CUNOAŞTEREA ŞI CULTIVAREA TEMPERAMENTULUI

COPILULUI
de Wolfgang Goebel si Michaela Glockler

Cele patru temperamente

Temperare înseamnă „a amesteca". Invăţătura despre „amestecarea corectă" a umorilor corpului şi a
caracteristicilor sufleteşti legate de aceasta ne-a fost transmisă de medicina antică prin Hipocrate. In epoca
modernă, ea şi-a pierdut din ce în ce mai mult însemnătatea în diagnoză şi terapie. Abia Steiner a
reintrodus-o în pedagogie şi a demonstrat importanţa sa pentru o înţelegere mai profundă a relaţiei dintre
trup şi suflet77.
Deoarece, în copilărie, datele constituţionale sunt încă modificabile într-un anumit grad, avem de-a
face în această perioadă cu un domeniu propice în care, cu metode pedagogice, pot fi obţinute efecte
terapeutice. Acestea au scopul de a înlesni modul de lucru cu temperamentul. Următoarele versuri arată
într-un mod plin de umor cât de diferit ne marchează temperamentele reacţiile şi comportamentul.

Cele patru temperamente şi piatra din drum

„Uşor şi cu graţie sare vioi peste piatră sangvinicul,

Chiar dacă se împiedică, nu-şi bate capul prea mult.
Furios o înlătură colericul, lovind-o tare cu piciorul,
Iar ochiu-i scânteiază, bucurându-se de reuşită.
Când flegmaticul vine, îşi încetineşte cumpătat paşii:
„Dacă nu-mi dispari din drum, am să te ocolesc".
Pe când melancolicul rămâne meditând în faţa ei,
Supărat pe veşnicul său ghinion."
Heinrich Peitmann

Temperament şi constituţie

In organismul uman, stările solidă, lichidă şi gazoasă întâlnesc un al patrulea element: căldura .
Modul în care interacţionează aceste „patru elemente" are o influenţă hotărâtoare asupra trăirilor sufleteşti.
Acestea sunt marcate mai curând de o dispoziţie greoaie sau tristă dacă din punct de vedere constituţional
predomină proprietăţile stării solide. Când prevalează ordinea funcţională gazoasă, există dimpotrivă o
înclinaţie spre veselie şi bucurie. Dacă ies însă în evidenţă particularităţile elementului lichid, suntem mai
curând liniştiţi şi echilibraţi. Când sunt preponderente caracteristicile căldurii, suntem cu predilecţie activi şi
avem iniţiativă.
Este meritul lui Steiner de a fi creat, prin introducerea celor patru componente ale fiinţei umane în
examinarea relaţiei dintre trup şi suflet, legătura între vechea învăţătură despre „elemente şi umori" a lui
Hipocrate şi medicina şi pedagogia modernă, orientate spre ştiinţele naturii şi ale sipritului.

Temperament Element/stare de Componentă a fiinţei

coleric agregare
căldură organizarea Eului
sangvinic aer organism sufletesc
(corp astral)
flegmatic apă organism vital
(corp eteric)
melancolic pământ solid corp fizic

Temperamentul coleric

Corespunzând activităţii căldurii, dominantă în organism, colericul pare uşor prins între zăgazuri, ca şi
cum s-ar afla permanent „sub o oarecare presiune". Prototipul istoric al acestui temperament este Napoleon:
o statură îndesată, cu un cap impozant, ceafă scurtă şi membre relativ mici în comparaţie cu trunchiul lung.
1
Mersul colericului este hotărât şi dinamic, de cele mai multe ori calcă puternic pe călcâie, îl caracterizează
iniţiativa, pornirile idealiste şi perseverenţa, precum şi dragostea pentru adevăr, entuziasmul,
punctualitatea, dar şi o uşoară iritabilitate atunci când ceva nu decurge după cum a fost plănuit. Bineînţeles,
toate aceste calităţi pot cunoaşte o răsturnare negativă dacă omul respectiv nu se pune în slujba unui scop
nobil, ci a unuia egoist. Atunci, în prim-plan apar cu uşurinţă un comportament lipsit de scrupule,
încăpăţânarea şi ambiţia de a se impune. Este de înţeles că, în viaţa profesională, astfel de oameni energici
sunt frecvent întâlniţi în posturi de conducere.
Copiii colerici sunt foarte obositori. Se remarcă prin crize de furie şi răbufniri emoţionale
dramatice, pot urla, lovi în jur şi uneori încearcă realmente „să treacă cu capul prin zid". Insă se pot, de
asemenea, dedica într-un mod exemplar unor sarcini deosebite, altor copii sau îndreptării unor greşeli. La
şcoală produc întotdeauna animaţie. De cele mai multe ori sunt „calul de bătaie" în discuţiile de la ore, nu le
place să întârzie, se bucură când profesorul îi solicită şi pot să arate clasei ceva. Ce-i drept, sunt şi
pretenţioşi, nu înghit orice şi nu le place să fie dădăciţi.

Temperamentul sangvinic

Sangvinicul se simte cu adevărat bine numai dacă este în mijlocul unei colectivităţi. Este foarte
receptiv şi interesat de tot ce se întâmplă în jurul său. Judecata sa este rareori principială; de asemenea,
îndeobşte nu e ranchiunos şi este extrem de comunicativ. Copiii sangvinici pot fi recunoscuţi prin aceea
că sunt tot timpul în mişcare şi ajung repede la extenuare. Drept urmare, au adesea nevoie noaptea de mai
mult somn şi, de asemenea, de o pauză la prânz, până ajung la vârsta şcolară.
Ca elev, sangvinicul se bucură de simpatie generală, deoarece îi vin uşor idei amuzante. Chiar şi
la vârsta maturităţii este apreciat modul în care animă conversaţia şi te bucuri că îţi ştie numaidecât numele.
Acest temperament devine un pericol atunci când veselia deviază spre iresponsabilitate şi în prim-plan apare
un ins superficial „ce-şi bagă laşul pretutindeni".
Constituţia sangvinicului este de obicei zveltă, are un schelet osos uşor şi fin, tinde pre a avea păr
lung şi creţ, mimică şi gestică vioaie. Mersul său este mai curând săltat si pe vârfuri, în limbajul popular este
numit „aerian".

Temperamentul flegmatic
Cine posedă predominant trăsăturile sufleteşti ale flegmaticului are capacitatea de a-şi păstra calmul
în situaţii dificile şi de a acţiona echilibrat acolo unde, de exemplu, colericul ar fi ieşit de mult trântind
uşa. O comunitate umană nu ar putea exista fără rabdarea acestor oameni, fără fidelitatea, echilibrul şi
dragostea lor faţă de cele deja statornicite, precum şi fără exactitatea lor în ducerea unor sarcini la bun
sfârşit. Dintre flegmatici se recrutează mamele şi dascălii ideali: sunt polul liniştit, deloc agresivi prin natura
lor, mereu împăciuitori şi foarte de nădejde. La vârsta copilăriei, flegmaticul poate fi recunoscut uneori
după ochii miraţi cu care priveşte lumea. Poate sta liniştit şi bine dispus în mijlocul vâltorii, mai ales atunci
când a descoperit ceva de mâncare şi o savurează netulburat. Nu poate fi mobilizat cu una, cu două şi
nicidecum pe un ton de comandă, prin care s-ar încerca punerea lui în sfârşit în mişcare. Faţă de
asemenea pretenţii devine cu adevărat de neclintit. Poate să-şi aducă uşor dascălul la disperare cand, spre
exemplu, îşi deschide stiloul abia atunci când ceilalţi au scris deja cinci propoziţii. Este evident că acest
temperament devine periculos atunci când liniştea degenerează în plictiseală, iar dragostea pentru
obiceiuri, în pedanterie şi filistinism.
Flegmaticul are o constituţie cu proporţii armonioase atât timp cât plăcerea pentru mâncarea bună
nu-1 face să devină rotofei. Mersul său este liniştit, cu un pas apăsat. Particularităţile sale negative sunt
denumite în limbajul popular „indolenţă" sau „blegeală".

Temperamentul melancolic

Incă din copilărie se remarcă pe un chip adesea prelung ochii mari şi expresivi ai
melancolicului. Trăirile şi contactele cu ceilalţi au un efect prelungit asupra lui, seara incă plânge pentru
ceva ce i s-a întâmplat în cursul dimineţii. Ca elev şi adolescent se simte adesea neînţeles şi neremarcat. El
ia parte intens la toate întâmplările tragice şi suferă cumplit într-un mediu marcat de superficialitate şi lipsă
de căldură. La maturitate, profunzimea, seriozitatea şi înclinarea spre compasiune ies la iveală în mod
agreabil. Melancolia devine un pericol atunci când, în prim-plan, apar introvertirea, autoproiecţia si critica de
sine excesivă sau când simţul pentru dreptate deviază spre comparaţii incărcate de invidie.
Din punctul de vedere al constituţiei, găsim la melancolic o statură zveltă şi înaltă, deseori
combinată cu un ţesut conjunctiv slab, ceea ce subliniază impresia de om resemnat sau deprimat. Capul
2
său are de multe ori o formă deosebit de frumoasă, cu ochii trişti. Mersul poate fi ferm şi măsurat, dar şi
greoi.
Din această caracterizare concisă reiese destul de clar că depinde de activitatea Eului fiecărui om dacă
temperamentul se manifestă ca un dar aparte sau devine un pericol. De aceea, scopul măsurilor pedagogice
trebuie să fie întărirea acestei funcţii a Eului. El poate fi atins oferindu-i copilului posibilitatea de a exersa
confruntarea cu temperamentul său, spre a învăţa astfel să-1 stăpânească pornind de la sfera Eului.
Aşadar, prin armonizarea unui temperament unilateral nu este avută câtuşi de puţin în vedere „nivelarea", ci
mai degrabă capacitatea de a se sluji de el.

Despre măsurile pedagogice

Experienţa ne arată că este inutil să încercăm să îmboldim un flegmatic sau să-1 ţinem în frâu pe
coleric, cerându-i să nu fie atât de sălbatic. La fel de puţin vom reuşi să-1 facem să fie mai atent pe un
sangvinic recurgând la avertizări sau să înveselim un melancolic cu glume. Mai degrabă se va întâmpla
contrariul celor dorite: în urma unui îndemn, flegmaticul se va cufunda într-o linişte şi mai adâncă, în
urma mustrării, colericul va deveni cu adevărat furios, melancolicul va deveni total introvertit, iar
sangvinicul va fi, după câteva minute, din nou la fel de agitat ca mai înainte. In abordarea temperamentului la
copii este valabil mai curând principiul terapeutic „cui pe cui se scoate". Pentru practica şcolară, aceasta
înseamnă că ordinea aşezării în bănci a copiilor poate fi stabilită potrivit următoarelor puncte de vedere : vor fi
aşezaţi unul lângă altul copiii care posedă acelaşi temperament care iese unilateral în evidenţă. Astfel,
colericii pot să se împungă reciproc, trebuie să-şi măsoare forţele unul cu celălalt şi au în acest fel ocazia
de a-şi cizela reciproc temperamentul, încet, dar sigur. Prin această dispută cu celălalt îşi percep în mod
inconştient unilateralitatea şi nevoia de completare a propriei fiinţe. Ceva similar se întâmplă şi cu flegmaticii:
dacă stau alături, se vor plictisi curând unul de celălalt şi, după o uşoară indispoziţie, vor deveni mai vioi şi
mai activi. In consecinţă, vor începe să se impulsioneze reciproc sau să fie mai atenţi la ceilalţi copii.
Melancolicii se bucură să aibă alături pe cineva care să-i înţeleagă. Prin aceasta devin mai împăcaţi lăuntric
şi, în mod corespunzător, mai deschişi către exterior. Ei depind în mod deosebit de găsirea unui prieten,
căruia să i se poată destăinui.
Sangvinicii însă vor începe curând să se irite reciproc. Nemulţumirea legată de aceasta îi va face
să se adune şi să devină astfel mai concentraţi.
Dacă, în plus, dascălul reuşeşte să-şi organizeze orele în funcţie de înzestrările temperamentale
ale elevilor, să se adreseze cu adevărat tuturor temperamentelor şi să îi facă pe toţi să participe la ore,
atunci aceste însuşiri vor fi cultivate. In pregătirea învăţătorilor şi a profesorilor, Rudolf Steiner a
acordat o mare importanţă însuşirii de către pedagog, prin autoeducaţie, a unei anumite dexterităţi în
munca desfăşurată cu toate cele patru temperamente. Căci, pentru a o scoate la capăt cu un coleric, trebuie
ca dascălul însuşi să fie capabil să iasă puternic în evidenţă - după cum trebuie să fie capabil ca, în
momentul imediat următor, să se adapteze ritmului şi sentimentului de viaţă ale flegmaticului.
Vom menţiona acum doar câteva posibilităţi speciale de cultivare ce pot ajuta Eul copilului să-şi
stăpânească în mod activ temperamentul.
Dezvoltarea colericului este promovată dacă îi vor fi relatate faptele unor mari personalităţi,
astfel încât să capete respect faţă de realizările lor şi să înveţe să le preţuiască. La fel de util este să i
se încredinţeze sarcini dificile, care să-i solicite la maximum forţele. De asemenea, este folositor ca mai
ales un astfel de copil să fie lăsat să înveţe să cânte la un instrument, căci prin aceasta tendinţa sa către un
mod ambiţios de a fi şi nevoia de afirmare vor fi în aşa fel utilizate, încât să rezulte ceva frumos pentru alţi
oameni. Scopul principal al susţinerii este clar: o abordare pozitivă a posibilităţilor existente, nici un fel de
oprimare sau temperare a surplusului de forţe ! Dacă vor fi lăsate nefolosite, acestea îi vor determina pe copii
să facă lucruri necugetate.
Dacă dascălul reuşeşte să-1 câştige pe prietenul sau camaradul unui flegmatic pentru un proiect
anume, atunci acesta se va pune în mişcare din dragoste pentru prieten mai curând decât dacă ar fi abordat
în mod direct. Instrumentul ideal pentru flegmatic este pianul: tonurile sunt deja potenţial existente şi nu
trebuie decât să fie făcute să sune. In plus, venim în întâmpinarea nevoii sale de armonie şi întregire, prin
bogăţia tonalităţilor şi acordurilor. Dacă reuşim să-1 convingem apoi şi de faptul că este suficient de puternic
încât să se descurce şi fără gustări între mese, va fi un câştig important!
Superficialitatea sangvinicului nu poate fi controlată prin reproşuri, ameninţări sau mustrări. Se pot
obţine însă multe dacă el se concentrează asupra unui lucru din dragoste pentru un adult. Mai ales sangvinicul
are nevoie în mod deosebit de afecţiune personală, înţelegere şi interes faţă de dificultăţile sale, care se ivesc
de cele mai multe ori tocmai datorită nestatorniciei sale. Putem veni în întâmpinarea calităţilor sale dacă, de
exemplu, îi oferim şansa de a cânta în orchestra şcolii la un instrument de suflat. Deoarece se bucură să
participe la diverse activităţi şi dobândeşte rapid o privire de ansamblu, îi pot fi liniştit încredinţate diverse
3
activităţi. Ar trebui vegheat ca alimentaţia lui să nu conţină prea multe dulciuri, deoarece ar deveni şi mai
agitat.
Melancolicului îi face bine dacă îi sunt povestite destinele altor oameni, astfel încât să le poată
urmări lăuntric cu toată intensitatea şi să afle cât de greu le este şi altora în viaţă. Pentru el, dascălii ideali
sunt aceia care au suferit mult. Stării sale sufleteşti, marcate de singurătate, îi face bine dacă poate să cânte
- cel mai bine ca solist. Astfel, işi poate exterioriza sentimentele şi, sufleteşte, se poate deschide mai mult.
Util este pentru el şi să înveţe să cânte la un instrument cu coarde. Spre deosebire de sangvinic, in
alimentaţia sa trebuie să se găsească neapărat, în mod frecvent, alimente dulci. Astfel, atitudinea sa
fundamentală faţă de viaţă, de obicei cam „acră" sau „amară", va avea parte de o anumită echilibrare.
Prea multe alimente greu digerabile 1-ar împovăra în schimb prea tare.
Când la întâlnirile cu părinţii se discută despre abordarea temperamentelor, deseori se pune
întrebarea dacă şi în calitate de adult mai poţi lucra asupra propriului temperament. Această întrebare
capătă în mod cert un răspuns afirmativ, chiar dacă o modificare constituţională nu mai poate fi realizată în
aceeaşi măsură ca în cazul copiilor aflaţi încă în creştere. Un coleric poate spune când îşi cere iertare după
o izbucnire de furie: „Tu ştii că nu am vrut s-o spun aşa cum am spus-o. Pur şi simplu n-am putut să ma
controlez". Un flegmatic poate remarca sigur de sine : „Acum las-o mai uşor, căci la mine nu merg toate
chiar aşa de repede". Ambele exemple arată cum Eul a devenit conştient de manifestările unilaterale ale
fiinţei sale şi începe să lucreze asupra lor. Scopul autoeducării nu va fi nici în acest caz renunţarea, de
exemplu, la tendinţa colerică sau flegmatică ori refularea lor conştientă. Şi aici, scopul este mai curând să se
înveţe cum se procedează cu însuşirile temperamentelor, astfel încât acestea să devină active intr-un sens
pozitiv.

Bibliografie
Heydebrand, Caroline v., Vom Seelenwesen des Kindes (Despre fiinţa sufletească a copilului),Stuttgart11,
1991.
Lipps, Peter, Temperamente und Pădagogik (Temperamente şi pedagogie), Stuttgart, 1998. Sixel, Detlef,
Rudolf Steiner iiber die Temperamente (Rudolf Steiner despre temperamente),
Dornach, 1990. Steiner, Rudolf, Das Geheimnis der menschlichen Temperamente (Misterul
temperamentelor