Esantionarea si stabilirea marimii esantionului

In efectuarea cercetarii de teren este de cele mai multe ori imposibil de intervievat fiecare utilizator/ consumator potential al unui produs/ firma/ marca. Astfel, trebuie conceputa o metoda de selectare a celor anchetati. Aceasta se realizeaza prin esantionare. Esantionarea consta in determinarea dimensiunii si structurii populatiei investigate astfel incat sa se indeplineasca urmatoarele doua premise bazate pe legi statistice: a) b) proprietatile partii selectate din intreg vor reprezenta proprietatile intregului; cu cat esantionul este mai mare, cu atat el va reprezenta mai bine intregul.

Totusi, nici un esantion nu va avea exact aceleasi caracteristici ca si intregul. In cel mai bun caz, esantionul constituie o aproximare buna, valabila in cadrul anumitor limite. In practica dimensionarii unui esantion este necesar sa se aiba in vedere doua categorii de restrictii: de natura statistica si de natura organizatorica. Din prima categorie de restrictii, in cazul folosirii metodelor clasice de estimare a esantionului, fac parte: gradul de dispersie a valorilor caracteristicilor unitatilor individuale ale colectivitatii; probabilitatea cu care se garanteaza rezultatele; marimea intervalului de incredere in care se asteapta sa se incadreze rezultatele (limitele intre care sa se gaseasca fenomenul cercetat fata de rezultatele indicate de esantion); tipul de selectie folosit.

Din categoria restrictiilor organizatorice, care intervin in stabilirea marimii esantionului, se pot aminti: fondurile banesti afectate cercetarii; numarul si pregatirea persoanelor ce vor efectua sondajul; natura bazei de sondaj; dispunerea in spatiu a unitatilor colectivitatii cercetate; timpul afectat cercetarii etc.

Intregul din care se extrage esantionul se numeste univers si reprezinta toti membrii posibili ai unui grup relevant. Cu cat esantionul este mai mare, cu atat el va fi mai exact, dar si mai scump. Astfel, organizatia care intentioneaza sa efectueze o cercetare de piata trebuie sa

aleaga un esantion care este destul de mare pentru a furniza date exacte, fiind in acelasi timp destul de mic pentru a se incadra in bugetul disponibil pentru cercetare. In stabilirea marimii esantionului trebuie sa se aiba in vedere urmatorii trei factori: gradul de precizie pe care trebuie sa il aiba rezultatele; complexitatea defalcarii care trebuie realizata, cu alte cuvinte, daca intrebarile din chestionar clasifica subiectii in subgrupe, fiecare subgrupa trebuie introdusa in esantion; caracteristicile universului; daca universul este neuniform si se defalca in grupuri mai mici, va fi necesar un esantion mai mare pentru mentinerea preciziei.

Daca se noteaza cu n marimea unui esantion, pentru estimarea acesteia, cand caracteristica cercetata este exprimata sub forma unor tipuri de structuri, se poate utiliza relatia: n = t2 p( 1-p)/2 unde: t - coeficientul care corespunde probabilitatii cu care se garanteaza rezultatele (se gaseste in tabele statistice ale repartitiei Student); p - proportia componentelor din esantion care poseda caracteristica cercetata (de cele mai multe ori, valoarea lui p nu se cunoaste si se considera egala cu 0,5, pentru a se asigura faptul ca dispersia atinge valoarea maxima posibila);

- eroarea limita acceptata.

Dupa stabilirea marimii esantionului, se trece la alegerea metodei de esantionare (Figura 2.4.).

Figura 2.4: Clasificarea schemelor de esantionare Cand nu exista posibilitatea cunoasterii probabilitatii ca o unitate a colectivitatii sa fie selectionata, se apeleaza la procedee de esantionare nealeatoare, in care procesul selectiei este cel putin partial subiectiv. De regula, aceasta metoda se foloseste in cercetarile exploratorii, cand problema reprezentativitatii are o importanta mai redusa. Esantionarea aleatoare se foloseste mai des; in acest caz, selectia se realizeaza independent de cercetator, fiecare element al colectivitatii avand aceeasi probabilitate de a fi inclus in esantion. Esantionarea aleatoare se poate realiza printr-un proces secvential sau poate avea la baza un esantion fix. In esantionarea secventiala sunt extrase in mod succesiv o serie de esantioane pana cand, pe baza analizei datelor recoltate, se constata ca sunt indeplinite unul sau mai multe criterii prestabilite (cum ar fi un anumit numar de componente din fiecare strat, un interval de confidenta minim etc.). Desi esantionarea secventiala necesita calcule laborioase, ea conduce la obtinerea unui esantion mai mic. Esantionarea fixa implica stabilirea de la inceput a marimii esantionului. Aceasta se poate realiza cu sau fara impunerea unor restrictii de ordin statistic si organizatoric in procesul de selectie. Esantionarea fixa aleatoare fara restrictii duce la construirea unui esantion fara a impune nici o restrictie prealabila; fiecare componenta este extrasa din colectivitatea

considerata in totalitatea ei. Astfel, se poate obtine un esantion care tinde sa aiba o repartitie a caracteristicilor studiate similara cu cea existenta in cadrul colectivitatii. Esantionarea se poate baza pe folosirea unor tabele de numere aleatoare, pe liste ale tuturor esantioanelor posibile sau pe selectia componentelor una cate una, dupa principiul bilei nerevenite. Dintre schemele de esantionare cu restrictii, cele mai utilizate sunt: esantionarea sistematica aleatoare, esantionarea stratificata, esantionarea de grup (nestratificata) si esantionarea multistadiala. Esantionarea sistematica aleatoare se poate realiza cu ajutorul metodei intervalului inegal. Se calculeaza, mai intai, lungimea intervalului (a pasului mecanic) care se va realiza in procesul selectiei. Aceasta se face prin raportarea marimii colectivitatii cercetate la marimea esantionului. Se alege apoi, in mod aleator, o componenta din colectivitate, care constituie punctul de pornire pentru celelalte, tinandu-se cont de lungimea intervalului. Selectia prin esantionarea stratificata cuprinde doua faze. In prima faza, colectivitatea este divizata in mai multe grupuri (straturi), pe baza unor criterii geografice, sociodemografice, economice; apoi, in a doua faza, din fiecare grup se extrage un numar predeterminat de componente; numarul poate fi sau nu proportional cu marimea stratului, alcatuindu-se astfel esantionul total. Esantionarea de grup se bazeaza tot pe divizarea colectivitatii cercetate in mai multe grupuri, dar, de data aceasta, nu se mai urmareste omogenizarea in interiorul fiecarui grup constituit. Se extrag apoi la intamplare unele grupuri care sunt cuprinse in intregime in esantion sau sunt selectionate la intamplare componente din cadrul lor. Cu ajutorul schemei de esantionare multistadiala, procesul de divizare a grupurilor (straturilor) constituite in primul stadiu al esantionarii stratificate sau al esantionarii de grup poate continua, ajungandu-se la definirea unor subgrupuri care pot fi impartite in continuare.