PROBLEME TEORETICE FUNDAMENTALE ALE SOCIOLOGIEI JURIDICE

FENOMENELE JURIDICE

1. Definirea fenomenelor juridice

Fenomenele juridice cuprind, în primul rând, dreptul însuşi, regulile şi instituţiile sale, iar în al doilea
rând, toate fenomenele mai mult sau mai puţin „colorate” de drept, toate fenomenele în care dreptul poate fi
cauză, efect sau ocazie. Prin urmare, fenomenele juridice cuprind toate fenomenele sociale care au drept
caracteristică definitorie juridicitatea.
Pornind de la criteriul juridicităţii, vom constata că fenomenele juridice se prezintă ca o
multiplicitate de cazuri de o evidentă eterogenitate.
Având în vedere marea diversitate a fenomenelor juridice care se manifestă în societate, sociologul
francez Jean Carbonnier a propus, pe baza unor criterii obiective, clasificarea fenomenelor juridice în:
– fenomene juridice primare şi secundare;
– fenomene juridice de putere şi subputere;
– fenomene-instituţii şi fenomene-caz;
– fenomene contencioase şi necontencioase.
2. Fenomenele juridice primare şi secundare
Fenomenele juridice primare se caracterizează prin:
– maxima lor generalitate în raport cu celelalte fenomene juridice;
– capacitatea lor de a da naştere altor fenomene juridice (privite din perspectivă cauzală, putem spune că
fenomenele juridice primare reprezintă cauza fenomenelor juridice secundare).
Din categoria fenomenelor juridice generale fac parte fenomene precum un text de lege, o sentinţă
judecătorească, o convenţie internaţională etc.
Fenomenele juridice secundare se caracterizează prin aceea că:
– au un caracter particular;
– sunt fenomene derivate din fenomenele juridice primare.
Fenomenele juridice secundare sunt de o mare varietate, ce se poate întinde de la achitarea unei
amenzi până la îndeplinirea de către un stat a sancţiunilor dictate de către Consiliul de Securitate al O.N.U.
Într-o mare măsură, fenomenele juridice primare se identifică cu ceea ce juriştii numesc izvoarele
formale ale dreptului (cutuma, practica judecătorească şi precedentul judiciar, doctrina, contractul normativ,
actul normativ), fără a se reduce însă doar la atât. În sfera lor intră şi judecăţile particulare (judecăţile fără
jurisprudenţă), precum şi ordinele, dispoziţiile, comenzile, deciziile individuale etc.
3. Fenomenele juridice de putere şi subputere
Pornind de la fenomenul de putere, care se află sau nu în substanţa fenomenelor juridice, le putem
clasifica pe acestea în:
– fenomene primare de putere;
– fenomene primare de subputere.
În ceea ce priveşte fenomenele de putere, se constată pregnanta lor materialitate, care pare să le
identifice cu mecanismul impersonal de la care emană (guvernanţii, statul etc.). De exemplu, decretele
prezidenţiale sau ordonanţele de urgenţă ale guvernului.
Fenomenele primare de subputere se caracterizează printr-o anumită subiectivitate, trăsătură care îşi
află sorgintea la nivelul celor guvernaţi. Acestea se manifestă sub forma comportamentelor, a reacţiilor, a
stărilor de spirit.
În larga sferă a fenomenelor primare de subputere se regăsesc câteva categorii mai importante:
– acelea care apar ca un răspuns imediat la măsurile onerative sau prohibitive cuprinse în actele normative
(fenomene care ţin de obedienţă-nonobedienţă, supunere-nesupunere din partea celor ale căror raporturi sunt
destinate a le reglementa);
– fenomene mai puţin active şi cu un caracter psihologic mai profund (cunoaşterea, necunoaşterea, ignorarea
legii sau imaginea dreptului în marele public);
– conştiinţa juridică, fenomen complex care, pe lângă cunoştinţe juridice, cuprinde concepţii juridice,
elemente de psihologie juridică, dar şi judecăţi de valoare prin care indivizii apreciază, ierarhizează diferite
aspecte ale dreptului, ale modului său de aplicare).
Fenomenele de subputere sunt, totodată, şi produsul unei educaţii juridice pe care individul şi
colectivităţile umane o suportă în cadrul amplului proces de socializare.

1
 4. Fenomene-instituţii şi fenomene-caz
Distincţiile între fenomenele-instituţii şi fenomenele-caz se realizează după tipul realităţii juridice pe care o
desemnează, realitate juridică ce se poate prezenta fie sub forma unei mulţimi de fenomene juridice de
acelaşi tip (fenomenul-instituţie), fie sub forma unei situaţii individuale (fenomenul-caz).
Instituţia juridică desemnează un ansamblu de reguli juridice cu caracter relativ stabil, care
reglementează un domeniu al relaţiilor sociale, în scopul apărării, conservării şi promovării anumitor interese
personale sau colective ale indivizilor, grupurilor sau colectivităţilor sociale. Instituţia juridică este un
segment de drept, un model socio-juridic ce poate fi aplicat la totalitatea situaţiilor concrete, a cazurilor
individuale de aceeaşi natură.
Fenomenul-caz reprezintă o entitate juridică individuală, o situaţie concretă, reglementată şi
modelată de către instituţie. Fenomenul-caz reprezintă manifestarea unică şi irepetabilă în microsocial,
mezosocial sau macrosocial a fenomenului instituţie.
De exemplu, prin căsătorie ca fenomen juridic pot fi înţelese două realităţi distincte: una care se află
prevăzută în Codul familiei şi se prezintă sub forma unui ansamblu de norme juridice (instituţia
căsătoriei) şi alta care se manifestă sub forma unui menaj determinat, irepetabil, dintre o femeie X şi un
bărbat Y (căsătoria – caz).
Fenomenele-caz pot fi, la rândul lor:
– fenomene individuale (ca cel la care ne-am referit mai sus)
– colectivităţi de fenomene, care apar din gruparea fenomenelor individuale pe baza unor caracteristici
comune (de exemplu, numărul total al căsătoriilor dintr-un an).
5. Fenomenele contencioase şi necontencioase
Printre tipurile de relaţii sociale relevate de sociologie se numără şi relaţiile conflictuale, cărora li s-a
acordat o importanţă deosebită.
Sociologia generală a fundamentat două căi de soluţionare a conflictelor: negocierea şi medierea. În
sfera dreptului, conflictele le vom întâlni sub forma litigiului, definit ca neînţelegerea între două sau mai
multe persoane, supusă sau susceptibilă de a fi supusă spre rezolvare unui organ de jurisdicţie.
Pornind de la natura litigiilor, sociologia juridică le clasifică în fenomene contencioase şi fenomene
necontencioase.
Fenomenele contencioase sunt acele fenomene care se produc într-un proces sau pe calea unui
proces. Ele vor fi soluţionate pe calea medierii, care, în domeniul juridic, îmbracă forma judecăţii înfăptuite
prin intervenţia între părţile aflate în litigiu a unui al treilea personaj cu un statut special, judecătorul, ca
funcţionar de stat investit cu atribuţii de judecare a pricinilor civile, penale şi a altor pricini, în cadrul
instanţelor judecătoreşti. Astfel, fenomenele contencioase îşi găsesc rezolvarea în cadrul procesului prin
hotărârea judecătorească care se pronunţă.
Sociologia juridică consideră că fenomenele contencioase deformează dreptul, care este infinit mai
mult decât contenciosul.
Fenomenele necontencioase sunt acele fenomene pe care le regăsim în realitatea socială a dreptului
şi care se derulează conform normelor stabilite, potrivit înţelegerii sau convenţiei părţilor (contractul fiind
legea părţilor), la care se adaugă fenomenele litigioase soluţionate pe cale amiabilă, pe calea unei negocieri, a
unei tranzacţii. Transformarea fenomenelor necontencioase în fenomene contencioase există numai ca
posibilitate. Ea devine realitate în momentul ruperii echilibrului juridic prin nerespectarea clauzelor
contractuale, comiterea unei contravenţii sau infracţiuni etc.

NORMELE JURIDICE ÎN SISTEMUL NORMELOR SOCIALE

1. Societatea umană, activitatea normată şi ordinea de drept

În cadrul societăţii umane, sistem dinamic cu autoreglare, supus unor procese specifice de structurare
şi restructurare, acţiunile indivizilor, prin care aceştia asigură funcţionalitatea şi dinamica ansamblului social,
se derulează într-un mod organizat, după anumite reguli sociale, având, prin urmare, un caracter normat.
Normarea, în genere, înseamnă stabilirea unor reguli care organizează acţiunea umană.
Normarea activităţilor membrilor societăţii se realizează prin elaborarea unui ansamblu de reguli, prescripţii,
constrângeri, obligaţii, drepturi şi îndatoriri de natură morală, religioasă, juridică, economică, politică
estetică etc., care reglementează conduita şi comportamentele individuale şi de grup în cadrul sistemului
social.
Diferitele categorii de norme instituite la nivelul societăţii dau naştere la tipuri specifice de ordini
sociale. Aşa se explică faptul că în cadrul aceleiaşi societăţi funcţionează o ordine economică, una morală,

2
alta juridică etc. În cadrul fiecărei societăţi, între aceste ordini normative distincte, există o deplină
compatibilitate. Sinteza lor reprezintă ceea ce numim generic ordine socială. În acest cadru mai larg al
ordinii sociale, orice societate umană elaborează o ordine juridică.
Prin ordine juridică sau ordine de drept vom înţelege ansamblul normelor juridice împreună cu
relaţiile juridice născute în baza lor.
Ordinea juridică se fundamentează şi funcţionează pe normele de drept instituite în cadrul societăţii.
Ea reprezintă nucleul ordinii sociale, condiţia fundamentală a echilibrului social, garanţia realizării
drepturilor esenţiale ale membrilor societăţii şi a funcţionării normale a instituţiilor. Ordinea juridică este o
totalitate organică, o realitate juridică integrală ce corespunde unei anumite colectivităţi. În sânul aceleiaşi
societăţi nu poate exista decât o singură ordine juridică.
2. Norme şi sancţiuni sociale
Normele sociale reglementează conduita oamenilor în cele mai diverse sfere de activitate ale
societăţii. Fără acţiunea normelor ar fi imposibilă desfăşurarea normală a vieţii sociale. Indiferent de
domeniul pe care îl reglementează, normele sociale conţin reguli care se adresează indivizilor, descriind şi
detaliind modalităţile în care valorile trebuie concretizate în comportamente legitime şi acceptate de
societate.
Elaborarea şi aplicarea normelor sociale se realizează fie pe cale neinstituţionalizată, în mod spontan,
prin acţiunea colectivă a grupurilor sociale (cazul uzanţelor, cutumelor), fie pe cale instituţionalizată, într-o
manieră conştientă, prin acţiunea unor agenţi specializaţi, după proceduri instituţionalizate (cazul legilor
juridice).
Pornind de la tipurile de raporturi sociale pe care le normează, putem pune în evidenţă existenţa în
cadrul societăţii a următoarelor categorii principale de norme: norme obişnuielnice, norme religioase,
norme morale, norme politice, norme juridice. Normele nu acţionează izolat unele de altele. Între ele există
o multitudine de interdependenţe şi interacţiuni, care asigură o anumită ierarhizare şi organizare a lor în
cadrul unui sistem al normelor sociale. De aceea, fiecare societate are
propriul ei sistem de norme sociale, care, în esenţă, conturează liniile generale ale modelului comportamental
dezirabil social.
Conduitele sociale care nu se conformează modelelor sociale recunoscute şi acceptate sunt supuse
sancţiunilor. Într-un sens foarte larg, sancţiunile pot fi definite ca reacţii ale grupului faţă de comportările
membrilor săi în situaţii sociale importante, ca reacţii ce dirijează comportările membrilor.
Potrivit lui R.K. Merton, formele de comportament caracterizate printr-o distanţare semnificativă
de la normele sociale stabilite pentru statusul social poartă numele de devianţă. Prin urmare, un
comportament deviant este un comportament care transgresează normele sociale recunoscute şi violează
aşteptările grupului, intrând în conflict cu modelele de conduită acceptate social. Există o formă uşoară a
devianţei sociale, caracterizată prin evaziunea din grup, din societate (care oferă individului posibilitatea de a
se elibera de o serie de conflicte), şi una mult mai gravă, atunci când devianţa ia forma infracţiunii, a
delincvenţei sau crimei, caz în care comportamentul deviant pune în pericol valorile de bază ale societăţii.
Întotdeauna există o marjă de toleranţă socială faţă de comportamentele deviante, manifeste sau
latente, care nu periclitează semnificativ bunul mers al societăţii.
În dezvoltarea societăţii există şi momente caracterizate prin absenţa sau conflictul normelor şi
standardelor comune de comportament.
Este vorba despre ceea ce în limbaj sociologic poartă numele de anomie, adică acea stare a societăţii
caracterizată prin absenţa normelor, prin lipsa organizării normative, concretizată în comportamente deviante
ale indivizilor şi grupurilor sociale. Relevată şi definită pentru prima dată de
É. Durkheim, anomia trebuie înţeleasă ca acea stare a organizării sociale lipsită de coeziune, de ordine
normativă, datorită pierderii caracterului reglativ al vechilor norme şi întârzierii apariţiei unor norme
noi. Un exemplu elocvent de stare anomică a societăţii ni-l oferă situaţia României după evenimentele din
decembrie 1989. Sancţiunile au un rol foarte important, ele fiind acelea care, în ultimă instanţă, asigură
respectarea normelor sociale. Orice sancţiune cuprinde o pedeapsă sau o răsplată al cărei scop este realizarea
conformităţii legitime sau dezirabile într-o societate. Pornind de la caracterul reacţiei sociale, în literatura
sociologică sunt relevate două tipuri de sancţiuni: sancţiunile negative (care se referă la pedepse) şi
sancţiunile pozitivei (care vizează recompensele).
În funcţie de instanţele de la care emană, sancţiunile pot fi formale (reacţiile instituţiilor oficiale) şi
informale (reacţii ale instanţelor neoficiale).
Prin combinarea celor două tipuri de criterii, J. Szczepánski realizează următoarea tipologie a
sancţiunilor sociale:
1) sancţiuni negative formale;

3
2) sancţiuni negative informale;
3) sancţiuni pozitive formale;
4) sancţiuni pozitive informale.
Realizând o clasificare a sancţiunilor întâlnite în toate tipurile de societate istoric cunoscute, acelaşi
autor distinge:
1) sancţiunile juridice;
2) sancţiunile etice;
3) sancţiunile satirice;
4) sancţiunile religioase.
Sancţiunile formale şi informale, pozitive şi negative, fie ele morale, religioase, juridice sau satirice,
reprezintă factori externi ai controlului social.
3. Caracterul specific al normelor juridice
Constituind o categorie aparte a regulilor sociale, normele juridice protejează cele mai importante
valori (relaţii) sociale, prin instituirea unui sistem corelativ de drepturi şi obligaţii între indivizi, grupuri,
instituţii şi organizaţii sociale. Menirea lor fundamentală este aceea de a asigura apărarea efectivă a
societăţii. Autorii francezi R. Pinto şi M. Grawitz consideră că normele juridice, ca realitate socială, se
disting de normele sociale nonjuridice prin anumite diferenţe de grad şi diferenţe specifice. În concepţia
celor doi autori, normele juridice, ca reguli care reglementează un tip aparte de raporturi sociale, se
individualizează în raport cu celelalte norme sociale prin unele diferenţe de grad în ceea ce priveşte:
– modul de elaborare;
– forma şi structura;
– tipul de sancţiuni care le însoţesc;
– efectivitatea pe care o au.
„Diferenţele de grad” în ceea ce priveşte modul de elaborare a normelor
Analizând normele juridice, pe de o parte, şi celelalte norme sociale, pe de altă parte, vom observa că
şi unele şi celelalte sunt elaborate, în principiu, după aceleaşi procedee organizate şi neorganizate. Spre
exemplu, atât uzul sau moravurile, cât şi cutumele juridice sunt rezultatul unor procedee de creaţie colectivă,
intuitivă, spontană. Dar, de la un anumit nivel de dezvoltare a societăţii, regulile juridice au început să fie
elaborate şi abrogate de autorităţi organizate, stabile şi permanente (judecătorul, legislatorul), după proceduri
tot mai complexe, tot mai riguroase.
„Diferenţele de grad” în ceea ce priveşte structura normelor
Normele juridice se caracterizează printr-o structură perfecţionată în raport cu construcţia interne şi
externă a celorlalte norme sociale. Normele juridice se caracterizează printr-o structură internă sau logică ce
cuprinde ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
La construcţia logică internă se adaugă structura tehnico-legislativă a normei juridice, care are în
vedere forma exterioară a conţinutului şi a structurii logice a normei, modul în care aceasta este formulată şi
încadrată în textele normative. De regulă, normele juridice nu se prezintă izolat, ci se constituie ca parte a
unui act normativ, care la rândul său este structurat pe capitole, secţiuni, articole, alineate. De asemenea,
normele juridice se grupează pe instituţii şi ramuri de drept, dând naştere sistemului juridic.
„Diferenţele de grad” în ceea ce priveşte tipul de sancţiuni care le însoţesc
Normele juridice se caracterizează prin sancţiuni formalizate, prin reacţia organizată a statului faţă
de comportamentul care lezează ordinea socială, în timp ce normele sociale nonjuridice se caracterizează
prin sancţiuni informale, neorganizate, care sunt rezultatul unei reacţii spontane (batjocură, ironie, blam
public etc.). Violarea normelor juridice atrage intervenţia instituţiilor specializate ale autorităţii publice
(poliţie, justiţie), pe când încălcarea normelor nonjuridice presupune intervenţia spontană şi difuză a unor
instanţe neoficiale aflate la nivelul grupurilor şi colectivităţilor sociale.
„Diferenţele de grad” în ceea ce priveşte efectivitatea normelor
Pentru a exista şi a-şi îndeplini menirea socială, ambele categorii de norme (juridice şi nonjuridice)
trebuie să fie efective., în caz contrar ele nefiind altceva decât credinţe sau valori. În ce priveşte efectivitatea,
între normele juridice şi celelalte norme sociale nu există decât diferenţieri de grad. Fiind elaborate şi
aplicate de agenţi specializaţi ai autorităţii publice, normele juridice acţionează la nivelul întregii societăţi,
ceea ce, cel puţin la prima vedere, le conferă un grad sporit de efectivitate, comparativ cu efectivitatea
normelor nonjuridice.
Dar normele juridice se particularizează în raport cu celelalte norme sociale şi prin anumite diferenţe
specifice: neutralitatea şi globalitatea.

4
 Neutralitatea. Normele juridice nu se raportează direct la valorile societăţii, ci indirect, prin
intermediul celorlalte categorii de norme sociale. Această particularitate le conferă un statut de neutralitate în
raport cu valorile sociale pe care le reglementează juridic.
Globalitatea. Spre deosebire de celelalte norme sociale, normele juridice au o vocaţie universală,
transgresând barierele de grup. Ele sunt valabile pentru toţi membrii unei societăţi; regula juridică este regula
unei societăţi globale.
Aşadar, prin modul de elaborare, prin forma şi structura lor, prin tipul de sancţiuni care le însoţesc,
prin efectivitatea pe care o au şi, nu în ultimul rând, prin neutralitatea şi globalitatea care le caracterizează,
normele juridice se constituie într-o categorie distinctă, specială, a regulilor sociale, categorie de norme ce
reprezintă „suportul (fundamentul) dreptului şi sistemului juridic al oricărei societăţi”.

DREPTUL – INSTRUMENT AL CONTROLULUI SOCIAL

1. Noţiunea de control social. Formele, mijloacele şi agenţii controlului social

1.1. Noţiunea de control social
Într-un sens general şi comun, controlul social desemnează procesul prin care o instanţă, cu
ajutorul unor mijloace materiale şi simbolice, influenţează, modifică sau reglează comportamentul sau
acţiunile indivizilor şi grupurilor sociale ce aparţin acelui sistem, în vederea asigurării echilibrului
dinamic al sistemului respectiv.
Având în vedere faptul că agenţii, mijloacele şi obiectul controlului social reprezintă elemente
identificabile în structura internă a societăţii, trebuie să constatăm faptul că, în realitate, controlul social este
un mecanism de autoreglare a sistemului social global, este, altfel spus, un proces de autocontrol social. De
aceea, în momentele de stabilitate relativă a sistemului, controlul social se exercită, în bună măsură, prin
formele sale „îndulcite”, iar în situaţiile când este ameninţat cu destructurarea, controlul se exercită prin
forme severe. De asemenea, în funcţionarea acestui mecanism intervine, în anumite momente, şi toleranţa
socială faţă de abaterile de la norme. În alte momente, însă, atunci când se instituie un control foarte sever,
asistăm la îngustarea până la eliminare a marjei de toleranţă.
În toate societăţile, controlul social are drept finalitate derularea comportamentelor individuale şi de
grup în acord cu modelele de conduită dezirabile social, în scopul asigurării funcţionalităţii optime a
sistemului. Controlul social asigură consistenţa şi coeziunea internă a societăţii, continuitatea şi stabilitatea
sa, orientarea şi reglarea comportamentului social, integrarea individului în societate.
1.2. Formele controlului social
a) După felul agenţilor de la care emană controlul social şi/sau pun în acţiune mijloacele de exercitare a
acestuia, distingem controlul social formal şi controlul social informal.
Controlul social formal constă în definirea şi instituirea de norme impersonale, instituţionalizate în
regulamente, legi sau coduri de către asociaţii sau organizaţii oficiale. Menirea acestor norme este triplă:
coordonarea acţiunilor individuale pentru realizarea scopurilor comune; minimalizarea surselor de conflict
din cadrul asociaţiei sau organizaţiei; perpetuarea asociaţiei sau organizaţiei. El este realizat în mod organizat
şi explicit de agenţi oficiali specializaţi ai controlului social.
Controlul social informal se realizează mai ales la nivelul rolurilor sociale dintr-un grup şi se
manifestă, în mod implicit, în cadrul relaţiilor reciproce dintre indivizi, prin participarea acestora la viaţa
colectivă. Se realizează într-o manieră implicită, neorganizat, în absenţa unor agenţi oficiali şi/sau
specializaţi de control. Tinde să se amplifice în societăţile moderne.
b) După mijloacele utilizate, controlul social poate fi pozitiv sau negativ.
Controlul social pozitiv se întemeiază, în principal, pe cunoaşterea şi internalizarea de către indivizi
a normelor, valorilor şi regulilor de convieţuire socială, ca şi pe motivaţia acestora de a le respecta din
convingere. Astfel de control exercită şi agenţii oficiali, cât şi cei neoficiali, prin recompense (stimuli).
Controlul social negativ se bazează în special pe temerile individului că va fi sancţionat în cazul
nerespectării sau încălcării normelor şi regulilor sociale. Agenţii oficiali sau neoficiali administrează
sancţiuni negative.
c) După natura ideilor, idealurilor, valorilor şi modelelor sociale pe care se fundamentează, controlul
social poate fi: control moral, juridic, religios, politic, economic, militar etc.
Există şi alte tipuri de control social:
– controlul direct (stimulente, recompense sau sancţiuni explicite) şi controlul indirect (sugestii, zvonuri,
manipulare prin mass-media);
– controlul penal (aplicarea de sancţiuni penale), controlul compensator (repararea unor daune), controlul
conciliator (dialog, negocieri) şi controlul terapeutic (terapie, tratament, resocializare);

5
– controlul autoritar şi controlul democratic;
– controlul paternalist;
– controlul social propriu-zis (exercitat de grup, de colectivitate).
1.3. Mijloacele controlului social
Mijloacele controlului social desemnează o serie de instrumente de presiune şi persuasiune, organizate şi
neorganizate, implicite şi explicite, directe şi indirecte, formale şi informale, conştiente şi difuze, menite să-i
influenţeze pe indivizi să adopte conduite dezirabile şi să se conformeze normelor şi prescripţiilor grupului,
comunităţii sau societăţii.
a) După agenţii care le elaborează şi/sau le aplică, mijloacele controlului social pot fi instituţionalizate şi
neinstituţionalizate.
Mijloacele de control instituţionalizate sunt, în cea mai mare parte, acele instrumente prevăzute în
coduri juridice, legi, regulamente şi alte acte şi documente cu caracter moral, religios, politic, ştiinţific,
militar, sportiv etc. Ele emană de la organizaţii, asociaţii, instituţii şi persoane oficiale şi sunt aplicate tot de
instituţii cu caracter oficial.
Mijloacele de control neinstituţionalizate se referă la acele instrumente ale controlului social
neformalizate, neoficializate, care, de obicei, nu sunt inserate în acte oficiale. De cele mai multe ori, ele nu
emană de la vreo autoritate oficială, dar pot fi aplicate şi de agenţii formali ai controlului social. Sunt
reprezentate de tradiţii, convenţii, practici instituite la nivelul grupurilor, dar şi de încurajări, blamări etc.
b) După conţinutul mecanismelor prin intermediul cărora acestea acţionează asupra indivizilor,
mijloacele controlului social pot fi psihosociale şi material-sociale.
Mijloacele psihosociale se adresează psihicului uman, determinându- l pe individ să-şi interiorizeze
normele şi valorile dezirabile social şi, pe această bază, să-şi adapteze opiniile, atitudinile şi
comportamentele la modelele culturale propuse de grup sau societate.
Mijloacele material-sociale sunt, în ultimă instanţă, fie recompense, fie pedepse, prin care societatea
îl determină pe individ să se conformeze standardelor de comportament pe care ea le impune.
c) După natura lor, mijloacele de control pot fi: morale, juridice, religioase, politice, ştiinţifice,
educaţionale, culturale, economice, militare etc.
Făcând apel la alte criterii de clasificare, avem: mijloace de presiune şi persuasiune, directe şi
indirecte, organizate şi neorganizate, stimulative şi coercitive, conştiente şi difuze, explicite şi implicite.
1.4. Agenţii controlului social
Instanţele sau agenţii controlului social sunt acele elemente ale societăţii sau grupurilor sociale care
elaborează şi/sau pun în aplicare mijloacele de exercitare a controlului social în cadrul sistemului general de
control social. Rolul lor poate fi îndeplinit fie de organisme ale societăţii globale, fie de organisme ale
grupurilor, fie de persoane. Agenţii controlului social pot fi grupaţi în agenţi instituţionalizaţi şi agenţi
neinstituţionalizaţi.
Agenţii instituţionalizaţi (formali) sunt reprezentaţi de diferitele organisme şi organizaţii de stat,
juridice, politice, administrative etc. sau organisme, asociaţii, ligi formale ale societăţii civile. Aceşti agenţi
realizează un control social oficial, organizat, asupra indivizilor şi grupurilor sociale.
Agenţii neinstituţionalizaţi (informali) sunt reprezentaţi de anumite grupuri (de presiune sau lobby,
de prietenie, de joacă, criminale etc.) sau indivizi. Agenţii neinstituţionalizaţi realizează un control social
neoficial, neorganizat, spontan şi difuz.
La nivelul societăţii sau al grupului, între agenţii controlului social se stabilesc anumite legături, fapt
ce ne dă dreptul să-i privim ca pe un ansamblu de instanţe aflate în interacţiune, ca pe un sistem al instanţelor
de control. Aceste instanţe sau organe sunt capabile să genereze şi să aplice forme şi mijloace diferite ale
controlului social, atât la nivelul grupurilor sociale, cât şi la acela al societăţii globale.

2. Dreptul – instrument de realizare a controlului social.

Funcţiile şi disfuncţiile dreptului
2.1. Concepţii şi puncte de vedere privind rolul dreptului ca instrument al controlului social.
Pentru Gaston Richard, elementul primordial al dreptului îl constituie reconcilierea antinomiilor între
interesele aflate în conflict. Prin urmare, legea însăşi este o reacţie a sociabilităţii, care tinde să înlăture
opoziţia dintre scopurile sociale şi scopurile individuale.
Pentru É. Durkheim, dreptul, ca simbol al solidarităţii sociale, are un rol foarte mare în reglarea
comportamentelor membrilor societăţii. În viziunea sa, organizarea socială se întemeiază pe norme şi
sancţiuni sociale. Durkheim vede în constrângere (caracteristica fundamentală a dreptului) criteriul esenţial
al socialului, condiţia sine qua non a realităţii sociale.

6
 Un rol important în promovarea concepţiei referitoare la drept ca instrument al controlului social l-a
avut şcoala americană a „jurisprudenţei sociologice”, prin reprezentanţii săi cei mai de seamă, E. Ross şi R.
Pound. În contextul concepţiei sale asupra controlului social, E. A. Ross prezintă
un ansamblu de mijloace, între care la loc de frunte se situează dreptul.
Pentru Ross, dreptul reprezintă „baza edificării ordinii, instrumentul de control cel mai specializat şi
cel mai avansat pe care îl foloseşte societatea”. În pofida integrării în cadrul mecanismelor controlului social
a mijloacelor informale, mulţi cercetători consideră în continuare utilizarea constrângerii şi forţei dreptului
ca instrument principal de exercitare a controlului în toate tipurile de societăţi. În acest context, C.H. Cooley
şi P.H. Landis pledează pentru utilizarea dreptului ca unul dintre multiplele instrumente pe care societatea le
are la îndemână pentru a-şi exercita controlul asupra membrilor săi individuali sau colectivi.
Roscoe Pound are contribuţii dintre cele mai semnificative în cea ce priveşte locul şi rolul dreptului
ca instrument de reglare socială. El insistă asupra imposibilităţii de a înţelege sociologic dreptul altfel decât
ca organ sau ca formă a controlului social, pe care îl priveşte ca pe un ansamblu de
procese şi mijloace de organizare socială. Pound consideră că, o dată cu afirmarea lumii moderne, dreptul a
devenit instrumentul principal al controlului social, pentru ca astăzi el să fie, înainte de toate, funcţia statului.
Însă dreptul nu este singurul instrument de control social, lui adăugându-i-se morala, religia, educaţia etc.
Pound exagerează însă, după cum arată şi G. Gurvitch, rolul pe care îl joacă dreptul în ierarhia controalelor,
reducând, pentru societatea civilizată, întreaga sferă juridică la ordinea etatică.
Evidenţiind speciile controlului social, Gurvitch plasează în rândul acestora şi dreptul. În concepţia
lui, fiecare specie a controlului social (deci şi dreptul) cuprinde trei forme principale:
a) modele simbolico-culturale (norme înţelese);
b) valori, idei şi idealuri colective;
c) experienţe, aspiraţii, creaţii de valori, de idei şi de idealuri noi.
Cu alte cuvinte, dreptul, ca instrument al controlului social, îşi exercită această menire atât prin
intermediul modelelor juridice, cât şi prin intervenţia valorilor, ideilor şi idealurilor colective, prin aspiraţii,
experienţe etc. cu încărcătură juridică.
Dar, după Gurvitch, fiecare specie a controlului social se diferenţiază (pe orizontală) în mai multe
„subspecii”. Spre exemplu, dreptul se poate diferenţia în „drept social” sau „drept individual”. Însă, atât
speciile, cât şi subspeciile sunt esenţialmente variabile, în funcţie de tipul de societate sau de grup în care se
manifestă, de conjunctura socială în care se exercită controlul. În acest sens, într-o societate dată poate să
predomine, ca specie a controlului social, religia, pentru ca în alta să predomine morala sau dreptul.
După opinia lui Gurvitch, agenţii controlului social, în general, deci şi ai dreptului, acţionează la
nivelul societăţilor globale, al grupurilor particulare şi al formelor de sociabilitate.
Pentru T. Parsons, care dezvoltă o teorie structuralist-funcţionalistă a societăţii, dreptul trebuie să fie
considerat, din perspectivă sociologică, un mecanism de control social care funcţionează în aproape toate
sectoarele sistemului social. Într-o perspectivă generală, dreptul, ca instrument al controlului social, exercită
în primul rând o funcţie integrativă în cadrul societăţii: el atenuează conflictele potenţiale, făcând să
funcţioneze raporturile sociale. Parsons evidenţiază şi legătura puternică ce există între drept şi sistemul
politic, explicând acest raport prin intermediul sancţiunii care poate să meargă de la simpla stimulare la
constrângerea cea mai severă, ca prerogativă a organizării politice.
Parsons evidenţiază, de asemenea, modul diferenţiat în care acţionează dreptul ca instrument al
controlului social în societăţile pluraliste şi liberale, unde acesta dobândeşte o însemnătate specială şi o
poziţie puternică, şi în societăţile totalitare, în care se manifestă tendinţa de înlăturare a dreptului.
W. Evan consideră că dreptul îndeplineşte, pe de o parte, o funcţie pasivă, iar pe de altă parte, o
funcţie activă în exercitarea controlului social.
Pentru N. Luhmann, dreptul este un instrument de coeziune socială, care coordonează toate
mecanismele sociale de integrare şi control.
2.2. Funcţiile şi disfuncţiile dreptului
Dreptul îşi exercită rolul său de instrument al controlului social, în principal, printr-o funcţie
normativă şi printr-o funcţie de transpunere a sistemului normelor juridice în realitatea socială.
Funcţia normativă a dreptului vizează elaborarea de norme care reglementează juridic cele mai
importante raporturi sociale.
Normele elaborate prescriu indivizilor şi grupurilor sociale modele de comportare. Aceste standarde
de conduită sunt asociate unor poziţii sau statusuri ce aparţin indivizilor şi grupurilor într-un sistem social,
caracterizând rolul pe care trebuie să-l îndeplinească în diferite contexte sociale. Normele juridice elaborate
alcătuiesc un întreg, un tot unitar: ele se organizează şi se structurează în ceea ce numim sistemul normelor
juridice sau sistemul dreptului.

7
 Prin funcţia de transpunere a sistemului normelor juridice în realitatea socială, dreptul urmăreşte
derularea conduitelor individuale şi de grup în conformitate cu modelele de comportament prescrise prin
normele instituite, încadrarea acestora în perimetrul legalităţii şi al justiţiei sociale. Acest proces implică
acţiunea organelor statului şi, în limite determinate, a unor organizaţii nestatale, în forme special prevăzute în
actele normative. În scopul transpunerii în realitatea socială a normelor juridice există două condiţii minime,
necesare şi suficiente pentru buna funcţionare a unui sistem legal: cetăţenii să se supună normelor de drept,
iar funcţionarii să considere aceste reguli ca standarde
oficiale de comportament, pe care să le aplice întocmai.
În acţiunea dreptului, în procesul de exercitare a controlului social pot să apară şi anumite tulburări
funcţionale, numite în literatura sociologică disfuncţiile dreptului. Printre acestea se numără:
a) absenţa dreptului din anumite domenii ale vieţii sociale;
b) lipsa de validitate şi eficacitate a dreptului;
c) dreptul nedrept;
d) dreptul represiv.
a) Absenţa dreptului din anumite domenii ale vieţii sociale („nondreptul”) se referă la absenţa dreptului
dintr-un anumit număr de raporturi sociale, unde dreptul ar fi avut o vocaţie teoretică de a fi prezent.
După Jean Carbonnier, principalele forme de manifestare a nondreptului sunt:
– un nondrept prin autolimitarea dreptului – situaţii în care dreptul se limitează el însuşi (de ex., zilele
nefaste ale calendarului juridic roman);
– un nondrept prin autoneutralizarea dreptului (de ex., exigenţa dovezii, care elimină în afara dreptului tot
ceea ce nu poate fi dovedit);
– un nondrept prin rezistenţa faptului la drept (de ex., criminalitatea condamnabilă de jure, dar
nepedepsibilă de facto).
b) Lipsa de validitate şi eficacitate a dreptului. Aceste fenomene sunt determinate atât de cauze intrinseci,
care aparţin însuşi dreptului, cât şi extrinseci (de natură economică, socială, politică, morală etc.).
Este cazul legilor care nu întrunesc condiţiile de tehnică legislativă sau al celor care neglijează
schimbările ce s-au produs în societate, precum şi al celor care nu ţin seama de aşteptările opiniei publice.
c) În cazul dreptului nedrept este vorba despre legi care aduc atingere unor drepturi şi interese ale indivizilor
sau grupurilor sociale, binelui comun. În cazul acestor legi, indivizii adoptă conduite şi comportamente care
duc la inefectivitatea şi lipsa de eficacitate a actelor normative respective.
d) Dreptul represiv se referă la situaţiile în care dreptul îşi nesocoteşte rosturile fundamentale, încălcând
flagrant cele mai elementare standarde privind protecţia drepturilor şi libertăţilor individuale (în special, în
regimurile totalitare).

DREPTUL CA INSTRUMENT AL SCHIMBĂRII SOCIALE

1. Conceptul de schimbare socială

Potrivit lui L. Friedman şi J. Ladinsky, prin schimbare socială se înţelege „orice alterare nerepetitivă
a comportamentelor sociale”. Prin urmare, schimbarea socială apare doar atunci când intervin modificări în
tipurile de relaţii sociale, normele sociale sau funcţiile sociale consacrate. Astfel, o modificare a relaţiilor
dintre grupurile etnice sau rasiale din cadrul unei societăţi este o schimbare socială, în timp ce creşterea sau
descreşterea avuţiei economice a unei astfel de societăţi nu constituie o asemenea schimbare.
Pentru alţi teoreticieni, conceptul de schimbare socială este mai cuprinzător. De exemplu, J.
Grossman şi M. Grossman vorbesc despre m agnitudinea şi sfera schimbării sociale: schimbarea socială
poate fi amplă sau revoluţionară ca magnitudine, iar sfera sa poate fi înţeleasă în termenii a trei niveluri: ea
poate viza comportamente individuale (creşterea sau descreşterea numărului de avorturi), poate viza norme
sociale sau tipuri de relaţii între indivizi sau grupuri ori poate altera obiceiurile sau valorile de bază ale
societăţii.
Schimbarea socială este influenţată de factori precum progresul tehnic, mediul natural, gradul de
dezvoltare a instituţiilor şi conştiinţei politice, gradul de unitate sau diversitate culturală şi intensitatea şi
specificul interacţiunii cu alte societăţi. De asemenea, schimbarea socială se intensifică pe măsură ce gradul
de dezvoltare economică creşte. Un factor important al schimbării sociale îl reprezintă şi dreptul.
2. Condiţii ale schimbării sociale prin drept
Potrivit sociologului american W.M. Evan, pentru ca dreptul să poată influenţa efectiv
comportamentele şi atitudinile sociale, acesta trebuie să îndeplinească şapte condiţii:
1) sursa noii legi trebuie să se bucure de autoritate şi de prestigiu;
2) noua lege trebuie să fie compatibilă cu legislaţia existentă şi să nu ducă la o ruptură în sistemul legal;

8
3) existenţa unor grupuri sociale sau comunităţi în care tipurile de comportamente prevăzute de noua lege să
se manifeste şi să fie viabile;
4) necesitatea existenţei unei perioade rezonabile în care noua lege să devină efectivă;
5) agenţii care urmează să impună noua lege trebuie să fie ataşaţi comportamentului prevăzut de aceasta;
6) noua lege nu trebuie să prevadă doar sancţiuni negative, ci şi sancţiuni pozitive;
7) să li se acorde o protecţie eficientă celor care ar putea suferi ca urmare a încălcării sau eludării legii.
3. Strategii legislative de promovare a schimbării sociale
Y. Dror distinge între utilizarea directă şi utilizarea indirectă a legii în promovarea schimbării
sociale, afirmând că folosirea directă a legii (încercarea de a schimba comportamente şi atitudini prin
impunerea unor obligaţii subiecţilor legali individuali) este problematică.
Totuşi, argumentează Dror, legea poate juca indirect un rol important în promovarea schimbării
sociale.
În primul rând, legea modelează diferite instituţii sociale care, în schimb, au o influenţă directă
asupra ratei şi caracterului schimbării sociale.
De exemplu, legile de organizare a sistemului educaţional naţional influenţează sfera şi caracterul
instituţiilor de învăţământ, care pot influenţa direct schimbarea socială sau adoptarea unei legislaţii de
protejare a dreptului de autor poate încuraja invenţiile şi promova schimbări în instituţiile tehnologice, care,
la rândul lor, pot influenţa schimbarea socială.
În al doilea rând, legea furnizează adesea fundamentul pentru anumite agenţii înfiinţate special cu
scopul de a promova schimbarea socială. În secolul XX, legislaţia din societăţile occidentale a fost utilizată
deseori pentru înfiinţarea unor comisii şi agenţii specializate în promovarea anumitor scopuri.
O a treia strategie legală menţionată de Dror este aceea de a crea obligaţii legale şi de a stabili
situaţiile în care schimbarea trebuie sprijinită. Spre exemplu, numeroasele obligaţii impuse autorităţilor
locale cu privire la diferitele servicii publice.

ACULTURAŢIA JURIDICĂ
1. Procesul de aculturaţie. Aculturaţia juridică
Conceptul de aculturaţie desemnează procesul de interacţiune dintre două culturi sau tipuri de
cultură, precum şi modificările care se produc ca urmare a comunicării dintre ele. Prin urmare, aculturaţia se
prezintă ca un fenomen social complex, care include aspecte privind înlocuirea unor elemente culturale,
combinarea unor elemente în complexe culturale noi, respingerea totală a unor elemente.
Procesul de interacţiune a două sisteme juridice naţionale sau mari sisteme juridice, precum şi
modificările care se produc în cadrul acestora, poartă numele de aculturaţie juridică.
Aculturaţia juridică se poate produce atunci când două sisteme de drept naţionale se află în contact
permanent, fără ca unul să exercite asupra celuilalt o dominaţie militară, economică, politică sau religioasă.
În acest proces, fiecare sistem împrumută liber, unul de la celălalt, elemente de drept pentru a şi le
integra. De regulă, fenomenul se produce în cazul în care un grup social se vede pus în situaţia ca soluţiile
juridice autohtone să se dovedească nesatisfăcătoare. Aflat în prezenţa unei soluţii străine, grupul respectiv o
va adopta, integrând-o în propriul său sistem juridic, sau, după caz, o va respinge. Acest fenomen poate
merge de la adoptarea unor chestiuni de detaliu, până la preluarea unui sistem juridic străin în totalitatea sa.
În condiţiile în care interacţiunea dintre sistemele juridice reprezintă rezultatul unei cuceriri militare
sau dominaţii politice, pot apărea, cel puţin teoretic, trei situaţii distincte:
1) sistemul juridic al ocupantului este impus ţării ocupate în dauna dreptului acesteia (introducerea acestuia
nu va fi însă niciodată deplină);
2) cele două sisteme juridice (al ocupantului şi al ţării ocupate) fuzionează şi dau naştere unui sistem juridic
nou, cu caracteristici sincretice (de ex., cazul Indiei, unde dreptul tradiţional hindus a fuzionat cu dreptul
britanic);
3) respingerea dreptului ocupantului de către societatea ocupată (de ex., respingerea de către spanioli a
constituţiei pe care a vrut să le-o impună Napoleon).
Aculturaţia juridică se poate produce fie în plan legislativ, fie în acela al practicii judiciare, pentru ca,
nu de puţine ori, să atingă ambele paliere.
Aculturaţia juridică are o determinare plurifactorială, în cadrul acestui proces determinativ
interacţionând factorii obiectivi cu cei subiectivi, factorii interni cu cei externi, factorii naturali cu cei sociali
etc.
2. Formele aculturaţiei juridice
Jean Carbonnier face distincţie între aculturaţia juridică organizată şi aculturaţia juridică
spontană.

9
 Aculturaţia juridică organizată reprezintă rezultatul actelor conştiente, planificate ale autorităţii
publice în vederea perfecţionării, eficientizării şi modernizării unui sistem juridic (reformele legislative
iniţiate de Caracalla, Cuza şi Ataturk). Dintre actele de autoritate publică ce pot servi de vehicul aculturaţiei
juridice organizate, cel mai important este legea.
Aculturaţia juridică spontană este rodul acţiunii agenţilor privaţi. Aceasta se poate întâmpla mai
ales pe calea contractului, care poate fi un instrument eficient al aculturaţiei juridice în condiţiile existenţei
unor legi permisive în acest domeniu. Prin aculturaţia juridică spontană se creează, mai degrabă, un climat de
influenţă favorabil penetrării elementelor de drept străine.
Tot Carbonnier face distincţia între aculturaţia juridică globală şi cea parţială. Aculturaţia globală
este, sociologic vorbind, cea mai semnificativă, pentru că prin intermediul ei se realizează cu adevărat o
mutaţie în peisajul juridic al unei ţări (cazul reformelor lui Ataturk).
Dintr-o perspectivă etnologică, Michel Alliot distinge următoarele trei tipuri ale aculturaţiei juridice:
1) aculturaţia specifică societăţilor care trec de la mit la lege (cazul societăţilor primitive înglobate în
marile imperii religioase);
2) aculturaţia specifică societăţilor care abandonează instituţiile lor juridice tradiţionale pentru un drept
pe care îl consideră preferabil tuturor celorlalte ( de ex., preluarea Codului civil francez de sistemele de
drept dintr-un mare număr de ţări);
3) aculturaţia juridică care se manifestă în societăţile care aleg între mai multe ideologii şi diversele
sisteme juridice care le realizează (este cazul ţărilor care, după cel de-al doilea război mondial, câştigându-
şi imediat independenţa, au făcut astfel de opţiuni). După amploarea schimbărilor produse, aculturaţia
juridică poate îmbrăca forma recepţiei, fuziunii, împrumutului sau respingerii.
3. Efectele aculturaţiei juridice
3.1. Efectele aculturaţiei juridice asupra sistemului de drept
Efectul principal al aculturaţiei juridice este strâns legat de soarta elementului de drept străin care se
încearcă a fi transplantat pe sistemul juridic autohton. Elementul străin poate fi acceptat sau, dimpotrivă,
respins, operaţiunea respectivă constituindu-se, după caz, într-o reuşită sau într-un eşec. În cazul aculturaţiei
juridice, reuşita se prezintă de cele mai multe ori sub forma unor împrumuturi parţiale, a unor sinteze
rezultate în urma fuziunii elementelor juridice străine cu cele autohtone şi, mai rar, sub forma recep-ţiei unui
sistem juridic. De regulă, instituţia transplantată pe un alt sistem juridic va suferi la rândul ei influenţa
acestuia, pierzându-şi unele caracteristici originale şi căpătând altele noi, ce provin din particularităţile
noului mediu juridic, ceea ce va face ca, în final, să apară o structură juridică hibridă, o sinteză a elementelor
intrate în contact. De regulă, sinteza nou apărută este benefică, dar există şi cazuri în care sinteza a
degenerat, dovedindu-se nepotrivită (de ex., transplantarea sistemului prezidenţial american în unele ţări ale
Americii Latine).
Dacă reuşita unei acţiuni de aculturaţie poate fi un împrumut, o fuziune sau chiar recepţia unui întreg
sistem de drept, eşecul acesteia îl reprezintă respingerea elementului juridic străin (respingerea Codului
Napoleon, imediat după căderea imperiului, în numeroase state italiene etc.)
3.2. Efectele aculturaţiei juridice asupra grupurilor sociale
La nivelul grupurilor sociale, aculturaţia juridică poate genera cooperare, coeziune, creşterea
gradului de organizare a acestora, adeziune etc., sau, dimpotrivă, conflicte, dezorganizare socială,
fenomene de respingere, de dezaprobare. Astfel, pe multiple căi, fenomenele de aculturaţie pot duce la
dezagregarea vechilor structuri sociale şi apariţia unor grupuri sociale de tip nou (constituirea corpurilor de
meseriaşi este un exemplu concludent în acest sens). Printre grupurile care apar ca urmare a procesului
aculturaţiei juridice, trebuie semnalate acelea care au drept scop sprijinirea individului în lupta sa pentru o
viaţă pe care grupurile tradiţionale nu i-o mai pot asigura (grupuri de cooperare, de colaborare, constituite, de
regulă, în mod voluntar, pentru a produce, vinde, cumpăra, obţine un credit etc.).
Aculturaţia juridică favorizează şi fărâmiţarea grupului familial casnic, astfel încât, finalmente,
unitatea de viaţă devine familia conjugală.
În acelaşi timp, fenomenele de aculturaţie antrenează abolirea endogamiei etnice şi a endogamiei de
castă.
Tot sub impactul aculturaţiei juridice, în cadrul societăţii pot să apară şi conflicte între diferite
grupuri umane, pături sau categorii sociale.
3.3. Efectele aculturaţiei juridice asupra indivizilor
Efectul unei reguli sau instituţii juridice împrumutate dintr-un alt sistem de drept este strâns legat, de
fiecare dată, de impactul pe care acestea îl au asupra indivizilor. Un impact pozitiv, care se concretizează în
adeziunea populaţiei autohtone la noile structuri juridice introduse, va avea ca efect reuşita transplantului
juridic iniţiat. În caz contrar, fenomenul de aculturaţie va fi un eşec, reglementările de drept importate

10
rămânând neputincioase în influenţarea acţiunilor şi comportamentelor cotidiene ale indivizilor (de exemplu,
accesul musulmanilor din Algeria la cetăţenia franceză, care presupunea renunţarea la legea coranică şi
adoptarea normelor franceze de drept, lucru care nu s-a întâmplat, deoarece în viaţa lor de familie aceştia îşi
ţineau procesele în faţa judecătorului religios). În condiţiile existenţei a două modele normative, a celui străin
şi a celui autohton, individul poate adera la modelul normativ străin, poate să-l elimine şi să rămână la
vechiul model sau poate să reţină elementul juridic de import numai ca mijloc de reinterpretare a modelului
autohton, care se va perpetua într-o formă modificată (transplantarea normei monogamiei în societăţile
africane a avut ca efect reinterpretarea originală a poligamiei, concretizată în dreptul bărbaţilor de a avea mai
multe metrese).
Prin succesiunea proceselor de aculturaţie se realizează, pas cu pas, răsturnarea raporturilor dintre
grup şi individ. Un efect important al aculturaţiei juridice în planul dreptului îl reprezintă realizarea cadrului
juridic propice afirmării libere a individului în societate.

FUNCŢIILE SOCIOLOGIEI JURIDICE

1. Funcţia descriptivă
Cunoaşterea realităţii sociale a dreptului ne oferă posibilitatea de a pătrunde dincolo de cortina
normelor juridice, pe care o ridică ştiinţa pozitivă a dreptului, de a depăşi fenomenul „patologic” al vieţii
reale a dreptului, pe care îl pune în evidenţă jurisprudenţa şi de a releva cazurile care privesc inefectivitatea
normelor juridice. Numai o cercetare a realităţii sociale a dreptului de pe poziţiile sociologiei va reuşi să
depăşească barierele perturbatoare ale cunoaşterii fenomenului juridic, bariere pe care dreptul şi le-a creat
prin propria lui natură. Desigur, această funcţie de documentare, de informare, noua disciplină a îndeplinit-o
pe lângă jurişti, în mod spontan, încă de la început. Ea este aceea care, în timp, a dus la transformarea multor
instituţii ale dreptului, precum acelea ale căsătoriei, proprietăţii etc.
De asemenea, trebuie să remarcăm faptul că, spre deosebire de cunoaşterea realizată din perspectiva
ştiinţei juridice care, prin autoritatea lucrului judecat, se poate considera încheiată, cunoaşterea sociologică a
realităţii sociale a dreptului nu se poate considera încheiată niciodată.
2. Funcţia explicativă
Demersul cognitiv început prin constatarea, înregistrarea şi descrierea fenomenelor juridice trebuie urmat de
explicarea acestora.
Cunoaşterea va fi deplină numai atunci când explicaţia va lua forma unei legi ştiinţifice, a unei legi
cauzale, care ne oferă explicaţia cauzelor şi a mecanismului după care s-a produs un fenomen.
Sociologia juridică şi-ar asuma însă o misiune prea dificilă dacă şi-ar propune să formuleze legi de
cauzalitate cu caracter general. Cel puţin în această etapă a dezvoltării sale, ea trebuie să se mulţumească cu
descoperirea unor raporturi parţiale de la cauză la efect, sau chiar să se limiteze la relevarea unor raporturi
de dependenţă, în special o dependenţă statistică, fie între două fenomene juridice, fie între un fenomen
juridic şi unul de altă natură. În astfel de cercetări, sociologia juridică face apel la metode ale logicii clasice
(a concordanţei, a diferenţei etc.), la procedeele logicii matematice (analiza factorială, multifactorială sau de
varianţă etc.).
În acelaşi timp, sociologia dreptului poate să formuleze şi legi de echilibru, făcând abstracţie de
devenirea istorică a fenomenelor juridice. Obiectul acestor legi îl reprezintă raporturile de simultaneitate, de
interdependenţă dintre fenomenele juridice.
Trebuie să subliniem două lucruri extrem de importante. În primul rând, legile sociologice nu trebuie
identificate cu legile sociale, ele fiind propoziţii fundamentale acceptate de oamenii de ştiinţă, în timp ce
statutul legilor sociale este independent de această acceptare. Cel de-al doilea lucru important este acela de a
releva legi tendenţiale de evoluţie, precum aceea elaborată de Jehring, care prezintă istoria pedepsei ca o
abolire constantă.
3. Funcţia critică
Pentru a releva defectele, limitele şi neîmplinirile dreptului este nevoie şi de un demers critic al
sociologiei juridice. Pe lângă mecanismul de critică specific dreptului, căile de recurs, este nevoie şi de o
critică realizată din afara sistemului. Se consideră că o critică de acest gen n-o poate realiza decât sociologia
juridică, care a relevat rolul intrigilor şi al pasiunilor particulare care se manifestă astăzi în procesul
legislativ din partea unor structuri sociale nestatale, cum sunt grupurile de interes economic, partidele
politice, organizaţiile ecologiste, pacifiste, religioase, feministe etc. Mijloacele obişnuite ale acestor grupuri
sunt propaganda, manifestaţiile publice, corupţia, şantajul etc.
În plus, sociologia juridică se interesează şi de modul de aplicare a legilor, descoperind, prin
metodele sale proprii de cercetare, nenumărate cazuri de inefectivitate a normelor juridice. Prin critica pe

11
care o întreprinde, sociologia juridică ne relevă şi alte disfuncţii ale dreptului, precum absenţa dreptului din
anumite domenii ale vieţii sociale, manifestările dreptului injust, ale dreptului represiv etc.
În concluzie, prin funcţia sa critică, sociologia juridică ajută dreptul să-şi cunoască propriul său mod
de manifestare în societate, să se schimbe, să se transforme, pentru a fi în concordanţă cu realităţile atât de
dinamice şi complexe ale vieţii sociale.
4. Funcţia practică
Sociologia juridică aspiră şi la asumarea unei misiuni practice.
În acest scop, ea se îndreaptă spre două domenii care privesc două arte tradiţionale ale dreptului
dogmatic, jurisprudenţa şi legiferarea, precum şi spre acela al artei de a contracta.
Un domeniu comun tuturor celor trei sfere de activitate în care sociologia juridică îşi caută aplicaţiile
sale practice este acela care priveşte luarea deciziei. Până acum, în domeniul deciziei juridice s-au conturat
cel puţin două tendinţe, două proceduri de luare a deciziei. În primul rând, este vorba de decizia care ia în
calcul o serie de determinări de natură cantitativă, cum sunt cele economice, financiare etc.
De un astfel de tratament se pot bucura raportul contractual într-o vânzare comercială, hotărârea
judecătorească prin care se fixează o pensie de întreţinere pentru un copil etc.
În al doilea rând, este vorba de o decizie calitativă, care pune accentul pe analiza determinărilor
calitative, pe relaţiile dintre acestea, precum şi pe contextul în care ele s-au manifestat sau se vor manifesta.
Cu toate acestea, însă, realizările sociologiei juridice în domeniul deciziei sunt încă modeste.
4.1. Rolul sociologiei juridice în procesul legislativ
Domeniul prioritar al exercitării funcţiei practice a sociologie juridice îl reprezintă activitatea
legislativă. Pentru a reglementa relaţiile într-un anumit domeniu al vieţii sociale printr-o lege, legiuitorul
trebuie să cunoască starea de fapt din acel domeniu, precum şi opinia cetăţenilor cu privire la modul de
reglementare a raporturilor, aspiraţiile şi aşteptările acestora în sfera juridicului.
Mulţi specialişti consideră că rolul practic al sociologie juridice se manifestă cu cea mai mare
vigoare în procesul de realizare a reformelor legislative. În această ordine de idei, relevăm faptul că, pe baza
tendinţelor normativităţii trecute, a reacţiilor sociale la aceasta, a noilor condiţii sociale, sociologia juridică
are capacitatea de a construi şi propune reforme legislative, noi modele de reglementare a raporturilor umane
din cadrul societăţii.
Rolul practic al sociologie juridice nu se încheie însă o dată cu adoptarea unei legi, ci se manifestă şi
în perioada imediat următoare promulgării, dar şi mai târziu, când legea se află în plină acţiune. Prin
cercetările întreprinse, sociologia relevă efectivitatea sau inefectivitatea legilor adoptate, sugerând organelor
legislative necesitatea de a le modifica. În plus, specialiştii în domeniul sociologiei juridice sugerează
organelor legislative necesitatea de a completa procedeul relativ ineficient al publicării legii într-un monitor
oficial, cu utilizarea pe scară largă a mijloacelor de informare în masă., care au capacitatea de a se adresa
unui public foarte numeros. Ulterior, percepţia publicului va putea fi evaluată cu ajutorul tehnicilor
anchetelor prin sondaj etc.
De asemenea, sociologia juridică atrage atenţia asupra necesităţii de a se crea unele organisme care
să aibă menirea de a media între normele juridice şi masele de cetăţeni (secretariate juridice etc.).
Tot sociologia juridică este aceea care sugerează legislatorului că, pentru a asigura efectivitatea legii,
este absolut necesar ca aceasta să fie însoţită de punerea la punct a unui aparat statistic şi a unui program de
anchete periodice, care să permită urmărirea ratelor, a cauzelor de inefectivitate etc.
Menţionăm, totodată, faptul că, în cadrul funcţiei sale practice, sociologia dreptului are şi menirea de
a elabora diferite prognoze asupra fenomenului juridic.
4.2. Rolul sociologiei juridice în domeniul jurisprudenţei Intervenţia sociologiei juridice în domeniul
judiciar poate fi relevată sub două forme: a expertizei sociologice şi a interpretării sociologice.
În ceea ce priveşte intervenţia sociologiei juridice în domeniul judiciar, sub forma expertizei
sociologice, constatăm că însăşi legislaţia din multe ţări o abilitează să intervină. Astfel, în Codul de
procedură civilă (art.201) se prevede că judecătorul, pentru a se clarifica asupra chestiunilor de fapt, va numi
unul sau trei experţi, statornicind punctele asupra cărora ei urmează să se pronunţe. Măsurile de instrucţie
astfel încredinţate unui expert, în funcţie de gradul lor de elaborare, se numesc constatări, consultări sau
expertize, însă, pentru a nu complica lucrurile, vom denumi în continuare cele trei categorii de instrumente
prin numele tradiţional de expertiză.
Doar realizarea unor expertize fundamentate ştiinţific, atât în plan psihologic cât şi în plan
sociologic, se poate constitui într-un instrument de mare valoare în luarea deciziilor judiciare, a hotărârilor
judecătoreşti care impun efectuarea unor astfel de investigaţii delicate.
Ştiut fiind faptul că interpretarea normelor de drept reprezintă un moment de cea mai mare
importanţă în procesul de realizare a dreptului, interpretarea sociologică este o altă modalitate importantă

12
prin care sociologia dreptului intervine în domeniul judiciar. O astfel de interpretare se impune deoarece
legiuitorul nu poate să prevadă niciodată prin lege întreaga complexitate şi dinamică a vieţii sociale.
Interpretarea sociologică nu reprezintă altceva decât o mijlocire între drept şi realitatea vieţii. Pentru
acest motiv, interpretul va trebui să explice norma în contextul social în care ea acţionează.
Interpretarea sociologică a normelor de drept din perspectiva realităţilor sociale în schimbare poate şi
trebuie să fie însoţită de o interpretare din unghiul de vedere al sociologiei juridice teoretice, al tezelor,
ideilor şi concepţiilor formulate de aceasta cu privire la fenomenul juridic. Sociologia juridică, ca şi istoria
sau dreptul comparat, poate să stea la baza argumentării procurorului, avocatului sau judecătorului.
Importantă este însă construirea unei argumentări care să se bazeze pe certitudini ştiinţifice ale sociologiei
juridice.
4.3. Rolul sociologiei juridice în domeniul raporturilor contractuale
În literatura de specialitate, se consideră că sociologia juridică poate sprijini într-o mare măsură
părţile contractante în procesul de luare a deciziei. Această convingere se bazează pe capacitatea sociologiei
juridice de a asigura fundamentarea psihosociologică a acţiunilor părţilor contractante în ceea ce priveşte
alegerea partenerilor, stabilirea conţinutului contractului, a clauzelor acestuia etc. Spre exemplu, în cazul
realizării unui contract de constituire a unei societăţi pe acţiuni cu un număr restrâns de acţionari care se
cunosc între ei, sociologul poate aplica tehnicile sociometrice puse la punct de J. L. Moreno, tehnici prin care
vor fi scoase în evidenţă relaţiile socio-afective dintre aceştia. Pe baza rezultatelor obţinute prin intermediul
acestor tehnici se poate realiza estimarea şanselor teoretice de supravieţuire a viitoarei societăţi şi, în acelaşi
timp, se poate încerca realizarea unei structuri mai armonioase a grupului.
Referindu-ne la contractele de credit, este cunoscut faptul că solvabilitatea debitorului reprezintă
preocuparea cea mai importantă a creditorului. Practica în domeniu ne arată că, de multe ori, pentru buna
executare a contractului este mult mai importantă voinţa de a plăti decât capacitatea de plată. De aceea, astăzi
se vorbeşte tot mai mult despre necesitatea punerii la punct, în cadrul sociologiei juridice, a unor teste de
fidelitate contractuală.
Tot cu privire la aplicaţiile sociologiei juridice în domeniul raporturilor contractuale putem semnala
şi analiza litigiozităţii trecute, pe care aceasta o poate realiza în scopul de a scoate în evidenţă diferite cauze
ale neexecutării contractelor, factori ce influenţează acest fenomen, precum şi tendinţe ale evoluţiei sale în
trecut. Pe această bază, cu precauţiile de rigoare, pot fi realizate chiar prognoze cu privire la evoluţia viitoare
a litigiilor contractuale.
5. Funcţia didactică
În ultimele decenii, în multe ţări ale lumii, s-a introdus predarea sociologiei juridice, în special în
cadrul facultăţilor de drept.
De regulă, tematica sociologiei juridice ca disciplină de învăţământ vizează probleme sociologice
generale, comune tuturor ramurilor de drept: penal, civil, financiar, administrativ etc.
Ca disciplină de învăţământ, sociologia juridică trebuie să stimuleze spiritul critic al studenţilor faţă
de normele juridice în vigoare şi faţă de doctrină, să asigure accesul la opinii diferite, să încurajeze aportul
studenţilor la elaborarea unor noi tehnici de reglare a comportamentului uman, să-i facă apţi să descrie
discrepanţa dintre norma juridică şi societate.

TERMENI-CHEIE
Fenomene juridice – toate fenomenele sociale a căror caracteristică fundamentală este juridicitatea; toate
fenomenele sociale în care dreptul este cauză, efect sau ocazie (Jean Carbonnier).
Juridicitatea – calitatea unui fenomen social de a fi „colorat” de drept (Jean Carbonnier).
Fenomene juridice primare – fenomene juridice de maximă generalitate care au capacitatea de a da naştere
altor fenomene juridice (ex., o constituţie, o lege, o ordonanţă de urgenţă a guvernului).
Fenomene juridice secundare – fenomene juridice cu caracter particular derivate din fenomenele juridice
primare (ex. achitarea unei amenzi contravenţionale).
Fenomene juridice de putere – fenomene juridice care emană de la o autoritate statală şi se caracterizează
printr-o pregnantă materialitate (ex. decretele prezidenţiale, ordonanţele de urgenţă ale guvernului).
Fenomene juridice de subputere – fenomenele juridice care se manifestă în rândul celor guvernaţi şi se
caracterizează printr-o accentuată notă de subiectivitate (ex. opinia cetăţenilor cu privire la noul Cod al
muncii (Legea nr. 53/2003) intrat în vigoare în ţara noastră la 1 martie 2003).
Fenomenul-instituţie – ansamblul normelor juridice care reglementează un domeniu al relaţiilor sociale (ex.
instituţia adopţiei).
Fenomenul-caz – o entitate juridică individuală reglementată de către o instituţie (ex. o adopţie determinată,
irepetabilă, a copilului A. I. de către familia E. şi G. V.).

13
Fenomene contencioase – acele fenomene juridice care se produc într-un proces sau pe calea unui proces.
Fenomene necontencioase – acele fenomene juridice care se desfăşoară conform normelor de drept aflate în
vigoare, potrivit înţelegerii, convenţiei părţilor (contractul fiind legea părţilor), la care se adaugă fenomenele
litigioase soluţionate pe cale amiabilă, pe calea unei negocieri, a unei tranzacţii.
Normare – activitatea de stabilire a unor reguli care organizează acţiunea umană.
Ordine juridică (ordine de drept) – ansamblul normelor juridice împreună cu relaţiile juridice născute în
baza acestora.
Norme sociale – reguli care se adresează indivizilor, descriind şi detaliind modalităţile în care valorile
sociale trebuie concretizate în comportamente legitime şi acceptate de societate.
Sancţiuni sociale – reacţii ale grupului faţă de comportările membrilor lor în situaţii sociale importante.
Devianţă – formă de comportament uman caracterizată printr-o distanţare semnificativă de la normele
sociale stabilite pentru un statut social (R. K. Merton).
Comportament deviant – comportament care transgresează normele sociale recunoscute şi violează
aşteptările grupului, intrând în conflict cu modelele cu conduită acceptată social.
Anomie – stare a organizării sociale lipsită de coeziune, de ordine normativă, datorită pierderii caracterului
reglativ al vechilor norme şi întârzierii apariţiei unor norme noi.
Formal – organizare bazată pe prescrierea oficială a obiectivelor şi regulilor de funcţionare, pe stabilirea
precisă a sarcinilor, privilegiilor şi obligaţiilor.
Informal – organizare bazată pe relaţii interpersonale, fără reglementări precise.
Norme juridice – norme sociale care protejează cele mai importante valori sociale, prin instituirea unui
sistem corelativ de drepturi şi obligaţii între indivizi, grupuri, instituţii şi organizaţii sociale.
Control social – proces prin care o instanţă, cu ajutorul unor mijloace materiale şi simbolice, influenţează,
modifică sau reglează comportamentul sau acţiunile indivizilor şi grupurilor sociale ce aparţin unui sistem, în
vederea asigurării echilibrului dinamic al sistemului respectiv.
Mijloace ale controlului social – instrumente de presiune şi persuasiune, organizate şi neorganizate,
implicite şi explicite, directe şi indirecte, formale şi informale, conştiente şi difuze, menite să-i influenţeze pe
indivizi să adopte conduite dezirabile şi să se conformeze normelor şi prescripţiilor grupului, ale comunităţii
sau ale societăţii.
Instanţe ale controlului social (agenţi ai controlului social) – elemente ale societăţii sau ale grupurilor
sociale care elaborează şi/sau pun în aplicare mijloacele de exercitare a controlului social.
Nondreptul – fenomenul juridic ce se manifestă ca absenţă a dreptului dintr-un anumit număr de raporturi
sociale, în care acesta avea o vocaţie teoretică de a fi prezent (Jean Carbonnier).
Schimbare socială – trecerea unui sistem social sau a unei componente a acestuia de la o stare la altă stare,
diferită calitativ şi/sau cantitativ.
Aculturaţie juridică – procesul de interacţiune a două sisteme juridice naţionale sau mari sisteme de drept,
precum şi modificările care se produc în cadrul acestora.
Aculturaţie juridică organizată – fenomen aculturaţionist rezultat în urma actelor întreprinse în mod
conştient şi planificat de către autoritatea publică în vederea perfecţionării, eficientizării şi modernizării unui
sistem juridic.
Aculturaţie juridică spontană – fenomen aculturaţionist rezultat în urma acţiunii agenţilor privaţi care, într-
o manieră spontană şi difuză, creează un climat favorabil preluării unor elemente de drept străine.
Aculturaţie juridică globală – fenomen aculturaţionist prin care se adoptă (preia) un sistem juridic străin în
întregul său.
Aculturaţie juridică parţială – fenomen aculturaţionist prin care este preluat un element de drept izolat
dintr-o legislaţie străină în urma estimării avantajelor şi dezavantajelor pe care acesta le oferă.
Funcţiile sociologiei juridice: descriptivă, explicativă, critică, practică şi didactică.

◊ BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE
1. Banciu, Dan, Elemente de sociologie juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 89-272.
2. Ciucă, Valerius, M., Lecţii de sociologia dreptului, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 42-54.
3. Djuvara, Mircea, Eseuri de filosofia dreptului, Studiu introductiv, selecţia textelor şi note: Nicolae Culic,
Editura TREI, Bucureşti, 1997.
4. Gusti, Dimitrie, Individ, societate şi stat în Constituţie, în D. Gusti, Opere, vol.IV, Editura Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1970, p. 37-56.
5. Manolescu, Mircea I., Teoria şi practica dreptului, I. Metodologie şi sociologie juridică, Fundaţia Regele
Mihai I, Bucureşti, 1946.
6. Mihu, Achim, Sociologia dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1996, p. 34-226.

14
7. Popa, Nicolae, Prelegeri de sociologie juridică, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1983, p. 94-210.
8. Popescu, Sofia, Sociologie juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 93-206.
9. Speranţia, Eugeniu, Curs de filosofia dreptului şi sociologie, vol.I, Lecţiuni de enciclopedie juridică cu o
introducere istorică în filosofia dreptului, Tipografia „Cartea Românească”, Cluj, 1936.
10. Vlăduţ, Ion, Introducere în sociologia juridică, Ediţia a V-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p.
101-222.
11. Voinea, Maria, Sociologia dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1994, p. 36-93.
◊ BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ
1. *** Antologie de sociologie juridică românească, texte selectate şi sistematizate de conf.univ. dr. Ion
Vlăduţ, Editura ERA, Bucureşti, 2000, p. 75-436.
2. Banciu, Dan, Control social şi sancţiuni sociale, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1992.
3. Carbonnier, Jean, Ipoteza nondreptului, în Sociologia franceză contemporană (antologie de Ion Aluaş şi
Ion Drăgan), Editura Politică, Bucureşti, 1971, p. 741-754.
4. Del Vecchio, Giorgio, Lecţii de filosofie juridică, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1993, p. 189-352.
5. Gusti, Dimitrie, Chestiunea agrară, în D. Gusti, Opere, vol.IV, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti,
1970, p. 37-56.
◊ BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ
1. Banciu, Dan; Rădulescu M. Sorin; Teodosescu, Vasile, Tendinţe actuale ale crimei şi criminalităţii în
România, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
2. Giles, Graham W., Turbulent Transitions. Delinquency and Justice in Romania, The Expert Publishing
House, Bucharest, 2002.
3. Giles, Graham W., Administrarea justiţiei în comunitate. Standarde şi reglementări internaţionale,
Editura Expert, Bucureşti, 2001.
4. Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol. I, II şi III, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970 (cu excepţia vol.
I, care a fost publicat în 1964).
5. Văllimărescu, Alexandru, Tratat de enciclopedia dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999.
6. Vulcănescu, Romulus, Etnologie juridică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970.
7. Zlătescu, Victor-Dan, Panorama marilor sisteme contemporane de drept, Editura „Continent XXI”,
Bucureşti, 1994.

15