UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

SOCIOLOGIE
JURIDICĂ
Lect. dr. Cosmin Dariescu
(suport de curs)

Anul I
Semestrul I

2008

2
3
CUPRINS

4
1. DEFINIREA SOCIOLOGIEI ŞI SPECIALIZAREA 7
EI........................

1.1. Obiectul şi definirea 7

sociologiei.........................................................................
1.2. Metoda 8
sociologică....................................................................................................
1.3. Domeniile de specializare...................................................................................... 9
1.4. Sociologia juridica – domeniu distinct al sociologiei............................ 9

2. CONSTITUIREA SOCIOLOGIEI CA 12
ŞTIINŢĂ.......................................

2.1. Evoluţia ideilor 12

sociologice..................................................................................
2.1.1. Funcţia dreptului in concepţia lui Auguste
Comte 13
(pozitivismul)..................................................................................................................
.
2.1.2. „Dreptul liber” – Eugen Ehrlich
(întemeietorul sociologiei juridice)..................................................................... 14
2.1.3. Constrângerea presiunea şi normativitatea
în concepţia lui Émile 14
Durkheim..........................................................................
2.1.4. Raţionalizare şi legitimitate
în concepţia lui Max Weber (1864– 15
1920)......................................................
2.2. Sociologia 16
românească............................................................................................
2.2.1. Dimitrie Gusti (1880–1955)...................................................................... 16
2.2.2. Petre Andrei (1891–1940).......................................................................... 17
2.3. Orientări sociologice 18
contemporane................................................................
2.3.1. Şcoala jurisprudenţei sociologiei americane
(teoria sociologică a 18
dreptului)..............................................................................
2.3.2. Analiza functionalistă 28
americană………………………………………
2.3.3. Pluralismul juridic şi noţiunea “dreptului social”
20
5
 în concepţia lui George Gurvitch (1894–1965)
…………………………...

3. COMUNITĂŢI GRUPURI ŞI INSTITUŢII 22

SOCIALE..........................

3.1. Comunitatea................................................................................................................... 22
3.2. Grupuri sociale............................................................................................................. 23
3.3. Instituţii 25
sociale............................................................................................................
4. SISTEME POLITICE AUTORITĂŢI ŞI FUNCŢII 28
PUBLICE........

4.1. Statul.................................................................................................................................. 28
4.2. Sisteme politice............................................................................................................ 29
4.3. 30
Autorităţile......................................................................................................................
4.4. Funcţiile 32
publice..........................................................................................................

5. ORDINE SOCIALĂ ŞI ORDINE 32

JURIDICĂ................................................

5.1. Ordinea sociala, norme şi sancţiuni 32

sociale.................................................
5.3. Ordinea juridică, norme şi sancţiuni 34
juridice..............................................

6
6. SOCIALIZARE ŞI INTEGRARE 36
SOCIALĂ................................................

6.1. Conceptul de socializare......................................................................................... 36

6.2. Tipurile de socializare şi agenţii 36
socializării...............................................
6.3. Integrarea 39
socială........................................................................................................

7. DEVIANŢĂ ŞI 41
DELINCVENŢĂ............................................................................

7.1. Delimitări 41
conceptuale.............................................................................................
7.2. Orientări şi teorii sociologice privind 43
delincvenţa...................................

8. RESPONSABILITATE SOCIALĂ ŞI RĂSPUNDERE

JURIDICĂ............................................................................................................................... 45

8.1. Precizări 45
terminologice............................................................................................
8.2. Răspunderea 46
juridică.................................................................................................

9. CRIMA 48
ORGANIZATĂ................................................................................................

9.1. Definiţie şi 48
caracteristic...........................................................................................

7
 9.2. Mijloace de combatere............................................................................................. 50

10. SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ 51

CONTEMPORANĂ........................

10.1. Deruta sociologilor români................................................................................. 51

10.2. Fatalismul ca stare a societăţii româneşti în 51
epoca comunistă.......
10.3. Anomia de astăzi cauzele şi manifestările 52
ei............................................

11. FENOMENE DE NON–DREPT........................................................................... 55

BIBLIOGRAFIE 57
SELECTIVĂ......................................................................................

8
 1. DEFINIREA SOCIOLOGIEI ŞI SPECIALIZAREA
EI

1.1. Obiectul şi definirea sociologiei

Prima definiţie a sociologiei a fost data in secolul al XIX-lea, de

către Auguste Comte. Conform acestei definiţii, sociologia este
ştiinţa despre societate (socius – comunitate umana; logos –
ştiinţă).
Pentru Emile Durkheim, sociologia înseamnă ştiinţa care studiază
faptele sociale.
Max Weber considera sociologia ca fiind ştiinţa care studiază
acţiunea sociala.
George Gurvitch afirma ca sociologia este ştiinţa fenomenelor sociale
totale, care are ca obiect studiul global al relaţiilor sociale, societatea
ca integralitate de raporturi.
Pentru Dimitrie Gusti, sociologia este ştiinţa realităţilor sociale.
Petre Andrei considera ca sociologia studiază in mod obiectiv, in
primul rând existenta sociala sub aspectul ei static structural si
apoi, sub aspectul dinamic funcţional al ei, arătând fazele si
tipurile sociale realizate.
Traian Herseni considera ca sociologia este ştiinţa societăţii
omeneşti, este o disciplina ce se ocupa cu studiul vieţii sociale,
al fenomenelor de comunicare umana, de convieţuire sociala.

Domeniul sociologiei:

Sociologia studiază doua categorii de fenomene:

 structurile sociale – diverse forme ale vieţii colective umane,
(teoria grupurilor);
 transformările sociale – dezvoltarea si regresul comunităţilor
9
 umane, (teoria transformărilor).
Altă viziune:
Sociologia are ca obiect:
1) socialul, ca formă generală a vieţii umane (Aristotel);
2) societatea globala (în ansamblul ei);
3) diverse componente ale societăţii globale.

1.2. Metoda sociologică (< gr. methodos – drum,

cale)

Definiţie: prin metoda se înţelege ansamblul teoriilor si

noţiunilor utilizate pentru explicarea fenomenelor studiate.
Pentru a descrie fenomenele sociale omenirea poate folosi trei metode:
A. metoda sistematica si analitică. Este folosită in scopuri
practice. Analizează un palier al societăţii, dar desprins de
celelalte fenomene sociale. Această metoda este folosita si
de alte ştiinţe: politice, juridice si economice.
B. metoda singularizantă urmăreşte legătura dintre
elementele de structură si ansamblul fenomenului social
(metoda specifica istoriei şi etnografiei);
C. metoda specifica sociologiei – este metoda tipologiei calitative si
discontinuiste. Prin această metodă, sociologia doreşte să
obţină următoarele tipuri de relaţii sociale:
1. tipuri microsociologice – relaţii sociale stabilite cu alţi
indivizi consideraţi separaţi
2. tipuri de grupări particulare (familia, clanul, colectivul
de muncă, sau alte fenomene sociale complexe);
3. tipuri de clase sociale si societăţi globale
(macrosociologice).
Metoda sociologiei este diferită de metoda de cercetare
sociologica.
Obiectivul sociologiei: descrierea si analiza diverselor tipuri de
relaţii funcţionale din societate pentru descoperirea unor legi
sociologice care exprima corelaţiile existente intre aceste tipuri.
Legile sociologiei depind de timp si de spaţiu, de structuri
mentale, instituţii etc.
Ele nu sunt legi absolut generale, ci particulare care sunt
valabile doar in anumite circumstanţe.
Sociologia trebuie sa surprindă disfuncţiile care intervin in
10
interiorul grupurilor si colectivităţilor si sa ofere soluţii pentru
corectarea acestor nereguli.
Pentru a descoperi şi corecta anomaliile sociale, sociologia
trebuie să-şi păstreze, întotdeauna obiectivitatea ştiinţifică.

Principiile de obiectivitate ale sociologiei

1. obiectul oricărei ştiinţe îl reprezintă fenomenele reale dintr-

un domeniu de referinţa;
2. principiul determinismului (constituirea si dinamica fenomenelor
din domeniul de referinţa asculta de anumite legi care
trebuie descoperite);
3. funcţia descriptivă, explicativă a ştiinţei (orice ştiinţă trebuie
să descrie fenomenele din domeniul de referinţă şi să ofere
predicţii);
4. structura teoretica – metodologică a ştiinţei (folosirea teoriilor
explicative şi a metodologiei de analiză şi interpretare a
datelor în scopul validării practice a ipotezelor teoretice).
Teoriile explicative şi mai ales, metodele de analiză şi
interpretare trebuie să fie imune faţă de prejudecăţile
savantului.

1.3. Domeniile de specializare

Datorita problemelor complexe şi diverse, conţinute în obiectul

sociologiei, au apărut peste 100 de discipline sociologice.

Ramurile sociologiei:
 sociologia educaţiei;
 sociologia culturii;
 sociologia politică;
 sociologia civilizaţiei;
 a devianţei;
 a muncii;
 sociologia rurală;
 urbană;
 juridică;

11
  sociologia mass-media etc.

1.4. Sociologia juridica – domeniu distinct al sociologiei

Dreptul reprezintă ansamblul regulilor sociale cu caracter

imperativ, care stabilesc ceea ce trebuie sa facă indivizii unei
comunităţi angrenaţi în anumite acţiuni sociale, prin
recompensarea comportamentelor dezirabile si prin reprimarea
celor nedorite.
Aceste reguli sunt in mod hotărâtor influenţate de sistemul de
valori etice, politice, religioase etc. ale comunităţii umane respective.
Funcţiile sociale ale dreptului:
1. funcţia pasiva de control social (codificarea, sistematizarea
tradiţiilor, moravurilor si practicilor sociale existente);
2. funcţia activă de control social (de adaptare, ajustare, modificare a
comportamentului indivizilor conform modelului normativ si cultural al
societăţii).
Iniţial, sociologia nu s-a preocupat de drept. Auguste Comte,
întemeietorul sociologiei, considera că dreptul nu poate fi
clasificat în categoria ştiinţelor.
Abia de la E. Durkheim (pentru care dreptul era un indicator al ansamblului
realităţilor sociale) şi de la Max Weber (care studia raportul dintre
ordinea juridica si cea administrativǎ), domeniul juridic intră în obiectul
de studiu al sociologiei.
Analizând dreptul ca pe un fapt social şi încercând să
resistematizeze sursele evoluţiei şi influenţei dreptului asupra
societăţii, sociologia generală a dat naştere unei noi discipline
sociologice specializate, numită sociologia juridică (a dreptului).

Definirea sociologiei juridice

Nu există o definiţie unanim acceptată.

 Studiul relaţiilor dintre faptele sociale si drept (din
punct de vedere al acţiunii dreptului si diverselor sale
forme de utilizare);
 Studiul formelor juridice, al utilizării lor sociale, al
instituţiilor dreptului ca fenomene social-particulare;
 Studiul dreptului, al practicilor instituţiilor juridice ca
12
 elemente de gestiune a ordinii sociale;
 Ramura sociologiei care studiază condiţionarea si
eficienta socială, a regulilor, instituţiilor, sistemelor
juridice ca si determinările reciproce dintre drept si
societate, încercând sa evidenţieze specificul ordinii
normative fată de alte ordini sociale, precum si
funcţiile sociale ale dreptului.

Funcţiile sociologiei juridice:

1. cognitivă;
2. explicativă;
3. critică;
4. practică;

1. Funcţia cognitivă
Vizează cunoaşterea realităţii sociale a dreptului cu mijloace si
instrumente fundamentate juridic. Permite depistarea
disfuncţiilor in aplicarea efectiva a legii.

2. Funcţia explicativă
Intenţionează să descopere constantele in desfăşurarea
fenomenelor juridice.

3. Funcţia critică
Permite intervenţia în structura mecanismului juridic.
4. Funcţia practică
Vizează îmbunătăţirea şi îmbogăţirea întregului mecanism
legislativ şi a întregii jurisprudenţe.

Datorită acestor patru forme ale sale, sociologia juridica este

un instrument foarte folositor.
Sociologul poate semnaliza necesitatea unor norme juridice,
poate cuantifica oportunitatea unor amendamente si poate oferi
soluţii pentru a spori eficienta legislativa.

13
 Întrebări

1. Ce este sociologia juridică?

2. Care sunt cele trei metode folosite pentru a descrie fenomenele sociale?
3. Care sunt principiile de obiectivitate ale sociologiei?
4. Ce funcţii are sociologia juridică?

2. CONSTITUIREA SOCIOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

2.1. Evoluţia ideilor sociologice

2.1.1. Funcţia dreptului in concepţia lui Auguste

Comte
(pozitivismul)

Auguste Comte este fondatorul sociologiei generale.

Metoda lui A.Comte se numeşte pozitivism. Orice încercare de
cunoaştere a esenţei şi a cauzelor fenomenelor este imposibila.
De aceea, cercetătorul trebuie sa se concentreze pe observarea,
descrierea si sistematizarea faptelor sociale care se pot studia in
mod nemijlocit, in vederea descoperirii unor regularităţi (legi)
14
care să exprime relaţiile constante de asemănare si succesiune
existente intre aceste fapte.
Prin descoperirea acestor legi se va putea crea o noua ordine
socială si morală, ordine ce se va păstra doar ca urmare a
consensului asupra unor valori, norme si credinţe împărtăşite de
toata lumea.
Auguste Comte considera ca dezordinea sociala si necesitatea
dreptului rezulta din dezacordul asupra valorilor si normelor care
stau la baza societăţii si acest dezacord a crescut in epoca
moderna, o data cu sporirea diviziunii sociale a muncii (diversificarea
meseriilor, profesiilor).
Sociologia este ştiinţa pozitivă a faptelor sociale. Dreptul
subiectiv este un vestigiu metafizic imoral si anarhic. El va
dispărea ca urmare a eliberării gândirii umane de explicaţiile
teologice si metafizice, prin inaugurarea unei noi etape de evoluţie
a cugetării umane numită etapa pozitiva.
În societatea proiectată de omul ajuns în etapa pozitivă a
gândirii, dreptul subiectiv va dispărea. Orice individ va avea
datorii faţă de toţi ceilalţi, fără, însă să fie şi titular de drepturi.
Singurul drept care va fi dat individului este acela de a-şi
îndeplini mereu datoria.
Dreptul obiectiv era preţuit de Comte, fiind considerat drept
adevărata ordine civilă.

Însemnătatea viziunii lui Auguste Comte

Datorita lui, sociologia s-a apropiat de drept prin afirmarea

necesitaţii de a extrage normele juridice din realitatea sociala şi
din experienţă şi nu din voinţa arbitrară a unui conducător.

2.1.2. „Dreptul liber” – Eugen Ehrlich

(întemeietorul sociologiei juridice)

Opera fundamentală: Fundamentele sociologiei dreptului – 1913,

München şi Leipzig. A predat la Universitatea din Cernăuţi.
În concepţia lui Ehrlich, dreptul reprezintă reguli de conduită
care se nasc din activitatea indivizilor si se exprima prin coduri, deciziile
tribunalelor, obiceiuri si practici.
Normele juridice nu trebuie explicate deductiv ci inductiv,
pornind de la observarea comportamentelor sociale ale indivizilor

15
şi grupurilor ce alcătuiesc societatea.Evoluţia dreptului se naşte
din evoluţia societăţii, a comportamentelor indivizilor şi nu din
reforme legislative.

E. Ehrlich considera ca exista doua tipuri de drept:

Tip Dreptul Legal Dreptul Viu (independent de cel legal)

Autoritate Statul Grupul social

Sfera de O mica parte din Cea mai mare parte

reglementare realitatea sociala

Obiectivul sociologiei juridice:

Unificarea şi cercetarea sistematica a „dreptului viu” rezultat

din creaţia şi interacţiunea indivizilor şi grupurilor sociale. Acest tip
de drept poate suplini lacunele dreptului legal.
Dreptul viu este perceptibil prin observarea directa a vieţii
normative, a grupurilor sociale, a obiceiurilor, a uzanţelor şi
practicilor acestor grupuri, chiar dacă uzanţele si practicile sunt
ignorate, recunoscute sau contrazise de către dreptul legal.

Însemnătate:
Eugen Ehrlich a fost primul savant care a subliniat existenţa in
societate a unei ordini juridice spontane care este
necontencioasă si se formează prin libera organizare a voinţelor
individuale şi colective.
Conflictele în cazul ordinii juridice „vii” se soluţionează prin
intermediul noţiunii de “justiţie concretă şi reală”. Arbitrii
încearcă sa soluţioneze conflictul in modul care li se pare lor cel
mai drept cu putinţă. Acest tip de judecată se numeşte „judecata în
echitate”.

16
 2.1.3. Constrângerea, presiunea şi normativitatea în
concepţia
lui Émile Durkheim

Metoda lui Durkheim: cea statistică.

Conceptul central: faptele sociale sunt căi de acţiune, de gândire şi
simţire exterioare individului, înzestrate cu puterea de
constrângere, prin care sunt reglementate conduitele indivizilor.
În sfera acestei noţiuni intră orice rânduieli ale manifestărilor
individuale sau colective care au putere de coerciţie. În aceasta
sferă intră şi faptele juridice (acţiuni umane care produc
consecinţe juridice).
Durkheim considera ca dreptul unei societăţi umane este
indicatorul tipului de solidaritate umană pe care se întemeiază
societatea respectiva.
Există două tipuri de solidaritate:
1. solidaritate mecanică – în acele societăţi în care indivizii au
aceleaşi valori, idealuri, obiceiuri etc. Aceasta solidaritate apare
din asemănarea foarte mare a indivizilor aceleiaşi societăţi.
Dreptul unei astfel de comunităţi este represiv şi punitiv;
2. solidaritatea organica – în societăţile caracterizate printr-o
accentuată diviziune a muncii, unde indivizii îndeplinesc roluri
diferenţiate şi specializate. Aici dreptul are un caracter restitutiv
(recompensator) rezultând din interacţiunea dintre indivizi.
Dreptul restitutiv este de două feluri:
3 pozitiv (se referă la raporturile dintre indivizi);
3 negativ (individ – lucru).
Diferenţa normal-patologic reprezintă a doua contribuţie la
dezvoltarea sociologiei.
Norma (juridică, morală, religioasă ş.a.) are drept scop întărirea
solidarităţii şi cooperării dintre oameni. Rezultă că normal este
tot ceea ce este in concordanta cu norma, adică tot ceea ce îi
leagă pe indivizi intre ei şi îi limitează în libertatea lor absolută.
Anormal – ceea ce lezează solidaritatea morală care trebuie sa
existe intre membrii comunităţii.
Crima (infracţiunea) este normala si are chiar funcţii sociale.
Funcţia socială a crimei în privinţa apariţiei ei: crima ajută
societatea să rămână flexibilă, adaptabilă schimbărilor. Dacă
societatea ar reuşi să le impună, efectiv, indivizilor ce o compun
toate normele sale, făcând imposibilă orice deviere de la aceste
17
reguli, atunci societatea ar fi atât de opresivă, încât contribuţia
personală a individului pe plan social ar fi imposibilă.
Funcţia socială a crimei în privinţa consecinţelor ei: întăreşte
consensul asupra normelor sociale.
Noţiunea de anomie sociala (a – fără, nomos – lege) reprezintă
cea de-a treia contribuţie la dezvoltarea sociologiei.
Anomia este starea de dereglare socială si normativă a unei
societăţi care este tulburata de o criza dureroasă sau de
transformări pe care le resimte brusc, devenind incapabilă să îşi
exercite autoritatea asupra indivizilor prin limitarea dorinţelor
acestora.
Simptomele anomiei:
1. Dislocarea conştiinţei colective, a solidarităţii sociale;
2. Scăderea moralităţii, în absenţa unor definiţii precise a
valorilor şi ţelurilor ce conduc comportamentul indivizilor;
3. Dereglare normativă, în sensul imposibilităţii normelor
sociale existente de a limita aspiraţiile indivizilor.
Controlul total al năzuinţelor individului de către societate nu
este o soluţie si creează anomie.

2.1.4. Raţionalizare şi legitimitate în concepţia lui

Max Weber
(1864-1920)

Maximilian Weber, ilustru economist şi sociolog german, este

considerat unul dintre fondatorii sociologiei şi ai ştiinţei
administraţiei publice. Dintre numeroasele sale scrieri amintim:
Obiectivitatea cunoaşterii sociologice şi social-politice (1904), Etica
protestantă şi spiritul capitalismului (1905), Economie şi societate
(1914) şi Politica ca vocaţie (1918).
Sociologia lui Max Weber studiază procesele de raţionalizare a
activităţilor sociale şi individuale. În concepţia lui, sociologia
juridică trebuie să studieze reprezentările pe care indivizii şi le
fac despre semnificaţia şi validitatea normelor juridice şi nu
conţinutul obiectiv, logic al acestor reguli.
Weber s-a preocupat de raporturile dintre diferitele sisteme
administrativ-statale şi cele juridice, dintre ordinea administraţiei
şi cea a dreptului.
Statul este asocierea umană care îşi arogă monopolul asupra
constrângerii fizice legitime.

18
 Pentru ca guvernaţii să accepte drept legitimă constrângerea
fizică exercitată de către conducători, este nevoie să existe
justificări “interioare si exterioare”.
Justificările interioare sunt reprezentate de tipurile de
autoritate cunoscute in istoria omeniri. Acestea sunt:
a) Autoritatea tradiţională (a datinii consfinţite) se bazează pe
încrederea indivizilor în puterea sacră a tradiţiei şi a
cutumelor cât şi pe capacitatea autorităţii de a respecta şi
de a aplica echitabil aceste cutume. De exemplu:
autoritatea Papei, a regilor Franţei etc.
b) Autoritatea charismatică se bazează pe supunerea
indivizilor fata de un conducător înzestrat cu un har
neobişnuit (charisma – dar, însuşire neobişnuita) şi care dă
dovadă de multiple calităţi personale. De exemplu: profeţi
(Mahomed, Ioana D'Arc) sau conducători militari: Napoleon
Bonaparte.
c) Autoritatea legală se întemeiază pe încrederea indivizilor în
existenţa unor reguli elaborate raţional precum şi în
validitatea statutului legal şi a competenţei efective a
autorităţii oficiale. Indivizii se supun conştient unei
autorităţi impersonale, legale şi legitime care acţionează
conform regulilor şi scopurilor pentru care a fost creată. De
exemplu: Parlamentul, Consiliul Local.

Justificările exterioare sunt reprezentate de ”personalul

dreptului”, care a evoluat în timp de la tipul iraţional (şeful
charismatic, cadiul, suveranul-pontif) la tipul raţional (juristul logician,
legislatorul practician, judecătorul pragmatic).

Raţionalizarea dreptului reprezintă o evoluţie îndelungată care

are ca scop constituirea unui tip de organizare socială, în care
raporturile dintre indivizi şi mediul înconjurător devin tot mai
previzibile, astfel încât pot fi evaluate mijloacele ce trebuie
utilizate in funcţie de obiectivele ce trebuie atinse.
În funcţie de gradul de raţionalizare exista patru tipuri de
drept:
1. drept material şi iraţional ce rezultă din liberul arbitru al
legiuitorului şi din calitatea de justiţiar a judecătorului;
2. drept material şi raţional, ce rezultă din existenta unor
imperative morale sau religioase sau din existenţa unor

19
 texte sfinte De exemplu: justiţia rabinică, dreptul islamic;
3. drept formal si iraţional care rezultă din deciziile formale ale
unui legiuitor sau judecător, decizii care se întemeiază pe
norme care depăşesc raţiunea (de exemplu, norme obţinute
prin revelaţie, profeţie, oracol);
4. drept formal si raţional care rezultă dintr-un sistem de
norme şi precedente sistematizate în mod raţional de către
jurişti profesionişti.
Specializarea si diversificarea dreptului a dus la birocratizare,
prin crearea şi dezvoltarea unei administraţii, care este dominata
de formalism, impersonalitate si rutinizare. Birocraţia duce la
ineficienta.

2.2. Sociologia românească

2.2.1. Dimitrie Gusti (1880–1955)
Întemeietorul primului sistem de sociologie românească.
Sociologia, spunea Gusti, este sistemul de cunoaştere a
realităţii sociale prezente. Socialul, sau realitatea sociala apare
prin concursul unor împrejurări (spaţiale, temporale, spirituale
etc.) care constituie cele patru cadre ale socialului.
Aceste cadre sunt:
1. cosmologic;
2. istoric;
3. biologic;
4. psihologic;
Aceste patru cadre împreuna conturează „mediul realităţii
sociale”.
Realitatea socială, influenţată de cele patru cadre, se
actualizează prin activitate sociala, aceasta fiind compusa din
patru categorii de activităţi:
1. economică;
2. spirituală;
3. politică;
4. juridică.
Esenţa vieţii sociale se găseşte în două din cele patru
activităţi: în activitatea economică şi în cea spirituală. Aceste
doua activităţi nu se pot desfăşura în lipsa activităţii politice şi
juridice (cu rol regulator).
Realitatea sociala este determinata de voinţa socială. Aceasta rezulta
20
din legea paralelismului sociologic, conform căreia exista trei
paralelisme între:
1. cadrele cosmologic şi biologic, pe de-o parte şi cadrele
psihic si istoric, pe de-alta;
2. manifestările constitutive si cele regulative;
3. ansamblul cadrelor şi cel al manifestărilor.

Realitatea socială poate fi definită drept voinţă socială +

unităţi sociale.

Unităţile sociale sunt de trei tipuri:

1. comunităţi sociale;
2. instituţii sociale;
3. grupări sociale.
Dimitrie Gusti a fost promotorul metodei monografice pentru
analiza realităţii sociale.

2.2.2. Petre Andrei (1891–1940)

Esenţa societăţii este reprezentată de comunitatea de scop

şi de interese.
Evoluţia societăţii este dată de voinţa socială.
Petre Andrei a cercetat societatea prin prisma relaţiilor dintre oameni.
Societatea este realitatea care trăieşte prin indivizi, dar durează
mai mult decât ei. Religia, dreptul, ştiinţa, arta, par a fi rezultatul
unei realităţi exterioare oamenilor pentru că toate acestea sunt
manifestări spirituale care se formează prin contribuţia fiecărei
generaţii, şi se concretizează în fapte.
Fenomenele sociale sunt relaţii între oameni concretizate,
obiectivate.
Sociologia este ştiinţa care studiază societatea si raporturile
sociale stabilite între membrii societăţii.
Valorile juridice au un caracter social pentru ca ele nu pot exista decât in
comunitate. Ele sunt studiate de sociologie din perspectiva aplicării lor
in viaţa socială.
Realitatea juridică este obiectul dreptului pozitiv (totalitatea
normelor juridice în vigoare la un moment dat şi pe un anumit
teritoriu), iar valorile juridice sunt obiectul dreptului just.
Dreptul just (adevărul) reprezintă valoarea normativă pentru

21
legiuitor şi exercită o influenţă foarte mare asupra dreptului
pozitiv.
Diferenţa dintre morală şi drept: morala reglementează
raporturile sociale prin intermediul conştiinţei individului, în
vreme ce dreptul reglementează raporturile sociale prin
intermediul legiuitorului.

2.3. Orientări sociologice contemporane

2.3.1. Şcoala jurisprudenţei sociologiei americane

(teoria sociologică a dreptului)

Este reprezentata de Edward A. Ross şi Roscoe Pound.

Transformările sociale provoacă transformările dreptului.
Normele juridice sunt eficiente în funcţie de gradul de
cunoaştere si acceptare al lor de către grupurile sociale.
Dezvoltarea dreptului nu se face prin deducţii logice, ci prin
experienţa practica a persoanelor care aplică dreptul.
Judecătorului trebuie să i se dea posibilitatea de a crea noi
norme de drept, atunci când acestea nu există, sunt ambigue
sau incerte în cazurile concrete.
Diferitele soluţii juridice pronunţate în cazuri asemănătoare
ajută la constituirea unui „standard juridic” (o „măsură medie” de
conduită, susceptibilă de a fi adoptată cazurilor particulare).
Dreptul este principalul instrument de control social, incluzând mijloace
pozitive şi negative prin care societatea evaluează conduitele
indivizilor.

2.3.2. Analiza functionalistă americană

Reprezentanţi: Talcott Parsons si R.K. Merton.

Societatea există în temeiul unui consens valoric si normativ,

stabilit între indivizii şi grupurile sociale ce alcătuiesc societatea.
Acest consens se numeşte ordine socială şi normativă.
Dreptul este o funcţie de integrare care constă în eliminarea
potenţialelor elemente de conflict şi în ungerea mecanismelor
sociale.
Întrucât acţiunile indivizilor sunt raţionale, intenţionate si
conştiente, acţiunile trebuie evaluate în funcţie de trei elemente:
22
 1. actorul social (persoana care acţionează);
2. contextul social;
3. normele sociale.
Normele sociale sunt foarte importante. Ele desemnează alternativele
permise de societate pentru acţiunile individului aflat în diverse
contexte sociale. În funcţie de aceste norme, individul îşi
adaptează mijloacele la scopul pe care vrea să îl atingă.
Adaptarea aceasta înseamnă:
1. raţionalizare intrinsecă – scopurile sunt realizate deliberat;
2. raţionalizare simbolică – scopul este evaluat ca simbol.
Trecerea de la raţionalizarea intrinsecă la cea simbolica
reprezintă principalul factor de integrare a individului. Aceasta
integrare presupune interiorizarea de către individ a normelor,
valorilor şi simbolurilor sociale.
Meritul lui Parsons: omul se supune normelor de bunăvoie, şi nu
doar prin constrângere.
Punctul slab al acestei teorii constă în credinţa lui Parsons că
orice problemă socială se rezolvă prin apel la ordinea socială şi
normativă, caracterizată prin stabilitate şi permanentă.
Robert K. Merton a criticat premisa lui Parsons, cea a unităţii
funcţionale a societăţii care evaluează pozitiv orice funcţie a
sistemului social.
Merton a introdus termenul de disfuncţie. În societate există o mare
diversitate de instituţii şi de norme, prin urmare este imposibilă
aprecierea universală a oricărei acţiuni si a oricărui
comportament individual, pentru că ceea ce este funcţional într-
un sistem normativ poate fi disfunctional în altul.

Disfuncţiile, ca si funcţiile, au doua caractere:

1. un caracter manifest (consecinţa dorită a unei acţiuni sociale);
2. caracter latent (consecinţele nedorite ale acelei acţiuni). De
exemplu represiunea penala.
Funcţii cu caracter manifest ale represiunii penale sunt:
a) restabilirea ordinii sociale;
b) realizarea justiţiei şi apărării sociale;
c) pedepsirea indivizilor delincvenţi.
Funcţii latente:
a) defularea instinctelor sadice;
b) diminuarea frustrărilor sociale;
c) etichetarea delincvenţilor.
Meritul lui Merton consta în redefinirea termenului de „anomie”. El spunea
23
ca individul are cinci posibilităţi de a se adapta scopurilor
valorizate social şi mijloacelor acceptate social pentru atingerea
acestor scopuri:
1. conformismul – se acceptă atât scopurile cât si mijloacele
legitime, chiar dacă scopul nu va putea fi atins niciodată din
cauza blocării accesului la mijloacele legitime;
2. inovaţia – se acceptă scopurile, dar se resping mijloacele
propuse. Se folosesc mijloace imorale, ilicite şi indezirabile
social;
3. ritualismul – se resping scopurile propuse dar se acceptă
mijloacele oferite de societate, astfel încât individul îşi
ignoră aspiraţiile dar respectă normele legitime
transformate într-un ritual fără sens;
4. evaziunea – se resping atât scopurile, cat si mijloacele,
individul refugiindu-se în colectivităţi marginale: aurolaci,
boschetari;
5. rebeliunea – se resping atât scopurile cât şi mijloacele,
respingere condiţionată de dorinţa individului de a le înlocui
cu altele. Exemplu mişcarea „hippy”, rocker-ii etc.

Această viziune asupra anomiei a fost dezvoltată ulterior de

R. K. Merton în:
Teoria structurală a comportamentului deviant

Societatea are o dublă structură:

1. structura socială (ansamblul organizat al relaţiilor
sociale);
2. structura culturală (ansamblul organizat al valorilor
normative).
Discrepanţa dintre normele sociale, scopurile culturale şi
capacitatea de conformare a indivizilor duce la dislocarea
structurii culturale. Ca urmare, apar comportamente care se
opun valorilor ce formează structura culturală. Aceste conduite
sunt numite comportamente deviante.

2.3.3. Pluralismul juridic şi noţiunea „dreptului social”

în concepţia lui George Gurvitch (1894–1965)

Lucrări: „Ideea dreptului social” (Paris 1934); „Experienţa juridică şi

filosofia pluralistă a dreptului” (Paris 1935); „Sociologia dreptului” (New
24
York, 1942).
G. Gurvitch a contribuit fundamental la dezvoltarea sociologiei juridice.
Statul nu este singura sursă de drept. Există numeroase
organisme independente de stat care creează drept.
Dreptul reprezintă o încercare de a realiza justiţia într-un cadru
social determinat, prin impunerea înlănţuirii multilaterale dintre
drepturi şi obligaţii care se nasc valid din fapte normative şi care
garantează eficacitatea conduitelor corespondente.
Aşadar, există o strânsă legătură între drept şi faptele
normative, întrucât dreptul se naşte din faptele normative, iar
acestea din urmă îşi întemeiază existenţa pe drept.

Faptele normative sunt de doua categorii:

1. fapte normative decurgând din relaţiile individului cu
celelalte persoane, adică din sociabilitate;
2. fapte normative decurgând din sociabilitatea prin comuniune
şi interpenetraţie.
Faptelor normative care rezulta din relaţiile cu celelalte
persoane le corespund valorile personale.
Faptelor normative care rezulta din comuniune le corespund valorile
transpersonale.
Valorilor personale le corespunde dreptul individual, iar valorilor
transpersonale le corespunde dreptul social.
Dreptul individual reglementează relaţiile dintre indivizi.
Dreptul social este dreptul prin care indivizii sunt integraţi şi
colaborează în sânul unei comunităţi umane care nu mai poate fi
redusă la suma membrilor săi.
Dreptul social este diferit de dreptul de coordonare care vine din
liberalism, dar şi de dreptul de subordonare, care provine din
doctrinele ce afirma autoritarismul şi principiul subordonării
majorităţii de către minoritate.
Democraţia reprezintă Dreptul Social organizat. Ea nu se
poate dezvolta daca rămâne sclava individualismului.
Sociologia juridica reprezintă acea parte din sociologia spiritului
uman care studiază în întregimea sa realitatea socială a
dreptului şi care ţine seama de varietatea infinită a experienţelor
tuturor societăţilor şi tuturor grupurilor, descriind conţinutul
concret al fiecărui tip de experienţă şi relevând realitatea
dreptului pe care schemele şi simbolurile mai mult o ascund
decât o explică.

25
 Întrebări
1. Cum au evoluat ideile sociologice de-a lungul timpului?
2. Cine a pus bazele sociologiei româneşti?
3. Care este diferenţa dintre drept şi morală, în concepţia lui
Petre Andrei?
4. De cine este reprezentată şcoala jurisprudenţei sociologiei
americane?
5. Care sunt cele două caractere ale disfuncţiei, în concepţia lui
Robert K. Merton?
6. Ce este pluralismul juridic şi „dreptului social” în concepţia
lui George Gurvitch?

3. COMUNITĂŢI, GRUPURI ŞI INSTITUŢII

SOCIALE

3.1. Comunitatea
Comunitatea reprezintă unitatea de organizare socială în care
indivizii au conştiinţa identităţii şi apartenenţei comune
(exprimată prin relaţii sociale continue) şi în care sunt solidari
unii cu alţii, întrucât au interese şi nevoi comune.
Comunitatea se diferenţiază în funcţie de următoarele
dimensiuni:
1. dimensiune geografică;
2. dimensiune comportamentală;
3. dimensiune identitară.

Comunitatea teritorială reprezintă colectivitatea care

fiinţează în contextul relaţiilor de vecinătate şi de interacţiune
între membri, pe un teritoriu socotit al lor şi care le determină
identitatea.
Colectivitatea teritorială este constituită din persoane care
aparţin diverselor clase sau grupuri sociale.
Comunităţile teritoriale sunt:
1. cătunul;
26
 2. satul;
3. cartierul;
4. oraşul.
În mod tradiţional, comunităţile teritoriale sunt satul şi oraşul.
Comunităţile rurale tradiţionale se caracterizează prin:
1. coeziune, stabilitate;
2. relaţii de vecinătate şi relaţii sociale directe bine-
structurate care duc la o puternica intercunoaştere;
3. control social foarte riguros exercitat de către
colectivitate;
4. similitudine de activităţi, preocupări şi conduite.
Comunităţile urbane se caracterizează prin:
1. preponderenţa relaţiilor sociale indirecte (funcţionale) şi
restrângerea celor de vecinătate şi personale;
2. scăderea controlului social tradiţional;
3. viaţă tensionată din cauza ritmului trepidant al activităţii.
Din cauza acestei vieţi trepidante apar fenomene de
inadaptare şi marginalizare socială, creşterea incidenţei
bolilor psihice, a sinuciderilor şi a comportamentelor
antisociale.
Aceste comunităţi rurale şi urbane, pe lângă caracterele de
mai sus prezintă particularităţi în funcţie de o serie de factori
geografici, istorici, culturali şi naţionali.
În România, se păstrează distincţia rural/urban, un argument
în acest sens este reprezentat de ponderile populaţiei urbane şi
rurale şi de dinamica acestora. În 2001, populaţia rurală reprezenta
47, 2% din totalul populaţiei (în uşoară creştere faţă de 1992,
când procentul era de 45,6%). Judeţele cu gradul cel mai mare
de urbanizare sunt: Hunedoara (75% populaţie urbană),
Constanta (70%), Braşov (72%), Sibiu (68%), Cluj (67%). Ponderi mai
mici ale populaţiei urbane se înregistrează în Giurgiu (29,7%),
Dâmboviţa (31,3%), Teleorman (33,8%), Suceava (35,7%).

3.2. Grupuri sociale

Sociologia studiază grupuri şi nu indivizi. Grupurile sociale

sunt structuri înrădăcinate in istorie.
Diverse definiţii ale grupurilor sociale:
27
 1. Două sau mai multe persoane care împart cu alte
persoane aceleaşi norme fata de anumite situaţii şi ale
căror roluri sociale sunt strâns îmbinate şi sincronizate
(Newcomb).
2. Pluralitatea de persoane ce interacţionează reciproc într-un
cadru dat (W. J. Sprot);
3. Un anumit număr de persoane legate printr-un sistem de
relaţii reglementate de către instituţii, persoane ce
posedă anumite valori comune şi care se deosebesc de
alte colectivităţi printr-un principiu specific (Szczepanski).

Elemente structurale si funcţionale ale noţiunii de grup social

• număr minim de indivizi;

• norme si valori comune suficient de stabile;
• fixarea status-urilor şi distribuţia rolurilor între membrii grupului.

Rolul social reprezintă aşteptările celorlalţi faţă de modul cum

individul îşi îndeplineşte obligaţiile ce îi revin în raport cu status-
ul social.
Status-ul social reprezintă aşteptările legitime ale unui individ
privind comportamentele celorlalţi membri ai grupului faţă de el.
Status-ul social este un element care indică care sunt drepturile
si obligaţiile individului.
Aspectele semnificative ale componenţei şi funcţionării grupurilor,
puse în lumină de analiza sociologică sunt:
a) membrii grupului;
b) organizarea formală sau informală specifică, ceea ce
presupune:
• norme, valori, principii ce definesc identitatea grupului;
• instituţii care reglează relaţiile reciproce sau cele cu alte
grupuri (mai ales, în cazul grupurilor sociale cu organizare
formală);
c) elemente materiale (embleme).

Omul aparţine întotdeauna unui grup social.

Deşi componenţa grupului se schimbă (prin părăsire pe cale
naturală sau ca urmare a unor motive şi opţiuni sociale, morale,
politice, religioase, culturale) grupul continuă să existe
păstrându-şi durabilitatea.
28
 Conform lui Ch. Cooley, în funcţie de caracterul relaţiilor dintre
indivizi, grupurile sunt de două feluri:
 primar – relaţiile interindividuale sunt directe, nemijlocite
(têtê-à- têtê, faţă către faţă);
 secundar – relaţiile dintre indivizi sunt indirecte, ei nu
se cunosc personal, dar activitatea lor interferează
pe unele planuri.
În grupul primar există relaţii personale bazate pe afecţiune,
cooperare, pe unitatea intereselor, motivelor si acţiunilor. Grupul
primar orientează comportamentul indivizilor şi le influenţează
dezvoltarea şi modul în care percep lumea.
Exemple de grupuri primare:
1. familia (întâiul grup primar);
2. grupul de joacă al copiilor (caracterizat prin
spontaneitate, cooperare şi care dezvoltă ambiţia şi
onoarea);
3. grupurile de vecinătate (foarte importante pentru viaţa
socială, afectivă şi culturala a comunităţii rurale
tradiţionale);
4. comunităţi de bătrâni (predomină relaţiile personale de
apropiere, înţelegere şi afecţiune).

Grupurile secundare sunt definite prin relaţii reci, impersonale,

formale, lipsite de afecţiune si intimitate. Relaţiile personale din
aceste grupuri sunt roluri bazate pe principii şi reguli de
organizare şi funcţionare. Comunicarea se face prin mediere,
conform unei ierarhii statuate în regulamentele de funcţionare.
În consecinţă, în interiorul acestor grupuri se manifestă
coeziunea rezultată din diviziunea sarcinilor de grup. Exemple de
grupuri secundare: asociaţiile profesionale, instituţiile publice,
marile organizaţii sau corporaţii.

Există şi grupuri de referinţă şi de apartenenţă.

Grupul de referinţă reprezintă unitatea socială utilizată
pentru evaluarea si modelarea atitudinilor, trăirilor, şi acţiunilor
individului. Acest grup justifica comportamentele contradictorii.
Grupurile de referinţă exercită o fascinaţie atât de puternică
asupra persoanelor străine încât acestea din urmă preiau
modelele de interacţiune socială specifice grupurilor în cauză,

29
sperând să fie considerate membre. Exemple: aristocraţia a fost
multă vreme îndelung imitată de burghezie.
Grupul de apartenenţă este acel grup căruia o persoana îi
aparţine prin fapte si vocabular. Acesta apartenenţă poate fi
voluntară sau involuntară (grupul familial).
De regulă, grupul de apartenenţă este diferit de grupul de
referinţă.
În grupuri se exercită prin mecanisme specifice presiuni
asupra indivizilor pentru ca aceştia să respecte regulile grupului.
Grupurile exercită presiuni sociale şi în exterior, fie prin simpla
prezenţă, fie prin mecanisme specifice, cum ar fi grupul de presiune.
Grupul de presiune (lobby) reprezintă o organizaţie care
promovează cauze economice, morale sau altele, prin utilizarea
de agenţi plătiţi (lobby-şti) pentru a influenţa legislatorul şi
funcţionarii publici, prin susţinerea candidaţilor numiţi de
partidele politice sau prin organizarea de campanii educaţionale
ori de propagandă în rândurile publicului.

3.3. Instituţii sociale (< latinescul institutio = aşezământ,

întemeiere, înfiinţare)

Definiţie:
Tip de organizare al unui domeniu al socialului ca mod de
rezolvare al problemelor şi de atingere a scopurilor esenţiale ale
acestuia.

Accepţiuni ale noţiunii de instituţie sociala:

1. Grup de persoane solicitate să rezolve probleme
importante pentru întreaga colectivitate, care
îndeplinesc, astfel, funcţii publice (primăria, prefectura,
ministerul, poliţia, armata).
2. Forma organizaţională a unui ansamblu de acţiuni
exercitate de membri ai grupului, în numele grupului ;
3. Ansamblu de tehnici si de mijloace de acţiune ce permite
unor membri ai grupului să exercite funcţii publice, având
drept scop satisfacerea nevoilor şi reglementarea
acţiunilor întregului grup.
4. Rolurile sociale deosebit de importante pentru întreaga viata a grupului (rolul
social al primarului, al membrilor consiliului local, al pompierului etc).

30
 Clasificarea instituţiilor
Instituţiile se pot clasifica după mai multe criterii:

1). În funcţie de modul de constituire:

a) Instituţii formale (primăria);
b) instituţii neformale, neoficiale.
Instituţiile formale sunt organizate după norme generale,
respectate de toţi membrii societăţii, fie că sunt de acord cu ele
sau nu. De exemplu instituţia preşedenţiei, ministerele etc.
Instituţiile neformale (neoficiale) funcţionează în temeiul unor
legi stabilite de toţi componenţii lor.

2). În funcţie de conţinutul şi caracterul funcţiei

îndeplinite:
a) Instituţiile economice (instituţii care se ocupă cu
producerea bunurilor, prestări de servicii, reglementează
circulaţia banilor, organizarea diviziunii muncii, circulaţia
bunurilor).
b) Instituţiile politice (se ocupă cu cucerirea, exercitarea şi
menţinerea puterii politice). De exemplu Guvernul,
Parlamentul.
c) Instituţiile educative (se ocupă cu socializarea şi
educarea tinerilor precum şi cu elaborarea unor modele
de educaţie).
d) Instituţiile culturale (se preocupă de transmiterea şi
dezvoltarea moştenirii culturale, de conservarea patrimoniului
cultural, de susţinerea activităţii creatoare precum şi de
educaţia artistica a publicului).
e) Instituţiile sociale (ajută persoanele aflate în dificultate,
sau organizează activităţi cu diferite categorii ale
populaţiei).
f) Instituţiile religioase (organizează raporturile omului cu
divinitatea, ceilalţi credincioşi şi cu ierarhii bisericii
respective).
În general, fiecare instituţie îndeplineşte mai multe funcţii, nu
doar una. Uneori, mai multe instituţii îndeplinesc aceeaşi funcţie
(Exemple: serviciile secrete şi armata).
Instituţiile reprezintă sistemul fundamental de coeziune
socială. Ele trebuie să alcătuiască un sistem unitar, lipsit de
contradicţii şi conflicte. Tensiunile nerezolvate dintr-o instituţie

31
duc la distrugerea acelei instituţii.

Întrebări

1. Ce este comunitatea şi cum se diferenţiază în funcţie de

dimensiuni?
2. Ce sunt grupurile sociale?
3. Care sunt elementele structurale şi funcţionale ale noţiunii
de grup social?
4. Care este rolul socializator al grupului de prieteni?
5. Ce este grupul de referinţă?
6. Ce este instituţia socială?
7. Cum se clasifică instituţia socială?

32
 4. SISTEME POLITICE, AUTORITĂŢI ŞI FUNCŢII
PUBLICE

4.1. Statul

Statul reprezintă puterea suverană exercitată de un anumit

grup asupra unei comunităţi umane ce locuieşte pe un anumit
teritoriu.
Puterea înseamnă capacitatea unui individ sau a unui grup de a
obţine un anumit comportament de la un individ sau de la un
grup de indivizi.
Suveranitatea puterii de stat înseamnă:
1. supremaţia puterii grupului dominant în interiorul
teritoriului şi a comunităţii dominate (ceea ce presupune
monopolul asupra mijloacelor de constrângere);
2. independenta puterii grupului dominant fată de puterea
altor grupuri din afara teritoriului dominat (ceea ce presupune
posibilitatea grupului dominant de a aplica orice mijloc de
constrângere fără să ceară aprobare altui grup de pe un
alt teritoriu.
Forţa de constrângere este temelia statului, căci numai aşa se
poate exercita puterea asupra unui teritoriu şi a unei populaţii.
Aceasta forţă trebuie recunoscută drept legitimă, adică dominaţii
să considere că e bine să i se supună.
Pentru organizarea vieţii sociale a comunităţii dominate,
conform regulilor pe care le elaborează, statul îşi constituie
33
organisme de control a acţiunilor individuale şi de grup. Aceste
organisme reprimă orice activitate care ar perturba bunul mers
al statului.
O problemă esenţială a existenţei statului o reprezintă relaţia
dintre stat şi cetăţean. Idealul in acest domeniu îl constituie statul de
drept. Acesta este statul în care legile asigură cadrul de funcţionare
al întregului sistem de organizare sociala, reglementând atât
cucerirea non-violentă şi exercitarea puterii de stat cât şi
drepturile şi libertăţile cetăţenilor în raport cu statul.
Statul de drept nu poate exista dacă puterea legislativă nu
este separată de cea executivă şi de cea judecătorească. Aceste
trei puteri trebuie să coopereze, dar să se şi controleze reciproc.

4.2. Sisteme politice

Raporturile dintre stat şi cetăţeni sunt influenţate de sistemul

politic pe care se fundamentează statul respectiv. Exista două
sisteme politice actuale:
1. democraţia;
2. totalitarismul.

1. Democraţia – membrii societăţii aleg organele

puterii de stat. Puterea de stat se cucereşte pe baza
regulilor constituţionale prin votul poporului care
decide ce formaţiune poate conduce.
O democraţie stabilă trebuie să îndeplinească trei condiţii:
1. pluralismul politic (mai multe grupuri care să prezinte diverse
viziuni de conducere a statului).
2. competiţia pentru accederea la putere.
3. consensul membrilor societăţii cu privire la modul de
constituire a unui guvernământ legitim.
Între stat şi individ se interpun o mulţime de formaţiuni (biserici,
partide, O.N.G.-uri etc.). Acestea sunt gata să-i ofere individului
prilejul de a-şi exprima părerile sale.
În România, după 1989 s-a instaurat un regim democratic prin
intermediul Constituţiei din 1991. Revizuirea actului fundamental, prin
34
Legea nr. 429/2003, încearcă să consolideze democraţia prin
consacrarea în aliniatele 4 şi 5 ale art. 1 din Constituţie atât a
principiului separaţiei puterilor în stat cât şi a principiului
supremaţiei legii. Aceasta nu înseamnă că România a devenit un
stat de drept model. Mai sunt multe probleme de rezolvat în
manieră democratică.

2. Totalitarismul – grupul care preia puterea de stat face

acest lucru prin forţă. Acest grup doreşte sa exercite
puterea contra intereselor majorităţii membrilor
societăţii, deşi, oficial, susţine contrariul.
Grupul care deţine puterea de stat are un control absolut
asupra tuturor sectoarelor societăţii şi asupra tuturor aspectelor
vieţii sociale, inclusiv asupra vieţii de familie. Orice forma de
organizare reprezintă o prelungire a statului. Libertatea
individuală nu exista.

Trasaturile statului totalitar:

1. partid unic;
2. ideologie obligatorie (unică, universală, şi exclusivistă);
3. controlul total (opoziţia este exclusă şi nu se accepta principiul
separaţiei puterilor în stat).
Totalitarismul încearcă realizarea unor proiecte grandioase de
reconstructie socială şi materială. Se propovăduieşte ideea
caracterului etern şi sacru al statului şi al partidului.
Totalitarismul se impune acolo unde democraţia prost
înţeleasă produce dezastre economice şi sociale. Dar,
totalitarismul nu dăinuie, ci este la un moment dat înlăturat de
democraţie.

4.3. Autorităţile

Definiţia autorităţilor publice: forme organizaţionale

alcătuite din deputaţi sau funcţionari prin intermediul cărora se
înfăptuieşte puterea de stat. Pentru realizarea funcţiilor statului
şi pentru atingerea scopurilor propuse in Constituţie, aceste
forme organizaţionale iau decizii cu caracter obligatoriu, care pot
fi duse la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului.
Există două sensuri ale cuvântului „autoritate”:
35
 - un sens mai larg: orice organ al statului;
- alt sens restrâns: doar acele organe ale statului care nu sunt subordonate
altora. Ex.: Parlamentul, Guvernul etc.
Celor trei puteri in stat le corespund, în România, următoarele
autorităţi:
a) puterea legislativă: Parlamentul bicameral
(Camera Deputaţilor şi Senatul);
b) puterea executivă: Guvernul cu organele
administraţiei publice centrale şi locale,
Preşedintele şi Curtea de Conturi care este o
autoritate cu atribuţii de control privind
finanţele publice;
c) puterea judecătorească: Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie cu instanţele judecătoreşti din
subordine, Ministerul Public şi parchetele
subordonate care apără în activitatea judiciară
atât ordinea de drept cât şi drepturile şi
libertăţile cetăţenilor şi în sfârşit Consiliul
Superior al Magistraturii care este garantul
independenţei Justiţiei.
Curtea Constituţionala este autoritatea publică care
garantează supremaţia Constituţiei, prin controlul
constituţionalităţii actelor normative. Deşi se susţine, în general,
că justiţia constituţională se situează între cele trei puteri, există
şi autori care o includ în rândul organelor care exercită puterea
judecătorească.

4.4. Funcţiile publice

Funcţiile publice reprezintă totalitatea funcţiilor prin care se
realizează suveranitatea statului. Altfel spus, funcţia publică
desemnează gruparea de atribuţii, stabilite potrivit legii, din
interiorul unui serviciu public, înfiinţat în scopul satisfacerii
continue şi permanente a unor interese generale ale societăţii.
Funcţionarul public este acea persoana fizica, care cu
respectarea condiţiilor cerute de lege, a fost investit, prin numire
sau alegere, într-o funcţie publică, pentru a desfăşura, contra
unui salariu, o activitate continuă. Pe timpul cat deţine funcţia
publică, persoana respectivă are anumite drepturi şi îi revin
anumite obligaţii.

36
 Întrebări

1. Ce este statul?
2. Care sunt cele două sisteme politice actuale?
3. Ce se înţelege prin noţiunea de autoritate?
4. Care sunt autorităţile publice în România?

5. ORDINE SOCIALĂ ŞI ORDINE JURIDICĂ

5.1. Ordinea sociala, norme şi sancţiuni

sociale

37
 Societatea poate fi definită drept modul organizat de existenţă
a vieţii sociale.
Orice societate există şi îşi păstrează coeziunea datorită unui
ansamblu de norme, valori, reguli, drepturi, obligaţii, interdicţii şi
practici sociale care împreuna formează ordinea sociala.
Noţiunea de ordine socială are mai multe înţelesuri:
a) constrângerea indivizilor in scopul prevenirii acţiunilor de
dezordine in societate;
b) reciprocitatea dintre indivizi (conduita lor socială este
complementară conduitei celorlalţi);
c) compatibilitatea indivizilor (îndeplinirea colectiva a drepturilor şi
obligaţiilor asumate de indivizii angajaţi in diverse acţiuni
sociale);
d) predictibilitatea conduitelor indivizilor (membrii societăţii
acţionează social doar dacă sunt siguri de modul de
acţiune al celorlalţi);
e) persistenta spaţiala si temporală a anumitor valori si norme.
Contrariul fiecărui sens al ordinii sociale ne ajută să definim
dezordinea socială.
Ordinea socială este caracterizată de succesiunea dar şi de
persistenta relativă a elementelor ce o compun (valori, norme sociale
etc.).
Există două teorii privind fundamentul ordinii sociale:
a) cea a constrângerii – ordinea socială este determinată
exclusiv de autoritatea regulilor şi sancţiunilor impuse de
factorii de putere din societate. Aceste reguli şi sancţiuni
duc la conflicte inevitabile.
b) teoria consensului – ordinea socială este determinată de
participarea indivizilor la un set de valori comune care
permit viaţa în societate prin coordonarea acţiunilor
indivizilor.
Un rol important in cadrul ordinii sociale este reprezentat de normele sociale.
Normele sociale sunt acele reguli care arata modurile şi formele
specifice prin care valorile sociale trebuie concretizate în
comportamentul indivizilor. De exemplu: regula care îţi cere ca, atunci
când eşti într-un mijloc de transport în comun, să îi cedezi unei
bătrâne scaunul tău, transpune în practică respectul faţă de
bătrâni.
Există diverse tipuri de norme sociale şi diverse surse de

38
apariţie a acestor reguli.
Procedura de elaborare a normelor sociale poate fi de două
feluri:
1. neorganizată (difuză). Exemple: obiceiul, cutuma;
2. organizată sau instituţionalizată (creată de instituţii,
organizaţii sau agenţi specializaţi cu respectarea
anumitor proceduri). Exemplu: legea
Normele sociale sunt respectate de membrii unui grup social
din două motive:
1. pentru evitarea sentimentului de vinovăţie, de ruşine,
provocat de nerespectarea unor norme interiorizate în
cursul procesului de socializare;
2. pentru a evita dezaprobarea celorlalţi membri ai grupului.
Normele sociale nu şi-ar putea îndeplini rolul regulator şi
coordonator al conduitei indivizilor fără sancţiuni sociale.

Sancţiunea socială reprezintă reacţia de aprobare sau de

dezaprobare a unui mod de conduită, reacţie manifestată fie de
societate în întregul ei, fie de majoritatea membrilor ei.
Orice sancţiune cuprinde fie o răsplata, fie o pedeapsă cu
scopul de a realiza conformarea comportamentelor individuale
faţă de normele considerate legitime şi dezirabile într-o societate.

Tipuri de sancţiuni sociale:

1) în funcţie de forma reacţiei sociale, sunt:

a) sancţiuni sociale pozitive (moduri de recompensare a
comporta–mentelor dorite);
b) sancţiuni negative (dezaprobarea sau respingerea
comporta–mentelor nedorite);

2) în funcţie de agenţii reacţiei, sunt:

a) sancţiuni indirecte (difuze, neorganizate),
reprezentând reacţii spontane din partea indivizilor;
b) sancţiuni directe, organizate. Reacţiile sociale se
desfăşoară conform unei anumite proceduri;

3) în funcţie de forma reacţiei sociale şi de agenţii ei (în

aceasta clasificare, cuvântul „formal” înseamnă „direct” şi „informal”,
„indirect”):

39
 a) sancţiuni pozitive formale (directe): exprimarea
organizată a recunoştinţei publice, a mulţumirii din
partea reprezentanţilor unor instituţii si organizaţii,
conferirea de decoraţii;
b) sancţiuni pozitive neformale (indirecte): reacţii
spontane de aprobare venite din partea membrilor
unei colectivităţi;
c) sancţiuni negative formale: reacţie de dezaprobare
exprimată prin forţa de coerciţie a unor instituţii şi
organizaţii sociale, cum ar fi de exemplu
sancţiunea penală;
d) sancţiuni negative neformale: reacţie de
dezaprobare exprimată verbal (dispreţ, batjocură,
mirare, satirizare) sau prin gesturi (gesturi de
batjocură).

5.2. Ordinea juridică, norme şi sancţiuni

juridice

Ordinea socială este dublată de ordinea juridică.

Ordinea juridică reprezintă sistemul ierarhizat de norme,
reguli şi prescripţii, elaborate de autoritatea legală şi legitimă,
care reglementează acţiunile indivizilor.
O altă definiţie: ordinea juridică este ordinea coercitivă a
normelor publice adresate persoanelor raţionale în scopul
reglementarii comportamentului lor şi asigurării cadrului necesar
cooperării sociale.
Ordinea juridica este unică, două ordini juridice distincte
independente nu pot fi valabile simultan pentru aceeaşi indivizi,
pe acelaşi teritoriu, şi în acelaşi timp.
Normele juridice reprezintă substanţa ordinii juridice.
Normele juridice sunt reguli cu sancţiuni organizate, reguli
susceptibile de a fi respectate şi aplicate cu ajutorul forţei
coercitive sau al presiunii exercitate de autoritatea publică
recunoscută drept legitimă şi legală într-o societate.
Norma juridica prevede conduita tipică pe care indivizii aflaţi în
diverse situaţii trebuie să o adopte. Recomandarea acestui
comportament se poate face prin:
40
 1. impunerea;
2. permiterea;
3. interzicerea unor relaţii şi acţiuni.
Normele juridice ocrotesc cele mai importante valori sociale.
Ele au un caracter general şi impersonal întrucât ele prescriu
doar forma generală a diferitelor acţiuni şi comportamente
impuse sau interzise indivizilor, dar nu detaliază şi mijloacele
prin care indivizii pot să-şi realizeze interesele legate de
respectivele acţiuni (interese traduse în drepturi şi obligaţii
reciproce).

Trasaturile specifice normelor juridice:

1) În funcţie de modul de elaborare şi aplicare:

Normele juridice vin de la autoritatea publică legitimă în timp
ce marea majoritate a normelor sociale reprezintă o creaţie
anonimă şi colectivă.

2) În funcţie de acţiunea lor în timp şi în spaţiu:

Normele juridice sunt determinate în timp şi în spaţiu, în timp
ce normele sociale se nasc spontan, fără a se cunoaşte exact
momentul apariţiei lor.

3) În funcţie de formă şi structură:

Norma juridică are trei elemente: ipoteza; dispoziţia şi
sancţiunea. Normele sociale nu cunosc, în general, astfel de
elemente.

4) În funcţie de eficienţă şi validitate:

Norma juridică este eficientă pentru întreaga societate prin
intervenţia coercitivă a organismelor specializate, în timp ce
norma socială nu are sancţiune organizată şi nu este eficientă la
nivelul întregii societăţi.

Sancţiunile normelor juridice:

Sancţiunile normelor juridice sunt organizate şi
instituţionalizate.
Prin sancţiunile normelor juridice se desemnează ansamblu de
modalităţi, mijloace şi masuri coercitive adoptate faţă de indivizii
care încalcă normele juridice.
41
 Sancţiunile juridice sunt de mai multe feluri:
1. civile – constau în sume de bani (de obicei);
2. disciplinare (cu precădere în dreptul muncii). Ex.: fiecare
agent economic are un regulament cu privire la drepturile
şi obligaţiile angajaţilor. Dacă este încălcat, de către un
angajat, acestuia i poate desface contractul de muncă, în
temeiul art. 61, lit. A din Codul Muncii din 2003;
3. procedurale;
4. administrative – amenda contravenţionala;
5. penale – cele mai constrângătoare.
Normele juridice se articulează în instituţii juridice, iar acestea
la rândul lor se îmbină într-un sistem juridic ce cuprinde diferite
ramuri şi subramuri ale dreptului. Acest sistem juridic asigură, de
fapt, ordinea juridică (care presupune consensul indivizilor asupra
modelului normativ precum şi constrângerea indivizilor spre respectarea
acestui model).

Întrebări
1. Ce se înţelege prin ordine socială, norme sociale şi sancţiuni
sociale?
2. Care sunt tipurile de sancţiuni sociale?
3. Ce se înţelege prin ordine juridică, norme juridice şi
sancţiuni juridice?
4. Ce trăsături specifice prezintă normele juridice ?
5. De câte feluri sunt sancţiunile juridice?

6. SOCIALIZARE ŞI INTEGRARE SOCIALĂ

6.1. Conceptul de socializare

Definiţii:

1). Socializarea reprezintă procesul social fundamental prin care

orice societate îşi proiectează, reproduce şi realizează prin
conduitele adecvate ale membrilor săi modelul normativ şi
cultural.
42
 2). Socializarea reprezintă procesul prin care individul deprinde
treptat prin interacţiunea cu alţii şi participând la viata sociala,
normele, valorile, gândirea, cunoştinţele unei anumite culturi in
care s-a născut.
„Omul nu se naşte uman, ci devine uman in procesul
educaţiei”. (R. E. Park) Din aceasta maximă reiese că socializarea
formează personalitatea omului şi îl adaptează la viaţa în
colectiv, îl orientează în alegerea şi realizarea unor acţiuni
necesare atingerii scopurilor propuse.

Scopul socializării îl reprezintă obţinerea conformismului, a

unui comportament omogen din partea indivizilor în toate
categoriile de situaţii sociale cu care vor fi confruntaţi.

Pentru atingerea acestor finalităţi, socializarea acţionează

asupra individului pe patru niveluri:
1. disciplinarea instinctelor (satisfacerea lor este permisă doar în
modurile agreate de societate);
2. insuflarea de aspiraţii şi năzuinţe (se transmite paradigma
societăţii respective);
3. transmiterea de cunoştinţe şi încredinţarea unor roluri
sociale;
4. calificarea profesională şi dezvoltarea aptitudinilor necesare
în viată.

6.2. Tipurile de socializare şi agenţii

socializării

a) Socializarea primară reprezintă procesul de transformare

a copiilor în adevărate fiinţe umane sociale prin învăţarea
valorilor de bază, prin pregătire şi limbaj. Cel mai important
agent de socializare al acestei forme de socializare este familia.
b) Socializarea secundară este procesul de învăţare a
normelor şi valorilor altor instanţe de socializare (şcoala,
grupul de prieteni, grupul de adulţi). Aceste instanţe sunt
orientate către neutralitatea afectiva, spre deosebire de
socializarea primară din familie, care este profund afectivă.
c) Socializarea continuă este procesul de transmitere şi
43
 însuşire a modelelor culturale şi normative, proces care
durează toată viaţa unui individ.
d) Socializarea anticipativă este învăţarea valorilor,
credinţelor şi comportamentului unui grup căruia persoana
nu îi aparţine în prezent, dar la care va adera in viitor.
Exemplu: studenţii la drept învaţă să gândească precum
judecătorii sau avocaţii.
e) Resocializarea este învăţarea unui nou set de valori, credinţe
şi comportamente care sunt diferite de cele anterioare. În paralel cu
acest proces de învăţare se desfăşoară un altul de
dezvăţare, de reprimare a vechilor comportamente, valori,
credinţe. Exemple de resocializare: schimbarea statutului, a
grupului de apartenenţă: studenţii, părinţii, emigranţii.

Socializarea este un proces continuu.

Agenţii socializării: oamenii, instituţiile, grupurile, care joacă
un rol în procesul de socializare.
Cei mai importanţi agenţi ai socializării:
1. familia;
2. grupul de prieteni (anturajul);
3. şcoala;
4. mass-media.

1). Familia este cel mai important agent al socializării pentru

majoritatea oamenilor. Ea reprezintă factorul primordial în
modelarea personalităţii copilului, în trecerea de la un
comportament normativ (reglat prin exterior), la un comportament normal
(bazat pe autoreglare şi autonomie morala).
Familia îşi realizează funcţia de socializare prin confruntarea
copilului cu patru categorii de situaţii:
a) situaţii de educaţie morală întemeiate pe relaţii de
autoritate - aceste situaţii furnizează copilului regulile
moralei;
b) situaţii de învăţare cognitivă (copilul învaţă cunoştinţele,
deprinderile şi îşi dezvoltă aptitudinile necesare convieţuirii
în societate);
c) situaţii ce presupun invenţia şi imaginaţia (copilul îşi
dezvoltă gândirea creatoare).
d) situaţii de comunicare psihologică (copilul îşi dezvoltă
sensibilitatea care este foarte importanta pentru echilibrul
moral).
44
 Structura şi funcţionarea familiei influenţează foarte mult
socializarea copilului. Copii cu carenţe de socializare provin din
familii cu mari lipsuri in ceea ce priveşte structura sau
funcţionarea. Copilul are nevoie de o familie, dar nu de orice fel
de familie, ci de una care să-şi exercite toate funcţiile sociale.
Familia este importantă pentru procesul de socializare şi pentru că,
prin ea, copilului i se atribuie status-uri sociale (rasa, etnia,
religia, clasa socială).

2). Grupul de prieteni (de aceeaşi vârstă şi cu poziţii similare).

Întrucât copii sunt pe poziţii de egalitate, relaţiile dintre ei se
bazează pe reciprocitate. Ei învaţă cum să se poarte cu alte
persoane, cum să coopereze cu ele. Relaţiile dintre prieteni
înglobează, ca şi cele de familie, o puternica încărcătura afectiva
(dragoste, ataşament).
Grupul de prieteni poate suplini într-o oarecare măsura familia ca
agent al socializării.

3). Şcoala suplineşte familia în procesul de transmitere către

copii a elementelor culturii şi în cel de dezvoltare a abilităţilor
complexe ce le vor fi solicitate în viitoarele lor profesii.
Copilul află, in şcoală, despre status-uri şi roluri sociale
inexistente în familie. Ei cunosc o mulţime de persoane cu care
leagă prietenii.
Şcoala diminuează influenta familiei si sporeşte rolul
socializator al grupului de prieteni.

4). Mass-media reprezintă o forma de comunicare între mai mulţi

oameni fără contact direct. Aceasta include: televiziunea,
radioul, filmele, revistele, ziarele, chat-ul, e-mail-ul, internetul.
Televiziunea este un agent socializator foarte important pentru copii. Îi învaţă
normele pentru un comportament acceptat social.
S-a demonstrat că tinerii care vizionează filme violente au
tendinţa de a se comporta agresiv sau violent, mai ales in situaţii
de stres maxim. Aceasta concluzie este adevărata, mai ales
pentru băieţii intre 8 şi 12 ani şi pentru aceia cu tendinţe
agresive înnăscute. Impactul filmelor violente este mai mare la bărbaţi
decât la femei.
Un tip special de socializare îl reprezintă:
Socializarea de gen adică cea care conţine ca valoare esenţială a
culturii, distincţia masculin-feminin. Prin acest tip de socializare,
45
copilul deprinde comportamente şi valori considerate de
respectiva cultură ca fiind feminine sau specific masculine.
Identitatea de gen reprezintă rezultatul socializării de gen şi
semnifică cunoaşterea de sine ca bărbat sau femeie.
Rolurile de gen sunt părţi ale procesului de socializare de gen şi
semnifica comportamentele, atitudinile, activităţile care in
cultura respectiva sunt prescrise pentru femei sau bărbaţi.

6.3. Integrarea socială

Procesul de socializare are drept efect integrarea socială.
Integrarea socială reprezintă starea obiectiva dată de
asamblarea într-un sistem şi cooperarea în interiorul acestuia a
totalităţii indivizilor, grupurilor, normelor şi valorilor dintr-o
anumită societate.
Integrarea sociala este un proces social fundamental care
prezintă particularităţi de la o societate la alta. Presupune
acomodare, adică soluţionarea conflictelor dintre indivizi,
grupuri, clase, dintre aspiraţii şi comportamente.

Tipuri de integrare socială:

1. Integrarea culturală: vizează realizarea unei concordanţe

între valorile unei culturi şi comportamentul individual,
între aceste valori şi instituţiile sociale.
2. Integrarea normativă reprezintă realizarea acordului între
norme şi indivizi. Când între regulile sociale şi oameni
există conflicte, apare anomia.
3. Integrarea comunicaţională reprezintă realizarea unui
sistem de relaţii interumane ce reflectă concordanţa
dintre conduite şi norme.
4. Integrarea funcţională vizează păstrarea unităţii şi
echilibrului sistemului social dar şi diviziunea eficientă şi
sincronizarea rolurilor sociale într-un grup.

Trasaturile procesului de integrare socială

a) realizează reînnoirea unei unităţi sociale (grupul, comunitatea

absoarbe un nou membru);

46
 b) asigură o stare de „echilibru” social relativ;
c) asigură apartenenţa şi participarea individului la un set
de norme şi valori comune;
d) impune o serie de adaptări şi ajustări normative ale
individului (reducerea conflictelor, asigurarea unor
raporturi funcţionale);

Rezultatul integrării sociale poate fi urmărit din doua puncte

de vedere:
I. La scara individului: formarea personalităţii;
II. La scara societăţii: realizarea coeziunii sociale, a ordinii
sociale.

Pentru sociologi, personalitatea normală înseamnă:

a) personalitate medie în accepţiunea statistică;
b) personalitate adaptată la condiţiile vieţii sociale şi care
se comporta conform modelelor şi criteriilor de apreciere
ale grupului respectiv.

Personalitatea integrată reprezintă o condiţie a participării

normale şi active la viaţa socială. Opusul stării de integrare îl
reprezintă dezintegrarea.

Cauzele dezintegrării:
a) participarea la grupuri sociale ce impun individului modele divergente,
roluri şi valori divergente;
b) participarea la viata unui grup dezorganizat, fără criterii
bine delimitate sau care este în conflict cu alte grupuri;
c) divergente între elementele bio şi psihogene şi cerinţele
sociale.

Socializarea incompletă, integrarea socială nereuşită

reprezintă premisele comportamentelor delincvente.

Întrebări

1) Ce este socializarea?
47
 2) Ce tipuri de socializare cunoaşteţi?
3) Ce agenţi de socializare cunoaşteţi?
4) Ce se înţelege prin integrare socială?
5) Care sunt trăsăturile procesului de integrare
socială?
6) Ce tipuri de integrare socială cunoaşteţi?

7. DEVIANŢĂ ŞI DELINCVENŢĂ

7.1. Delimitări conceptuale

1. Devianţa reprezintă orice act, conduită sau manifestare

care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii sau
ale unui grup social particular;
2. Ansamblul conduitelor şi stărilor pe care membrii unui grup
le judecă drept neconforme cu aşteptările, normele sau
valorile comune şi care, în consecinţă, riscă să trezească
din partea lor reprobare şi sancţiuni (S.M.Rădulescu).
Devianţa cuprinde o mare diversitate de conduite, de la cele
excentrice (ţinuta insolită, limbaj nonconformist) trecând prin
cele imorale (indecenta, obscenitate) şi până la cele cu caracter
antisocial (infracţiunile) şi cu caracter asocial (bolile psihice).
Devianţa este determinată exclusiv de contextul social în care
este definită, evaluată şi sancţionată. Poate fi privită din două
puncte de vedere:
 din punct de vedere negativ (se accentuează caracterul
distructiv al acestui comportament).
 din punct de vedere pozitiv (devianţa apare ca o supapă de
siguranţă prin care se descarcă nemulţumirea
oamenilor, fiind, totodată, elementul ce mobilizează
48
 societatea în apărarea valorilor societăţii existente ori
în discutarea si schimbarea lor).

Tipurile de devianţe descoperite de sociologie:

1. infracţiunile;
2. sinuciderile;
3. consumul de droguri;
4. transgresiunile sexuale;
5. devianţe religioase;
6. bolile mentale;
7. handicapurile fizice.

Se observă că primul tip de devianţă este cel al infracţiunilor.

Astfel, descoperim o importantă componentă a devianţei:
Delincvenţa (criminalitatea) reprezintă acţiunea de distrugere
a valorilor şi relaţiilor sociale protejate de normele juridice
penale, acţiuni sancţionate în mod organizat de către agenţii
specializaţi ai controlului social.

Caracteristicile delincventei:
1. Violarea legilor, a prescripţiilor juridice, care interzic
astfel de acţiuni;
2. Comportament contrar moralei şi regulilor de convieţuire
socială;
3. Acţiunea socială ce provoacă sentimente de teamă în
rândul populaţiei, atentând, astfel, la siguranţa
instituţiilor şi a grupurilor sociale.

Delincventa juvenila – ansamblul încălcărilor normelor juridice

penale de către minori.

Minorul este o persoana tânăra ce aparţine oricăruia dintre

cele doua sexe şi care se află, ca vârstă, între perioada prunciei
şi cea a tinereţii. El răspunde penal, in România, dacă a împlinit
vârsta de 16 ani. Dacă are între 14 şi 16 ani, minorul răspunde
penal dacă se stabileşte în expertiza medico-legală că avea
discernământ.

Tipurilor de devianţă prezentate mai sus le corespund

următoarele tipuri de devianţi, stabilite în funcţie de gradul de
implicare voliţională:
49
 a) devianţii subculturali (contestă legitimitatea normelor şi
acţionează pentru înlocuirea lor cu alte norme şi valori).
Exemplu: teroriştii, dizidenţii, membrii sectelor religioase.
b) transgresorii (aceştia încalcă voit o normă, dar spre
deosebire de primii o recunosc drept legitimă);
c) indivizii cu tulburări comportamentale (caracterul
voluntar al comportamentului lor nu este nici acceptat,
dar nici îndepărtat). Exemple: alcoolicii, toxicomanii,
alienaţii mintali. Handicapaţii nu pot fi încadraţi în rândul
devianţilor.

Împotriva devianţei şi delincventei se poate lupta doar prin

întărirea controlului social.
Controlul social este acţiunea de reglare a comportamentelor ce
se manifestă într-o societate pentru conformarea lor la norme,
principii şi valori comune tuturor membrilor societăţii.

7.2. Orientări şi teorii sociologice privind

delincvenţa

Sociologia delincvenţei reprezintă ramura sociologiei care

se ocupă cu analiza cauzală (etiologică) şi predictivă a
fenomenului de delincvenţă, încercând să elaboreze metode şi
tehnici de combaterea a acestuia.
Principalele orientări şi teorii privind delincvenţa sunt:

1. Teoria dezorganizării sociale (W. Thomas şi Fl. Znaniecki

în 1920)
Delincvenţa apare ca produs al dezordinii sociale provocate de
industrializare, urbanizare, migraţie socială şi spaţială.
Amestecul de norme şi valori la care se adaugă imposibilitatea
indivizilor de a se integra în societate, determină
comportamentul delincvent al indivizilor, lipsiţi de accesul la
50
mijloacele legitime necesare rezolvării propriilor probleme.

2. Teoria anomiei sociale (Durkheim şi Merton)

A se vedea 2.1.3 şi 2.3.2.

3. Teoria transmiterii culturale (E. Sutherland)

Delincvenţa se învaţă şi se transmite în cadrul procesului de
socializare. Individul este obligat să îşi însuşească valorile şi
normele grupurilor delincvente.

4. Teoria conflictului (R. Quinney)

Legea este unealta clasei dominante. Sistemul social provoacă şi
menţine anumite inegalităţi sociale. Legea îi favorizează pe cei
puternici şi îi oprimă pe cei slabi. Aceştia din urmă, pentru a
supravieţui, recurg la comportamente deviante şi adesea
delincvente. Sistemul legal determină manifestarea unui
comportament ilegal, orientat către apărarea privilegiilor şi a
proprietăţii (haiducia).

5. Teoria etichetării (Edwin Lemert, Howard Becker, Kai Erikson)

Devianţa şi delincvenţa nu reprezintă un fapt real. Ea este o
„etichetă” pe care nişte indivizi sau societatea, în ansamblul ei, o
aplică altor indivizi, în temeiul unor interese şi principii.
Calificarea unui act drept deviant sau delincvent depinde
numai în parte de ceea ce săvârşesc cu adevărat indivizii care
încalcă normele sociale, fiind de fapt, o consecinţă a ceea ce alţii
(cei ce deţin puterea) gândesc despre acest act.
F. Tannenbaum consideră că cea mai sigură metodă de a
produce delincvenţi este „stigmatizarea” (sancţionarea sau
repudierea severă a individului care se abate de la standardul
social şi izolarea lui de ceilalţi indivizi). Reacţia socială îi va
influenţa considerabil cariera de viitor delincvent. Din momentul
sancţionării, individul se va comporta conform „etichetei”
aplicate de comunitate şi se va asocia doar cu indivizi cu aceea
şi etichetare.

Întrebări

51
1. Ce este devianţa?
2. Ce tipuri de devianţă cunoaşteţi?
3. Ce este delincvenţa şi care sunt caracteristicile ei?
4. Ce este delincvenţa juvenilă?
5. Ce tipuri de devianţi cunoaşteţi?
6. Prezentaţi teoria dezorganizării sociale (W. Thomas şi Fl.
Znaniecki în 1920.)
7. Prezentaţi teoria anomiei sociale (Durkheim şi Merton).
8. Prezentaţi teoria transmiterii culturale (E. Sutherland).
9. Prezentaţi teoria conflictului (R .Quinney).
10.Prezentaţi teoria etichetării (Edwin Lemert, Howard Becker, Kai
Erikson).

8. RESPONSABILITATE SOCIALĂ ŞI
RĂSPUNDERE JURIDICĂ

52
 8.1. Precizări terminologice

Responsabilitatea socială (ca raport social voit) înseamnă grija

pentru succesul sau riscul, rezultatele şi eficienţa, consecinţele şi
valoarea activităţii pe care agentul o desfăşoară sau o conduce,
în beneficiul colectivităţii din care face parte şi care este afectată
de rezultatele acestei acţiuni.

Responsabilitatea socială mai este definită drept alegerea

liberă de către individ a acţiunilor sale în cunoştinţă de cauză, a
obiectivelor şi mijloacelor utilizate pentru atingerea lor, precum
şi acceptarea deliberată a efectelor acţiunilor altor persoane , cu
care individul se simte solidar.

Răspunderea socială este un raport social impus care poate fi înţeles

prin prezentarea deosebirilor existente între răspunderea socială
şi responsabilitatea socială.
Deosebiri răspundere socială-responsabilitate socială:
a) Se întemeiază pe factorii exteriori diferiţi şi pe factori
interiori (subiectivi) diferiţi.
Răspunderea→supunerea individului.
Responsabilitatea→alegerea din partea individului şi
angajamentul acestuia.
b) Natura celor două fenomene este diferită. Răspunderea
este preponderent normativă (mai ales juridică).
Responsabilitatea este preponderent valorică (normele
sociale sunt considerate de individ ca valori acceptate,
pe baza cărora el îşi proiectează acţiunile libere.
c) Modul de desfăşurare a raporturilor individ–societate
diferă. Răspunderea presupune o prezenţă activă a
societăţii, expresie a unor cerinţe pe care societatea le
impune agentului. Responsabilitatea presupune prezenţa
umană liberă, neconstrânsă de societate. Individul îşi
exprimă voinţa.
d) Se raportează la structuri sociale şi la obiective diferite.
Răspunderea se raportează la orice individ.
Responsabilitatea nu este atributul fiecărui individ
(depinzând de capacitatea intelectuală, de alegere şi de
socializare).
53
 e) Funcţiile sociale sunt diferite. Răspunderea vizează
păstrarea sistemului social. Responsabilitatea are ca
funcţie îmbunătăţirea sistemului social.
f) Căile şi mijloacele prin care societatea stimulează şi
asigură funcţionarea acestor fenomene sunt diferite. Există un
sistem de sancţiuni care asigură păstrarea ordinii sociale.
Răspunderea funcţionează prin sancţiuni.
Responsabilitatea funcţionează prin procesul de
socializare. Eficienţa transmiterii valorilor şi normelor
sociale, măsurată prin gradul de interiorizare a acestora,
asigură sporirea gradului de responsabilitate al individului.

Din cele de mai sus concluzionăm că:

Răspunderea socială reprezintă acea instituţie prin care

societatea îl obligă pe individul care a încălcat anumite norme
sociale să suporte sancţiunile sociale ataşate regulilor încălcate.
Paul Fauconnet, în lucrarea „La responsabilité” (1928), consideră
răspunderea drept un produs social. Ea izvorăşte din normele
sociale existente.
Răspunderea infractorului pentru fapta comisă reprezintă
instrumentul prin care societatea se disculpă în faţa colectivităţii
pentru imperfecţiunile normelor pe care le promovează,
imperfecţiuni care, în ultimă instanţă, l-au împins pe răufăcător
să săvârşească crima.
Răspunderea juridică este o formă a răspunderii sociale.

8.2. Răspunderea juridică

Răspunderea juridică = complexul de drepturi şi obligaţii ce se
nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie
cadrul de realizare a constrângerii de stat, constrângere
concretizată prin aplicarea sancţiunii juridice.
Răspunderea juridică are trei forme principale:
A. Răspunderea penală;
B. Răspunderea civilă;
C. Răspunderea disciplinară.

A. Răspunderea penală este consecinţa încălcării dispoziţiei

54
 normei juridice penale. Răspunderea penală apare din
momentul săvârşirii infracţiunii (faptă care prezintă
pericol social, prevăzută de legea penală şi săvârşită cu
vinovăţie).
„Răspunderea penală reprezintă raportul juridic penal de
constrângere, născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii, între
stat, pe de-o parte şi infractor, pe de altă parte, raport complex
al cărui conţinut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al
societăţii, de a-l trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica
sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi de a-l
constrânge să o execute, precum şi obligaţia infractorului de a
răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate, în
vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii.”
Răspunderea disciplinară este specifică dreptului muncii.
Răspunderea disciplinară este instituţia juridică prin
intermediul căreia se sancţionează faptele de încălcare, cu
vinovăţie, de către orice salariat, indiferent de funcţia sau postul
pe care îl ocupă, a normelor legale, a regulamentului intern, a
contractului individual sau colectiv de muncă ori a ordinelor
legale ale conducătorilor ierarhici. Conform art. 263 din Codul muncii,
aceste fapte se numesc „abateri disciplinare”. Ele au un grad mai
redus de pericol social decât contravenţiile şi infracţiunile.
Răspunderea penală şi cea disciplinară sunt strict personale,
spre deosebire de cea civilă.

B. Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice

care constă într-un raport de obligaţii. În temeiul căruia o
persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat
altuia, prin fapta sa, ori, în cazurile prevăzute de lege,
prejudiciul pentru care este răspunzătoare.

Răspunderea civilă este de două feluri:

3 Delictuală;
3 Contractuală.

Condiţii pentru angajarea răspunderii civile:

a) Fapta ilicită (încălcarea unui contract sau un alt fapt
păgubitor);
b) Vinovăţia făptuitorului;
c) Prejudiciul;

55
 d) Legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
e) Capacitatea juridică a celui chemat să răspundă.
Marea majoritate a acţiunilor umane generează o formă de
răspundere juridică.

Întrebări
1. Ce se înţelege prin responsabilitate socială şi răspundere
socială?
2. Care sunt deosebirile între responsabilitatea socială şi
răspunderea socială?
3. Ce este răspunderea juridică?
4. Care sunt cele trei forme ale răspunderii juridice?
9. CRIMA ORGANIZATĂ

9.1. Definiţie şi caracteristici

Crima organizată a fost definită în multe feluri. Toate aceste

definiţii pot fi grupate în:

• Definiţii juridice, conform cărora crima organizată

reprezintă ansamblul activităţilor ilegale desfăşurate de
către una sau mai multe organizaţii criminale, al căror
principal scop constă în obţinerea unor mari profituri ilicite;

• Definiţii sociologice care consideră crima organizată drept

ansamblul de activităţi combinate ale societăţii legitime şi
ilegitime, desfăşurate conform principiului rentabilităţii şi
care oferă bunuri şi servicii ilegale unei părţi din populaţie.
Crima organizată apare, în acest fel, drept parte integrantă
a vieţii economice şi politice a oricărei acţiuni.

Trăsăturile fundamentale ale crimei organizate sunt, în

concepţia sociologilor americani, următoarele:

1. Structură ierarhică bine precizată care-i conferă fiecărui

membru atât obligaţii cât şi privilegii şi care este extrem de
56
 promptă şi eficientă în disciplinarea membrilor şi în
controlul victimelor. Din cauza acestei structuri, odată
implicat în crima organizată îţi este imposibil să te mai
detaşezi;

2. Dependenţa faţă de:

 Folosirea forţei pentru păstrarea „ordinii interne” şi
pentru restrângerea concurenţei. Tacticile principale
folosite în acest scop constau în: intimidare, estorcare,
acaparare şi utilizarea violenţei;
 Asigurarea şi menţinerea unei permanente imunităţi
faţă de interferenţa reprezentanţilor legii. Tacticile
principale prin care se atinge acest obiectiv sunt: corupţia
(exploatarea lăcomiei sau a altor vicii) şi şantajul. Crima
organizată îşi află protectori în interiorul autorităţilor
publice de la orice nivel, inclusiv în interiorul autorităţilor
centrale. (Ex.: judecătorul Th. A. Aurelio care i-a
mulţumit gangsterului Frank Costello pentru că l-a
ajutat să ajungă judecător la Curtea Supremă a Statului
New York sau Edgar Hoover, conducătorul F.B.I., care a
protejat crima organizată prin inacţiune, contra
câştigurilor obţinute la pariurile hipice şi a păstrării
secrete a înclinaţiilor sale homosexuale).

3. Scopul crimei organizate constă în obţinerea unor

importante câştiguri financiare prin specializarea în
combinaţii de afaceri ilegale şi legale. Afacerile ilegale
privesc acele arii ale devianţei sociale asupra cărora opinia
publică este divizată (Ex: consumul de droguri, prostituţia,
jocurile de noroc, împrumutul cu camătă, manipularea
calculatoarelor, etc.). Afacerile legitime slujesc la
justificarea în faţa legii a câştigurilor obţinute pe cale ilicită,
adică la “spălarea banilor”.

4. Sfera ei de influenţă depăşeşte graniţele geografice ori

politice;

5. Spaţiul geografic este împărţit în sfere de influenţă între

diverse organizaţii criminale, în interiorul fiecărei sfere,
exercitându-se monopolul unei anumite organizaţii

57
 criminale.

În literatura de specialitate românească, se consideră că

fenomenul crimei organizate prezintă următoarele două trăsături
fundamentale (care le cuprind pe toate cele enumerate mai sus):
 este un mod de raţionalizare a crimei, în sensul alegerii
celor mai potrivite mijloace ilicite pentru atingerea
scopurilor propuse. Aici intră trăsăturile 1, 2, 4 şi 5 de
mai sus;
 este o îmbinare între activităţi ilicte şi licite, între
societatea legitimă şi cea ilegitimă. Crima organizată nu
ar putea exista fără sprijinul unor oameni politici,
demnitari şi a unei părţi din populaţie.

În încheiere, trebuie făcute următoarele precizări:

• crima organizată nu înseamnă numai La Cosa Nostra sau Mafia

ci cuprinde în sfera sa o multitudine de organizaţii criminale
cum ar fi: Yakuza (organizaţie japoneză), Triadele
(organizaţie chinezească), rakeţii etc.

• Teroriştii nu intră în sfera crimei organizate, deoarece ei

acţionează pentru realizarea unor scopuri politice şi nu
pentru obţinerea de câştiguri financiare ilegale. Ei se
aseamănă cu crima organizată prin structură
organizaţională şi colaborează adesea cu aceasta.

9.2. Mijloace de combatere

Mijloacele de combatere a crimei organizate depind foarte mult de modul
în care este definit şi înţeles acest fenomen. Astfel, definiţia
juridică a fenomenului, care pune accent, în special, pe
societatea ilegitimă, face ca eforturile de combatere şi prevenire
a crimei organizate să se cantoneze în sfera politicii penale (crearea
unor noi infracţiuni şi înăsprirea sancţiunilor pentru cele
existente), încercându-se depistarea membrilor şi colaboratorilor
crimei organizate şi tragerea lor la răspundere. Definiţia
sociologică a crimei organizate (care pune accentul pe societatea
legitimă) îndeamnă la combaterea acestui fenomen prin
efectuarea unor schimbări sociale şi economice care să blocheze
58
naşterea şi buna funcţionare a organizaţiilor criminale.
În literatura românească de specialitate se apreciază că
perspectiva sociologică asupra crimei organizate este singura
care poate naşte măsuri de combatere cu adevărat eficiente. Şi
aceasta întrucât descoperirea membrilor crimei organizate şi mai
ales sancţionarea lor penală este îngreunată foarte mult de
anumite caracteristici ale acestui fenomen social. Astfel, în cazul
crimei organizate, care desfăşoară, aşa cum s-a arătat mai sus,
activităţi legale combinate cu cele ilegale, este foarte greu de
distins între scopurile legitime, de faţadă şi cele ilegale, reale.
Apoi, modelul complicat de distribuire a puterii în mod ierarhic
face aproape imposibilă stabilirea responsabilităţii unui anumit
membru pentru luarea unei anumite hotărâri. De asemenea,
infracţiunile comise de către membrii executanţi ai unei
organizaţii de tip criminal nu sunt determinate de motivaţii
personale ci de regulile unei culturi criminogene, care impune
executarea promptă a ordinelor primite de la superiori, indiferent
de legalitatea acestora. Pe de altă parte, combaterea crimei
organizate cu mijloace penale este zădărnicită prin coruperea
autorităţilor publice şi a altor factori de putere. Este de la sine
înţeles că funcţionarii importanţi ai statului şi politicienii
remuneraţi periodic sau şantajaţi de către crima organizată vor
face tot ce le stă în putere pentru a împiedica înfăptuirea justiţiei
în cauze legate de crima organizată, ei protejându-şi, astfel,
propria libertate şi poziţie socială. Trebuie să se renunţe la iluzia
atotputerniciei legii. Numai prin subminarea bazei sale
economice şi sociale poate fi înfrântă crima organizată.

Întrebări

1. Ce este crima organizată?

2. Care sunt trăsăturile fundamentale ale crimei organizate?
3. Care sunt mijloacele de combatere ale crimei organizate?
10. SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ
CONTEMPORANĂ

59
 10.1. Deruta sociologilor români

Sociologia românească traversează, după 1989, o perioadă de

derută. Schimbările sociale bruşte, înmulţirea şi acutizarea
conflictelor sociale precum şi amploarea problemelor cu care se
confruntă românii de treisprezece ani, i-au determinat pe mulţi
specialişti să se ferească să ofere un diagnostic societăţii
româneşti contemporane, pentru a nu fi bănuiţi că slujesc
interesele unui anume partid politic.
Modele sociologice clasice de interpretare a realităţii apar, în
acest context, mult mai potrivite pentru explicarea stării actuale
a societăţii româneşti, întrucât ele sunt ferite de acuzaţia că ar fi
create doar pentru a sluji interesele vreunei formaţiuni politice
contemporane.
În cele ce urmează, se va încerca explicarea evoluţiei
societăţii româneşti de astăzi cu ajutorul unor noţiuni
fundamentale elaborate de Emil Durkheim.

10.2. Fatalismul ca stare a societăţii

româneşti în epoca comunistă

În opinia unui cunoscut sociolog, societatea românească a

fost, până în 1989, o societate totalitară caracterizată de fatalism
(în sens durkheimian).
Trăsăturile esenţiale ale unei societăţi dominate de fatalism
sunt:
1. Reglementare normativă excesiv de restrictivă şi
coercitivă care, prin intermediul fricii de sancţiune şi al
manipulării, impune indivizilor conduite
hiperconformiste, care nu izvorăsc dintr-o conştiinţă
comună;
2. Normele şi mecanismele puterii sunt considerate ca
ilegitime, nedrepte, impuse din exterior;
3. Absenţa integrării sociale autentice (prin intermediul
unor norme şi valori comune) şi simularea ei printr-o
integrare formală, izvorâtă din incapacitatea însuşirii şi
aplicării valorilor socialiste;
60
 4. Uniformizarea comportamentelor şi slaba diferenţiere
socială pentru a se realiza, în mod artificial,
solidaritatea mecanică;
5. Inhibarea iniţiativei private şi a creativităţii individuale
ceea ce duce la un nivel foarte scăzut al aşteptărilor;
6. Individul supravieţuieşte numai dacă adoptă
următoarele trei tipuri de conduite (descrise de R. Merton):
conformismul, ritualismul şi retragerea.

10.3. Anomia de astăzi, cauzele şi

manifestările ei

În viziunea aceluiaşi sociolog, societatea românească de astăzi

este caracterizată de anomie, adică prezintă următoarele
trăsături esenţiale (corelative celor atribuite fatalismului):
1. Reglementare normativă contradictorie sau vagă care
nu poate cuprinde gama extrem de variată a
comportamentelor individuale, permiţând, astfel,
adoptarea conduitelor deviante sau inovatoare;
2. Normele şi mecanismele puterii sunt percepute diferit
de diverse grupuri sociale. Pentru grupurile favorizate, legile
şi autorităţile publice sunt legitime, pentru grupurile
defavorizate, dimpotrivă;
3. Nivelul scăzut de integrare socială cauzat de lipsa unui
sistem de credinţe şi valori comune;
4. Individualizare puternică a comportamentelor şi
diferenţiere socială extremă, generată de sporirea
tendinţelor egoiste ale indivizilor şi de scăderea
solidarităţii sociale;
5. Stimularea iniţiativei private şi a creativităţii individuale
ceea ce creează un nivel înalt al aspiraţiilor, care la
rându-i, fiind imposibil sau foarte greu de realizat, naşte
frustrare şi agresivitate;
6. În această societate, individul supravieţuieşte dacă
adoptă una din următoarele conduite descrise de
Merton: inovaţia sau rebeliunea.

Comparând trăsăturile societăţii fataliste cu cele ale societăţii

61
anomice se observă următoarele diferenţe:
 În vreme ce fatalismul presupune o presiune puternică a
normelor şi lipsa interiorizării lor, anomia presupune
imposibilitatea normelor de a controla conduita
indivizilor;
 Fatalismul implică un orizont închis de posibilităţi şi
omogenitatea comportamentelor, anomia implică un
orizont deschis de posibilităţi şi o mare varietate de
comportamente.

Fatalismul se aseamănă cu anomia prin lipsa unor valori

sociale comune care să slujească drept bază pentru o reală
integrare socială.
Principala sursă a anomiei româneşti constă în abordarea
limitată şi şovăielnică a procesului de reformă.

Pentru a parcurge cu bine drumul de la comunism către

capitalism, societatea românească ar trebui să posede două
tipuri de resurse:
 Resursa economică înţeleasă ca ansamblul de instituţii
şi mecanisme apte să lichideze monopolul statului şi să
generalizeze relaţiile de schimb în întreaga economie,
relaţii pe care să le regleze pe baza cererii şi ofertei);
 Resursa umană (înţeleasă ca ansamblul de mentalităţi şi
atitudini care să le permită indivizilor să răspundă
provocărilor impuse de funcţionarea economiei de
piaţă).
 În România, ca şi în alte ţări foste comuniste, s-a sperat,
în mod eronat, că se poate ajunge la o economie de
piaţă viabilă folosindu-se, exclusiv, resursa economică.
Şi chiar în constituirea acestei resurse, factorii de
decizie au comis o gravă eroare. Ei s-au mulţumit cu
imitarea mecanică a modelului occidental, fără a ţine
seama de faptul că, în peisajul românesc, acest model
nu beneficiază de mecanismele autoreglatoare, formate
în Occident, de-a lungul secolelor de evoluţie istorică şi
care ţin, mai ales, de resursa umană. Crearea acestor
mecanisme reglatoare în România este cu atât mai dificilă cu cât,
vreme de jumătate de secol, ele au fost suprimate şi
înlocuite cu cele ale partidului-stat. Această lipsă a
62
 capacităţii de autolimitare a făcut ca sistemul economic
şi instituţional post-revoluţionar să fie, de fapt, un
nonsistem, întrucât este haotic, lipsit de orice logică internă,
deci imprevizibil.

Starea de anomie în care se găseşte societatea românească

contemporană reprezintă efectul social al încercării eşuate de a
construi o economie de piaţă cu mentalităţi şi atitudini specifice
comunismului.

Modurile de manifestare ale anomiei româneşti:

 În economie, domneşte legea liberului arbitru, relaţiile
contractule ferme şi planificarea strategică a activităţii
întreprinderii fiind considerate desuete. Directorii
întreprinderilor de stat conduc şi întreprinderi private,
acestea din urmă obţinând profit prin spolierea celor
dintâi. Corupţia reprezintă mijlocul imoral prin care
sistemul economic românesc funcţionează în absenţa
unor veritabile mecanisme interne de autoreglare.
 În politică şi în domeniul juridic, anomia îşi face simţită
prezenţa prin absenţa unei separări reale a puterilor în
stat, prin opoziţia existentă între organele de stat şi
societatea civilă, prin incapacitatea actelor normative de
a sluji şi alte interese decât cele politice de conjunctură şi
prin dezvoltarea haotică a dreptului pozitiv. Această
dezvoltare ilogică este, la rându-i, o sursă a anomiei.

Cât va mai dura această stare jalnică a societăţii româneşti?

Nu putem oferi un răspuns exact. În schimb atragem atenţia
asupra opiniei exprimate de un cunoscut sociolog român
contemporan, conform căreia în vreme ce totalitarismul include
în ideologia şi structurile sale, fatalismul, ca o stare cronică,
democraţia post-totalitară implică anomia, doar temporar.

63
 Întrebări

1. Ce se înţelege prin fatalism?

2. Care sunt trăsăturile unei societăţi caracterizate prin
fatalism?
3. Care sunt trăsăturile anomiei?
4. Ce deosebiri există între societăţile fataliste şi societăţile
anomice?

11. FENOMENE DE NON–DREPT

Reprezintă creaţia lui Jean Carbonier.

Non-dreptul este fenomenul marcat de inexistenta dreptului în
domenii în care s-ar fi impus prezenţa sa.
Non-dreptul este diferit de dreptul injust şi de subdrept.
Subdreptul este produsul unor categorii sociale sau al unor subculturi.
Exemplu: Libanul sau Egiptul, unde există drepturi diferite în
funcţie de religia căreia îi aparţii.
Fenomenele de non-drept reprezintă mecanisme prin care
dreptul se pulverizează sau se retrage.
Non-dreptul reprezintă fie un dat social, fie o alegere individuală.
64
 Non-dreptul ca dat social există în următoarele situaţii:
1. autolimitarea dreptului;
2. autoneutralizarea dreptului;
3. rezistenţa faptului la drept.

1. Autolimitarea dreptului se manifestă prin:

a) locuri de non-drept (ascunzătorile şi locurile ce beneficiază
de drept de azil: biserica, locurile sacre);
b) epoci de non-drept (existenţa unui calendar al dreptului cu
zile faste si nefaste, cu zile de vacanta). Calendarul
judiciar reprezintă o necesitate a igienei sociale, spunea
Carbonier.
c) non-drept intelectual (raportul juridic pentru care regula de
drept prezintă anumite lacune care nu pot fi complinite,
întrucât extinderea ei prin analogie este interzisă).
Exemplu: în Legea celor douăsprezece table, acţiunea pentru
tăiatul viţei de vie nu se folosea şi pentru tăierea copacilor.

2. Autoneutralizarea dreptului reprezintă fenomenul în care

dreptul se autoanihilează. Apare în două situaţii:
a) in ipoteza cerinţei dovezii. Tot ce nu se dovedeşte, nu
există;
b) in ipoteza cerinţei unei intervenţii umane prin care se
realizează dreptul. Orice altă intervenţie nu valorează
drept. Exemplu: intervenţia executorului judecătoresc
pentru executarea silită a sentinţei civile.

3. Rezistenta faptului la drept reprezintă situaţii caracterizate

prin încălcarea unei reguli de drept. Exemplu: infracţiuni
nedescoperite de organele de urmărire penală, iar în dreptul
civil, nulitatea virtuală nesancţionată judiciar.
Non-dreptul ca alegere individuală se manifestă prin alegeri
difuze şi organice.
Alegerile difuze apar în cazul unui individ care, deşi se află într-o
anumită situaţie juridică obligatorie, o consideră facultativă.
Exemplu: căsătoria (dacă este din interes este nefericită, dacă
este din dragoste, este fericită). În ambele cazuri, soţii au avut
65
aceeaşi situaţie juridică, dar conduita lor a fost diferită. Din
aceste exemple deducem că, în familie, dreptul se practică cu
intermitenţe (este prea îmbibat de moravuri, afectivitate şi morală).
Alegerile organice sunt fie situaţii de fapt, fie situaţii de
amiciţie. Cele de fapt sunt foarte frecvente: concubinajul,
separarea de fapt a soţilor, paternitatea naturală. Situaţiile de
amiciţie generează fenomene de non-drept: sfatul unui prieten,
recomandarea sau dorinţele cuprinse în testament, care nu au
caracter obligatoriu.
Toate exemplele date la alegerile organice sunt exemple de
acţiuni care eludează normele juridice sau care generează un
nou tip de reguli non-juridice.
Situaţiile de non-drept pot genera în timp obişnuinţe, moravuri,
obiceiuri care se transformă în norme sociale, poate chiar
juridice.
În societatea contemporană, fenomenele de non-drept sunt
marginalizate. Dar, în societatea românească de tranziţie,
fenomenele de non-drept cunosc o recrudescenţă.

Întrebări

1. Ce se înţelege prin non-drept?

2. În ce situaţii există non-drept?

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. ANDREI PETRE, Sociologie generală, Iaşi, Editura

Polirom, 1997
2. BANCIU DAN, Sociologie juridică. Ipostaze şi funcţii
66
 sociale ale dreptului, Bucureşti, Editura Hyperion,
1995
3. CARBONIER JEAN, Sociologie juridique, Paris, Librarie
Armand Colin, 1972
4. CIUCĂ VALERIUS M., Lecţii de sociologia dreptului,
Iaşi, Editura Polirom, 1998
5. GUSTI DIMITRIE, Sociologie juridică. Culegere
juridică cu studiu introductiv, selectarea şi
sistematizarea textelor de Ion Vlăduţ, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1997
6. RĂDULESCU SORIN M., Sociologia devianţei.
Teorii, paradigme, arii de cercetare, Bucureşti, Editura
Victor, 1998
7. SCHIFIRNEŢ CONSTANTIN, Sociologie, Ediţia a III-a
revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura
Comunicare.ro, 2004
8. VOINEA MARIA, Sociologie generală şi juridică,
Bucureşti, Editura Sylvi, 2000

67