi, profesorul chirurg
Carol Popa se raportează la Hana, femeie înaltă, zveltă, roşcată ca o flacără. Hana a
suferit mult, încă din copilărie, fiind deportată împreună cu familia în Transnistria.
Autorul are numai cuvinte de laudă faţă de evrei, pe care îi zugrăveşte în diverse ipostaze,
ca pe nişte oameni plini de demnitate atunci când sunt torturaţi de legionari: trei
haidamaci îl atacă pe bunicul Hanei în tren şi îi smulg perciunii, umplându-l de sânge; din
când în când cei trei îl întreabă pe bătrân dacă îl doare, iar el răspunde negativ. Prilej de
comparaţie între modalităţile de a trăi sărbătorile la evrei şi la ai noştri.
Hana este singura fiinţă feminină pe care o iubeşte profesorul. Repetiţia „Hana!
Hana! Hana!”, întâlnită de mai multe ori pe parcursul romanului, sugerează amplitudinea
şi intensitatea sentimentului de iubire pe viaţă. La cei aproape 70 de ani ai săi,
„profesorului îi trecuse veacul”, dar Hana era de la început „mai puţin înclinată spre
senzualitate”; „Hana cea tranşantă… care fugise de acasă, doar ca să-şi forţeze părinţii să
fie de acord cu această căsătorie socotită păcătoasă faţă de Thora. Hana iubită, căreia îi
punea pe cap marea lui pălărie în chioşcul fanfarei din parcul dendrologic, şi-i era dragă
prin stropii de ploaie care se prelingeau ca o perdea, pe dinainte-i, îmbrăcându-i obrazul.
Hana!...”; „depărtata şi apropiata lui Hana”; „dacă vrea să fie văzut de cineva, de Hana
vrea să fie văzut” [în spital, ca pacient, n.n.]; „Nouă, îngrijorătoare, întristătoare era
înăsprirea Hanei; cuta ca o semilună desenându-i-se, fin deocamdată, de lângă nări spre
colţurile gurii, o vagă tulburare a ochilor verzi, faptul că, deşi cu o fire înlănţuită de
melancolii şi nostalgii elastice, totuşi cu o calinitate controlată, blândă, acum zâmbea rar
şi răspândea în jur o duritate care îl atingea cumva (cum?) până şi pe el”; „O cunoscuse
pe Hana. Slăbuţa Hana, subţire, o umbră, cu rochiţe albe vara, pantaloni de schi, iarna,
jersee înflorate”. Dând curs dorinţei Hanei, profesorul a construit în Doruna, pe terenul
socrilor săi, o casă mare, înzestrată cu centrală termică. Doruna este descrisă prin referiri
scurte la obiective turistice, munţi din preajmă, ape, cazinoul balnear, păduri, cimitire,
toate înfăţişate cu ochii dragostei, ca şi cum Carol Popa le-ar fi vedea pentru ultima dată.
Ca şi judecătorul din Cartea morţii, profesorul Carol Popa are şi el obsesia
crimei. După ce descrie o crimă săvârşită împotriva unui investitor evreu, în Doruna,
personajul principal afirmă: „Doruna e un loc care te cheamă să ucizi”. Şi mai încolo:
„meseria mea e să ucid”. Nici nu e de mirare, atâta timp cât îl întâlneşte pe un vechi coleg
de şcoală, Ion Vladimir, pe care profesorul îl numeşte Torus al doilea, acesta fiind fiul lui
Torus întâi, cel care a deportat pe evreii din Doruna în Transnistria, unde a fost vice-
guvernator. Torus al doilea, personaj malefic, îl vizitează în mod agasant pe chirurg,
insistând să fie operat de cancer. Profesorul refuză în mod repetat solicitarea şi este de-a
dreptul uluit când Hana intervine în favoarea torţionarului. În cele din urmă cedează şi îl
operează cu succes. Este ultima sa operaţie, după care este pensionat.
Episodic apar în roman o mulţime de alte personaje: primarul Dorunei, care trece
într-o veselie de la un partid la altul; Seidel, un evreu plecat în Elveţia, cunoscut filosof,
pe care Securitatea încearcă zadarnic să-l repatrieze; oameni politici în care sunt de
recunoscut Nicolae Manolescu şi Corneliu Coposu; Buţoi, care nu e altul decât
bucovineanul Ion Ţugui, cel care se ocupa cu speculaţiile paranormale.
La Doruna „avea ce să lucreze în profesor amintirea, avea ce să lucreze
imaginaţia”. Carol Popa este pe bună dreptate nemulţumit că primarul nu a invitat-o şi pe
Hana la întâlnirea „vizitatorilor de onoare ai oraşului”, prilej de critică la adresa
administraţiei locale.
Finalul romanului are, desigur, semnificaţia sa. Fiind pensionat de tânărul director
al spitalului, profesorul Carol Popa se ramoleşte accelerat. Iese în stradă, rătăceşte
inconştient printre maşini, nu o mai recunoaşte nici măcar pe Hana, iar peisajul Dorunei
nu-i mai spune nimic. Pensionarea l-a transformat într-o legumă.
În pofida acestui final, romanul Hana este mai luminos decât întunecatul roman
din 1999. Este romanul unei iubiri totale, în mod cât se poate de străveziu evocarea iubirii
pilduitoare dintre autor şi soţia sa.
Gheorghe C. Paţa

Trei scriitori păşcăneni

În Paşcani nu se scrie mult, dar se scrie diversificat, puţinii truditori ai vorbei
acoperind genuri şi spaţii culturale oarecum atipice. Tradiţionalul roman şi clasicul volum
de poezie sunt adesea evitate, individualităţile creatoare intrând în peisajul literar
contemporan „după vorbă, după port”, fiecare cu o voce distinctă, bătându-şi prea puţin
capul cu problema actualităţii literare.
Primul caz e cel al d-lui GHEORGHE BĂLĂIASA, cultivator al epigramei.
Autorul e la al doilea volum, după La ţintă (2007), de astă dată fiind clară opţiunea
pentru acest gen, de vreme ce o păstrează şi pentru Insectar epigramistic (Asociaţia
Orizont European, Paşcani, 2010).
Ca gen, epigrama nu este unul comod, lapidaritatea nefiind decât aparent un
avantaj pentru scriitor. În realitate, ca toate genurile ce presupun o maximă concentrare (a
se vedea hai-ku-ul sau poeziile cu formă fixă de tip poem într-un vers, distih, terţină sau
catren), efortul de a obţine o perfecţiune a micii bijuterii de vorbe e mai mare, neexistând
şansa dezvoltării temei sau a explicării ei. Acesta este şi farmecul epigramei, care la
origine era o inscripţie gravată pe un monument, cum ne-o spune Cincinat Pavelescu,
unul dintre epigramiştii noştri cei mai valoroşi, care face istoricul constituirii acesteia ca
gen literar: „La greci, epigrama nu era la origine, cum o indică şi etimologia (epi-grafi:
a scrie pe ceva), decât o inscripţie, mai întâi în proză, apoi în versuri, care se grava pe
monumente sau morminte pentru slăvirea unui erou. Anticii, puţin severi asupra
distincţiunii genurilor literare, se obişnuiseră să înţeleagă sub denumirea de epigramă
orice poezie fugitiv scrisă, fie în hexametri alternând cu pentametrul, fie în metru iambic
şi trohaic, impropriu pentru muzică. Majoritatea epigramelor greceşti nu sunt decât
madrigale sau catrene morale. Romanii liberi n-au avut niciun epigramist de seamă.
Perfecţia acestui gen pare că aparţine acelei civilizaţii foarte înaintate, vecină cu
decadenţa şi sclavia. În acea epocă fiecare voia să aibă spirit şi succes uşor. Toţi căutau
versurile mici, scurte, picante, care se citeau uşor, şi care fac să râdă şi pe cei mari, şi
pe cei mici. Pe atunci, cel mai mare talent era să distrezi, şi prima calitate: să nu fii
ridicol. Epigrama a păstrat ceva din caracterul inscripţiei. Când vezi un monument, te
întrebi: Cu ce scop a fost ridicat şi de cine? Inscripţia îţi dă răspunsul. Tot astfel o bună
epigramă cuprinde două părţi. Una care excită aşteptarea, aţâţă curiozitatea, descriind
în culori vii un subiect oarecare, cealaltă, care, printr-un vers neaşteptat, dă soluţia
acestui fel de problemă. Prima parte ţine locul monumentului, a doua al inscripţiei.”
(ro.wikisource – Ce este o epigramă şi cum se face?). Succesul ei în literatura română
este evident prin cele două antologii mai vechi, Epigramişti de ieri şi de azi, apărute la
Editura Eminescu în 1975 şi 1979, fiecare conţinând aproape 300 de pagini de texte.
Măcar ca amuzament al titlului trebuie citată şi o apariţie mai nouă, volumul Inginerii în
familia epigramiştilor, Editura AGIR, Bucureşti, 2001, antologie alcătuită de prof. Elis
Râpeanu, doctor în filologie cu o lucrare chiar despre epigramă.
Vechiul principiu utile dulce se păstrează: epigrama are funcţia ei acidă de
satirizare, îndulcită de glazuza poantei finale, făcută pentru delectarea minţilor iuţi.
Plăcere intelectuală fină, în doze cu efect rapid, iată reţeta care i-a făcut cunoscuţi pe Al.
Macedonski, Cincinat Pavelescu, Păstorel Teodoreanu, până la Mircea Inonescu-Quintus
şi la domnul Gheorghe Bălăiasa cu al său Insectar epigramistic. De altfel, titlul ne este
explicat încă de la prima pagină: „Vă spun că am rămas surprins/ Cât de uşor iarăşi v-
am prins,& Şi deşi voi n-aveţi habar,/ V-am fixat iar în insectar”. Temele epigramelor
sale sunt cele general-umane care au provocat şi râsul comediilor, al fabulelor sau al
satirelor: leneşii, soţii încornoraţi, soţiile clevetitoare, lacomii, beţivii, băgăcioşii,
păcălitorii păcăliţi, proştii, îngâmfaţii, incompetenţii, corupţii. Diferenţa constă în
aspectul…didactic al volumului, împărţit pe secţiuni tematice, fiecare epigramă fiind apoi
explicitată în prealabil prin câteva cuvinte în contextul ei istoric, ca să spunem aşa,
făcând astfel poanta cu atât mai uşor de decodificat. Ideea nu e rea, într-o epocă post-
post-modernă ce are nevoie de atâtea ori de semne de circulaţie pentru accesul la sens.
Efectele sunt de voioşie generală, fie că ironia ţinteşte…blondele: „La trecerea uni
cortegiu funerar/ Perspicacitate/ Când în mulţime-am întrebat/ Cine e ăla decedat,/ O
blondă mi-a răspuns: <Nu ştiu./ Probabil ăla din sicriu…> (p.9), mai-marii puterii:
„Nivel de trai postdecembrist/ Ne-am găsit beleaua/ Şi-i mai rău ca <ieri>:/ Noi
strângem cureaua,/ Iar ei strâng averi” (p.27), sau şefii de orice soi: „Unui şef
periculos/ Unii zis că nu-i capabil/ Şi se comportă lamentabil./ Îi contrazic, deoarece/
Ştiu că-i capabil…de orice!” (p.77).
Un capitol consistent e dedicat protipendadei politice ori
diverselor figuri de carton de prin mass-media, încercând o subtilă (şi
inutilă, desigur!) punere la punct a ipocriziei şi imposturii lor generale. Epigramistul îşi
face datoria, epigramistul poate să moară…
Cu o bonomie tipic moldovenească, ce adie dinspre glumeţul humuleştean care
râdea de sine cu aceeaşi poftă cu care glumea pe socoteala altora, nici autopersiflarea nu
este ignorată, cu rezultate comice evidente: „Epilog/ Răspuns anticipat acelora care ar
putea considera că în unele catrene am fost cam dur/ Epigramistul din mine/ Şi-a jucat
doar rolul său,/ El fiind precum un câine:/ Nu e bun dacă nu-i rău!” (p.122).
În volum sunt şi imperfecţiuni – unele catrene cam şchiopătează la capitolul
prozodie, altele sunt o redare clară a unor bancuri prea cunoscute ca să mai amuze, câte o
greşeală supărătoare de ortografie (erori de tipar?), dar nimic grav, socotind calităţile
generale. Pentru că acestea îl recomandă pe autor: teme diverse, mobilitate intelectuală,
simţ al umorului şi al ironiei dozat cu înţelepciune, o veselie care umple spaţiile unei vieţi
destul de anoste pe care o ducem, de obicei, fără zâmbet. După o asemenea lecţie a
râsului-catharsis, nu strică să ne amintim o spusă a lui Oscar Wilde: Viaţa este prea
importantă ca să fie luată în serios!
Un cadou, acum, pentru autor, …pre limba dumisale:De ce să scrii un epilog?/
Eşti ultimul din catalog!/ Mai bine scrie o prefaţă/ Ca să ajungi uşor <în faţă>…
Domnul VASILE AVRĂMIUC, aflat la al cincilea volum, după ce a cochetat şi el
cu epigrama, publică la Editura Moldopress volumul Guşterii, o colecţie de povestiri
realiste (dar nu neapărat reale!) despre viaţa de frontieră din Nordul Moldovei,
recompunând fragmentar o epocă ce trăieşte acum doar în manualele de istorie. Desigur,
nu e o scriere cu pretenţii de reconstituire istorică; ea cuprinde, cu aceeaşi tehnică a
instantaneului fotografic ce îl făcuse celebru pe Geo Bogza cu ale sale Ţări de piatră, de
foc şi de pământ, o abordare asemănătoare cu reportajul literar, un fel de periplu
scriitoricesc printre locuri, oameni şi obiceiuri destul de ne-familiare cititorului de azi.
Principala calitate a autorului este acest ochi atent la a surprinde în fotografii alb-negru,
deloc retuşate, viaţa grănicerilor, amestecată cu viaţa satelor din care proveneau – căci
adesea erau trimişi la şcoala militară direct după terminarea celor opt clase obligatorii,
ori luaţi direct din uzinele unde lucrau, ajungând frecvent să apere linia de frontieră cu o
armă în mână sau să comande chiar, la nici douăzeci de ani. Aceştia erau tinerii care
compuneau pichetele „guşterilor”, numiţi astfel în folclorul meseriilor fiindcă purtau
uniforme de un verde intens asociate în experienţa de viaţă a omului de la ţară cu şopârla
verzuie, cu mişcări iuţi, ce detectează orice mişcare spre a pieri repede în tufişuri.
Poveştile din Guşterii nu sunt deloc înălţătoare, semănând cu istoriile milităreşti
intrate într-un fel de memorie colectivă, de la incompetenţa soldaţilor care aruncă unul
altuia arma încărcată care mai seceră din când în când un glumeţ macabru, ori uită pe
ţeavă un glonţ pus acolo pentru că li se păruse că ar fi auzit lupi prin pădure, până la
glumele proaste făcute pe seama rudelor venite în vizită ori pe seama pifanilor care
trebuie învăţaţi minte, cu multe răcnete şi corvezi absurde, să respecte ordinele
superiorilor în grad. Folclor cazon redat onest, fără prea multă diversitate. Grănicerii mai
fură câte o raţă „de import” şi o vând apoi sătenilor, mai mulg câte o vacă ce a trecut
„fraudulos” graniţa păscând şi-şi lasă laptele drept „taxă de frontieră”, mai dau iama pe
înserat prin văduvele primitoare de prin satele din preajmă, ori spun braşoave hazlii de
prin locurile de baştină…
Autorul precizează serios pe la începutul cărţii destinul de haiduci legendari ai
acestor vajnici apărători ai patriei: „Despre grăniceri circulau adevărate legende
referitoare la confruntările lor cu fel de fel de spioni, sau despre pericolele ce-i păşteau,
mai ales la graniţa de sud-vest, prin anii cincizeci ai secolului trecut. Toate acestea
aveau un consistent sâmbure de adevăr. Mulţi soldaţi grăniceri au căzut la datorie,
apărând fruntariile patriei pe la mijlocul veacului ce nu de mult s-a încheiat. În
perioadă, în centrele de instruire, guşterii erau pregătiţi ca infanterişti” (p.20). În
contrast cu această străduinţă teoretică, poveştile volumului nu înseriază decât istorii
personale, unele mai bine conturate (ca aceea a lui Petrea Buzuleac ce pune la respect
clanul ţiganilor lui Palici, într-o scenă desprinsă parcă din violentele confruntări între
săteni care l-au consacrat pe Rebreanu), altele abia schiţate, prin câte o fizionomie, prin
câte un gest etc.
Reconstituirea episodică de figuri, ceva farmec al vorbei săteşti, simţ al
umorului, nerafinat dar viu, sunt calităţile cărţii – însă contrabalansate de destule
neajunsuri. Lipsa unui conflict narativ suficient de puternic spre a face din opt pagini o
nuvelă, lipsa harului de a reconstrui expresiv o atmosferă în aceleaşi opt pagini ca să fie o
povestire, lipsa forţei narative axate pe eveniment ca să fie o schiţă fac ca bucăţile de
proză să aibă un aspect de lucru nefinisat. Dacă adăugăm puzderia de greşeli de
tehnoredactare, adesea apărând o cratimă inutilă la mijlocul cuvântului, greşeli de limbă,
virgulele având în frază un rol total aleatoriu, apărând ca o surpriză narativă – neplăcută,
desigur! –, precum şi câmpurile semantice complet amestecate, impresia de ansamblu
este aceea al unei cărţi bine gândite dar neglijent scrise.
Să acordăm şi poeziei o pagină, spre a nu părea o Cenuşăreasă a domeniilor
literare abordate de scriitorii păşcăneni. Volumul Miez de nucă al lui DORINEL
ASOFIE, apărut la Editura Pim din Iaşi, în 2010, este o noutate editorială ce merită măcar
„scanată”, ca să facem uz de jargonul contemporan.
Cartea reprezintă de fapt un remember. Este dedicată de autor fiului său, fost
profesor de muzică la Colegiul Sadoveanu din Paşcani, un tânăr liniştit, blând şi mereu
zâmbitor, de parcă ar fi ştiut o taină ce altora, prăbuşiţi în maşina de tocat a educaţiei de
astăzi, le scapă, nemaigăsind decât rar răgazul sau sensul unui surâs. El zâmbea mereu,
reţinut, sfielnic, trecând abia auzit printre noi şi plecând la fel de neauzit dintre noi ca să
vorbească despre Muzică cu îngerii, la vârsta de douăzeci şi ceva de ani. Mi-a plăcut de la
bun început această idee, de a trimite un volum de stihuri în lume în amintirea cuiva dus
dincolo, o amintire la fel de frumoasă ca o lumânare aprinsă.
Cu toate că volumul pare segmentat în nişte subcapitole, unele cu titluri cam
stranii pentru tematica erotică omniprezentă (Carul cu boi, Ciocălăi, Ţigara), nu se
observă nicio schimbare de tematică, imaginar poetic sau stil de la o subdiviziune la alta,
deci îl voi privi de plano, drept ceea ce şi este, un text mono-ton.
Ideea generică ce cunoaşte doar mici variaţiuni este cea a unei iubiri insuficient
exprimate conceptual şi stilistic, ce naşte în sufletul poetului „pumnale înfipte în piept”,
„sentimente în crater de vulcan”, „dureri arse-ntr-un gând”, „dorul de tine, un gigant”,
„să urce dragostea încă o treaptă”, „destin pribeag”… Majoritatea poeziilor s-ar putea
intitula Autoportret, căci sună ca o litanie pe o singură coardă, ce se poate exprima
perfect în unirimă, pentru a-i sublinia şi mai apăsat monocromia/monotonia: „Sunt
cerşetorul fără scut,/ Doresc iubirea-n timpul mut,/ Mă scald în ape ce-au trecut,/ Înot în
cascade de lut,/ Adorm în unicul avut/ La azimut” (p.68). Rareori răsar de sub acest stil
melancolic-obsesiv şi texte cu adevărat remarcabile, ce pot fi citate integral /Frunze,
Suflet ud), cele mai multe poeme mărturisind felurite păcate literare: fie că sunt complet
absconse, – „Ninge ursita cu lacrimi uscate,/ Scuipă calmante şi droguri din nou,/ Iar
sunt alături de vii cazemate/ Cu spinul durerii înfipt în ecou”(p.33), fie par improvizaţii
din cauza nerespectării structurii prozodice, fie conţin chiar nişte dicteuri automate destul
de departe de fiorul liric autentic: „Nu mai suport, să pic de mort,/ Când timpu-l port ca
pe un cort./ Mai vreau răgaz, nu mai am gaz/ La aragaz, sunt în extaz”. (p.91). Am mai
putea cita şi altele, eiusdem farinae, din cele peste 200 de pagini ale volumului.
Când autorul este peste măsură de mulţumit de vreo sintagmă, o reia conştiincios
şi inocent la ideea auto-citării: „livada plină de zile coapte” de la p.13 se rescrie în
„livezi de gânduri coapte” la p.203, versul „Visez libertatea-n colivie” de la p. 4o se reia
identic la p.92, iar cele câteva imagini – „noduri şi semne”, în sensul lui Nichita (dorul,
durerea, ninsoarea, leul, miezul de nucă), nu sunt suficient lucrate artistic spre a deveni
laitmotive.
Aspectul general al volumului este acela pe care îl regăseşti, din păcate, în atâtea
cărţi trimise în public ca nişte tablouri cu imagini puternice şi semnificative, dar cu culori
întinse grăbit pe pânză, eventual cu vreo ramă de ipsos scorojit: degeaba este talent şi
dorinţă de a transfigura sentimentul în cuvinte, dacă nu e muncă de miniaturist care să
lucreze fiecare poem până îi dă acea înveşmântare lirică perfectă pentru ca să poarte, prin
ea, laolaltă cu ea, vraja Frumuseţii. Din aceste câteva mii de versuri se puteau dăltui
câteva sute, dar migălite, după principiul non multa, sed multum. Dacă scopul cărţii a
fost doar un omagiu adus fiului, un dar peste timp, el are rostul său. Dar dacă autorul va
vrea să fie „minte poetă”, cum însuşi scrie, atunci trebuie să se lepede de orgoliul de a
publica orice compunere rimată; să aibă tăria de a tăia mult, pentru că talent există şi îi va
rămâne cu siguranţă destul pentru a porni pe Golgota artei.
Monica I. Costea

Eseuri

Lecţia maioresciană (I)

Preocupată îndeosebi de discordiile şi capriciile vieţii literare, de redimensionarea
orgoliilor unor literaţi, presa culturală a prizat evaziv un eveniment de anvergură:
reeditarea integrală a ciclului junimist al lui E. Lovinescu. Povara acestei serioase
întreprinderi şi-a luat-o Viola Vancea, sub oblăduirea Institutului Cultural Român.
Experienţa în domeniu o califica pentru asumarea acestui nou exerciţiu editorial. Câteva
iniţiative de profil de până acum o îndrituiau să purceadă la o asemenea operaţiune, care
solicită, fireşte, pe lângă dinamica opţiunii, competenţa de rigoare. Este deja autoare a
mai multor ediţii critice. Hortensia Papadat-Bengescu, interpretată de…, antologie,
studiu introductiv, tabel cronologic şi bibliografie, 1983 (după ce îi dedicase scriitoarei,
în 1882, un studiu critic: Hortensia Papadat-Bengescu, universul citadin. Repere şi
interpretări); Tudor Vianu, Scrieri despre teatru, ediţie, studiu introductiv, notă asupra
ediţiei şi bibliografie, 1896; Alexandru Macedonski, Excelsior, volum îngrijit şi
prezentat, Cuvânt înainte şi cronologie, 2000; I.L.Caragiale, Publicistică – Politică şi…
delicatese, ediţie şi prefaţă, 2003; Pro şi contra Marcel Proust, 1921-2000, antologie,
prefaţă şi notă asupra ediţiei, 2006.
 Astfel, rod al noii opţiuni, de o complexitate în afara discuţiei, a apărut intregral
Ciclul de studii junimiste al lui E. Lovinescu: T.Maiorescu, I (1840-1876);
T.Maiorescu, II (1876-1917); P.P.Carp, critic literar şi literat; T.Maiorescu şi
contemporanii lui, I (V. Alecsandri, M. Eminescu, A. D. Xenopol); T.Maiorescu şi
contemporanii lui, II (G. Panu, I.C.Negruzzi); T.Maiorescu şi posteritatea lui critică
– toate acestea în anul 2009; şi Antologia ideologiei junimiste, în 2011. Îngrijirea şi
notele asupra ediţiei aparţin, evident, Violei Vancea. Prefaţa la T.Maiorescu şi
Cuvântul înainte la P.P.Carp, critic literar şi literat, la T.Maiorescu şi contemporanii
lui şi la T.Maiorescu şi posteritatea lui critică sunt iscălite de Alexandru George.
Cunoscătorii vor fi remarcat, desigur, din înşiruirea titlurilor şi succesiunea
tipăririi lor, că Viola Vancea propune o nouă formulă a apariţiilor, ordinea fiind inversată.
Aşa cum se precizează în Notă asupra ediţiei, se încearcă „o nouă restaurare” a
întregului ciclu maiorescian. Fiindcă, după cum se ştie, Antologia ideologiei junimiste
nu încheie acest lanţ editorial, întrucât se tipărise în 1942, după monografia T.Maiorescu
(1940) şi studiul P.P.Carp, critic literar şi literat (1941). Aşadar, înainte de
T.Maiorescu şi posteritatea lui critică (1943) şi T.Maiorescu şi contemporanii lui
(1944 , postum). Opţiunea pentru această „nouă haină editorială” este explicată prin
tendinţa de a oferi „o cheie şi un itinerar de recuperare mult ameliorate privind viziunea
lui E. Lovinescu asupra magistraturii lui T. Maiorescu şi a comilitonilor lui”.
Ca editor, Viola Vancea reproduce complet toate textele lovinesciene, apelând la
primele ediţii. Cititorul de astăzi are, astfel, ocazia de a se (re)întâlni cu forma de bază,
invariabilă a scrierilor. Cărţi care, toate, după intrarea ţării în apocalipsa bolşevică, au
fost puse la index, declarate „reacţionare”, „nocive”, „degradante”, scoase din circuit,
atacate cu toată artileria proletcultistă. Dacă, ceva mai târziu, prin 1972-74, în cadrul unei
oarecari „liberalizări”, Editura Minerva a putut republica ceva din acest ciclu, textele au
fost mutilate în bună măsură, desfigurate şi ciuruite printr-o mulţime de croşete. Prin
actuala iniţiativă editorială, Viola Vancea procedează responsabil şi polemic – ca un
memento necruţător –, marcând între paranteze bold hălcile de text azvârlite la coş de
către cenzura vremii, chiar cu mâna infatigabilului dogmatic şi sociologist vulgar Z.
Ornea, unul dintre alcătuitorii ediţiei cu pricina. Viola Vancea putea să renunţe la un
asemenea gest. Nu s-a sfiit, însă, a proceda astfel, dintr-un scrupul moral şi ştiinţific,
pentru a aduce un argument suplimentar despre crimele dictaturii comuniste în cultură.
Fiindcă Maiorescu dădea regimului sovietizat frisoane pe şira spinării în acţiunea lui
culturală antinaţională, chiar şi la mai bine de o jumătate de veac de la dispariţia sa fizică.
Apelul la Maiorescu – prin scrisul lui Lovinescu – însemna apelul la raţiune, la adevăr;
atitudinea lui era net antidogmatică, furnizoare de energii creatoare în sensul unei evoluţii
fireşti a culturii autohtone.
Dar monografistul Lovinescu întâmpinase nu numai postum, în perioada aurorală
a comunismului, ci şi în epocă, destule contestaţii, obtuzităţi şi imputări. Contextul în
care apărea (1940) masivul tom dedicat dârzului apărător al autonomiei esteticului era
tulbure, agitat politic, dezbinat de confruntări ideologice aprige, cariat de extremisme.
„Subiectul Maiorescu – observă Alexandru George în Prefaţă –, mai ales în dezvoltările
pe care i le-a dat discipolul său, era unul prin excelenţă politic şi nu putea să nu
trezească discuţii (…) într-o atmosferă aşa de înfierbântată din ultimele clipe de libertate
a democraţiei româneşti” de atunci. Totuşi, regimul autoritarist carlist a fost priincios
culturii. Numai că un Maiorescu şi un Lovinescu, dimpotrivă, deranjau prin atitudinea
politică. Ambii erau „subiecte politice” (scrie acelaşi prefaţator), adepţi ai legalităţii, iar
nu ai soluţiilor bruşte, partizani ai monarhiei constituţionale şi ai parlamentarismului, ai
libertăţii de expresie şi de opinie.
Monografia lovinesciană urmăreşte pas cu pas şi în strânsă concordanţă reperele
biografice cu treptele devenirii operei ilustrului îndrumător naţional. Sun aduse în
dezbatere şi analizate toate studiile, articolele, conferinţele, demersurile şi polemicile
maioresciene. Adică, activitatea lui de formator de opinie, profesor universitar de Logică
şi Istoria filosofiei, critic şi estetician, parlamentar şi orator, eseist şi gazetar, teoretician
literar, magistrat şi autor al reformei ortografice, moralist, polemist şi deschizător de
drumuri. Pentru Lovinescu – adaugă acelaşi Al. George – Titu Maiorescu „a devenit
astfel o problemă de conştiinţă profesională, ajutându-l şi pe el să se definească şi să-şi
fixeze (…) imaginea pentru posteritate”.
Dar nu mai puţin numele lui E. Lovinescu, „creatorul criticii române moderne”
(Eugen Simion) şi autorul celebrelor studii junimiste, era prohibit în primii ani postbelici.
„Soarta autorului monografiei maioresciene – afirmă Al. George în prefaţă – a fost cea
mai crudă. Numele lui era pomenit în contexte mai degrabă nefavorabile, căci pentru
cenzura ignară comunistă şi pentru noii ideologi (…) numele lui era sinonim cu
<Europa liberă> şi cu acela al fiicei sale, Monica Lovinescu, împotriva căreia se ducea
o campanie de exterminare – chiar şi din punct de vedere fizic”. Dar, şi în cazul lui E.
Lovinescu, gheaţa a început să se spargă treptat, ivindu-se şansa revenirii personalităţii
sale în actualitatea culturală şi prin contribuţiile decisive ale unor I. Negoiţescu (E.
Lovinescu) şi Eugen Simion (E. Lovinescu – scepticul mântuit).
Pentru reabilitarea postbelică a lui Titu Maiorescu s-au purtat adevărate bătălii.
Este binecunoscut procesul sinuos şi dramatic al repunerii lui într-o dreaptă lumină la
scara istoriei şi literaturii naţionale, prin smulgerea lui din fălcile dogmatice ale
proletcultismului. După cum menţionam, numele îi fusese interzis, scrierile scoase din
biblioteci, manualele didactice nu-l pomeneau decât pentru al ponegri; a-l invoca echivala
cu a te trezi marginalizat, ba chiar prigonit pe linie politică. Ne amintim, personal, de
strădaniile, demersurile şi insistenţele strălucitului nostru profesor de estetică de la
Universitatea clujeană, Liviu Rusu, revenit la catedră din întunericul represiunii
comuniste, după o lungă absenţă absurdă. Eram pe atunci martori alumni ai iniţiativelor şi
eforturilor sale pentru reconsiderarea unuia dintre cei mai însemnaţi bărbaţi ai secolului al
XIX-lea, concretizate, în cele din urmă, în studiul apărut în revista „Viaţa Românească”
în primăvara lui 1963: Însemnări despre Titu Maiorescu. O intervenţie salutară şi
reparatorie, care avea să inaugureze calea spre aducerea în actualitate a autorului Beţiei
de cuvinte. Procesul recuperării, o dată declanşat, n-a mai putut fi oprit întru totul, marele
„întemeietor”, vorbă a autorului tratatului Estetica (1934, 1936), impunându-se ca figură
tutelară a culturii româneşti şi prin aportul, bunăoară, al unor Tudor Vianu, Ovidiu Cotruş
şi Nicolae Manolescu, acesta din urmă semnând volumul Contradicţia lui Maiorescu
(1970, ediţie revăzută 1973).
În volumul al III-lea al Memoriilor, din 1937, referindu-se la evoluţia propriului
sistem critic, E. Lovinescu afirma fără complexe: „Energia am scos-o din mine, dar
imboldul şi, mai ales, directiva le-am scos din T. Maiorescu, omul pe care l-am admirat
de la primul contact cu slova sa, de o luciditate în disocierea esteticului, de o eleganţă
morală, de o stăpânire de sine şi de o fervoare în expresia dezlegată de reziduurile
personale, pe care le-am resorbit în mine pentru a le afirma, nu prin simulare de gesturi,
ci printr-o manifestare personală potrivită condiţiilor noi de viaţă artistică”. Criticul de
la „Sburătorul” spunea toate acestea fără a fi tentat de hagiografie maioresciană; în
destule chestiuni s-a distanţat rezolut de magistru. N-a susţinut, de pildă, poziţia junimistă
a formelor fără fond („O formă fără fond reprezintă nu doar o simulare, ci şi o
stimulare”, va scrie el în volumul al VI-lea al Criticelor). La fel, n-a vibrat la opacitatea
istorică a mentorului Junimii în perioada Războiului de Independenţă (Convenţia cu
Rusia şi participarea la război: „el era împotriva Convenţiei” şi, „ca şi în 1916, era
împotriva oricărei colaborări cu această ţară”, scria în T. Maiorescu, vol.II, cap.II).
Dar, în totul, n-a ezitat o clipă să vadă în autorul Direcţiei noi în poezia şi proza română
(1872) o personalitate de primă mărime, cu un rol esenţial în evoluţia culturii autohtone.
Între mulţi alţii, şi I. Negoiţescu reliefa această trăsătură, în monografia din 1970 despre
autorul Istoriei civilizaţiei române moderne: „Critica lovinesciană, în lupta sa cu
tradiţionalismul, va accentua tot mai mult, până la dramatic şi tragic, importanţa şi
caracterul salutar al ideilor lui Maiorescu în materie de artă, prin disocierea esteticului
de celelalte valori şi, de-a lungul Memoriilor, va căuta mereu reazim în identitatea
proclamată sau implicită cu înaintaşul său spre a deschide drumul operei finale: seria
impozantă a monografiilor închinate întemeietorului Junimii”.
Şi, astfel, aproape sexagenar, într-un foarte complex context istoric şi politic
(ianuarie 1940), Lovinescu dă la iveală un vast şi profund studiu monografic dedicat lui
Titu Maiorescu. Adică celui care – cum preciza Eugen Todoran în Introducerea la
Criticele din 1973 – „numai trecând prin el cultura română şi-a dobândit profilul
spiritual pentru integrarea ei în cultura universală, începută o dată cu consolidarea
statului român modern”. Nu este, aşadar, întâmplătoare opţiunea autorului Mutaţiei
valorilor estetice pentru un atare subiect, mai cu seamă într-o vreme atât de tensionată a
istoriei româneşti.
Încă din prefaţa monografiei, Lovinescu relevă „marele rol istoric, împlinit cu
simţ de orientare, talent şi autoritate morală” de către Titu Maiorescu. Un rol care era
„necesar atunci şi actual acum” (adică la centenarul naşterii celui ce scrisese acidul În
lături!). Rol de care cultura română de astăzi ar avea – îndrăznim să credem – o
stringentă nevoie, când apetenţa pentru clarificare şi valorizare a întregului scris literar
autohton este binişor aproximativă, inconsistentă, nu o dată frivolă. Elevul de la
Gimnaziul Academic vienez „Theresianum”, studentul de la Filosofie şi Drept de la
Berlin, doctorul în Filosofie de la Giessen şi licenţiatul în Drept de la Paris – care va
deveni unul dintre pilonii de bază ai culturii noastre moderne – se va întoarce în ţară la
vârsta de 21 de ani, cu o pregătire de o profunzime incomparabilă pentru epoca lui.
Venea decis să contribuie cu toate forţele creatoare la făurirea României noi.
Studiile în străinătate îi desăvârşiseră formaţia estetică şi filosofică. Îşi însuşise o
cultură enciclopedică, graţie şi cunoaşterii temeinice a limbilor clasice şi moderne.
„Limba latină – va pleda el, într-o disertaţie din 1862 – este, chiar în privinţa educaţiei,
studiul fundamental în gimnaziu”. Justificarea: „Studiile clasice au fost până acum
nutrimentul principal al inteligenţei în omenime şi vor rămânea totdeauna, până când va
fi vorba de bine, de adevăr şi frumos. Această calitate o împărtăşeşte limba latină
împreună cu limba elenă”. Esenţa pledoariei maioresciene în favoarea limbii latine
consta în „a scoate egoismul sau mai bine individualismul din fiecare om şi a-l supune
pe acesta unei sfere superioare; adică, întrucât e cetăţean – statului şi disciplinei,
întrucât este spirit gânditor – naturii, lucrului şi adevărului”.
 Observe oricine astăzi modul cu totul degradant în care a ajuns predarea latinei în
şcoală, precum şi jalnicul nivel de performanţă al învăţământului. „Cu un cuvânt –
sublinia neînduplecatul îndrumător – Antichitatea şi studiul ei sunt calitatea nemuritoare,
care impun spiritului junimii studioase direcţiunea cea mai sănătoasă, care îi deschide
un câmp întins pentru activitatea raţiunii”. În context, e de remarcat că Maiorescu a fost
şi primul care a introdus practica pedagogică a viitorilor învăţători şi metoda
seminarizării studenţilor. „În ţară, la noi, singurul care a înţeles rolul ce joacă ştiinţa
pedagogică întemeiată pe practică este d-l Maiorescu”, va scrie Ion Creangă, absolvent
al Institutului Vasilian (Şcoala Normală de învăţători) din Iaşi, al cărei director era chiar
viitorul şef el Junimii.
Asupra acestei laturi covârşitoare a activităţii maioresciene se insistă, însă,
pasager în comentariile curente. Or, „scopul educaţiei este de a ne întări principii
constante în contra oricăror tentaţii şi (…) de a se supune raţiunii”, afirma neted cel care
va deveni un eminent profesor universitare la Iaşi şi Bucureşti, decan la Litere-Filosofie
şi rector al Universităţii din Iaşi la doar 23 de ani. Descendentul Şcolii Ardelene (se
trăgea din spiţa lui Petru Maior) va avea intervenţii şi contribuţii fundamentale în
problemele limbii artistice şi în constituirea normelor ortografiei româneşti.
Între alte prime manifestări în plan cultural a fost aceea de excepţional talent de
conferenţiar public. Întâia conferinţă din 1861 se intitula – se putea altfel? – Educaţiunea
în familie. În 1963, acestea se vor desfăşura sub denumirea de Prelecţiuni populare,
ţinute împreună cu prietenii din grupul celor întorşi de la studii în străinătate (Berlin şi
Paris): Petre P.Carp, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti şi Vasile Pogor. Este anul care
marchează şi constituirea Societăţii Junimea, împreună cu amintiţii comilitoni, care – de
la 1 martie 1867 – va avea şi un organ de presă: revista „Convorbiri literare”. O
publicaţie cu o îndelungată şi consistentă prezenţă în peisajul literar naţional, al cărei şef
va fi, până în 1895, Iacob Negruzzi, care va promova neabătut spiritul modern în
literatură. Lovinescu nu uită să noteze că acele conferinţe maioresciene „au fost primite
cu atâta însufleţire în mediile intelectuale ale Iaşilor”, având „mare succes prin talentul
oratoric al vorbitorului şi prin atmosfera culturală a unui oraş lipsit de alte distracţii
intelectuale şi artistice”.
După cum se vede, se putea instaura un climat cultural atunci când existau spirite
cu adevărat responsabile. În prezent, la un veac şi jumătate de la acele vremuri eroice,
băgăm de seamă cu mâhnire tot mai deplorabila paupertate din domeniu. Cartea e un lux,
cultura – un detaliu insignifiant, vocaţia de a fi om întreg – o bagatelă. Cifre neoficiale
dau, în România de azi, peste un milion de analfabeţi. Iar şcoala noastră o duce – nu-i
aşa? – din „reforme” în „reforme”, până a ajuns, dintr-o glorie europeană, o ruşine. Ce să
mai zicem despre recenta lege a învăţământului, adoptată fraudulos, prin ignorarea
Parlamentului? Şi care a segregat etnic învăţământul.
UNDE EŞTI TU, MAIORESCU? – se cuvine a întreba. Fiindcă acesta, la vârsta
junilor de astăzi, avea trasate deja toate liniile esenţiale ale portretului intelectual, de
viitor formator de opinie şi de exponent remarcabil al întemeierii României moderne.
Întrebare zadarnică. Maiorescu a murit. Spiru Haret e-n criptă. Ion Petrovici s-a dus, şi el,
la cele veşnice. Dar Ion Simionescu, unde-i? Pe când educaţia din zilele noastre horcăie
pe targă. Cu doi-trei olimpici, care nu-s decât în mică măsură produsul şcolii, ci mai ales
al naturii, al studiului personal şi al meditatorilor particulari, nu se face primăvară…
 Nu întâmplător, Maiorescu se călăuzea după ideile lui Herbart (nu-şi trecuse el
doctoratul în Filosofie, în 1859, magna cum laude, cu teza De philosophia Herbarti ?):
educaţie prin instrucţie şi instrucţie prin multilateralitatea interesului copiilor. Să mai
adăugăm doar atât: într-un studiu numit Despre învăţământul public, Maiorescu îşi arăta
şi preocuparea pentru pregătirea corpului didactic primar. „Ştiind că este mai bine a nu
înfiinţa o şcoală deloc decât a înfiinţa o şcoală rea, vom decide mai întâi a nu se
deschide nicio şcoală elementară înainte de a avea învăţătorul ei bine pregătit”. De aici,
nevoia şcolilor preparandale sau normale şi a trimiterii bursierilor în străinătate pentru
studiul pedagogiei: „Cheltuielile pentru şcoala sătească sunt neapărate. Guvernul nu se
poate dispensa de ele. În dificultatea noastră financiară, se suprimă toate cheltuielile de
lux, şi toate, care nu sunt strict necesare (…), şi se fac şcoalele săteşti”. Inutil a mai
compara aceste iniţiative de atunci cu bezmetica realitate din învăţământul actual.
Vladimir Udrescu

MIORIŢA – fatalitate sau

înţelegere superioară a vieţii?
Balada Mioriţa, incontestabila capodoperă a poeziei populare româneşti, a fost
descoperită de Alecu Russo la Soveja, în Vrancea, şi încredinţată prietenului său Vasile
Alecsandri, care a publicat-o în ziarul Bucovina (1850) şi apoi în volumul Poezii
poporale. Balade (cântice bătrâneşti) adunate şi îndreptate (1852). Pe bună dreptate,
norocosul ei descoperitor o socotea cea mai frumoasă epopee pastorală din lume,
superlativ la care s-au raliat nenumăraţi scriitori, folclorişti, filosofi şi istorici, români şi
străini, care au analizat-o şi au apreciat-o ca pe un produs de excepţie al spiritualităţii
româneşti. Varianta Russo-Alecsandri este una dintre cele peste o mie răspândite pe
cuprinsul teritoriului locuit de români şi reprezintă – după G. Călinescu – unul dintre cele
patru mituri fundamentale ale literaturii noastre, simbolizând „existenţa pastorală a
poporului român şi chiar unitatea lui în mijlocul real al ţării reprezentat de lanţul
carpatin”. Această creaţie excepţională prezintă, cu mijloacele simple ale marii arte, o
anumită atitudine filosofică proprie poporului nostru, reuşind să răspundă, într-un mod
original şi paradoxal, eternelor întrebări privind sensul existenţei omului pe pământ.
Primele două versuri ale baladei, devenite emblematice, cuprind două metafore,
cele mai frumoase din întreaga noastră literatură, care ne aduc în faţa ochilor un peisaj
feeric, o simfonie de culori cum se găsesc atâtea pe plaiurile româneşti: „Pe-un picior de
plai,/ Pe-o gură de rai…”. Partea a doua a baladei face trecerea de la structura epică a
compoziţiei spre una dramatică, marcată atât de dialog, cât şi de vestea cutremurătoare pe
care mioriţa cea năzdrăvană o aduce nefericitului ei stăpân, sfătuindu-l să-şi ia necesarele
măsuri de apărare, întrucât cei doi „fraţi” de păstorie şi-au pus în gând să-l omoare.
Deşi este avertizat la timp în privinţa complotului urzit împotriva sa, baciul
moldovean nu ia nicio măsură de preîntâmpinare a actului criminal. Am ajuns aici la
punctul care reprezintă de fapt nodul esenţial al acestei capodopere şi care a suscitat
opinii exegetice contradictorii. Alecsandri însuşi, într-o scurtă notă ataşată la baladă,
afirmă că „românul are mare plăcere de a crede în soartă”. Jules Michelet, cu prilejul
traducerii în franceză a Mioriţei, interpretează şi el atitudinea ciobanului în faţa morţii
drept „semnul unei prea uşoare resemnări”, subliniind cu regret că aceasta este o trăsătură
definitorie a poporului român.
Teoria fatalistă a început să fie combătută de D. Caracostea, urmat de folcoristul
Constantin Brăiloiu, iar de-a lungul anilor de o remarcabilă suită de eseişti care au
avansat observaţii şi argumente dintre cele mai pertinente, ei demonstrând că geniul
nostru popular a şi arătat, prin alte creaţii de geniu, că românul ştie să folosească o armă
şi să-şi înfrângă vrăjmaşul, chiar şi atunci când unii îl cred la pământ. Ideea aceasta a fost
cu prisosinţă reliefată în capodopera Toma Alimoş, dar şi în alte cunoscute sau
arhicunoscute creaţii folclorice: Mistriceanul, Vâlcan, Doicil, Păunaşul codrilor, Mihu
copilu, Novac şi corbul etc., ca să nu mai vorbim de basmele noastre în care binele – un
Făt-Frumos, reprezentant tipic al poporului român – învinge întotdeauna răul. Aşadar,
autorul popular a simţit el însuşi nevoia ilustrării ideii compensatoare, pe când în Mioriţa
nu l-a interesat decât atitudinea omului aflat, dintr-un motiv sau altul, în momentul de
deznodământ al existenţei. Iar valoarea acestei capodopere decurge din soluţia aparte pe
care protagonistul ştie s-o găsească în faţa destinului tragic, căruia nu i se poate împotrivi
cu armele obişnuite şi pe care, totuşi, îl biruie. Acesta este motivul pentru care cursul epic
se frânge, balada căpătând, în ciuda oricăror aparenţe, un caracter liric, materializat prin
acel memorabil şi controversat testament.
Mioriţa nu trebuie interpretată ca ritual al morţii – chiar dacă acceptăm
răspândirea ei sub formă de bocet – ci, cum s-a şi spus, ca „o înţelegere superioară a
vieţii, ca un poem al dragostei de viaţă şi de frumos”. Moartea posibilă („Şi de-o fi să
mor”) este transfigurată într-o nuntă fantastică, de o frumuseţe ireală: „Soarele şi luna/
Mi-au ţinut cununa,/ Brazi şi păltinaşi/ I-am avut nuntaşi,/ Preoţi, munţii mari,/ Paseri
lăutari,/ Păsărele mii/ Şi stele făclii!”. În concepţia autorului anonim, această nuntă
fabuloasă C-o mândră mireasă/ A lumii mireasă reprezintă o formă de integrare a vieţii în
Cosmos, un mod de continuare a existenţei în cadrul naturii eterne, ca parte a unui întreg
din care s-a desprins doar o clipă, spre a reveni. Nunta, aşa cum se întâmplă în toate
basmele noastre, semnifică triumful binelui asupra răului, triumful frumosului asupra
urâtului, fiind în acelaşi timp un simbol al dragostei împlinite pe un plan superior, în
marea familie a Universului. Privit din această perspectivă, eroul mioritic nu mai este un
învins, ci un învingător, el dovedindu-se a fi mai tare ca moartea, devenind nemuritor
alături de elementele microcosmosului şi macrocosmosului.
Pe de altă parte, trebuie să observăm că despărţirea de viaţă nu se face cu
pasivitate, cum au crezut şi mai cred mulţi exegeţi grăbiţi, nici cu voluptate, cum au văzut
alţii, ci cu o mare durere, cu un imens regret. Adresând celor apropiaţi dorinţa de a i se
îndeplini tradiţionalul ceremonial funebru, personajul mioritic îşi exprimă certitudinea că
va fi plâns de oiţele sale „cu lacrimi de sânge”, o figură de stil care se ridică la înălţimea
metaforelor amintite. După cum se vede, nu mai poate fi vorba nici de resemnare, nici de
o încântare extatică în faţa morţii, cum s-ar deduce din alegoria acesteia, ci mai degrabă
de regretul că o formă a existenţei va lua sfârşit înainte de vreme. Pentru a-şi alina
durerea, dar şi pentru a-i consola pe cei dragi, el cere în testamentul său să fie îngropat:
„Aice pe-aproape,/ În strunga de oi,/ Să fiu tot cu voi,/ În dosul stânii,/ Să-mi aud câinii”.
În felul acesta moartea este cumva anulată, întrucât protagonistul se situează într-un plan
al veşniciei, într-un spaţiu pe care l-a îndrăgit până la adoraţie şi de care nu se va mai
despărţi. Aşadar, nu se pune problema resemnării fataliste sau împotrivirii în faţa morţii
inevitabile, ci a unei atitudini mult mai subtile faţă de un sfârşit privit ca un nou început.
Ciobanul mioritic reuşeşte astfel să ofere un răspuns semnificativ tuturor celor frământaţi
de eternele întrebări în legătură cu sensul existenţei omului pe acest pământ. Soluţia
genială a baciului moldovean reprezintă, după spusa unui ilustru savant român,
„răspunsul cel mai eficace pe care românii pot să-l dea destinului, când se arată, ca de
atâtea ori, ostil şi tragic” (Mircea Eliade). Putem afirma cu deplină îndreptăţire că
poporul român a dovedit, în această capodoperă, ca de altfel în întreaga sa creaţie perenă,
că este un atât un mare filosof cât şi un neasemuit artist.
După declanşarea intrigii, cititorul (în vechime – auditorul) rămas la nivelul
aparenţelor aşteaptă din partea ciobanului moldovean a ripostă pe măsura primejdiei.
Autorul anonim îl „dezamăgeşte” însă, convertind firul epic într-un neaşteptat testament
liric, ceea ce are darul de a provoca perplexitate. Păşind pe terasa simbolică a
interpretării, vom vedea că balada Mioriţa, „cântarea cântărilor noastre”, „răsăritul de
soare al culturii române”, „bulgărele de aur al literaturii noastre populare”, nu şi-a
câştigat aceste elogioase aprecieri datorită subiectului, firului epic necomplicat, ci graţie
încărcăturii de idei şi sentimente, multiplelor şi profundelor înţelesuri pe care le degajă
atât de originalele imagini artistice din partea lirică a baladei, adică din cele două treimi –
atât de controversate – ale dimensiunii sale de 123 de versuri. Având în vedere această
schimbare de registru în mijloacele de expunere, se subînţelege că profilul etic-estetic al
protagonistului se conturează nu atât prin ceea ce el săvârşeşte sau nu, cât prin cele
afirmate cu un fast alegoric inegalabil.
Am văzut că balada debutează cu două metafore excepţionale („picior de plai” şi
„gură de rai”) care reuşesc să ne introducă într-un peisaj mirific, plasându-ne parcă într-
un spaţiu în care nimic nu mai este imposibil. Doar vestea morţii văzute dintr-un unghi
prea îngust întunecă pentru un timp această atmosferă paradisiacă din primul tablou. Că
este aşa ne-o dovedeşte şi tropul cronologic „pe l-apus de soare”, neluat până acum în
seamă de niciun comentator. Moartea baciului moldovean ar fi deci aparentă ca şi
apusul soarelui, o deplasare spre alte tărâmuri şi nicidecum o dispariţie. Baciul
moldovean face doar câţiva paşi prin bezna disperării, prin noroiul pizmei, al lăcomiei şi
al gândurilor criminale. El este de fapt fratele mai mic al acelui Făt-Frumos ajuns în Ţara
tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte care a călcat în Valea Plângerii. Spre
deosebire de fratele său mai mare, personajul mioritic, având „cai învăţaţi”, regăseşte
calea de întoarcere în ţara zânelor. El ştie că se află în zona de interferenţă a lumilor
posibile şi imposibile, că nu are decât un pas de făcut spre a păşi pe tărâmul fericirii
veşnice, pe acea „gură de rai”, metaforă rară, reluată în pasajul alegoriei morţii văzute ca
o nuntă fantastică. Splendida alegorie este, de fapt, alcătuită dintr-o suită de metafore,
personificări şi enumeraţii, una dintre cele mai frumoase imagini din literatura noastră:
„Să le spui curat/ Că m-am însurat/ C-o mândră crăiasă,/ A lumii mireasă,/ Că la nunta
mea/ A căzut o stea;/ Soarele şi luna/ Mi-au ţinut cununa,/ Brazi şi păltinaşi/ I-am avut
nuntaşi,/ Preoţi, munţii mari,/ Paseri lăutari,/ Păsărele mii/ Şi stele făclii”. Avem aici
expresia impresionantă a motivului comuniunii om-natură, un „spectacol” grandios cu
dublă semnificaţie: datina ceremonialului nupţial autohton şi sublima dragoste pentru
armonia universală în care tindem dintotdeauna spre integrare. În felul acesta tragicul se
converteşte în sublim, treaptă de acces la veşnicie.
Tot printr-o suită de metafore fără egal, la care se adaugă epitetele şi diminutivele,
este realizat superbul portret al păstorului moldovean: „Mândru ciobănel/ Tras printr-un
inel,/ Feţişoara lui,/ Spuma laptelui,/ Mustăcioara lui,/ Spicul grâului,/ Perişorul lui,/ Pana
corbului,/ Ochişorii lui,/ Mura câmpului”. Acest portret, „fără analogii în cuprinsul
întregului nostru folclor” (I. Rotaru) a fost considerat de către toţi comentatorii baladei
drept idealul de frumuseţe şi bărbăţie al poporului român. Sinonimele substantivului
bărbăţie includ şi adjectivele „curajos”, „voinic”, „activ”, „vrednic” , ceea ce reprezintă
încă un argument în favoarea tezei noastre. „Fraţii” săi plănuiesc să-l omoare pentru „Că-
i mai ortoman/ Ş-are oi mai multe/ Mândre şi cornute”, cu alte cuvinte, pentru că este mai
vrednic decât ei. Toate aceste calităţi, la care se adaugă „caii învăţaţi” şi „câinii bărbaţi”,
ar fi fost mai mult decât suficiente pentru a se împotrivi cu succes vrăjmaşilor săi vicleni,
dar încă o dată vom spune că în Mioriţa marele autor anonim a urmărit să ilustreze o altă
temă şi să ne transmită un alt mesaj.
Printr-o continuă schimbare a mijloacelor artistice se obţine tensiunea estetică
maximă, se profilează acel spaţiu dorit fără graniţe între realitate şi irealitate, între aici şi
acolo, între a fost şi va fi, care alcătuiesc un întreg de nedezintegrat, sugerând ubicuitatea
protagonistului. Din punct de vedere sintactic este de remarcat preponderenţa
propoziţiilor principale, aflate în raport de coordonare, prin juxtapunere, ceea ce
generează senzaţia de curgere ireversibilă a timpului, de curgere continuă („se cobor la
vale”) spre nemărginire, spre infinit.
Repetarea alegoriei moarte-nuntă are efectul picăturii chinezeşti care cade mereu
pe punctul nevralgic. Un cuvânt o dată pronunţat revine obsedant, accentuând la
maximum tensiunea sufletească. Fibrele fiinţei ne sunt întinse la extrem o dată cu corzile
unui arc miraculos care ne catapultează spre stele, spre veşnicie, spre infinit. În această
constelaţie a imaginilor contextuale, observăm că elementele naturii sunt umanizate prin
personificare, iar omul capătă atributele acestora, aşa încât în final se produce o fuziune a
lor, o nivelare conform principiului vaselor comunicante. Din acest angrenaj figurativ
complex descifrăm adevăratul mesaj al baladei Mioriţa, care caută să ne asigure că omul
poate fi mai tare decât moartea. A ignora o asemenea evidenţă, dând şi astăzi crezare
teoriei fataliste, este a orbecăi încă în negura veacurilor apuse.
Mihai Merticaru
Racursiuri

VIOREL PIVNICERU, Vers de toamnă (Editura Gens Latina, Alba Iulia, 2010). Un
poet din Sfântu Gheorghe ne trimite la redacţie o carte: Vers de toamnă. Gestul e surprinzător,
întrucât, în judeţul Covasna, limba română abia dacă mai pâlpâie. Faptul este determinat de
programul antinaţional al unei guvernări oarbe şi cinice, al cărei scop a fost şi segregarea
învăţământului. Asta, numai şi numai pentru a se menţine în stănoagele puterii cu orice preţ.
Chiar şi cu preţul murdar al sacrificării idealului naţional. În acest plan, boc-băsescianismul
funerian a făcut şi face ravagii, pe care generaţii întregi de acum încolo nu vor fi în măsură să le
înlăture. De aceea, întâmpinăm cu o satisfacţie deosebită apariţia unui scriitor ca Viorel Pivniceru
într-o regiune în care limba română stă să-şi dea duhul, maghiara fiind deja ca şi oficializată ca
principala limbă a locului. Şi unde? Într-un stat constituţionalmente naţional unitar.
La o repede ochire, titlul cărţii pare anost şi vetust. Parcurgerea volumului probează, însă,
că opţiunea autorului n-a fost rodul hazardului. Prin acest debut liric, Viorel Pivniceru şi-a
conturat deja universul tematic. Şi, într-o oarecare măsură, şi paleta stilistică. Deşi viziunea
estetică este încă ezitantă, matricea originală rămânând destul de incongruentă, discursul propriu
nedecantându-se prea desluşit. De aici şi pluralitatea vocilor poetice din volum, care pulverizează
imaginea unui profil personal mai accentuat. Încă Bachelard afirmase că poetul veritabil se
osteneşte a rămâne fidel unui unic element, aflându-şi originalitatea, coerenţa profundă în
limbajul genuin al acestuia. Dacă anotimpul ploilor şi al brumelor poate fi considerat oarecum
drept simbolul de elecţie al poeziei lui Pivniceru – prin semnificaţii îndeosebi melancolice,
nostalgii languroase şi o anumită vetusteţe a exprimării – volumul e marcat, totuşi, de un
handicap al comunicării. Asta, pentru că dicţiunea lirică se reazemă pe mai multe coordonate,
nefixându-se pe un palier mai individualizat.
Una dintre aceste dimensiuni (care dă o considerabilă substanţă plachetei de versuri) se
întemeiază pe experienţe ale unui limbaj condensat, fracturat, din care este epurată dinamica
verbală. O trăsătură prin care titlul cărţii, dar şi o seamă de piese din sumar, îşi află mai adecvat
justificarea, întrucât trimite, neîndoios, la bacovianismul târziu din Stanţe burgheze şi la
postume, iar nu din Plumb sau Scântei galbene. Demers care, oarecum, îl personalizează pe
autor în peisajul liric actual, racordându-l la o aventură bacoviană, care n-a avut emuli veritabili.
Paradoxal, aici trebuie căutată originalitatea poetului din judeţul Covasna.
Ilustrativă, între altele, rămâne poezia Toamnă, proiectând un decor melancolic şi abrupt.
Natura e redusă la elementul pluvios: „frunze galbene de arţar… nuci ruginiţi…/ ploaie… parc
pustiu… / bănci goale… vânt… / castane… pensionar nostalgic… / vrăbii zgribulite… / ceaţă… /
umbrele… claxoane… / aglomeraţie… faruri aprinse…/ Bălţi… înjurături… / haine ude… câini
plouaţi… / aşteptare… picuri reci… / frisoane… şiroaie pe obraz… / mâini îngheţate…
melancolie…”.
Se observă lesne o incongruenţă a limbajului care sugerează şi o degradare a peisajului
uman, de unde şi expresivitatea incontestabilă a poeziei. Într-o manieră analogă este concepută
Noaptea în camping. Un text liric care, prin aceeaşi tehnică a colajului lingvistic sublimat, golit
parcă de substanţa comunicării, injectează cadrului natural o stare de spirit tonică („întuneric des
de pădure… / focuri în jur… / umbre răzleţe pe corturi… / cer plin de stele… / vânt… scârţâit
lugubru… crengi trosnind… (…)/ o idilă sub un bătrân stejar… / un sărut… o mângâiere (…)/
ceaţă în vale…”).
Acestor titluri li se pot adăuga altele, cu o sonoritate pe aceeaşi coardă a lirei: Tu
(„Ploaia din mine a ieşit în stradă… / Frunze… praf… mizerii… / Şiroaie murdare… curg spre
canal…”), 31 decembrie, În examen, La birou, dar şi (parţial) Tulbure şi Paşi ruginii. Şi aici,
aceeaşi tehnică a evocării esenţializate izbuteşte a degaja sugestii norocoase. Şi care, aşijderea,
prin ritmul sec şi ferm, ridică temperatura emoţională a pieselor lirice.
Cartea, însă, după cum precizam, nu e unitară stilistic. O altă trăsătură a acestei poezii –
în care primează sinceritatea eului liric – este definită de convenţia prozaic-retorică, aglutinând
secvenţe cotidiene elementare. Câteva dintre poemele de asemenea factură sunt, desigur, notabile,
deşi marcate în genere de aluviuni declamative şi o detentă strident emfatică. Un fel de jurnal liric
diluat, cu o materie destrămată: o confesiune fără miză artistică şi, deocamdată, fără protecţia
tensiunii estetice, nestimulând vectorul emoţional. Mişcarea sentimentelor se reduce la o afectată
şi explicită spovedanie, reflexia lirică este expurgată. În ansamblu, asemenea poeme dau o idee
despre ataşamentul autorului la un mod declarativ de a alcătui structurile scriptice, de depoziţie
prozaică.
Nu puţine dintre aceste texte stau, însă, sub presiunea unui standard valoric temperat. Se
pot desprinde, astfel, din corpusul lor, eşantioane de versuri electrizate metaforic şi, deci, mai
mult decât onorabile. Câteva exemplificări: „Pe stradă plouă cu gândurile mele,/ Se preling pe
acoperişuri, pe frunze,/ se sparg de pământ, se adună în bălţi/ şi se pierd la canal./ Se aud cum
curg din burlanul casei,/ zgomotoase, fanteziste, aruncându-se în golul din/ mine” (Ploaie
nocturnă); „Lumina întunericului arde/ Flacăra unei lumânări” (Azi e doar tăcere); „Îţi cauţi
un loc în lumea de afară./ Dintr-un fir de întuneric şi un licurici singuratic/ aprinzi o rază de
lună într-un picur de ploaie./ Un singur cuvânt tulbură universul din tine” (Celui ce e poet);
„Mă sprijin de un fulg de zăpadă,/ întreb care e sensul vieţii” (Semne); „Îngerul morţii s-a
împiedicat şi şi-a spart vioara/ uitând să mai cânte un ropot de ploaie/ pierdut în deşertul de
piatră” (Singurătate).
Tentaţia viziunii tradiţionaliste este transparentă (pot fi depistate şi alte ecouri, formulări
şi combustii livreşti din clasici). Totodată, poetul se foloseşte de versul liber în ideea organizării
mai laxe a poemelor, dar abandonând nu o dată scrupulul estetic. Cartea trădează un disconfort
stilistic în cele din urmă, din cauza mutaţiilor de viziune, a indeciziei de a-şi fixa propriul câmp
magnetic de radiaţie lirică personală. Există, desigur, şi o semnificaţie a banalului şi a efemerului,
a lucrurilor comune şi a trăirilor amorfe, care nu trebuie ignorată. Poezia este a unui sentimental,
care ignoră achiziţiile autenticismului şi ale apetenţei conceptuale. Orizontul stilistic e compus
îndeosebi din notaţii prozaic-empatice, stereotipii contemplative, desene ale ambiguităţii
sufleteşti şi spontaneităţii imaginative. Paradigma lirică se constituie astfel dintr-un melanj de
locuri comune, de elemente şi reflexe ale unui registru afectiv, definind un poet care, cu evidente
izbânzi, încă se caută.
Vladimir Udrescu

Caruselul revistelor

Ioanid Romanescu
rememorat de
revista „Cronica
veche”
Numărul 3/ aprilie 2011 al noii reviste ieşene „Cronica veche” are ataşat un supliment
de 4 pagini, Excelsior, care ni-l readuce în memorie pe poetul IOANID ROMANESCU, la 15 ani
de la moartea acestuia şi, adăugăm noi, la 45 de ani de la debutul său editorial cu volumul
Singurătatea în doi (Editura pentru Literatură, colecţia „Luceafărul”, Bucureşti, 1966), volum
prefaţat de Otilia Cazimir cu o…În loc de prefaţă, în care autoarea romanului autobiografic A
murit Luchi… îi ura „să rămână el însuşi, cu marea lui putere de a sugera gânduri şi, mai ales,
sentimente profund omeneşti”. Între timp, poetul născut în Voineşti-Iaşi chiar în anul în care G.
Topîrceanu, bunul prieten al Otiliei Cazimir, trecea în nefiinţă (1937), a cunoscut o excepţională
ascensiune pe planul creaţiei lirice („suflet grav, înclinat către compasiune pentru lume, dispus
la bunătate, bună-credinţă şi suferinţă filosofică”, îl va caracteriza Marian Popa în volumul
Competenţă şi performanţă, Cartea Românească, Bucureşti, 1982, p. 269), dar care, din
nefericire, mai apoi a intrat într-un con de umbră, după dispariţia sa fizică în 1996. Aşa cum
notează şi Nicolae Turtureanu în paginile suplimentului, astăzi „prea puţini ştiu ce poet
extraordinar se ascunde în cărţile semnate: Ioanid Romanescu” (Legenda Ioanid). Alături de
directorul revistei „Cronica veche”, citat mai sus, scriitori ca Ioan Holban, Nichita Danilov şi
Nicolae Panaite evocă expresiv, nuanţat, atât personalitatea „accentuată” cât şi creaţia celui care a
semnat nu mai puţin de 25 de volume de poezie adevărată, care ar merita cu prisosinţă un amplu
studiu monografic din partea unui profesionist al istoriei literare.
Au fost inspiraţi redactorii suplimentului, oferindu-i poetului posibilitatea de a se
reafirma personal, într-o pagină în care sunt reproduse poeme din mai multe volume ale celui
comemorat, din care reluăm aici una din 1992, în care găsim dramatice ecouri bacoviene, de o
surprinzătoare actualitate, şi care sună astfel: „Secol feroce,/ rar minte şi trează –/ misionari de
ocazie/ proliferează// evoluţie – însă/ ce fel de bine,/ dacă de răul pierdut/ le e ruşine? // că sunt
inegali,/ sau deopotrivă?/ distruge totul/ fiinţa agresivă // în van auzi coma,/ vor sunete acute –/
nu ai ce să regreţi,/ închide ochii şi du-te!”
Să încheiem însă cu un „autoportret” intitulat Poezia mea, pe care îl găsim în pagina a 2-
a a suplimentului, lângă citate din aprecierile asupra poetului făcute de Const. Ciopraga, Eugen
Simion şi Ion Pop: „Poezia mea e nervoasă, tot vorbind peste umăr/ uită să-şi scoată bilet, e
coborâtă cu forţa/ însă de fiecare dată o conduc/ până acasă prieteni anonimi // nu are glorie/
din simplu motiv că nu şi-a dorit-o/ nu are religie/ pentru că prea mult iubeşte viaţa,/ nu face
prozeliţi/ pentru că niciodată nu priveşte înapoi // nu merge în vizită/ nu aşteaptă pe nimeni/ nu
visează-n culori/ nu se hlizeşte pentru a obţine ceva/ are tot ce-i trebuie”. O poezie demnă,
aşadar, de sine stătătoare.
Este de aşteptat ca Excelsior-ul revistei „Cronica veche” să ne readucă în memoria
supraliminală şi alte figuri marcante ale scriitorilor ieşeni trecuţi în nefiinţă şi, din păcate, şi în
uitare..
Marcu Cebza

***

Nicolae Manolescu vs.

gazetarul Ion Cristoiu
În editorialele sale din revista „România literară”nr. 48/2010, nr. 49-50/2010 şi nr.
2/2011, domnul Nicolae Manolescu a luat ferm atitudine faţă de emisiunea Profesioniştii a TVR1
din ziua de 13 noiembrie 2010, emisiune în care moderatoarea Eugenia Vodă, într-un mod cât se
poate de neprofesionist, i-a permis marelui amator de teleshow-uri scandaloase Ion Cristoiu să
facă o apologie deşănţată lui Corneliu Zelea Codreanu, cunoscutul fondator şi conducător al
Mişcării Legionare, alias Căpitanul, acela care a cultivat la scenă deschisă în viaţa publică
românească politica pistolului, a crimei monstruoase. Contrazicându-l de fapt pe Alex.
Ştefănescu, criticul şi istoricul literar care susţine categoric că „Ion Cristoiu este prozator, nu
ziarist” (Istoria literaturii române contemporane 1941-2000, p. 1005), dl N. Manolescu
găseşte că, dimpotrivă, găgeşteanul este în primul rând ziarist, şi anume unul animat de pofta de-a
face mereu tevatură: într-un cuvânt, un provocator!
 Să reproducem însă portretul pe care i-l dresează directorul „României literare” mai
sus-numitului, după ce acesta s-a arătat lezat de o scrisoare de protest contra revoltătorului său
demers apologetic: „Referindu-mă la revelaţia mistică de tip codrenist pe care a avut-o uitându-
se în ochii candizi ai Eugeniei Vodă, am crezut o clipă că Ion Cristoiu a scontat reacţia produsă
în opinia publică şi jubilează constatând că lucrurile i-ai ieşit întocmai cum şi-a dorit. Citindu-i
replica la scrisoarea de protest, mi-am spus însă că ceva nu e în ordine. Nu mi s-a cerut să
semnez protestul, dar l-aş fi semnat, probabil, chiar dacă îmi devenise evident faptul că nu mai
era vorba de una din obişnuitele provocări ale gazetarului. Să luăm lucrurile pe rând.
Caracterizarea Căpitanului ca un erou romantic, cavaler fără pată şi prihană al luptei contra
corupţiei, nu e nici măcar o formulă literară izbutită şi cu atât mai puţin o convingere ideologică
bazată pe cunoaşterea istoriei. Ion Cristoiu nu e nici scriitor, nici ideolog, nici istoric, nici
politolog. Ion Cristoiu e gazetar şi a contat totdeauna mai puţin, ca să nu zic deloc, pe tăria
convincţiunilor sale decât pe nevoia de a provoca. Un provocator, asta a fost în toată cariera sa
postcomunistă, de la <Evenimentul zilei>, prima ediţie, şi până la apariţiile regulate pe canalele
tv. Şi-a imaginat tot timpul presa şi media ca locul potrivit pentru a lansa în eter afirmaţii fără
niciun temei sau pure grozăvii menite a stârni stupoare. Din când în când a trezit nelinişte.
Precum astăzi, cu elogiul Căpitanului. Doar că Ion Cristoiu a mers de fiecare dată contra
curentului şi mi-a venit greu la început să mi-l închipui un fan de ultimă oră al celor care
redescoperă cu frenezie de la o vreme legionarismul. Îl ştiam un franctireur. Arunca o piatră în
apă, ca nebunii, pe care înţelepţii săreau să o scoată. Îşi schimba ideile mai des decât şosetele. A
fost adeptul, pe rând, al tuturor partidelor, de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga.
După ce a călcat în extrema stângă comunistă, descoperindu-şi o înduioşată înţelegere pentru
Ceauşescu, iată-l călcând în extrema dreaptă şi cântându-i osanale Căpitanului. Îl consideram
un oportunist pentru care natura oportunităţii nu contează. Totul e să nu scape nicio ocazie de a
face valuri” („Rom. lit.” nr. 48/2010).
În nr. 2/2011 al revistei citate, dl N. Manolescu ia pe bună dreptate în discuţie concepţia
eronată potrivit căreia „după revoluţie, toată lumea crede că e voie orice” şi că, în numele
dreptului la libera exprimare, poţi arunca pe piaţa ideilor orice opinie, oricât de deşucheată sau de
pasibilă de indignare ar fi aceasta: „e părerea mea!” Autorul editorialului invocă în acest caz
obligaţia morală şi civică a responsabilităţii, şi trage concluzia cuvenită: „Singura libertate
incontestabilă este aceea statornicită în limitele responsabilităţii. Dacă responsabilitate nu e,
nici libertate nu e. Nu orice este îngăduit”. Iarăşi pe bună dreptate denunţă dl Manolescu mai
departe acea logică perversă care le îngăduie infractorilor de opinie să-şi apere cu viclenie
poziţia: „În numele dreptului de a avea păreri, nici n-ai cum să-i condamni pe emiţătorii lor. Ca
urmare a acestei logici perverse, afirmaţii de tipul celor ale lui Ion Cristoiu ar fi fiind
discutabile. Indiferent dacă dăm cuvântului sensul prim sau cel secund, declaraţiile cu pricina
numai discutabile nu sunt. Sunt, pur şi simplu, eronate şi tendenţioase”.
Discursul apologetic al gazetarului înrăit Ion Cristoiu la adresa lui Zelea Codreanu este,
evident, unul literalmente condamnabil, lovit din capul locului de o interdicţie atât morală cât şi,
la limită, juridică. Ceea ce „ingenua” moderatoare Eugenia Vodă a fost foarte departe de a sesiza.
Dionisie Şapcaru

***
Cărtărescu cel pe care
„nu-l întrece decât Patapievici!”
 În „Jurnalul literar” (An XXII, nr.16, 2011), Corneliu Florea semnează un În loc de…
cronica literară: Mircea Cărtărescu şi Frunoasele (lui) străine, cu referire, desigur, la volumul
cu acelaşi titlu, apărut anul trecut, la Editura Humanitas. De la bun început, autorul mărturiseşte
că a citit cartea, „după care – notează el pe şleau – am înghiţit în sec”. Totuşi, nu i-a „tăcut
gura”, aşa încât, în cele din urmă, s-a decis să-şi scrie impresiile. Care impresii sunt total
defavorabile cărţii. Publicistul constată, mai întâi, că „la ora actuală, în literatura română, sunt
câteva mii de scriitori în viaţă, dintre care câteva sute au scris [fiecare] peste zece volume până
acum. În prima sută, se află şi Mircea Cărtărescu, fără să se deosebească prin nimic, absolut cu
nimic, din punct de vedere literar, faţă de ceilalţi 99! Toată suta de scriitori are acelaşi nivel
literar, dar numai M.C., dintre ei toţi, beneficiază de o reclamă necinstită, ce i-a dus faima din
Yukon până-n Patagonia, ca să nu mai vorbim de faima lui în România şi Ţările Secuieşti, unde,
deja, a ajuns în pragul Nobelului pentru literatură. Totul e să-l treacă!”.
Acest fenomen uimitor, al „reclamei necinstite”, este pus de C. Florea pe seama mass-
media, din care aceasta îşi trage cheagul. În România – scrie el – „au apărut reclame şi mai mari,
de fals cult”, astfel că un Horia-Roman Patapievici are „un renume mondial de cărturar”. Şi, de
parcă n-ar fi fost destul, „au apărut şi criticii lefegii şi pomanagii, ca Nicolae Manolescu şi Alex
Ştefănescu, ce pompează vorbe goale în câţiva scriitori de nu-i mai recunoşti de gonflaţi ce sunt,
în Nobelaţi nu altceva”.
Chestionat de oarecine pentru ce volumul se cheamă Frumoasele străine, Florea susţine
că e vorba de „un cârlig de prins cititorii, cărora, auzind de frumoase şi străine, le vine în cap
altă carte cu femei şi futelniţă, scrisă tot de M.C.”. Una dintre povestiri, cu subtitlul Cum am
fost scriitor de duzină, îi prilejuieşte criticului observaţia că „orice cititor, cât de cât familiarizat
cu personalitatea lui M.C., realizează ce vrea să spună: el, marele M.C., e amestecat într-o
duzină, când, de fapt, ar fi trebuit ambalat separat, în staniol imperial şi trimis cu special
delivery în Franţa, că, deh, acolo este cartierul frumoaselor străine, dornice să asculte poezia
cărtărească”.
Din lectura cărţii, reiese că M.C. „recunoaşte că are două trăsături de caracter:
zgârcenia şi lăudăroşenia”. Dar şi că „îi plagiază pe ţiganii care au mâncat lebede la Viena”.
Oraş în care-l bate gândul să se mute. Dar, se întreabă autorul, „are el conştiinţa împăcată că, în
20 de ani, a încercat ceva pentru ca Bucureştiul să arate în viitor ca Viena sau doar a dus, şi el,
trena lui Traian Băsescu, pentru care a primit o decoraţie?” Evident, nu. Însă, când e vorba „de
criticat tot ce e românesc, nu-l întrece decât Patapievici” şi se află „la egalitate cu Andrei
Pleşu”. România este, pentru M.C., „Românica”. Mai mult, „persiflează, ca un ordinar de
duzină, toată tradiţia românească (…). Umblă cu pomana prin străinătăţi şi nu realizează cât ţin
la tradiţia lor ceilalţi europeni”. Din acest punct de vedere, lui M.C. „îi lipsesc toate
dimensiunile unei personalităţi. E un snobuleţ ce scrie versuri şi proză roză cu frumoase şi
futelniţe”.
În desele descinderi la Paris, M.C. se întâlneşte cu diverşi români. Dar „nu-şi aminteşte
de niciun cărturar, artist sau patriot român, care să fi trăit pe acolo, să fi făcut ceva pentru ţara
lui natală. Gol, vid, neant românesc la Paris”. Consemnează doar faptul că D.Ţepeneag „i-a pus
beţe-n roate” să nu ajungă la un celebru post de radio. „Ce neam prost acest D.Ţ., dar ce
pierdere pentru auditoriul francez să nu-l audă pe M.C.!”, observă ironic C. Florea.
Din toate rândurile scrise de M.C. răzbate o imensă gonflare a propriului eu şi o negare
virulentă a ceea ce este românesc. Ei bine, subliniază Florea, în Franţa ca în Franţa, dar pe
Cărtărescu „îl irită tot timpul specificul nostru naţional: <să ne exhibăm fără jenă organele
atavice ale unui trecut ciobănesc, vai!>”. Prilej pentru comentatorul cărţii să-i recomande
imperativ scriitorului: „Nu tot înjosi neamul din care faci parte, pentru că nu eşti H.-R.P., de la
care ai împrumutat, în acest volum, şi cuvântul patibular, folosit în mod antieuropean”. Un alt
pasaj care-i provoacă indignare lui C.F. este următorul: „Ce tristă e soarta scriitorilor români:
ciudăţenii, nici măcar interesante, venite dintr-un spaţiu total ignorat, dintr-o ţară fără
identitate, fără istorie, fără nimic de aşteptat de la ea şi de la cei care o locuiesc”. La aceste
infamii anti-patriotice, criticul dă riposta cuvenită: „Ruşine, Mircea Cărtărescu, că l-ai copiat,
plagiat pe Patapievici, că nu judeci corect cine a distrus identitatea poporului român 40 de ani
înainte de 1989 şi 20 de ani după, ruşine pentru că nu ai citit comparativ istoriile europenilor cu
aceea a românilor”. Şi C.Florea îi mai arde o palmă zdravănă infatuatului poet şi prozator:
„Până şi Marx a citit mai mult istoria românilor şi a înţeles-o corect, ne-a luat apărarea în
Europa secolului al XIX-lea mai mult, mai corect şi mai frecvent decât voi, elitele culturale,
cărturarii şi boierii minţii”.
Comentariul pe marginea cărţii cărtăresciene ia, în mod justificat, dure accente
pamfletare: „Păcat, Mircea Cărtărescu, că nu te ajută IQ-ul sau nu-ţi dau voie Patapievici şi
Băsescu să înţelegi că România poate avea viitor, bineînţeles fără voi, parveniţii şi poltronii de
azi, care aţi lăsat poporul român şi Ţara pradă celor care v-au pus în palmă 30 de arginţi”. În
cele din urmă, autorul comentariului îi adresează o întrebare „normală” lui M.C.: „Nu ţi se pare
că, pentru noi, cititorii obişnuiţi, eşti repugnant când gândeşti şi scrii în limba română atât de
murdar despre poporul neamului tău, al nostru, de la care aştepţi consacrare şi onoruri, dar îl
dispreţuieşti cum numai străinii o fac? Ce ai făcut, practic, în două decenii de libertate
scriitoricească pentru libertatea, emanciparea şi bunăstarea României?”
Vox clamantis in deserto…
Matei Abrudan

***
Politicianismul – plaga
care azi
ruinează galopant România
În România de azi omul politic animat sincer de dorinţa de a sluji onest şi cu pasiune
„polisul”, obştea, pe alegătorii care i-au dat în acest sens mandatul, este ceva mai degrabă
inexistent. Predomină, în schimb, într-o proporţie imensă, politicianul, cu alte cuvinte
ipochimenul veros pus pe căpătuială personală, acela care a pus laba pe putere prin demagogie şi
care, intrând astfel în Parlament sau în Guvern, nu face altceva decât să-şi promoveze, cu
ajutorul pârghiilor politice care-i stau la îndemână, propriile interese. Politicienii sunt ceea ce,
într-un editorial din revista „Cultura” (Anul V, Nr. 11[316]/ 24 martie 2011), Augustin Buzura
numeşte „nişte troglodiţi cu putere de decizie”. Politicianismul, adică acea politică murdară axată
pe exercitarea puterii în primul rând în vederea realizării scopurilor egoiste ale „aleşilor”, ale unor
grupuri imorale sau ale partidului, este plaga care în prezent ruinează galopant România,
aruncând-o sălbatic în coada ţărilor cu adevărat civilizate, dacă nu chiar în afara acestora. O
întreagă şleahtă de impostori, de şnapani, de potlogari grobieni şi ignari nu face decât să-i sape
banditeşte, ţării, mormântul. De aceea, în acest context sumbru, nu poate fi decât binevenită
evocarea luminoasă a unor oameni politici integri din trecut, aşa cum, în acelaşi număr 11 al
revistei „Cultura”, face George Apostoiu, după ce veştejeşte inapetenţa guvernanţilor pentru o
luare de atitudine concordantă cu interesele majore ale naţiunii faţă de anumite evenimente
externe, inapetenţă care – după cum remarcă autorul – „vine şi de la concentrarea excesivă pe
combinaţiile profitabile de acasă”.
Oamenii politici exemplari nu lipsesc din trecutul nostru istoric, iar George Apostoiu ne
readuce în conştiinţă pe câţiva, ca pe nişte modele: „Mihail Kogălniceanu – scrie el – a prezentat
demisia întregului cabinet când Adunarea deputaţilor a respins proiectul legii rurale care
prevedea, ca element fundamental, împroprietărirea ţăranilor. Maiorescu a procedat de două ori
în acelaşi mod când proiectele legilor învăţământului prin care ţinea să modernizeze şcoala
românească şi să o scoată de sub presiunile politicii nu au trecut prin Parlament. Iar despre
relaţia cu străinii, recurg la (…) I.C.Brătianu, care avertiza: <Nu uitaţi un singur moment că
dacă un popor doarme şi nu veghează asupra intereselor lui, nu Puterile străine vor veghea în
locul lui. Respectul străinătăţii e bun, trebuie să-l avem şi să-l căutăm, dar el nu se adresează
decât acelor popoare conştiente de sine, puternice înăuntru, totdeauna veghetoare la interesele
lor. Atunci şi străinătatea te respectă; şi noi avem nevoie de acel respect conştient al străinătăţii,
care nu se dobândeşte decât prin acţiune conştientă şi energică a poporului din ţară”.
Exemplară în adevăratul înţeles al cuvântului este mai ales prestaţia politică a lui
I.G.Duca, personalitate care ar trebui să fie cunoscută şi venerată de toată suflarea românească.
„Democraţia interbelică – scrie G.Apostoiu – nu a oferit României raiul elogiat de amatori (…).
Dispute politice au fost şi atunci, corupţie de asemenea. Dar, parcă mai erau şi excepţii, existau
mari conştiinţe. Când a preluat primul lui mandat de prim ministru, Titu Maiorescu avea de
rezolvat stingerea diferendului dintre liberali şi conservatori într-o afacere cu tramvaiele. Ceva
a reuşit. I.G.Duca n-a fost bogat şi nu s-a îmbogăţi ca politician. În timpul mandatului lui de
prim ministru era chiriaş, biroul lui era într-o odaie în care abia încăpeau patru persoane la o
masă de brad. <Avea o mică şi modestă casă la Măldăreşti, scrie un contemporan, unde-şi
petrecea vacanţele, căci în străinătate nu-i dădea mâna să se ducă, cum făceau alţi politicieni şi
mai ales şefi de partide>. Om de o vastă cultură, de care nu făcea caz, I.G.Duca a fost preocupat
să redreseze economic şi financiar ţara pornind de la doctrina liberală atât de potrivită cu
momentul istoric pe care îl traversa România. Nu şi-a putut duce opera la capăt pentru că a fost
asasinat de legionari. El ne spune, cred, că poţi fi liberal fără să fii bogat şi că nu este nevoie să
foloseşti pârghiile politice pentru a te îmbogăţi neapărat”.
De astfel de oameni imaculaţi, cum a fost I.G.Duca, avem astăzi nevoie ca de aer, astăzi
când aşa-zisa „clasă politică” este masiv infectată de figuri patibulare, care confundă la modul
criminal visteria ţării cu propriul lor buzunar.
Ciprian Liteanu

Fapt divers

O Erată şi nu prea
În „Spiritul Critic” (Anul IX, nr.2 [34]/ Aprilie 2011) am publicat un text consacrat lui
Constantin Ciopraga, cu prilejul a 95 de ani de naşterea acestuia, text semnat de criticul şi
istoricul literar Liviu Leonte, pe care Ioan Holban, în a sa Istoria literaturii române (vol. I,
2004) îl consideră „un erudit rar, din generaţia de aur a filologiei noastre” (apud Boris Crăciun
şi Daniela Crăciun-Costin, 1500 de scriitori români clasici şi contemporani, Iaşi, 2010, p.274).
La scurt timp de la apariţia numărului de revistă menţionat, dl Liviu Leonte ne-a trimis următorul
text: „Erată / În numărul 2 (aprilie 2011) al revistei «Spiritul Critic», în comentariul la romanul
Nisipul de Constantin Ciopraga, la pagina 6, rândul 27, se va citi «nu sunt invocate», în loc de
«sunt parantezate de tăcere»./ L.L./ Adaog rugămintea, stimate domnule Leonard Gavriliu, de a-
mi trimite numărul din revistă în care va fi publicată erata./ Cu mulţumiri,/ Liviu Leonte/ Iaşi, 23
martie 2011”.
Desigur, îi vom trimite neapărat d-lui profesor Liviu Leonte acest număr de revistă în
care, după cum se vede, am publicat aşa-numita Erată, care de fapt nu prea-i o erată, din moment
ce se bagă de seamă fără nicio greutate că este vorba de o intervenţie voluntară a cuiva din
redacţie, probabil spre a se corija o scăpare din condei a autorului „comentariului” în cauză. Iată
fraza „originală” a d-lui L. Leonte: „Dar, surpriză, brusc imaginile se schimbă, apar în gândurile
naratorului figuri şi situaţii din trecut, din fortăreaţa de pe malul mării unde îşi va petrece restul
prizonieratului, evenimentele cele mai tragice nu sunt invocate [subl. L.G.], se caută doar sensul
lor”. Am intervenit, deoarece ideea de invocare/invocaţie mi s-a părut cu totul deplasată în
contextul cu pricina. A se vedea în DEX definiţia termenului invocare/invocaţie: chemare în
ajutor; chemare adresată de către poet muzei pentru a-l ajuta în realizarea creaţiei sale
artistice; procedeu prin care oratorul sau scriitorul interpelează un personaj (de obicei istoric)
absent; francezii înţeleg şi ei, prin invoquer, „appeler à son aide par des prières: Invoquer
Dieu”, „réclamer: invoquer en sa faveur”, „implorer:Invoquer le secours d’un plus fort”. Drept
pentru care am procedat în consecinţă, sperând însă ca dl Liviu Leonte să înţeleagă pentru ce am
făcut-o, cu atât mai mult cu cât formularea noastră este în deplină concordanţă cu „realitatea” din
roman.
Leonard Gavriliu