CRACIUN SACRU SI PROFAN

Nasterea Domnului (Craciunul), este o sarbatoare care face parte din categoria sarbatorii bisericesti si are, in general, urmatoarele caracteristici: este repetabila, ciclica anuala, cu data fixa 25 decembrie, data praznicului, nocturna. Dupa obiect si importanta este o sarbatoare domneasca, mare, presupune o pre-serbare (20 decembrie se considera a fi inceputul) si o dupa-serbare (31 decembrie). Presupune abundenta alimentara si alimente traditionale si fascinanta in caracterizarea etnica , in cimentarea grupurilor etnice, ea reprezentand un pact social, o reintalnire pentru afirmarea unitatii si legaturilor unui popor. In afara rezolvarii angoaselor care tin de imposibilitatea obtinerii unei comuniuni adecvate, pentru a le reda indivizilor sau societatii un anumit echilibru prin ceea ce se numeste sentimentul solodaritatii, sarbatoarea este implicata si in rezolvarea unor angoase ca cele interstadiale. Criza sacrului din societatea contemporan , reducerea s rb torilor la nivelul unor simple vacan e, dezv luie de fapt dezorientarea i goliciunea omului contemporan areligios. Sarbatoarea nu este numai spirit, duh, ea este si organizare, structura si functionalitate. Sarbatoarea reprezinta o manifestare a sacrului, a sublimului, a Absolutului in lumea profana, cotidiana, a oamenilor obisnuiti. Sarbatoarea este unul din cadrele spatiale -spatiul festiv si temporale -timpul festiv, in care va hierofana sacrul, situandu-se, dupa cum afirma Paul Drogeanu, dincolo de profan si dincoace de sacru, dar in acelasi timp mai putin decat sacru, in cadrul ei impletindu-se lumescul cu divinul. Sarbatoarea a fost dintotdeauna incadrata in sistemul social, fiind o manifestare eminamente colectiva. To i sunt buni la Craciun: Dar nu uita cnd esti voios, romne, sa fii bun. Dar a doua zi? Totul e ca mai nainte. Craciunul nu e punct de sosire, ci punct de plecare, de aceea crestini, sa ne trezim, sa nu lasam sa ni se fure Craciunul! Toata lumea are cuvantul Craciun pe buze, dar care Craciun? Cel al stomacului? Cel al copiilor? Cel al spectacolelor? Crestinii nu se pot acomoda cu un astfel de Craciun profan. Astazi,pregatirea pentru Craciun se face mai ales frecventand magazinele avand in mana lista de cumparaturi si cadouri. Se face programarea la coafor. Se are in vedere sa nu lipseasca nimic din bucatarie (vinul si carnea de porc).

Prea multele lumini ornamentale ne fac sa pierdem gustul intunericului luminat doar de steaua vie si calda din Betleem. Craciunul merge asa cum s-a stabilit, adica nu merge. E ca un disc zgariat care repeta mereu acelasi refren. E un Craciun uzat, fara surprize. Un Craciun mai degraba recitat decat trait. Un Craciun depersonalizat. Sa aruncam atunci acest Craciun al nostru, Craciunul obisnuit, cel pus la punct si laudat. Maniera n care este sarbatorit Craciunul de cei care se declara crestini nu mai este deloc una religioasa,sarbatoarea fiind privita doar ca timp de distractie fara o anume semnificatie spirituala. Altfel spus, modul n care omul obisnuit se raporteaza la sarbatori este unilateral; Craciunul e un fel de Revelion mai mic, vechile sarbatori religioase fiind transformate n minivacante pentru tot omul. Initial,sarbatorile de care ne bucuram fiecare dintre noi erau zile sfinte, fiind marcate in calendar ca aparte de toate celelalte. Atitudinea omului din vechime fata de timp era diferita de cea a omului contemporan. Este usor de sesizat ca omul modern nu mai impartaseste o asemena viziune, delimitarile dintre sacru si profan fiind sterse dar insasi notiunile par a nu mai avea relevanta. Chiar daca pentru omul modern dualismul sacru-profan nu mai reprezinta o axa ideologica.

CRACIUN, zeu solar indo-european, specific teritoriilor locuite de traco-daci, similar zeului roman Saturn si zeului iranian Mithra. Determinativul de "mos" indica vrsta zeului adorat, care trebuie sa moara si sa renasca mpreuna cu timpul calendaristic la Solstitiul de Iarna. Divinitatea se naste mpreuna cu timpul la Solstitiul de Iarna, traieste 365 de zile, mbatrneste si moare pentru a renaste la nceputul anului urmator. n Calendarul Pagn vrsta zeitatilor este apreciata prin numararea zilelor de la nasterea Anului, numit, la Solstitiul de Iarna, An Nou. Craciun este un personaj cu trasaturi bivalente: are puteri miraculoase, specifice zeilor si eroilor din basme, dar si calitati si defecte specifice oamenilor. Ca persoana profana, este un om batrn, un pastor batrn cu barba de omat, vecin cu Mos Ajun, fratele sau mai mic.

Craciunul straveche sarbatoare a luminii Geto-dacii il celebrau pe Craciun, nume pastrat pana astazi, cu prefixul de Mos, ceea ce arata ca el vine din batrani, din trecutul indepartat. Rudimentele mitului stravechi pastrate in folclorul national romanesc il arata pe Craciun legat de cultul focului, dar si al bradului, copac sacru in credintele dendrolatriei. Se poate reconstitui cu destula certitudine modul de celebrare a unei sarbatori geto-dacice consacrata inceperii solstitiului de iarna. In sanctuarele lor, geto-dacii asistau la ceremonia arderii intr-o vatra a unei buturugi, simbolizand anul vechi. La miezul noptii de 23 spre 24 decembrie, sacerdotii aruncau craci de brad peste jarul buturugii, care se aprindeau imediat, arzand cu valvatai. Era momentul sacru al inceperii Anului Nou, cand ziua care se micsorase treptat din toamna, incepea sa creasca, in dauna noptii. Intetirea focului in vatra sanctuarului era un gest sacru al ajutorarii Soarelui de a incepe sa dea mai multa lumina si caldura. Putem vedea astazi in acest gest o naivitate dezarmanta, daca nu ne transpunem in gandirea magica de acum cateva milenii. Dar, socotind atat durata de 365 de zile a anului, cat si solstitiile si echinoctiile, calculate de sacerdoti, asa cum arata clar piesele din sanctuarul-calendar de la Sarmisegetuza, constatam totodata o avansata preocupare a geto-dacilor fata de fenomenele astronomice. Oricum, observatiile sacerdotilor geto-daci privind faptul ca ziua incepea sa creasca dupa 22-23 decembrie si marcarea acestui moment printr-o ceremonie speciala cu conotatii sacre inchinata Soarelui, sunt elemente de mare importanta atat pentru istoria religiilor, cat si pentru cea a stiintei.

Romanii au pastrat ca element folcloric, peste milenii, segmentul arderii buturugii in vatra casei, in noaptea cand vine Mos Craciun. Se prea poate ca acest Mos Craciun sa fie chiar numele dat de geto-daci ceremoniei arderii buturugii in noaptea inceputului solstitiului sau chiar a inceperii Anului Nou. In orice caz, termenul Craciun este specific romanilor, fiind preluat tarziu, cu conotatii crestine, de popoarele din jur, unguri, bulgari, slovaci, ucraineni, rusi, desemnand ziua Nasterii Domnului Iisus Christos. El exista insa si la albanezi, cu stramosi iliro-traci, tot astfel cum romanii ii au pe geto-daci, sub forma kercum, avand sensul de buturuga ce arde. Aici nu este vorba de o preluare din limba romana a unui termen consacrat crestin, ci de prezenta unui cuvant extrem de vechi, comun la traci, explicabil prin origini tracice. Aceasta poate arata inca o data ca mitul Craciun era prezent cu mult timp inainte ca el sa fi fost asimilat de crestinism. Cultul s-a perpetuat folcloric la poporul roman. Bradul impodobit cu panglici albe, marcand principiul masculin si rosii pe cel feminin ( si snurul martisorului), inca mai insoteste pruncii la botez, mirii la nunta si mortii la cimitir, in mod simbolic, in diferite zone rurale ale Romaniei.

Impodobirea pomului de Craciun este un obicei, venit din Occident, cel mai probabil de la popoarele germanice. Incetul cu incetul, acesta a intrat n traditia ccrestina pe la jumatatea mileniului trecut, cu diferite semnificatii forma triunghiulara amintind de Sfanta Treime, iar podoabele simbolizand cunoasterea si bogatia, precum pomul sacru din Eden.

Impodobirea bradului sau impodobirea caselor cu crengi de brad sau cu braduti taiati este de asemenea un obicei preluat de catre crestini. n Evul Mediu, case mpodobite cu pomi de Craciun apar n provinciile Alsacia si Lorena, dar nu cu ocazia Craciunului, ci mai degraba ca cea a Anului Nou. De aici traditia se extindein intreaga Franta, Spania, Italia si Elvetia. De asemenea, este posibil ca pomul de Craciun sa provina de la nordici, care obisnuiau sa-si impodobeasca casele cu ramuri de brad si de vasc. Pomul de Craciun a patruns mai tarziu si in Orient, prin intermediul catolicismului. Tot la vechii romani se mergea pe la case cu ramuri de m slin sau de laur (dafin), pentru a se face urari de Anul Nou. Se pare ca obiceiul s-a pastrat prin ceea ce azi se numeste sorcova, prin care ,ritualic se ncearca alungarea spiritelor malefice. De altfel toate zgomotele si pocniturile aveau ca rol tocmai alungarea spiritelor rele si a ghinionului. Uratul era vazut ca avand putere aparte n aceasta perioada cheie a anului. La aceste obiceiuri se adauga ritualurile religioase (prilejuite de solstitiul de iarna) ale vechilor germane si ale celtilor: mancare si buna dispozitie,brad si vasc, daruri si urari, toate cautand parca sa alunge atmosfera de tristete din zilele posomorate ale iernii. Lumina era foarte iimportanta in astfel de sarbatori pentru ca ea risipea intunericul crescand solstitiul. Asa se face ca focurile si luminile, simboluri de caldura si viata lunga, au fost asociate intotdeauna cu sarbatorile de iarna in toate culturile si religiile.