Gavrilă Raluca Iuliana

MSEA, anul II

Uimire şi cutremur

-Amelie Nothomb-

„Uimire şi cutremur” este un roman autobiografic în care Amelie Nothomb povesteşte

experienţa ei ca angajată a unei companii nipone.

Romanul se derulează ca un jurnal al anului în care îndrăgostita de spaţiul nipon se

confruntă cu diferenţele de cultură si mentalitate, diferenţe care nu-i inhibă gustul pentru Ţara
Soarelui Răsare, dar o ajută să-şi perceapă degradarea pas cu pas şi s-o transforme.

Uşor de citit, nu necesită o atenţie deosebită asupra detaliilor, nicio filosofie prea
adâncă, însă Nothomb aduce marca proprie, prin situaţii împinse la limită, prin umorul negru
şi autoironia făcute cu naturaleţe, de fapt această naturaleţe fiind şi caracteristica aptă să ne
impresioneze cel mai mult în urma lecturii.

Cartea începe prin a ne introduce în societate cu o scară ierarhică bine definită ,

autoarea subliniând latura pe care se va contura atmosfera de subordonare fizică si
intelectuală, psihologică şi etnică:
„Domnul Haneda era şeful domnului Omochi, care era şeful domnului Saito, care era şeful
domnişoarei Mori, care era şefa mea. Iar eu nu eram şefa nimănui. Am putea spune lucrurile
şi altfel. Eram la ordinele domnişoarei Mori, care era la ordinele domnului Saito, şi aşa mai
departe, cu precizarea că, în aval, ordinele puteau sări peste treptele ierarhice. Aşadar, în
compania Yumimoto, eram la ordinele tuturor.”

Autoarea recunoaşte coborârea pe care o face în acest univers lipsit de valori proprii şi
iniţiative, unde nu mai contează cu adevărat capacitatea fiecăruia, ci doar puterea sclavului de
a sa adapta călăului, fără prea mari decăderi psihologico-sentimentale. Astfel, Amelie îşi
recunoaşte declinul: „Copil fiind, voiam să devin Dumnezeu. Foarte repede, am înţeles că
ceream prea mult… …Am fost atunci investită cu misiunea finală: curăţarea budelor.”

Singura portiţă de scăpare în acest univers decadenţial este capacitatea ei de a se

transpune dincolo de ritmul cotidian al imposibilităţii de a-şi evidenţia capacităţile lingvistice
şi intelectuale, de a se afirma ca entitate demnă de respect, dincolo de mentalitatea
occidentală, care în mod normal ar recţiona revoltător de drastic la un tratament de o
asemenea anvergură, dar şi dincolo de comportamentul nipon capabil a accepta în tăcere
Gavrilă Raluca Iuliana
MSEA, anul II

regulile care vin de la conducerea concernului, printr-o atitudine onirică : „chiar lângă uşa
liftului era un imens perete de sticlă. Mă jucam, în acele clipe, „de-a saltul în peisaj”.
Îmi lipeam nasul de fereastră şi, mental, mă lăsam să cad. Oraşul era atât de departe
dedesubtul meu: până să mă strivesc de sol, mi-era îngăduit să privesc o grămadă de lucruri.”
Aşa trece Amelie de la ochakumi ( activitea de a servi ceaiul colegilor si care aduce aminte de
tăcerea in care se celebrează ceremonia ceaiului), la distribuirea corespondenţei, la clasarea
datelor contabile („Numeam asta seninătate facturieră”), până la „înaintătoare-întorcătoare de
calendare”.

Pe tot acest parcurs Amelie îşi învinge temerile umane: „Ce bine era să trăieşti fără
orgoliu şi fară inteligenţă! Hibernam.”, complăcându-se într-o stare de „dolce far niente” care
o amuză deseori şi-i întăreşte capacitatea psihică, chiar dacă recunoaşte: „am devenit
contabilă la Yumimoto. Şi cred că mai jos de-atât nu puteam coborî” măsura de acceptare a
ridiculităţii maxime nu a fost atinsă. Ca urmare a caracterului si educaţiei occidentale,
Amelie, dupa ce asistă la înjosirea publică a şefei sale, Fubuki, faţă de care, în pofida tuturor
conflictelor, avea o admiraţie de netăgăduit, încearcă să o consoleze surprinzând-o în timp ce-
şi varsa lacrimile, departe de ochii lumii, într-un cuvânt îi observă flebeţea şi umilinţa mult
mai mult decât este permis într-un mediu nipon, fapt care îi atrage ura acestei din urmă:
” Se îndreptă spre mine, cu Hiroshima sticlindu-i într-un ochi şi Nagasaki în celălalt” şi ca
atare primeşte pedeapsa ultimă: ridiculizarea şi coborarea pe ultima treaptă ierarhica, cea mai
injositoare de altfel „, misiunea finală: curăţarea budelor „, chiar in faţa acestei degradări
sociale autoarea reacţionează cu haz şi autoironie fina: „îmi permit să subliniez gama
extraordinar de largă a talentelor mele, capabile să cânte în orice registru, de la Dumnezeu
pînă la madam Pipi.”

Dorinţa ei de a deveni niponă o face sa nu decadă în reacţii occidentale, cum ar fi

aceea de a demisiona, se încurajează pe sine: „o să rezist. o să mă comport ca o niponă.”, dar
exutoarul acestei rezistenţe este înca o dată „exerciţiul defenstrării” :
„Toaleta pentru doamne a companiei era minunată, căci lumina venea printr-un perete de
sticlă, în universul meu, acesta căpătase o importanţă colosală: petreceam
ore-n şir în picioare, cu fruntea lipită de sticlă, jucîndu-mă de-a saltul în gol. îmi vedeam
corpul căzînd, mă afundam în căderea asta vertiginoasă până ameţeam. Din acest motiv, afirm
că nu m-am plictisit la postul meu nici măcar o clipă.”
Gavrilă Raluca Iuliana
MSEA, anul II

Amelie conchide cu dragostea ei faţă de expresia japoneză „uimire şi cutremur” (” în

vechiul protocol imperial nipon, se stipula că împăratului trebuie să i te adresezi cu „uimire şi
cutremur”) fiind un fel de justificare a atitudinii ei, respect împaratul şi la masa lui joc aşa
cum îmi cântă, dar asta fără a mă înjosi în proprii mei ochi, căci dincolo de pseudo-umilinţă
există o fereastră eliberatoare : „Fereastra era frontiera dintre lumina oribilă şi minunatul
întuneric, dintre toaletă şi infinit, dintre igienic şi imposibil de spălat, dintre apa pe care-o
tragi şi cer. Câtă vreme vor mai exista ferestre, pînă şi cea mai măruntă fiinţă omenească de
pe pământ îşi va avea partea sa de libertate.”