MANAGEMENTUL FINANCIAR AL FIRMEI

(NOTE DE CURS)

1
C U P R I N S

INTRODUCERE.....................................................................................................................................3
1.2. Funcţiile managementului financiar al firmei............................................................................................4
M – L – M..........................................................................................................................................................5
NFR = Active circulante - Pasive circulante...................................................................................10
2.2. Conţinutul deciziei de finanţare a ciclului de exploatare.........................................................................12
NFCE = SFCE.................................................................................................................................................13
CA0......................................................................................................................................................15
Profit................................................................................................................42
Profit..........................................................................................................42
Datorii..........................................................................................................................42
7.2. Tipuri de politică de dividend...................................................................................................................52
7.3. Indicatori ai politicii de dividend.............................................................................................................53
8.3. Indicatorii folosiţi în evaluarea investiţiilor.............................................................................................60
8.4. Surse de finanţare a investiţiilor...............................................................................................................61
Pasive exigibile pe termen scurt...........................................................................................66
Datorii pe termen mediu şi lung..................................................................................................................66
Profit net......................................................................................................108
Vânzări.......................................................................................................108
Vânzări la export.....................................................................................108
Profit din exploatare.............................................................................................................108
Profit net................................................................................................................................109
Profit ..........................................................................................................................109
Profit ...........................................................................................................................109
Cash-flow..........................................................................................................................109
Profit net............................................................................................................................109
Total active......................................................................................109
Total venituri.............................................................................................................................................109
Total active..............................................................................................................................................109
Profit net.......................................................................................................110
Profit brut...........................................................................................................110
12.2. Managementul eficienţei activităţii .....................................................................................................110
Active imobilizate...........................................................................................................................111
Activ total...................................................................................................................................111
Active imobilizate..........................................................................................................................111
Imobilizări corporale...................................................................................................................111
Imobilizări financiare..................................................................................................................112
--------------------------------- x 100.........................................................................................................112
Active circulante......................................................................................................................112
Stocuri.........................................................................................................................................................112
Activ total................................................................................................................................................112
Activ total..................................................................................................................................113
Total active.............................................................................................................................................113
Patrimoniul firmei......................................................................................................................................114
Creanţe de rambursat..................................................................................................................................114
Total active............................................................................................................................................114
Total credite.............................................................................................................................................114
12.4. Analiza veniturilor şi cheltuielilor financiar-bancare ..........................................................................116
Total active............................................................................................................................................116
Total active..........................................................................................................................................117
Total active.............................................................................................................................................117

2
INTRODUCERE

]
Milan Kuber, spunea că “finanţele şi contabilitatea“ componente ale
managementului financiar asigură “limbajul de lucru al afacerilor”.
Cercetările făcute de David Davies s-au referit la faptul că
managementul trebuie abordat luând în considerare globalizarea pe linie
financiară şi rolul sporit al finanţelor.
El arăta care sunt factorii care contribuie la rolul sporit al
managementului financiar:
1. concurenţa (intensificarea acesteia necesită ca şi obiectivele pe
linie financiară să fie cât mai bine conturate şi urmărite);
2. progresul tehnologic deosebit din ultima perioadă;
3. intensificarea inflaţiei: prin managementul practicat firma
trebuie să-şi ia anumite rezerve în ceea ce priveşte şocurile
economice;
4. nesiguranţa existentă în relaţiile internaţionale;
5. siguranţa patrimonială şi creşterea valorii firmei;
6. codul etic al managerilor.

Decizia financiară este legată de o maximizare a profitului (profit

ridicat). Este o corelaţie între relaţiile materiale, financiare şi umane într-o
concepţie financiară unică.
Importantă este şi echilibrarea financiară. Reţinem trei aspecte:
a) asigurarea unei utilizări cât mai adecvată a capitalului, prin
selecţie;
b) solvabilitatea;
c) baza informaţională foarte bine structurată.

Definirea managementului financiar

Aspecte:
1. acesta este un subsistem al managementului general al
firmei;
2. scop: asigurarea resurselor financiare necesare activităţii
firmei, alocarea şi utilizarea lor cât mai eficientă; asigurarea
siguranţei patrimoniale şi creşterea valorii firmei;
3. rol activ în formularea şi urmărirea strategiei şi tacticii
firmei în vederea derulării corespunzătoare a acestora, influenţând
prin procesul de control şi evaluare.

3
 1.2. Funcţiile managementului financiar al firmei

1. Previziunea financiară;
2. Organizarea financiară;
3. Coordonarea financiară;
4. Antrenarea financiară;
5. Controlul şi evaluarea firmei.

1. Previziunea financiară: funcţie complexă, cere numeroase

cunoştinţe de specialitate; riguroasă, dar în acelaşi timp deosebit de
flexibilă. Dacă nu se acordă atenţie acestei funcţii rezultatul va fi
negativ pentru firmă, care poate duce chiar la faliment. Pentru
realizarea acestei funcţii se porneşte de la identificarea unor
obiective, de strategie şi tactică a firmei şi se efectuează evaluări şi
calcule privind posibilele venituri şi cheltuieli ale firmei, posibilele
încasări şi plăţi pe care trebuie să le facă aceasta. Se iau în vedere
mai multe variante pentru obţinerea profitului, prin optimizarea
activităţii, prin mobilizarea tuturor resurselor tehnologice, economice
şi umane. De asemenea, se iau în vedere relaţiile cât mai bune cu
acţionarii şi cu principalii parteneri ai firmei.
Instrumente de realizare a funcţiei:
- bugetul de venituri şi cheltuieli care face estimarea în perspectivă
a posibilităţilor de atragere de noi venituri şi raţionalizarea
cheltuielilor.
- bugetul de trezorerie: este cu atât mai precis cu cât durata este
mai scurtă. Se foloseşte pe perioade mai scurte (semestru, trimestru,
lună). Acest buget priveşte acele încasări şi cheltuieli care sunt certe;
- prognoze financiare sau calificări financiare a căror durată este
mai mare.

2. Organizarea financiară: ca organizare, departamentele şi

principalele sectoare ale firmei se pot grupa în două categorii:
- nonfinanciare (departamentul de producţie, departamentul de
concepţie, departamentul de marketing);
- financiare (departamentul de finanţe, departamentul de
contabilitate, comisia de cenzori).
Departamentul financiar: presupune determinarea resurselor
financiare, utilizarea lor cât mai eficientă; cu viteza de rotaţie a fondurilor; cu
echilibrul centralizat şi descentralizat la nivelul întregii firme, precum şi cu
obţinerea unui profit cât mai însemnat.
Pentru obţinerea acestor obiective sunt necesare câteva aspecte:
- un sistem informaţional cât mai adecvat;
- necesitatea comunicării între structurile organizatorice;

4
 - delegarea de autoritate şi responsabilitate.
Sfera problematicii financiare se referă la:
- evaluări;
- determinarea de preţuri şi tarife;
- probleme de gestiune;
- probleme fiscale;
- capacitate de plată;
- probleme legate de bugetul de venituri şi cheltuieli;
- bugetul de trezorerie;
- relaţiile cu banca şi piaţa de capital.

Ca periodicitate, lucrările financiare pot fi:

- curente;
- probleme de perspectivă (previziuni);
- analiză diagnostic.
Domeniul contabil: se ocupă de documentele de înregistrare, de
întocmirea notelor şi dispoziţiilor contabile; de evaluarea şi reevaluarea
patrimoniului; de întocmirea în cât mai bune condiţiuni a bilanţului contabil.

3. Coordonarea financiară: presupune ca informaţia şi

comunicarea să se facă pe căi cât mai simple, suple (flexibile) şi să
aibă o largă eficienţă.

4. Antrenarea financiară (pentru realizarea obiectivelor

financiare):

M–L–M
M – motivaţia, adică cel care conduce politica de management trebuie să aibă
o înclinaţie deosebită şi să fie motivat (stimulat) corespunzător;
L – legislaţie, adică cel care conduce politica de management trebuie să
cunoască foarte bine legile ţării;
M – mutaţii în mentalitate, managerii trebuie să vină cu idei noi, principii
noi, să combată unele manifestări învechite (organizarea ineficientă),
să combată birocraţia şi corupţia.

5. Controlul şi evaluarea firmei

M. Gervais, vorbeşte de un fapt nou în economie, şi anume despre
“controlul imprevizibilului”. “Trebuie să înveţi să te stăpâneşti pentru a te
adapta imprevizibilului şi a te menţine în activitate pe linia dreaptă a
obiectivelor”. Acestea se concretizează în metoda modernă de a identifica
“punctele forte” şi “punctele slabe” ale firmei; a reuşi să promovezi toate

5
fenomenele sănătoase, eficiente, de perspectivă şi să combaţi toate aspectele
negative.
Un rol important revine adaptării funcţiilor managementului şi
activităţilor desfăşurate în firmă:
- activităţi privind concepţia, producţia, comercializarea;
- activităţi de personal şi financiar-contabile pentru realizarea
parametrilor avuţi în vedere.

1.3. Interdependenţa cu celelalte funcţii ale firmei

Interacţiunea dintre funcţiile managementului şi legătura dintre

funcţia financiar-contabilă cu celelalte funcţii:
- de cercetare-dezvoltare;
- de producţie;
- comercializare şi personal.

Locul şi rolul managementului într-o firmă modernă (Funcţia financiar-

contabilă):

Consiliul de
Administraţie

Preşedinte al Consiliului de
Administraţie

VP
VP Financiar-contabil VP
Alte activităţi Marketing

Trezorier Controlor

Problemele cu care se ocupă trezorierul:

6
 • evaluarea capitalului;
• managementul numerarului;
• managementul operaţilor bancare, comerciale şi de investiţii;
• managementul creditului;
• plata de dividende;
• analiza financiară şi planificare;
• relaţiile cu investitorii;
• managementul riscului şi al asigurării;
• analiza impozitelor şi taxelor.
Problemele cu care se ocupă controlorul:
 managementul şi contabilizarea costurilor;
 prelucrări pe calculator;
 raportări făcute diverselor instituţii;
 promovarea de rapoarte financiare;
 controlul intern;
 pregătirea bugetului;
 efectuarea de previziuni.

II. Funcţia cercetare-dezvoltare se ocupă de:

- promovarea unor concepţii tehnice;
- activităţi de organizare (consum de resurse financiare);
- activităţi de previzionare.

III. Funcţia de producţie presupune:

- pregătirea tehnico-economică;
- promovarea, lansarea, urmărirea producţiei;
- producţia auxiliară;
- întreţinerea şi repararea utilajelor;
- controlul tehnic de calitate.

IV. Funcţia comercială a firmei presupune:

- aprovizionarea tehnico-materială;
- desfacerea sau vânzarea;
- transport (intern, extern);
- activităţi de marketing.

V. Funcţia de personal:
- stabilirea necesarului de personal;
- pregătirea personalului;
- selectarea şi promovarea personalului;
- motivarea personalului.

7
 Mutaţii la funcţia financiar-contabilă (direcţii moderne spre care
trebuie să se îndrepte funcţia):
- elaborarea strategiei şi a politicii globale a firmei, adică realizarea
unui profit cât mai însemnat şi utilizarea eficientă a fondurilor;
- elaborarea politicii financiare moderne, adică selectarea surselor
de capital şi credit;
- determinarea lichidităţii, solvabilităţii şi a bonităţii firmei
respective;
- elaborarea bugetelor de venituri şi cheltuieli, adică maximizarea
veniturilor, a cifrei de afaceri, raţionalizarea cheltuielilor;
- asigurarea unei contabilităţi riguroase şi a unei bune gestiuni;
- elaborarea şi aprobarea bilanţurilor contabile asrfel încât să
reflecte cât mai real patrimoniul firmei;
- controlul financiar şi de gestiune (efectuat cât mai corespunzător);
se referă la cheltuielile firmei.

CH.
O

L – legalitate: să existe o bază legală care să permită (autorizeze)

acea cheltuială;
O – oportunitate;
E – eficienţă, este dată de o analiză comparativă; organizarea unor
licitaţii; luarea deciziei celei mai bune.

8
CAPITOLUL II – DECIZIA OPTIMĂ DE FINANŢARE

2.1. Mijloace de procurare a capitalurilor

Mijloacele prin care se realizează procurarea de capitaluri sunt:

- sursele proprii: chiar dacă implică participarea “investitorilor de
capitaluri” la proprietate şi la distribuirea profitului net, constituie
totuşi cea mai sigură sursă de finanţare; totodată, determină
autonomie financiară şi elimină riscul retragerii fortuite a
capitalurilor;
- sursele atrase: mai sunt numite şi datorii de exploatare; sunt
neoneroase, dar nesigure;
- sursele împrumutate.

2.1.1. Sursele proprii

Surplusul de surse permanente, degajat de finanţarea pe termen lung a

nevoilor permanente îl constituie fondul de rulment (FR).
Fondul de rulment (FR):
Se determină după următoarea relaţie, astfel:

FR = (Capitaluri proprii + Datorii financiare) – Active fixe nete

Deoarece, toţi termenii care compun ecuaţia fondului de rulment sunt

variabili, mărimea fondului de rulment înregistrează variaţii pe toată durata
viitoare; aceste variaţii sunt determinate de diferenţa dintre fluxurile de
venituri şi cele de cheltuieli (creşteri de capital, contractarea de noi
împrumuturi pe termen lung, rambursarea împrumuturilor anterioare, profituri
şi amortizări nerepartizate etc.).
Fiind o sursă permanentă, se recomandă ca mărimea fondului de rulment
să fie egală cu o nevoie cvasipermanentă din domeniul exploatării; dar, este
cunoscut că într-un ciclu de exploatare, stocurile şi creanţele sunt reînnoibile.
Astfel, pentru reînnoire firma are nevoie de capitaluri pentru a-şi
constitui un “stoc optim” de materiale şi produse. Caracterul reînnoibil al
stocurilor conduce la o nevoie permanentă de capitaluri; odată cu reînnoirea
stocurilor şi creanţelor în pasivul bilanţului se reînnoiesc în aceeaşi proporţie şi
datoriile către furnizori.

Nevoia de fond de rulment (NFR):

Formula de calcul pentru nevoia de fond de rulment este următoarea:

9
 NFR = Active circulante - Pasive circulante
(stocuri + creanţe (datorii de exploatare
reînnoibile continuu) reînnoibile continuu)

Fondul de rulment optim (FRoptim): ar fi cel necesar pentru acoperirea

nevoii de fond de rulment (NFR) minimă şi permanentă.
Sunt întâlnite două situaţii:
a) Surplusul de NFR: nevoia de fond de rulment este relativ
fluctuantă în raport cu variaţiile cifrei de afaceri (CA). Pentru
realizarea unei cifre de afaceri (CA) mai mare decât cea anterioară,
se vor angaja stocuri şi creanţe mai mari; dar, acestea pot determina o
creştere a nevoii de fond de rulment chiar şi atunci când are loc
creşterea concomitentă a datoriilor de exploatare. Creşterea nevoii de
fond de rulment va fi finanţată din fondul de rulment şi, în
completare, din credite bancare.
b) Reducerea NFR: în cazul reducerii nevoii de fond de rulment,
surplusul de fond de rulment se va regăsi în trezoreria netă (TN).
Poate fi această plasată pe piaţa monetară, la o dobândă care să
depăşească costul procurării fondului de rulment ? Este cunoscut
faptul că, costul creditelor pe termen lung este mai mare decât
dobânda la depozitele pe termen scurt. Astfel, surplusul de fond de
rulment trebuie să fie cât mai mic (costul surselor pe termen lung >
costul creditelor de trezorerie).
Concluzia: Fondul de rulment (FR) trebuie să fie minim şi să acopere nevoia
de fond de rulment (NFR) minimă şi permanentă, urmând ca
surplusurile de NFR să fie acoperite din credite de trezorerie sau
din alte credite pe termen scurt.

2.1.2. Sursele atrase (datorii de exploatare)

Datoriile din exploatare rezultă din relaţiile contractuale ale firmei
cu terţii, care asigură furnizarea de materii prime, materiale, manoperă,
servicii, sau cu statul, către care firma are obligaţia, prin lege, de a plăti
impozite şi taxe.
Pe tot intervalul de la intrarea şi recepţia materialelor, serviciilor,
manoperei sau de la naşterea datoriilor către stat şi până la momentul plăţii
efective a acestei datorii, firma beneficiază de o sursă de capitaluri, furnizată
de terţi în mod gratuit.
Datorită caracterului avantajos al acestei surse de capital, firma ar putea
profita prin creşterea, ca volum, a acestor datorii (angajarea lor) şi prin
amânarea termenului efectiv de plată. Cum însă angajarea acestor datorii este

10
reglementată prin contracte sau prin legile de impozitare, firma va fi penalizată
prin depăşirea termenului de plată.
Cu toate acestea, amenzile şi penalităţile pentru amânarea plăţii
furnizorilor, fie că nu se aplică, fie că nu sunt destul de penalizatoare, face ca
amânarea plăţii furnizorilor să devină un fenomen cronic în economia
românească. Din motive care ţin de firmă (lipsa de lichidităţi), dar şi de
sistemul bancar (privind încetinirea decontării plaţilor) s-a ajuns la un blocaj
financiar considerabil, cu o creştere foarte mare a arieratelor (plăţi întârziate)
de aproximativ 30% - 40% din PIB.
Un serviciu de trezorerie activ va căuta să angajeze întotdeauna datorii
cu scadenţe relaxate (întinse în timp), în raport cu încasările pentru care se va
căuta să se realizeze foarte repede.
Dacă trezorierul, va ajunge în situaţia unor datorii de exploatare mai
mari decât stocurile şi creanţele firmei, atunci el va reuşi să realizeze o NFR
negativă; acest lucru reprezintă un surplus de pasive circulante, un surplus de
trezorerie, care provine gratuit de la terţi (este cazul firmelor de comerţ cu
ridicata şi cu amănuntul).
Fiind surse gratuite de capital, o gestiune eficientă a pasivelor
circulante ar fi aceea care reuşeşte un volum al decalajelor favorabile de plăţi,
mai mare decât al decalajelor nafavorabile de încasări. Aceste decalaje de
încasări sunt nefavorabile firmei deoarece reprezintă capitaluri interne, atrase
gratuit de către clienţii acesteia.
Sursele atrase de capitaluri circulante sunt denumite pasive stabile,
respectiv datorii ale firmei către terţi (furnizori, salariaţi, stat), minime şi atrase
pe o perioadă de timp cvasipermanentă, ca urmare a reînnoirii continue a
acestora.

Aprovizionări trim. totale

Pasive stabile = ----------------------------------- x Durata medie a decalajelor de plăţi
90

(datorii medii zilnice) (t)

~ Estimare în funcţie de viteza de rotaţie a pasivelor stabile ~

2.1.3. Surse împrumutate

Pentru completarea surselor proprii şi atrase, firma face apel la creditele
bancare de trezorerie (acordate prin cont curent) sau de scont (scontarea
efectelor comerciale la bănci).

11
 Aceste credite bancare au rolul de amortizor între creşterea sau
reducerea nevoii de capitaluri circulante şi diminuarea sau majorarea surselor
proprii şi atrase de capitaluri circulante.
Toate aceste oscilaţii se vor reflecta în mărimea soldului creditelor
bancare, care poate fi:
- diminuat prin excedentul de trezorerie degajat în perioada
respectivă;
- majorat pentru acoperirea (prin credite noi) deficitului de
trezorerie rezultat la sfârşitul perioadei precedente.
Majorarea soldului creditelor bancare poate fi făcută până la o limită şi
anume cea a unui plafon stabilit de bancă în relaţiile sale de credit cu firma.

2.2. Conţinutul deciziei de finanţare a ciclului de exploatare

Obiectivul acestei decizii îl constituie selecţia şi mobilizarea operativă a
surselor de capitaluri circulante la cel mai redus cost al procurării acestora, în
condiţii de reducere a riscului.

NFCE = SFCE
(necesar de finanţare a (surse de finanţare a
ciclului de exploatare) ciclului de exploatare)

1. 1. SURSE PROPRII
STOCURI - Autonomie financiară
NFR - Eliminarea riscului de FR
retragere

2. 2. SURSE ATRASE
- neoneroase
- nesigure
• Creanţe
• Alte active circulante 3. 3. SURSE
ÎMPRUMUTATE
- avantaj: mobilitate
- acoperă diferenţa fluctuantă a
NFR şi sursele proprii
- dezavantaj: sunt cu titlu oneros
TREZORERIA NETĂ - creşte gradul de îndatorare
(TN)

Din schema prezentată mai sus reiese faptul că:

- Sursele de finanţare a ciclului de exploatare (SFCE) sunt:
• sursele proprii;

12
 • sursele atrase;
• sursele împrumutate.

- Necesarul de finanţare a ciclului de exploatare (NFCE) este compus din:

• stocuri;
• creanţe;
• alte active circulante.

Decizia de finanţare a ciclului de exploatare dă finalitate întregii

gestiuni a capitalurilor circulante, respectiv echilibrul care trebuie asigurat
între necesarul de finanţare a ciclului de exploatare (NFCE) şi sursele de
finanţare a acestuia (SFCE).
În concluzie, este vorba de rezolvarea ecuaţiei NFCE = SFCE
în condiţii de eficienţă economico-financiară.
Apelarea surselor proprii, atrase sau împrumutate se va face în condiţii
de armonizare a relaţiei rentabilitate-lichiditate şi de diminuare a riscului.
O decizie optimă de finanţare a ciclului de exploatare poate fi aceea
care echilibrează relaţia contradictorie dintre creşterea autonomiei financiare
(prin folosirea surselor proprii, folosire însoţită de o rigiditate în finanţarea
nevoilor mai mari decât cele minime şi permanente) şi necesitatea apelării la
sursele mobile, elastice de capitaluri, care să acopere nevoile temporare şi să
vină în completarea surselor proprii (apelare însoţită de o intensificare a
controlului bancar, în legătură cu utilizarea creditelor şi cu garanţia
rambursării lor).
Decizia, este destul de complexă, dar criteriul optim va fi realizarea
obiectivelor financiare de rentabilitate, lichiditate şi diminuare a riscului.

2.3. Metode sintetice de determinare a necesarului de finanţare a ciclului

de exploatare

Metodele analitice bazate pe cifra de afaceri (CA) au un anumit grad de

sinteză, deoarece, pornesc de la elemente caracteristice întregii categorii de
stocuri pentru care se utilizează:
- cifra de afaceri totală;
- cheltuielilor materiale sau de fabricaţie în cifra de afaceri;
- soldul materialelor sau produselor (în curs sau finite), etc.

Metodele sintetice prezentate în continuare au un grad de sinteză mai

mare, respectiv se folosesc pentru determinarea necesarului de finanţat
trimestrial pe total active circulante.

13
 Elementele de fundamentare sunt bazate pe relaţia de proporţionalitate
dintre activele circulante, pe de o parte, şi costurile exploatării sau cifra de
afaceri, pe de altă parte.
Avem, astfel, metode sintetice fundamentate pe:
(a)Viteza de rotaţie în funcţie de costuri: este o sinteză a metodei
analitice bazate pe costuri;

Q trim x CC
NFCE trim = -------------------- x Dr
(necesar de finanţat 90
trimestrial)

(cheltuieli medii (timpul)

zilnice)

NFCE se determină în funcţie de:

- producţia fizică previzionată trimestrial (Qtrim);
- de costul complet unitar antecalculat (CC);
- viteza de rotaţie din perioada precedentă (Dr).

Viteza de rotaţie (Dr) se calculează astfel:

Sac
Dr = --------------- x 360
PMc
În care: Sac = soldul mediu al activelor circulante din anul precedent
PMc = producţia marfă fabricată în anul precedent

(b) Active circulante la 1000 lei producţie (Ac/1000):

reprezintă un coeficient de proporţionalitate specific anului
precedent. Pentru ca acesta să fie reprezentativ, din activele
circulante luate în calcul se scad cele care sunt supranormative:

Sac
Ac/1000 = -------------- x 1000
PMc (an)

14
 Necesarul trimestrial de active circulante (NFCEtrim)se determină
astfel:

Qtrim x Cc x Ac/1000 x 4
NFCEtrim = -------------------------------------------------------
1000

(c) Rata cinetică specifică pentru toate activele circulante (Rc) se

determină în raport cu cifra de afaceri din anul precedent (CA0):

Sac0
Rc = ---------------- x 360
CA0

În care: Sac0 = soldul mediu al activelor circulante din anul precedent;

CA0 = cifra de afaceri din anul precedent.

2.4. Metoda normativă de determinare a nevoii de fond de rulment

Este o modalitate mult mai sintetică de determinare a nevoii de fond de

capitaluri pentru asigurarea echilibrului financiar pe termen scurt (între
activele şi pasivele circulante).
Se porneşte de la premisa că întregul necesar de finanţare a ciclului de
exploatare (NFCE) are o finanţare cvasi gratuită pe seama datoriilor de
exploatare, respectiv a surselor atrase (de la furnizori, salariaţi, buget), în curs
de achitare.
Interesul investitorului de capital priveşte NFCE net de datoriile de
exploatare care sunt capitaluri atrase şi nu capitaluri investite în scop
profitabil.
Aşadar, investiţia netă de capitaluri în active circulante (stocuri şi
creanţe) se restrânge la nevoia de fond de rulment ca diferenţă între NFCE şi
datoriile de exploatare.

NFR = NFCE – Datorii de exploatare

Fundamentarea NFCE se rezumă, deci, la fundamentarea NFR. În

previziunea NFR se porneşte de la premisa existenţei unui raport constant
între NFR şi cifra de afaceri (CA).
CAan0 (precedent) …………………………………….. 360

15
 NFR0 …………………………………….. NFRzile
(medie an precedent)

de unde,

NFR0 x 360
NFRzile = --------------------
CA0

Pe baza estimărilor prin bugetul de vânzări asupra cifrei de afaceri (CA)

din trimestrele anului viitor (CAtrim), previziunea NFR se face pe baza relaţiei:

CAtrim x NFRzile
NFRtrim = ------------------------------
90

Se consideră că NFRzile este o durată de rotaţie şi pentru anul viitor.

Altfel spus, raportul de proporţionalitate dintre CA şi NFR va rămâne constant
în anul viitor.

CAPITOLUL III - MANAGEMENTUL FORMARII CAPITALULUI

16
 Sistemul economic al firmei

Fonduri fixe

informaţional
Capital fix Obiecte de Mijloace de muncă

Sistem
inventar

Capital
circulant Obiectul muncii

decizional
Sistem
Forţa de muncă

Sistem
organizatoric

3.1. Clasificarea capitalului firmei

(a) După modul cum participă la procesele economice avem:

- capital fix – reprezintă acea parte a capitalului real care constă
din echipamente de folosinţă îndelungată, care participă la mai multe

17
 cicluri de producţie; se depreciază treptat; se înlocuieşte după mai
mulţi ani de utilizare;
- capital circulant – este acea parte a capitalului real care se
consumă în întregime într-un ciclu de producţie şi se înlocuieşte cu
un nou ciclu.

(b) După conţinutul capitalului avem:

- capital economic – este compus din totalul activului bilanţului
contabil, format din bunuri şi valori, respectiv totalul pasivului
bilanţului contabil, format din drepturi de proprietate şi obligaţii; Are
două subcomponente: (1) capital propriu – format din capitalul
economic din care se scad datoriile firmei şi (2) capitalul
împrumutat obţinut de la alte instituţii sau firme care trebuie
remunerat şi apoi rambursat; (Această clasificare este făcută după
forma de proprietate);
- capital permanent – este format din capitalul propriu al firmei la
care se adaugă capitalul împrumutat pe termen mediu şi lung
- capital de lucru (sau fondul de rulment) – este format din
capitalul permanent din care se scad imobilizările (anumite active
corporale sau necorporale luate la valoarea netă).

FR = Cap. permanent - Imobilizări

NFR = S + C - D
(Nevoia de
fond de (stocuri) (creanţe) (datorii)
rulment )

Dacă: FR > NFR ⇒ excedent

FR < NFR ⇒ deficit

(c) După rolul şi forma capitalului avem:

- capital productiv – necesar derulării ciclului de exploatare. Are
două forme: (1) capital real – tangibil care este format din bunuri
materiale; (2) capital uman – intangibil, adică forţa de muncă;
- capital financiar.

(d) După modul de participare a proprietăţii la formarea capitalului

avem:
- capital subscris;

18
 - capital vărsat;
- capital nevărsat.

3.2. Surse de formare a capitalului firmei

Există două căi principale de formare a capitalului firmei:

1. Din surse interne: autofinanţarea, presupune alocarea unei părţi din
profit pentru dezvoltare. Este determinată de coordonatele politicii de
dividend adoptate de conducerea firmei.
Avantaje:
- creşte averea firmei;
- capacitate financiară care să asigure dezvoltarea;
- scad riscurile legate de utilizarea unor sume împrumutate;
- libertate de acţiune a firmei;
- cointeresarea firmei este mai mare;
- firma dispune de anumite disponibilităţi monetare care pot fi
folosite în funcţie de interesele firmei.

Autofinanţarea este de mai multe feluri:

- globală (sau brută) se obţine din:
Total venituri – cheltuieli

- de menţinere sau supravieţuire:

Amortizare + Profit pentru menţinere

- de expansiune a firmei (sau autofinanţare netă) este

formată din:

Amortizare + Profit pentru dezvoltare

- imediată (lichidă sau disponibilă);

- amânată (potenţială): dezvoltarea în viitor în anumite

condiţii.

Cash-flow = marja brută de autofinanţare

cash-flow
Rata cash-flow = ----------------------
Cifra de afaceri

19
 Capacitatea de autofinanţare este determinată de:
- mărimea amortizărilor şi provizioanelor, calculate şi neconsumate
încă;
- mărimea profiturilor nerepartizate încă şi de veniturile din
dezinvestiţii.
În cea mai mare parte, capitalul intern din autofinanţare este oneros.
Amortizarea nu reprezintă altceva decât recuperarea treptată, prin cifra de
afaceri a capitalului alocat în activele fixe.
În funcţie de sursa de provenienţă, capitalul iniţial este remunerat fie
prin dividende (capital social), fie prin dobânzi (capital împrumutat).
Autofinanţarea din amortizare are un cost egal cu costul mediu ponderat
al întregului capital al firmei.
Amortizarea şi provizioanele sunt cheltuieli calculate care se exonerează
de la plata impozitelor pe profit. Economiile fiscale rezultate din această
deductibilitate fac să scadă costul autofinanţării.
Profitul net, după deducerea impozitului pe profit, rămâne o sursă
gratuită de finanţare până la încorporarea, în capitalul social, a rezervelor astfel
constituite. După distribuirea de acţiuni gratuite, autofinanţarea devine în
întregime generatoare de costuri pentru remunerarea, prin dividende, a
capitalului intern, convertit în capital social.
Fiind o sursă internă cu un cost mai mic decât cel mediu, autofinanţarea
este cea mai eficientă soluţie de acoperire a nevoilor permanente de capitaluri.
Însă, capacitatea de autofinanţare este adesea insuficientă, de aceea se apelează
la sursele externe de capital.

2. Din surse externe, avem trei componente:

(a) Contribuţia proprietarilor (acţionarilor);

(b) Împrumuturi pe termen lung, pot fi:

- împrumuturi obligatare sunt obţinute de firmă în anumite
condiţii; firma trebuie să aibă un anumit capital, vechime, să fi
încheiat cel puţin două bilanţuri contabile, etc.
- împrumuturi bancare se pot obţine în funcţie de bonitate şi
garanţii.
- împrumuturi de la alte instituţii financiare (fonduri speciale
interne sau internaţionale).

(c) Surse nerambursabile: sunt sumele obţinute de la stat (alocaţii

sau subvenţii); sume obţinute de la instituţii financiare şi comunităţi
internaţionale, de la terţi (donatori sau sponsori).

20
 Avantaje:
- plasarea titlurilor financiare pe piaţa internă sau a titlurilor
financiare interne pe piaţa de capital;
- credibilitate;
- flux de capitaluri.

CAPITALUL SOCIAL
Reprezintă aportul de capital al proprietarului prin vărsarea contravalorii
acţiunilor subscrise.
Se determină astfel:

Capital social = Nr. de acţiuni x Valoarea nominală a acţiunii

Avantajele capitalului social:

- îmbunătăţirea imaginii firmei;
- soluţionarea problemelor fondurilor;
- reducerea riscului de firmă.

Dezavantajele capitalului social:

- schimbă raportul de forţe în managementul firmei.

Efectele majorării capitalului social:

- un nou aport în natură şi bani pentru firmă;
- posibilitatea de convertire a creanţelor;
- posibilitatea de a întreprinde unele fuziuni.

Efectele micşorării capitalului social:

- răscumpărarea de către firmă a unor acţiuni;
- pierderi ca urmare a divizării.

ACŢIUNEA
Reprezintă un titlu de participare care conferă posesorului calitatea de
coproprietar al firmei, dându-i dreptul de a participa la împărţirea profitului şi
obţinerea de dividende.

I. Caracteristici ale acţiunilor după fazele de emisiune, respectiv,

capitalul constituit poate fi:
1. Capital autorizat: acesta intervine după adoptarea statutului societăţii
comerciale, după aprobarea de către puterea publică a acesteia, stabilindu-
se tipul de acţiuni, numărul şi valoarea acestora;

21
2. Capital subscris, respectiv, valoarea totală a capitalului pe care terţele
persoane s-au angajat să-l depună;
3. Capital vărsat: se constituie treptat, pe măsura depunerilor efective (în
contul firmei sau la casierie);
4. Capital emis şi vărsat (sau capital declarat): sumele vărsate deplin pe
măsura subscrierilor pentru care firma a remis acţionarilor certificat de
acţionar.
II. Caracteristici ale acţiunilor după valoarea lor:
1. Acţiuni la valoare nominală sau facială: reprezintă suma
minimă la care se vând acţiunile către acţionari. La această
valoare nominală se calculează dividendele. Suma tuturor
acţiunilor la valoare nominală dă capitalul social.
2. Valoarea venală: reprezintă acea valoare cu care se cumpără şi
se vând acţiunile care nu au valoare nominală. Poate să îmbrace
două aspecte:
a) valoarea contabilă sau intrinsecă;
b) valoarea bursieră.

III. Caracteristici ale acţiunilor după drepturile pe care le conferă:

1. privilegiul de vot;
2. privilegiul de dividend;
3. privilegiul de dividend cumulativ (dividendele se cumulează şi
pentru perioadele când nu s-au distribuit dividende);
4. privilegiul de participaţie, de a primi un dividend adiţionalla cel
cuvenit;
5. privilegiul de conversiune dă dreptul de a schimba o acţiune, cu o
alta, cu alte caracteristici sau alt titlu emis de acea societate;
6. privilegiul de răscumpărare, dă dreptul firmei de a face răscumpărări;
7. restituirea cu prioritate a capitalului depus;
8. privilegiul de a primi restul.
Clasificarea acţiunilor

1. După dreptul de vot acţiunea poate sa-ţi dea dreptul la unul sau
mai multe voturi;
2. După drepturile pe care le conferă, acţiunile pot fi ordinare sau
privilegiate;
3. După natura aportului de capital în numerar sau în natură;
4. După apartenenţa acţiunilor pot fi la purtător.
Tehnica emisiunii de acţiuni

22
 Vânzarea acţiunilor constituie o modalitate de procurare a resurselor
financiare.
Avantajele emiterii de acţiuni:
- nu vor trebui rambursate sumele obţinute;
- la acţiuni nu se datorează o remuneraţie fixă.
Dezavantaje:
- această formă este mai scumpă ca împrumutul obligatar;
- cheltuieli multe de cumpărare şi vânzare a acţiunilor, precum şi
distriburea dividendelor.

Fazele legate de emisiunea acţiunilor:

1. De înregistrare a firmei la o societate de control şi supraveghere;
2. Emiterea unui prospect către cumpărători (denumire societate, activitatea
desfăşurată de societate, starea financiară a societăţii, caracteristicile
acţiunilor pe care doreşte să le lanseze etc.);
3. Solicitarea autorizaţiei de emitere de acţiuni;
4. Vânzarea acţiunilor, în mai multe feluri:
- vânzare directă în numerar sau pe credit;
- vânzare prin intermediari (sau prin curtieri) – cheltuielile
respective se numesc cheltuieli de curtaj; Curtierii pot fi: băncile,
societăţi de brokeraj, etc.

Tehnica de emisiune a unor acţiuni suplimentare

Sunt două aspecte:
1. Acţiunile noi sunt identice cu cele vechi;
2. Acţionarii iniţiali au dreptul de preferinţă în subscrierea noilor
acţiuni.

Capitalul suplimentar se determină astfel: numărul de acţiuni emise

înmulţit cu preţul de emisiune.

Capital = Nr. acţ. emise x Preţul de emisiune

suplimentar

Cu prilejul emiterii de acţiuni suplimentare apar două pericole:

1. Scăderea dividendelor per acţiune;
2. Reducerea puterii decizionale în cadrul firmei.

Pentru exercitarea dreptului de curtier, banca are rolul de:

- consiliere şi îndrumare;
- garantare a subscripţiei făcute;
- de plasare la ghişeele băncii;

23
 - acest rol al băncii se face oneros, pe bază de comision.

Posibilităţile (căile) de creştere a capitalului firmei

1. Emiterea de acţiuni;
2. Încorporarea rezervelor firmei – operaţia contabilă este: contul de rezerve =
contul capital social.
Această creştere de capital nu aduce resurse financiare noi; este o
operatie fără flux financiar. Distribuirea gratuită de acţiuni, către acţionarii
existenţi este aparentă, deoarece rezervele le aparţineau.

Variante de realizare
• Creşterea valorii nominale a vechilor acţiuni;
• Emisiunea de noi acţiuni de aceeaşi categorie şi valoare nominală
(consolidarea încrederii în firma respectivă: bănci, parteneri);

3. Creşterea de capital prin conversiunea datoriilor, adică:

- emisiunea de obligaţiuni convertibile în acţiuni, termenul să nu
depăşească cinci ani şi preţul de emisiune nu poate fi mai mic decât
valoarea nominală;
- conversiunea obligaţiunilor în acţiuni provoacă o creştere de
capital fără flux (sursele societăţii sunt aceleaşi, numai că
împrumutul obligatar devine capital social);
- remuneraţia la astfel de obligaţiuni va fi mai mică, deoarece
obligaţiunile se pot transforma în acţiuni; pentru emitent, avantajul
este că rata dobânzii este scăzută.

Tranzacţiile în legătură cu capitalul propriu:

1. Vânzarea acţiunilor;
2. Răscumpărarea acţiunilor (reglementată legal în anumite ţări).
O condiţie este, ca în prealabil, orice rămânere în urmă să se plătească.

Există două posibilităţi de răscumpărare a acţiunilor:

- la acţiunile cu valoare nominală, răscumpărarea se realizează la
valoare nominală; peste valoarea nominală; sub valoarea nominală;
- la acţiunile fără valoare nominală, răscumpărarea se realizeză la
nivelul valorii atribuite, peste valoarea atribuită, sub valoarea
atribuită.

Capital subscris şi vărsat

Valoarea atribuită = ---------------------------------------
Nr. de acţiuni în circulaţie

24
 3. Conversiunea acţiunilor reprezintă schimbarea acţiunilor deţinute
de un acţionar cu alte acţiuni ale aceleiaşi firme, dar cu alte
caracteristici. Pot fi schimbate numai acţiuni care au ataşat
privilegiul de conversiune. Dacă iniţiativa de conversiune aparţine
firmei, operaţiunea se numeşte remaniere de capital sau restructurare
a categoriilor de acţiuni deţinute de firmă.
4. Fracţionarea acţiunilor: operaţiune de remaniere de capital; se
schimbă o acţiune de o anumită categorie pe două sau mai multe
acţiuni din aceeaşi categorie, dar, cu valoare nominală mai mică.
Scopul: creşterea atractivităţii pentru vânzarea lor; sunt plasate mai
uşor; averea firmei nu se modifică, ci se împarte ca urmare a
fracţionării.

3.3. Decizia de finanţare. Costul capitalului

Decizia de finanţare în cea mai mare parte asumată de către managerii

firmei şi mai puţin de acţionarii şi împrumutătorii firmei.
Obiectivul major urmărit de câtre aceştia este maximizarea valorii de
piaţă a firmei. Această valoare va fi apoi proporţional împărţită între acţionari
şi împrumutători. În funcţie de aceeaşi valoare se fixează şi remuneraţia
managerilor.
Există unghiuri diferite de abordare a maximizării valorii firmei:
(a) Managerii: urmăresc reducerea costului capitalului mobilizat.
Utilizarea acestui cost redus ca factor de capitalizare a cash-flow-
rilor degajate de firmă va duce la creşterea valorii acesteia.
(b) Investitorii de capital: urmăresc o reducere a investiţiei lor
la o rentabilitate superioară oportunităţilor de investiţii oferite de
piaţa financiară. În acest fel, aceştia obţin o creştere a averii lor finale
mai mare decât aceea posibilă în medie pe piaţa financiară.
Singura cale posibilă de reducere a costului capitalului este aceea de a
creşte ponderea investiţiilor care cer o remunerare mai mică a capitalurilor lor.
Aceasta înseamnă, în mod practic, o creştere a gradului de îndatorare, creditele
fiind în general obţinute la un cost (dobândă) mai mic(ă) decât capitalurile
proprii.

Costul capitalurilor proprii

Costul capitalurilor proprii interesează în evaluarea oricărui proiect de

investiţii atât în finanţarea integrală din capitaluri proprii, cât şi din finanţarea
mixtă (capitaluri proprii şi împrumutate).
În cazul constituirii unei societăţi noi, din aportul exclusiv în numerar al
acţionarilor, costul total al capitalului social investit este valoarea actualizată a

25
fluxurilor viitoare de trezorerie. Rata de actualizare va ţine cont de riscul de
exploatare al societăţii nou înfiinţate.
Dacă proiectul de investiţii priveşte dezvoltarea unei societăţi existente,
atunci costul capitalului propriu va fi cel cerut de acţionari pentru firma în
funcţiune (presupunând că proiectul de investiţii are acelaşi risc de exploatare).
Dacă, proiectul prezintă riscuri mai mari, acţionarii vor cere o creştere
corespunzătoare a costului autofinanţării sau al creşterii de capital propriu.
În cazul finanţării mixte, costul capitalurilor proprii se modifică în
funcţie de creşterea îndatorării care antrenează o creştere corespunzătoare a
riscului financiar.

Costul global al capitalurilor (proprii şi împrumutate) exprimă

valoarea de piaţă a firmei. Fluxurile nete de trezorerie (CF) degajate de firmă
servesc la remunerarea acţionarilor şi împrumutătorilor de capitaluri. Creditorii
au însă prioritate în a fi remuneraţi cu dobânda cuvenită. Acţionarii vor fi
remuneraţi cu diferenţa rămasă pozitivă dintre fluxurile nete de trezorerie şi
dobânzile plătite, respectiv cu profitul net (PN).

PN = CF – dob.

Dacă, fluxurile de trezorerie sunt egale sau mai mici decât dobânzile
care trebuiesc plătite, atunci valoarea capitalurilor proprii este zero (în cazul
tuturor societăţilor comerciale cu răspundere limitată).
Valoarea capitalurilor proprii creşte pe măsura creşterii profitului net:

Valoarea de Valoarea de piaţă Valoarea de

piaţă a firmei = a capitalurilor proprii + piaţă a datoriilor

Valoarea de piaţă Valoarea de Valoarea de

a capitalurilor proprii = piaţă a firmei - piaţă a datoriilor

În condiţii de creştere economică:

DIV1
Kfin = ------------ + g
P0

unde: Kfin = rata de actualizare a dividendelor

26
 Costul capitalului propriu are două componente:
1. DIV/P0 = dividend yield/rata de remunerare a dividendelor plătite.
Această rată are tendinţa de a stabiliza pentru a putea
beneficia de reinvestirea (autofinanţarea) părţii
nedistribuite din profitul net.
2. g = rata anuală de creştere a dividendului.

Costul autofinanţării

Principalele surse de autofinanţare sunt:

- amortizarea;
- provizioanele;
- profitul net.

Acţionarii realizează o economisire şi o investiţie a profitului net şi o

reinvestire a capitalului recuperat prin amortizare sau protejat prin provizioane.
Sumele nedistribuite acţionarilor sunt trecute la rezerve. Când aceste rezerve
au ajuns să reprezinte sume mari conducerea firmei poate decide încorporarea
rezervelor în capitalul social şi atribuirea de acţiuni gratuite.
Interesul este de a defini o strategie clară a procesului de economisire,
care se compune din politica de autofinanţare şi politica de dividend. Altfel
spus, se caută o rată de distribuire a dividendului (sau, invers, o rată de
investire a profitului) care să determine maximizarea valorii firmei.
Autofinanţarea este constituită din:
1. Profit net reinvestit şi trecut la rezerve. Reinvestirea profiturilor
se va face pentru proiectele din ce în ce mai rentabile şi care
marginal determină o creştere a remunerării medii a acţionarilor.
Costul autofinanţării, prin trecerea profitului în rezerne, este egal cu
costul capitalului propriu:

Rezerve x Cost autofinanţare = Cost capital propriu

2. Provizioane calculate şi amortizări. Acestea se pot considera

fluxuri de trezorerie din întreaga activitate a firmei, finanţată atât din
capitaluri proprii cât şi împrumutate. Astfel, costul amortizării şi
provizioanelor este egal cu costul mediu ponderat al capitalului

Amortizări Cost Cost mediu

Provizioane x autofinanţare = ponderat al
capitalului

27
CAPITALUL IV – FINANŢAREA PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG

4.1. Creditele bancare

Se acordă pe bază de garanţii ferme ale debitorilor, pe termen scurt şi

mediu (2-3 ani, până la 7 ani), şi mai puţin pe termen lung.
Creditele pe termen scurt pot fi de două feluri:
1. Mobilizate: banca primeşte efecte financiare care se pot sconta şi resconta;
2. Nemobilizate, atunci când banca nu primeşte efecte.
Creditele sunt acordate de bancă pe bază de negocieri privind:
- rata dobânzii;
- termenul;
- perioada de graţie;

28
 - eventuale penalizări pentru nerespectarea unor clauze din
contract;
- garanţiile primite de bancă.

Elemente pentru fundamentarea costului creditelor

Este necesar să se facă distincţie între costul aplicabil la creditele
solicitate şi costul real.
Costul aplicabil, deşi complex şi destul de încărcat cu elemente de
remunerare a capitalului avansat şi a riscului asumat, este totuşi mai mic decât
costul real al creditelor, ca urmare a tehnicii de calcul a dobânzii.

1. Costul aplicabil
Este determinat de doi factori:
(a) rata dobânzii;
(b) comisioanele aferente.

La rândul ei rata dobânzii este formată din:

• rata dobânzii de referinţă, care cuprinde:
- rata oficială a BNR (rata dobânzii aplicată de BNR la
creditele acordate băncilor comerciale);
- PRIME RATE (rata dobânzii aplicată de principalele bănci
comerciale pentru cei mai importanţi clienţi);
- rata interbancară la creditele reciproce între bănci (BIBOR
= Bucharest Interbank Operating Rate).
• majorarea ratei de referinţă pentru compensarea riscului implicat
de tipul de credit (creditele de trezorerie prezintă un risc mai mare de
nerambursare decât creditele de scont);
• majorarea ratei de referinţă pentru compensarea riscului de firmă
în funcţie de mărimea patrimoniului şi de bonitatea acesteia.
Exemplu: În raport cu mărimea patrimoniului se propune o clasificare de risc a
firmelor după cifra de afaceri realizată de acestea.

a) Pentru firmele cu cifra de afaceri mai mare de 500 mld.lei anual

nu se aplică majorare de risc specific;
b) Pentru firmele cu cifra de afaceri cuprinsă între 200-500 mld.lei,
majorarea specifică este de 0,15 puncte;
c) Pentru firmele cu cifra de afaceri între 100-200 mld.lei majorarea
este de 4 puncte;
d) Pentru firmele cu cifra de afaceri mai mică de 100 mld.lei,
categorie în care se află majoritatea firmelor, majorarea este
diferenţiată, între 0,6-6,5 puncte, în funcţie de bonitatea acestora.

2. Elemente de clasificare (rating) a clienţilor băncii:

29
 Băncile comerciale din România utilizează metodologii de clasificare
consacrate pe plan internaţional, considerate cel mai bine adaptabile la
clientela lor.
Analiza dosarului de credit al unui client cuprinde două componente:
a) Analiza managerială privind:
- calitatea organizării (calificative: bună = 1; medie = 0,5; slabă = 0);
- sectorul de activitate;
- poziţia unităţii în ramură;
- calitatea conducerii;
- perspectivele firmei.

Tabel nr. 4.1.

ANALIZA MANAGERIALĂ

Nr. Criteriu Calificativ Puncte

1. Calitatea organizării - Bună 1
- Medie 0,5
- Slabă 0
2. Sector de - Perspectiva de dezvoltare bună 1
activitate - Perspectivă slabă 0,5
- Sector neviabil 0
3. Poziţia unităţii în - Capacitate mare de 1
ramură influenţare a pieţei
- Capacitate medie 0,5
- Capacitate redusă 0
4. Calitatea conducerii - Foarte bună 1
- Bună 0,5
- Satisfăcătoare 0
5. Perspectiva firmei - Activitate viabilă 1
- Activitate slabă 0,5
- Fără perspective 0

b) Analiza performanţelor economico-financiare privind :

- lichiditatea;
- solvabilitatea;
- rentabilitatea;
- rotaţia activelor circulante CA/ACR;
- dependenţa de piaţă (import, export);
- garanţii (depozite, gajuri, bunuri achiziţionate prin credite,
cesionarea creanţelor).

30
 Această întreagă investigaţie este realizată de inspectorul bancar pe baza
documentelor din dosarul de credit şi a cunoaşterii directe a firmei solicitante,
de credit.
Decizia de creditare privind volumul, durata, rambursarea dobânzii, etc, va ţine
cont de punctajul obţinut şi de încadrarea firmei (conform punctajului) într-o anumită
clasă (categorie) de risc: A, B, C, D, E.

Tabel nr. 4.2.

Categorii de risc

Firme cu activitate economică rentabilă, care pot rambursa

CATEGORIA A
creditele şi pot plăti dobânzile.

Firme cu activitate economică bună în prezent, dar în

CATEGORIA B
perspectivă pot să apară aspecte negative.

Firmele respective sunt ameninţate de înrăutăţirea situaţiei

CATEGORIA C
lor economice.

Firmele în cauză au indicatori economici şi financiari

CATEGORIA D
oscilanţi între satisfăcător şi nesatisfăcător.

Aceste firme înregistrează pierderi şi nu este certă

CATEGORIA E
rambursarea creditului şi plata dobânzilor.

Pentru încadrare sunt folosite grile specifice pentru cele două componente ale analizei dosarului de credit.

Tabel nr. 4.3.

Categoria de Analiza managerială Analiza

risc economico-financiară
A Între 4 şi 5 puncte Peste 20 puncte
B Între 3 şi 3,9 puncte Între 16 şi 20 puncte
C Între 2 şi 2,9 puncte Între 11 şi 15 puncte
D Între 1 şi 1,9 puncte Între 6 şi 10 puncte
E Între 0 şi 0,9 puncte Între 0 şi 5 puncte

Pentru acei clienţi ai băncii care au deja un portofoliu de credite angajate în

perioade anterioare, analiza solicitării unui nou credit se combină cu analiza

31
serviciului datoriei. În această analiză sunt folosiţi indicatori care privesc
acoperirea dobânzii creditelor restante, plata restanţelor etc., acordându-se trei
calificative în funcţie de rezultatele obţinute: calitate bună, slabă,
necorespunzătoare.

Tabel nr. 4.4.

Performanţele Serviciul datoriei

Firmei
Bună Slabă Necorespunzătoare
A Risc minim În observaţie Substandard
B În observaţie Substandard Incert
C Substandard Incert Risc major
D Incert Risc major Risc major
E Risc major Risc major Risc major

Mărimea dobânzii (D): se calculează folosind relaţia:

Cred. x Rd x N (zile efective)

D = ------------------------------------------------
360 x 100

În care: Cred. = volumul creditului

N = zile efective
Rd = rata dobânzii

4.2. Costul creditelor de trezorerie

Costul creditelor acordate prin contul curent cuprinde dobânda şi

comisioanele aplicate asupra soldurilor debitoare zilnice înregistrate într-un
trimestru. Costul total al creditelor de trezorerie cuprinde:
1. Dobânda: datorată de firmă pentru creditele de trezorerie (D) se calculează
după relaţia:

D = (Σ Nr. de solduri debitoare) x Rd/360

Rd = rata anuală a dobânzii

32
2. Comisioanele de risc: se stabilesc ca procent (0,1%) aplicabil numărului de
solduri debitoare;

3. Comisionul de imobilizare: este perceput firmelor care: nu au înregistrat

sold creditor, au avut tot trimestrul sold debitor la bancă. Cota procentuală
a acestui comision este substanţial mărită la (2%) pentru a descuraja firmele
să înregistreze în contul curent numai solduri debitoare. Comisionul de
imobilizare se aplică la numărul total al soldurilor debitoare.

4. Comisionul pentru cel mai mare sold debitor: (se mai numeşte şi “procentaj
plat”/flat) – din fiecare lună a trimestrului de referinţă; se aplică o cotă
procentuală de 0,05% asupra acestui sold, indiferent de numărul de zile în
care s-a înregistrat acesta.

5. Comision pentru cea mai mare depăşire din fiecare lună a plafonului de
credite aprobat, este un mijloc eficace pentru a determina firma să respecte
acest plafon. De multe ori, banca nu comunică acest plafon, ceea ce face
dificil pentru firmă să controleze calculul comisionului de depăşire. Este un
procentaj plat (flat), dar mai ridicat decât cel anterior (0,25%).

6. Comisioane de cheltuieli administrative, din care fac parte:

(a) Comisionul de decontare (de rulaje): se aplică într-o cotă redusă
(0,025%) asupra rulajelor debitoare înregistrate în trimestrul respectiv
pentru:
• debitarea cecurilor;
• debitarea prin scontare de efecte comerciale;
• viramente bancare.
Unele operaţii în debitul contului curent sunt exonerate de plata acestui
comision:
• viramente între mai multe conturi ale firmei deschise la
aceeaşi bancă;
• plata biletelor financiare (efecte de trezorerie);
• debitarea costului creditelor etc.
Aceste operaţiuni exonerate sunt semnalate, în extrasul de cont, prin
litera “E” sau simbolul “*”.
(b) Spezele şi cheltuielile de întocmire a documentelor bancare: se
facturează cu o sumă fixă (10 lei) pentru fiecare document. Decontul de
dobânzi şi comisioane este tabloul recapitulativ al costului total al
creditelor de trezorerie.

Operaţiile bancare de verificare şi analiză a gestiunii de trezorerie:

a) verificarea zilelor de decontare şi compararea lor cu zilele de operare în
extrasele de cont a cecurilor şi efectelor de încasat;

33
b) verificarea operaţiilor de debitare exonerate de la plata comisioanelor de
decontare şi negocierea altor operaţii în vederea exonerării lor;
c) verificarea ratei dobânzii aplicată la soldurile debitoare;
d) verificarea calculului comisionului pentru cel mai mare sold debitor;
e) verificarea ratei globale anuale, în funcţie de toate dobânzile şi
comisioanele aplicate creditelor de trezorerie.

4.3. Costul creditelor de scont

Costul creditelor de scont este determinat de:
a) rata dobânzii;
b) comisioanele aferente;
c) perioada de scontare.
Ca şi în cazul creditelor de trezorerie există o distorsiune între costul
aplicabil şi costul real al creditelor de scont.
(a) Rata dobânzii: se întemeiază pe aceleaşi elemente componente:
- rata dobânzii de referinţă;
- majorarea specifică creditelor de scont (0,4%, riscul fiind
mai mic);
- majorarea specifică firmei (0,6% şi 6,5%).
(b) Comisioanele sunt:
- de andosare a efectelor comerciale (0,6%);
- de credite în curs de rambursare (0,1%);
- de manipulare a efectelor comerciale în sumă fixă, în
funcţie de felul efectelor: efect clasic (170 lei); efect magnetic (20
lei).
(c) Perioada de scontare cuprinde: numărul de zile de depunere la
bancă a efectului comercial până la scadenţa reală a acestuia.
În realitate, firma are la dispoziţie fondurile împrumutate după două zile
de la depunerea la bancă a efectelor comerciale (o zi pentru înregistrare + o zi
conform practicii bancare).
Rata reală de dobândă este mai mare decât rata nominală de dobândă.

Elementele de care depinde costul real al creditelor de scont sunt:

a) costul total aplcabil, care este predecontabil, adică firma primeşte
un credit care este egal cu diferenţa dintre:
b) numărul total de zile dintr-un an;
c) efectele comerciale cu valori mai mici (sub 100.000 lei) care sunt
taxate cu o sumă fixă pe efect.

Optimizarea costului creditului pe termen scurt

Caracteristici ale creditelor de trezorerie şi ale celor de scont:
(a) rata nominală a dobânzii la creditele de scont este mai redusă
decât la creditele de trezorerie;

34
 (b) rata reală a scontului poate fi mai mare sau egală decât cea
de trezorerie în funcţie de:
- perioada de scontare, în raport cu cea de creditare;
- costuri predecontate;
- număr minim de zile de scontare (10 zile);
- riscul de suprafinanţare cu credite de scont, în caz de
încasare a unor sume neprevăzute care intră în contul curent.
(c) comisioanele pentru cel mai mare sold debitor şi pentru cea mai
mare depăşire de plafon antrenează costuri mari la creditele de
trezorerie.
Selecţia între creditele de trezorerie şi creditele de scont se realizează în
funcţie de costurile reale ale acestora. Complexitatea calculelor costurilor la
aceste credite poate fi depăşită prin folosirea unor programe specializate pe
calculator (soft de trezorerie), simulându-se astfel diferite variante de credite.

4.4. Împrumutul obligatar

Este un contract de credit, o modalitate de procurare a resurselor

financiare, necesare asigurării creşterii economice şi respectării unor obligaţii
de plăţi asumate.
Această operaţiune este accesibilă numai firmelor mari, cu doi ani de
existenţă, cu două bilanţuri aprobate de organele financiare şi având garanţii
directe pe care le dă patrimoniul şi indirecte prin terţi (consorţii bancare,
societăţi de asigurări etc.). Aceste împrumuturi se pot emite fie individual de
societăţile foarte puternice, fie grupat prin asocierea mai multor firme sau
agenţi economici.
Avantajul: costuri mai reduse decât în situaţia acţiunilor.

OBLIGAŢIUNEA
Reprezintă un titlu de credit pe termen lung emis de o societate pe
acţiuni sau o instituţie guvernamentală sau municipală a cărei rambursare este
garantată prin bunuri materiale sau ipoteci.
• Obligaţiunile pot fi transmise de la un deţinător la altul; pentru
subscriitor (cel care subscrie) ele reprezintă un drept de creanţă;
• Obligaţiunile reprezintă un credit acordat emitentului, spre deosebire
de acţiuni care dau dreptul de coproprietar.
Presupun:
- să fie rambursate la un anumit termen potrivit contractului;
- generează o remuneraţie sigură din partea emitentului la
nivelul pieţei fără riscuri din partea creditorilor;

35
 - în caz de faliment, creditorii au dreptul de a acţiona în
justiţie firma pentru recuperarea datoriilor. Dobânzile se plătesc
periodic sub formă de cupoane.

Val. nominală a obligaţiunii x Dobânda

Valoarea cuponului = --------------------------------------------------
100

Val. cuponului x 100

Rata dobânzii = -----------------------------------------------
Val. nominală a obligaţiunii

Caracteristicile împrumuturilor obligatare ordinare:

1. Suma împrumutată nu este limitată juridic, firma urmând să o
stabilească în funcţie de nevoia de fonduri şi capacitatea de
rambursare pe care o are;
2. Durata împrumutului depinde de persistenţa în timp a nevoii
financiare de acoperit, dar şi de condiţiile pieţei (dacă rata dobânzii
pe piaţa financiară este scăzută se solicită un împrumut pe termen
lung/sau invers, dacă dobânda estte mare se solicită un împrumut pe
termen scurt);
3. Rata dobânzii – o determină firma împreună cu fiduciarul, care
reprezintă masa creditorilor. Se ia în vedere riscul estimat, durata şi
randamentul cerut de investitori;
4. Valoarea nominală sau facială a obligaţiunii este înscrisă pe titlu
la care se calculează dobânda, anual sau semestrial, sub formă de
cupon;
5. Preţul de emisiune = suma plătită de cel care cumpără o
obligaţiune.
Emisiunea poate fi: publică (la bursă) sau plasamente particulare (în lei
sau alte monede).
6. Valoarea de rambursare: suma plătită de firmă creditorului
(deţinătorului de obligaţiuni) la scadenţa împrumutului. Dacă preţul
de rambursare este mai mic sau egal decât valoarea nominală,
creditorul are un beneficiu numit primă de rambursare.

Părţile implicate în împrumuturile obligatare:

1. Fiduciarul = înlocuieşte masa creditorilor în raporturile cu firma;
2. Curtierul = prin intermediul lui se realizează vânzarea
obligaţiunilor;
3. Banca = efectuează toate operaţiunile de trezorerie;

36
 4. Comisia Valorilor Mobiliare = organism jurisdicţional care
supraveghează.

Notarea obligaţiunilor:
Scop: evaluarea riscului de faliment al emitentului şi are o incidenţă
importantă asupra condiţiilor de emisiune şi a ratei dobânzii. Cu cât notarea
este mai bună, riscul este mai mic şi dobânda mai mică.
A A A = gradul cel mai înalt de securitate pentru obligaţiuni;
A A = grad înalt de securitate pentru obligaţiuni;
A = grad de securitate peste medie.

B B B = obligaţiuni cu securitate medie;

B B = comportă şi operaţiuni speculative;
B = grad incert.

Amortizarea împrumuturilor obligatare

1. Amortizarea prin anuităţi constante: în totalul vărsămintelor
anuale partea care reprezintă capitalul vărsat creşte an de an, iar
partea care reprezintă dobânda scade.

2. Amortizarea prin serii egale, presupune rambursarea unui număr

egal de obligaţiuni în fiecare an. Capitalul rambursat este egal în
fiecare an. Se folosesc tabele de amortizare; de menţionat, privind
cheltuielile financiare, că acestea sunt mai mari la începutul anilor de
rambursare şi descresc treptat.

3. Amortizarea unică la capătul duratei de împrumutat, în

condiţiile plăţii anuale a dobânzilor, aceasta înseamnă că la finele
anului se plătesc dobânzile asupra volumului total al împrumutului.
Adesea, această metodă este dublată de crearea unui fond de
amortizare în vederea rambursării (sinking found), plasat de
societatea comercială pentru a aduce o remuneraţie.

4. Rambursarea anticipată se realizează numai dacă această clauză

este prevăzută în contractul de împrumut. Se poate face prin
răscumpărări la bursă care asigură amortizarea prin operaţiuni de
lungă durată. Aceasta se analizează ţinând cont de evoluţia ratei
dobânzii pe pieţele financiare.
Avantajele împrumutului obligatar:
- mai puţin costisitoare decât emisiunea de acţiuni, deşi rata
dobânzii, adesea, este mai mare decât dividendul;
- incidenţa fiscală (dobânzile plătite micşorează baza
impozabilă).

37
Dezavantajele împrumutului obligatar:
- finanţarea prin obligaţiuni comportă riscuri mai mari legate
de evoluţia dobânzilor pe pieţele financiare;
- rambursarea împrumutului obligatar afectează lichiditatea
firmei.

COTAREA ŞI CURSUL OBLIGAŢIUNILOR

Obligaţiunile sunt cotate la bursă numai dacă firma respectivă solicită ca

acestea să fie cotate. Pentru realizarea cotaţiei se face o analiză a situaţiei
generale a firmei de către agenţii independente specializate. Se analizează
modul de organizare a firmei, calitatea managementului firmei, perspectivele
de creştere economică, climatul social, modul de gestionare financiară, gradul
de lichiditate al emitentului, capacitatea de rambursare etc.
Cotaţia obligaţiunilor aduce un plus de securitate plasamentelor în
obligaţiuni. Cotaţia se determină procentual, indiferent de valoarea nominală.
Se va determina valoarea bursieră a obligaţiei, astfel:

Val. bursieră = VN (cursul obligaţiunii + cursul cuponului)

Preţul obligaţiunilor fluctuează învers properţional cu rata dobânzii de

pe piaţa financiară. Dacă, creşte rata dobânzii scade cursul la obligaţiunile
vechi; dacă scade rata dobânzii creşte cursul la obligaţiunile vechi.

Categorii de obligaţiuni:
a) Obligaţiuni ordinare cu dobânda constantă şi variabilă;
b) Obligaţiuni convertibile;
c) Obligaţiuni negarantate: cu nici un fel de bun sau ipotecă;
d) Obligaţiuni înmatriculate, înregistrate în evidenţele
fiduciarului pe numele deţinătorului (diferite de cele la purtător);
e) Obligaţiuni înseriate: se rambursează eşalonat, la scadenţe
prestabilite, în funcţie de seria înscrisă pe titlu;
f) Obligaţiuni cu fond de amortizare: societatea emitentă
crează treptat un fond de amortizare, vărsând fiduciarului sume care
vor fi înscrise pe numele societăţii;
g) Obligaţiuni cu venit variabil (Obligaţiuni indexate);

38
 h) Obligaţiuni participative (îmbinare între acţiuni şi
obligaţiuni): dobânda fixă, care se majorează cu o dobândă
suplimentară (în funcţie de rezultatele firmei);
i) Obligaţiuni cu cupon zero şi cu cupon unic;
j) Obligaţiuni asimilate, de stat sau organisme
guvernamentale: în termenul legal al împrumutului se pot emite alte
obligaţiuni cu aceleaşi caracteristici ca cele precedente;
k) Obligaţiuni perpetue: sau cu durată nedeterminată (dobânda
se plăteşte tot timpul); beneficiarii acestora sunt rentierii;
l) Obligaţiuni speciale cu cupon de reinvestire: a reinvesti
cupoane anuale în obligaţiuni cu aceleaşi caracteristici ca şi cele de
origine;
m) Obligaţiuni cu bon de subscriere în obligaţiuni;
n) Obligaţiuni deschise sunt obligaţiuni cu ieşire opţională
care permit părţilor să iasă din contract, înaintea scadenţei, la
anumite termene prestabilite.

4.5. Împrumuturi de la instituţii financiare specializate

Sunt instituţii financiare specializate pe care le controlează statul; acordă

sume pentru învestiţii legate de creşterea unor sectoare economice, creşterea
productivităţii muncii, construcţia şi dezvoltarea unor obiective în regiuni
izolate.
În această situaţie se acordă facilităţi şi uşurări fiscale. Sunt mai
suportabile decât împrumuturile bancare. Rata dobânzii este mai scăzută decât
la creditele bancare, durata este mai mare decât pe piaţa financiară (15 – 20
ani); se acordă cu cheltuieli scăzute; în condiţii de garanţii reale sau cauţiuni
bancare.
Această categorie de împrumuturi are rol de intermediere între piaţa
financiară, economia existentă în anumite regiuni, economia anumitor sectoare
şi privind situaţia anumitor IMM-uri.

39
CAPITOLUL V – GESTIUNEA PORTOFOLIULUI

Portofoliul reprezintă ansamblul de valori mobiliare, acţiuni şi

obligaţiuni, al agentului economic.
Gestiunea portofoliului presupune, pe de o parte, alegerea unei structuri
eficiente a titlurilor, respectiv pentru acelaşi randament cu un grad de risc mai
mic, iar pe de altă parte compararea/selectarea titlurilor deţinute astfel încât
să se poată anticipa mersul pieţei financiare în ceea ce priveşte randamentul şi
riscul.
Principiile gestiunii portofoliului se referă la:
a) Asigurarea siguranţei capitalului atât din punct de vedere al sumei
cât şi al puterii de cumpărare;
b) Alegerea de către investitor a unei structuri a portofoliului, fie
potrivit cerinţelor de lichiditate, fie a cerinţelor de rentabilitate.
În acest context se urmăreşte a se stabili o rentabilitate mai mare în
condiţiile asigurării unei lichidităţi corespunzătoare.
c) Randamentul titlurilor mobiliare: se urmăreşte a se corecta
potrivit cerinţelor incidenţei fiscale; ca urmare, sunt preferate titlurile

40
 cu fiscalitate mai mică (ex. Acţiuni cu dividende în acţiuni) sau titluri
pentru care majoritatea profiturilor se reinvestesc.

Modalităţile de gestionare a portofoliului se referă la următoarele:

a) Gestiunea individuală: se realizează de înşişi proprietarii
portofoliului care beneficiază de timp liber pentru a urmări evoluţia
cursurilor şi cotaţiilor bursiere;
b) Gestiunea selectivă: presupune plasarea titlurilor la o societate
comună care le administrează din punct de vedere al rentabilităţii şi
al siguranţei plasamentelor;
c) Mandatul de gestiune: presupune încredinţarea portofoliului unei
terţe persoane specializată în operaţiunile bursiere. În acest sens se
încheie o convenţie scrisă de încredinţare a portofoliului pentru
analiză unei societăţi de bursă, instituţii de credit, case de economii
sau unei persoane fizice abilitate;
d) Participarea la un club de gestiune, permite exploatarea
portofoliului de gestiuni financiare de către persoane (până la 20),
adesea prieteni care activează la bursă. Pentru efectuarea şi urmărirea
operaţiunilor zilnice este desemnată o conducere operativă. Lunar,
clubul se întruneşte pentru a elabora decizii şi a ratifica unele măsuri.
Cluburile de gestiune sunt persoane juridice care beneficiază de
înlesniri fiscale asupra câştigurilor din plasamente bursiere.

5.1. Mecanismul de gestionare a portofoliului de acţiuni

Acest mecanism urmăreşte rentabilitatea şi diminuarea riscului din
plasamentele în acţiuni, în funcţie de care agentul economic alege ce acţiune
urmează să selecteze, durata plasamentelor şi sectoarele în care să se realizeze
investiţia.
În analiza rentabilităţii portofoliului se urmăreşte media ponderată a
ratelor de randament aşteptate la titlurile ce compun portofoliul. Această
rentabilitate a portofoliului urmează să fie comparată cu riscul portofoliului,
căci investitorul trebuie să urmărească dacă obţine o rată de randament ce
depinde de activitatea economică, eficienţă, profit, decizia de investire şi de
alocare a dividendelor.
În condiţiile unui risc al portofoliului mai mare se poate obţine o
rentabilitate mai mare, altfel plasamentele se vor orienta spre alte sectoare.
Riscul privind portofoliul acţiunilor se manifestă prin: amplitudinea
fluctuaţiilor, astfel că fluctuaţiile mai mari determină un portofoliu mai scăzut.
Soluţia pentru diminuarea riscului o reprezintă diversificarea portofoliului pe
diferite grade de risc şi pe diferite sectoare de activitate.

41
 Cursul unei acţiuni: se măsoară după numărul de ani de profit. În ceea
ce priveşte întreprinderile în dezvoltare ele lasă speranţa unui profit mai mare;
în acest sens un rol decisiv îl are şi factorul psihologic, respectiv variaţia
cursului mai frecventă şi de mari amplitudini.
Procesul de evaluare a acţiunilor este influenţat de decizia de cumpărare
şi vânzare la bursă a acestora. Astfel, dacă se cumpără acţiuni subevaluate,
acestea se pot vinde cu profit, ceea ce va determina o creştere a cursului şi o
valoare de piaţă mai mare. În vederea evaluării acţiunilor sunt necesare
următoarele:
a) Obţinerea de informaţii credibile şi din surse diverse privind
aspecte generale – politici economice, monetare, fiscale, privind rata
dobânzii şi inflaţie, dar şi privind aspecte specifice referitoare la
situaţia emitentului;
b) Efectuarea unei analize a situaţiei economico-financiare a
emitentului (având cel puţin 2 ani de funcţionare şi două bilanţuri
aprobate de organele financiare, pentru a se determina criteriile de
evaluare şi indicatorii utilizaţi în acest sens).

În reliefarea caracteristicilor emisiunii de acţiuni un rol însemnat îl are

folosirea în analiză, concomitent, a mai multor indicatori printre care:
• Rata rentabilităţii comerciale:

Profit
Rata rentabilităţii comerciale = --------------
CA

• Rata rentabilităţii financiare:

Profit
Rata rentabilităţii financiare = ------------------------
Capital propriu

• Gradul de îndatorare:

Datorii
Gradul de îndatorare = --------------------
Total pasiv

• Riscul pe termen scurt:

42
 Datorii pe termen scurt
Riscul pe termen scurt = ------------------------------------
Active circulante

• Termenul de recuperare al capitalului care se investeşte în acţiuni, este

reprezentat de numărul de ani în care suma dividendelor viitoare va egala
cursul acţiunilor;

• Valoarea activelor societăţii emitente, care se constituie drept garanţie

pentru deţinătorii de acţiuni, mai ales în perioada de recesiune economică.

5.2. Mecanismul de gestionare a portofoliului de obligaţiuni

În legătură cu acest aspect se urmăreşte stabilirea structurii
obligaţiunilor, precum şi ponderea celor cu dobândă fixă şi cu dobândă
variabilă.
În vederea ajustării compoziţiei portofoliului de obligaţiuni se iau în
considerare următoarele elemente:
• Analiza ratei randamentului obligaţiunilor din patrimoniu
comparativ cu rata dobânzii pe piaţa financiară;
• Previzionarea evoluţiei ratei dobânzii şi inflaţiei;
• Determinarea perioadei de imobilizare, respectiv pentru care se
pot face plasamente.

Din analiza elementelor prezentate rezultă următoarele efecte asupra

orientării politicii de portofoliu:
• Dacă se constată o rată mai mare pe piaţa financiară se vor
înregistra efecte contrare privind cursul obligaţiunilor. Astfel,
cupoanele primite pot fi reinvestite la o rată a dobânzii mai mare şi
nu se mai doresc obligaţiunile de natura celor existente în portofoliu.
O situaţie inversă determină şi măsuri adecvate.
• Dacă prin cercetările efectuate se anticipează o creştere a ratei
dobânzii pe piaţa financiară se vor cumpăra obligaţiuni cu dobândă
variabilă. În situaţia în care se estimează o scădere a ratei dobânzii pe
piaţa financiară urmează a se achiziţiona obligaţiuni cu dobândă fixă.
• Dacă durata împrumutului este mai mare, cu atât mai sensibil vor
fi obligaţiunile la variaţia ratei dobânzii.
În vederea practicării unei politici prudente de limitare a riscurilor se
consideră indicat de a cumpăra şi deţine în portofoliu obligaţiuni cu dobândă
variabilă indexată pe piaţa monetară şi cea obligatară.

43
 Randamentul obligaţiunilor: se determină în funcţie de dobânzi şi de
variaţia cursului obligaţiunilor.
• Veniturile unei obligaţiuni: depind de două fluxuri: cele pozitive
aduse anual de cupoane (pe durata de viaţă a împrumutului) şi
fluxurile pozitive singulare la rambursarea obligaţiunilor.
• Analiza riscului obligaţiunilor urmează să identifice cauzele care
generează riscuri, astfel:
- risc de faliment al emitentului;
- risc de depreciere, urmare inflaţiei;
- risc de pierdere a unei părţi de capital, în condiţiile creşterii
ratei dobânzii pe piaţa financiară, cu scăderea cursului
obligaţiunilor. În această conjunctură, deţinătorii vor fi obligaţi
a vinde obligaţiuni chiar în pierdere.

Deoarece, gradul de risc depinde de fiecare obligaţiune în parte, se

apreciază ca necesară diversificarea obligaţiunilor astfel:
• Obligaţiunile firmelor de stat prezintă o dobândă mai redusă la un
risc de faliment mai mic;
• Obligaţiunile firmelor particulare prezintă dobânzi mai ridicate,
dar în condiţiile unor riscuri de faliment mai mari.

5.3. Tipuri de portofoliu

Compoziţia optimă a unui portofoliu se consideră a fi o rezultantă a
următoarelor componente:
- poziţia agentului economic faţă de risc;
- compararea ratei de randament obţinute cu rata de
randament de pe piaţa financiară;
- anticiparea evoluţiei ratei dobânzii pe piaţa financiară;
- nevoia lichidităţii imediate;
- cerinţe privind un nivel acceptabil al fiscalităţii.

Pornind de la aceste considerente principalele tipuri de portofoliu

analizate sunt următoarele:
a) portofoliu de securitate maximă care urmăreşte protejarea
capitalului şi asigurarea unui randament adecvat; în acest sens se are
în vedere diversificarea portofoliului.
b) portofoliu având un randament regulat; are în vedere obţinerea
unor venituri normale şi eliminarea riscurilor;
c) portofoliu prudent: urmăreşte valorificarea capitalului şi abţinerea
de la un risc excesiv, prin îmbinarea titlurilor având venituri normale
şi creşterea însemnată a veniturilor pe termen mediu şi lung;

44
 d) portofoliu de creştere este format din titluri având mari
perspective de câştig, dar şi un grad ridicat de risc. Acest tip de
portofoliu se întâlneşte la firmele cu investiţii foarte mari, unde se
înregistrează o creştere a cifrei de afaceri şi a capacităţii de
autofinanţare;
e) portofoliu clasic (mai ales privind acţiunile) urmăreşte
valorificarea capitalului, dar şi rezultate mai bune decât media pieţei,
în conditiile unui anumit risc acceptat;
f) portofoliu ofensiv, având drept unic scop câştig cât mai mare, fără
a ţine cont de risc. Acest portofoliu este mobil din punct de vedere
structural şi are tendinţa de a se adapta la cerinţele în continuă
schimbare ale pieţei;
g) portofoliu speculativ care urmăreşte obţinerea unor venituri rapide
în condiţii de risc ridicat.

CAPITOLUL VI – PREVIZIUNEA TREZORERIEI

Trezoreria reprezintă un element esenţial şi totodată principala

restricţie a gestiunii financiare a firmei. În aceasta sunt concretizate rezultatele
modului de realizare a activităţii şi de respectare a cerinţelor echilibrului
financiar.
Nu întotdeauna o societate care încheie exerciţiul cu beneficii are şi o
trezorerie pozitivă (disponibilităţi în bancă şi în casă). Şi aceasta, datorită
decalajului dintre înregistrarea în contabilitate a veniturilor şi cheltuielilor şi
scadenţa lor ca încasări şi plăţi, decalaj care poate fi hotărâtor pentru soarta
financiară a firmei.
Preocupările tot mai intense pentru gestiunea trezoreriei sunt motivate
de unele fenomene de instabilitate economică atât macro, cât şi
microeconomică: creşterea inflaţiei, a ratei dobânzii, scăderea ratelor de
rentabilitate şi a gradului de autofinanţare.
Din evidenţele statistice rezultă că cea mai mare parte a falimentelor se
datorează slăbiciunilor în gestiunea trezoreriei.

6.1. Noţiunea de trezorerie

45
 Trezoreria a fost definită ca surplusul de resurse de finanţare care se
degajă din întreaga activitate economică, respectiv diferenţa dintre Fondul de
rulment (FR) şi nevoia de fond de rulment (NFR). [definire teoretică, bazată pe
teoria echilibrului financiar al firmei]

TN = FR - NFR

O definire mai completă a trezoreriei poate fi dată de suma

elementelor constitutive ale acesteia ca active şi pasive de trezorerie.
Elementul de bază în această nouă definire îl reprezintă lichidităţile
(disponibilităţi băneşti), alături de care apar activele financiare de trezorerie şi
pasivele de trezorerie.

Trezoreria = Lichidităţi + Active financiare - Pasive de trezorerie

de trezorerie

Trezorierul: funcţia de trezorier este una dintre cele mai responsabile

pentru soarta firmei. Cel mai adesea această funcţie este îndeplinită de
directorul financiar, de şeful de serviciu financiar, sau şeful de serviciu
contabilitate.

Obiectivele gestiunii de trezorerie:

1. Evitarea pierderilor în zile de decontare la încasările şi plăţile prin
bancă ale firmei;
2. Creşterea operativităţii încasării creanţelor firmei;
3. Eşalonarea echilibrată a scadenţelor obligaţiilor de plată;
4. Obţinerea celui mai bun credit şi la cel mai mic cost real;
5. Optimizarea utilizării excedentului de trezorerie, prin cea mai
bună plasare a lichidităţilor, care asigură rentabilitatea, siguranţa şi
lichiditatea.
Gestiunea trezoreriei regrupează ansamblul deciziilor, regulilor şi
procedurilor care asigură, la costul cel mai redus, menţinerea echilibrului
financiar.

6.2. Bugetul de trezorerie

Are ca funcţiune previziunea încasărilor şi plăţilor pornind de la
previziunea cheltuielilor, din care se exclud cele neplătibile (amortizări şi
provizioane calculate) şi de la previziunea veniturilor, din care se exclud cele
încasabile (producţia stocată).
Încasările vor cuprinde:
- vânzările cu plata imediată;
- încasarea vânzărilor pe credit;

46
 - vânzările de valori mobiliare;
- vânzările de imobilizări;
- obţinerea unui împrumut sau vânzarea unei noi emisiuni de titluri;
- încasarea chiriilor, dobânzilor, dividendelor şi a altor venituri.

Plăţile vor cuprinde:

- plata cumpărărilor la vedere şi pe credit;
- plata salariilor şi a premiilor;
- plata cheltuielilor de exploatare, de administraţie şi de desfacere;
- vărsarea impozitelor şi taxelor la bugetul statului;
- achiziţiile de imobilizări;
- plata dobânzilor şi a ratelor scadente;
- răscumpărarea titlurilor emise de firmă;
- vărsarea dividendelor către acţionari sau a retragerilor de fonduri
de către proprietari.

În elaborarea bugetului de trezorerie două faze sunt mai

importante:
1. Previziunea încasărilor şi plăţilor;
2. Determinarea şi acoperirea soldurilor de trezorerie care rezultă din
compararea încasărilor cu plăţile. Această fază cuprinde la rândul ei
trei operaţii:
(a) determinarea soldurilor de trezorerie înainte de
acoperire;
(b) acoperirea, prin credite, a deficitului de trezorerie
sau plasarea excedentului de trezorerie;
(c) elaborarea bugetului definitiv de trezorerie.

Elaborarea bugetului de trezorerie este ultima etapă a procesului de

bugetare a firmei, iar trezoreria va fi, în mod firesc, rezultanta previziunilor din
celelalte bugete: al vânzărilor, al aprovizionărilor, al cheltuielilor de personal,
al investiţiilor, al administraţiei, etc.

Elaborarea bugetului de trezorerie presupune existenţa a trei

documente de evidenţă şi previziune:
1. bilanţul de deschidere al perioadei de gestiune (respectiv bilanţul
exerciţiului încheiat);
2. contul de rezultate previzionat, planul de investiţii şi de finanţare;
3. bilanţul previzionat.

Previziunea încasărilor din vânzări, se fundamentează pe o evidenţă

statistică a eşalonării în timp a încasărilor veniturilor lunare.

47
 În funcţie de ramura economică, între momentul vânzărilor şi cel al
încasărilor corespunzătoare, există un decalaj semnificativ, de la 30 la 90 de
zile. Previziunea încasărilor trebuie să ţină cont de modificările care vor avea
loc în structura vânzărilor şi în gradul de solvabilitate al clienţilor firmei, care
vor influenţa decalajul între datele livrărilor şi cele ale încasărilor.

Previziunea plăţilor se face, în principiu, la fel cu cea a încasărilor,

pornind de la previziunea cheltuielilor şi de la eşalonarea previzibilă a plăţilor
pentru aceste cheltuieli. Natura diferită a cheltuielilor determină o serie de
particularităţi atât în privinţa previziunii mărimii lor anuale, cât şi a eşalonării
scadenţei lor la plată.

Astfel că:
- aprovizionările cu materiale se previzionează în corelaţie cu
stocurile şi cu previziunea aprovizionărilor, în funcţie de programul de
fabricaţie sau în funcţie de programul de comercializare.
- previziunea cheltuielilor de personal se realizează în funcţie de
politica firmei (angajări, concedieri, pensionări, recalificări, promovări,
etc.).
- ompozitele şi taxele au termene fixe de plată şi adesea lunare.
Mărimea lor se determină în funcţie de veniturile, respectiv profitul
firmei.
- în previziunea plăţilor se au în vedere şi scadenţele previzibile ale
plăţilor din celelalte bugete: de investiţii (cesiuni, achiziţii de mijloace
fixe, împrumuturi, rambursări datorii financiare), de exploatare (plata
dividendelor cuvenite pentru anul anterior) etc.
Pentru a judeca situaţia financiară a firmei, sunt analizate bilanţurile succesive
care permit aprecierea stării şi evoluţei echilibrului financiar şi a îndatorării
acesteia. Pentru a cerceta cauzele acestei situaţii financiare, pentru a înţelege
evoluţia sa şi pentru a face previziuni se studiază:
 fluxurile de venituri şi cheltuieli de gestiune din contul de rezultate
(analiza rezultatelor economice);
 fluxurile de investiţii şi/sau dezinvestiţii în active fixe şi circulante şi de
finanţare şi/sau rambursare a acestora din tabloul de finanţare
(operaţiunile de capital);
 decalajele între naşterea fluxurilor financiare şi realizarea lor efectivă în
cadrul trezoreriei, evidenţiate, de asemenea, în tabloul de finanţare.

Situaţia financiară din bilanţul de la încheierea exerciţiului este deci

consecinţa situaţiei financiare de la începutul exerciţiului şi a fluxurilor
financiare, realizate de firmă în cadrul exerciţiului şi evidenţiate în contul de
rezultate şi în tabloul de finanţare.

48
 6.3. Acoperirea soldurilor de trezorerie

Înainte de a apela le credite, pentru a acoperi soldulul previzional

deficitar, se impun a fi luate, mai întâi, unele măsuri:
- se acţionează pentru avansarea unor încasări (prin reducerea
volumului şi/sau a duratei creditelor comerciale acordate clienţilor
sau prin solicitarea încasării în avans a unor vânzări) şi pentru
amânarea (în condiţii legale) a unor plăţi.
- se încearcă renunţarea, pentru moment, la efectuarea unor
cheltuieli (investiţii, dividende etc.).
- se acţionează pentru realizarea unor încasări excepţionale
(vânzarea unor active fixe sau circulante disponibile etc.).
Soldul deficitar, rezultat în urma acestor măsuri, urmează a fi acoperit
din credite noi de trezorerie şi de scont, a căror selecţie şi dozare ţine de
capacitatea şi arta trezorierului de a optimiza mărimea costului real al acestora.
În ceea ce priveşte fructificarea unei poziţii excedentare a trezoreriei,
mai întâi este necesară o analiză a provenienţei acestui sold previzional
excedentar. Acesta poate proveni fie:
- dintr-un fond de rulment prea mare, ca urmare a contractării unor
datorii financiare fără o întrebuinţare imediată. În acest caz se pune
problema negocierii (alegerii) între costul datoriilor financiare (pe
termen lung) şi randamentul plasamentelor pe termen scurt, deşi, în
principiu, cele două operaţiuni nu sunt compatibile (nu se fac atrageri
de capital pe termen lung pentru a fi plasate pe termen scurt).
- dintr-o nevoie de fond de rulment mai mică (determinată de o
scadenţă a plăţilor mult mai mare decât cea a încasărilor – cazul
societăţilor din comerţul cu amănuntul). În această situaţie, se
urmăreşte un plasament de trezorerie cât mai rentabil, mai puţin
riscant şi cu cea mai bună lichiditate.
În vederea optimizării plasamentelor, gestionarul are în vedere condiţiile
pe care le oferă piaţa de capital, monetară şi financiară. Pot fi făcute
următoarele tipuri de plasamente de trezorerie:
- plasamente monetare nenegociabile (contractele de plasament nu
pot fi vândute prin scontare, andosare sau negociere la bursă):
depozite la termen, bonuri de casă, operaţiuni de răscumpărare etc.;
- plasamente monetare negociabile: certificate de depozit, bilete de
trezorerie, bonuri de tezaur în contul curent etc.;
- plasamente financiare: acţiuni, obligaţiuni, opţiuni etc.
În principiu, cu cât un plasament se realizează pe termen mai lung, cu
atât el este mai rentabil, dar mai puţin lichid şi invers. Dar cumpărarea unor
titluri, emise de societăţi comerciale cu o foarte bună poziţie la bursă, are cele

49
mai mari şanse de a optimiza plasamentele de trezorerie. Acestea au
rentabilitate ridicată, risc redus şi lichiditate crescută.

CAPITOLUL VII – DIVIDENDUL ŞI POLITICA DE DIVIDEND

7.1. Definirea dividendului şi a politicii de dividend

Dividendul = reprezintă remuneraţia pentru deţinerea unei acţiuni în

decurs de un an şi este singura formă de participare a acţionarilor la
repartizarea profiturilor firmei.
Politica de dividend = se materializează în opţiunea unei firme de a
distribui sau a nu distribui dividende, în anumite exerciţii finanicare, de
creştere continuă, de reducere sau de păstrare nemodificată a cuantumului
dividendelor, precum şi de folosire a diverselor surse pentru plata efectivă a
dividendelor.
Opţiunea conducerii firmei între reinvestirea parţială sau integrală a
profitului net al acţionarilor şi/sau distribuirea parţială sau totală a acestuia sub
formă de dividende defineşte politica de dividend.
Alegerea uneia sau alteia dintre alternative, ori a unei combinaţii dintre
ele, este guvernată de aceeaşi cerinţă majoră a finanţelor: maximizarea valorii
firmei.

50
 Impactul fiscalităţii conduce la “efectul de clientelă”, adică: acţionarii
cu venituri reduse vor solicita dividende mari, în timp ce acţionarii cu venituri
ridicate vor prefera plata dividendelor în acţiuni noi.
“Efectul de clientelă” poate determina modificări marginale ale
compoziţiei acţionariatului în vederea modificării politicii de dividend. Pentru
societăţile care cotează la Bursă, modificarea structurii acţionariatului se poate
face prin vânzarea (sau răscumpărarea) acţiunilor sale la (din) Bursă. Pentru a
încuraja pe micii investitori de a cumpăra şi deţine acţiuni ale firmei (şi a
asigura astfel, lichiditatea lor în Bursă) conducerea firmei poate decide
distribuirea de dividende importante.

Practica politicii de dividend

Mărimea dividendelor se stabileşte de către conducerea generală a
acţionarilor conform cu statutul societăţii. Acest dividend urmează să fie
distribuit după încheierea exerciţiului financiar, dar nu mai târziu de 9 luni
după această dată. Mărimea dividendelor poate fi fixată statutar la un minim
garantat, numit “primul dividend” (sau dividend statutar), care este distribuit în
funcţie de numărul acţiunilor emise şi vândute.
Dividendele distribuite pot fi şi mai mari decât “primul dividend”,
suplimentul de remunerare fiind numit “supradividend”.

Scopul politicii de dividend promovată de o firmă poate fi:

• întărirea încrederii acţionariatului în capacitatea firmei de a da profit;
odată cu întărirea încrederii, acţionarii nu vor mai vinde pe piaţă
acţiunile respective, ceea ce înseamnă stabilitatea cursului acţiunilor
şi la consolidarea valorii bursiere a societăţii;
• stimularea economică a firmei prin acordarea de importanţă
capitalizării profiturilor şi numai după aceea de acordare de
dividende;
• sporirea bonităţii firmelor prin aceea că acestea acordă constant
dividende care înseamnă o sporire a încrederii în firmă şi creşterea
cursului acţiunii acesteia. Astfel, firma se afirmă tot mai evident pe
piaţa financiară.
Politica dividendelor reprezintă o cale de afirmare a firmei, pentru a se
face cunoscută şi apreciată, sub aspectul viabilităţii, prosperităţii, rentabilităţii
şi dezvoltării.
Distribuirea de dividend este o politică sănătoasă şi de dorit pentru
fiecare firmă. De remarcat, că în anumite situaţii când firmele traversează o
perioadă mai grea sau promovează o politică de încurajare a investiţiilor pentru
dezvoltare, ele pot adopta temporar o politică de reducere sau suspendare a
acordării de dividende în favoarea unei politici de autofinanţare.
Societăţile comerciale distribuie dividende, conform deciziilor adunării
generale a acţionarilor cu respectarea anumitor condiţii.

51
 Condiţiile în care societăţile comerciale distribuie dividende:
-nivelul profitului obţinut care trebuie să fie suficient de ridicat pentru a
nu afecta substanţa firmei, deci, să nu micşoreze capitalizarea bursieră a
acesteia;
-prin acordarea de dividend să nu se afecteze lichiditatea financiară a
firmei, deci, pentru a nu pune în pericol siguranţa creditorilor săi ale
căror creanţe devin scadente.

7.2. Tipuri de politică de dividend

A. Politica de participare directă (la profit): se urmăreşte asigurarea

unei rate “d” relativ constante, din profit:

DPA = d x BPA

În care: DPA = dividend per. acţiune

BPA = beneficiu (profit net) per. acţiune.

B. Politica de stabilitate sau de prudenţă: firma îşi propune să

asigure un dividend constant sau o rată “g” constantă de creştere
anuală a dividendelor (indiferent de variaţiile mărimii profitului).

DPAt = g x DPAt-1

C. Politica reziduală sau politica oportunistă în care mărimea

dividendului este determinată de decizia de investiţii şi de finanţare.
Dacă sunt oportunităţi de investiţii rentabile, atunci acestea vor fi
acoperite prin autofinanţare, iar dividendul de distribuit va fi o parte
din profit rămasă neinvestită:

DPAt = f(INV + FIN)t

Se porneşte de la ideea că noile proiecte de investiţii vor conduce la

creşterea valorii acţiunilor, iar acţionarii vor fi remuneraţi prin câştigurile din
creşterea valorii acţiunilor.

52
 7.3. Indicatori ai politicii de dividend

Urmărirea politicii de dividend, a unei societăţi comerciale, în vederea

evidenţierii performanţelor sale obţinute în timp sau pentru a crea posibilitatea
comparării cu alte unităţi concurente, se realizează prin folosirea unui sistem
de indicatori.
Fiecare dintre aceşti indicatori exprimă cu precădere anumite aspecte ale
realizărilor în acest domeniu. Numai analiza corelată a unui număr oarecare de
indicatori poate prilejui concluzii veridice, fiecare dintre ei luaţi separat
neputând exprima complexitatea politicii de dividend dusă de o societate pe
acţiuni.

Principalii indicatori ai politicii de dividend:

1. Dividendul pe o acţiune:

Dividendul pe Volumul anual al dividendelor plătite

o acţiune = -----------------------------------------------------
Numărul acţiunilor emise

2. Profitul pe acţiune:

Profit pe Profit net anual al societăţilor

acţiune = -----------------------------------------
Numărul acţiunilor emise

3. Rata distribuirii dividendelor:

Rata distribuirii Volumul total al dividendelor plătite într-un an

dividendelor = --------------------------------------------------------------
Profit net anual al societăţii

4. Randamentul pe o acţiune:

Randamentul pe Dividendul pe o acţiune

o acţiune = ----------------------------------
Cursul acţiunilor

5. Coeficientul de capitalizare:

Coeficientul de Cursul acţiunilor

capitalizare = --------------------------
Profit pe acţiune

Analiza diferitelor valori

53
1. Valoarea nominală a acţiunilor:

Valoarea nominală Capital social

a acţiunilor = -------------------------
Număr de acţiuni
2. Valoarea patrimonială (contabilă):

Valoarea Activul net total - Datorii

patrimonială = ---------------------------------------------
Număr de acţiuni emise de firmă

3. Valoarea intrinsecă a acţiunilor:

Valoarea intrinsecă Activul net total – Active latente

a acţiunilor = ----------------------------------------------
Număr de acţiuni

4. Valoarea financiară:

Valoarea Rata dividendelor

financiară = Valoarea nominală x -----------------------------
Rata dobânzii

În toate evaluările şi analizele care se fac în ceea ce priveşte acţiunile un

rol important îl are factorul de actualizare.

5. Factorul de actualizare:

Factorul de Cursul bursier la momentul dat

actualizare = ------------------------------------------------------
Cursul bursier la momentul de referinţă

54
CAPITOLUL VIII – MANAGEMENTUL PROCESULUI
INVESTIŢIONAL

8.1. Noţiunea de investiţie

Investiţia reprezintă o categorie financiară pe cât de complexă, pe atât

de controversată. În primă fază, investiţia apare ca o operaţiune de modificare
şi de creştere a patrimoniului iniţial. La o analiză mai complexă, investiţia
reprezintă alocarea capitalurilor economisite în activităţi cu caracter profitabil
care au rolul de a majora valoarea capitalului iniţial acordat.
În sens financiar, investiţia reprezintă schimbarea unei sume de bani
prezentă şi certă în speranţa obţinerii unor venituri viitoare superioare, dar
probabile.
În sens contabil, aceeaşi investiţie desemnează alocarea unei trezorerii
disponibile pentru procurarea unui activ fix care va determina fluxuri
financiare de venituri şi cheltuieli de exploatare.

Din punct de vedere al politicii generale a firmei, distingem două

categorii de investiţii:

55
1. Investiţii interne – constau în în alocarea capitalurilor pentru achiziţia de
active materiale şi nemateriale pentru dezvoltarea şi perfecţionarea
aparatului productiv şi de distribuire a bunurilor şi serviciilor firmei. Rolul
acestor investiţii de creştere internă rezultă dintr-o strategie de
specializare a producţiei şi de extindere a poziţiei pe piaţa de desfacere a
bunurilor şi serviciilor sale. Păstrarea poziţiei concurenţiale determină
eforturi din partea firmei pentru investiţii în cercetare-dezvoltare, în
specializarea personalului şi îndeosebi în modernizarea tehnologiilor de
producţie şi a reţelelor de distibuţie.
2. Investiţiile externe – constau în plasamente de capital pentru creşterea
perticipării financiare la formarea capitalurilor (proprii sau împrumutate)
ale altor societăţi comerciale. Strategia folosirii acestui tip de investiţii o
reprezintă diversificarea activităţii. Investiţiile externe, cunoscute şi sub
denumirea de investiţii financiare pun în evidenţă mai bine conceptul de
portofoliu de proiecte de investiţii care caracterizează activitatea
investiţională a firmei, în ansamblul ei.

Analiza globală a investiţiilor, din perspectiva teoriei portofoliului, are

o mare relevanţă în urmărirea şi atingerea obiectivului major de creştere a
valorii firmei. Într-o politică dinamică de investiţii se va face întotdeauna
selecţia proiectelor care maximizează averea şi se va dezinvesti în activităţile
care afectează negativ această avere. Dezinvestiţiile nu trebuie să apară ca o
penalizare a unor proiecte vechi de investiţii care, în timp, au devenit mai puţin
eficiente, ci ca o decizie într-o accepţiune dinamică de promovare a celor mai
rentabile dintre ele.
Strategia diversificării portofoliului de titluri poate fi transpusă,
folosind aceleaşi principii şi metode, la politica de investiţii a firmei, iar
rezultatele vor fi, în timp, similare, respectiv creşterea continuă a valorii
portofoliului.

Portofoliu de investiţii ale firmei şi sursele de capital

56
 IMOBILIZĂRI:
Investiţii
- Necorporale
strategic
- Corporale

Acţionari
CAPITALURI
- Financiare
e PROPRII
(investiţii externe)

Investiţii
NEVOIA DE
FOND
funcţional
DE RULMENT
e

TREZORERIA:
- Valori mobiliare

Împrumutători
de plasament
Investiţii de DATORII
(investiţii externe)
echilibru
- lichidităţi

În concluzie, putem spune că investiţia reprezintă o alocare permanentă

(uneori durata este nedeterminată) de capitaluri, în achiziţia de active fizice
şi/sau financiare, care să permită desfăşurarea unor activităţi rentabile,
superioare ratei normale de rentabilitate acoperitoare pentru riscurile asumate.
Principalul risc asumat este alocarea astăzi a unui capital economisit, în
speranţa obţinerii viitoare a unor fluxuri de venituri sau, mai exact, a unor
fluxuri de trezorerie (cash-flow-uri), pe durata de viaţă economică a investiţiei.
În condiţiile unui mediu economic cert, fluxurile viitoare de venituri
sunt presupuse a fi cunoscute şi stabile.

Riscul unui proiect de investiţii

Riscul unui proiect de investiţii este, în primul rând, un risc de afaceri

care priveşte variabilitatea fluxurilor viitoare de trezorerie (cash-flow-urile).
Această variabilitate a fluxurilor viitoare de trezorerie este determinată, mai
întâi de impactul vânzărilor suplimentare cu piaţa concurenţială şi mai apoi de
imprevizibilitatea condiţiilor noi de exploatare. Proiectele de investiţii pentru
înlocuirea unor tehnologii sau pentru modernizarea celor existente, prezintă un
risc de afaceri egal cu riscul economic al firmei.
În al doilea rând, riscul unui proiect de investiţii este un risc financiar
al surselor suplimentare de capital pentru finanţarea proiectului. Riscul

57
financiar este determinat de rata de îndatorare solicitată de finanţarea
proiectului, îndatorare care determină un risc de insolvabilitate a firmei.

Clasificarea riscului:
1. După factorii care generează riscul avem:
• Riscul de afaceri datorat incertitudinii pieţei, care se referă la:
- Evoluţia cererii;
- Schimbarea gustului;
- Modificarea preţurilor;
- Politica de vânzări.
• Riscul financiar este mai ridicat dacă împrumuturile sunt mai mari şi se
declanşează o conjunctură nefavorabilă.

2. După dimensiune riscul poate fi:

• Risc de nivel minor;
• Risc de grad redus;
• Risc de grad mijlociu;
• Risc de nivel ridicat.

3. După gravitatea riscului, avem:

• Riscul de ruină (faliment);
• Riscul de insolvabilitate, se poate soluţiona astfel:
(a) Prin contractarea de împrumuturi; soluţia este păguboasă pentru
firmă pentru că duce la creşterea îndatorării sale;
(b) Asocierea cu alte firme; nepotrivită pentru că duce la reducerea
sau pierderea independenţei.
• Riscul de pierdere a autonomiei: resursele de autofinanţare sunt mici, ceea
ce conduce la asocierea firmei cu o alta pentru mărirea capitalului;
• Scăderea rentabilităţii: la o anumită creştere a capitalului, creşterea
profitului este mai lentă: fenomen de diluare a creşterii profitului.

În funcţie de riscul pe care îl implică pentru perspectiva firmei,

investiţiile sunt:
- de înlocuire a echipamentelor uzate, cu un risc foarte scăzut,
deoarece nu presupune modificări ale tehnologiei de fabricaţie;
- de modernizare a echipamentelor existente în funcţiune şi care
implică un risc redus ca urmare a unor corecţii neesenţiale în
tehnologia de fabricaţie;
- de dezvoltare (de extindere) a unor departamente, secţii noi,
investiţii care presupun un risc mai mare, antrenat de nevoia de
lărgire a pieţelor de aprovizionare, a forţei de muncă, de capital şi de
desfacere;

58
 - strategice care privesc crearea de filiale noi în ţară sau străinătate,
fuzionarea cu altă societate etc.; aceste investiţii presupun un risc
considerabil, ca urmare a extinderii activităţii.
Această ultimă clasificare prezintă o semnificaţie aparte din punctul de
vedere al surselor de finanţare a investiţiilor. Pentru cele de înlocuire şi
modernizare se pot obţine împrumuturi bancare, în condiţii relaxate de
dobândă, de rambursare şi de garantare, deoarece rentabilitatea este certă şi
riscul este redus.
Investiţiile de dezvoltare şi cele strategice vor trebui să se finanţeze
îndeosebi din surse proprii de capital (autofinanţare, creşteri de capital),
sursele exterioare, împrumutate, fiind mai reticente din cauza riscului ridicat şi
a unei rentabilităţi mai puţin probabile ale acestor investiţii.

8.2. Documentaţiile tehnico-economice ale investiţiilor

Documentaţiile tehnico-economice necesare declanşării procesului
investiţional privesc:
1.Studiul de prefezabilitate;
2.Studiul de fezabilitate;
3.Proiectul tehnic;
4.Detaliile de execuţie;
5.Devizul general, care are trei părţi:
(a) Partea I - Cheltuieli pentru execuţia investiţiei şi
darea ei în exploatare; (cheltuieli pentru obţinerea şi
amenajarea terenului; cheltuieli pentru realizarea
infrastructurii; cheltuieli pentru proiectarea şi asistenţă tehnică;
cheltuieli pentru realizarea investiţiei de bază; alte cheltuieli;
cheltuieli pentru darea în exploatare a investiţiei);
(b) Partea a II-a – Valoarea rămasă actualizată;
(c) Partea a III-a – Fondul de rulment necesar începerii
producţiei.
Devizul reprezintă documentul prin care se determină volumul
cheltuielilor necesare pentru realizarea lucrărilor de investiţii, fapt care obligă
ca instituţiile financiare şi bancare să cunoască foarte bine conţinutul acestui
document.

Eficienţa investiţiilor:
-scurtarea termenelor de proiectare prin folosirea de licenţe; modele de
referinţă şi antrenarea de forţe proprii;
-alegerea soluţiilor tehnice şi tehnologice optime;
-reducerea costului investiţiei, ceea ce conduce la asigurarea unei
influenţe pozitive de creştere a profitului.

59
 Metoda de execuţie a investiţiei
Firma trebuie să facă alegere între trei posibilităţi:
1. Antrepriza (firma execută investiţii cu o firmă specializată care îi dă:
tehnicitate şi siguranţa realizării proiectului);
2. Regie proprie - se realizează cu costuri mai mici şi asigură independenţa
firmei. Lucrările de investiţii se realizează de însăşi beneficiarul investiţiei.
3. Metoda mixtă – îmbinare între cele două prezentate.

8.3. Indicatorii folosiţi în evaluarea investiţiilor

1. Valoarea investiţiei este alcătuită din trei componente:

- cheltuieli cu realizarea investiţiei;
- capital de lucru;
- cheltuieli cu personalul, respectiv cheltuieli de pregătire a
personalului, de supraveghere a lucrărilor etc.

2. Investiţia specifică:

Investiţia Investiţia totală

specifică = ---------------------------
Rezultat

3. Duratele:
- durata de proiectare;
- durata de pregătire a investiţiei;
- durata de execuţie;
- durata de atingere a parametrilor;
- durata de funcţionare.
4. Termenul de recuperare a investiţiei se calculează în două moduri:

(a) Investiţie
Investiţii noi = -------------------
Profit anual

(b)
Investiţie
Modernizări = ----------------------------------------------------------------
Profit după investiţie – Profit înainte de investiţie

Acest indicator asigură o alegere a variantelor de investăţii în funcţie

de rapiditatea recuperării capitalului investit. Este o metodă simplă de luare a
deciziei de investiţii care evaluează riscurile. Se urmăreşte ca termenul de

60
recuperare să fie mai mic decât durata de viaţă a investiţiei, îndeosebi mai mic
decât durata sa comercială.

5. Coeficientul de eficienţă (sau profit anual la 1 leu investit) este dat de:

Coeficientul de Profit anual

eficienţă = -------------------------
Investiţie

6. Randamentul economic:
Randamentul Profit net
economic = -------------------
Investiţie

Indicatori suplimentari:
- reducerea investiţiei pentru importuri;
- reducerea investiţiei pentru resurse energetice;
- reducerea investiţiei pe un loc de muncă;
- reducerea investiţiei pentru cercetare ştiinţifică;
- ritmul reînnoirii capitalului fix;
- indicatori specifici comerţului exterior (test Bruno) = Preţul intern
de comerţ exterior, PICE (lei) / Preţul extern, PE (valută);
- indicatori folosiţi de Banca Mondială;
- indicatori legaţi de actualizarea capitalului.

8.4. Surse de finanţare a investiţiilor

În evaluarea investiţiilor trebuie să se ţină cont de caracteristicile

financiare ale eforturilor şi efectele acestora. Dacă efortul de investiţii este
întotdeauna măsurabil, pentru unele investiţii (umane, sociale, comerciale)
efectul este greu de evaluat sau este chiar nemăsurabil. Efortul şi efectul unei
investiţii pot fi surprinse prin următoarele elemente de măsurare a lor:
- suma totală a cheltuielilor iniţiale pentru investiţii;
- durata de viaţă;
- fluxurile nete de trezorerie (cash-flow-urile);
- valoarea reziduală;
- rata de actualizare.
Decizia de investiţii este independentă de decizia de finanţare deoarece
toate sursele de capital sunt oferite la preţul lor de echilibru dintre cerere şi
ofertă, anticipate omogen.
Trebuie să se asigure finanţarea neîntreruptă a realizării de investiţii şi
recuperarea fondurilor reinvestite. Ca indicatori calitativi enumerăm:

61
 - eficienţă;
- oportunitate;
- asigurarea profitului.

Sursele de finanţare
(a) Surse proprii de natura autofinanţării: amortizarea, profitul destinat
dezvoltării, vânzarea de active fixe, alte surse care asigură cash-flow-ul.
Firmele trebuie să asigure o politică constantă de reinvestire a profitului în
vederea executării unor lucrări de investiţii.
(b) Surse de pe pieţele financiare: creditele bancare, ipotecare, creditele cash-
flow (garantate doar cu plan de afaceri), împrumuturi participative (statul,
instituţii publice, băncile).
(c) Alocaţii şi subvenţii bugetare pentru investiţii de la bugetul public
naţional.
(d) Apelul la bursele de valori sau folosirea unor intermediari pentru atragerea
unor sume.
(e) Sursele externe pot fi: credite cu garanţie guvernamentală acordate
firmelor în care statul are interesul să dezvolte anumite investiţii, sume
primite de la FMI, sume primite de la Banca Mondială, posibilitatea
obţinerii de fonduri de la instituţii financiare externe.
(f) Alte surse de finanţare: Leasingul- formă nouă (franceză - credit-bail);
În această operaţiune de finanţare, finanţatorul asigură fonduri necesare
pentru întreaga investiţie (interpretare economică).
Din punct de vedere juridic, reprezintă un contract complex care permite
unei persoane să obţină şi să utilizeze un bun fără a plăti imediat preţul.
Suma care se plăteşte pentru bunul închiriat se numeşte redevenţă,
care se constituie din cotă parte din preţ la care se adaugă cotă parte din
amortizare, comision şi profit aferent.
La sfârşitul perioadei pentru care a fost închiriat bunul există
posibilitatea de opţiune, cu mai multe variante:
(a) Dobândirea bunului la un preţ rezidual după deducerea
amortizării aferente;
(b) Prelungirea contractului;
(c) Încetarea contractului respectiv.

Avantajele leasingului:
- leasingul de operare pe termen scurt;
- cel care face închirierea utilajelor este un bun specialist în domeniu;
- asigurarea întreţinerii se face de către societatea de leasing care are echipe
de intervenţie specializate care se deplasează la cel care utilizează leasingul
şi asigură funcţionarea permanentă a utilajelor închiriate;
- reducerea impozitelor plătite de firmă, care conduce la economii pe linie
financiară.

62
- evitarea unor proceduri birocratice.
Durata contractului de leasing este, în general, de 75-80% din durata de
viaţă economică a bunului închiriat, dar se poate conveni şi asupra unei durate
mai scurte. Societatea de leasing rămâne proprietară a bunului până la scadenţa
contractului
Contractul de leasing este, în general, irevocabil.
Decizia de a opta pentru leasing, în raport cu un împrumut bancar sau
obligatar, se fundamentează pe valoarea actualizată netă (VAN), calculată
după relaţia:

nCFt VR
VAN = ∑ -------------- - -------------
t
t=1 (1 + r) (1 + r)m

Deoarece nu se plăteşte costul de achiziţie al bunlui închiriat în formula

VAN nu se cuprinde scăderea valorii investiţiei (I). De asemenea, cash-flow-
urile (CFt) vor fi determinate în funcţie de profiturile viitoare şi de chiria
plătită (chiria este şi ea o cheltuială deductibilă de la plata impozitului).
Valoarea reziduală (VR) este plătită în anul m, înaintea încheierii duratei de
viaţă (n) a bunului închiriat.
Această valoare actualizată se compară cu cea a împrumutului, pentru a
se analiza care dintre aceste surse de finanţare este mai avantajoasă.

CAPITOLUL IX – ANALIZA FINANCIARĂ PE BAZA BILANŢULUI

Analiza financiară clasică urmăreşte în primul rând structura financiară

a firmei, respectiv proporţia în care sursele financiare proprii – existente şi
potenţiale – pot să acopere obligaţiile financiare totale, potrivit scadenţelor
contractuale. Astfel, pe baza bilanţului financiar se analizează solvabilitatea şi
lichiditatea firmei, ca măsură a viabilităţii economice şi financiare a acesteia.

9.1. Solvabilitatea

O firmă este solvabilă atunci când poate să-şi achite toate obligaţiile prin
lichidarea tuturor activelor sale, adică în situaţia în care se opreşte exploatarea
curentă şi toate activele sunt puse în vânzare.
Solvabilitatea depinde de:

63
 • valoarea pe care activele o prezintă în momentul lichidării;
• dimensiunea datoriilor angajate de firmă.
Astfel, într-o situaţie de lichidare, activele firmei vor putea fi vândute la
valoarea lor contabilă sau sub această valoare ? În general, a doua situaţie este
mai frecventă, ceea ce face ca nivelul capitalurilor proprii să trebuiască
diminuat din cauza diferenţei (în minus) dintre valoarea de vânzare şi cea
contabilă. Dacă se produce o astfel de situaţie, creanţierii îşi vor putea recupera
numai o parte din creanţele pe care le deţin asupra firmei, ceea ce înseamnă că
se vor confrunta cu o pierdere de capital.
În concluzie, solvabilitatea unei firme depinde de importanţa
capitalurilor proprii, privite prin optica situaţiei de lichidare, comparativ cu
totalul obligaţiilor de plată contractate de aceasta şi ţinând seama de riscurile
pe care le prezintă orice activitate productivă.
Având în vedere aceste considerente, analiza financiară clasică a stabilit
că pentru supravieţuirea firmei poate fi definită următoarea regulă generală:
“Firma trebuie să-şi menţină permanent o marjă de securitate între
resursele şi utilizările cu aceeaşi durată, pentru a putea acoperi riscurile
inerente care apar în activitate (deprecierea stocurilor, neplata obligaţiilor
din partea unui client, scăderea vânzărilor, o reducere substanţială a
capitalurilor proprii cauzată de un deficit de exploatare)”.

Respectarea acestei reguli se traduce în bilanţ prin următoarele

concepte:
(a) Menţinerea unui fond de rulment pozitiv degajat în partea de jos
a bilanţului, respectiv fondul de rulment (FR) obţinut în ciclul de
exploatare. Acest fond de rulment are rolul de a proteja pe creanţieri
de orice variaţii ale lichidităţii activului circulant (vânzările de
stocuri care pot să-şi scadă valoarea, plata clienţilor, care poate fi
cerută în avans sau decalată etc.), variaţii care ar putea împiedica
firma să-şi onoreze datoriile scadente (credite bancare, datorii către
furnizori, către stat etc.);
(b) Menţinerea unei marje de securitate între totalul activelor
şi totalul pasivelor exigibile, care se poate analiza în trei feluri:
1. prin conceptul - Fond de rulment propriu - definit ca
diferenţă între activul cu durată mai mică de un an şi totalul
pasivului exigibil (sau: fond de rulment total – datorii cu
scadenţe mai mari de un an);
2. prin utilizarea indicatorului activ net (sau situaţia netă),
definit ca diferenţă între total activ şi total pasiv exigibil (adică
total datorii), ceea ce pun, de fapt, în evidenţă ansamblul
fondurilor proprii ale firmei;
3. printr-o rată care analizează raportul dintre activul net şi
totalul datoriilor firmei.

64
 9.2. Lichiditatea

O firmă este considerată în situaţie de lipsă de lichiditate când nu poate

să facă faţă scadenţelor de plată pentru datoriile pe care şi le-a asumat faţă de
creanţieri, furnizori, etc.
Pentru a face o analiză a poziţiei firmei din punct de vedere al lichidităţii
este necesară ordonarea activelor şi datoriilor potrivit duratelor şi, respectiv,
scadenţelor lor, care să ţină seama de variţia trezoreriei pe termen scurt, adică
să poată răspunde la întrebări de genul: în ce interval de timp va trebui să
plătească o anumită sumă, când şi în ce condiţii va putea să transforme (vândă)
un activ pentru a obţine resursele financiare de care are nevoie la un anumit
moment etc.
Pentru a face faţă scadenţelor sale, firma are două căi de acţiune:
• fie să dispună de resursele deja existente (active lichide);
• fie să încerce să obţină noi credite; aceste noi credite vor implica,
de asemenea, necesitatea de plată a altor obligaţii – rambursarea şi
dobânda pentru aceste noi credite – ceea ce va crea necesitatea de a
dispune de noi resurse.
Lipsa de lichiditate decurge din faptul că durata utilizărilor este mai
mare decât cea a resurselor. În acest sens, dacă o investiţie se dovedeşte
nerentabilă – sau cu o rentabilitate insuficientă pentru a acoperi scadenţele
de plată – firma se confruntă cu riscul de lichiditate. La nivelul ciclului de
exploatare, dacă rotaţia stocurilor este mai lentă decât sursele care le
finanţează (de obicei, creditele furnizor), firma se poate confrunta cu
imposibilitatea de a-şi plăti datoriile scadente.
O firmă solvabilă (totalul datoriilor sunt acoperite cu ansamblul
activelor firmei) poate să fie în ilichiditate; invers, o firmă insolvabilă poate să
fie la un anumit moment lichidă.
Lichiditatea este un fel de măsură a vitezei de rotaţie a activului, în
comparaţie cu viteza de rotaţie a pasivului.
În general, potrivit legislaţiei din fiecare ţară, o firmă nu depune
imediat bilanţul (adică nu este declarată falită) când se constată că nu poate
face faţă la un anumit moment plăţilor scadente, dar ea este obligată să-şi
găsească noi surse de finanţare care pot fi foarte costisitoare (fiindu-i
cunoscută situaţia).
Se va spune că un bilanţ este lichid când, pentru fiecare scadenţă, durata
resurselor este mai mare decât cea a utilizărilor.
Dacă, pentru o scadenţă dată, valoarea activelor cumulate este mai mică
decât a pasivelor cumulate, aceasta va însemna că firma nu va putea face faţă
angajamentelor pe care şi le-a asumat, cu excepţia cazului în care îşi va
procura noi resurse de finanţare.

65
 În analiza lichidităţii se disting două tipuri de situaţii, pe baza
observării părţii de jos a bilanţului (care pune în evidenţă ciclul de exploatare)
şi a părţii de sus (privind ciclurile de investiţii şi de finanţare).

Pentru partea de jos a bilanţului se vor calcula următoarele rate:

(a) Rata lichidităţii generale (sau globale) - Rlg:

Activ circulant (sub 1 an)

Rlg = -----------------------------------------------
Pasive exigibile pe termen scurt

Acest raport permite să se verifice dacă toate activele cu durată sub un

an pot să acopere pasivele cu scadenţă sub un an, adică dacă acestea pot fi
plătite la termenul convenit.

(b) Rata lichidităţii reduse - Rlr: sau rata de trezorerie, exprimă

lichiditatea firmei, însă excluzând stocurile din analiză. Un astfel de demers are
explicaţia în faptul că nivelul stocurilor necesare desfăşurării în condiţii normale a
ciclului de exploatare rămâne aproape constant – dacă profilul activităţii, volumul
producţiei etc., nu se modifică – deoarece intrările de materii prime, materiale etc.
vor trebui să compenseze ieşirile, nivelul stocurilor fiind cvasi neschimbat. În aceste
condiţii, stocurile reprezintă o imobilizare care poate fi asimilată cu imobilizările
permanente şi de aceea, sunt excluse din calculul lichidităţii. Formula de calcul este
următoarea:

(c) RataActiv circulant

lichidităţii (sub 1 an)
imediate – R-li:Stocuri
determină posibilitatea de a
Rlr = ---------------------------------------------------
acoperi datoriile pe termen scurt cu cele mai lichide active de care dispune
Pasive
firma. Această rată se exigibile
calculează pe termen
folosind scurt
formula:

Disponibilităţi şi titluri de plasament

Rli = ------------------------------------------------------
Pasive exigibile pe termen scurt

Lichiditatea părţii de sus a bilanţului este fundamentată pe activitatea

de investiţii şi pe cea de finanţare.
I. Rate care definesc capacitatea de rambursare, cele mai des utilizate
fiind:
Datorii pe termen mediu şi lung
(a) ------------------------------------------------ ≤ 3 ani
Capacitatea de autofinanţare

66
 Acest raport arată capacitatea firmei de a-şi rambursa datoriile pe
termen mediu prin capacitatea sa de autofinanţare. În general, dacă acest raport
este mai mare decât 3 ani, înseamnă că firma s-a îndatorat mai mult decât va
obţine venituri, din care să poată rambursa aceste împrumuturi.

(b) Anuitatea rambursării datoriilor la termen

------------------------------------------------------------ ≤ 50%
Capacitatea de autofinanţare

Acest raport exprimă ponderea scadenţelor anuale ale datoriilor la

termen în veniturile firmei. O rată mai mare de 50% arată, în general, un exces
de îndatorare în comparaţie cu capacitatea de autofinanţare (CAF) a firmei,
dacă aceasta trebuie să aloce o mare parte din CAF rambursării împrumuturilor
contractate pentru a finanţa proiectele pe care le-a pus în funcţiune.

II. Rate care să măsoare autonomia financiară a firmei:

(a) Coeficienţi de îndatorare globală, care iau în considerare
totalitatea datoriilor – pe termen lung, mediu şi scurt – pe care le-a
contractat firma:
Datorii totale 2
---------------------- ≤ -
Pasiv total 3

şi,
Datorii totale
-------------------------- ≤ 2
Capital propriu

(b) Coeficienţi de îndatorare la termen, care iau în

considerare numai datoriile pe termen mediu sau lung contractate de
firmă:
Datorii pe termen mediu şi lung 1
----------------------------------------------------------------- ≤ -------
Capitaluri permanente 2
şi,

Datorii pe termen mediu şi lung

------------------------------------------- ≤ 1
Capitaluri proprii 67
 Dacă îndatorarea, fie cea totală, fie numai cea pe termen mediu şi lung,
depăşeşte limitele prezentate mai sus, analiştii financiari – între aceştia
numărându-se, în primul rând, cei la care firma apelează pentru a se
împrumuta – consideră că povara datoriei asupra firmei este prea mare, iar
aceasta nu va fi capabilă să-şi plătească,în condiţiile convenite prin contractul
de împrumut, obligaţiile pe care şi le-a asumat.

CAPITOLUL X – METODE DE PREVIZIUNE ŞI GESTIUNE

FINANCIARĂ

Previziunea financiară ocupă un rol important în organizarea generală a

activităţii unei întreprinderi. Spre deosebire de diagnosticul financiar, care
analizează situaţiile de dezechilibru în vederea ameliorării acestuia,
previziunea financiară urmăreşte evaluarea consecinţelor previzibile ale
deciziilor de dezvoltare şi de producţie, în special a celor de natură strategică,
în cadrul analizei permanente a aspectelor referitoare la rentabilitate şi risc.

Previziunea financiară vizează două aspecte esenţiale:

1. Alegerea nivelului de risc pe care firma şi-l va asuma, în anumite
condiţii de rentabilitate. Această alegere se referă în special la
structura finanţării şi a portofoliului, care sunt determinate de
deciziile de investiţii şi de finanţare pe termen mijlociu şi lung;

68
 2. Posibilităţile de adaptare, din punct de vedere financiar, ale firmei
la schimbările care intervin în mediul economic al acesteia – piaţa
produselor şi concurenţa, piaţa financiară, evoluţia economică
internă, care vizează anticipările referitoare la rata inflaţiei,
orientarea dezvoltării economiei naţionale etc., precum şi evoluţiile
previzibile ale mediului economic extern, atât pentru posibilităţile de
desfacere a produselor proprii pe care le oferă, cât şi din punct de
vedere al aprovizionării cu materii prime, materiale, produse
energetice şi utilaje din import. Totodată, societatea va urmări
gestionarea riscului la care este expusă, în condiţiile unei flexibilităţi
financiare mai ridicate sau mai coborâte, determinată de sursele alese
de finanţare şi de condiţiile de rambursare.

Previziunea financiară se desfăşoară pe mai multe niveluri:

1. Previziunea financiară pe termen mediu şi lung, care se referă, în
general, la determinarea şi evaluarea implicaţiilor deciziilor de natură
strategică. Acestea se concretizează într-un program de investiţii şi
de finanţare, stabilindu-se, totodată, repartiţia dintre fondurile proprii
şi cele împrumutate;
2. Previziunea financiară pe termen scurt, de regulă un an sau mai
puţin de un an. Această activitate se desfăşoară în cadrul deja existent
al programului de finanţare adoptat în prealabil şi urmăreşte
adaptarea activităţii firmei la condiţiile concrete ale perioadei.
Funcţia financiară a firmei cuprinde două aspecte esenţiale pentru
activitatea acesteia: alocarea resurselor în funcţie de programul de dezvoltare
adoptat şi alegerea surselor financiare, în corelaţie cu criteriile de rentabilitate
şi risc pe care le acceptă şi, totodată, le poate susţine.

Gestiunea financiară reprezintă totalitatea deciziilor de natură

financiară ale firmei, luate în vederea îndeplinirii funcţiei financiare ale
acesteia şi se desfăşoară în cadrul creat de programul economic şi financiar
adoptat.
Pe termen mijlociu şi lung, scopul gestiunii financiare este de a realiza,
în condiţii optime de profitabilitate şi risc, alocarea şi găsirea resurselor de
finanţare stabile, în timp ce pe termen scurt, gestiunea financiară urmăreşte
adaptarea finanţării la condiţiile concrete ale obietivelor propuse şi
posibilităţilor existente.
În întreprinderile mici şi mijlocii, funcţia financiară a întreprinderii este
îndeplinită de conducătorul acestora în ceea ce priveşte deciziile financiare
cele mai importante, ajutat de serviciile contabilitate şi financiar.
În societăţile mari, rolul major în deciziile cu caracter financiar îl are
echipa managerială, alături de care există servicii de control financiar,
contabilitate, juridic şi fiscal, chiar dacă problemele financiare propriu-zise,

69
cum sunt căutarea surselor de finanţare şi gestiunea de trezorerie revin
directorului financiar şi serviciului de trezorerie.

10.1. Finanţarea pe termen scurt

Deciziile financiare pe termen scurt sunt subordonate celor pe termen

mediu şi lung, care definesc cadrul general al dezvoltării firmelor.
Gestiunea financiară pe termen scurt cuprinde gestiunea activelor
circulante şi gestiunea de trezorerie, de regulă fiind efectuate pe de o parte cu
un orizont anual şi trimestrial, iar pe de altă parte, prin urmărirea permanentă a
eficienţei plasamentelor şi/sau utilizării creditelor de trezorerie (pe termen
scurt).
Pentru firmă, atât stocurile – de materii prime şi materiale, semifabricate
şi produse finite – cât şi creditele client pot fi considerate investiţii, deoarece
imobilizează fonduri băneşti care trebuiesc rentabilizate. De asemenea,
creditele furnizor reprezintă o resursă de lichidităţi care, deşi nu este
remunerată explicit prin dobândă, nu este nici gratuită, deoarece efectele de
comerţ care reprezintă creditele comerciale pot fi scontate la bănci în vederea
unei rambursări mai rapide.

Gestiunea stocurilor

Constituirea şi dimensionarea eficientă a stocurilor trebuie să ţină seama

de costurile de oportunitate ale fondurilor imobilizate, respectiv de costurile
de oportunitate ale capitalului şi obligaţiilor financiare aferente deţinerii
stocurilor, care se pot concretiza prin:
- economii realizate din costul comenzilor, deoarece într-o
economie de piaţă echilibrată cheltuielile administrative, de transport
etc., sunt cu atât mai scăzute cu cât numărul comenzilor este mai mic
(dar cantitatea produsă este mai mare). În plus, comenzile importante
beneficiază de condiţii preferenţiale din partea furnizorilor;
- câştigul de oportunitate al evitării unor întreruperi a procesului
productiv, cauzată de un nivel insuficient al aprovizionării cu materii
prime, combustibili etc.;
- economii realizate de firmă, datorate evoluţiei defavorabile a
preţurilor materiilor prime, materialelor, combustibililor etc.;
- din consideraţii tehnice, având în vedere în primul rând
înlăturarea riscurilor de întrerupere a producţiei dacă numărul şi
structura semifabricatelor nu permit un flux tehnologic continuu;
- o producţie regulată face posibilă o utilizare mai bună a maşinilor
şi utilajelor, iar în condiţiile – des întâlnite în practică – al disocierii
procesului de producţie de cel al comercializării, stocurile de produse

70
 finite permit evitarea unor perioade de subactivitate. De asemenea,
când există tendinţa de creştere a preţurilor sau se aşteaptă o
amplificare a cererii, un surplus al stocului de produse finite va oferi
întreprinzătorilor ocazia unui câştig de natură speculativă.
Costul de oportunitate reprezintă remunerarea pe care ar putea să o
obţină firma dacă suma bănească cu care a achiziţionat stocurile ar fi fost altfel
folosită – de exemplu, plasată pe piaţa monetară sau financiară.
Astfel, analiza dimensiunii oricărui tip de stoc la nivelul firmei
deosebeşte două componente ale acestuia:
• nivelul primei componente este determinat de caracteristicile
tehnice ale procesului productiv şi de necesitatea evitării întreruperii
acestuia;
• cea de-a doua componentă este marginală şi se corelează cu
politica desfacerii şi gestiunea riscului practicate de firmă.
Existenţa stocurilor este esenţială pentru buna desfăşurare a activităţii
firmei. Deşi, managementul stocurilor nu intră în atibuţiile managerului
financiar, acesta trebuie să cunoască, câteodată, chiar să indice, care este
nivelul optim al stocurilor.

Categorii de stocuri:
(a) Stocuri de materii prime, materiale etc.
Nivelul stocurilor de materii prime, materiale etc., depinde de mai mulţi
factori:
• volumul producţiei;
• sezonalitatea;
• sursele de aprovizionări;
• eficienţa cu care este organizată aprovizionarea cu materii prime,
materiale şi eficienţa procesului de producţie.
(b) Stocuri de producţie neterminată
Dimensiunea stocului de producţie neterminată este determinată, în
principal, de perioada de timp necesară desfăşurării unui ciclu complet al
procesului de producţie. Volumul stocului de producţie neterminată poate fi
micşorat dacă se diminuează durata procesului efectiv productiv, ceea ce poate
fi realizat prin îmbunătăţirea tehnologiei şi creşterea eficienţei muncii.
(c) Stocuri de produse finite, al căror nivel este influenţat direct de
volumul vânzărilor şi cel al producţiei respectivului produs
Nivelul stocurilor reprezintă un factor de primă mărime în determinarea
profitabilităţii generale a firmei.
Într-o firmă performantă, cu activitate continuă, stocurile reprezintă
circa 15% - 20% din valoarea totală a activului bilanţier.
Sistemul “Du Pont” arată că deţinerea de stocuri în plus conduce la o
rată scăzută de rentabilitate a capitalului investit de firmă în active circulante.

71
Aceasta înseamnă că rotaţia stocurilor produce un efect important atât asupra
rentabilităţii, cât şi asupra lichidităţii firmei. Acest ultim aspect, dacă este
neglijat, poate să determine chiar intrarea în stare de faliment.
Sistemul “Du Pont” este un sistem de analiză conceput pentru a arăta
relaţiile dintre rotaţia activelor, marja de profit, utilizarea datoriilor şi
rentabilitatea capitalurilor proprii.
Indicatorul ROA, care desemnează rentabilitatea activelor (Return on
Assets), se calculează ca raport între profitul net după impozitare şi activul
total. De asemenea, ROA se mai defineşte ca raport între profitul înainte de
dobânzi şi impozitare (EBIT) şi activul total.

Profit net Vânzări

ROA = ----------------- x ------------------
Vânzări Total active

Sau: ROA = Marja de profit x Rotaţia activului total

În perioada actuală, managementul stocurilor poate să utilizeze o serie

de metode şi tehnici de optimizare a costurilor generate de stocurile de orice
fel, prin:
• extinderea utilizării sistemelor informatice atât în desfăşurarea şi
controlul aprovizionării şi desfacerii, cât şi în cel al producţiei;
• îmbunătăţirea sistemului de telecomunicaţii, astfel încât relaţiile
cu partenerii de afaceri să poată fi realizate în cel mai scurt timp.

Gestiunea creditelor dintre firme

Activitatea unei firme şi rentabilitatea procesului investiţional sunt

evaluate prin urmărirea intrărilor şi ieşirilor de lichidităţi (cash-flow-ul)
generate de firmă într-o anumită perioadă. Pentru unele firme, riscul de
neacoperire a creanţelor poate să afecteze chiar existenţa acesteia. De aceea,
întârzierile intervenite în reglementările plăţilor dintre clienţi şi furnizori pot să
conducă la falimentarea unora dintre acestea.
În gestiunea creditului client, firma va urmării minimizarea nivelului
acestuia şi limitarea riscului de neplată, în condiţiile pe care le-a stabilit cu
partenerii săi comerciali.
Creditul furnizor constituie o metodă de finanţare a activelor circulante.
Gestionarea acestuia va consta în maximizarea intervalului dintre facturarea
mărfii de către vânzător şi efectuarea plăţii. Operaţiunea trebuie, însă, realizată
cu prudenţă şi ţinând seama de poziţia firmei pe piaţă, pentru că adesea o firmă

72
este mai avantajată dacă este considerată un client bun, care îşi achită suficient
de repede furnizorii.

Gestiunea de trezorerie

Analiza încasărilor şi asigurarea lichidităţilor se plasează în contextul

mai larg al gestiunii de trezorerie, care cuprinde simultan deciziile firmei de
finanţare şi de plasament pe termen scurt.
Deţinerea de sume nefructificate – leneşe – nu este, de regulă, necesară,
deoarece firma îşi poate procura foarte repede fonduri de la bancă, având în
prealabil acordul acesteia şi cu cheltuieli minime. Dacă apare, însă, un
eveniment neprevăzut şi firma are nevoie rapid de o mai mare cantitate de
bani, procurarea acestora se va putea realiza cu costuri – dobânzi – mai ridicate
decât cele practicate pe piaţă. Acest inconvenient poate fi remediat nu prin
păstrarea de lichidităţi neutilizate, ci prin investirea în active financiare
(acţiuni, obligaţiuni) foarte uşor negociabile.
În acest sens, gestiunea de trezorerie este considerată în prezent
diferenţa dintre lichidităţile potenţiale şi capacitatea de finanţare neutilizată (în
loc de creditele bancare pe termen scurt la care a apelat în mod real).
Firma este mai interesată, pe de o parte, să-şi deţină fondurile temporar
libere în plasamente pe termen scurt cu grad mare de lichiditate şi, pe de altă
parte, să aibă o capacitate potenţială de îndatorare neutilizată, care să-i permită
un comportament flexibil.
Acest comportament îi va permite să poată beneficia de ocaziile care i se
oferă, precum şi să evite să plătească dobânzi mari sau chiar să intre în încetare
de plăţi.
În acest context, gestiunea trezoreriei, ca gestiune pe termen scurt, se va
realiza în cadrul deciziei financiare pe termen lung, pentru a obţine ajustări
necesare unei funcţionări în condiţii de rentabilitate.

Obiectivele principale ale gestiunii de trezorerie vor fi:

• minimizarea costurilor, dacă încasările se vor situa sub nivelul
plăţilor şi maximizarea rentabilităţii, când trezoreria este pozitivă;
• obţinerea unei flexibilităţi cât mai mari, ţinând seama de restricţiile
impuse de deciziile pe termen lung.
Finanţarea pe termen scurt în firmele din ţările dezvoltate este realizată,
în general, prin două metode distincte de acordare a creditelor de exploatare
din partea sistemului bancar şi/sau financiar. Astfel, în ţările de orientare
anglo-saxonă se practică un credit global de exploatare, al cărui nivel se
bazează pe necesităţile globale de finanţare care apar în ciclul de exploatare şi
este acordat sub forma liniei de credit. Acest tip de creditare reprezintă pentru
cel care îl acordă o acţiune mai complexă şi cu un grad de risc mai mare decât
în cazul creditării realizate pentru finanţarea unui anumit activ, care, în plus,

73
beneficiază şi de garanţii adecvate - modalitate practicată în gestionarea
franceză.
După ce societatea comercială a luat hotărârea privind dimensiunea şi
modul de realizare a fondului de rulment, eventualul sold al finanţărilor trebuie
să fie asigurat prin credite pe termen scurt, fie că acest deficit s-a produs din
necesităţi ale exploatării, fie pentru finanţarea parţială a necesităţilor
permanente de capital.
Caracteristicile creditelor de trezorerie variază foarte mult, în funcţie de
obiectivul cărora le sunt destinate, de tehnicile, durata şi costul acestora şi
sunt, în general, acordate direct de băncile comerciale firmelor pentru o
perioadă mai mică de 3 luni.

Forme ale creditului pe termen scurt:

1. credite cu caracter general;
2. credite legate direct de un activ circulant;
3. angajamentele pe semnătură;
4. finanţările comerţului internaţional etc.

1. Credite cu caracter general

Sunt acordate pe termen scurt de băncile comerciale societăţilor în
vederea acoperirii necesităţilor de trezorerie. Din motive de operativitate şi
potrivit normelor de creditare instituite de autoritatea monetară a statului,
băncile nu pretind clienţilor garanţii deosebite pentru creditele pe termen scurt;
acestea se confruntă cu un risc mărit, determinat de posibilitatea firmelor de a
deveni insolvabile. Pentru a diminua acest risc, băncile trebuie să analizeze în
profunzime activitatea economică, prezentă şi previzionată, a clienţilor.

Din categoria creditelor cu caracter general, cele mai utilizate sunt:

• Facilităţile de casă – sunt credite cu durată foarte scurtă, sub o lună;
• Descoperitul de cont – reprezintă un credit pe durată mai mare decât
facilităţile de casă, care se materializează prin creditarea contului
curent al firmei la banca respectivă, cont care înregistrează un sold
debitor sau nul. De obicei, costul acestui tip de credit – dobânda –
este sensibil mai mare decât costul mediu al creditului pe termen
scurt;
• Creditul de campanie - finanţează necesităţi sezoniere ale ciclului de
exploatare. Rambursarea se va realiza la sfârşitul campaniei, când
încep să se producă intrările de fonduri din vânzări;
• Creditul releu - este un descoperit de cont acordat ţinând seama de
intrări certe de fonduri foarte apropiate (emisiuni de obligaţiuni,
creşteri de capital etc.);
• Credite de trezorerie - obţinute prin mobilizarea titlurilor financiare.
O firmă scontează sau mobilizează la bancă un titlu de comerţ sau

74
 financiar (bilet la ordin, trată etc.) atunci când îl remite băncii, care îi
acordă în contrapartidă un credit a cărui valoare este corelată cu
valoarea titlurilor, prin creditarea contului curent. În termeni bancari,
un credit mobilizat (sau scontabil) este acel credit care permite băncii
care l-a acordat să se refinanţeze din sistemul bancar (piaţa monetară,
banca centrală sau alte instituţii publice). Deoarece oferă această
facilitate, creditele mobilizate vor fi remunerate prin dobânzi mai
atractive decât cele nemobilizate. Titlurile financiare sunt emise, de
regulă, sub forma biletului la ordin, care este de această dată un titlu
financiar, de către bancă, iar firma subscrie la această emisiune. Dacă
firma mobilizează titlul, banca va credita contul curent al clientului
său cu suma înscrisă ca valoare nominală, debitându-l la scadenţă.
Înainte de scadenţă, banca va putea, cu acordul prealabil al băncii
centrale, să mobilizeze respectivele hârtii de valoare pe piaţa
monetară. Acest tip de credit este purtătorul unei dobânzi mai
coborâte decât creditul descoperit de cont, dar banca îl va acorda
numai clienţilor cunoscuţi şi siguri, deoarece riscul pe care îl
comportă (nefiind obligatorii garanţii deosebite) este mai mare decât
al unui credit obişnuit.
• Creditul “spot” - se acordă de la o zi la alta, de regulă marilor
societăţi. Dobânda aferentă acestui tip de credit se situează între
dobânda pieţei monetare şi cea a creditului descoperit de cont, ceea
ce o face atractivă pentru plasamentele efectuate de băncile care
dispun de fonduri temporar libere;
• Bilete de trezorerie - în ţările cu economie de piaţă dezvoltată, orice
societate poate să emită direct titluri negociabile pe piaţa monetară,
numite diferit în funcţie de unitatea emitentă:
- bilete de trezorerie (“commercial papers” în SUA)
pentru firmele cu profil de producţie sau desfacere;
- certificate de depozit pentru societăţile de credit;
- bonuri de tezaur emise de trezoreria statului.
Prin intermediul biletelor de trezorerie, firma poate beneficia direct de
credite pe piaţa monetară, în practică termenul de rambursare nedepăşind 3
luni. Pentru investitor, avantajul acestei forme de credit constă în faptul că
suportul fizic (hârtii de valoare) poate fi negociat, spre deosebire de creditul
bancar, care nu permite această facilitate.
Creditele pe termen scurt reprezintă pentru băncile care le acordă un risc
relativ important, deoarece, deşi sunt legate de ciclul de exploatare al firmei,
nu beneficiază, în general, de garanţii speciale bazate pe activele circulante.
Astfel, când producătorul se confruntă cu riscul economic exprimat de o slabă
vânzare a bunurilor pe care le-a fabricat, banca, care acordă creditul pe termen
scurt va trebui să efectueze o analiză financiară foarte amănunţită a situaţiei
firmei şi, în special, a lichidităţii actuale şi previzionate a acesteia.

75
2. Creditele legate direct de activele circulante

Sunt, în principal, credite de mobilizare a creanţelor client (credit de

scont) şi credite de stoc prin “warrant”:
- Creditul de scont:
Banca acordă acest tip de credit atunci când scontează tratele pe care i le
prezintă o societate, avansându-i acesteia suma de bani corespunzătoare,
înainte de scadenţa hârtiilor comerciale.
• Nivelul creditului corespunde valorii tratei din care banca
îşi reţine scontul corespunzător agio-ului perceput;
• Durata creditului este intervalul dintre depunerea la bancă a
efectului de comerţ şi scadenţa acestuia;
• Creditul de scont nu este o cumpărare a creanţelor, deoarece
beneficiarul rămâne răspunzător de rambursarea acestuia. Astfel,
dacă trata nu este achitată de creanţier, cel care a emis-o, la data
scadentă, societatea furnizoare (beneficiarul creditului de scont)
trebuie să ramburseze creditul respectiv;
• Creditul de scont se realizează pe baza efectelor de comerţ,
în care sunt precizate clar identitatea clientului care trebuie să
achite factura, banca prin care acesta îşi desfăşoară activitatea,
suma şi data scadenţei.

- Creditul prin warrant se realizează prin utilizarea unui efect de comerţ,

care se compune din două părţi:
(a) warrantul, care atestă că marfa se află în magazie şi
poate constitui o garanţie pentru un eventual credit;
(b) recipisa-warrant, care reprezintă titlul de proprietate
asupra mărfurilor depozitate. Dacă recipisa este detaşată de
warrant, înseamnă că a făcut obiectul unui avans acordat de o
bancă posesorului mărfii depozitate.

3. Angajament prin semnătură1

Reprezintă un angajament dat de o bancă, sub forma unei cauţiuni sau a
unui aval, de a plăti pentru contul unui debitor în cazul în care acesta se
dovedeşte în incapacitate de plată.

4. Credite pentru finanţarea comerţului internaţional

Comerţul internaţional face obiectul unor finanţări variate, în funcţie de
specificul produselor care sunt tranzacţionate, precum şi al relaţiilor dintre

1
Jacques Masson - Creditele bancare pentru întreprinderi, RAO International Publishing Company, 1994

76
partenerii de afaceri. Perioadele de timp pe care se întind aceste credite sunt,
de asemenea, variate, scadenţele putând fi pe termen scurt, mediu sau lung.

Planificarea financiară pe termen scurt

Managerul financiar al unei societăţi comerciale urmăreşte realizarea

concomitent a:
- echilibrului pe termen scurt, prin previzionarea fluxurilor
financiare de intrare/ieşire din trezorerie, şi a
- echilibrului pe termen mediu şi lung, prin desfăşurarea unui
proces investiţional îndreptat către dezvoltare şi modernizare, care să
genereze fluxuri de fonduri care să depăşească cheltuielile iniţiale.
Pe termen scurt, deciziile de finanţare se referă la stabilirea şi
acoperirea cu mijloace băneşti a sarcinilor de exploatare, întocmirea unui
buget de venituri şi cheltuieli, inclusiv determinarea necesarului de credite pe
termen scurt şi a costurilor generate de acestea.
Generic, previziunea echilibrului financiar pe termen scurt este numită
gestiune de trezorerie, al cărei rol esenţial constă în proiectarea şi urmărirea
echilibrului dintre încasări şi plăţi, între nevoile de finanţare generate de
activele circulante şi sursele posibil de mobilizat – vizând corelarea volumului,
periodicitatea şi ritmul acestora.
Gestiunea de trezorerie2 urmăreşte trei mari categorii de probleme,
potrivit grupării activelor şi pasivelor circulante în funcţie de posibilităţile de
finanţare/mobilizare a acestora:
1. Gestiunea activelor circulante, distingând cele trei mari grupe:
- stocurile;
- creanţele – client;
- încasări de trezorerie.

2. Gestiunea surselor de finanţare a activelor circulante:

- fondul de rulment;
- creanţele – furnizor şi avansurile creanţelor – client;
- creditele bancare pe termen scurt.
3. Gestiunea plasamentelor pe termen scurt:
- bonuri de tezaur;
- conturi bancare la termen;
- certificate de depozit etc.

Metode de previziune pe termen scurt

2
M. Toma, F. Alexandru – Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Ed. Economică, Bucureşti, 1998

77
 Pentru a putea menţine echilibrul financiar într-o firmă, este necesar să
se urmărească evoluţia a cel puţin trei indicatori financiari:
1. Fondul de rulment;
2. Necesarul de fond de rulment;
3. Trezoreria netă.
Aceşti indicatori se află în strânsă corelaţie, astfel încât este suficient să
fie stabilit volumul unuia dintre indicatorii enumeraţi mai sus, pentru ca
dimensiunea celorlalţi doi să poată fi determinată.

Metode de previzionare a nivelului indicatorilor financiari, care vor

asigura echilibrul financiar al firmei3:
1. Metoda extrapolării – se bazează pe ipoteza că între fondul de
rulment şi nesesarul de finanţare ciclic pe termen scurt, pe de o parte
şi cifra de afaceri în perioada analizată, pe de altă parte, există o
relaţie directă de proporţionalitate. Această relaţie poate fi exprimată
fie printr-o rată, fie sub forma unei funcţii liniare de gradul I.
a) Extrapolarea proporţională a fondului de rulment, comparativ cu cifra de
afaceri.
Se consideră că raportul FR/CA = constant; Acest raport se menţine
stabil în perioada previzionată, în care firma nu va fi confruntată cu
dezechilibre majore.
b) Extrapolarea lineară a fondului de rulment, ţinând seama de cifra de
afaceri.
Metoda se poate utiliza atunci când între cifra de afaceri şi fondul de
rulment necesar menţinerii echilibrului financiar se poate stabili o relaţie de
forma:
y = ax + b

Unde: y = fondul de rulment

x = cifra de afaceri

Pentru a determina corelaţia, respectiv coeficienţii a şi b se realizează

diagrama de dispersie a fondului de rulment (y), comparativ cu cifra de afaceri
(x).
Concluzie: Deşi, metoda extrapolării este fiabilă şi uşor de utilizat comportă
câteva observaţii care ar trebui luate în considerare:
• Nivelul FR se calculează ţinând cont de o singură variabilă,
respectiv CA, deşi, acesta poate fi influenţat de variaţia multor
indicatori.

3
Bernard Colasse – Gestion financiere de l’entreprise – Problematique, concepts et methodes, PUF,
Paris, 1987

78
 • Se presupune că nivelul FR observat şi luat ca bază a extrapolării
este un nivel optim.
• Metoda de extrapolare lineară pune în evidenţă un FR minim –
măsurat prin parametrul b – care reprezintă suma ce trebuie să fie
deţinută de firmă sub forma capitalului de lucru, independent de
nivelul cifrei de afaceri. Acest parametru desemnează nivelul minim
al stocurilor şi creanţelor care trebuie finanţat în ciclul de exploatare.

2. Metoda decalajelor de plată – urmăreşte determinarea

necesarului de finanţare a exploatării, în zile şi procente ale cifrei de
afaceri.
Necesarul de finanţare al ciclului de exploatare rezultă din diferenţa
dintre încasările generate de vânzarea produselor fabricate şi/sau
comercializate de firmă, pe de o parte şi plăţile aferente mărfurilor şi
serviciilor cumpărate de la terţi.
Determinarea nivelului necesarului de finanţat al exploatării trebuie să
ţină seama de termenele de plată/încasare, deoarece, în general, operaţiunile
reale de aprovizionare, vânzare a producţiei, variaţie a stocurilor etc., nu se
desfăşoară concomitent cu operaţiunile monetare aferente acestora.
De obicei, între încasările din vânzări şi plăţile pentru achiziţiile
efectuate există un decalaj de timp – negativ, pentru marea majoritate a
firmelor productive – care obligă firma să-şi constituie resurse financiare de
care să dispună pe termen lung, respectiv fondul de rulment (în literatura
anglo-saxonă, fondul de rulment se numeşte working capital, respectiv capital
de lucru).

Fiecare ciclu de exploatare va genera un necesar de finanţare care, dacă

firma ni întâmpină modificări majore, se va menţine la aproximativ acelaşi
nivel şi se va calcula conform relaţiei:

NFR în zile = durata stocurilor + decalajul de plată acordat

clienţilor – decalajul de plată de care beneficiază
din partea furnizorilor

Există societăţi în care ciclul de exploatare generează un necesar de

finanţare negativ (ex. Marile magazine, super-market-urile, în care, pe de o
parte, clienţii plătesc cu numerar, deci plata se face spot şi decalajul creanţe-
client este zero dar, pe de altă parte, magazinul beneficiază de un credit –
furnizor mai mare decât durata de stocare a mărfurilor).

79
 Metoda decalajelor de plată necesită câteva observaţii:
- deşi pare simplu de utilizat, pentru a o folosi eficient trebuiesc
calculate multe decalaje de plăţi, ţinându-se seama, la numitor, de
acea componentă a cifrei de afaceri aferentă indicatorului respectiv,
precum şi de faptul că taxa pe valoarea adăugată, ca impozit pe
consum, intervine numai acolo unde firma va trebui să o plătească şi
nu acolo unde este deductibilă;
- pentru ca rezultatele să fie fiabile, este necesar ca, în afara ciclului
“exemplu post” al ratelor de rotaţie, să se ţină seama şi de variaţia
intervalelor şi duratelor activelor şi pasivelor ciclice în exerciţiul
previzionat. Pentru aceasta metoda va trebui să înglobeze anumite
ipoteze decizionale, deci va trebui să îmbrace un aspect normativ;
- deoarece necesarul de fond de rulment determinat prin această
metodă estimează numai necesarul pentru cele mai importante
posturi din ciclul de exploatare, se consideră că măsoară numai
necesarul minim de finanţat;
- pentru că utilizează în calculele pe care le implică dimensiunea
medie a intervalelor de încasat/plată, metoda dă rezultate
satisfăcătoare numai pentru firmele care desfăşoară o activitate
regulată.
În cazul firmelor cu activitate sezonieră, abaterile între anticipările
propuse de această metodă şi realitate s-au dovedit prea mari.

3. Metoda bugetului de trezorerie

Bugetul de trezorerie reprezintă previziunea încasărilor şi plăţilor,
indiferent dacă acestea provin din ciclul de exploatare sau nu.
Când firma dispune de un sistem bugetar complet – respectiv întocmeşte
buget pentru producţie, pentru vânzări, pentru investiţii etc. – bugetul de
trezorerie va fi întocmit cu informaţiile culese din aceste bugete, iar coerenţa şi
fiabilitatea sa va fi mare.
La realizarea bugetului de trezorerie trebuie să se ţină seama de
intervalele de încasare/plată, precum şi de prevederile legislative care
reglementează aceste decalaje.
Dacă între încasări şi plăţi se previzionează un deficit şi, totodată, durata
acestuia, trezorierul va alege – în funcţie de dimensiunea acestuia şi
posibilităţile de finanţare – între mai multe acţiuni posibile, care vor avea ca
rezultat:
• mărirea fondului de rulment;
• contractarea unui nou credit bancar pe termen scurt.
Dacă se previzionează un excedent, trezorierul va analiza care dintre
metodele de utilizare a acestuia este mai rentabilă şi/sau prezintă un risc mai
mic:

80
 • plasamentul în valori mobiliare foarte lichide;
• acordarea clienţilor de întârzieri de plată mai mari, în
scopul lărgirii pieţei sale de desfacere;
• plata mai rapidă a furnizorilor pentru a beneficia de
discount şi a-şi întări poziţia în faţa acestora;
• reducerea fondului de rulment.

Metoda bugetului de trezorerie comportă câteva observaţii:

• În practică trebuie să se ţină seama şi de calitatea clienţilor.
În acest sens, la dimensionarea veniturilor va trebui să se aibă în
vedere că unii clienţi îşi achită în mod obişnuit obligaţiile cu
întârziere;
• De asemenea, noţiunea de plată imediată (spot) este
relativă. De exemplu, dacă un client îşi achită obligaţiile prin cec,
între momentul în care firma îi trimite acestuia factura,pe care
clientul o va controla şi înregistra în documentele sale contabile şi
momentul în care banca acestuia eliberează suma către firmă trece
un interval de timp deloc de neglijat (poate să ajungă chiar şi o
lună);
• Încasările din vânzări se referă atât la comercializarea
produselor finite, cât şi la cea a semifabricatelor şi chiar a
deşeurilor şi rebuturilor. Valoarea acestora din urmă poate fi de
dimensiuni considerabile şi va trebui, obligatoriu, să fie avută în
vedere la previzionarea fluxurilor de trezorerie;
• Cheltuielile de exploatare se referă la cumpărările de
materii prime, mărfuri, cheltuielile de personal, impozite şi taxe,
cheltuieli financiare etc. La determinarea cheltuielilor de
exploatare care afectează trezoreria, nu se iau în considerare,
evident, amortizările aferente imobilizărilor, deoarece acestea nu
reprezintă o ieşire reală de fonduri din trezorerie;
• Previzionarea cheltuielilor de exploatare, altele decât cele
cu achiziţiile de la terţi – respectiv cheltuielile cu personalul,
impozitele şi taxele etc. – se bazează, în general, pe nivelul
înregistrat de acestea în contul de profit şi pierderi aferent anului
anterior şi vor fi modificate numai ţinând seama de ipotezele
privind activitatea previzionată a firmei.

După prognozarea nivelului anual al acestor cheltuieli se va face o

repartizare pe cele 12 luni – uniformă sau potrivit unei scheme deja aplicate:
• Cheltuielile cu dobânzile aferente împrumuturilor pe termen
mediu şi lung contractate de firmă în perioadele anterioare sunt

81
 înscrise în bugetul de trezorerie în conformitate cu scadenţele
prevăzute în aceste contracte;
• Cheltuielile financiare care corespund utilizării de către
firmă a descoperitului de cont sunt dificil de estimat, deoarece nu
se cunosc la începutul exerciţiului condiţiile în care banca îi va
acorda firmei creditul pe termen scurt;
• Plata şi deductibilitatea taxei pe valoarea adăugată prezintă, de
asemenea, o importanţă destul de mare pentru întocmirea bugetului de
trezorerie. Potrivit legislaţiei în vigoare, în cazul vânzării unui bun, TVA
percepută de furnizor este exigibilă îndată ce bunul a fost livrat. Clientul,
la rândul său, poate să-şi recupereze imediat suma aferentă TVA de
dedus pe care a plătit-o.
• Previzionarea bugetului de trezorerie va trebui să aibă în
vedere incertitudinea în realizarea veniturilor şi chiar a
cheltuielilor.

4. Metoda bilanţurilor previzionate

Dacă o societate îşi întocmeşte bugetele pentru toate activităţile
importante, va putea să îşi determine şi bugetul de trezorerie, după care, pe
baza acestora şi a unui cont de rezultate previzionat pentru anul următor, va fi
în măsură să prezinte şi previziuni ale bilanţului pentru finele exerciţiului
următor şi chiar previziuni ale situaţiilor bilanţiere trimestriale şi/sau lunare.
Ca o concluzie, privind metodele prin care o firmă va trebui să-şi
planifice activitatea pe termen scurt – în special cea a ciclului de exploatare –
este util de observat că fiecare societate comercială va alege acea metodă care
se potriveşte cel mai bine dimensiunii firmei, caracteristicilor activităţii sale,
sistemului său informaţional:
•Metodele care utilizează extrapolarea FR şi/sau a NFR, deşi
sumare, pot fi folosite cu rezultate mulţumitoare de firme mici, care
au producţie omogenă şi care doresc să-şi planifice activitatea fără a
acorda lucrărilor de previziune fonduri – monetare, dar şi de timp –
prea importante;
•Metode bazate pe analiza ratelor de rotaţie a activelor şi pasivelor
circulante sunt convenabile, în special, pentru firmele cu activitate
preponderent comercială, cu condiţia ca aceasta să nu fie sezonieră;
• Metoda bugetului de trezorerie este cea mai analitică dintre
metode şi toate firmele ar trebui să o aplice, dar pentru aceasta este
necesară perfecţionarea sistemului informaţional – contabil. De
asemenea, metoda ar trebui aplicată şi pentru fiecare activitate
specifică, respectiv producţie, comercializare, financiară şi, implicit,
investiţională;

82
 • Elaborarea previziunii bilanţului de sfârşit de exerciţiu, deşi
necesită o muncă suplimentară de întocmire a bugetelor – chiar şi
sumare - pentru fiecare activitate în parte, este de dorit în orice firmă,
dar în special în cele de dimensiuni medii şi mari, deoarece oferă
informaţiile – de altfel indispensabile – necesare analizei şi
menţinerii echilibrului financiar conjunctural (adică pe termen scurt).
În concluzie, trebuie subliniat că, deşi metodele prezentate reprezintă
instrumente utile în vederea previzionării lichidităţii firmei, nici una dintre ele
nu garantează acesteia echilibrul financiar care, pentru a fi realizat, va trebui
urmărit şi gestionat permanent de către managerii societăţii.

10.2. Finanţarea pe termen mediu şi lung

Previziunea financiară pe termen mediu şi lung se realizează având în

vedere necesităţile de dezvoltare ale firmei, ceea ce presupune întocmirea unor
planuri de afaceri, finanţate atât din fonduri proprii, cât şi din fonduri
împrumutate (în cele mai multe situaţii).

Finanţarea din fonduri proprii: este condiţia de bază, esenţială pentru

ca posesorii de fonduri disponibile să aibă încredere în a şi le acorda, sub
formă de credite, firmelor care apelează la acestea pentru a-şi finanţa
activitatea. Autofinanţarea reprezintă o garanţie majoră pentru creanţieri,
indiferent dacă aceştia provin din sistemul bancar sau de pe piaţa financiară.
Fondurile proprii ale firmelor sunt obţinute atât din surse interne, cât şi
externe acestora.
Sursele de finanţare internă se referă, în principal, la cifra de afaceri
realizată de firmă în exerciţiul anterior, dar şi la profitabilitate şi la politica
dividendelor pe care o aplică respectiva societate, precum şi la
comportamentul pe care aceasta îl manifestă faţă de rezervele financiare pe
care şi le-a constituit anterior.
Sursele proprii de finanţare externă sunt cele care privesc, în special,
creşterea de capital a firmei.

(a) Fonduri proprii externe:

Sunt realizate prin aportul acţionarilor – persoane fizice sau juridice, fie
că acestea sunt societăţi private sau instituţii şi/sau firme publice – sau datorită
subvenţiilor acordate de autorităţile publice pentru achiziţionarea de maşini,
utilaje, echipamente.
Creşterile de capital care reprezintă un aport extern au contrapartidă un
aport de lichidităţi; contribuţiile în natură sunt considerate, potrivit legislaţiei
în vigoare, tot creşteri de capital.

83
 Incorporarea rezervelor în capitalul social, precum şi conversia
datoriilor în fonduri proprii nu aduc firmei lichidităţi suplimentare, dar
modifică natura juridică a pasivului şi determină structura de decizie şi de
putere în firma respectivă.
Dacă este analizată prin aport de lichidităţi, creşterea de capital poate fi
interpretată ca o vânzare de acţiuni.
Acţionarii achiziţionează titluri de valoare care le conferă, în principal,
următoarele drepturi:
• Dreptul de a primi dividende;
• Dreptul de proprietate asupra unei părţi din capitalul social al
firmei;
• Dreptul de vot, care-i permite participarea la adunarea generală a
acţionarilor şi, implicit, dreptul de decizie în ce priveşte politica
financiară a firmei.
Pentru acţionar, achiziţionarea unui astfel de titlu constituie o investiţie
a cărei rentabilitate depinde de suma dividendelor acordate an de an, precum şi
de nivelul la care ajunge cursul pe piaţa financiară al acţiunilor pe care acesta
le deţine şi le poate negocia.
În prezent, în economiile de piaţă dezvoltate există o mare varietate de
acţiuni:
- acţiuni cu unul sau două drepturi de vot, cele din urmă
acordând posesorului un control mai mare asupra societăţii;
- acţiuni fracţionate în certificat de investitor şi drept de vot,
primele putând fi negociate separat. Dreptul de vot nu reprezintă
o valoare mobiliară şi poate fi vândut numai împreună cu
certificatul de investitor;
- acţiuni cu drept prioritar de obţinere a dividendului şi cu
drept cumulativ la acesta. În cazul primului tip, dacă suma
alocată din profitul net pentru distribuire ca dividende nu este
suficientă, aceste acţiuni au prioritate şi vor fi remunerate
proporţional cu numărul lor. În al doilea caz, dacă într-un an nu
au fost acordate dividende, în anul următor, când acestea se
acordă, acţiunile cu drept cumulativ vor fi retribuite şi cu restanţa
din perioada anterioară. Există şi acţiuni cu drept prioritar de
dividend, dar fără drept de vot. Acestea aduc deţinătorului
avantaje pecuniare, fără să modifice structura financiară, şi deci,
cea de decizie a societăţii;
- acţiuni cu bonuri de subscriere în acţiuni. Aceste titluri
sunt însoţite de bonuri de subscriere în acţiuni (warrant) care
permit subscrierea ulterioară a altor acţiuni la un preţ fixat mai
înainte.

84
 Creşterea de capital prin emisie de noi acţiuni în numerar este
reglementată prin legislaţia în vigoare şi trebuie să fie aprobată de adunarea
generală a acţionarilor, iar capitalul social nu trebuie să fie grevat de nici o
datorie. De asemenea, o creştere de capital poate fi realizată printr-o creştere a
valorii nominale a acţiunilor existente, dar această acţiune este destul de
dificilă, deoarece trebuie să întrunească adeziunea tuturor acţionarilor. În
general, în ţările capitaliste dezvoltate, în plan fiscal, creşterea de capital prin
aport de numerar este exonerată de impozitare.
Creşterea capitalului social prin aport în natură reprezintă un aport
indirect de lichidităţi, deoarece fluxul de investiţii este concomitent cu fluxul
de finanţare.

Introducerea la Bursă

Introducerea la Bursă a unei societăţi are ca scop principal posibilitatea

pe care aceasta o oferă de a atrage fonduri externe. Principalele avantaje ale
acestei acţiuni rezidă în caracteristicile acţiunilor cotate:
- acţionarii sunt obligaţi să participe la gestionarea societăţilor la
care deţin acţiuni;
- acţiunile cotate pot oricând să fie negociate la Bursă, deci
acţionarul are posibilitatea să le vândă;
- durata de viaţă a acţiunilor cotate nu este limitată, acestea fiind
valabile cât timp există firma.

Deţinerea de acţiuni cotate prezintă mai multe avantaje, printre cele mai
importante fiind:
- riscul investitorului este repartizat între cei care posedă acţiunile.
Aceştia îşi pot micşora riscul prin diversificarea portofoliului de
hârtii de valoare în care investesc;
- existenţa unei grupări a deţinătorilor de acţiuni ale societăţii
respective determină scăderea costului generat de furnizarea de
informaţii referitoare la activitatea firmei către ceilalţi agenţi
economici. Aceştia se pot ghida în aprecierea lor după
comportamentul acţionarilor dacă doresc să ia o decizie legată de
firmă (de exemplu, când pe piaţa financiară firma a realizat o
emisiune de obligaţiuni, etc.);
- prin intermediul acţiunilor cotate se pot colecta fonduri
importante în vederea finanţării activelor, pentru care, altfel, sunt
greu de găsit surse de finanţare (de exemplu, pentru activele
necorporale);
- firma este supusă continuu unui proces de evaluare pe piaţa
financiară, aceasta constituind un preţios indiciu în aprecierea

85
 performanţei şi a modului în care este gestionată, chiar şi pentru
conducătorii firmei

Dezavantajul principal al introducerii la Bursă şi, implicit, al cotării

acţiunilor, rezidă în pericolul potenţial de pierdere a controlului societăţii şi a
atomizării capitalului social, în primul rând din cauză că acţiunile se pot
negocia cu multă uşurinţă pe piaţa financiară.
Totodată, cotarea necesită unele restricţii şi costuri, ce se referă atât la
obligaţii mai severe de informare a celor interesaţi despre evoluţia firmei, cât
şi la cheltuielile sub formă de abonament anual pentru a fi cotate.
Introducerea la Bursă este realizată de instituţii specializate şi acreditate
în acest scop, care grupează instituţii de intermediere financiară, bănci şi
societăţi bursiere.
Acţiunea constă în punerea acţiunilor cotate fie la dispoziţia directă a
publicului, fie prin intermediari financiari.

(b) Fonduri proprii interne (Autofinanţarea)

Autofinanţarea reprezintă fluxul de fonduri obţinute din activitatea
proprie a firmei şi reinvestite.

Conducătorii unei societăţi pot determina nivelul dorit al autofinanţării

prin mai multe decizii, printre care cel mai des utilizate sunt:
- diminuarea EBE prin creşterea cheltuielilor de personal sau a
obligaţiilor externe. Acest procedeu este des folosit în firmele mici şi
mijlocii, deşi există reglementări fiscale care-l îngrădesc. În acelaşi
sens acţionează şi cheltuielile generate de leasing – redevenţele pe
care firma trebuie să le plătească se deduc din excedentul de
exploatare;
- politica de amortizare şi constituirea provizioanelor este adesea
utilizată pentru a micşora profitul impozabil;
- costul creditelor bancare şi al împrumuturilor obligatare scade, de
asemenea, baza impozabilă a prelevărilor fiscale asupra beneficiilor
societăţii;
- politica de distribuire a dividendelor va trebui să fie corelată cu
reglementările în vigoare privind fiscalitatea firmelor şi fiscalitatea
veniturilor personale, precum şi cu relaţiile dintre manageri şi
acţionari. Autofinanţarea oferă conducătorilor firmei o mai mare
autonomie în politica de investiţii, deoarece nu mai sunt supuşi
controlului pe care îl pot exercita creanţierii şi, în bună măsură, chiar
supravegherii acţionarilor.

Cu toate acestea, nivelul autofinanţării nu reprezintă un indicator

suficient de bun pentru a analiza rentabilitatea firmei. Astfel, dacă pentru a

86
dispune de o capacitate de autofinanţare importantă este necesar să se obţină o
marjă economică substanţială, un nivel coborât al autofinanţării nu înseamnă
că marja economică este redusă.
Autofinanţarea nu poare fi judecată decât în funcţie de politica globală
de finanţare a firmei, care să aibă în vedere şi finanţarea externă, fie că aceasta
se referă la fondurile proprii sau la cele împrumutate, precum şi la politica
dividendelor, care poate să influenţeze major poziţia firmei pe piaţa de capital.
În acest sens, ţările cu economie dezvoltată se practică cel mai adesea
trei tipuri de politică a dividendelor:
1. O politică numită reziduală, în măsura în care suma afectată
dividendelor este determinată ca sold ce rezultă în urma scăderii din
totalul posibilităţilor de finanţare a valorii proiectelor de investiţii
rentabile ce se au în vedere pentru perioada următoare. La evaluarea
posibilităţilor de finanţare trebuie să se ţină seama şi de nivelul
îndatorării şi cheltuielile financiare generate de acesta pentru perioada
considerată;
2. O politică ce are în vedere o rată constantă a distribuirii,
respectiv menţinerea neschimbată a valorii raportului dividend/rezultat
financiar obţinut de firmă în timpul exerciţiului;
3. O politică de aşa-zisă stabilitate, care să menţină un nivel relativ
stabil al dividendelor, în special cu scopul de a păstra credibilitatea
firmei în faţa investitorilor în cazul unor variaţii bruşte a rezultatelor
economice.

Creşterea de capital prin incorporarea rezervelor

Principalele avantaje ale acestei operaţiuni constau în:

- cel mai des această operaţiune se realizează prin distribuirea de
acţiuni gratuite vechilor acţionari – care sunt, în fapt, proprietarii
acestor rezerve – ceea ce permite să se reducă cursul acţiunilor pe
piaţă, consecinţa imediată fiind lărgirea pieţei acestor titluri;
- creşterea de capital prin incorporarea rezervelor este privită, în
general, pe piaţa financiară, ca un semnal favorabil, de îmbunătăţire a
rentabilităţii şi, deci, a competitivităţii firmei în mediul concurenţial
în care îşi desfăşoară activitatea.

Condiţiile de realizare a acestui tip de creştere a capitalului social sunt

mai uşor de realizat decât aportul de numerar. Operaţiunea poate fi hotărâtă de
către Adunarea Generală a Acţionarilor în şedinţă extraordinară, în condiţiile
de cvorum stabilite prin statut.
Prin dreptul de atribuire de care beneficiază vechii acţionari se
compensează pierderea pe care aceştia ar putea să o înregistreze prin scăderea
cursului acţiunii vechi.

87
 (c) Fonduri asimilate cu fondurile proprii
Potrivit legislaţiei şi practicii financiare din ţările cu economie de piaţă
dezvoltată, în firme există fonduri care reprezintă, în fapt, datorii financiare,
dar care pot fi asimilate cu fondurile proprii, ca de exemplu: avansurile
asociaţilor în cont curent, împrumuturile participative, titlurile participative şi
obligaţiunile convertibile sau cu bonuri de subscripţie în acţiuni.
Avansurile în cont curent ale asociaţilor cu o anumită pondere în
capitalul social al firmei reprezintă o garanţie pentru societatea bancară ce
acordă credite respectivei societăţi. Cu acordul asociaţilor şi în concordanţă cu
legislaţia în vigoare, aceste conturi sunt blocate un interval de timp, până la
incidenţa unui anumit nivel al creditului nerambursat.
Împrumuturile participative sunt împrumuturi pe termen lung, de care
beneficiază în special firmele mici şi mijlocii şi care au ca scop să crească
capacitatea de îndatorare a acestora faţă de instituţiile financiare specializate şi
faţă de bănci.
Remunerarea acestor împrumuturi cuprinde o parte fixă – pe tot
parcursul împrumutului – şi o parte care variază în funcţie de rezultatele
economice şi financiare ale firmei. Nivelul acestor împrumuturi depinde de
necesităţile de finanţare ale firmei, cât şi de posibilităţile acesteia de
rambursare.

Finanţarea prin împrumuturi pe termen mediu şi lung

Datoriile financiare stabile (permanente) ale unei societăţi sunt realizate
prin împrumuturi efectuate fie pe piaţa obligatară, fie prin credite pe termen
mediu şi lung acordate de instituţiile financiare – inclusiv băncile comerciale –
care reprezintă pe piaţa de capital intermedierea financiară dintre posesorii de
fonduri temporar libere (economiile populaţiei depuse la bănci, depozitele
agenţilor economici etc.) şi cei care apelează la credite.
Finanţarea prin leasing, care a cunoscut în ultima perioadă o utilizare
din ce în ce mai mare, constituie de asemenea, o formă particulară de
îndatorare la termen.

Finanţarea prin împrumuturi pe termen mediu şi lung:

(a) Finanţarea prin împrumuturi obligatare
Obligaţiunea reprezintă o hârtie de valoare emisă de un agent economic
(societate comercială, bancară sau stat) care conferă celui care o achiziţionează
calitatea de creditor a emitentului. Posesorul obligaţiunii are dreptul să
primească pentru suma împrumutată o remuneraţie sub formă de dobândă
(concretizată în general printr-un cupon) fixă sau variabilă şi alte avantaje –
drept de participare la câştigurile prin tragere la sorţi, drept preferenţial de
cumpărare de acţiuni sau a altor obligaţiuni.

88
 Emisiunile de obligaţiuni sunt realizate, în general, numai de societăţile
cotate, prin apelul la economiile populaţiei şi agenţilor economici care doresc
să-şi diversifice portofoliul.
Pentru a permite firmelor de dimensiuni mai mici să acceadă la acest tip
de credit, în ţările dezvoltate s-au creat instituţii şi/sau grupări de instituţii
financiare care efectuează intermedierea dintre investitori şi creanţierii mai
mici, în urma unor analize economice şi financiare aprofundate efectuate
asupra acestora din urmă.
Spre deosebire de contractele de împrumut indivis realizate de la o
singură instituţie financiară (de obicei o societate bancară), împrumutul
obligatar pune relaţia de credit între mai mulţi investitori şi un singur
împrumutat.
Această relaţie se concretizează prin titluri de creanţă (obligaţiuni) care
sunt emise de societatea care apelează la credit obligatar, sunt cotate şi pot fi
negociate liber pe piaţa financiară.
Remunerarea celor care cumpără aceste obligaţiuni (investitorii)
depinde de două elemente: rata dobânzii aferentă titlului de creanţă prin
contractul de emisiune şi condiţiile de rambursare a capitalului investit.
Obligaţiunea poate fi valorificată fie înainte de scadenţă, prin negociere
pe piaţa financiară (bursă sau o piaţă extrabursieră), fie la scadenţa prevăzută
în contractul de emisiune.
Datorită fluctuaţiilor ansamblului mediului economic şi a rentabilităţii
proprii a firmei, obligaţiunile emise de aceasta prezintă risc, pe care investitorii
şi intermediarii financiari doresc să-l limiteze.

Condiţii de realizare a emisiunii de obligaţiuni

Emisiunile de obligaţiuni sunt realizate numai de societăţile constituite
organizatoric pe acţiuni, cu condiţia să aibă cel puţin doi ani de funcţionare,
capital social negrevat de alte datorii şi să fi depus două bilanţuri aprobate de
către Adunarea Generală a Acţionarilor. Dacă există garanţii ale statului
privind activitatea firmei, aceste condiţii restrictive pot fi restrânse, instituţiile
financiare ale statului abilitate (Comisia de Valori Mobiliare, Bursa de Valori
etc) urmărind, însă, permanent, protejarea investitorilor în obligaţiunile emise
de firmă.
Realizarea emisiunii de obligaţiuni revine conducătorilor societăţilor pe
acţiuni, plasarea titlurilor fiind efectuată de către un sindicat bancar care o şi
garantează.
Investitorii, respectiv cei care au cumpărat aceste obligaţiuni se
organizează ca persoană juridică, iar interesele lor sunt reprezentate de o
persoană care va fi remunerată de către societatea care a apelat la împrumutul
obligatar.

89
Principalele caracteristici ale împrumutului obligatar
Elementele definitorii ale împrumutului obligatar:
- numele societăţii pe acţiuni care realizează împrumutul, cu sau
fără garanţia statului;
- suma totală la care se ridică împrumutul;
- numărul de titluri (obligaţiuni) emise;
- valoarea nominală a unei obligaţiuni;
- preţul de emisiune, respectiv preţul fiecărei obligaţiuni lansată pe
piaţă;
- valoarea de rambursare, care reprezintă suma pe care o va plăti
societatea emitentă pentru fiecare titlu la scadenţa acestuia;
- durata împrumutului, respectiv perioada dintre data oficială a
emisiunii şi data scadenţei;
- data subscrierii;
- rata dobânzii nominală sau facială (care se aplică la valoarea
nominală);
- algoritmul de calcul al dobânzii;
- condiţiile în care se realizează rambursarea împrumutului
(amortizarea) şi/sau răscumpărarea titlului de către societatea
emitentă, dacă acestea din urmă sunt prevăzute în contractul de
emisiune.
Algoritmul de calcul a dobânzii: rata nominală a dobânzii este deosebită
de rata actuarială, care se determină calculând rata rentabilităţii interne a
investiţiei în obligaţiuni.
Amortizarea sau modul de rambursare a împrumutului obligatar poate
fi realizată în mai multe feluri, cele mai utilizate fiind:
- amortizarea prin anuităţi constante, prin care societatea care a
beneficiat de împrumutul obligatar plăteşte anual o sumă constantă
(rata de capital + dobânda). În acest fel, partea rambursată aferentă
capitalului creşte în fiecare an;
- amortizarea prin serii egale, potrivit căreia societatea
împrumutătoare rambursează în fiecare an un număr egal de
obligaţiuni. Serviciul împrumutului (rata de capital + dobânda +
comisioane) cuprinde o sumă constantă care reprezintă rambursarea
de capital şi o sumă a dobânzii, care descreşte cu cât sunt mai puţini
ani până la scadenţă;
- amortizarea în fine, când rambursarea capitalului împrumutat se
face o singură dată, la sfârşitul perioadei (duratei de viaţă) a
împrumutului, singura obligaţie anuală a societăţii constând în plata
dobânzii anuale aferente împrumutului obligatar contractat. În
general, dacă se utilizează acest tip de amortizare a împrumutului
obligatar, pe parcursul duratei de viaţă a acestuia, societatea plasează

90
 în fiecare an sume de bani într-un fond, numit fond de rambursare
(sinking found), astfel ca la scadenţă să poată achita în întregime
împrumutul;
- amortizarea anticipată.
În cazul amortizărilor prin anuităţi constante sau prin serii egale,
obligaţiunile pot fi răscumpărate pe piaţa financiară, dacă această operaţiune a
fost prevăzută în contractul de emisiune şi cursul titlului de creanţă respectiv
este avantajos pentru societate.

(b) Finanţarea pe termen mediu şi lung prin împrumut

indivis
Împrumuturile contractate pe lângă instituţiile financiare specializate şi
băncile comerciale se numesc împrumuturi indivis, cel care oferă fonduri
firmei fiind unic, iar datoria fiind indivizibilă.
Se pot deosebi două feluri de operaţiuni de finanţare pe termen mediu
şi lung:
1. împrumuturile;
2. creditele.
Un împrumut se realizează prin vărsarea efectivă de fonduri la o dată
(sau de mai multe ori).
Creditul se deosebeşte de împrumut în măsura în care vărsarea
fondurilor nu este obligatorie. Debitorul utilizează creditul în funcţie de
necesităţile sale şi potrivit contractului încheiat. În acest fel, modalitatea de
împrumut prin credit este mai flexibilă decât cea de împrumut propriu-zisă.

Rambursarea capitalului împrumutat: există mai multe modalităţi de

rambursare a capitalului împrumutat, dintre care cel mai utilizate sunt:
1. Rambursarea cu amortisment (rată de capital) constant;
2. Rambursarea cu anuităţi constante, prin anuitate înţelegând suma
dintre rata de capital şi dobânda aferentă.

(c) Finanţarea prin credite pe termen mediu:

Se realizează sub formă de împrumut sau de credit, purtător de o rată a
dobânzii care se indexează cu variaţia unor indicatori ai pieţei monetare – cel
mai des baza monetară, prin care banca centrală îşi realizează politica de
refinanţare a băncilor comerciale – sau a pieţei financiare, cum ar fi variaţia
indicelui cursului hârtiilor de valoare.

(d) Finanţarea prin leasing (credit-bail)

Leasingul este o tehnică de finanţare a investiţiilor care s-a dezvoltat
mult în ultimii ani în ţările cu economie de piaţă avansată.

91
 În plan juridic, leasingul reprezintă o locaţie (închiriere) însoţită de
promisiunea unilaterală de vânzare a bunului închiriat către locatar. La
sfârşitul contractului de leasing, acesta are trei posibilităţi:
1. să-şi exercite dreptul de a cumpăra bunul pe care l-a folosit
în locaţie la valoarea reziduală, care a fost fixată la încheierea
contractului de leasing;
2. să reînnoiască contractul de leasing, în alţi termeni decât cei
iniţiali, ţinând seama de valoarea reziduală şi de durata de viaţă pe
care o mai are utilajul;
3. să restituie bunul care a făcut obiectul contractului de
leasing.
Beneficiarul leasingului se obligă să plătească periodic (trimestrial)
proprietarului o sumă care se numeşte redevenţă. Prin contract se prevăd şi
clauzele penalizatoare în cazul în care locatarul nu-şi îndeplineşte obligaţiile:
rezilierea contractului, plata tuturor redevenţelor până la sfârşitul normal al
locaţiei, creşterea valorii reziduale, etc.
În plan fiscal, redevenţele sunt deductibile din baza impozabilă a
profitului brut. Taxa pe valoarea adăugată aferentă redevenţei este facturată la
proprietar şi recuperată de locatar.
Leasingul mobiliar permite beneficiarului utilizarea, pe perioade
determinate, stabilite în contract, de maşini, utilaje, echipamente, fără a fi
necesară întocmirea formalităţilor (costisitoare) de cumpărare şi evitarea
riscurilor aferente achiziţionării şi, eventual, a revânzării acestora. În plus,
operaţiunea de procurare şi punere în exploatare a mijloacelor fixe este mult
mai rapidă decât dacă s-ar utiliza un credit pe termen mediu sau lung pentru
realizarea acestei investiţii.
De asemenea, există unele tipuri de bunuri de investiţii, de exemplu în
sectorul informatic, unde tehnica de finanţare prin leasing oferă şi alte
avantaje, pe lângă cele financiare, cum ar fi eliminarea riscului de uzură
morală etc.

Leasingul imobiliar:
Potrivit acestei tehnici de finanţare, societatea de leasing este proprietara
terenului şi a clădirilor. Prin contractul de leasing imobiliar, locatarul va utiliza
clădirile, iar la sfârşitul perioadei prevăzute va putea achiziţiona părţi sociale,
acţiuni din societatea de leasing.
Aceste societăţii sunt, în general, societăţi specializate imobiliare pentru
activităţi comerciale şi industriale, care beneficiază de diverse scutiri ale
obligaţiilor fiscale.
Lease-back-ul este o formă specială de leasing imobiliar, fiind o tehnică
de credit prin care cel care împrumută transferă proprietatea debitorului, care o
răscumpără în mod progresiv, potrivit unei formule de locaţie, însoţită de o
promisiune (opţiune) de vânzare. Astfel, o firmă poate să-şi procure un credit

92
garantat cu un imobil pe care iniţial îl are în proprietate (şi care poate să-i
rămână în proprietate, dacă doreşte, la încheierea contractului de lease-back).
Un avantaj important al tehnicii de finanţare prin leasing constă în faptul
că permite achiziţionarea în totalitate a bunurilor mobiliare sau imobiliare, fără
a apela şi la alte surse de finanţare, cum este cazul când sunt utilizate creditele
pe termen mediu sau lung.
În general, se consideră ca dezavantaj, care poate fi însă numai aparent,
obligaţia de a plăti redevenţa la începutul perioadei, în timp ce anuităţile
aferente unui credit pe termen mediu sau lung se varsă la sfârşitul acesteia.
Totodată, leasingul, neafectând structura financiară a firmei, duce la o
creştere implicită a capacităţii de îndatorare a acesteia, ceea ce, în condiţiile
unei rentabilităţi economice superioare, poate determina o creştere a
profitabilităţii firmei.

Planul de investiţii şi finanţare (Pif)

Totalitatea deciziilor de investiţii şi financiare pe termen mediu şi lung

reprezintă o influenţă majoră pentru fluxurile monetare ale firmei. O imagine
de ansamblu a acestor fluxuri este realizată printr-un document de sinteză cu
caracter previzional care se întocmeşte de către specialiştii financiari ai firmei,
concretizat într-un plan de investiţii şi finanţare.
În cadrul acestui document sunt avute în vedere obiectivele de investăţii
potrivit strategiei de funcţionare şi dezvoltare a firmei. Astfel, se va face
distincţie între investiţiile care privesc creşterea activităţii interne (investiţii
industriale şi comerciale) şi poziţia externă a firmei, referitoare la prezenţa
acesteia pe piaţa concurenţială a ţării sau în afara acesteia.
Investiţiile considerate strategice pentru activitatea internă pot fi
grupate în patru categorii:
1. Investiţii de înlocuire, care au ca obiectiv menţinerea capacităţii
de producţie a firmei;
2. Investiţii de modernizare, realizate în vederea îmbunătăţirii
productivităţii în activitatea proprie;
3. Investiţii de expansiune, cu scopul de a creşte capacitatea de
producţie şi comercializare pentru produsele existente sau pentru a
lansa produse noi;
4. Investiţii strategice, fie cu caracter ofensiv pentru a câştiga o piaţă
de desfacere mai mare, fie cu caracter defensiv pentru a-şi proteja
poziţia pe care o deţine deja pe piaţă.
Potrivit acestor categorii, când se întocmeşte un plan de investiţii şi finanţare
se studiază fluxul de lichidităţi indus de investire. Astfel, intrările monetare

93
sunt mult mai incerte în cazul investiţiilor strategice sau de expansiune decât
pentru investiţiile de înlocuire.
În general, activitatea investiţională comportă trei etape:
1. Elaborarea şi selectarea proiectelor de investiţii;
2. Angajarea cheltuielilor aferente proiectelor alese;
3. Controlul realizării acestora.

În prima etapă, proiectele de investiţii întocmite pentru un anumit

obiectiv sunt grupate şi prezentate sub o formă cuantificată atât din punct de
vedere al caracteristicilor tehnice, cât şi a celor financiare. După o triere
preliminară prin care se elimină acele proiecte considerate nerealizabile în
firma respectivă, tehnic sau financiar, sunt împărţite pe categoriile prezentate
mai sus şi supuse analizei şi deciziei conducătorilor firmei, în funcţie de
strategia pe care aceştia au adoptat-o pentru perioada considerată.

Etapa de angajare a cheltuielilor aferente proiectului de investiţii

selecţionat se desfăşoară după ce, în prealabil, acesta a fost analizat din punct
de vedere al rentabilităţii economice şi financiare, luând în considerare
posibilităţile alternative de apelare la resursele financiare interne sau externe
ale firmei. Criteriul cel mai utilizat de analiză a rentabilităţii investiţiei este
bazat pe calculul valorii actuale nete, la care se adaugă rata internă de
rentabilitate.
Controlul financiar al realizării investiţiei urmăreşte eficienţa utilizării
fondurilor angajate; se exercită control şi pe parcursul desfăşurării activităţii
investiţionale, mai ales când acestea acoperă o perioadă îndelungată.
Ca şi decizia de investiţie, cea de dezinvestiţie, respectiv renunţarea, sub
diferite forme: casare, vânzare, la unele active deţinute de firmă se va realiza
în concordanţă cu obiectivul de maximizare a valorii firmei şi va fi înscris cu
fluxurile monetare pe care le generează în planul de finanţare.
Planul de finanţare constituie un element esenţial în gestiunea oricărei
firme, cu ajutorul acestuia fiind posibil de asigurat coerenţa şi realizarea
strategiei de dezvoltare care a fost adoptată. Totodată, pe baza informaţiilor pe
care planul de finanţare le pune la dispoziţia decidenţilor, aceştia au
posibilitatea, pe de o parte să negocieze atât preţurile produselor proprii cât şi
costurile aferente achiziţionării activelor şi obţinerii resurselor financiare
externe şi, pe de altă parte, pot să urmărească permanent fluiditatea intrărilor şi
ieşirilor de fonduri în vederea eventualelor disfuncţionalităţi.
Pentru ca o strategie de dezvoltare să fie viabilă este obligatoriu ca
planul de finanţare aferent acesteia să fie realizabil, respectiv resursele
previzionate avute în vedere, adică mijloacele financiare pe care le poate
asigura firma, să acopere în întregime utilizările.
În acest sens, la întocmirea planului de investiţii şi finanţare trebuie să
se ţină seama de caracterul variabil al factorilor care nu pot fi controlaţi de

94
firmă, de regulă aceştia fiind factori externi. Totodată, la adoptarea strategiei
firmei, a selectării şi cuantificării proiectelor de investire, decidenţii din firmă
şi organele financiare responsabile vor avea în vedere caracterul flexibil al
resurselor şi utilizărilor aferente, respectiv vor fi prezentate una sau mai multe
alternative posibil de realizat. Astfel, dacă firma se confruntă cu o concurenţă
puternică, resursa financiară pe care o reprezintă autofinanţarea va avea un
caracter pregnant aleatoriu şi va fi puţin flexibilă.
De asemenea, rambursarea datoriilor contractate constituie o utilizare
certă şi neflexibilă a fondurilor de care dispune firma. Când gradul de
îndatorare şi nivelul riscului de lichiditate, adică imposibilitatea firmei de a-şi
onora obligaţiile de plată scadente pe termen scurt, ceea ce conduce la
faliment, sunt mari, firma va avea un acces limitat la noi surse de finanţare,
flexibilitatea acestora fiind slabă.
Un plan de finanţare în care fluxurile băneşti de ieşire (utilizările) sunt
certe şi neflexibile, iar fluxurile de intrare (resursele) sunt aleatoare şi nu au
alternative, deci, neflexibile, prezintă un grad de risc foarte ridicat, care constă
în probabilitatea mare de apariţie a unor situaţii de imposibilitate a acoperirii
obligaţiilor de plată.
Pentru acţionari, planul de investiţii şi finanţare reprezintă un document
de cea mai mare importanţă, datorită informaţiilor pe care le oferă asupra
rentabilităţii programelor de dezvoltare a firmei în care şi-au investit banii
disponibili. Totodată, prezentarea unui plan de finanţare credibil este o
condiţie impusă de organismele financiare la care firma apelează pentru
obţinerea de împrumuturi şi credite.
Potrivit acestui plan, creditorii pot să evalueze riscul de nerambursare,
cu ajutorul unor indicatori specifici, cum este raportul dintre cifra de afaceri
previzionată şi dimensiunea serviciului datoriei, calculat pentru fiecare an al
duratei de viaţă a creditului acordat firmei.
Din punct de vedere al băncii creditoare, un nivel acceptabil al riscului
este atins când acest raport este mai mare decât 2, dar pentru a aproba
împrumutul banca va solicita şi alte garanţii, în funcţie de specificul activităţii
şi credibilitatea firmei.
Construirea unui plan de finanţare se bazează pe fluxurile băneşti de
intrare (resurse) şi de ieşire (utilizări) care determină dimensionarea fondului
de rulment (FR) şi, implicit, a necesarului de fond de rulment (NFR).
Principalele ieşiri de fonduri care afectează FR se referă la sumele
cheltuite pentru achiziţionarea activelor corporale, necorporale şi financiare, la
cele aferente serviciului datoriei contractate de firmă (rata de capital +
dobânda + alte cheltuieli aferente împrumutului) şi la suma totală a
dividendelor. La acestea se pot adăuga utilizările introduse de necesarul de
fond de rulment al ciclului de exploatare.
Cele mai importante resurse ce trebuie să figureze într-un plan de
finanţare urmăresc structura financiară a firmei, respectiv capacitatea de

95
autofinanţare, cesiunea (cedarea) unor active, aporturile noi de capital,
subvenţiile pentru investiţii, îndatorarea pe termen mediu şi lung.

Plan de finanţare al societăţii “X” S.A.

Utilizări An An An Resurse An An An
1 2 3 1 2 3
Investiţii în imobilizări Capacitatea de
corporale, autofinanţare
Necorporale şi
financiare
Rambursări Cesiunea de active
Dividende Aport de capital
Variaţia necesarului de Subvenţii pentru
Fond de rulment investiţii
aferente ciclului de
exploatare
Împrumuturi şi
credite pe
Termen mediu şi
lung
Utilizări totale Resurse totale

An 1 An 2 An
3
I. Modificarea trezoreriei = resurse – utilizări
II. Deficit sau excedent al trezoreriei la începutul
perioadei (din anul anterior)
III. Necesarul de finanţat (III = I + II )
IV. Credite de trezorerie

Întocmirea planului de finanţare începe prin a determina necesarul de

finanţare pentru a putea dimensiona nivelul finanţării externe. Noile resurse
(intrări de fonduri) vor impune recalcularea utilizărilor (ieşirilor de fonduri) în
perioada considerată din cauza rambursărilor, inclusiv a dobânzilor la credite
şi plata dividendelor aferente noilor aporturi de capital, ceea ce va influenţa şi
dimensiunea capacităţii de autofinanţare. Previzionarea acesteia se va efectua
pornind de la excedentul brut de exploatare (EBE) obţinut din ciclul curent al
activităţii, adăugând veniturile financiare şi scăzând cheltuielile financiare şi
impozitul pe beneficii (profit) aferent perioadei considerate.
Calculul impozitului pe profit va ţine seama de politica de amortizare
aplicată imobilizărilor şi de termenii contractuali referitori la remunerarea

96
creditelor pe termen scurt, mediu şi lung, la care se va apela pentru
echilibrarea financiară a firmei.
Se constată că întocmirea planului de investiţii şi finanţare se va putea
realiza prin mai multe iteraţii, calculele trebuind să ţină seama şi de incidenţa
fiscală asupra indicatorilor financiari previzionaţi pentru fiecare etapă a
activităţii, inclusiv de reducerile sau exonerările de impozite de care poate
beneficia firma, potrivit legislaţiei în vigoare în anumite etape ale activităţii de
exploatare sau de investiţie.

CAPITOLUL XI – MANAGEMENTUL POZIŢIONĂRII PE PIAŢĂ.

11.1. Managementul strategic şi managementul operaţional

Definit de Steiner (1979) ca reprezentând “proiectarea unui viitor dorit

şi identificarea căilor prin care se realizează”, managementul strategic are un
rol determinant în stabilirea ţelurilor unei instituţii, în alegerea celor mai
potrivite mijloace de obţinere şi realizare a acestora în timp.

97
 Managementul reprezintă un proces organizaţional pentru a susţine, a
întări şi a direcţiona toate categoriile de resurse în satisfacerea profitabilă a
cerinţelor clienţilor şi a principalilor deţinători de acţiuni. Procesul este dirijat
printr-un sistem valoric şi de cultură, care nu se manifestă numai prin politici,
obiective strategice sau dări de seamă, ci şi prin comportamentul managerilor
la nivel superior şi a acelor manageri aflaţi în poziţii cheie în respectiva
structură.
În timp ce managementul strategic este principala preocupare a
conducerii de la vârf, atribut major care o departajează de restul ierarhiilor, cel
operaţional este în atenţia nivelului mijlociu şi a celui inferior, care se ocupă,
în primul rând, cu problemele curente, răspunzănd de sarcinile pe termen scurt.
Ei pot fi consultaţi asupra extinderii şi îmbunătăţirii operaţiunilor sau pot da
sugestii şi idei pentru viitor.
Principalul efect scontat al strategiei este poziţionarea de succes a
companiei pe piaţă, respectiv o participare satisfăcătoare, chiar cu rol
conducător şi o profitabilitate corespunzătoare, în timp ce rezultatul preconizat
al planificării operaţionale este realizarea activităţilor proiectate şi obţinerea
veniturilor aferente.
Managementul strategic este, de obicei, în contrast cu cel operaţional
sau planificarea tactică. La nivel operaţional, previziunea are loc în contextul
evenimentelor immediate sau al unui viitor apropiat, având la bază un proces
corect de anticipare şi, în general, se referă la activităţile unităţii, pe termen
scurt.
Managementul strategic îmbină concepţia şi acţiunea concentrate asupra
viitorului pe termen lung a întregii instituţii. Cu toate acestea, actul
implementării strategiei conduce automat la domeniul operaţional, cele două
forme ale activităţii de management fiind strâns legate, astfel:

Management strategic
(misiune, scopuri, politici, structuri,
finanţare)

Direcţii şi Conexiune

98
 priorităţi inversă

Management operaţional
(obiective ale vânzării, bugete,
planuri pentru resurse)
În practică, managementul urmăreşte întărirea poziţiei pe piaţă prin
obiectul de activitate al firmei, iar planificarea operaţională urmăreşte
eficienţa, respectiv temeinicia executării acestuia.
În schema următoare este prezentată relaţia dintre managementul
strategic şi cel operaţional, luând în considerare modul de acoperire a
activităţilor strategice şi a celor operaţionale, principalele responsabilităţi şi
efecte, precum şi preocupările majore în domeniile respective.

MANAGEMENTUL
STRATEGIC

Preocupări comune:
- strategia marketingului
- structura organizaţională
- sarcini financiare
- informaţia administrativă
- monitorizarea schimbării.
MANAGEMENTUL
OPERAŢIONAL

Acoperirea ariei dintre segmentul strategic şi cel operaţional este un

aspect important al relaţiei între cele două dimensiuni ale activităţii
manageriale.
Această zonă are rolul unui câmp de activitate de tip “pod” între
deciziile cheie privind strategia şi implementarea lor în unităţile operaţionale,
dând posibilitatea managerilor de la nivelul superior şi cel funcţional să se
consulte cu colegii de la nivelul de mijloc în planificarea priorităţilor.
În ultimii ani, s-au evidenţiat anumiţi factori care au condus la
accentuarea dimensiunilor strategice ale managementului, la creşterea
importanţei acestuia în consolidarea poziţiei pe piaţă a firmei, datorită
următoarelor modificări ale mediului extern în care operează instituţia:

99
 - concurenţa crescută din punct de vedere al gamei de produse şi
servicii oferite unei clientele din ce în ce mai pretenţioase;
- avansul rapid al tehnologiei microelectronice aplicată în
activitatea curentă a instituţiei, cu efect direct asupra calităţii
produselor şi serviciilor oferite;
- creşterea competiţiei pe pieţele interne şi cele externe;
- accentuarea crescută a drepturilor clienţilor;
- îmbunătăţirea sistemelor mondiale de comunicare, permiţând un
flux mai rapid de informaţii între clienţi, furnizori, agenţi, etc.;
- provocarea competitorilor de peste graniţă şi impactul hotărârilor
organismelor superioare din afara statului (Uniunea Europeană,
GATT etc.);
- situaţiile politice în schimbare pe pieţele mari.

Elaborarea managementului sub forma unui plan a apărut în anii ’60 la

firmele americane, sub denumirea de “planificare pe termen lung”
dezvoltându-se apoi rapid, până în anii ’70, sub denumirea de “planificare
strategică”. Procesul de management constă în stabilirea unor “proceduri
formale” privind fixarea pe termen lung a obiectivelor instituţiei, stabilirea
opţiunilor, transpunerea în practică a soluţiilor alese, evaluarea şi controlul
rezultatelor.
Unul din primele modele a fost cel elaborat de Learned, Christensen,
Andrews şi Guth (1965), având următoarele etape de analiză şi elemente ce
concură la realizarea unei strategii:
(a) analiza mediului înconjurător: oportunităţi/ameninţări; factori-
cheie ai succesului;
(b) analiza mediului intern: puncte tari/puncte slabe;
competenţe distinctive;
(c)ansamblul posibilităţilor de acţiune;
(d) responsabilităţile sociale ale instituţiei;
(e)calităţi ale managerilor;
(f) strategii: activităţi, obiective, programe de acţiune.

Managementul este cel mai adesea gândit ca fiind deliberat planificat

pentru a fi implementat. Poate apare însă şi progresiv, în timp, chiar
neplanificat, ca o formă finală de înţelegere a modului de executare a
lucrurilor.
Studiile au relevat impactul semnificativ al procesului de planificare
asupra managementului, acesta fiind văzut ca un mijloc de comunicare şi
motivaţie. Ceea ce preocupă este “de ce abordări planificate se realizează în
aşa mică măsură?”, fiind oferite două explicaţii:

100
 1. În primul rând, planificarea tinde să degenereze în sisteme
birocratice pentru producerea unor volume uriaşe de documente care
ocupă din timpul de acţiune al managerului;
2. În al doilea rând, planificarea se opune regulii de bază a
concentrării, considerată de către P. Drucker “cheia rezultatelor
economiei reale”.

Anumite instituţii care par a avea un management clar, evident şi înţeles

de către lumea exterioară, nu au făcut niciodată o încercare de dezvoltare a
unui plan strategic formal, în nici un fel; la asemenea firme, strategia realizată
mai degrabă s-a ivit decât a fost planificată.

Managementul neplanificat poate să apară adesea ca răspuns la

solicitările clientului legate de un nou atribut al unui produs, ceea ce
influenţează modalitatea de luare a deciziilor individuale şi are două laturi
importante:
1. Poziţia
2. Cultura.
Deciziile individuale se referă în general la investiţii, diversificări sau
achiziţii de amploare şi, datorită impactului lor structural, au o semnificaţie
clară şi prezintă garanţia unei atente examinări.
Poziţia se referă la modul în care o garanţie este amplasată în mediul său
extern. Aceasta trebuie să fie liderul tehnologic, producătorul cu cel mai mic
cost sau instituţia dominantă pe piaţa unui anumit segment, denumită şi piaţă
“nişă”.
Cultura reflectă modul în care membrii instituţiei percep organizarea şi
prin urmare stabileşte comportamentul acestora. În timp ce “poziţia” vizează
organizarea externă, “cultura” se referă la cea internă, fiind rezultatul unui
proces de formare relativ îndelungat şi constituind un element de mare
stabilitate a organizaţiei. Cultura nu rezultă ca urmare a alegerii unei poziţii
anume sau a dezvoltării unui plan, ci apare ca o parte intrinsecă a organizaţiei
şi contribuie la climatul succesului, dincolo de ce poate fi obţinut prin proiecte
manageriale mai rigide.

Previzionarea, văzută din punctul de vedere al managementului, se

bazează de obicei pe rezultatele trecute, urmărind efectele şi tendinţele viitoare
ale acestora asupra mediului extern şi intern al organizaţiei, în scopul de a
limita riscurile asociate formulării şi implementării strategiei.
În orice analiză este necesară stabilirea priorităţilor. În acest sens,
Porter a subliniat că o atenţie deosebită trebuie acordată, în principal, celor
două elemente considerate cu adevărat cruciale: diferenţierea produselor şi
reducerea costurilor.
Metodele de previzionare au la bază instrumente contabile, precum:

101
 - bilanţul
- contul de profit şi pierdere
- bugetul
- planul de investiţii.
În practică sunt comparate cifrele dintr-o perioadă (5 ani) pentru a
scoate în relief tendinţele şi a identifica motivele speciale ale rezultatelor
particulare.
Proiecţiile performanţelor viitoare, stabilite pe baza informaţiilor
deţinute de către specialiştii organizaţiei sunt discutate sub forma unor posibile
scenarii (cele mai rele, cele mai bune şi de nivel mediu).
În contrast cu previzionarea la nivel operaţional, care se concentrează pe
următoarele câteva luni până la un an şi la care se aşteaptă un grad considerabil
de exactitate, cerinţele la nivel strategic sunt previziuni rezonabile ale
tendinţelor pe termen mediu şi lung, având la bază planuri pe 3 sau 5 ani.
Principalele mijloace de previzionare a obiectivelor de management pot
fi grupate în două categorii:
1. cantitative – unde proiecţiile se bazează pe date numerice,
statistice şi contabile, adesea analizate cu ajutorul unor modele
computerizate;
2. calitative, situaţie în care baza proiecţiilor o constituie simulările
şi concepţiile individuale.

Tehnici cantitative Abordări calitative

1. Previzionarea bugetelor 1. Analiza BPEST (Business,
Political, Economic, Social and
Technological)
2. Proiecţii simple 2. Analiza SWOT
3. Analiza raporturilor cheie 3. Dezvoltarea scenariilor
4. Analiza PIMS (Profit Impact on 4. Tehnica Delphi
Market Strategy)
5. Modele computerizate (inclusiv 5. Identificarea şi analiza ideilor
econometrice) creatoare (Brainstorming)
EFECTE: EFECTE:
Demonstrează cum şi cât de mult scenarii şi alte informaţii conducând
pot fi realizate obiectivele la judecarea posibilelor alternative
Abordare totală: Abordare totală:
Determinativă/raţională Intiutivă/pe baza gândirii

Evaluarea mediului intern şi extern are ca obiectiv identificarea poziţiei

pe piaţă a activităţii, cu scopul de a putea lua decizii strategice privind locul pe

102
care îl va ocupa instituţia în viitor, în sensul consolidării acestuia prin
concentrarea şi diversificarea relaţiilor cu clienţii.

11.2. Relaţia firmă-client

În evaluarea calităţii prestaţiei firmei, aprecierea pe care beneficiarul

(clientul) o dă produselor şi serviciilor oferite, rămâne definitorie.
Din acest punct de vedere, relaţia “firmă-client” poate fi considerată şi
urmărită ca un parametru de referinţă, nonvaloric prin natura lui, dar cu o
influenţă semnificativă, devenită cuantificabilă în fiecare moment de analiză,
prin intermediul cifrelor obţinute, atât la nivel teritorial cât şi central.
Dacă în alegerea firmei clientul se poate orienta după o serie de
informaţii publice (de la produse şi servicii oferite, facilităţi, până la cifre de
bilanţ, care atestă soliditatea unităţii), în validarea şi menţinerea opţiunii sale
un rol determinant revine comunicării asigurate din interiorul firmei solicitate.
Calitatea acestui dialog, măsura în care acesta conduce la satisfacerea şi
preîntâmpinarea cerinţelor clientului a devenit un criteriu concurenţial din ce
în ce mai conturat, ceea ce impune, aprofundarea noţiunii de “relaţie firmă-
client” într-o concepţie managerială perfecţionată.
Noua abordare se bazează pe dezvoltarea unei culturi organizaţionale
care să asigure condiţiile şi cadrul necesar formării Managerului relaţiei
“firmă-client”, într-o accepţiune mult mai complexă decât cea a unui nucleu,
capabil să creeze şi să întreţină o colaborare reciproc avantajoasă, în care
prioritatea o reprezintă cerinţele clienţilor, iar satisfacerea acestora să
determine implicit profitabilitatea activităţii desfăşurate.
Atributul de “manager” este acordat, în acest context, unei persoane
aflate la nivel operaţional, care trebuie să-şi valorifice, pe de o parte,
capacitatea de execuţie, iar pe de altă parte, de coordonator în procesul de
derulare a serviciilor curente oferite clientului, astfel încât să întreţină constant
interesul de cooperare al acestuia, atras în egală măsură şi de soliditatea relaţiei
cu o echipă a firmei bine definită, care dovedeşte o bună comunicare şi
colaborare internă.
Managerul relaţiei firmă-client ocupă o poziţie strategică, pe care
conducătorii unităţii trebuie să o rentabilizeze sub toate aspectele, având în
vedere că:
- este prima verigă de legătură a firmei cu clienţii săi;
- asigură funcţionarea neîntreruptă a canalului de difuzare a
produselor, serviciilor şi tuturor instrumentelor financiare oferite şi
percepe primul reacţia de răspuns a beneficiarilor;
- este punct de testare pentru produsele şi ideile noi promovate,
contactul permanent cu clientul şi cerinţele acestuia dându-i
posibilitatea să aprecieze dacă produsele noi sunt vandabile sau,

103
 dintr-un motiv sau altul, rămân numai concepte teoretice greu de
folosit în practică;
- menţine o strânsă legătură şi colaborare cu specialiştii firmei, în
scopul de a obţine setul optim de oferte, care să satisfacă şi să
preîntâmpine cerinţele celor mai exigenţi clienţi.
În acelaşi timp, firmele cu o astfel de orientare beneficiază de o
profitabilitate stabilă şi de avantajul competitiv al unei relaţii solide şi
puternice, menţinută prin întreţinerea fidelităţii clienţilor existenţi şi potenţiali.

11.3. Fidelitatea clientului, măsură a prestaţiei firmei

Clienţii deveniţi fideli, reprezintă pentru firmă un activ real “purtător”

de venituri, iar evaluarea corectă a satisfacţiei clienţilor faţă de produsele şi
serviciile oferite şi de modul de promovare poate fi utilizată pentru previziunea
evoluţiei rezultatelor financiare ale firmei, urmărindu-se impactul pe care
creşterea mulţumirii clienţilor o poate avea asupra rentabilităţii.
Dimensionarea satisfacţiei clienţilor presupune stabilirea unui sistem de
gestionare a “activului client”, prin intermediul căruia să se obţină:
- evaluarea financiară a acestui activ;
- orientarea spre acţiunile care trebuie întreprinse pentru a-i creşte
valoarea;
- stabilirea unei legături între valoarea activului “client” şi
motivarea personalului;
- prognozarea veniturilor viitoare din activitatea firmei.
În fundamentarea programelor de dezvoltare, managerii trebuie să ţină
seama nu numai de creşterea potenţială a veniturilor ci şi de aplicarea unei
intense politici de servire a clienţilor, având în vedere avantajele legate de
satisfacţia acestora şi anume:

Favorizează creşterea
si fidelitatea Creşte rata de
acţionariatului fidelitate a clienţilor
individual

Creşte Diminuează
costurile de Satisfacţia costurile
marketing ale clienţilor interne de
concurenţei marketing

104
 Creşte Îmbunătăţeşte Este o măsură
vânzarea altor imaginea şi incontestabilă
produse ale reputaţia a performanţei
firmei firmei

Comensurarea satisfacţiei clienţilor cu ajutorul unui indice, calculat pe

bază de chestionar privind evaluarea calităţii produselor şi serviciilor de
management oferite în raport de aşteptările clienţilor, a intrat în practica de
management internaţională încă din anul 1989 (în Suedia) şi 1994 (în
America), iar din 1999 se aplică experimentul în 15 ţări europene, modelul de
calcul al acestuia având următoarea stuctură:

Imaginea
firmei

Aşteptările
clientului
Valoarea Indicele de
Fidelitate

percepută de satisfacere
către client a
clientului
Calitatea:
- Produsului
- serviciului

Indicele de satisfacere a clientului oferă firmei un sistem de comparare

standard a acţiunilor sale interne cu rezultatele obţinute de unităţile
concurente, fiind, în final, o măsură a competitivităţii.
În cazul unei firme în expansiune, fidelizarea clienţilor presupune, pe de
o parte, personalizarea produselor şi serviciilor în funcţie de solicitările
constatate în derularea relaţiei firmă-client şi perfecţionarea metodelor de
promovare a ofertelor, adaptate fiecărui segment de clienţi pe baza unui studiu

105
fundamentat asupra cerinţelor acestora, iar pe de altă parte, adoptarea
metodelor optime încurajării sau recompensării fidelităţii manifestate.

CAPITOLUL XII – ANALIZA PERFORMANŢELOR FIRMEI

12.1.Profitabilitatea firmei

În analiza rezultatelor firmei se porneşte de la evaluarea următoarelor

elemente:
Modul de organizare a evidenţei şi informării conducerii
determinate de:

106
 - mărimea firmei;
- structura sa şi reţeaua teritorială;
- strategia adoptată în relaţiile cu alte firme, clienţi şi furnizori;
- calitatea managementului practicat;
- tipul de marketing utilizat;
- soluţionarea problematicii ambientului economic şi al aspectelor
concurenţiale.

Cadrul de monitorizare a activităţii prin contabilitatea de gestiune

(analitică sau managerială), folosind metode şi instrumente proprii de
reflectare a costurilor pe produse şi servicii, de bugetizare a activităţii şi de
determinare a profitabilităţii.

Contabilitatea cheltuielilor presupune gruparea lor după:

- natura cheltuielilor (de exploatare, de personal, amortizare,
materiale şi servicii, cu impozite şi taxe);
- după modul de repartizare în costuri (cheltuieli directe, indirecte);
- variabilitatea faţă de activitatea firmei (fixe sau constante şi
variabile);
- potrivit cerinţelor manageriale (cheltuieli pe elemente primare, pe
articole de calculaţie);
- în funcţie de legătura cu evidenţierea în contabilitate (cheltuieli
înregistrate în contabilitate şi extracontabile).
Potrivit metodologiei de evidenţiere şi determinare a costurilor, firmele
vor utiliza procedee similare de reflectare a veniturilor, pentru a putea fi
judicios dimensionată profitabilitatea.

Legarea conceptului de profitabilitate de unele cerinţe majore cum

sunt:
- urmărirea activităţii firmei pe centre de profit, respectiv
nominalizând ramurile şi sectoarele care concură la realizarea
profitului; dispersia lui pe regiuni şi judeţe dacă este cazul pentru
producţia internă sau pe zone geografice, în situaţia unor activităţi
legate de comerţul exterior;
- investigarea realizării în dinamică a profitului pe 3-5 ani, ceea ce
evidenţiază eficienţa activităţii firmei în evoluţie;
- impactul asupra profitului firmei rezultat din modul în care se
asigură motivarea factorului uman; din calitatea investiţiilor
efectuate, care dacă sunt bine alese, pot conduce într-o perioadă
relativ scurtă, la un adevărat “salt” în activitatea economico-
financiară a firmei; respectarea unor prevederi care să asigure o
influenţă pozitivă asupra mediului înconjurător, deoarece în caz
contrar va fi serios afectată realizarea în perspectivă a profitului;

107
 - evoluţia în viitor a profitului este determinată într-o măsură
însemnată de accesul la surse de capital şi de modul în care sunt
stimulate investiţiile de capital în firmă, fenomen care face posibilă
tehnologizarea şi informatizarea accelerată, intensificarea cercetării
şi dezvoltării, modernizarea şi reutilarea utilajelor, extinderea
activităţii la alte domenii profitabile.

Pentru determinarea profitabilităţii firmei, ca expresie a rezultatelor

bune ale acesteia se vor procura date din bilanţul contabil, din contul de profit
şi pierderi, din situaţia fluxului de numerar.

Performanţa oricărei firme sau bănci se dimensionează utilizând un

grup de indicatori de bază, care se obţin astfel:
- Eficienţa vânzărilor (coeficientul marjei nete - RRC):

Profit net
Eficienţa vânzărilor = ---------------- x 100
Vânzări
Eficienţa exporturilor:

Profituri din export

Eficienţa exporturilor = ---------------------------- x 100
Vânzări la export

- Rentabilitatea activelor – ROA (return on asset, denumită şi

rata rentabilităţii economice):

Profit net
ROA = ------------------- x 100
Total active

- Indicatorul rata rentabilităţii economice se mai poate

determina:

Profit din exploatare

Re = ----------------------------------- x 100
Active din exploatare

108
Sau: Profit net
Re = ---------------------------- x 100
Capital permanent

- Rata rentabilităţii comerciale se stabileşte prin raportul:

Profit
Rc = ------------------------------------------ x 100
Cifra de afaceri (în preţuri de vânzare)

- Randamentul capitalului angajat – ROI (return on investment)

– se determină pe total capital şi pe tipuri de activităţi:

Profit
ROI = ----------------------------- x 100
Total capital investit
Sau: Cash-flow
ROI = ----------------------------- x 100
Total capital investit

- Rentabilitatea capitalului – ROE [return on investment (equity)],

denumită şi rata rentabilităţii financiare se determină astfel:
Profit net
ROE = ------------------------ x 100
Capital propriu

- Multiplicatorul capitalului:

Total active
Multiplicatorul capitalului = ----------------------- x 100
Capital propriu

- Rata utilizării activelor (Rua):

Total venituri
Rua = --------------------- x 100
Total active

109
 - Rata profitului net (Pr):

Profit net
Rata profitului net = --------------------- x 100
Total venituri

- Productivitatea muncii (w):

Profit brut
Productivitatea muncii = ------------------------------- x 100
Nr. mediu de salariaţi

- Fluxul liber de numerar disponibil în cont = lichidităţile care pot

fi investite pentru creşterea pe termen lung a firmei;
- Procentul de piaţă deţinut: - analiza pe clienţi şi produse a
profitabilităţii.

12.2. Managementul eficienţei activităţii

Poneşte de la indicatorii prezentaţi mai sus şi potrivit modelului Du Pont se
poate reliefa performanţa prin contrapunerea profitului cu riscul astfel:

Performanţa

Profit net
ROE = ---------------------- x 100
Riscul Capital propriu

110
 Pr. net Levierul (leverage multiplier)
ROA = --------------- x 100 Total active
Total active x ------------------------ x 100
Capital propriu

Randament utilizare active Rata (Marja) profitului net

(Rua) (Pn)
Venituri x Profit net
----------------- x 100 ----------------- x 100
Total act. Venituri

Venituri Total Profit Venituri

: net :
active

În afară de indicatorii generali prezentaţi, în domeniul firmei şi bancar,

se face o defalcare pe anumite domenii în care se determină indicatori
specifici, astfel:
Evaluarea calităţii activelor şi pasivelor fac posibilă reflectarea participării
acestora la performanţă, astfel:
1. Analiza ratelor de structură ale activului: se realizează prin
determinarea indicatorilor care reflectă situaţia financiară:
• Rata activelor imobilizate prin calcularea raportului:

Active imobilizate
--------------------------- x 100
Activ total

Sau:
Active imobilizate
--------------------------- x 100
Active circulante

Acest indicator reflectă elementele patrimoniale care servesc firma

permanent.

• Rata imobilizărilor corporale, reflectă natura dotării tehnice. Se

calculează folosind relaţia:

Imobilizări corporale
--------------------------------- x 100
Activ total 111
 • Rata imobilizărilor financiare, arată orientarea politicii de
investiţii financiare, inclusiv externe, astfel:

Imobilizări financiare
--------------------------------- x 100
Activ total

• Rata activelor circulante se determină astfel:

Active circulante
--------------------------------- x 100
Activ total

În cadrul ramurilor economice se regăsesc şi unele rate analitice ale

activelor circulante, respectiv:
(a) Rata stocurilor, care presupune că o creştere a deverului de
activitate să fie însoţită de o majorare a stocurilor, evitarea stocurilor
fără mişcare şi a încetinirii rotaţiei stocurilor. Pentru calcul se
foloseşte:

Stocuri
Rs = ------------------ x 100
Activ total
Coeficientul de rotaţie a stocurilor, arată numărul de rotaţii într-un an:

Vânzări
Coeficientul de rotaţie = ------------------- x 100
a stocurilor Stocuri

(b) Rata creanţelor comerciale depinde de relaţiile firmei cu

partenerii de afaceri, de natura creanţelor, exigibilitate şi termenul de
realizare.

Creanţe comerciale
Rc = ----------------------------- x 100

Activ total112
 (c) Rata disponibilităţilor băneşti şi plasamentelor se poate
determina fie cumulativ, fie separat pentru cele două elemente:

Disponibilităţi
RD = ---------------------- x 100
Activ total

Valori mobiliare de plasament

RP = ------------------------------------------- x 100
Activ total

Disponibilităţi + Valori mobiliare de plasament

RD+P = ---------------------------------------------------------------- x 100
Activ total

(d) Ponderea activelor neperformante, determinată potrivit

formulei:

Active neperformante
--------------------------------- x 100
Total active
Indicatorul reflectă activele care nu contribuie la dezvoltarea
performanţei şi în timp pot determina apariţia de pierderi şi afectarea
capitalului băncii.

2. Analiza ratelor de structură ale pasivului dau posibilitatea de a

evidenţia stabilitatea şi autonomia financiară a firmei. În acest sens
se pot calcula:
• Rata stabilităţii financiare rezultată din analiza:

Capital permanent (cel puţin 1 an)

----------------------------------------------- x 100
Patrimoniul total

• Rata autonomiei financiare globale care se poate determina în

două moduri:

113
 Capital propriu
-------------------------- x 100
Total pasive

Sau:
Datorii
--------------------- x 100
Total pasive

Respectiv:
Datorii
------------------------ x 100
Capital propriu

Indicatorul reflectă politica financiară şi eficienţa deciziilor adoptate.

• Rata de îndatorare globală reflectă dependenţa financiară a

firmei şi gradul de risc al politicii financiare promovate şi se
stabileşte:

Datorii
------------------------------ x 100
Patrimoniul firmei

• Coeficientul de rotaţie a creditelor arată numărul de rotaţii al

creanţelor într-o perioadă (de regulă 1 an) şi se obţine:

Total vânzări pe credit

------------------------------------- x 100
Creanţe de rambursat

• Greutatea specifică a creditelor restante, indicator care trebuie să

reprezinte 3-5% maximum. Există două variante pentru a
determina indicatorul:

Credite restante
----------------------------- x 100
Total active

Credite restante
---------------------------- x 100
114
Total credite
 • Ponderea unor provizioane constituite la nivel bancar pentru a se
proteja de unele riscuri se stabileşte:

Provizioane pt. credite neperformante şi dobânzi restante

---------------------------------------------------------------------------- x 100
Total credite

• Dobânda netă marginală, care reflectă gradul în care creşte

venitul net din dobânzi, în condiţiile sporirii activelor cu o unitate,
se determină astfel:

Venituri din dobânzi – Cheltuieli cu dobânzile

Dnm = ------------------------------------------------------------- x 100
Active generatoare de venit

12.3. Evaluarea gradului de solvabilitate

Evaluarea gradului în care firma este solvabilă şi lichidă se poate realiza

prin mai mulţi indicatori:
• Relaţiile prin care se dimensionează solvabilitatea rezultă din
raportarea capitalului propriu, la una din următoarele: total active,
credite sau surse atrase; totodată, se poate stabili şi gradul de
adecvare a capitalului, în funcţie de mărimea acestuia şi
dimensiunea, structura şi calitatea activelor apreciate în funcţie de
risc. Coeficienţii de solvabilitate se pot stabili prin raportarea
datoriilor totale/total active sau datorii curente/capital propriu şi
astfel se indică posibilitatea de rambursare a dobânzilor;
• Lichiditatea se apreciază în următoarele moduri:
- prin raportarea creditelor lichide la sursele atrase de la
clienţi şi alte bănci; Coeficientul de trezorerie se obţine din
raportul:

Active curente - Stocuri

--------------------------------------
Obligaţii curente
115
 - compararea creanţelor şi obligaţiilor unei bănci, faţă de
restul băncilor (se obţine lichiditatea interbancară);
- rata lichidităţii exprimă riscul acesteia şi se calculează
folosind relaţia:

Numerar + Depozite la vedere la alte bănci

Rl = ------------------------------------------------------------------------- x 100
Total depozite

- lichiditatea unei bănci se mai poate determina prin

raportarea activelor lichide fie la total active, fie la total
depozite + împrumuturi;
- coeficientul de lichiditate imediată se determină astfel:
Numerar + Echivalalent Numerar (titluri de plasament)/
Obligaţii curente; Acest coeficient indică posibilitatea de plată
a datoriilor pe termen scurt.

Nivelul indicatorului lichiditate trebuie corelat în permanenţă cu

capacitatea băncii de a face afaceri care să fie profitabile, căci un nivel ridicat
al lichidităţii arată o situaţie de risc redus pentru instituţie, care nu trebuie să
afecteze amplitudinea activităţii operaţionale a băncii.

12.4. Analiza veniturilor şi cheltuielilor financiar-bancare

Prezintă o semnificaţie deosebită deoarece determină nemijlocit
aprecierea privind:
- economicitatea;
- profitabilitatea;
- eficienţa managementului bancar.

Printre indicatorii de această natură, menţionăm:

• Greutatea specifică a veniturilor din dobânzi în total active:

Venituri din dobânzi

--------------------------------- x 100
Total active

• Ponderea veniturilor din alte surse:

116
 Venituri din alte surse decât dobânzile
------------------------------------------------------ x 100
Total active

• Rata cheltuielilor cu dobânda:

Cheltuieli cu dobânzile
--------------------------------- x 100
Total active

• La dimensionarea personalului se au în vedere indicatorii:

Salarii + Cheltuieli aferente

---------------------------------------- x 100
Cheltuieli de funcţionare
Precum şi:
Cheltuieli de funcţionare
-------------------------------------- x 100
Număr mediu de salariaţi

• Gradul de acoperire a cheltuielilor cu salariile şi de funcţionare a

băncii are menirea de a determina dacă nivelul personalului,
utilizarea spaţiului şi volumul de activitate sunt judicios corelate,
astfel:

Comisioane încasate
----------------------------------------- x 100
Salarii (plus cheltuieli aferente)

Comisioane încasate
----------------------------------------- x 100
Cheltuieli cu funcţionarea

Relaţia venituri-riscuri

Aşa cum profitabilitatea globală este, generalizând, o rezultantă a celor

teritoriale, riscul asociat activităţii desfăşurate se supune aceluiaşi algoritm,
atât din punct de vedere al formei de manifestare, cât şi al monitorizării.

117
 În aceste condiţii, practicarea unui management eficient, adaptat
permanent cerinţelor concurenţiale agresive specifice, presupune un control
simultan al rentabilităţii, cât şi variabilităţii capitalului propriu.
Administrarea lor corespunzătoare conferă pe de o parte soliditate
firmei, iar pe de altă parte posibilitatea stabilirii unei relaţii pertinente venituri-
riscuri, bazată pe decizii fundamentate în privinţa asumării unor riscuri
controlabile, în concordanţă cu veniturile preconizate.
Aferent activităţii bancare, impactul creşterii riscurilor asupra
veniturilor poate fi sintetizat astfel:

Venitul Categorii de risc

rezultat din:
Riscul ratei Riscul de Riscul de Riscul de
dobânzii credit lichiditate capital

Marja dobânzii M m M
Utilizarea activelor
(AU) M M
Rentabilitatea activelor
(ROA) M M M
Multiplicatorul
capitalului propriu M
(EM)
Rentabilitatea
capitalului propriu M M M M
(ROE)
M = probabilitate mare ca riscul crescut să ducă la creşterea venitului
m = probabilitate medie ca riscul crescut să influenţeze creşterea venitului

Stabilirea unui optim în raport venituri-riscuri reprezintă un

atribut al managementului financiar şi presupune următoarele:
- elaborarea unui sistem managerial solid şi eficient de urmărire a
riscului în activitatea desfăşurată;
- evaluarea veniturilor curente şi a interdependenţei acestora cu
nivelul celor patru categorii principale de risc asumate (riscul de
credit, de dobândă, de lichiditate, de capital);
- determinarea viitoarelor ţinte privind riscurile asumate de firmă în
următorii ani, corespunzător unei rentabilităţi adecvate a capitalului
propriu;

118
 - evaluarea corectă a punctelor tari şi slabe ale firmei, a stadiului de
dezvoltare a managementului practicat.
În determinarea rezultatelor unei firme şi înţelegerea mecanismelor
afacerilor desfăşurate se folseşte schema prezentată în continuare:
EVALUAREA REZULTATELOR FIRMEI4

INFORMAŢII COMPARAŢII
- Trecut, prezent, viitor al - Concurenţa;
firmei; - Poziţia în ramură;
- Tehnologii, sistem - Cote de piaţă;
informaţional; - Formularea de tendinţe;
- Cercetări de piaţă; - Fundamentarea
- Gamă de produse/servicii; programului (planului) şi
- Gestiunea lichidităţilor; bugetului.
- Orientarea investiţiilor.

FIRMA

REZULTATE RANDAMENTUL VALOAREA

FINANCIARE INVESTIŢIILOR PACHETULUI DE
- Eficienţa - Randamentul ACŢIUNI
afacerilor; dividendelor; - Generarea de
- Randamentul - Fluxuri de lichidităţi şi fluxuri
capitalului numerar. de venituri viitoare;
angajat. - Creşterea valorii
acţiunilor (a
profitului care revine
pe acţiune).

Prin folosirea politicilor proprii de procurare de resurse, controlul

cheltuielilor şi efectuarea de investiţii, firmele pot influenţa profitul folosind în
acest scop diverse modele de profitabilitate.

4
Steve Robinson, Management financiar, Editura Teora, Bucureşti, 1998.

119
 Există însă şi unele situaţii în care rezultatele obţinute de firmă sunt
nesatisfăcătoare, conducând spre eşecul activităţii promovate şi în ultimă
instanţă la faliment.
Pentru a semnala din timp apariţia unei situaţii financiare negative este
necesară analiza unor evenimente care reflectă fenomene care disturbă
activitatea normală a firmei. Dacă depistarea unora din aceste aspecte reiese
din evoluţia în timp a acestora, în schimb sunt şi situaţii dificile când
perturbările apar brusc şi cu o forţă mare de penetrare în ceea ce priveşte
activitatea firmei.
Analiza principalelor cauze care conduc la o situaţie financiară
critică a firmei şi apoi la faliment se referă la:
(a) Cauze de natură operaţională, care privesc:
- încetinirea vânzărilor datorită unei politici greşite privind
promovarea unor produse şi servicii, a modului de funcţionare a
marketingului şi reclamei, a relaţiilor cu clienţii şi furnizorii a unui
nivel de preţuri/tarife neadecvat;
- constituirea unor stocuri însemnate, la un nivel care nu ia în
considerare normele existente în domeniu;
- înrăutăţirea situaţiei financiare, ca urmare a creşterii datoriilor şi a
presiunilor de achitare a unor creditori; a manifestării de încetineală
în ceea ce priveşte încasarea unor debitori; restrângerea nivelului
lichidităţilor; îngrădirii accesului la împrumuturi;
- utilizarea finanţărilor pe termen scurt, pentru investiţii a căror
profitabilitate nu este rapidă;

(b) Cauze de natură contabilă, se referă la.

- neglijarea prevederilor unor standarde şi norme contabile;
- nivelul ridicat al unor conturi de cheltuieli şi nerespectarea normelor
în domeniu;
- desele reevaluări ale activelor;
- necorelări între mărimea şi mişcarea unor conturi (contul de profit şi
pierderi, creditori, debitori, vânzări, împrumuturi, investiţii);
- lipsuri în expertiza financiară, în activitatea de audit şi control.

(c) Cauze privind organizarea reţelei, privesc:

- amploarea reţelei, nu întotdeauna justificată din punct de vedere
economic şi financiar, care nu dispune de condiţii informaţionale
adecvate;
- neacordarea unei autonomii corespunzătoare reţelei;
- profitabilitatea mai redusă a unei părţi a reţelei de unităţi şi un aport
redus privind cota de piaţă;

(d) Cauze privind managementul practicat:

120
 - strategiile şi politicile economico-financiare ale firmei nu au fost
stabilite în mod realist;
- aprecierea greşită a riscurilor interne şi valutare (din tranzacţii,
conversie şi competiţional);
- capacitatea organizatorică redusă a conducerii, disensiuni la nivelul
organelor de conducere, lipsuri în specializarea unor factori cu rol în
management;
- instabilitatea şi desele fluctuaţii ale organelor de conducere; tendinţe
dominante şi impunerea propriilor păreri în dezbaterile consiliilor
firmei.

În analiza rezultatelor, conceptul de profitabilitate poate fi extins de la

investigarea pe termen scurt a profiturilor regăsite în dividendele acordate
acţionarilor, la o altă modalitate de exprimare prin creşterile de capital şi a
eficientizării acestuia, care să genereze lichidităţi în perspectivă şi astfel să
contribuie la ridicarea valorii acţiunilor şi implicit a averii acţionarilor.
Abordarea previzionată a ansamblului de elemente care influenţează
eficienţa managementului cu efect asupra valorii acţiunilor depinde de
numeroşi factori, printre care:
- evaluarea măsurilor de perfecţionare a managementului (economii
de cheltuieli de muncă vie, de muncă materială, raţionalizări
administrative, informaţionale) şi estimarea profitului sporit în urma
mutaţiilor efectuate;
- aprecierea potenţialului firmei de creştere a portofoliului de
afaceri şi de modificări structurale cu influenţă asupra profitabilităţii;
- gradul de adaptabilitate şi flexibilitatea de care dă dovadă
managementul la schimbările din mediul ambiant şi concurenţial;
- creativitatea şi motivarea personalului pe linia inovaţională, care
să contribuie la introducerea unor tehnologii şi tehnici performante şi
să asigure eficientizarea şi modernizarea produselor şi serviciilor
oferite, în conformitate cu cerinţele pieţei;
- remodelarea strategiei şi a politicilor economice, financiare şi
investiţionale ale firmei pentru consolidarea poziţiei pe piaţă şi
pentru penetrarea pe noi segmente ale pieţei interne şi internaţionale
cu produse şi servicii competitive;
- asigurarea unui nivel ridicat al fluxurilor de numerar viitoare în
condiţiile creşterii cifrei de afaceri, eficienţei capitalului investit şi al
limitării riscurilor în contextul expansiunii economice şi al
revirimentului investiţional în noi domenii de activitate;
- descentralizarea care asigură pentru unităţile unei firme puternice
o autonomie sporită, care permite o eficientizare în adoptarea
deciziilor în deplină concordanţă cu realităţile de pe teren şi
posibilităţi sporite în utilizarea sistemului informaţional.

121
 Pentru firma viitorului va fi caracteristică o acţiune concertată de
reproiectare a structurii organizatorice, informaţionale şi a pilonilor sistemului
de management, care să ofere posibilitatea armonizării deciziilor pe verticală şi
orizontală, în condiţiile unei creşteri exponenţiale a capacităţii
managementului pe linia eficientizării.
Managementul, în cadrul firmei viitorului, a firmei secolului XXI, va
avea trăsături distincte, generate de noul ansamblu de desfăşurare a
activităţii, astfel:
- mersul proceselor va fi marcat într-o mai mare măsură de şocuri,
crize şi tranziţii a căror anticipare, limitare şi soluţionare a
problemelor adiacente rezultate va constitui unul din obiectivele
primordiale ale managementului;
- caracteristic pentru managementul resurselor umane vor fi mutaţiile
de natură socio-demografică marcate de creşterea ponderii tinerilor
între 18-35 de ani, mai exigenţi şi independenţi; necesitatea atragerii
forţei de muncă feminine şi a emigranţilor; angajarea de salariaţi cu
munca la domiciliu, cu timp parţial; accentuarea “tailorysmului de
birou” cu o standardizare ridicată a muncii şi subordonarea activităţii
individului, tehnologiei; se va accentua salarizarea pentru
competenţă şi nu pentru performanţă;
- structura organizatorică a firmelor va fi orientată spre constituirea
unor miriapode (asociaţii) de firme mici şi mijlocii, puternic
autonomizate şi conectate informatic; plasarea în spaţiu a firmelor
trebuie să aibă în vedere descongestionarea centrului şi a intrărilor în
oraşe;
- se va accentua specializarea firmei spre executarea operaţiunilor
principale şi realizarea în afara firmei a unor activităţi şi produse
auxiliare;
- se va accentua caracterul uman al firmei, în condiţiile unei largi
democratizări marcată de deplasări de autoritate spre unele grupuri
sociale ale societăţii civile şi grupuri socio-profesionale ale firmei,
care vor putea influenţa managementul firmei;
- structura organizatorică internă a firmei va fi mai puţin piramidală,
în condiţiile în care mulţi angajaţi ai firmei vor prefera să acţioneze
în afara firmei şi ca întreprinzători sau la domiciliu, ceea ce va
conduce la orare variabile şi flexibile, precum şi la creşterea ponderii
serviciilor furnizate de firmă cu destinaţie socială (îngrijirea şi
educarea copiilor, asigurarea mesei etc.);
- o tendinţă accentuată a firmelor va fi aceea de a desfăşura activităţi,
a realiza produse şi servicii de calitate, pentru a face faţă intensei
lupte de concurenţă;

122
 - orientarea managementului spre pilotarea proceselor de ansamblu,
spre unele scopuri definitorii şi de profunzime, situate într-un orizont
mediu sau îndelungat, depăşind constrângerile obiectivelor pe termen
scurt, ale gestiunii curente şi ale obsesiei unor rezultate imediate;
- formarea noilor manageri va fi influenţată potrivit părerii lui Peter
Drucker de instaurarea societăţii ştiinţei şi a knowledge workerului,
ceea ce va însemna o aprofundare a cunoştinţelor şi abilităţii
acestora, precum şi la o automatizare a activităţii de birou şi
manageriale în condiţiile utilizării inteligenţei artificiale;
- desfăşurarea muncii de management se va face tot mai mult în
echipă de către oameni creativi, specialişti şi profesionoşti de
excepţie, polivalenţi care vor aborda în grup cu inteligenţă şi
inventivitate, cele mai complexe probleme;
- se va dezvolta limbajul comunicării, folosindu-se forma grafică,
expresii consacrate şi instrumente simple, dar sugestive, cu impact
vizual şi auditiv de transmitere a unor cunoştinţe avansate de high
technology;
- se va accentua rolul liderului în procesul de management, care
trebuie să promoveze concepţii noi, alternative şi variante viabile,
adesea surprinzătoare prin modernitatea, flerul dovedit şi înţelegerea
vizionară a fenomenelor şi proceselor analizate;
- în elaborarea marilor proiecte ale viitorului se impune o
redescoperire a valenţelor ecologiei, a respectării tendinţelor,
ritmurile şi intercondiţionările pe care aceasta le presupune,
adoptarea de comportamente viabile din punct de vedere ecologic şi
social.

Potrivit lui M.Le Saget 5 modelul performanţei echipelor are şapte faze,
respectiv:
- începe cu faza de creaţie şi dezvoltare;
- continuă cu realizarea încrederii mutuale;
- apoi se stabilesc obiectivele şi rolul factorilor;
- urmează faza de decizie şi implicare;
- continuă cu procesul de coordonare şi omogenizare a activităţilor
secvenţiale;
- în fazele finale se realizează pilotarea performanţei în sensul
accelerării sau încetinirii şi apoi se realizează înnoirea, respectiv
atingerea obiectivelor avute în vedere şi pregătirea pentru lansarea
unor noi proiecte.

5
M. Le Saget, Managerul intuitiv, Editura Economică, Bucureşti.

123
 Pentru obţinerea la un nivel superior a performanţei, a unui nivel ridicat
de inovare şi vitalitate, firma urmează să favorizeze un climat de gândire
novatoare, de economisire şi de viziune în perspectivă, pe termen lung.
O semnificaţie deosebită o reprezintă luarea în considerare a unor
standarde internaţionale de eficienţă privind:
- stabilirea de obiective şi selectarea priorităţilor;
- identificarea principalilor factori de realizare a scopului propus;
- organizarea unor structuri performante;
- asigurarea unei conduceri eficiente;
- optimizarea timpului.

O caracterizare sinoptică a firmei secolului XXI o dă John Saunders

prin formula celor “5F”, respectiv:
- Focus, care presupune ca toţi angajaţii să se concentreze spre
activităţi care să asigure satisfacţia sau chiar încântarea
consumatorilor;
- Fast, adică o capacitate elevată de a răspunde şi reacţiona cu
promptitudine la cerinţele pieţei prin permanente inovări;
- Flexibile, caracteristică menită să asigure mutaţii faţă de perioada
anterioară şi faţă de alte firme, conform cerinţelor pieţei;
- Flatten, adică dezvoltarea schimburilor de informaţii şi
aplatizarea structurilor ierarhice, precum şi asigurarea puterii de
decizie pentru angajaţii cei mai competenţi şi grupurile socio-
profesionale reprezentative;
- Fun, presupune ca lucrătorii să se dedice cu plăcere activităţii lor,
în condiţiile în care la serviciu îşi petrec cea mai mare parte a
timpului.

Managerul firmei secolului XXI considerăm că trebuie să fie un strateg

de elită, care să anticipeze provocările viitoare, un personaj de o vitalitate
debordantă privind lansarea unor activităţi inteligente ale firmei care să facă
faţă schimbărilor majore din mediul economic şi un artist care să jaloneze
direcţiile fluxurilor financiare şi orientările capitalurilor firmei, cu maximă
eficienţă, asigurând excelenţa în management.

12.5. Managerul financiar

În activitatea de viitor a managerului se reliefează tot mai pregnant

unele sisteme şi metode moderne şi prospective de management, cum ar fi:
• Sisteme inteligente, care pornind de la un număr impresionant de
informaţii, urmăresc obiective vizând un nivel ridicat de inovare
şi favorizare a creativităţii, care să conducă la limitarea riscurilor,

124
 creşterea profitabilităţii şi adoptarea unor decizii cât mai
performante;
• Managementul prin proiecte care urmăreşte soluţionarea unor
laturi rezultând din obiective complexe, necesitând un grad
ridicat inovaţional şi de specializare;
• Managementul pe produs, care reprezintă antrenarea unui
manager în adoptarea deciziilor privind concepţia, producerea şi
comercializarea unui segment din activitatea firmei, constând
dintr-un produs sau grup de produse;
• Managementul participativ care presupune implicarea unor
manageri şi executanţi, care utilizează modalităţi într-o gamă
diversă pentru asigurarea unor decizii optime în procese de
natură strategică, tactică sau operaţională;
• Matricea descoperirilor are în vedere promovarea unor idei
novatoare folosind analiza combinatorie a factorilor care
influenţează lansarea unui produs sau serviciu;
• Metoda Delberg îşi propune a soluţiona decalajul care se crează
între situaţia actuală şi cea ideală aşa cum este percepută de
manageri şi echipa de lucru din cadrul firmei;
• Metoda Delphi apreciează că la baza deciziilor privind viitorul
trebuie să stea, ca o componentă majoră, cunoştinţele şi intuiţia
specialiştilor firmei;
• Metoda Brainstorming-ului presupune stimularea creativităţii
grupului din cadrul firmei care să emită o multitudine de idei din
a căror combinare să fie posibilă degajarea unei soluţii eficiente
şi care să răspundă obiectivului stipulat.

În conturarea profilului managerului viitorului se vor accentua acele

calităţi ale sale care îl disting drept un lider în activitatea de conducere a firmei
şi un ferment activ în identificarea, pregătirea şi derularea afacerilor. Pentru a
fi un factor promotor al afacerilor, managerul trebuie să se distingă printr-o
personalitate complexă, care înglobează cunoştinţe temeinice din domenii
variate: investiţii, marketing, financiar, resurse umane, informatică. În acelaşi
timp managerul trebuie să beneficieze de abilităţi native de apreciere a
mutaţiilor care au loc în mediul economico-financiar şi soluţiile care se impun
a fi adoptate.
În formularea obiectivelor strategiei viitoare a firmei un factor
imprevizibil îl va reprezenta evoluţia macroeconomică a PIB, a structurii
acestuia pe ramuri, a structurii exporturilor şi importurilor, a valorii adăugate
brute în sistemul financiar bancar.
Prin analizele prospective efectuate de manageri trebuie să rezulte
influenţele globalizării asupra sporirii sensibile a afacerilor, în general, şi a

125
comerţului în particular, o tendinţă accelerată de creştere a investiţiilor,
adâncirea privatizării, însoţită de oportunităţi pentru firme pe noi pieţe
semnificative ce se vor crea.
În acest sens, prin calităţile lor managerii vor trebui să sesizeze şi să
adapteze strategia şi tacticile firmei la următoarele aspecte:
• viteza cu care se realizează fuziunile şi protejarea firmei de
unele dereglări şi crize de pe pieţele interne sau internaţionale;
• sporirea afacerilor, printr-o dinamică accelerată;
• posibilitatea creşterii cotei de piaţă;
• calitate şi eficienţă în servirea clienţilor;
• reducerea costurilor;
• obţinerea de profituri suplimentare pentru acţionari;
• trenduri mai rapide de dezvoltare a produselor şi serviciilor
firmei legat de comerţul economic-financiar prin internet şi
componentele sale, internet banking şi mobil internet banking;
• asigurarea unui grad ridicat de lichiditate, inclusiv prin
tranzacţionarea de titluri la bursa de valori;
• nivelul redus al îndatorării pe termen scurt;
• adoptarea de orientări şi măsuri, care să limiteze riscurile legate
de incertitudinile unui păienjeniş de relaţii de afaceri;
• recuperarea fondurilor plasate prin substituirea creditelor
bancare, prin emisiuni de titluri de valoare negociabile;
• promovarea unor inovaţii financiare tot mai sofisticate;
• prognoze şi analize diagnostic privind evoluţia fluxurilor
financiare;
• dezvoltarea activităţii de cercetare-dezvoltare, pentru ca pe linia
deselor inovaţii să se facă faţă cu succes provocărilor
concurenţei tot mai acerbe;
• controlul şi auditul operaţiunilor efectuate;
• trendul favorabil al acţiunilor la bursă şi acordarea unor
dividende stimulative.

În activitatea desfăşurată de managerii viitorului care vor fi persoane

relativ tinere, dar cu o bogată experienţă operaţională şi de afaceri, având şi un
suport logistic elevat oferit de pregătirea în instituţii de specialitate de prestigiu
din ţară sau străinătate, se îmbină armonios preocuparea pentru competenţă,
care să determine performanţe remarcabile.
Printre calităţile, cunoştinţele şi aptitudinile specifice mangerilor
secolului XXI se numără şi conducerea vizionară, în funcţie de modelarea
firmei la evoluţia mediului ambiant, capacitatea de a insufla colectivului firmei
perseverenţa în realizarea obiectivelor stabilite şi de implementare a
proiectelor elaborate.

126
 Pentru întreprinzătorul modern cunoaşterea noutăţilor în domeniu, pe
baza unei largi informări de specialitate, trebuie să se reflecte şi în calităţile
pronovate, respectiv de manifestare a curajului în adoptarea deciziilor care să
ia în considerare evoluţiile contemporane, claritate în denominarea principiilor
şi variantelor operaţionale; concordanţa între obiectivele formulate şi căile de
realizare a acestora; respectarea personalităţii şi opiniei personalului cu care
colaborează şi luarea în consideraţie a elementelor pozitive pe care acesta le
formulează.
Managerul îşi materializează activitatea de conducere desfăşurată prin
elaborarea de decizii financiare, care privesc următoarele domenii:
• Decizia de investire, care în condiţiile managementului
viitorului trebuie să pună un accent sporit pe o variantă eficientă,
care să ia în considerare perioada de recuperare, fluxul de
numerar estimat, rentabilitatea previzionată. Un element esenţial
în elaborarea deciziei îl are întocmirea bugetului de investiţii,
care presupune o gândire evoluată privind modul de constituire
şi utilizare a capitalului pentru proiectul în cauză;
• Decizia privind structura şi costul capitalului, presupune ca
managerul financiar să facă o analiză comparativă şi să ia decizii
în domenii cum ar fi: unele riscuri ce pot să apară (de
solvabilitate, de lichiditate, de rată a dobânzii), în ceea ce
priveşte modalităţile de realizare a amortizării (normală,
accelerată, regresivă) şi a efectuării de provizioane pentru a se
asigura protejarea capitalului; precum şi legat de gradul de
îndatorare al firmei. De menţionat că în condiţiile economiei
viitorului deciziile viitorului vor avea în vedere evitarea unei
îndatorări apăsătoare şi la un cost ridicat în favoarea
autofinanţării, precum şi preocuparea pentru crearea de
provizioane şi de favorizare a unei amortizări accelerate, atunci
când condiţiile fac posibilă aceasta;
• Decizia cu privire la distribuirea dividendelor are o semnificaţie
aparte, deoarece reprezintă un element al imaginii firmei şi de
potenţare a valorii acesteia, care trebuie să asigure şi anumite
venituri aşteptate pentru acţionari. Pe baza analizei a numeroşi
factori şi indicatori, managerul urmează a lua decizia de
reinvestire a unei părţi din profituri şi de distribuire de dividende
a căror nivel în firma viitorului trebuie să fie cât mai stabil, în
condiţiile creşterii la bursă a valorii acţiunilor firmei;
• Decizia cu privire la riscul de firmă rezultat din riscul economic
(de exploatare), a celui financiar şi a riscului de faliment.
Gestiunea riscului este cu atât mai dificilă, cu cât adesea se
desfăşoară în condiţii de incertitudine.

127
 În condiţiile de activitate ale firmei viitorului, ale unei firme inteligente,
principiul după care un profit ridicat revine unui risc mare, urmează a fi
complet în sensul că prin gestiunea eficientă de către manager a acestui risc, va
găsi căi de limitare şi diminuare a acestuia într-o măsură însemnată, prin
influenţarea factorilor de mediu care condiţionează riscul.
• Decizia privind remodelarea firmei, într-o concepţie modernă
care priveşte latura tehnologică, economică, financiară de
marketing şi de antrenare a resurselor umane, pentru ca pe baza
noii „arhitecturi” a firmei să se asigure o performanţă
superioară, prin informatizarea largă a firmei şi capacitatea
acesteia de a preîntâmpina pericolele şi a face faţă cu brio în
lupta concurenţială. În cadrul unei firme remodelate, rolul
managerului va fi acela de analiză diagnostic a rentabilităţii, de
determinare cât mai corectă a profitului şi de evidenţiere a
situaţiei patrimoniului

În activitatea de demolare a vechilor structuri organizatorice ale firmei

şi de remodelare a acestora trebuie să ţinem seama de aprecierile marelui
istoric Nicolae Iorga, potrivit cărora „nu răsturna fără să poţi înlocui/nu
dărâma fără să poţi clădi/nu făgădui fără să poţi crea”.
Profesia de manageri financiari este interconectată şi cu activitatea de
consultanţă în ceea ce priveşte activitatea de mangement financiar, contabil, de
control şi audit, de organizare a structurilor firmei, de utilizare cât mai
eficientă a resurselor umane.
Managerul financiar este prin componenta sa de cultură şi prin calităţile
menţionate un adevărat artist care ne povăţuieşte şi ne oferă alternative viabile
pentru a parcurge meandrele din domeniul economico-financiar al călătoriei
viitorului în mileniul III.

128
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Andronic B., Performanţa firmei, Editura Polirom, Iaşi, 2000;

2. Berea O.A. – coordonator, Finaţele întreprinderii, Universitatea
Ecologică din Bucureşti, 2001;
3. Berea O.A. – Strategie bancară, Editura Expert, Bucureşti, 2002;
4. Berea O.A., Stoica E.C. – Credit bancar, Editura Expert, Bucureşti, 2002;
5. Bogdan Ioan – coordonator, Tratat de management financiar-bancar,
Editura Economică, Bucureşti, 2002;
6. Bran Paul, Finaţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 1997;
7. Constantinescu D. – Management bancar, Editura BREN, Bucureşti,
2004;
8. Dinu Eduard, Strategia firmei. Teorie şi practică, Editura Economică,
Bucureşti, 2000;
9. Gaskin Terry – Indicatori financiari perfecţi, Editura Naţional, 1998;
10. Işfanescu A., Analiza economico-financiară, Editura Economică,
Bucureşti, 1999;
11. Niculescu O., Verboncu I. – Management, Editura Economică, Bucureşti,
1999;
12. Niculescu M., Diagnosticul global strategic, Editura Economică,
Bucureşti, 1997;
13. Niculescu O., Sistem, metode şi tehnici manageriale ale organizaţiei,
Editura Economică, Bucureşti, 2000;
14. Niţu Ion – Principii ale profitabilităţii bancare, Editura Expert,
Bucureşti, 2002;
15. Niţu Ion – Control şi audit bancar, Editura Expert, Bucureşti, 2002;
16. Vasilescu I. şi alţii, Investiţii, Editura Economică, Bucureşti, 2000;

129
17. Vintilă G., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1999;
18. Voicescu I., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Bren,
Bucureşti, 2003;

130