Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
PSIHOPEDAGOGIA DEFICIENTULUI
DE INTELECT
ŞTIINŢELOR PSIHOPEDAGOGICE
2. DEFECT ŞI DEFICIENŢĂ
4 . DELIMITĂRI CONCEPTUALE
Arieraţia mintală
Amenţia
Oligofrenia
Insuficienţa mintală
Deficienţa intelectuală
Înapoierea mintală
Întârzierea mintală
Termen utilizat în ţara noastră de M.Roşca în tendinţa de a înlocui noţiunile
traumatizante pentru părinţi şi copii şi pentru a cuprinde şi cazurile uşoare a căror nivel
mintal înlesneşte obţinerea de performanţe la limita normalităţii. Întârziatul are o
insuficienţă legată de dezvoltare, dar structura sa mentală este normală. Elementele
definitorii sunt :
- dezvoltarea psihică deficitară, având etiopatogenia în factorii care intervin până
la vârsta de trei ani ;
- deficienţa dominantă cognitiv-operaţională, asociată frecvent cu tulburări
afective, voliţionale, comportamentale, cu repercursiuni asupra întregii personalităţi ;
- simptomatologie organică cu specificitate relativă (neurologică,
endocrinologică).
În principiu, starea de întârziere este reversibilă dar poate deveni ireversibilă
dacă nu este supusă unui tratament terapeutic educaţional adecvat.
Evidenţierea specificităţii are nu numai o valoare teoretică ci mai ales una practică :
diagnoza este fundamentată pe specificitate. Pentru clinicianul aflat în faţa unei
multitudini de forme clinice, evidenţierea unor trăsături psihopatologice specifice are o
importanţă deosebită.
La întrebarea “în ce constă specificitatea deficienţei mintale, în ce se exprimă ea
din punct de vedere psihopatologic ?”, cercetătorii care au studiat această problemă au
formulat, pe baza datelor experimentale, mai multe tipuri de răspunsuri :
În încercarea de a evidenţia specificitatea deficienţei mintale s-a constat existenţa
unor particularităţi psihologice. Studiile privind învăţarea la deficienţii mintali au
permis să se constate că deficitul cel mai marcant se manifestă în incapacitatea lor de a
fixa sau organiza elementele sarcinii.
În cadrul teoriei sindroamelor specifice pot fi amintite : teza heterocroniei
(R.Zazzo), a heterogenităţii (H.Pieron), a heterodezvoltării (C.Păunescu), a incompetenţei
sociale (E.A.Doll), teza vâscozităţii genetice ( B.Inhelder), teza inerţiei mintale,
oligofrenice (A.R.Luria), teza rigidităţii conduitei (K.Lewin).
1.Heterocronia . Termenul este introdus de Rene Zazzo şi oferă o nouă
dimensiune de comparare a deficientului mintal cu normalul, fiind o caracteristică a
deficientului cu cât debilitatea este mai profundă. Conceptul de heterocronie contribuie la
precizarea diagnosticului de deficienţă mintală, la discriminarea acestora, de
pseudodebilitate în mod special, precum şi în stabilirea etiologiei diverselor cazuri de
debilitate mintală.
Heterocronia se caracterizează prin decalajul fundamental dintre creşterea fizică şi
cea mintală, dintre dezvoltarea somatică generală şi dezvoltarea generală, dintre vârsta
cronologică şi cea mintală. Dezvoltarea mintală a debilului mintal nu se realizează în
acelaşi ritm cu dezvoltarea fizică, existând între acestea un decalaj temporal. În
consecinţă apare un sistem de echilibru particular, cu trăsături specifice, fiind vorba de o
veritabilă structură. Esenţial în teza heterocroniei este deci tendinţa de a defini debilul
printr-o structură de ansamblu. R.Zazzo apreciază coeficientul de inteligenţă ca fiind util
în diagnostic, dar fără ca acesta să conducă la formularea prognozei. Esenţial, după
R.Zazzo, este ca debilul să fie definit ca o structură de ansamblu.
Heterocronia constituie o noţiune cheie în descrierea genezei conduitelor copilului
debil mintal şi totodată un termen operatoriu în formularea diagnosticului. Prin aceasta se
precizează că debilitatea mintală este mai mult o structură particulară determinată de o
integrare dizarmonică a ritmurilor de dezvoltare asincronă.
Heterocronia constituie cheia tuturor particularităţilor, a tuturor “specifităţilor
debilităţii mintale”, iar raportul dintre vârsta mintală şi cea cronologică apare ca o
tensiune a unui sistem de echilibru special, a unei structuri originale. Un copil debil de
zece ani cu vârsta mintală de şase ani nu poate fi comparat cu un copil normal cu vârsta
mintală de şase ani. Debilul mintal poate avea performanţe fizice mai bune, forţă şi viteză
mai mari, o bogată experienţă, dar rămâne într-o inferioritate netă faţă de copilul normal
cu aceeaşi vârstă mintală. Ei nu sunt identici, pentru că normalul dispune de posibilităţi
superioare, de o experienţă mai largă şi mai bogată, de automatisme mai complexe, are
un statut social total diferit de cel al debilului mintal de aceeaşi vârstă mintală. Ritmul de
dezvoltare al debilului mintal este mult mai lent şi în aceasta constă elementul
diferenţiator. Copilul normal creşte fizic şi mintal în acelaşi ritm, având astfel o identitate
de timp în creşterea fizică şi intelectuală. La debilul mintal nu apare acest sincronism, iar
decalajul dintre vârsta cronologică şi cea mintală creşte progresiv, pentru că dezvoltarea
mintală nu se săvârşeşte în acelaşi ritm cu dezvoltarea fizică.
2.Heterogenitatea – teză lansată de H.Pieron, prin care relevă proporţia inversă
care există între heterogenitatea aptitudinilor şi nivelul global mediu al deficienţilor
mintal. Indicele de heterogenitate se poate explica prin relativa independenţă a unor
aptitudini în raport cu inteligenţa. Noţiunea de heterogenitate trebuie comparată cu cea de
heterocronie a lui R.Zazzo şi concepută ca o idee călăuzitoare pentru înţelegerea
mentalităţii debilului mintal şi dinamicii comportamentului, ca un simptom nuclear ce
explică deficienţa mintală.
3.Heterodezvoltarea- teză lansată de C.Păunescu denumeşte o caracteristică
primordială structurii psihice a deficienţei mintale, şi anume, prezenţa unor aspecte ale
activităţii psihice, ce sunt dezvoltate sub limită, iar a altora peste limita atinsă de copilul
normal de aceeaşi vârstă mintală.
4.Vâscozitatea genetică –acest concept a fost folosit de Barbel Inhelder pentru
explicarea raţionamentului deficientului şi stabilirea diferenţei între conduita cognitivă a
acestuia şi cea a normalului, vâscozitatea fiind o caracteristică a dinamismulului
intelectual.
B.Inhelder conchide că deficientul mintal se caracterizează prin lentoare în
trecerea de la un stadiu la altul, prin tendinţa de plafonare, de regresare la un stadiu
inferior atunci când întâmpină dificultăţi, precum şi prin dificultatea de a depăşi stadiul
“operaţiilor concrete”. Comparând dezvoltarea mentală a copilului normal cu cea a
deficientului, B.Inhelder nu găseşte forme noi de raţionament. Deficientul mintal aidoma
celui normal parcurge aceeaşi succesiune de stadii, dar în mod diferit. La cel normal
există o accelerare progresivă a dezvoltării, ca urmare a unei mobilităţi crescânde a
gândirii operatorii. El trece într-o cadenţă relativ rapidă prin multe stadii succesive,
detaşându-se după o perioadă de oscilare de formele anterioare de raţionament.
Deficientul mintal, deşi parcurge aceeaşi dezvoltare, aceasta se caracterizează prin
lentoare specifică şi uneori chiar stagnare de lungă durată. Încetinirea dezvoltării conduce
la stagnare care se instalează cu atât mai repede cu cât coeficientul intelectual este mai
mic.
Evoluţia gândirii copilului normal tinde în permanenţă spre un echilibru progresiv, cu
o mare mobilitate a raţionamentului şi o bună stabilitate a achiziţiilor. În schimb, evoluţia
gândirii deficientului mintal tinde spre un “fals echilibru” caracterizat prin vâscozitatea
raţionamentului, prin incapacitatea de a părăsi un anumit punct de vedere pentru altul,
nefiind capabil de a efectua operaţii. Aceste “false echilibre” reflectă “vâscozitate
genetică” şi, în consecinţă, nu pot încheia construcţiile operaţionale.
Conduita cognitivă a deficientului mintal nu depăşeşte stadiul “operaţiilor
concrete”, adică gândirea nu poate să se degajeze de percepţia obiectelor pentru a ajunge
la nivelul formal. Deficientul mintal nu ajunge la ultimul stadiu de dezvoltare
intelectuală, acela al operaţiilor formale, cheia de boltă care asigură coerenţa edificiului,
nedepăşind stadiul “operaţiilor concrete”. Construcţia raţionamentului deficientului se
caracterizează prin această întârziere genetică marcantă, prin încleierea în stadiile vechi
de gândire. Această “vâscozitate genetică” constituie caracteristica primordială a
sistemului cognitiv, fără însă a se extinde şi asupra personalităţii în ansamblu,
determinată de o multitudine de factori.
5. Inerţia mintală - Această noţiune este introdusă de A.R.Luria sub denumirea
de inerţie oligofrenică, pentru a defini caracteristica esenţială a deficienţei mintale,
lentoarea. La deficienţii mintali se constată stagnări atât la nivelul informaţiilor,
cunoştinţelor, cât şi la nivelul deprinderilor. După expresia lui A.R.Luria “dacă este
dificil să-i faci pe copiii oligofreni să înveţe ceva şi mai dificil să-i dezveţi”. Este o
caracteristică opusă mobilităţii ce se exprimă prin diminuarea nivelului la care se
desfăşoară procesele intelectuale, prin predilecţia individului pentru activităţile de rutină
sau tipice şi prin ritm lent.
Simptomatologia inerţiei mintale se poate sintetiza în următoarele caracteristici :
- adaptarea este dificilă în situaţii noi şi în special după stările conflictuale ;
- reacţiile sunt lente, inerte, vâscoase ;
- trecerea de la o activitate la alta se face cu mari dificultăţi ;
- deprinderile se formează lent şi greoi, iar cele deja formate se modifică cu mare
dificultate ;
- frecvenţa mare a şabloanelor verbale.
6. PERSEVERAREA este o formă de inerţie mintală ce se caracterizează prin
lipsă de fluenţă a ideaţiei, aderenţă la o idee, atitudine, conduită. Perseverarea este o
repetare sau o continuare a unei activităţi care persistă odată ce s-a declanşat, după
expresia lui Zazzo – fenomenul persistă atunci când cauzele “reale” au dispărut.
Perseverarea îmbracă forme variate :
- de persistenţă a unor concepte şi structuri cognitive ;
- de menţinere a unor activităţi (gesturi) motrice, deşi acestea trebuiau înlocuite cu
altele adecvate noilor situaţii.
7. Rigiditatea mintală –este o noţiune introdusă de K.Lewin şi reluată de
Goldstein pentru a desemna rezistenţa la schimbare sub toate formele, incluzând ideea
de fixare, perseverare. Fenomenul de rigiditate mintală conduce la dificultăţi de adaptare
la situaţii şi idei noi. Rigiditatea mintală apare la nivelul condiţionărilor atunci când
deficientul mintal manifestă tendinţa de a se “reîntoarce la condiţionările mai vechi”, mai
consolidate şi întâmpină mari dificultăţi în stabilirea altora. Rigiditatea mintală este
evidentă mai ales în absenţa supleţii în gândire, fiind o consecinţă ce decurge din
vâscozitatea genetică, particularitate caracterizată prin revenire la modurile de
raţionament, la conduitele cognitive anterioare, specifice stadiului anterior de dezvoltare.
Deficientul mintal ajunge în stadiul operaţiilor concrete, dar nu îşi însuşeşte mecanismul
reversibilităţii, ceea ce duce, de asemenea, la o anumită rigiditate, exprimată prin
incapacitatea de a aplica cele învăţate într-o formă nouă sau în circumstanţe deosebite. La
deficienţii mintali rigiditatea este mai accentuată, ceea ce îi împiedică să se adapteze la
situaţii noi. Rigiditatea mintală se manifestă în egală măsură şi în conduita ,
comportamentul deficientului mintal, fapt ce l-a determinat pe J.S.Kounin să vorbească
de rigiditatea conduitei pentru a defini conduita de adaptare caracterizată prin stabilitate
pasivă şi perseverare comportamentală. Unii autori o denumesc psihorigiditate incluzând-
o în tulburările de caracter, având ca simptomatologie : absenţa supleţii adaptative,
comportament neadecvat, refuz de adaptare.
Etiologia relevă legătura cauzală între agentul patogen şi boala psihică. Agentul
patogen poate fi constituit dintr-un ansamblu de condiţii care luate izolat formează un
element, un factor. Etiologia deficienţei mintale este extrem de variată, agentul patogen
fiind un mozaic de factori care determină apariţia deficienţei mintale.
În literatura psihiatrică şi în cea interdisciplinară, pe baza criteriilor complexe de
natură medicală, psihologică, epidemiologică, genetică, există numeroase sistematizări
ale complexului de factori (etiologici şi de risc) încriminaţi în apariţia deficienţei mintale.
Sistematizarea cea mai frecventă este cea care împarte deficienţa mintală în “endogenă”
şi “exogenă”, bazată pe criteriul evidenţierii unui factor patogen dinăuntrul sau dinafara
individului.
Stabilirea cauzelor deficienţei mintale constituie o problemă de cea mai mare
importanţă practică. Cu toate progresele realizate se poate afirma că explorarea ştiinţifică
a fenomenului este în continuă desfăşurare. În stadiul actual al cunoştinţelor adeseori nu
se poate indica în mod precis care a fost factorul etiologic într-un caz individual. Aceeaşi
factori patogeni dau efecte diferite, în funcţie de etapa ontogenetică în care au acţionat.
Invers, factori patogeni variaţi duc la manifestări identice, dacă au acţionat în una şi
aceeaşi etapă ontogenică.
În al doilea rând, în cele mai frecvente cazuri, deficienţa mintală este efectul
sumării mai multor cauze, care au acţionat concomitent sau în etape succesive ale
dezvoltării.
În fine, în unele cazuri se constată coincidenţa frecventă a doi factori, fără ca
între ei să existe o legătură cauzală directă.
Există multiple clasificări ale cauzelor deficienţei mintale, şi anume în funcţie de
natura cauzelor (agenţi infecţioşi, mecanici etc.), de relaţia dintre ereditate şi mediu
(factori endogeni şi exogeni) sau în funcţie de momentul acţiunii factorului cauzativ
(prenatal, perinatal şi postnatal)
Din multitudinea sistematizărilor se poate prezenta următoarea clasificare
etiologică :
Factori de ordin biologic, ereditari, genetici :
- factori genetici nespecifici ;
- factori genetici specifici.
Factori psihosociali
Factori ecologici :
- prenatali ;
- perinatali ;
- postnatali.
Factori de ordin biologic, ereditari, genetici
Factori genetici nespecifici(poligenici)
Aceştia nu pot fi individualizaţi clinic sau genetic. Formează grupa cazurilor
“aclinice” sau endogene (debilitatea endogenă subculturală sau familială) ce cuprinde
majoritatea deficienţilor mintali lejer şi de gravitate medie.
Această categorie de factori pune în evidenţă corelaţia dintre coeficientul de
inteligenţă al deficientului cu cel al rudelor sau prin studil comparativ al gemenilor. De
exemplu, 27% dintre fraţii deficienţilor mintali au diferite grade de nedezvoltare
intelectuală; un procent de 40% de deficienţi mintali în cazul în care un părinte este
deficient mintal şi 80% când ambii părinţi sunt deficienţi; concordanţa de 100% pentru
monozigoţi sau dizigoţi.
Factori genetici specifici care determină sindroame numeroase, foarte rare, ca de
exemplu :
- aberaţii cromozomiale: sindromul Turner, aberaţia unui cromozom sexual;
sindromul Down sau trisomia 21, la care apare aberaţia la cromozomul supranumerar
autonom;
- indroame datorate unor deficienţe specifice a genelor ca :ectodermoze
congenitale (scleroza tuberoasă Bourneville);
- dismetabolii : dislipoidoze (idioţia amaurotică Tay-Sachss, maladia Hunter);
- disproteidoze (degenerescenţa hepato-lenticulară );
- dismetaboliile hidraţilor de carbon (galactozemia, hipoglicemia idiopatică);
- disendocriniile: hipotiroidismul, cretinismul cu guşă familială, diabetul insipid
nefrogen;
- anomaliile craniene familiale (microcefalia, unele hidrocefalii, maladia Crouzon,
sindromul Apert).
Factori psihosociali
Factori ecologici :
I. Factori prenatali :
2. Incompatibilitatea factorului RH
Majoritatea persoanelor au în sânge factorul RH, adică au un RH pozitiv. Se poate
întâmpla ca o mamă cu RH negativ (al cărei sânge nu conţine factorul RH) să fie
purtătoarea unui copil cu RH pozitiv, moştenit de la tată. Trecerea unor particule RH
pozitive de la fetus la mamă este un fenomen relativ rar, ceea ce face ca deficienţa
mintală să nu apară în toate cazurile în care există o necorespondenţă între RH-ul mamei
şi cel al copilului. Se consideră că numai la 5% din cuplurile: tatăl RH pozitiv şi mama
RH negativ – apar copii deficienţi mintali. Deficienţa mintală provocată de
incompatibilitatea factorului RH este însoţită de pronunţate tulburări ale motricităţii
(coreo-atetoze). Efectele negative pot fi diminuate prin efectuarea copilului de transfuzii
de sânge.
4.Vârsta părinţilor.
Pe baza statisticilor s-a stabilit că la mamele în vârstă de peste 45 ani riscul de a
da naştere unui copil deficient mintal creşte, mai ales dacă înainte ele n-au născut alţi
copii. Neprielnică se dovedeşte şi vârsta fragedă a mamei. Astfel, la mamele care au avut
mai mult de 3 naşteri înainte de a împlini vârsta de 20 ani, creşte procentul copiilor
prematuri şi cu diferite anomalii ale sistemului nervos.
5. Emoţiile puternice ale mamei în timpul sarcinii constituie un alt factor. Se
presupune că influenţa negativă a emoţiilor (o spaimă puternică, neacceptarea afectivă a
sarcinii etc.) acţionează prin substanţele biochimice care intră în circuitul sanguin. În
plus, anxietatea îi produce mamei anorexie, ceea ce va determina subnutriţia.
Naşterea constituie, mai ales în cazul unui travaliu prelungit sau a unei naşteri
precipitate, o încercare grea pentru organismul copilului. Anumite traumatisme produse
în această etapă pot deveni cauze a deficienţei mintale, mai ales dacă au acţionat şi alţi
factori predispozanţi.
DEFICIENT DE INTELECT
DEPISTAREA
Depistarea copilului deficient mintal este un act complex care cuprinde cel puţin
două aspecte : cunoaşterea şi orientarea spre un specialist în vederea precizării
diagnosticului.
Cunoaşterea, parte a depistării, înseamnă sesizarea unor simptome, a unor
particularităţi morfo-funcţionale care diferenţiază sau încep să diferenţieze copilul
deficient de restul copiilor. Mama şi familia care vin în contact cu copilul şi care se ocupă
de îngrijirea şi creşterea lui sunt primii care trebuie să observe, să sesizeze atunci când
copilul începe să se diferenţieze de ceilalţi. De asemenea, medicii pediatrii sunt primii
specialişti care trebuie să valorifice semnificaţia unor simptome sau trăsături care deviază
creşterea şi dezvoltarea copilului de la normă. Depistarea nu înseamnă însă numai
cunoaşterea unor simptome, ci presupune şi orientarea lui spre un specialist în vederea
precizării diagnosticului.
Depistarea este un filtru : nu înseamnă însă că toţi copiii orientaţi spre precizarea
diagnosticului sunt deficienţi mintali. Depistarea este un semnal de alarmă pe care-l trage
mama, medicul pediatru, asistenţa medicală sau educatoarea.
Depistarea precoce este o condiţie importantă a eficienţei terapiei complexe. De
aceea, depistarea precoce este unul din imperativele majore ale medico-psiho-pedagogiei
deficientului mintal. O depistare precoce se consideră până la vârsta de 6 ani, adică până
la punerea problemei şcolarizării copilului.
Organizarea unei depistări precoce eficiente implică pe de o parte o bună
cunoaştere a dezvoltării psihomotrice a copilului normal şi pe de altă parte existenţa unor
instrumente accesibile în vederea determinării periodice a nivelului de dezvoltare psiho-
motrică a copilului. Psihomotricitatea include participarea diferitelor procese şi funcţii
psihice care asigură atât recepţia informaţiilor, cât şi execuţia adecvată a actului de
răspuns.
Conţinutul psihomotricităţii include : schema corporală, coordonarea dinamică,
lateralitatea, coordonarea statică-echilibrarea, coordonarea perceptiv-motrică. Una dintre
problemele principale ale dezvoltării psihomotricităţii este dezvoltarea locomoţiei.
În general evoluţia copilului trebuie urmărită sub aspectul a patru domenii
comportamentale : a) motor; b) cognitiv; c) verbal; d) socio-afectiv. Fişele de dezvoltare
psiho-motrică sunt definite ca nişte instrumente de urmărire a dezvoltării psiho-motorii a
copilului între 0-6 ani şi de depistare precoce a tulburărilor neuropsihiatrice şi mai ales a
copiilor cu deficienţă mintală în vederea intervenirii la timp cu o terapie adecvată.
EXAMINAREA PSIHOLOGICĂ
DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL
c ) Pseudodebilitate mintală
b) Deteriorarea mintală
Deteriorarea mintală desemnează un deficit mintal global reversibil, temporar sau
definitiv, ca urmare a leziunilor organice sau funcţionale ale creierului, a unor boli
mintale sau îmbătrâniri fiziologice. Deteriorarea mintală este definită ca diferenţă între
eficienţa anterioară şi eficienţa actuală ce poate fi măsurată prin diverse probe (scara
Wechsler, Raven ).
Se diferenţiază de deficienţa mintală prin retardul global de maturizare şi rezultate
omogene la teste, iar de demenţă prin aceea că deteriorarea mintală desemnează gradele
iniţiale sau uşoare de slăbiciune, iar cele de demenţă cazurile de slăbiciune masivă şi
terminală.
a) Codificare medicală
b) Codificare clinico-psihometrică
Etiologia
Cauzele care determină această zonă incertă între oligofrenie şi sanogeneză sunt de
natură biogenă şi sociogenă din care enumerăm selectiv :
- abuzul de autoritate familială, care creează reacţii de protest, opoziţii,
indiferenţă, fugă;
- carenţe afective, prin lipsă de control emoţional;
- condiţii de climat familial nepotrivite;
- frica de sancţiune în mediul şcolar.
După, C.Gorgos “etiologia este predominant psihogenă: hiperprotecţie din partea
familiei, carenţe afective, climat familial, dizarmonie, labilitate emoţională”. Cercetările
mai recente pun accentul pe aspectele de natură socio-culturală care conferă o sferă mai
largă pentru înţelegerea conceptului. În general , se consideră că intelectul de limită este
mai puţin rezultatul unor procese patologice cerebrale şi mai degrabă o creaţie artificială
a societăţii moderne cu cerinţele sale complexe faţă de individ.
Simptomatologie
Deci, semnele definitorii după care liminarii pot fi identificaţi, mai ales în
procesul de învăţământ, sunt :
- dau răspunsuri inegale ca nivel de realizare, care se aseamănă atât cu cele ale
copilului normal şi cu cele ale copilului debil mintal;
- realizează în etape un răspuns corect, necesitând întrebări suplimentare şi o
atitudine încurajatoare şi apropiată din partea pedagogului; el are nevoie de o mobilizare
în timp a capacităţilor sale mintale;
- se constată că în cadrul unei activităţi de învăţare, conduse din aproape în
aproape, aceşti copii sunt capabili să folosească ajutorul primit, dând dovadă de suficientă
plasticitate şi mobilitate nervoasă.
Busemann concepând inteligenţa ca o funcţie de sinteză, ca un vast ansamblu
funcţional care structurează în trepte o serie de funcţii psihice mai elementare, descrie
următoarele tipuri clinice ale deficitului mintal uşor sau marginal :
- hipoactivitate intelectuală generală, în care recunoaştem de fapt descrierea
cazurilor de cerebrastenie sau astenie;
- hiperactivitate instinctuală, cu descrierea unor cazuri de dezvoltare dizarmonică
a personalităţii;
- hiperactivitate motorie, în care recunoaştem descrierea copilului instabil şi
hiperkinetic;
- hiperacrivitate emotivă specifică copilului timid, emotiv, inhibat;
- anomalii în ce priveşte fluxul ideaţiei, încetineală în gândire, baraje ale gândirii
sau lapsusuri, momente de vid mintal, perseverările mintale;
- dizabilităţi specifice, tulburări gnozice sau praxice.
De multe ori deficitul mintal apare ca un deficit funcţional: apar dezechilibre între
diferitele sectoare neuro-fiziologice ale deciziei, ale transmisiei, execuţiei, creşterii sau
reglării. Din toate acestea rezultă o lipsă de activitate, de dezvoltare, de adaptare, deci un
deficit. Acest deficit de limită nu este numai organic, ci de multe ori este, mai ales,
funcţional.
Aceşti copii întâmpină importante dificultăţi în însuşirea citit-scrisului şi calculului.
În felul acesta se structurează un eşec şcolar. Această categorie apare deci în contextul
exigenţelor şcolare şi ea nu poate fi investigată şi tratată decât strâns legat de contextul
care a evidenţiat-o.
Copilul liminar rezolvă sarcinile şcolare doar până la un anumit nivel de
complexitate şi abstractizare. Peste acest nivel el prezintă în mod sistematic insuccese
şcolare. Astfel, există un prag al adaptabilităţii şcolare, dincolo de care conduitele
intelectuale ale acestor elevi devin dezadaptare. Copilul liminar întâmpină dificultăţi
chiar din clasa I, prezentând de regulă conduite operatorii inferioare copiilor normali.
Structurarea perceptiv-motrică a spaţiului este tulburată; nu respectă forma,
mărimea, proporţia, orientarea , lipseşte coordonarea vizual-motrică mai ales la sarcinile
de grafomotricitate. Acestor simptome li se asociază frecvent o imaturitate social-
afectivă, manifestată în dificultăţi de colaborare, de stabilire a relaţiilor interpersonale şi
în infantilism afectiv.
Factorul verbal prezintă unele particularităţi. Ei întâmpină dificultăţi în realizarea
activităţilor de analiză, sinteză, comparaţie, abstractizare, clasificare etc. cu conţinut
semantic şi simbolic. La nivelul verbal-abstract operaţiile mintale devin imprecise,
nesigure şi inerte (rigiditatea structurii).
Factorul de integrare (capacitatea de a corela pe plan mintal mai multe condiţii
necesare reuşitei în situaţii problematice) şi cel de organizare a structurii cognitiv-
operaţionale sunt slab reprezentaţi. Lipsa de stăpânire, autocontrolul-autoreglarea
nesigură şi insuficientă sunt trăsături specifice copiilor cu dezvoltare de limită. Trebuie
amintită particularitatea atitudinii acestor copii faţă de sarcina intelectuală. Ei se
antrenează mai greu decât debilii mintali în rezolvarea problemelor. Chiar atunci când se
antrenează, la pragul de transformare a sarcinii, abandonează în mod brusc activitatea.
Prevăzând insuccesul sau simţind anxietatea, liminarul greu îşi poate organiza energiile
emoţionale necesare realizării cu succes a activităţii şcolare. Anxietatea, urmată de
nesiguranţa afectivă influenţează negativ, provocând frecvent inhibiţia şcolară. Nivel de
aspiraţie scăzut, teamă de insucces, neîncredere în sine, toate aceste elemente construiesc
o atitudine “constant” negativă mai mult sau mai puţin selectivă, faţă de activităţile
şcolare. Liminarii îşi trăiesc rolul de elevi fără plăcere, ceea ce duce la nedezvoltarea sau
chiar lipsa intereselor cognitive, la vârsta la care interesul pentru o experienţă nouă şi de
activitate sunt considerabile. Urmarea firească a acestei situaţii de fapt poate fi
absenteismul şi evadarea copilului în lumea jocurilor şi a aventurilor. De aici şi până la
tulburările de comportament nu mai este decât un singur pas.
Aceste simptome generale permit diferenţierea teoretică şi practică a copiilor cu
intelect de limită ca o formă aparte a deficienţei mintale, distinctă atât faţă de starea
normală cât şi de debilitatea mintală. Argumentul hotărâtor în determinarea apartenenţei
unui copil la această formă sau la cea a debilităţii mintale uşoare îl constituie capacitatea
lui de învăţare şi de adaptare la cerinţele colectivităţii normale.
Evoluţie şi progres
Principii terapeutice
DEBILITATEA MINTALĂ
Forma cea mai frecventă şi gradul cel mai uşor de deficienţă mintală este cel de
debilitate mintală, denumită uneori şi debilitate intelectuală sau întârziere mintală uşoară,
după clasificarea OMS. Termenul este utilizat ca fiind sinonim cu insuficienţa mintală şi
are înţeles variabil la diferiţi autori. Debilitatea mintală se situează între imbecilitate şi
liminaritate.
Termenul este introdus pentru prima oară de Eduard Seguin, discriminându-l de
idiot care este o oprire în dezvoltarea fiziologică şi psihologică, în raport cu debilul
mintal la care nu se poate vorbi de o oprire, ci de o dezvoltare mai lentă decât la copiii de
aceeaşi vârstă. De asemenea, Seguin delimita debilitatea mintală de demenţă, prima fiind
o expresie a insuficienţei dezvoltării funcţiilor deja elaborate, amândouă având însă un
caracter ireversibil.
Termenul de debilitate mintală nu are aceeaşi valoare în toate ţările. După
E.Dupre (1909) debilitatea mintală înglobează toate formele de arieraţie mintală, adică
tripticul: idioţie, imbecilitate, debilitate mintală. În aceeaşi accepţie se utilizează şi
termenul de “moron” (SUA), referindu-se la individul cu un coeficient de inteligenţă de
50-70, care poate să-şi câştige existenţa numai în condiţii protejate, fără a-şi asuma
responsabilitatea conduitei sale, să ajungă la o autonomie personală, incapabil de
competiţie cu cei normali. În ţara noastră termenul a fost preluat de A.Roşca.
Debilitatea mintală este definită diferit: unii o definesc pe baza deficitului
intelectual (deficit de bază), alţii prin deficitul psihosocial care poate sau nu să fie
implicat în deficitul de bază, iar alţii consideră că deficitul de bază şi organizarea
psihologică a debilului sunt consecinţa unei dezordini relaţionale precoce.
A.Binet defineşte debilul mintal ca un subiect care are capacitatea de a
comunica oral şi în scris cu cei din jur, dar care manifestă o întârziere de 2-3 ani în
perioada şcolarizării, fără ca aceasta să fie determinată de factori şcolari propriu-zişi
(şcolarizare insuficientă, metodologie inadecvată etc.). Se discriminează uşor de
deficienţa mintală severă şi profundă a căror capacitate funcţională de învăţare este în
general inferioară.
După A.Binet şi Th.Simon criteriul şcolar şi cel psihometric este preponderent
în definirea debilităţii mintale. Ei afirmă că debilitatea mintală este echivalentă cu o
întârziere de 2 ani la de vârsta cronologică de 9 ani şi de 3 ani pentru vârste mai mari de 9
ani, fără ca acest retard să fie o consecinţă a şcolarizării inadecvate.
De altfel, proba şcolară rămâne încă în zilele noastre un criteriu de selecţie şi
triere a copiilor suspectaţi de deficienţă mintală pentru învăţământul special. După
această opinie, toţi indivizii care sunt capabili să urmeze şcoala cu cei de o vârstă cu ei
sunt incluşi în categoria debilităţii mintale. Se consideră că deficienţa mintală este o
problemă de adaptare, mai întâi la viaţa la viaţa de şcoală, apoi la vârsta de adult ; aşa sa
explică de ca diferenţierea acestei forme apare mai evidentă la vârsta preşcolară şi
şcolară, îndeosebi când dificultăţile de învăţare pun în evidenţă dezvoltarea deficitară a
gândirii. Până la această vârstă se pot diferenţia cu certitudine numai formele severe şi
profunde de deficienţă mintală. Astfel, A.Rey afirmă că această insuficienţă se manifestă
în condiţiile în care subiectul este pus în situaţia unor solicitări intelectuale.
Deci, debilitatea mintală reprezintă o insuficienţă mai mult sau mai puţin
marcantă a dezvoltării inteligenţei, lăsându-i individului posibilitatea de a ajunge la
autonomiei socială, fără să-I permită să-şi asume total responsabilitatea conduitelor
sale, deoarece el este incapabil să prevadă implicaţiile. La sfârşitul dezvoltării sale, nu
depăşeşte mecanismele de gândire şi modurile operaţionale ale unui copil de 9 ani.
Vârsta sa mintală se situează între 7-8 ani şi 9-10 ani.
Grupa debilităţii mintale cunoaşte două mari forme clinice : debilul armonic, la
care insuficienţa intelectuală este primordială şi debilul dizarmonic la care tulburările
intelectuale sunt asociate cu cele afective.
A. Debilul armonic. Termen introdus de Th.Simon (1924) şi G.Vermeylen
(1929), sinonim cu debilul “ponderat” (G.Heuyer), “debilul simplu pasiv” (J.Piaget),
marchează cazurile la care deficitul intelectual constituie elementul fundamental al
personalităţii.
După H.Ey şi P.Bernard debilul mintal se caracterizează prin arieraţie
intelectuală simplă, posibil de compensat datorită calităţilor afective, ca urmare a faptului
că aceştia sunt docili, muncitori, pasivi, ascultători, adaptabili la condiţii sociale
inferioare, cu posibilităţi de integrare profesională în urma orientării corecte. Toate
acestea determină ca debilul armonic să fie educabil, perfectibil.
Retardul intelectual este relativ armonios şi se manifestă îndeosebi ca întârziere
şcolară, cu dificultăţi în activitatea de achiziţie, fără însă să fie însoţite de tulburări de
natură motrică sau socială. În adaptarea profesională şi socială debilul armonic manifestă
un grad relativ de independenţă, fiind necesară însă asistenţă şi supraveghere educativă.
Prognoza profesională este favorabilă dacă subiectul beneficiază de o educaţie
specializată şi de o pregătire profesională adaptată posibilităţilor reale, fiind capabil să
înveţe o meserie şi să o exercite în condiţii normale de muncă. Este capabil deci să
utilizeze capacităţile sale reduse într-un sistem de muncă organizat. Trăsăturile de
caracter : docilitatea, hărnicia, atitudinea ponderată, perseverenţa etc. îl fac să fie
educabil, perfectibil, utilizabil.
B. Debilul dizarmonic, este opus celui armonic, denumit şi debilul complet, este
caracterizat prin preponderenţa tulburărilor de comportament şi a celor afective. Retardul
intelectual este asociat cu tulburări afective, estimate la un procent de 50% cu tulburări
comportamentale care devin preponderente ca o consecinţă a hipogenezei sau a genezei
sentimentelor moral-sociale sau cu tulburări psihomotrice de o intensitate relativ mai
mare sau mai mică.
Grupa debililor dizarmonici este considerată uneori ca deficienţă mintală
atipică, nu în sensul unei evoluţii discordante, ci a cristalizării particulare a trăsăturilor de
personalitate într-o “dizarmonie evolutivă sau expresie deficitară”.
Th.Simon distinge mai multe forme de manifestare a debilului dizarmonic, şi
anume : debilul dizarmonic instabil, debilul excitat, emotiv şi hiperemotiv, prostul,
debilul apatic, epileptoid, pervertit sau pervers.
4. Tabloul psihopatologic
Vocabularul copiilor debili mintali este mai limitat decât cel al normalilor: el
este mai sărac în cuvinte-noţiuni care desemnează mărimi, relaţii spaţiale, caracteristici
psihice; în vocabularul utilizat în vorbire predomină substantivele, această trăsătură
menţinându-se mai mult timp decât la normali; numărul de verbe este mai mic decât la
normali. Se întâmpină dificultăţi considerabile în înţelegerea şi utilizarea comparaţiilor,
epitetelor şi metaforelor.
Fraza, atât în limbajul scris cât şi cel oral se caracterizează printr-un număr mai
mic de cuvinte, precum şi printr-o construcţie defectuoasă din punct de vedere
gramatical: lipsa de acord a verbului în număr şi persoană cu subiectul, omiterea
subiectului, omiterea predicatului, repetarea subiectului şi predicatului la sfârşitul frazei.
Aceşti copii întâmpină dificultăţi importante în însuşirea formei scrise a
limbajului; datorită acestui fapt există o dislexie, disgrafie şi disortografie specifică
debilului mintal.
Datele existente cu privire la memoria acestor deficienţi sunt uneori
contradictorii. Unii autori susţin că debilitatea mintală nu exclude posibilitatea unei
memorii dezvoltate, chiar a unei hipermnezii. Alţi autori arată că de regulă, memoria este
deficitară sub unele aspecte.
Dintre aceste caracteristici se pot aminti:
- s-a stabilit că întinderea memoriei de cifre este mai redusă comparativ cu
copilul normal de aceeaşi V.M.;
- la debilii mintali memorarea nu dobândeşte un caracter suficient de
voluntar; aceşti copii nu recurg la procedee de fixare intenţionată, nu-şi elaborează un
plan de organizare a materialului nici ăn momentul fixării, nici în momentul reproducerii;
- una din caracteristicile importante ale memoriei este rigiditatea fixării şi
reproducerii cunoştinţelor, care duce de fapt la dificultăţi importante în realizarea
transferului de cunoştinţe;
- lipsa de fidelitate a memoriei este o altă particularitate care apare frecvent;
ei nu pot oferi indicaţii demne de încredere în legătură cu obiectele văzute sau în legătură
întâmplările la care au asistat, din cauza sugestibilităţii lor pronunţate;
- ei au nevoie de un număr mai mare de repetiţii decât copii normali, pentru a
reţine un material verbal; au nevoie de un număr mare de repetiţii nu numai pentru a
putea reţine un volum oarecare de cunoştinţe, dar şi pentru a ajunge la o scădere a
greşelilor.
S-a dovedit că marea majoritate a acestor copii prezintă deficienţe ale motricităţii.
S-a stabilit, de asemenea, că cu cât gradul deficienţei mintale este mai mare cu atât
nivelul motricităţii rămâne mai scăzut.
Se ştie că gravitatea deficienţelor motrice depinde într-o anumită măsură de
etiologia întârzierii mintale. Unii autori, ca, A.A.Strauss şi L.E.Lehtimen au relevat faptul
că debilii mintali cu leziuni cerebrale prezintă tulburări ale motricităţii mult mai
numeroase şi mai grave decât cei de tip familial. Se consideră că aceşti deficienţi prezintă
între 8 şi 14 ani o întârziere de 2-4 ani în dezvoltarea motricităţii implicate în activităţi
mai complexe.
Întârzierea motricităţii se înregistrează mai ales sub următoarele aspecte:
- viteza mişcărilor atât ca desfăşurare cât şi ca timp de reacţie este, în general,
mai scăzută; se constată că debilii mintali de tip familial sunt mai puţin deficitari sub
aspectul timpului de reacţie decât cei cu leziuni cerebrale;
- precizia mişcărilor este şi ea scăzută; lipsa de precizie apare şi în mişcările
mari, dar ea este mai evidentă în mişcările fine ale mâinii; imprecizia mişcărilor este
însoţită de sinkinezii importante;
- el întâmpină dificultăţi în imitarea mişcărilor, fapt care influenţează negativ
formarea multor deprinderi; imitarea se realizează mai greu atunci când solicită
orientarea în spaţiu; debilii mintali au tendinţa de a imita mişcările ca în oglindă;
- indicaţiile verbale îi ajută în mai mică măsură în organizarea şi corectarea
comportamentului motor, comparativ cu rolul aceloraşi indicaţii la copilul normal;
reglarea forţei musculare este deficitară, datorită mai ales insuficienţei senzaţiilor
kinestezice;
- contractarea anumitor grupe musculare nu se realizează dintr-o dată, ci
numai după o perioadă de sinkinezii, în care adeseori se cuprind şi muşchii antagonişti;
- relaxarea voluntară se realizează cu dificultate la anumite grupe de muşchi,
precum şi la trecerea de la o mişcare la alta;
- dexteritatea manuală prezintă deficienţe majore în special la debilii mintali cu
un QI sub 60, ceea ce îi face inapţi pentru munci de precizie; copiii cu debilitate mintală
uşoară rămân sub nivelul normalului numai în activităţile care necesită o dexteritate
manuală pronunţată; unii sunt capabili să execute o activitate manuală tot atât de precis ca
şi unii normali;
- lateralitatea manuală stângă sau ambidextră se observă mai frecvent la
debilii mintali decât la normali;
- motricitatea se poate ameliora în mod simţitor, dacă se asigură condiţii de
antrenament, apropiindu-se mult de nivelul normalilor, mai ales în coordonarea ochi-
mână şi dexteritatea manuală;
- unii debili mintali pot fi hiperkinetici sau hipokinetici, de acest aspect trebuie
să se ţină seama în corectarea deficienţelor motricităţii.
Cea mai frecventă tulburare este imaturitatea afectivă, care face ca un copil
debil mintal de vârstă şcolară să aibă manifestări proprii preşcolarilor, sub aspectul
emoţiilor şi sentimentelor. Manifestările emotive sunt adeseori exagerat de puternice în
raport cu cauza care l-a produs. Uneori aceşti copii prezintă frici nejustificate. Emoţia de
mânie ia proporţiile unei crize de furie, însoţită de reacţii agresive faţă de cei din jur,
distrugerea obiectelor, lovirea propriului corp. Manifestările descrise, cu tot caracterul lor
exploziv, nu sunt expresia unor trăiri adânci şi stabile. Manifestările exterioare puternice
sunt efectul capacităţii reduse a scoarţei cerebrale de a realiza un control asupra centrilor
subcorticali. Mai mult, capacitatea redusă de a controla expresiile emoţionale complică
relaţiile lor cu cei din jur. Nu toţi debilii mintali se caracterizează însă prin emoţii
explozive. Unii dintre ei sunt placizi, au o capacitate redusă de a stabili un contact afectiv
adecvat cu adulţii sau chiar cu copiii de aceeaşi vârstă. Se observă uneori predominarea
unei dispoziţii: astfel, unii sunt mai frecvent euforici, alţii apatici, alţii iritabili.
Chiar atunci când nu prezintă tulburări evidente ale afectivităţii, aceşti copii au o
gamă mai redusă de sentimente decât normalii de aceeaşi vârstă.
Copiii debili mintali, în condiţiile unei atitudini realiste a familiei reuşesc să se
integreze în familie.
DEFICIENŢA MINTALĂ DE GRADUL AL II-LEA sau
Deficienţa mintală de gradul al II-lea este cea de-a doua formă clinică de
deficienţă mintală, situată între nivelul deficienţei mintale profunde şi cel al debilităţii
mintale, cu un procent de 18-20% din totalul deficienţilor mintal.
Terminologia afectată acestei stări deficitare ireversibilă este vastă: oligofrenie de
gradul al II-lea, arieraţie severă sau moderată, întârziere mintală mijlocie.
Deficienţa mintală severă este definită după criteriul deficitului intelectual având
ca punct de plecare datele oferite de psihometrie şi după criteriul psihosocial având ca
reper capacitatea de adaptare socială.
Binet-Simon caracterizează deficienţii mintali sever ca fiind subiecţi incapabili de
actul lexic şi grafic, fără ca acestea să fie o consecinţă a unor tulburări vizuale, motrice
etc. În urma unor influenţe medico-pedagogice aceştia ajung să citească şi să scrie la
nivelul silabelor şi al cuvintelor. P.Brânzei arată că acesta nu are capacitatea reprezentării
noţiunilor folosite şi este incapabil de a-şi formula propriile sale gânduri, oricât de simple
ar fi ele. Capabil să achiziţioneze un volum minim de cunoştinţe, dar insuficiente pentru o
şcolarizare corespunzătoare şi de a-i asigura o activitate independentă. Este instruibil
până la un anumit punct, cu posibilităţi de a-şi însuşi tehnici intelectuale, fără însă a
ajunge la un anumit grad de automatizare. Capabil de unele calcule elementare, fără să
poată achiziţiona conceptul de număr, să-şi formeze o reprezentare clară despre numere şi
componenţa lor.
Esquirol definea deficientul mintal sever ca având posibilitatea însuşirii într-un
anumit grad forma orală a limbajului. Ei reuşesc să se servească de experienţele
anterioare pentru a se adapta la o situaţie nouă (Wallon). Este parţial educabil, aspect
foarte important pentru stabilirea măsurilor de asistenţă socială şi recuperare
profesională.
Definirea după criteriul psihometric diferă de la un autor la altul, în funcţie de
probele administrate:
- A.Binet – Th.Simon - 3-5 ani imbecili profunzi
5- 7 ani imbecili lejeri
- L.M.Terman - 3-7 ani
- D.Wechsler - QI = 20-49
- R.Lafon - 3-7 ani ; QI = 30 – 55/60
- Alex. Roşca - QI = 20-50
Vârsta mintală este, în general, aceeaşi după toţi autorii, iar coeficientul de
inteligenţă variază între plafonul minim de 20 şi cel maximal de 55/60.
După criteriul capacităţii, deficientul mintal sever este o persoană incapabilă de
a se întreţine singur, dar cu o capacitate normală de autoprotecţie, nefiind necesară ă
asistenţă permanentă. Este capabil să se apere împotriva pericolelor obişnuite (foc, apă,
dificultăţi stradale). De altfel, capacitatea de autoprotecţie, de a avea grijă de securitatea
sa ăn viaţa cotidiană, constituie un criteriu de delimitare dintre deficientul mintal sever şi
cel profund ( criteriul este specific psihopedagogiei speciale anglo-saxone).
Într-un cadru social cu o structură mai puţin complexă, deficientul mintal sever
este utilizabil, deşi ritmul de dezvoltare fizică şi psihică nu permite decât o adaptare
socială relativă.
În general sunt adaptabili la activităţi simple, rutinare, plasabili şi utilizabili în
condiţiile unor instituţii de asistenţă şi protecţie socio-pedagogică de tipul cămin-şcoală.
Viitorul social este în funcţie de mediul de viaţă şi, în mare măsură, de afectivitate.
Deficienţii mintal sever stabili se pot încadra într-o disciplină socială elementară, iar cei
cu manifestări psihopatice sunt în general izolaţi sau instituţionalizaţi. După unii autori
deficientul mintal sever poate avea o oarecare autonomie într-un cadru structurat şi vârsta
socială variază între 4-9 ani.
Sintetic, deficienţii mintal sever formează grupa deficienţilor mintali cu un
coeficient de inteligenţă între 30-50, recuperabili din punct de vedere profesional şi
social, educabili şi perfectibili, adaptabili la procesul de instrucţie, cu un anumit grad
de relativitate, integrabili în comunitate în condiţii protejate şi uneori în condiţii
obişnuite în funcţie de exigenţele societăţii.
Unii autori preferă utilizarea termenului de infirmitate mintală (pentru idioţi şi
imbecili), deoarece acest concept înglobează nu numai ansamblul cazurilor clinice, ci şi
toate implicaţiile sociale ridicate de aceşti deficienţi mintali care reprezintă 2%0 din
populaţie.
2. Formele clinice
Între deficienţa mintală severă şi cea moderată există o serie de cazuri de tranziţie,
care se diferenţiază după capacitatea lor de adaptare intelectuală şi socială.
După gradul de deficit (E.Seguin) există două tipuri : imbecil superior, denumit
şi debil profund şi imbecilul inferior, denumit şi debilul inferior, iar după E.A.Doll există
trei grade : inferior, mijlociu şi superior.
După comportament (A.F.Tredgold) există, de asemenea, o clasificare binară :
imbecili stabili sau apatici, lipsiţi de agresivitate, inofensivi, cu o afecţiune predominant
paternă;
imbecili instabili sau excitaţi, agresivi, agitaţi, care nu pot sta liniştiţi, vorbesc fără oprire.
În funcţie de afectivitate, activitatea voluntară şi particularităţile
neurodinamicii aceştia sunt clasificaţi după S.M.Pevzner, în două grupe :
- nepăsători, inhibaţi, somnolenţi, apatici, indiferenţi;
- dezinhibaţi, neliniştiţi, excitabili, agresivi.
Există şi forme clinice care formează o categorie aparte, una cu o etiologie
necunoscută : arieraţie autistică, iar alta a oligofrenilor atipici, ca de exemplu, imbecilii
prodigioşi, supranumiţi impropriu “idioţi savanţi”.
Arieraţia autistică, fiind o formă de insuficienţă mintală gravă situată în zona
deficienţei mintale severe, se caracterizează prin deficit intelectual pronunţat, absenţa
comunicării şi, în consecinţă, cu posibilităţi de educare reduse, arieraţii fiind capabili
doar de achiziţia unor automatisme sau conduite condiţionate.
Imbecilii prodigioşi formează cazurile ce ilustrează o dizarmonie de
dezvoltare intelectuală şi prezenţa unor hipermnezii mecanice. Hipermnezia este de
natură mecanică, aceştia nefiind capabili să folosească datele evocate în mod suplu,
creator, în configuraţii noi, în afara celor deja achiziţionate.
Imbecilii prodigioşi formează categoria de deficienţă cu un nivel mintal mai
scăzut dar cu unele aptitudini particulare extrem de dezvoltate. În literatura de specialitate
sunt descrise numeroase cazuri din care amintim:
Calculatorii prodigioşi, fenomenali caracterizaţi prin aptitudini particulare de
calcul, explicabile printr-o memorie vizuală, auditivă, motorie deosebită. Exemple:
- realizează mintal operaţii rapide cu numere cu mai multe cifre în cadrul celor
patru operaţii matematice;
- calculatori de calendare, care precizează cu corectitudine datele calendaristice de
naştere ale unui număr mare de oameni, capabili să spună corect şi fără ezitare ziua din
săptămână corespunzătoare oricărei date din ultimii cinci ani ai vieţii sale;
- calculatori care se referă la cazurile de “hipermnezie de dicţionar” sau care
“reţin zeci şi sute de versuri după o singură lectură”;
- imbecili cu talent remarcabil pentru desen;
- imbecili cu aptitudini muzicale remarcabile înzestraţi cu talente muzicale
excepţionale: cântă la pian compoziţii foarte grele, reproduc “după ureche” melodii foarte
complicate pe care le-au auzit;
- imbecili cu un simţ olfactiv foarte dezvoltat care pot discrimina cu uşurinţă
diversele mirosuri.
4. Tabloul psihopatologic
MINTALĂ PROFUNDĂ
Deficientul mintal profund are un aspect mult mai dismorfic decât celelalte
forme ale deficienţei mintale, are o stagnare a dezvoltării, prezentând numeroase atingeri
malformative embrionare precoce. Majoritatea sunt hipotrofici ponderostaturali. Sunt
întâlnite deosebit de frecvente malformaţiile cefalice, faciale, ale trunchiului şi
extremităţilor care sunt desemnate sub numele de stigmate.
Sunt întâlnite toate dismorfismele: malformaţii craniene (microcefalii,
hidrocefalii), faciale (frunte îngustă, teşită, urechi malformate), ale cavităţii bucale
(macroglosie, anomalii dentare, sialoree abundentă), malformaţii scheletice (sindactilii,
hemihipertrofii, lordoze, cifoscolioze).
Slaba rezistenţă la infecţii explică mortalitatea ridicată întâlnită în rândul lor
Media de vârstă este de 19 ani faţă de a deficienţilor mintali sever care este de 26 ani. Uni
autori arată că numai 7% din cazurile urmărite au reuşit să depăşească vârsta de 50 ani
mai ales în urma introducerii în terapie a antibioticelor.
La deficienţii mintali profund întâlnim frecvent cele mai variate atingeri lezionale
de intensităţi marcante. Printre acestea notăm tetraplegiile spastice, hemiplegii,
paraplegii, sindroame cohleo vestibulare, manifestări epileptice (crize majore, spasme în
flexiune, sindroame de trunchi cerebral). Alteori se găsesc manifestări clinice ale
suferinţelor neuromusculare (atrofii globale sau parţiale, mioclonii, osteotendinoase,
retracţii etc.).
4.Tabloul psihopatologic
P E R C E P Ţ I I L E
Copiii deficienţi mintali desprind din obiecte sau din imagini, mai puţine detalii,
ceea ce face ca percepţiile lor să fie insuficient de specifice, să apară cu uşurinţă
confuziile. Limitarea analizei nu este efectul exclusiv al unei incapacităţi în sfera
senzorială, ci şi al unei lipse de activism în faţa sarcinii fixate de adult. Mai trebuie
specificat faptul că numărul limitat al detaliilor desprinse, cu alte cuvinte caracterul
insuficient de analitic al percepţiilor, se explică şi prin aceea că unele elemente se
desprind mai uşor, intră pe primul plan, mascându-le pe celelalte. Din această cauză,
dificultatea de a sesiza lacunele dintr-o imagine se menţine la copiii deficienţi mintali la o
vârstă mai mare decât la copiii normali.
Culoarea este o însuşire care se impune percepţiei copiilor deficienţi mintali. În
schimb forma, greutatea şi materialul din care este confecţionat un obiect se desprind mai
greu. Deoarece culoarea este uşor analizată de copiii deficienţi mintali trebuie larg
folosită în procesul de învăţământ. Analiza anumitor însuşiri poate fi uşurată dacă li se
adaugă ca element diferenţiator : culoarea.
Sinteza elementelor analizate se realizează cu greu la copiii deficienţi mintali :
orice situaţie prea fragmentată este cu greu reconstituită pe plan perceptiv. Calea “de la
întreg la parte şi din nou la întreg” trebuie urmată nu numai în cazul formării
deprinderilor de citit şi scris, ci în orice activitate în care este implicată percepţia. În caz
contrar, la aceşti copii, imaginile lumii reale nu se leagă între ele, nu se sistematizează,
păstrând un caracter fragmentar şi rigid. Dificultăţile sintezei sunt cu atât mai mari, cu cât
copiii deficienţi mintali, din cauza îngustimii câmpului vizual, nu pot surprinde, printr-o
reflectare simultană, relaţiile dintre părţile unui obiect complex.
Sinteza este îngreuiată şi de faptul că elementele nu sunt analizate într-o anumită
şi nu sunt ierarhizate. Descriind, de exemplu, un obiect sau o imagine, elevii deficienţi
mintali pot aminti unele elemente secundare pe acelaşi plan cu cele esenţiale, sau pot
aminti unele elemente, fără a le raporta la întregul cărora le aparţin.
Durata necesară analizei şi sintezei în percepţie este mai mare la copiii
deficienţi mintali decât la cei normali. Când timpul de expunere a fiecărei imagini s-a
dublat, elevii normali au recunoscut 95% din obiecte, iar cei deficienţi mintali – 55%. La
elevii deficienţi mintal se mai observă şi o fluctuaţie mai pronunţată decât la normali în
capacitatea de a recunoaşte diferite obiecte.
Îngustimea câmpului perceptiv este o altă trăsătură caracteristică deficienţilor
mintali. Aceşti copii percep în mod clar, într-un timp limitat, un număr mai mic de
elemente decât normalii. Îngustimea câmpului perceptiv, capacitatea redusă de a stabili,
pe plan intuitiv, relaţia dintre obiecte face ca orientarea în spaţiu a copiilor deficienţi
mintali să fie dificilă. O altă caracteristică a copiilor deficienţi mintali constă în
perfecţionarea mai limitată a percepţiei ca efect al reflectării repetate a obiectului.
Această lipsă de perfecţionare a percepţiei în procesul contactului repetat cu un obiect se
explică, în parte, prin inerţia activităţii cognitive.
În cursul şcolarizării se observă la elevii deficienţi mintali o creştere a câmpului
vizual. Această îmbunătăţire nu se realizează numai pe planul senzorial, ci şi pe planul
adâncirii înţelegerii, ca efect al îmbogăţirii cunoştinţelor.
Perceperea imaginilor
Capacitatea de a desprinde figura de fond i s-a acordat o mare atenţie deoarece s-a
constatat că acest aspect ar constitui un simptom ce diferenţiază pe deficienţii mintali cu
leziuni cerebrale de cei de tip familial.
Iluziile
Tulburările percepţiei
Sindroame agnozo-apraxo-afazice
R E P R E Z E N T A R E A
Tulburările reprezentării
Halucinaţiile
Grupa halucinaţiilor este constituită din halucinoze, halucinaţii funcţionale şi
psihosenzoriale.
Halucinozele se caracterizează prin perceperea unor imagini inexistente în
realitate; reprezentări cu caracter neplăcut sau înspăimântător care apar sub formă de
fluierături, strigăte, zgomot de paşi etc., înainte de a adormi sau de a se trezi.
Halucinaţiile funcţionale sunt manifestări halucinatorii, de obicei auditive, determinate
de perceperea unor excitanţi obiectivi externi, de exemplu, zgomotul unui motor.
I M A G I N A Ţ I A
Imaginaţia este un proces psihic de elaborare a unor imagini noi despre lume, pe baza
combinării analitico-sintetice a percepţiilor şi reprezentărilor, verificate prin experienţă.
În general, imaginaţia se clasifică după criteriul dihotomic : imaginaţia voluntară sau
involuntară, imaginaţia reproductivă sau creatoare.
Imaginaţia voluntară, activă, intenţională, determinată conştient, însoţită de stări
penibile, nefavorabile pentru planul fantezist, care este, în general, mai săracă şi mai
schematică.
Imaginaţia involuntară, pasivă, neintenţionată, combinaţiile produse pe plan mental
nu se materializează în produse concrete.
Imaginaţia reproductivă, reconstituirea figurativă a obiectelor şi fenomenelor
descrise sau sugerate.
Imaginaţia creatoare, construirea elementelor creatoare într-o formă nouă.
Tulburările imaginaţiei
Cele mai frecvente tulburări ale imaginaţiei la deficienţii mintali sunt: minciuna şi
confabulaţia.
Minciuna este modificarea intenţionată a adevărului şi se manifestă sub trei
forme: minciuna convenţională, utilitară, patologică (denumită şi mitomanie). Aceasta
din urmă conţine trei categorii : mitomania vanitoasă, malignă şi perversă. Ea este
prezentă la formele de deficienţă mintală situate la limita superioară.
Confabulaţia este echivalentă cu delirul de confabulare sau delirul de imaginaţie.
Ea desemnează o stare de trăire a unor lucruri ce aparţin fanteziei subiectului, dar cu
convingerea subiectivă că relatează un fapt real. Se prezintă ca reale, producţii imaginare
ale gândirii, sub forma unor povestiri mai mult sau mai puţin organizate şi coerente, fără
a exista intenţia de a minţi. Fabularea este un aspect de mitomanie, dar nu întotdeauna are
un caracter patologic.
Confabulaţia poate fi şi un mod de comportare reacţională, proces sau compensare
ca urmare a unor condiţii de mediu dificil de suportat. În acest sens, ea constituie o
caracteristică a debilului vanitos care, lipsit de judecată şi de spirit autocritic, se
hazardează în afirmaţii puerile, extravagante pentru a atrage atenţia asupra sa. A.Porot
descrie şi un model special de confabulare la oligofreni, o anumită stare îndreptată spre
trecut, având o temă constantă, rigidă. Această formă este negată de V.Predescu şi de
Gh.Ionescu.
A T E N Ţ I A
Tulburările de atenţie
Tulburările memoriei
Tulburările memoriei la deficientul mintal trebuie să fie considerate ca efecte a
trei categorii de factori :
- modificări genetice ale structurilor celulare în special în ceea ce priveşte
capacitatea de producere a ADN-ului;
- dezorganizarea reţelei neuronale prin leziuni sau blocaje;
- funcţionarea parţială a principiului integrator de reglare a activităţii neuro-
psihice.
Studiile recente demonstrează modificări ireversibile, în special la nivelul
memoriei operaţionale şi a memoriei de lungă durată, interesând domeniul abstracţiunilor
şi al categoriilor logice. Acest fapt pledează nu pentru tulburări “regionale” ci pentru
modul de organizare generală a sistemului de memorare datorită tipurilor de relaţii dintre
structurile şi funcţiile sistemului psihic al deficientului.
Tulburările memoriei, denumite şi dismnezii sunt grupate în dismnezii cantitative
şi dismnezii calitative.
1.Dismnezii cantitative
Hipermnezia este o dismnezie cantitativă caracterizată prin exagerarea
funcţiilor memoriei. Fixările şi evocările sunt rapide, multiple, cu lux de amănunte,
tumultoase, fără legătură cu tema principală a gândirii, dezordonate, însoţite de false
recunoaşteri şi de superficialitate. Ea este prezentă în cazurile “idioţilor savanţi”, a
calculatorilor prodigioşi, memorie muzicală, a datelor, cifrelor. În formele uşoare şi
mijlocii de deficienţă mintală “memoria are o adevărată funcţie compensatorie, ea
suplinind insuficienta dezvoltare a proceselor cognitive superioare: inteligenţa şi
gândirea.”
Hipomnezia – este o dismnezie cantitativă caracterizată prin scăderea, diminuarea
funcţiei mnezice ce se manifestă prin evocări lente, inexacte, incomplete, dificile, sărace
şi trunchiate. În cazurile de deficienţă mintală se explică prin insuficienta dezvoltare
cognitivă. Cele două forme de hipomnezii : lapsusul – dificultatea temporară de evocare,
având ca efect un aspect lacunar al frazei şi anecforia – o formă uşoară, caracterizată prin
revenirea relativ adecvată a unor evenimente ce păreau uitate, ca urmare a intervenţiei
interlocutorului (frecventă la toate categoriile de deficienţă mintală).
Amnezia – este o formă accentuată de hipomnezie, caracterizată prin pierderea
totală sau parţială a capacităţii mnezice, afectând o anumită categorie de amintiri (uitarea
limbii, a numelor proprii) sau lacunară (referitoare la o anumită perioadă de timp).
Amnezia poate afecta fiecare din procesele mnezice : fixarea, păstrarea, evocarea.
Amnezia anterogradă de fixare se manifestă prin imposibilitatea de a fixa
amintirile, de a le integra într-un ansamblu, ca o consecinţă a deficienţilor de ordonare
logică sau cronologică. Memoria imediată nu este atinsă, căci informaţiile rămân prezente
în câmpul conştiinţei, dar ele dispar repede.
Amnezia retrogradă de evocare se caracterizează prin scăderea posibilităţilor de
reactualizare a datelor fixate anterior debutului, pierderea memoriei pentru evenimentele
precedente unei traume. Amintirile sunt integrate dar nu pot fi utilizate sau readuse în
câmpul conştiinţei atunci când este necesar, ca urmare a unei cauze emoţionale. Amnezia
retrogradă apare întotdeauna însoţită de amnezia anterogradă. Amnezia retrogradă de
evocare îmbracă forme variate, unele cu caracter global, altele parţial:
- amnezia lacunară- denumită şi amnezie inegală, limitată la o anumită perioadă
de timp din viaţă, când apar “goluri” în bagajul mnezic. Ea se manifestă prin neputinţa de
a-şi aminti unele evenimente specifice sau unele episoade ce au legătură între ele.
- amnezia globală – amnezia lacunară se extinde asupra tuturor perioadelor de
viaţă ale subiectului şi se referă la toate structurile de achiziţii, de cunoştinţe şi
comportamente.
Există şi forme de amnezii care pot fi considerate neurologice, patologice, ca
amnezia afectogenă sau psihogenă, uitarea unor amintiri traumatizante, denumite de
P.Janet “subconştiinţă prin dezagregare”. Aceste forme sunt consecinţa unui blocaj
mnezic datorat unui traumatism psihic, fiind de altfel un mecanism de apărare. Amnezia
afectogenă care poate fi apreciată ca o amnezie electivă, este reversibilă în urma unui
tratament psihoterapeutic.
2. Dismneziile calitative
G Â N D I R E A
Gândirea deficientului mintal, deşi prezintă cele mai multe tulburări, nu a fost
suficient studiată, lucrările mărginindu-se la aspecte limitate, fără a exista foarte puţine
lucrări de sinteză. Deşi gândirea nu a fost studiată sub aspectele particulare ale operaţiilor
fundamentale ale gândirii, cercetările au pus în evidenţă simptomele, tulburările majore,
definitorii ale gândirii deficientului mintal, ca de exemplu: vâscozitatea genetică (Barbel
Inhelder), eterogenitatea (C.Păunescu), heterocronia (R.Zazzo), pentru că aşa cum afirmă
R.Zazzo gândirea reprezintă cel mai scăzut ritm de dezvoltare dintre toate procesele
psihice.
Gândirea deficientului mintal la gradul de debilitate este deficitară în mod
evident la nivelul proceselor superioare ale gândirii. Caracteristicile marcante se pot
sintetiza astfel:
-gândirea concretă, situativă, bazată pe clişee verbale, pe imitarea mecanică a
acţiunilor şi limbajului celor din jur;
- în general se manifestă prin “dezordini intelectuale”;
- lacune majore în achiziţia conceptelor abstracte şi o slabă capacitate de
discernământ;
- incapabili să ajungă la conexiuni, similitudini, incluziune, reversibilitate sau
ireversibilitate;
- incapabil să sintetizeze, structureze formele şi structurile parţiale în ansambluri;
- raţionamentele sunt incomplete, plecând de la date parţiale, subiective, fără
semnificaţie.
Tulburările gândirii
3. Inerţia mintală
Această noţiune este introdusă de H.Ey şi A.R.Luria sub denumirea de inerţie
oligofrenică pentru a defini caracteristica esenţială a deficienţei mintale, lentoarea. La
deficienţii mintali se constată stagnări atât la nivelul informaţiilor, cunoştinţelor, cât şi la
nivelul deprinderilor. După expresia lui A.R.Luria “dacă este dificil să-i faci pe copiii
oligofreni să înveţe ceva este şi mai dificil să-I dezveţi”. Această caracteristică opusă
mobilităţii ce se exprimă prin diminuarea nivelului la care se desfăşoară procesele
intalectuale, prin predilecţia individului pentru activităţile de rutină sau tipice şi prin ritm
lent. Inerţia influenţează întregul proces de cunoaştere, având consecinţe asupra
procesului de generalizare şi, în consecinţă, necesitatea de a se utiliza o metodologie
bazată pe tehnici ce solicită activitatea gândirii şi nu simpla reproducere a informaţiilor,
cunoştinţelor.
Simptomatologia inerţiei mintale se poate sintetiza în următoarele caracteristici:
- adaptarea este dificilă în situaţii noi şi în special după stările conflictuale;
reacţiile sunt lente, inerte, vâscoase;
- o rigiditate a gândirii exprimată prin reacţii întârziate ca urmare a “perseverării”
mintale în condiţiile unor situaţii sau probleme noi;
- trecerea de la o activitate la alta se face cu mari dificultăţi;
- deprinderile se formează lent şi greoi, iar cele deja formate se modifică cu mare
greutate;
- reacţiile verbale au un caracter stereotip, formulările sunt neschimbate atât din
punt de vedere al conţinutului cât şi al intonaţiei;
- perseverările în relatările verbale nu sunt însoţite de încercări de adaptare la
situaţii noi;
- frecvenţa mare a şabloanelor verbale.
4. Perseverarea
Perseverarea este o formă de inerţie mintală ce se caracterizează prin lipsă de
fluenţă a ideaţiei, aderenţă la o idee, atitudine, conduită. Termenul a fost introdus în
psihiatrie de Neisser în accepţia de perseverare într-o anumită atitudine, de repetare a
unor gesturi, a unor cuvinte. Într-o definiţie sintetică, după Neisser, perseverarea este o
repetare sau continuare a unei activităţi care persistă odată ce s-a declanşat.
Perseverarea îmbracă forme variate:
- de persistenţă a unui conţinut psihic şi după ce această activitate s-a terminat ;
- de menţinere a unor activităţi (gesturi) motrice, deşi acestea trebuiau înlocuite cu altele
adecvate noilor situaţii;
- de persistenţă a unor concepte şi structuri cognitive.
5. Rigiditatea mintală
Rigiditatea mintală este o noţiune introdusă de K.Lewin şi reluată de Goldstein
pentru a desemna rezistenţa la schimbare sub toate formele, incluzând ideea de fixare,
perseverare. Fenomenul de rigiditate mintală conduce la dificultăţi de adaptare la situaţii
şi idei noi. Rigiditatea mintală este prezentă la toate nivelurile sau comportamentele
umane. Rigiditatea mintală este evidentă mai ales în absenţa supleţii în gândire, fiind o
consecinţă ce decurge din vâscozitatea genetică, particularitate caracterizată prin revenire
la modurile de raţionament, la conduitele cognitive anterioare, specifice stadiului anterior
de dezvoltare.
Gândirea deficientului mintal este în general pasivă, automată, lipsită de mobilitate,
fluiditate, creativitate, iniţiativă, antrenând prin aceasta dificultăţi de adaptare la situaţii
noi. Deficientul mintal ajunge în stadiul operaţiilor concrete, dar nu îşi însuşeşte
mecanismul reversibilităţii, ceea ce duce, de asemenea, la o anumită rigiditate, exprimată
prin incapacitatea de a aplica cele învăţate într-o formă nouă sau în circumstanţe
deosebite.
Toate acestea determină o anumită limitare a experienţei personale, o
incapacitate de a se transpune în situaţia altuia, recurgând la aceleaşi moduri de adaptare,
deşi acestea îl antrenează în permanenţă la eşecuri, activităţi ineficiente.
Rigiditatea mintală determină la deficientul mintal o anumită incapacitate de a
stabili relaţii între “regiunile psihologice apropiate”, fapt ce pune în situaţia de a nu putea
trece cu uşurinţă de la o regiune la alta, aşa cum face copilul normal, deşi deficientul
mintal dispune de acelaşi număr de “regiuni vecine”.
La deficienţii mintali rigiditatea este mai accentuată, ceea ce îi împiedică să se
adapteze la situaţii noi. Astfel, deficientul devine “prea bătrân pentru posibilităţile sale
intelectuale” şi “prea diferenţiat” pentru vârsta sa mintală. Insuficienta dezvoltare
cognitivă ca şi deteriorarea cognitivă, ar fi proporţională cu gradul de rigiditate dintre
regiunile cerebrale, fapt ce împietează asupra raportului funcţional al acestora.
Rigiditatea mintală se manifestă în egală măsură şi în comportamentul,
conduita deficientului mintal, fapt ce l-a determinat pe J.S.Kounin să vorbească de
rigiditatea conduitei pentru a defini conduita de adaptare caracterizată prin stabilitate
pasivă şi perseverare comportamentală. Unii autori o denumesc psihorigiditate
incluzând-o în tulburările de caracter, având ca simptome: absenţa supleţii adaptative,
comportament inadecvat, refuz de adaptare.
Rigiditatea mintală, psihică a conduitei are implicaţii pedagogice profunde atât
în actul de învăţare, cât şi în cel educaţional, şi anume: ritmul de învăţare este lent, curba
performanţelor se caracterizează prin plafonare, incapacitatea de a valorifica stimulii noi
la care este supus, reluând modurile de raţionament deja consolidate, blocaje psihice,
tulburări de comportament asemănător sindromului de hipertonie.
1.Autismul
Termen introdus de E.Bleuer şi este definit ca o detaşare de realitate, o închidere
în sine, însoţită de o pierdere a vieţii exterioare. După P.Janet este o pierdere a simţului
realităţii.
Simptomatologia autismului:
- detaşare de realitate;
- absenţa comunicării cu cei din jur, redusă la strigăte, forme de ecolalie, în
general refuz de comunicare;
- refuz de contacte sociale, de a se juca cu cei de aceeaşi vârstă;
- hiperemotivitate;
- discrepanţă între performanţele nonverbale şi cele verbale;
- retarduri intelectuale grave;
- elemente de schizofrenie sau de psihoză infantilă;
- decalaj între aptitudinile perceptive şi cele motrice şi incapacitatea de a le folosi,
fapt ce conduce la izolarea de lumea exterioară, dezinteres, indiferenţă.
Cele trei trăsături esenţiale ale autismului (detaşarea de realitate, refuzul de
comunicare şi de stabilire de relaţii) conduc la dificultăţi în stabilirea diagnosticului
diferenţial faţă de deficienţa mintală profundă, schizofrenie şi afazie.
Autismul îmbracă atât o formă normală (autismul psihologic) cât şi o formă
patologică (simptom primordial la deficienţa mintală profundă, schizofrenie etc.).
În forma normală, sunt afectate doar unele planuri de activitate mintală, pe
când în formele patologice personalitatea bolnavului este lipsită de coeziune, de unitate
psihică. Autismul chiar în forma normală, dacă persistă, conduce la situaţii deficitare
grave şi ireversibile. Leon Kanner descrie o formă de autism infantil precoce, cu o
frecvenţă de 2-4 ori mai mare la băieţi decât la fete, caracterizată prin tulburări
psihomotorii care, în genere, este confundată cu arieraţia mintală. Sindromul este denumit
de Kanner “perturbare autistă de contact afectiv”.
2. Asociaţiile anormale
Asociaţiile anormale sunt bazate pe legile de asociaţie prin contiguitate,
asemănare şi prin contrast, cu caracter mecanic, automat (prin asonanţă, asemănare,
contraste facile).
3. Anideaţia
Anideaţia se manifestă sub forma “deambulaţiei anideice” la idioţi, pentru care
activităţile mintale sunt imprecis conturate şi imposibil de obiectivat.
A C T I V I T A T E A
Viteza mişcărilor
Viteza mişcărilor atât sub aspectul desfăşurării lor, cât şi sub aspectul timpului de
reacţie – este, în general, mai scăzută la copiii deficienţi mintali decât la normali. În urma
unor experimente s-a ajuns la concluzia că inferioritatea deficienţilor mintali sub aspectul
timpului de reacţie are loc nu pe seama verigii de prelucrare a informaţiei, ci pe seama
verigii efectoare. S-a studiat şi efectul pe care-l are asupra timpului de reacţie durata
perioadei de pregătire. Se acceptă , că la deficienţii mintali perioada optimă de pregătire
pentru reacţie ar fi de 2-6 s.
Precizia mişcărilor
Precizia mişcărilor este şi ea scăzută, în special la copiii cu deficienţă mintală
profundă. Idioţii, de exemplu, întâmpină dificultăţi evidente în realizarea mişcărilor de
apucare, de aşezare sau de întoarcere a obiectelor. Dificultăţi evidente se observă la
deficienţii mintali sub aspectul continuităţii şi al controlului voluntar al mişcărilor.
Lipsa de precizie la debilii mintali apare şi în mişcările mari, dar ea este mai
evidentă în mişcările mâinii şi a degetelor.
O deficienţă gravă în sfera psihomotrice o constituie dificultatea pe care o
întâmpină deficienţii mintali de a imita mişcările, ceea ce influenţează negativ formarea
multor deprinderi. Imitarea se realizează mai greu atunci când solicită orientarea în
spaţiu, în special orientarea în direcţia dreapta-stânga.
Deosebit de dificilă este pentru copiii deficienţi mintali mimarea anumitor
activităţi în absenţa instrumentului adecvat.
Uneori se observă la idioţi şi chiar la imbecili fenomenul de ecopraxie, de
imitare mecanică a mişcărilor unei persoane în condiţii în care această imitare nu este
necesară.
Hiper- şi hipokinezia
Determinarea hiperkineziei sau a hipokineziei nu se poate realiza fără să se
ţină seama de diferite aspecte care nu se suprapun, şi anume de cantitatea modificărilor
poziţiei în spaţiu, de energia consumată şi, mai ales, de raportul dintre activitatea efectivă
şi mişcările superflue. Pentru aceasta este indicat să se observe subiectul într-un timp
limitat, în condiţiile unei stimulări standardizate, notându-se tipurile de mişcări efectuate
şi durata totală a fiecărui tip de mişcări.
Pe baza cercetărilor efectuate s-a ajuns la concluzia că deficienţii mintali cu
leziuni cerebrale manifestă o hiperkinezie mai evidentă decât deficienţii mintali de tip
familial. Alţi autori consideră însă că hiperkinezia nu se poate explica numai prin
anomalii neuronale şi că o astfel de manifestare apare în cazul suprastimulării, sau la
copiii care cresc în familii dezorganizate, fiind lipsiţi de sentimentul securităţii.
Mişcările stereotipe
Se observă un mare număr de cazuri (circa 2/3) la care apar frecvent mişcări
stereotipe: balansarea capului, a trunchiului, fluturarea mâinii în faţa ochilor etc.
Cunoaşterea acestui fenomen şi a cauzelor care-l produc este importantă,
deoarece prezenţa masivă a mişcărilor stereotipe determină o reactivitate scăzută faţă de
mediu, reduce receptivitatea deficienţelor faţă de stimulările organizate ale adulţilor.
Mişcările stereotipe se manifestă în mod mai evident şi sunt de mai lungă durată într-un
mediu restrictiv şi nou, care nu oferă oportunităţi pentru desfăşurarea unor activităţi
variate.
S-a formulat ipoteza că mişcările stereotipe sunt expresia tensiunii create de
anumite trebuinţe nesatisfăcute. Datorită acestui fapt, mişcările de balansare sunt mai
frecvente înaintea luării meselor şi înaintea culcării. Frecvenţa mişcărilor stereotipe ale
mâinii nu variază atât de mult în timpul zilei. S-ar putea ca balansarea capului şi corpului,
care sunt mişcări mai mari, ce include componenta vestibular-kinestezică, să constituie
un mijloc mai eficient de descărcare.
Se pare că la deficienţii mintali de gradul al III-lea se observă în mod
predominant mişcările stereotipe ale corpului sunt mai frecvente şi tulburările auzului. La
cei ce fac mişcări cu mâna în faţa ochilor sunt frecvente tulburările văzului.
Corectarea motricităţii
Problema corectării deficienţelor motricităţii la deficienţi mintali are o mare
importanţă. Ameliorarea motricităţii duce nu numai la o mai bună pregătire a
deficientului pentru muncă, ci şi la o îmbunătăţire a vorbirii, a citirii şi scrierii. Copiii
devin pe această cale mai activi, mai puţin agitaţi şi chiar mai atenţi la lecţii.
Un important rol au exerciţiile de ritmică cu acompaniament muzical. În
aceste exerciţii, copiilor li se dezvoltă simţul ritmului, necesar în multe activităţi. În plus,
prin faptul că stimulează afectivitatea, melodia dă mai multă energie mişcărilor executate.
Pentru dezvoltarea rapidităţii şi a coordonării mişcărilor se pot utiliza cu mult
succes diferite jocuri, în special jocurile cu mingea. Deosebit de utile sunt exerciţiile de
dezvoltare a motricităţii manuale. Se pot folosi în acest scop activităţi ce trezesc interesul
copilului. O deosebită atenţie trebuie acordată exerciţiilor de îmbrăcare şi dezbrăcare, mai
ales la copiii cu deficienţă mintală profundă,la care aceste deprinderi se formează greu.
Exerciţiile grafice vor fi încurajate, pregătind mişcările necesare scrisului.
În general se va avea în vedere că dezvoltarea motricităţii trebuie să înceapă
cu exersarea mişcărilor mari, uşor de executat şi numai după aceea se va trece la
mişcările fine. Exerciţiile nu trebuie să aibă un caracter formal, ci să ia forma unui joc.
M O T I V A Ţ I A
Nivelul de aspiraţie
Aspiraţiile sunt un produs de expectaţie al persoanei care răspunde
solicitărilor formative ale mediului. Tocmai de aceea, stabilirea nivelului la care se
situează aspiraţiile unei persoane, constituie nu numai o acţiune de detectare a direcţiei de
dezvoltare, ci şi stabilirea unei formule de eficienţă formativă.
Lewin afirma că nivelul de aspiraţie este rezultatul cunoaşterii de către
subiect a capacităţilor sale şi al reuşitei anterioare, pe care le raportează la scopul imediat
al acţiunii. Decuparea unor parametrii ai procesului de declanşare şi consumare a
aspiraţiei duc la constatarea că este pus în mişcare întregul proces motivaţional. Nivelul
de aspiraţie este în raport proporţional aritmetic cu nivelul motivaţional. Nivelul de
aspiraţie al deficientului mintal în direcţia activităţii intelectuale este din ce în ce mai
coborât. În general într-un colectiv de deficienţi mintali există diferenţe marcante între
nivelul lor de aspiraţie şi aproape 50% rămân la un nivel minim.
Nivelul de aspiraţie în direcţia acţiunii intelectuale la deficientul mintal este
considerabil mai scăzut decât la copilul normal şi disonanţa dintre nivelul scăzut de
aspiraţie al deficientului mintal şi al sistemului social de cerinţe duce la grave
contrarietăţi şi eşecuri. Nivelul de aspiraţie reprezintă şi o formulă de autovalorificare. El
poate fi depistat şi pe baza nevoii de valorificare transformată în dorinţa de valorificare.
În cadrul instrucţiei, valorificarea se face prin notă. Este greu de stabilit dacă nota – ca
instrument de valorificare – nu duce la modificări substanţiale ale nivelului de aspiraţie.
În esenţă, copilul învaţă pentru a fi valorificat de către profesor şi deci nivelul său de
aspiraţie este direct legat de persoana profesorului (aspectul afectogen-valoric) şi de
instrument (notă). Elevul nu învaţă pentru că acţionează modelul profesorului, ci pentru
că îi este teamă de instrumentul folosit de acesta.
Scopurile
Scopurile pe care le fixează deficienţii mintali sunt scopuri imediate, generate
de trebuinţele sau de interesele momentane. O altă particularitate constă în faptul că
deficienţii mintali se abat de la scopul ce a fost fixat, dacă întâmpină dificultăţi şi execută
o altă activitate, mai uşoară. S-a emis ipoteza că debilul mintal, având experienţa unor
multiple insuccese, va fi mai neîncrezător în posibilităţile sale.
R.Perron ridică problema de ordin metodologic deci – pentru a putea trage
concluzii, în legătură cu diferenţele dintre normali şi deficienţii intelectuali, sub aspectul
capacităţii de autoapreciere anticipată – este cazul să se compare subiecţi cu acelaşi nivel
mintal sau subiecţi care în mod practic obţin aceleaşi performanţe.
Educarea voinţei
A F E C T I V I T A T E A
Tulburările afectivităţii
1.Stările de afect
2.Tulburările dispoziţie
A.Hipotimii:
a.Indiferenţă
b.Apatie
c.Atimie
B.Hipertimii:
a.Anxietate
b.Hipertimia pozitivă ( euforia)
c.Hipertimia negativă ( depresia)
C.Tulburări ale dinamicii dispoziţionale:
a.Rigiditatea afectivă
b.Labilitatea afectivă
3.Tulburări ale emoţiilor elaborate
A. Paratimii:
a. Inversiune afectivă
b. Ambivalenţă afectivă.
B. Fobii
4.Tulburările sentimentelor:
a. Paratimii
b. Dezorganizarea sau dispariţia sentimentelor
c. Sentimentul de inferioritate (de nesatisfacţie)
5. Tulburările pasiunilor
a. Pasiuni erotice
UN SISTEM DECOMPENSAT
Succesul şi eşecul
Una dintre direcţiile de decompensare de personalitate a deficientului este cea
a eşecului, a nereuşitei. Solicitarea deficientului la nivelul copilului normal pe linie de
inteligenţă duce la determinarea unui nivel de aspiraţie echivalent cu uşor din scala
normală. Acest nivel însă este atins cu mari eforturi, resimţite ca un dezechilibru, pentru
că, în fond, deficientul de cele mai multe ori îşi fixează pentru sine un nivel de aspiraţie
foarte apropiat de cel al copilului nedeficient. El are tendinţa de a merge spre nivelul de
aspiraţie dorit, dar limita capacităţii sale ţi deviază forţele în sens contrar – spre limita
inferioară a capacităţii individuale. Se creează astfel o mare discrepanţă între reuşita-
succesul copilului normal cu al celui deficient. Acest impas decompensator se datorează
unei optici de performanţă, nu de dezvoltare a personalităţii, ca sistem. Este dovada
pertinentă că, supusă unei analize sistemice, viziunea de evaluare a personalităţii
deficientului mintal, ca şi cea de integrare, nu este fundamentată şi contravine celei mai
importante, cea de perfecţionare.
Eşecul constituie al doilea nucleu conflictual permanent al personalităţii care
are o dublă importanţă:
- amplifică emiţătorul iniţial conflictual, reprezentat de imaginea eu-lui prin
relaţia de eşec de integrare;
- deschide în altă zonă a personalităţii un nou emiţător conflictual. Pe acest
mecanism se bazează dezorganizarea funcţiei de reglare, de dezvoltare.
Copilul normal , pe baza diferenţei de realizare la un moment dat la altul sau de la o
etapă la alta, îşi creează forţa propulsivă afectivă interioară necesară obţinerii de noi
diferenţe. Diferenţa de realizare are, deci, o semnificaţie de succes şi de depăşire.
Deficientul realizează o neînsemnată diferenţă de la un moment la altul sau pe perioade
prea mari de timp. El nu se compară numai cu sine, ci şi cu modelul normal, atunci când
constată diferenţele mari de realizare. Aceste constatări se repercutează asupra psihicului
său cu semnificaţii de invaliditate. Invaliditatea (“eu nu pot cât ar trebui”) modifică şi
sistemul de judecată, sistemul de acţiune şi, mai ales, pe cel motivaţional.
Confruntarea cu universul valoric social al deficientului mintal devine sursa
cea mai fertilă de decompensare. Dar nu este vorba de o decompensare intrapersonală, ci
de decompensarea intersistemică ceea ce constituie fondul procesului de nonintegrare. Nu
este vorba de o decompensare restrânsă la o funcţie sau la un proces fiziologic sau psihic,
ci la ansamblul relaţiilor interstructurale şi intersistemice în special al relaţiilor de
optimizare şi dezvoltare dintre personalitate şi mediul social-valoric, în special procesul
de integrare bipolară.
Perfecţionarea nu este altceva decât atingerea unui nivel maxim de echilibru
dinamic. Formula personalităţii decompensate este dată de tulburările de organizare,
reglare şi perfecţionare ale sistemului personalităţii deficientului mintal, la nivelul unei
ipostaze cu grad admis de integralitate.
Psihologia descriptiv-evaluată a stabilit prin studii judicioase câteva dintre
trăsăturile specifice ale personalităţii deficientului mintal. Enumerăm câteva: K:Lewin
subliniază rigiditatea intelectuală; B:Inhelder îşi fundamentează viziunea pe fenomenul
de heterocronie; A:Luria vorbeşte despre inerţia oligofrenilor; Perron acuză anxietatea ,
complexul de inferioritate etc.
Toate aceste trăsături ale deficientului mintal sunt de fapt forme de
manifestare a decompensării. Cauzele propriu-zise, realitatea dinamică psihologică,
rezidă în tipul şi nivelul de organizare (dezorganizare), evoluţie şi integrare a
personalităţii. Ele sunt consecinţele unei imposibilităţi de organizare adecvate sistemului
modelator şi, de asemenea, oglindesc gradul sporit de entropie existent în sistemul
personalităţii copilului deficient.