BAZELE ECONOMIEI

Suport de curs

1
 CAPITOLUL I

Geneza şi evoluţia ştiinţei economice

1.1. Rădăcinile istorice ale ştiinţei economice.
Sistemul ştiinţelor economice.
Societatea umană este studiată de mai multe ştiinţe:
istoria, sociologia, dreptul, pedagogia, psihologia, etica,
politologia, economia politică etc. Fiecare dintre aceste ştiinţe
cercetează fenomenele sociale dintr-o anumită perspectivă
epistemologică şi metodologică.
Formarea economiei politice şi, în general, a ştiinţei
economice a reprezentat un proces complex şi îndelungat, care
a avut la bază atât dezvoltarea economică şi creşterea
complexităţii proceselor şi fenomenelor economice, cât şi
aprofundarea cunoaşterii realităţii înconjurătoare prin
perfecţionarea metodelor şi mijloacelor de investigare a ei.
Teoriile sau ideile economice sunt întotdeauna produsul
timpului şi locului lor, iar cele în care noi astăzi credem au
rădăcini în istoria ştiinţei economice.
În cadrul istoriei gândirii economice se disting câteva
etape importante:
1) faza preştiinţifică;
2) faza constituirii ştiinţei economice;
3) faza gândirii marginaliste;
4) faza contemporană.
Faza preştiinţifică începe din antichitate si durează până
în secolul al XVIII-lea. Ea este marcată de gândirea economică
a lui Aristotel, Platon şi Epicur, care în studiile lor politice au
abordat si probleme ale vietii economice. În Evul Mediu,
gândirea economică a fost legată de concepţia creştină a
scolasticilor cu privire la existenţă si etică. În Europa de Vest,
spre sfârşitul Evului Mediu (sec. XV şi XVI), comerţul
cunoaşte o dezvoltare însemnată, dând naştere primei doctrine
2
economice numită mercantilism (de la „mercator”, care în
limba latină înseamnă negustor), care, fixând comerţul în
centrul activităţii economice, arată că „banii adevaraţi” (de aur
şi argint) constituie forma ideală a bogăţiei sociale, iar balanţa
comercială activă contribuie la creşterea acestei bogăţii. Cel
mai de seamă reprezentant al mercantilismului a fost Antoine
de Montchrestien (1575-1621) .
La graniţa dintre mercantilism şi faza a doua a gândirii
economice se află opera lui William Petty (1623-1687),
reprezentată de lucrarea sa de referinţa „Political Arithmetic”
(1691), în care centrul de cercetare economică din sfera
circulaţiei, a comerţului exterior se mută in sfera producţiei de
metale preţioase. El afirmă şi demonstrează pentru prima oară
în istoria gândirii economice că munca productivă (deşi
limitată la extragerea şi prelucrarea de metale preţioase) este
izvorul şi substanta valorii mărfurilor. Deşi nu s-a putut
desprinde complet de mercantilişti, el a avut o contribuţie
importantă la actul de naştere a economiei politice ca ştiinţă.
Faza apariţiei şi constituirii ştiinţei economice (1700-
1870), a fost inaugurată de doctrina fiziocrată şi continuată de
şcoala clasică engleză şi franceză. Doctrina fiziocrată a mutat
analiza bogăţiei din sfera circulaţiei în sfera producţiei din
agricultură, prin aceasta susţinându-se că nu aurul sau argintul
obţinut prin comerţ sau chiar producţie (vezi W. Petty)
reprezintă cauza (izvorul) bogăţiei, ci producţia de bunuri.
Fiziocraţii reduceau însă această producţie la agricultură,
deoarece, susţineau ei, era singura activitate capabilă să dea
„produs-net” ca urmare a unei „ordini naturale”.
Reprezentantul de seamă al fiziocraţilor a fost Francois
Quesnay (1694-1774), medic şi economist francez, care, prin
„Tabloul economic”, argumenta interdependenţele dintre
ramurile economice, de fapt o primă schiţă a reproducţiei
economice. Concepţia de bază a fiziocraţilor se caracterizează
prin respectul proprietăţii private, libertatea schimbului de
3
mărfuri şi caracterul echivalent al acestuia şi adoptarea unui
impozit unic pe produsul net perceput de la proprietarii
funciari. Un alt reprezentant al şcolii fiziocraţilor a fost Robert
Jacques Turgot (1727-1781), om politic şi economist francez
care a realizat celebra lucrare „Reflexii asupra formării şi
distribuirii bogăţiilor” .
Spre sfârşitul perioadei manufacturiere şi începutul
dezvoltării industriale a apărut şcoala clasică a economiei
politice, care a pus bazele curentului de gândire şi politică
economică denumit liberalismul economic. Şcoala clasică este
în deplin acord cu şcoala fiziocrată în critica pe care o exercită
faţă de mercantilism, dar este în dezacord cu teoria potrivit
căreia singura activitate creatoare de bogătie ar fi agricultura şi
socoteşte că izvorul de bogătie îl constituie munca. Unul dintre
cei mai mari fondatori ai teoriei economice clasice sau ai
economiei politice este Adam Smith (1723-1790), profesor la
Universitatea din Edimburgh, care prin lucrarea sa „Avuţia
naţiunilor”, apăruta în anul 1776, demonstrează că originea
valorii (deci a bogăţiei) rezidă în munca socială, el analizând în
mod special modul de organizare a acesteia pe baza
principiului diviziunii muncii. De asemenea, a fost primul
gânditor care a studiat în profunzime eficienţa activităţilor de
comerţ internaţional, formulând principiul avantajului absolut
în schimburile economice internaţionale.
Un alt reprezentant de seamă al şcolii clasice burgheze a
fost David Ricardo (1772-1823), economist englez, care prin
lucrarea „Despre principiile economiei politice şi impunerii”,
apărută în anul 1817, şi altele, a dezvoltat ideile fiziocraţilor şi
predecesorului său, aducând un plus de claritate în tot ceea ce
se gândise până atunci. Principalele componente ale gândirii
sale economice sunt considerate a fi: teoria valorii munca;
teoria rentei diferenţiale; ideile privitoare la profit sesizând
raportul direct proporţional al acestuia cu productivitatea
muncii şi invers proporţional cu salariul; teoria avantajului
4
comparativ (şi nu absolut, aşa cum gândise Smith) în
schimburile economice internaţionale.
Thomas Robert Malthus (1776-1834) abordează
probleme de bază ale liberalismului economic şi rentei,
motivând crizele economice prin subconsum. Dar el este
cunoscut mai ales prin lucrarea „Eseu asupra principiului
populaţiei” (1798), în care sustinând că populaţia creşte mai
rapid în raport cu producţia bunurilor de subzistenţă, explică
sărăcia, în epoca sa, prin suprapopulaţie.
John Stuart Mill (1806-1873) a scris lucrarea „Principiile
economiei politice” (1848), care a reprezentat manualul de
referinţă în unversităţile engleze şi americane timp de o
jumătate de secol, până la apariţia manualului lui Alfred
Marshall. J.S. Mill a rămas în istoria gândirii economice prin
formularea legii cererii şi ofertei şi teoretizarea preţului de
echilibru.
Ultimul gânditor clasic, dar nu lipsit de importanţă prin
lucrările sale, este Jean Baptiste Say (1767-1832),
reprezentantul şcolii clasice franceze, care a propagat şi
popularizat ideile lui A. Smith pe continentul european, dar a
avut şi contribuţii originale importante la dezvoltarea
economiei politice ca ştiinţă distinctă de sine stătătoare. Cele
mai importante cărţi ale sale sunt „Tratat de economie politică”
(1803) şi „Curs complet de economie politică” (1829), în
paginile cărora a introdus pentru prima dată conceptul de
„întreprinzător”, considerat principalul „agent al producţiei”, a
elaborat teoria factorilor de producţie şi a pus bazele teoriei
utilităţii, făcând un prim pas spre marginalism. El a rămas însă
cunoscut prin „legea debuşeelor” sau „legea pieţelor”, prin
care a încercat să demonstreze „imposibilitatea teoretică a
crizelor de supraproducţie”.
În sinteză, acest curent al liberalismului economic,
promovat de clasici, se bazează pe sistemul libertăţii
economice, care, într-un anumit cadru instituţional oferă pieţei
5
posibilitatea de a armoniza cel mai bine interesele individuale.
De aici derivă şi celebra sintagmă, formulată încă de fiziocraţi
„laissez faire,laisses passer”, în traducere contextuală
însemnând „lăsaţi lucrurile să-şi urmeze cursul lor firesc” .
Dar, liberalismul nu exclude responsabilitatea deoarece omul
este liber în actele şi alegerile sale, dar este responsabil pentru
consecinţele acestor acte.
Fondatorii ştiinţei economice clasice au constituit punctul
de plecare pentru două direcţii opuse privind teoriile
economice. Această dublă filiaţie de idei se concretizează în
gândirea marxistă şi şcoala marginalistă (neoclasică), cu
principalele sale orientări.
În cadrul celei de-a treia faze (1870-1930), reprezentată
de gândirea economică neoclasică (marginalismul), ştiinţa
economică s-a format şi dezvoltat în cadrul a trei şcoli de
gândire, care se disting prin domeniul de aplicare a metodei
respective:
►şcoala de la Viena sau şcoala utilităţii finale, al cărui
întemeietor este considerat Carl Menger (1840-1921), a
fundamentat pe larg teoria subiectivist-marginalistă a valorii,
bazată pe utilitatea bunurilor, teorie opusă teoriei clasice a
valorii munca. De asemenea, C. Menger a dezvoltat ideea lui
J.B. Say, potrivit căreia veniturile care se formează în
societatea bazată pe economia de piaţă (salariul, renta, profitul,
dobânda) reprezintă preţul serviciilor aduse de factorii de
producţie (munca, pământul, capital);
►şcoala de la Lausanne (Elveţia), reprezentată prin Leon
Walras şi Vilfredo Pareto (1848-1923), are ca principală
contribuţie teoria echilibrului general (static şi dinamic)
fundamentat pe interdependenţa preţurilor;
►şcoala de la Cambridge (Anglia), de sub conducerea lui
W.S. Jevons (1835-1882). Această şcoală se mai numeşte
şcoala echilibrului parţial, având drept reprezentant pe Alfred
Marshall (1842-1924), care prin lucrările sale s-a referit la
6
teoria economică generală, la istoria economică, la comerţul
internaţional s.a. Elaborarea echilibrului parţial se aplică în
majoritatea cazurilor firmelor industriale de dimensiuni medii.
Aceste trei şcoli se constituie în creatorii doctrinei
marginaliste, doctrină care s-a impus prin analiza pe care o
face mecanismului de funcţionare a pieţei. Dar, întregul orizont
al activităţii economice este analizat prin prisma agentului
economic (la nivel microeconomic). Marginaliştii sunt
consideraţi apologeţi ai economiei de piată libere care a
dominat gândirea economică din ultima treime a secolului al
XIX-lea. Ei au asigurat continuitatea economiei politice clasice
şi s-au situat pe poziţii antagoniste faţă de noile idei ale
gândirii socialiste, promovate de K. Marx şi Fr. Engels.
Ruptura marginalismului cu economia politică clasică s-a
produs în următoarele direcţii :
a) dacă la clasici capitalul este o valoare care se
autovalorifică, pentru neoclasici capitalul este un simplu
factor de producţie, un ansamblu de instrumente materiale;
b) dacă la clasici munca este izvorul valorii, la neoclasici se
abandonează teoria valorii muncă şi se adoptă teoriile
subiectiviste (marginaliste) despre valoare si preţ;
c) în timp ce clasicii acordă cea mai mare atenţie viziunii de
ansamblu şi pe termen lung asupra economiei, la neoclasici
predomină viziunea pe termen scurt;
d) dacă la clasici analiza este preponderent macroeconomică,
la neoclasici în centrul atenţiei se află agenţii economici,
izolaţi şi ideali, care iau decizii raţionale şi au opţiuni
nelimitate.
Cea de-a patra fază a evoluţiei ştiinţei economice este
specifică epocii contemporane, care a început în anul 1930.
Ştiinţa economică contemporană nu respinge nimic din
contribuţiile marilor economişti, dezvoltând şi completând cu
elemente noi analiza economică. Ca o caracteristică a acestei
faze este trecerea de la analiza microeconomică la cea
7
macroeconomică şi mondoeconomică, precum şi analiza
concurenţei imperfecte, caracteristici ale perioadei de dupa
anul 1930, determinate, în mare măsură, de criza economică
mondială din anii 1929-1933, care a scos la iveală limitele
reprezentărilor microeconomice ale marginalismului şi a
readus în actualitate, într-o nouă viziune, cercetările
macroeconomice. În cadrul acestei faze sunt abordate o serie
de aspecte reale ale vietii economice caracterizate printr-o serie
de inegalităţi şi asimetrii ale relaţiilor economice, aspecte
legate de importanţa timpului în viaţa economică, creşterea
economică, optimul economic şi bunăstarea etc. În faza
contemporană de evoluţie a ştiinţei economice, un loc de
seamă îl ocupă curentele de gândire keynesist şi neokeynesist.
Keynes-ismul este un important curent de gândire
economică ce poartă numele fondatorului său, economistul şi
lordul englez John Maynard Keynes ( 1883-1946). În cadrul
acestui curent, analiza se face la nivel macroeconomic pe baza
unor categorii economice globale precum: venit, economii,
investiţii, cerere globală, ofertă globală şi folosind o serie de
ecuaţii de echilibru precum: venitul este egal cu consumul plus
investiţiile; economiile sunt egale cu venitul mai puţin
consumul; investiţiile sunt egale cu economiile.
Realizarea echilibrului economic este explicată pe baza
principiului multiplicatorului (influenţa investiţiilor asupra
venitului) şi a acceleratorului (influenţa consumului asupra
investiţiilor viitoare). Rezolvarea dezechilibrelor, potrivit
acestui curent de gândire (consacrat sub denumirea de
„dirijism”), necesită inclusiv intervenţia statului, dar prin
pârghii economice şi instrumente economice (politica fiscală,
monetară, bugetară etc) pentru a influenţa atât consumul
gospodăriilor, cât şi investiţiile întreprinzatorilor. În perioada
de după cel de-al doilea război mondial teoria economică a
evoluat ţinând seama de condiţiile economiilor occidentale.

8
 Neokeynes-ismul este un curent de gândire economică
specific perioadei de după cel de-al doilea război mondial. Unii
dintre reprezentanţii acestui curent sunt continuatorii direcţi ai
concepţiei lui Keynes, alţii au contribuit la regândirea unor
postulate formulate de Keynes (ex: Roy Harrod - Anglia; J. K.
Galbraith - S.U.A.; Gunar Myrdal - Suedia; L. Stoleru - Franţa
etc.). Spre deosebire de Keynes, care susţinea intervenţia
statului în economie, ca factor de echilibru prin reglementarea
creditului şi a dobânzii, precum şi controlul acestuia asupra
întreprinderilor particulare, neokeynesiştii acordă o mare
atenţie investiţiilor de stat, împrumuturilor de stat, utilizării
politicii impozitelor şi controlului asupra salariilor, preţurilor şi
pieţei de stat. În această optică, bugetul de stat ar reprezenta un
„stabilizator organic al economiei”.
O formă de adaptare a keynesismului la condiţiile
perioadei contemporane o reprezintă teoria despre economia
mixtă, denumită de către autorul ei - P. A. Samuelson - ca
„sinteza neoclasica”. Economia mixtă implică, pe lângă
îmbinarea analizei microeconomice neoclasice cu teoria
macroeconomică Keynesistă şi împletirea pieţei cu măsuri de
intervenţie statală. În cadrul acestei forme de echilibru sunt
cuprinse, pe lângă cheltuielile de consum şi investiţii şi
cheltuielile publice, precum şi influenţa progresului tehnic.
În condiţiile economiei postbelice un curent de gândire
ce se bazează pe teoria clasică a liberalismului economic este
neoliberalismul. Acesta se opune colectivismului, sub orice
formă s-ar manifesta, proclamând credinţa în mecanismul
preţurilor, concurenţa şi proprietatea privată. În gândirea
neoliberală concurentă liberă nu este un act spontan, ci trebuie
să se sprijine pe o ordine legal realizată, lucru ce implică
intervenţia statului, care însă trebuie să creeze doar cadrul
juridic al manifestării concurenţei, funcţionării armonioase a
preţurilor şi limitarea rolului marilor monopoluri. Unii
reprezentanti ai acestui curent (Milton Friedman - S.U.A.;
9
Henry Lapage - Franţa ş.a), care sunt adepţi ai ofertei sau „noii
economişti” explică disfuncţionalităţile din economiile
occidentale, nu prin mecanismele economiei de piaţă şi prin
liberalismul economic, ci prin insuficienţa pieţei şi a libertăţii
acesteia, prin intervenţia excesivă a statului şi prin manipularea
permanentă a masei monetare şi a bugetului.
Spre deosebire de curentul de gândire Keynes-ist, care
pune accentul pe cerere, neoliberalismul mută accentul pe
ofertă, solicitând reducerea substanţială a intervenţiei statului
în economie. Ei accentuează spontaneitatea şi puterea
indivizilor raţionali care îşi bazează deciziile pe calcule privind
raportul costuri/avantaje, urmărind maximizarea satisfacţiilor
pe baza informaţiilor obţinute.
Gândirea economică în România, înscriindu-se în
principalele orientări doctrinare economice europene, a
reflectat ansamblul de idei, concepţii, teze referitoare la
procesele economice care au avut loc pe teritoriul ţării noastre.
Primele scrieri economice (sec. XVIII -XIX) au aparţinut lui
Dimitrie Cantemir, Teodor Diamant şi Nicolae Bălcescu. În
cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, G. Bariţiu, B. P.
Haşdeu, A. Xenopol, C. D. Gherea, au pus în centrul atenţiei
problema dezvoltării industriei şi importanţa independenţei
economice a ţării. În prima jumătate a secolului al XX-lea,
gândirea economică a beneficiat de contribuţia unor mari
personalităţi precum: Virgil Madgearu, Victor Slăvescu,
Mihail Manoilescu ş.a. Un alt mare economist de origine
română, acum stabilit în S.U.A., este prof. Anghel M. Rugină,
în a cărui lucrare „Principia economica, Baze vechi şi noi ale
analizei economice”, ajunge la concluzia că ştiinţa economică
actuală se află în faţa unei a treia revoluţii. În acest scop, el
introduce un nou program de cercetare denumit „Abordarea
simultană a echilibrului şi dezechilibrului” .
Viaţa economică, în evoluţia ei, ridică în continuare
probleme economice noi, cum vor fi: stagnarea economică
10
combinată cu inflaţia; noi forme de crize economice şi, în
special, apariţia de fenomene economice globale. Este vorba de
criza energetică şi de materii prime, criza alimentară, creşterea
explozivă a populaţiei globului, problemele ecologice,
perspectivele pe care le ridică noile tehnologii şi, în special,
problematica decalajelor economice între statele lumii. La
toate acestea, în ultimul deceniu al secolului XX, se mai
adaugă încă o problemă majoră, necunoscută până în prezent şi
deci neabordată de teoria economică, şi anume - tranziţia de la
o economie totalitară la o economie de piaţă de înaltă eficienţă.
Toate aceste probleme noi nu îşi găsesc nici explicaţia şi nici
soluţii în teoria Keynes-istă sau teoriile postkeynes-iste.
De aceea, în prezent, teoria economică aşteaptă
deschideri noi, corespunzătoare realităţilor actuale, iar în lipsa
lor se apelează la redescoperirea clasicilor şi interpretarea lor
într-o formă modernă, respectiv tendinţa de revenire la
liberalismul economic. Se aşteaptă de la ştiinţa economică noi
generalizări şi cristalizări teoretice, precum şi o mai bună
comunicabilitate între noţiunile şi conceptele elaborate de către
numeroase curente de gândire economică.
Evoluţia ascendentă şi contradictorie a relaţiilor
economice, creşterea complexităţii vieţii economice,
progresele substanţiale în cercetarea economică au determinat
multiplicarea şi divizarea ştiinţei economice, respectiv
formarea sistemului ştiinţelor economice. Acesta reprezintă un
ansamblu interdependent de discipline, relativ autonome, ce au
ca obiect studierea, generalizarea şi previzionarea proceselor şi
fenomenelor dintr-o sferă dată a realităţii economice.
În prezent, oamenii dispun de un sistem de ştiinţe
economice din care fac parte trei categorii de ştiinţe:
 ştiinţe teoretico-fundamentale, cum ar fi: economia
politică, istoria gândirii economice, istoria economiei;
 ştiinţe teoretico-aplicative, din care fac parte: ştiinţa
finanţelor, managementul, marketingul, contabilitatea,
11
statistica economică, analiza economică, previziunea
macroeconomică etc;
 ştiinţe de graniţă, cum ar fi: geografia economică,
protecţia mediului natural, cibernetica economică, matematica
economică, sociologia economică etc.
În ansamblul ştiinţelor economice contemporane,
economia politică ocupă un loc central, fiind ştiinţa celor mai
generale legi ale întregii vieţi economice, ea asigurând baza
teoretică şi metodologică pentru toate celelalte ştiinţe
economice. Plecând de la categoriile economice (ex: marfă,
utilitate, valoarea, banii, profitul, capitalul, salariul, preţul etc),
legile, principiile şi metodele elaborate de economia politică,
celelalte ştiinţe economice asigură aprofundarea anumitor
aspecte ale activităţilor şi relaţiilor economice. La rândul lor,
aceste ştiinţe oferă numeroase elemente pentru aprofundarea
unor teorii, principii şi metode ale economiei politice. În
lucrarea „Modul economic de gândire. Mersul economiei de
piaţă libere”, E. D. P, Bucureşti, 1991, Paul Heine spunea:
„Fără teorie ar trebui să ne căutăm, pe dibuite, ca orbul, calea
printre problemele economice, opinii conflictuale şi propuneri
politice opuse”.

1.2. Obiectul de studiu al economiei

Încercarea de a defini obiectul de studiu al unei ştiinţe
are tendinţa de a se baza pe întocmirea inventarului
problemelor ce le abordează. Astfel, în cazul economiei,
posibilul inventar de probleme ar cuprinde: producţia,
schimbul, consumul, moneda, şomajul, inflaţia, creşterea
economică etc. Economiştii au început să definească obiectul
activităţii lor prin domenii concrete de analiză. Părintele
ştiinţei economice moderne, Adam Smith, definea obiectul

12
acestei ştiinţe la 1776 în primul tratat de economie ca fiind
acţiunea de creare a bogăţiei la nivel individual sau naţional.
Secolul al XIX-lea, influenţat de specificul unor mari
mişcări sociale, aduce definirea marxistă a obiectului: evoluţia
raportului istoric dintre forţele şi relaţiile de producţie în
condiţiile societăţii împărţite în clase cu interese economice
antagonice şi definirea de sorginte liberală, conform căreia
obiectul de studiu îl reprezintă: coordonarea iniţiativei
particulare, în exclusivitate, de către legile pieţei.
În a doua jumătate a secolului XX, obiectul de studiu al
ştiinţei economice s-a extins considerabil. Este unanim
acceptat faptul că nu se mai poate defini obiectul doar printr-un
inventar de subiecte concrete deoarece s-a acreditat ideea că nu
există fenomene sau procese exclusiv economice, că nu se
poate extrage din realitate doar partea economică a
fenomenului făcând abstracţie de partea psihologică, socială,
politică, culturală sau tradiţională a acestuia. S-a ajuns la
concluzia, de exemplu, că inflaţia nu poate fi corect înţeleasă
doar prin regulile de funcţionare a mecanismelor economice.
Ea trebuie abordată şi din punct de vedere psihologic, politic şi
social.
Aşa se face că, profesorul american Paul A. Samuelson,
laureat al Premiului Nobel pentru economie, în ediţia a XV-a a
celebrei sale lucrări “Economics”, enumera opt noi definiţii ale
economiei, întâlnite în lucrări de referinţă ale ultimilor
douăzeci de ani. Astfel, se susţine că ştiinţa economică:
- studiază modul de formare a preţului muncii,
capitalului şi pământului, precum şi modul în care
preţurile respective sunt utilizate în procesul de alocare
a resurselor;
- studiază comportamentul pieţelor financiare şi
analizează modul de alocare a resurselor materiale în
economie;

13
 - studiază consecinţele reglementărilor guvernamentale
asupra pieţei; examinează distribuţia veniturilor şi
sugerează modalităţi de ajutorare a persoanelor
defavorizate;
- studiază fluctuaţia volumului producţiei şi a ratei
şomajului, care determină apariţia ciclurilor economice;
contribuie la elaborarea politicii statului de stimulare a
creşterii economice;
- analizează evoluţia schimburilor comerciale
internaţionale;
- studiază procesul creşterii economice a ţărilor în curs
de dezvoltare şi propune modalităţi de valorificare
eficientă a resurselor acestora.
Samuleson ajunge la concluzia că, în pofida diversităţii
de abordare, toate definiţiile au un element comun:
Economia studiază modul în care societatea
foloseşte resursele limitate de care dispune pentru a
produce bunuri ce le distribuie membrilor săi în scopul
satisfacerii nevoilor pe care le au.
Un alt economist celebru, de data aceasta reprezentant
al francofoniei, Jacques Genereux ajunge la concluzia că cea
mai adaptată definire a ştiinţei economice moderne ar fi:
Economia studiază modul în care indivizii sau
societatea utilizează resursele rare de care dispun, la un
moment dat, în vederea unei cât mai bune satisfaceri a
nevoilor existente în acel moment.
Ambele definiţii, de altfel extrem de asemănătoare,
exprimă ideile centrale ale obiectului ştiinţei economice. Prima
idee este raritatea resurselor, iar cea de-a doua, ca o
consecinţă a primei, necesitatea folosirii cât mai eficiente a
acestor resurse rare.
Activităţile economice contemporane sunt structurate
pe următoarele niveluri:
14
 - Microeconomia: analizează comportamentele şi
faptele economice manifestate ca entităţi individuale;
- Mezoeconomia: abordarea care urmareste sa studieze
economia din punctul de vedere al ramurilor si
sectoarelor acesteia. Altfel spus, mezoeconomia, tinde
sa constituie reteaua intermediara dintre
microeconomie si macroeconomie.
- Macroeconomia: cercetează agregatele
macroeconomice şi interdependenţele dintre aceste
agregate performanţele globale ale economiei unei ţări.
- Mondoeconomie: cercetează, la scară mondială,
procesele, faptele, actele şi comportamentele agenţilor
economici ai comunităţii internaţionale, privite atît prin
prisma legăturilor dintre acestea, cît şi ca întreg
considerat la scară planetară sau zonal-internaţională

1.3. Economia pozitivă şi economia normativă

Decizia de a opta pentru un obiectiv sau pentru altul

este rezultatul multitudinii de opinii şi convingeri existente la
un moment dat în societate. Raporturile în care indivizii se află
relevă existenţa unui extrem de complex amalgam de
informaţii obiective şi corecte, de raţionamente personale, dar
şi de preferinţe şi opţiuni subiective, de percepte morale sau de
diferite ierarhizări valorice. Analiza corectă a situaţiei şi luarea
deciziei de oportunitate nu poate însă lua în seamă
multitudinea acestor poziţii. Pentru o analiză şi o decizie
corectă se impune o distincţie netă între real şi ipotetic. Realul
înseamnă ceea ce este, ipoteticul înseamnă ceea ce ar trebui
sau ar putea să fie.

15
 Realul înseamnă economia pozitivă care încearcă să
explice lumea aşa cum este, ipoteticul înseamnă economia
normativă care încearcă să explice cum ar trebui să fie lumea.
Economia pozitivă încearcă, de exemplu, să
analizeze modul în care exportul de armament contribuie la
dinamica balanţei comerciale, în timp ce, economia
normativă va recomanda renunţarea la exportul de armament
deoarece nu este moral şi contravine eticii internaţionale.
Numai economia pozitivă poate ajunge, însă, la o
concluzie ştiinţifică deoarece nu ia în seamă nici un factor
subiectiv şi nu pleacă aprioric de la principii filozofice sau
percepte morale.
Dacă realitatea confirmă ipotezele, atunci ele pot fi
teoretizate, dacă nu le confirmă, se va renunţa la ele. Tocmai
de aceea, economia pozitivă nu acceptă să claseze teoriile ca
fiind corecte sau incorecte ci doar ipoteze care se verifică şi
ipoteze care nu se verifică.
Distincţia între economia pozitivă şi economia
normativă este esenţială în fundamentarea politicii economice.
Supusă evoluţiei istorice şi reflectând problemele economice şi
sociale ale fiecărei epoci, politica economică este expresia unei
anumite doctrine şi încearcă prin obiective determinate să
corecteze situaţiile considerate contrare interesului general.
Politica economică este o expresie a “compromisului”
între abordarea pozitivă şi normativă, rezultatele sale
verificând în ce măsură acest compromis a satisfăcut mai mult
problemele reale sau cele filozofice ale economiei. Astfel,
economia pozitivă poate explica, de exemplu, efectele
probabile ale diferitelor politici economice de luptă împotriva
şomajului sau a inflaţiei dar nu poate spune dacă trebuie sau nu
aplicate aceste politici sau care dintre cele două obiective:
şomajul sau inflaţia, este prioritar la un moment dat.
Economia normativă poate însă să definească care ar fi
obiectivele dorite şi în ce relaţie de prioritate ar trebui să fie.
16
Analiza normativă se bazează însă pe judecăţi de valoare
asupra cărora nu toţi indivizii sau agenţii economici sunt
unanim de acord şi care pot fi oricând infirmate de realitate.
Trebuie subliniat că, economia – ca disciplină ştiinţifică
ce-şi doreşte să înţeleagă lumea reală şi evoluţia ei – nu poate
fi decât pozitivă. Acest lucru nu trebuie să-i împiedice pe
economişti să utilizeze gândirea normativă pentru a-şi formula
propria opinie asupra diverselor alternative pe care le poate
cunoaşte decizia de politică economică.
Esenţial este însă ca opiniile personale să nu aibă
pretenţia unei analize ştiinţifice dacă nu se bazează pe
verificarea de către practică a ipotezelor de lucru. Opinia
publică este deseori dezorientată prin modul în care
economiştii prezintă problemele cu care ea se confruntă.
Aceasta deoarece se absolutizează fie latura pozitivă, fie cea
normativă a ştiinţei economice.
Unii economişti au faţă de fenomenul economic pe care
îl studiază o detaşare neangajată, similară cu cea pe care
astronomul o afişează în studiul eclipselor sau a constelaţiilor.
Alţii, din contră, tratează fenomenul economic mai
mult cu temperament decât cu rigoare ştiinţifică devenind
militanţi activi şi pasionali doar ai unor anumite criterii sau
principii.
Ca întotdeauna, adevărul este undeva la mijloc.
Conştient de echilibrul pe care economistul trebuie să-l
realizeze între latura pozitivă şi cea normativă a meseriei sale,
marele economist J.M.Keynes obişnuia să-şi deschidă
prelegerile în faţa studenţilor cu următoarea remarcă:
„Economistul este ca dentistul. Aşa cum dentistul nu poate
scoate măseaua prin telefon, nici economistul nu poate elimina
şomajul printr-un studiu publicat în «Times». Măseaua stricată
se scoate numai cu cleştele iar şomajul se elimină numai prin
acţiuni ferme şi concrete”.

17
 CAPITOLUL II

Noţiuni introductive
2.1. Nevoi umane şi interese economice
Procesele economice şi sociale care au loc, gândirea şi
activitatea oamenilor, în mişcarea lor continuă, sunt
inseparabile de nevoile existente. Acestea sunt determinate de
faptul că omul se prezintă, în acelaşi timp, ca fiinţa biologică,
socială şi raţională. Pentru existenţa şi dezvoltarea sa, omul
trebuie să-şi satisfacă multiple şi variate nevoi (preferinţe,
trebuinţe). Consumul de bunuri şi servicii impune o acţiune
transformatoare a omului asupra naturii. De aceea, tendinţa
obiectivă a omului de a-şi satisface cât mai deplin nevoile
orientează creativitatea sa, îi stimulează şi determină
comportamentul în relaţiile cu semenii săi şi faţă de natură.
Economia defineşte aceste multiple trebuinţe prin
noţiunea de nevoi umane. Nevoile umane exprimă dorinţele,
aspiraţiile, asteptările şi cerinţele oamenilor de a fi, de a avea,
de a şti, de a crede, de a-şi însuşi şi consuma bunuri. Dorinţele
oamenilor de a avea şi consuma bunuri reprezintă latura
subiectivă a trebuinţelor. Întipărite în conştiinţa oamenilor şi
intrate în obiceiurile lor, ca şi în tradiţiile de consum ale
popoarelor, nevoile umane au o determinare obiectivă.
Având în vedere diverse criterii, nevoile umane se
clasifică astfel:
1. În funcţie de caracterul tridimensional al fiinţei umane-
biologic, social şi spiritual (raţional) – avem:
 nevoi fiziologice (de hrană, locuinţă, îmbrăcăminte
etc).
 nevoi sociale (participarea la viaţa socială, comunicarea
etc).
 nevoi spirituale (nevoia de a se instrui, de a se informa
etc).
18
 2. În raport de gradul de dezvoltare economică şi de
nivelul de cultură şi civilizaţie avem:
 nevoi de bază sau inferioare (cuprind îndeosebi nevoile
biologice).
 nevoi complexe sau superioare (cuprind îndeosebi
nevoi spirituale care, pe masura progresului societăţii,
devin tot mai importante).
Mai sintetic, sociologul american Maslow a reprezentat
ierarhia calitativă a necesităţilor situând între necesităţile de
bază, aşezate la partea inferioară a acesteia, şi nevoile care ţin
de aspiraţii, necesităţile de consum, cele sociale şi de
recunoaştere a valori (vezi figura nr.1). Astfel, el reconstituie
grafic istoria dezvoltării umanităţii şi, în egală măsură, evoluţia
spirituală a fiecarui individ pe parcursul vieţii sale, în funcţie
de gradul şi ritmul satisfacerii nevoilor.
Figura nr.1
Piramida nevoilor a lui Maslow
5. aspiraţii
4. nevoia de recunoaştere a valorii
3. necesităţi sociale
2. necesităţi de consum
1. necesităţi de bază

Nevoile umane apar şi se manifestă în timp şi spaţiu.

Nevoia de a călători cu trenul sau cu avionul a devenit o
realitate odată cu atingerea unui anumit nivel de dezvoltare a
societăţii, cu producerea acestor mijloace de transport. Deci,
dorinţele oamenilor de a satisface o anumită nevoie devin
efective în funcţie de condiţiile de producţie existente la un
moment dat, de nivelul de cultură şi civilizaţie al indivizilor şi
popoarelor.

19
 Pe măsura progresului economic şi social, apar noi
trebuinţe, cele deja existente se diversifică. Altfel spus,
sistemul de nevoi umane are un caracter dinamic, trăsătura sa
esenţială fiind caracterul lor nelimitat.
Procesul complex de apariţie, creştere şi diversificare a
nevoilor umane se desfasoară sub incidenţa mobilurilor
interioare ale oamenilor şi pe baza progresului societăţii
omeneşti, a posibilităţilor crescânde de a le satisface.
Înţelegând factorii care generează multitudinea nevoilor
umane, oamenii reuşesc să facă din acestea mobiluri ale
acţiunii lor, punctul de plecare în desfăşurarea oricărei
activităţi umane, în primul rând, al activităţii economice,
devenind astfel interese economice.
Interesele economice exprimă nevoi umane, înţelese de
oameni şi devenite mobiluri ale activităţii economice, în
vederea dobândirii resurselor necesare satisfacerii trebuinţelor
lor. În funcţie de nivelul la care se manifestă şi de modul lor de
exprimare, interesele economice se grupează în: personale, de
grup şi generale. Privite din alt unghi de vedere interesele
economice pot fi: private şi publice; curente şi de perspectivă;
permanente şi întâmplătoare etc. Diversitatea intereselor
economice personale presupune că ele în cadrul socio-
grupurilor, ţărilor şi zonelor în care se manifestă, să fie
armonizate. Aceasta se realizează, în primul rând, prin cadrul
democratic de exercitare a acestor interese. Interesele
economice personale, colective şi cele generale, luate în
ansamblu şi considerate în interdependenţa lor formeaza un
sistem complex şi dinamic. Acesta se concretizează, în toate
acţiunile tipice ale subiecţilor economici, pe relaţia trebuinţe-
scopuri-interese-acţiuni, formând comportamentul economic al
acestora. Nevoile umane şi, implicit, interesele economice au
ca fundament esenţial principii economice cum ar fi:

20
  continuitate, care presupune apariţia unor noi nevoi pe
măsura satisfacerii celor vechi, determinând progresul şi
civilizaţia oamenilor şi societăţii;
 intensitate limitată, care presupune că intensitatea unei
nevoi individuale este în descreştere pe măsură ce ea este
satisfăcută continuu, dar este în creştere în cazul nevoilor
sociale şi raţionale;
 substituibilitate, care presupune extinderea unor nevoi în
detrimentul altora.
Toate aceste principii economice determină un proces
continuu de atragere în circuitul economic a noi cantităţi de
resurse şi diversificarea acestora. Tot mai mult se conturează
faptul că între tendinţa de creştere nelimitată a trebuinţelor şi
limitele fireşti ale resurselor apare şi se adânceşte o
contradicţie, care se manifestă în planul rarităţii resurselor
economice.

2.2. Resursele Economice

Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor,
premiselor naturale, umane şi materiale ce sunt atrase şi
utilizate pentru producerea de noi bunuri şi servicii în scopul
satisfacerii trebuinţelor oamenilor. Ele sunt utilizate de
indivizi, unităţi economice şi administraţiile publice locale şi
centrale. Pe scurt, orice activitate umană presupune utilizarea
de resurse economice specifice, în cantităţi determinate şi de o
structură şi calitate adecvate. În general, resursele economice
cuprind potenţialul uman, natural material şi ştiinţifico-tehnic.
Unele din aceste resurse sunt procurate direct din natură, altele
se produc şi se acumulează în timp fiind, de aceea, denumite şi
resurse derivate.
În categoria resurselor economice primare se includ:

21
  potenţialul demografic (populaţia din punct de vedere
calitativ, cantitativ şi structural);
 resursele naturale (fond funciar, zăcăminte minerale,
flora, fauna, apa etc).
Între resursele economice derivate amintim:
 resursele umane derivate (stocul de învăţământ, stocul de
ştiinţă, inovaţia etc);
 resurse materiale derivate (echipamente şi tehnologii de
producţie, stocuri de materii prime, apa tehnologică, baza
materială a instituţiilor publice etc).
Economia sesizează că nu există o limită în dorinţele
oamenilor, a nevoilor lor în continuă creştere şi diversificare.
Limita se manifestă doar în domeniul resurselor economice şi
al bunurilor economice produse cu resursele disponibile la un
moment dat. Această limită, odată atinsă, se răsfrânge asupra
posibilităţilor de a produce sau de a cumpăra mai multe bunuri.
Când resursele economice disponibile sunt utilizate integral,
producerea unui alt bun sau creşterea volumului producţiei la
un anumit bun sunt posibile fie prin sacrificarea producerii
altui bun, fie prin reducerea volumului producţiei la bunul
iniţial ales sau al altui bun. Reiese că, în raport cu nevoile
umane nelimitate, resursele şi bunurile economice au fost şi
rămân relativ limitate, deşi omenirea a progresat mult pe linia
căutării, cunoaşterii şi atragerii de noi resurse în circuitul
economic. Aceste relaţii între resursele sau bunurile economice
şi nevoile umane formează conţinutul Legii rarităţii. În raport
cu nevoile umane, resursele şi bunurile economice evoluează
mai lent, raritatea lor fiind o caracteristică generală,
permanentă a existenţei şi evoluţiei societăţii. Iată de ce,
raritatea relativă a resurselor şi a bunurilor economice impune
utilizatorilor acestora folosirea raţională şi eficientă a lor.
În acest sens indivizii, producătorii şi societatea trebuie
să aleagă dintr-o mulţime de bunuri pe cele care doresc să le
consume sau producă, ei neputând să producă sau să consume
22
din toate deoarece nu există o abundenţă de resurse.
Preocuparea permanentă a oamenilor şi a societăţii de a alege
şi a ierarhiza folosirea resurselor pentru satisfacerea cât mai
bună a nevoilor, de a atenua tensiunea dintre nevoi şi resurse
constituie problema fundamentală a economiei. Aceasta se
conturează prin răspunsurile pe care omenirea le-a dat şi le dă
urmatoarelor întrebări vitale pentru economie: ce, cât, cum şi
pentru cine să producă?
 „ Ce şi cât să producă? ” = Ce bunuri din cele
cunoscute şi în ce cantităţi pot fi produse cu resursele
disponibile în societate, la un moment dat;
 „ Cum să se producă? ” = Alegerea tehnicilor şi
tehnologiilor de fabricaţie pentru fiecare bun în parte, în
cantităţile maxime posibile de obţinut;
 „ Pentru cine să se producă? ” = Precizarea modului şi
criteriilor distribuirii bunurilor în societate, în vederea
satisfacerii nevoilor umane.
De toate aceste întrebări trebuie să ţină seama indivizii,
producătorii şi administraţiile publice în procesul decizional
pentru alegerea alternativelor de producţie/consum, care
implică sacrificarea unor alternative potenţiale. Alegerea
alternativelor de producere sau de cumpărare a unui bun
economic se exprimă prin costul de oportunitate = exprimă
preţul şanselor alternative, sacrificate pentru a alege un anumit
bun spre a fi produs, consumat sau pentru a întreprinde o
acţiune.
Procesul alegerii raţionale a bunurilor ce urmează a fi
produse se bazează fie pe principiul maximizării utilităţii (a
satisfacţiei, productivităţii, remunerării) fie pe principiul
minimizării efortului (resurse atrase, costuri etc). Instrumentul
utilizat în fundamentarea deciziilor privind producerea unui
bun economic îl constituie frontiera (curba) posibilităţilor de
producţie. Curba posibilităţilor de producţie reliefează
combinaţiile posibile de producere a două bunuri, în condiţiile
23
folosirii integrale şi eficiente a resurselor economice rare,
disponibile la un moment dat.
Să presupunem că un producător poate produce, cu
resursele de care dispune, două bunuri A şi B. În urma
calculului economic, producătorul ajunge la următoarele
concluzii (fig. nr.2):
 dacă ar alege numai primul bun, ar putea realiza 50 de
bucăţi;
 dacă ar alege numai bunul „B”, ar putea realiza 30 de
bucăţi;
 ar putea produce ambele bunuri, dar în proporţii diferite.

Figura nr.2
Frontiera posibilităţilor de producţie

Combinaţiile posibile de producţie sunt transpuse în

grafic şi ilustrează repartiţia resurselor economice rare într-un
interval de timp limitat. Dacă am considera că producătorul a
confecţionat 30 bucăţi „A” şi 5 bucăţi „B” (punctul D”)
înseamnă că acesta nu a utilizat integral resursele disponibile şi
care ar putea fi folosite pentru creşterea producţiei.

24
 În cazul în care producătorul ar dori să realizeze 10
bucăţi „B” şi 50 bucăţi „A”, (punctul C”) realizarea acestei
combinaţii este posibilă o dată cu creşterea volumului de
resurse şi/sau sporirea eficienţei folosirii lor.

2.3. Activitatea economică - formă a activităţii umane

Ansamblul îndeletnicirilor oamenilor este definit de către
ştiinţele sociale prin termenul de activitate umană = exprimă
ansamblul acţiunilor întreprinse de oameni, prin intermediul
cărora aceştia îşi făuresc propria lor viaţă, îşi formează şi îşi
perfecţionează propria lor personalitate.
Pentru satisfacerea nevoilor lor, în continuă creştere şi
diversificare, oamenii participă la diferite activităţi umane,
depunând un anumit efort fizic şi/sau intelectual. Acest termen
este definit de economie prin termenul de muncă = acea
activitate umană prin care şi în care oamenii, pornind de la
nevoile şi interesele lor, îşi stabilesc scopurile acţiunilor lor şi
le realizează prin folosirea unor mijloace existente în societate
şi/sau create de oameni. Munca este caracteristica esenţială a
activităţii umane, care îl defineşte pe om ca specie.
În ansamblul activităţii umane şi al muncii, importanţă
deosebită prezintă activitatea practică = totalitatea actelor şi
faptelor umane, inclusiv a formelor de organizare; în cadrul
acţiunii sociale, aceasta se delimitează pe baza criteriilor de
raţionalitate şi eficienţă.
O componentă distinctă a acţiunii umane o reprezintă
activitatea economică = constituie un proces complex, ce
reflectă comportamentele şi deciziile oamenilor privind
atragerea şi utilizarea resurselor economice rare, în vederea
producerii, schimbului, repartiţiei şi consumului de bunuri
economice, în funcţie de nevoile şi interesele lor. De către unii
economişti, aceasta este definită ca un proces de administrare a

25
unor resurse economice limitate, cu utilităţi alternative, în
vederea asigurării nevoilor alese de oameni, spre a fi
satisfăcute în schimbul celor sacrificate.
Activitatea economică nu există şi nu se desfăşoară în
stare pură. Ea se află în relaţii de intercondiţionare cu alte
activităţi sociale, cum ar fi: acţiuni politice şi culturale,
sportive, protecţia mediului etc. Aceasta constituie suportul
existenţei vieţii omeneşti, condiţionând progresul general al
societăţii. Pe măsura dezvoltării şi perfecţionării activităţii
economice, aceasta dobândeşte o importanţă crescândă,
influenţând decisiv desfăşurarea şi eficienţa celorlalte acţiuni
sociale, satisfacerea mai bună a nevoilor oamenilor şi
societăţii.
De-a lungul timpului, sfera acţiunilor sociale s-a lărgit şi
diversificat. Unii oameni au început să se preocupe cu acţiuni
economice, alţii cu acţiuni de natură socială, politică, culturală,
artistică, ecologică etc. Aceste schimbări, concretizate în
diversificarea, specializarea şi integrarea acţiunilor umane,
sunt rezultatul unui proces istoric, obiectiv, cunoscut sub
denumirea de diviziune sociala a muncii.
Diviziunea socială a muncii este procesul obiectiv de
desprindere, diferenţiere, separare şi combinare a diferitelor
genuri de activităţi ce se constituie, ca domenii distincte, de
sine stătătoare, ale acţiunii sociale.
În timp, aceste multiple funcţii ale economiei s-au
autonomizat, s-au constituit în sfere distincte ale activităţii
economice astfel:
1) producţia = constituie o componentă a activităţii
economice, a cărei funcţie esenţială constă din combinarea,
utilizarea şi consumul factorilor de producţie în unităţi
specializate, ale căror rezultate se concretizează în crearea de
noi bunuri economice destinate satisfacerii nevoilor umane în
mod direct şi/sau indirect, respectiv în sporirea utilităţii

26
acestora. Cuprinde atât producţia de bunuri materiale cât şi
producţia de bunuri incorporale (servicii);
2) schimbul (circulaţia) = cuprinde acele activităţi
economice care asigură deplasarea în spaţiu a bunurilor
materiale, treceea lor de la o persoană la alta, prin actele de
vânzare- cumpărare sau alte căi de transfer, păstrarea şi
depozitarea bunurilor, unele prestări de servicii între
participanţii la activitatea economică. Altfel spus, se compune
din servicii distributiv-comerciale, comunicaţii-telecomuni- -
caţii, depozitarea şi păstrarea bunurilor materiale;
3) repartiţia (distribuţia) = include acele acţiuni economi-
-ce prin care bunurile sunt orientate spre destinaţiile lor,
precum şi operaţiunile care privesc distribuţia şi redistribuirea
veniturilor între agenţii economici şi între membrii societăţii.
Principalele operaţiuni de repartiţie sunt cele legate de plata
salariilor, a profitului, impozitelor şi taxelor, de formare a
resurselor investiţionale şi de orientare a lor pe domenii de
activitate, antrenând astfel şi repartiţia resurselor de muncă şi
de capital;
4) consumul = reprezintă actul final al activităţii
economice. Constă în folosirea efectivă a bunurilor, prin
intermediul căruia se verifică utilitatea acestora, concordanţa
lor cu nevoile şi interesele oamenilor, ale societăţii, în general.
Este format din consum intermediar (productiv) şi consum
final (farfuria consumatorului).
Unii economişti consideră că la cele patru mari domenii
ale activităţii economice se mai pot adăuga încă două şi
anume: activitatea de cercetare ştiinţifică şi cea de protecţie şi
ameliorare a mediului.
Ca urmare a diversificării activităţii economice,
componentele acesteia au devenit preocupări specifice ale unor
agenţi economici. Agenţii economici (elementari şi agregaţi)
reprezintă persoane fizice şi/sau juridice ce îndeplinesc funcţii
distincte în viaţa economică.
27
 Potrivit Sistemului Conturilor Naţionale, agenţii
economici sunt grupaţi în următoarele unităţi economice
(actori economici):
 societăţi comerciale nefinanciare, a căror funcţie principală
constă din producerea de bunuri economice nonfinanciare
destinate pieţei;
 instituţii bancar - financiare, care prestează servicii
financiare comerciale;
 societăţi de asigurare care se caracterizează prin garantarea
unor despăgubiri în caz de realizare a unui risc asigurabil
sau asigurat;
 administraţii publice - prestează servicii nonfinanciare
întregii colectivităţi sub forma instruirii, asistenţei
medicale etc, exercitând şi funcţii de redistribuire a
veniturilor şi a bogăţiei;
 administraţii private (Crucea Roşie Internaţională,
organizaţii sindicale, organizaţii sportive, culte religioase
etc.) a căror funcţie principală este de a pune la dispoziţia
populaţiei servicii nemarfare sau comerciale;
 familiile (menajele) exprimă generic pe toţi consumatorii a
căror funcţie principală este consumul de bunuri de consum
şi, eventual, ca întreprinzător particular, să ofere bunuri
economice comerciale nefinanciare;
 restul lumii (exteriorul) care nu are o funcţie specifică.
Deoarece componentele activităţii economice au devenit
preocupări specifice ale agenţilor economici în virtutea
diviziunii sociale a muncii, acest lucru se repercutează asupra
participanţilor la activitatea economică prin interdependenţa
dintre ei, actorii economici.
Diviziunea muncii prezintă atât avantaje (folosirea
maşinilor, creşterea randamentului muncii) cât şi dezavantaje
(monotonia activităţii, creşterea riscului de şomaj, pierderea
dexterităţii de a executa un produs complet) iar complexitatea
ei constă în separarea diferitelor activităţi şi meserii şi
28
specializarea unităţilor economice din diferite regiuni sau zone
în executarea bunurilor de un anumit gen. De asemenea
diviziunea muncii prezintă şi limite generate de: dimensiunile
pieţei, natura muncii şi libertatea schimbului.
Între unităţile economice în decursul unei perioade, de
regulă un an, se realizează legături, tranzacţii sau transferuri
numite flux economic. Fluxurile economice pot fi monetare
atunci când se referă la bani, şi reale atunci când se referă la
bunuri materiale şi servicii. Totalitatea fluxurilor economice
dintr-o economie formează circuitul economic de bază.
Activitatea economică constituie un sistem complex şi
indestructibil, structurat după anumite criterii astfel:
1) după nivelul la care se desfăşoară acestea avem:
a) microeconomia = se structurează la nivelul unităţilor
economice şi al verigilor administrativ - teritoriale de bază
(comună, oraş etc) între care se desfăşoară o multitudine de
relaţii şi fluxuri economice;
b) mezoeconomia = se referă la activitatea economică
desfăşurată la nivelul ramurilor, subramurilor, judeţelor şi
zonelor economice;
c) macroeconomia = reprezintă ansamblul activităţilor
economice la nivelul economiei naţionale privite în
interdependenţele lor tehnice, tehnologice şi economico-
sociale, generate de comportamentele individuale ale
participanţilor la viaţa economică;
d) mondoeconomia = cuprinde economiile naţionale, în
unitatea şi interdependenţele lor multiple. Pe plan mondial,
se manifestă tendinţa de globalizare (mondializare) a
economiilor ţărilor lumii.
2) dupa structura materială - reflectă compartimentarea
activităţilor corespunzător specializării producţiei în cadrul
societăţii.
3) după structura tehnologică:

29
 a) economii naţionale cu structuri tehnologice avansate
(economii informatizate);
b) economii naţionale cu structuri tehnologice în curs de
modernizare;
c) economii naţionale cu structuri tehnice perimate.
4) după structura demo-economică (sau de ramură):
a) economie agrară - când agricultura deţine o pondere
ridicată în produsul intern brut şi în ceea ce priveşte
populaţia ocupată;
b) economie agrar-industrială - când industria începe să
aducă o contribuţie însemnată dar nu preponderentă, la
dezvoltarea economiei naţionale;
c) economie industrial-agrară;
d) economie industrială, când industria devine
preponderentă în economia naţională;
e) economie industrială şi de servicii (denumită şi
economie tehnologică sau informatizată), când sectorul
serviciilor, bazat pe înalte tehnologii, inclusiv cele
informatice, are rol hotărâtor în dezvoltarea economică.
5) după structura sectorială avem:
a) sectorul primar care cuprinde: agricultura, silvicultura,
piscicultura, industria extractivă;
b) sectorul secundar - care cuprinde ramurile industriei
prelucrătoare şi de construcţii;
c) sectorul terţiar, care cuprinde serviciile de toate
categoriile.
6) structura teritorială - reflectă compartimentarea economiei
naţionale pe zone şi regiuni economice, ca părţi ale
teritoriului naţional;
7) structura de proprietate - pune în evidenţă alcătuirea internă
a economiei naţionale după forma de proprietate.

30
 2.4. Proprietatea
Proprietatea, în funcţiunea ei socio-economică, se
prezintă sub forma unităţii şi intercondiţionării a două
componente, obiectul şi subiectul proprietăţii.
Obiectul proprietăţii îl constituie bunurile, sub forma
unor entităţi identificabile şi măsurabile economic, care aparţin
unui anumit subiect al proprietăţii. În sfera obiectului
proprietăţii intră şi forţa de muncă a producătorului
direct, ca persoană fizică, liberă din punct de vedere
economic şi juridic (îşi pune la dispoziţie forţa de muncă pe
o anumită perioadă de timp).
Subiectul proprietăţii îl constituie persoanele fizice
(indivizi, familii) şi persoanele juridice (grupuri, organizaţii),
care dispun, în exclusivitate, de anumite bunuri economice şi
îşi exercită direct şi nemijlocit drepturile asupra acestor bunuri.
De asemenea, subiect de proprietate este şi statul. Prin
intermediul administraţiilor publice locale şi centrale, statul
deţine, gestionează şi utilizează anumite bunuri, precizate prin
legi juridice.
Proprietatea în general, reprezintă ansamblul relaţiilor
dintre oameni cu privire la bunurile economice, care sunt
reglate de norme sociale, specifice diferitelor perioade istorice.
Sub aspect economic, exprimă relaţiile între indivizi şi grupuri
sociale, în legatură cu însuşirea bunurilor existente în societate.
Conţinutul relaţiei economice de proprietate este relevat
prin atributele acesteia, care se manifestă sub forma dreptului
de: dispoziţie, posesiune, utilizare, însuşire a rezultatelor,
gospodărire, administrare şi gestionare a obiectului.
Exercitarea acestor atribute este un monopol al producătorului;
transferarea lor altor persoane fiind un drept exclusiv al
acestuia; înstrăinarea atributelor proprietăţii se poate face fie
prin acte de vânzare-cumpărare pe bază de contraechivalent,
fie fără contraechivalent atunci când este vorba de donaţie, de
31
moştenire a proprietăţii de către urmaşii legali, respectiv de cei
testamentari. Înstrăinarea priveşte unul, mai multe sau toate
atributele proprietăţii.
Transferarea separată a anumitor atribute ale proprietăţii
generează relaţii specifice între oameni astfel: transmiterea
atributelor de posesiune şi utilizare, pe diferite durate,
generează relaţii de închiriere, locaţie de gestiune,
concesionare, arendare, credit etc; cedarea unui specialist a
atributului de administrare a obiectului proprietăţii naşte
raporturi manageriale; înstrăinarea temporară a atributului de
culegere a roadelor unui bun generează raporturi de uzufruct,
etc.
Istoria economică atestă existenţa concomitentă a mai
multor forme de proprietate, în toate timpurile şi în toate ţările.
Privite în unitatea lor, ansamblul acestor forme concrete de
manifestare a proprietăţii este definit prin termenul de
pluralismul proprietăţii.
Formele proprietăţii sunt următoarele:
a. publică (de stat) - se caracterizează prin aceea că
bunurile, îndeosebi cele investiţionale, se află la dispoziţia
diferitelor instituţii publice, care exercită funcţia de subiect de
proprietate (poate fi proprietatea administraţiei centrale sau
proprietatea administraţiei locale).
b. mixtă - se manifestă într-un cadru naţional şi/sau
internaţional şi poate fi:
 privat - publică naţională;
 privat - publică multinaţională.
c. privat-particulară: ocupă locul central în sistemul
proprietăţii în ţările cu economie de piaţă şi pote fi:
 individuală;
 individual-asociativă;
 privat particulară de familie;
 privat asociativă organizată sub forma unor societăţi
de capitaluri.
32
 Multiplele forme de proprietate, coexistente în societate,
sunt compatibile, ele nu se exclud una pe alta. Între aceste
forme de proprietate se desfăşoară un proces concurenţial
permanent, rolul şi ponderea lor în economie fiind condiţionate
de progresul general al societăţii şi de gradul eficienţei folosirii
obiectului lor.
Pluralismul proprietăţii constituie o trăsătură principală a
economiei de piaţă, care generează libera iniţiativă şi
competiţia între subiecţii de proprietate. Libera iniţiativă
reflectă dreptul oamenilor de a alege orice formă de
proprietate, obiectul activităţii lor, partenerii de afaceri etc,
dacă răspund intereselor sale.
Ca expresie a libertăţii economice, libera iniţiativă se
manifestă:
 pe deplin şi neîngrădit;
 în condiţiile dominaţiei proprietăţii private.
Proprietatea privată conferă titularilor ei o largă
autonomie în luarea deciziilor economice, conforme cu
propriile lor interese, prin asumarea riscului pentru acţiunile
iniţiate, în condiţiile respectării regulilor pieţei, a legilor
juridice.

2.5. Forme principale de organizare a afacerilor

Activitatea economică se desfăşoară într-un cadru
organizatoric precizat în legislaţia economică, denumit generic
unităţi economice. Unităţile economice reprezintă acele entităţi
tehnico-organizatorice, economice, sociale şi juridice, prin care
anumiţi subiecţi concep şi promovează în mod coerent acţiuni,
decurgând din interesele lor.
Întreprinderea este unitatea economică de bază,
principală, în cadrul economiei naţionale, unde are loc
conducerea, organizarea şi gestionarea factorilor de producţie,

33
în vederea obţinerii de bunuri şi servicii necesare existenţei
umane. Procesul de adâncire a diviziunii sociale al muncii şi al
autonomizării proprietăţii a determinat apariţia întreprinderii,
ca organism complex, promotor al liberei iniţiative economice
în societate. Fiecare întreprindere îşi desfăşoară activitatea în
mod independent, dar, în acelaşi timp, întreprinderile sunt
legate între ele prin schimbul de activităţi efectuate în cadrul
economiei naţionale. În acest sens, întreprinderea poate fi
privită ca o „asociere sub conducere unitară a diferiţilor factori
de producţie - muncă, capital, forţe naturale - pentru un scop
economic anumit, într-o organizare închisă şi independentă, al
cărui conducător, maistru, fabricant sau orice alt patron are
dreptul să dispună după propria sa chibzuinţă de forţele date”1.
În economia contemporană, îndeplinirea rolului
întreprinderii de a asigura coerenţa deciziilor privitoare la piaţa
factorilor de producţie şi managementul intern depinde de
numeroşi factori cum ar fi: nivelul înzestrării tehnice, calitatea
personalului, modul de integrare în sistemul pieţei, competenţa
şi flexibilitatea conducerii proprii ş.a. Buna funcţionare a
întreprinderii implică „preluarea din mediul ambiant a unor
valori economice, transformarea acestora în alte valori mai
mari, redarea (furnizarea) valorilor astfel transformate
mediului economic ambiant”2. În acest context, întreprinderea,
în economia contemporană, este un centru de organizare a
afacerilor, caracterizat prin:
 gen specific de activitate;
 organizare tehnologică specifică;
 capacitate de a produce anumite bunuri sau servicii;
 management unic economico-financiar.

1
Virgil Madgearu - Curs de economie politică, Bucuresti, 1944
2
Ion Puiu - Organizarea întreprinderii-baze şi aplicaţii, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976
34
 Principalele trăsături ale întreprinderii, ca centru de
organizare a afacerilor, sunt:
1) existenţa patrimoniului, care permite întreprinderii
asumarea riscului producţiei şi a unităţii ei (dacă întreprinderea
are mai multe componente cu autonomie tehnică);
2) obţinerea profitului şi maximizarea acestuia, ca scop
fundamental al oricărei întreprinderi;
3) autonomie şi independenţă deplină în gestionarea
patrimoniului, întreprinderea manifestându-se ca un organism
economic, care dispune de întreaga capacitate de a participa la
circuitul economic naţional şi internaţional de valori materiale
şi spirituale;
4) caracterul dinamic al întreprinderii în economia
contemporană, care permite acesteia, sub impulsul progresului
tehnico-ştiinţific şi tehnologic, integrarea organică a ei în
structura de ansamblu a economiei nationale.
Conceptul de întreprindere, ca centru de organizare a
afacerilor, cuprinde şi noţiunea de firmă, prin care se înţelege,
în sens juridic, un nume sub care o persoană juridică exercită o
activitate economică şi sub care trebuie înscrisă în Registrul de
Comerţ, prin aceasta obligându-se să respecte normele înscrise
în acest registru. Firma poate fi un nume care defineşte
domeniul de activitate al întreprinderii sau un nume aleatoriu
care sa servească la identificarea ei. Dreptul la firmă este
protejat prin reglementări care prevăd imposibilitatea
înregistrării, pe un anumit teritoriu, a altei firme cu o denumire
identică sau foarte apropiată de cea a unei firme deja
înregistrate, dacă urmează să desfăşoare o activitate economică
asemănătoare. Firma trebuie să fie înscrisă în toate actele şi
documentele emise de întreprinderea respectivă. În condiţiile
economiei de piaţă, formele de manifestare a pluralismului
economic se manifestă şi în multitudinea de forme ale
întreprinderii, pe baza unor criterii economice şi juridice
diferite. Drept urmare, întreprinderile corespunzătoare
35
sistemelor economice de piaţă existente, specifice fiecărei ţări,
cunosc mai multe tipuri grupate dupa anumite criterii: a) după
ramura de activitate se disting: întreprinderi industriale,
agricole, comerciale, de transport, de construcţie etc.; b) după
volumul factorilor de producţie folosiţi şi mărimea rezultatelor
economico-financiare, întreprinderile pot fi: mici, mijlocii şi
mari, fiecare dintre ele dispunând de avantaje dar şi de limite
inerente3.
Astfel, avantajele întreprinderilor mici şi mijlocii sunt
multiple, după cum urmează:
 sunt mai adaptabile la nevoile schimbătoare ale pieţei, mai
ales în domeniul unor servicii (proiectare, reparaţii,
vopsitorii, turism etc) şi al unor produse din ramurile
producătoare;
 anumite condiţii naturale şi chiar economice pot fi
valorificate superior în aceste întreprinderi (ex: agricultura
montană, datorită dispersării terenului cultivat; execuţia unor
piese şi subansamble necesare produsului final şi de serie
mare al unor mari întreprinderi);
 determină un grad mai mare de interes, iniţiativă şi inovare
atât la producător, cât şi la comerciant;
 pot asigura un grad sporit al forţei de muncă locale, cu
implicaţii pozitive, economice şi sociale, pentru comunitatea
respectivă;
 ajută la păstrarea unor tradiţii în anumite meserii, dezvoltând
profesionalismul lucrătorilor şi calitatea produselor sau
serviciilor create etc.
Printre limitele acestor întreprinderi se pot reţine:
 posibilităţi mici de asistenţă tehnică, tehnologică şi
ştiinţifică, datorită potenţialului lor mai redus;
 acces mai restrictiv la creditele bancare;
3
Gh. Zaman, S. Sandu - Eficienţa economică şi formele de proprietate,
Tribuna Economică, 1990, nr. 31,32
36
 un risc mai mare în lupta de concurenţă, care se extinde
asupra întregului patrimoniu etc.
Întreprinderile mari cunosc şi ele anumite avantaje, cum
ar fi:
 permit o adâncă specializare şi o cooperare mai amplă în
producţie, cu rezultate notabile în planul eficienţei;
 beneficiază de tehnici şi tehnologii moderne, de roadele
cercetării ştiinţifice, de studii de marketing pentru sondarea
cerinţelor schimbătoare ale pieţei;
 organizează cercetări ştiinţifice proprii şi pot valorifica
patente şi licenţe;
 au un acces mai facil la creditele bancare, datorită
patrimoniului sporit;
 au posibilitatea participării pe piaţa de capital, în vederea
procurării surselor de finanţare;
 se situează pe poziţii mai puternice în lupta de concurenţă
etc.
Limitele mai importante ale întreprinderilor mari sunt:
 mobilitatea mai redusă la nevoile dinamice ale pieţei,
crescând astfel riscul economic al afacerii;
 conducere mai rigidă şi mai costisitoare;
 implicaţii ecologice negative, în anumite condiţii,
determinând cheltuieli mari pentru prevenirea şi înlăturarea
lor etc.
În aceste condiţii, nu se poate absolutiza întreprinderea
de o anumită dimensiune. În condiţii contemporane, trebuie să
se asigure o îmbinare a întreprinderilor în proporţii adecvate,
potrivit condiţiilor concrete din economia natională din fiecare
perioadă, tendinţelor din economia mondială, specificului
fiecărei ramuri şi fiecărui domeniu de activitate, în aşa fel încât
eficienţa economică ridicată să se îmbine cu cea socială şi
ecologică.
După forma de proprietate, întâlnim: întreprinderi
private, întreprinderi publice şi întreprinderi mixte. În cadrul
37
întreprinderilor private există întreprinderea individuală sau
personală (persoana fizică) şi societatea comercială, iar în
cadrul întreprinderilor publice există regiile autonome
(societăţile publice).
 întreprinderea individuală (familială, persoana fizică) se
caracterizează prin faptul ca proprietarul (care îndeplineşte şi
rolul de întreprinzător) îşi asumă integral responsabilitatea
managementului activităţii, asumându-şi riscul deciziilor, în
cazul unui faliment putând pierde total sau parţial averea de
care dispune, deoarece răspunderea este nelimitată
(proprietarul întreprinzător răspunde cu întreaga sa proprietate,
nu numai cu capitalul investit).
 societatea comercială este o întreprindere formată din cel
puţin doi asociaţi, persoane fizice sau juridice (afară de cazul
când legea prevede altfel), având cel puţin o trăsătură comună,
exprimată printr-un interes comun şi care participă la formarea
patrimoniului şi capitalului social, în scopul desfăşurării unei
anumite activităţi economice.
În ţările cu economie de piaţă, societatea comercială este
principala formă de întreprindere, numită şi întreprindere
societară. Societăţile comerciale pot fi societăti de persoane,
(care reprezintă forme simple de asociere, în care răspunderea
este nelimitată şi solidară) şi societăţi de capitaluri (forme
superioare de asociere, atunci când volumul activităţilor
propuse a se organiza este mare şi foarte mare, fapt ce necesită
un volum sporit de capital şi în cadrul cărora întalnim atât
răspunderea nelimitată şi solidară, cât şi răspunderea limitată la
aportul social subscris).
Corporaţiile sau societăţile pe acţiuni constituie în fapt
forme superioare de asociere a capitalurilor. Cotele de
participare ale asociaţilor sunt prezentate prin titluri numite
acţiuni. Acţiunea este documentul care conferă dreptul de
proprietate al acţionarilor asupra unei cote părţi din capitalul
corporaţiei. Aceasta este o hârtie de valoare emisă de
38
corporaţie, corespunzător capitalului real existent. De regulă,
pe fiecare acţiune este înscrisă valoarea nominală. Valoarea
nominală a tuturor acţiunilor emise trebuie să corespundă cu
mărimea capitalului corporaţiei. Alături de valoarea nominală,
acţiunea are şi o valoare reală, care reprezintă preţul la care ea
se vinde şi se cumpără pe piaţă, la un moment dat. Principalul
avantaj al corporaţiei, ca formă de organizare a afacerilor, este
limitarea răspunderii proprietarilor, tot ce se poate pierde fiind
investiţia iniţială.
Cooperaţia este cuprinsă şi ea în cadrul societăţilor
comerciale, ea fiind o întreprindere formată prin asocierea liber
consimţită a unui grup de persoane, care concentrează mijloace
de producţie şi forţă de muncă (procurate în comun), necesare
unor activităţi de producţie, consum, desfacere, de credit,
prestări de servicii etc. Este o formă de asociaţie bazată pe
ideea mutualităţii care înlesneşte forţa de acţiune şi de
rezistenţă a unităţii cooperatiste în lupta de concurenţă.
Drepturile fiecărui cooperator la gestiune sunt egale, iar
profitul obţinut este împărţit între membrii asociaţi,
proporţional cu activitatea lor şi cu contribuţia la formarea
capitalului. Tot ca forme de asociere a întreprinderilor, în viaţa
economică întâlnim: cartelul, trustul şi holdingul.
Cartelul este o formă de înţelegere între mai multe
întreprinderi independente care produc aceleaşi mărfuri,
stabilită în legatură cu:nivelul producţiei sau nivelul preţului de
desfacere al produselor; zona geografică de aprovizionare şi
desfacere; înfiinţarea unui oficiu comun care asigură vânzarea
mărfurilor, iar, în unele situaţii, se ocupă şi de aprovizionare.
Trustul apare prin fuziunea unor întreprinderi,
proprietarii acestora devenind acţionari ai noii structuri.
Holdingul reprezintă o companie care deţine cea mai
mare parte sau totalitatea acţiunilor a două sau mai multe
companii subsidiare (filiale). Fiecare filială îşi păstrează
identitatea şi forma de organizare, precum şi punctele de
39
aprovizionare şi desfacere, legăturile dintre companiile-filiale
şi compania principală derulându-se numai în domeniul
financiar şi investiţional.
Regia autonomă (regia publică) este o formă de
întreprindere, persoana juridică , ce are ca obiect exploatarea,
valorificarea, în scop de profit, a unor bunuri aflate în
proprietatea publică (de stat); în practica economico-juridică
din România (conform legii nr.15/1990, privind reorganizarea
unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi
comerciale), întâlnim următoarele tipuri de întreprinderi:
întreprinderi personale, societăţi comerciale şi regii autonome.
 întreprinderile personale (individuale, familiale) sunt
întreprinderi particulare organizate de cei care dispun de
capital în diverse domenii ale economiei (industrie, comerţ,
servicii etc). Volumul lor de activitate este mic, ca şi
capacitatea lor de a se dezvolta. În etapa actuală, rolul lor în
ansamblul economiei naţionale este aproape nesemnificativ. În
viitor, pe măsura consolidării economiei de piaţă, se vor crea
condiţii pentru creşterea rolului economic al acestor
întreprinderi.
 societăţile comerciale au personalitate juridică şi se împart
în următoarele trei tipuri: de persoane, de capitaluri, cu
răspundere limitată.
În cazul societăţilor comerciale de persoane, capitalul
este format din părţi sociale, care reprezintă aportul, în formă
bănească sau naturală la constituirea patrimoniului. Partea
socială este atestată prin emiterea de către administratorii
societăţii a unor certificate speciale, iar posesorii părţilor
sociale au dreptul la încasarea unei părţi din profitul unităţii
respective. Partea socială nu este negociabilă şi ea poate fi
transmisă în condiţiile în care asociaţii sunt de acord sau în caz
de succesiune. Societăţile comerciale de persoane cunosc două
tipuri: societăţi în nume colectiv (S.N.C.) şi societăţi în
comandită simplă. Departajarea are la bază criteriul
40
responsabilităţii asociaţilor (subiecţi de proprietate) faţă de
obligaţiile sociale.
Societatea în nume colectiv este constituită dintr-un
singur fel de asociaţi, aportul lor sub formă de părţi sociale
fiind netransmisibil. Toţi asociaţii răspund solidar şi nelimitat,
cu toată averea lor prezentă şi viitoare, pentru obligaţiile
societăţii. Ea se constituie prin contract între persoane care se
cunosc, dată fiind răspunderea mare pe care o au toţi asociaţii.
Aşadar, obligaţiile sunt garantate cu patrimoniul social şi cu
răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor.
Societatea în comandită simplă este formată în temeiul
unui contract din două categorii de membrii: comanditaţii, care
răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile asumate de
societate, şi comanditarii, care au o răspundere limitată faţă de
datoriile societăţii, până la cuantumul părţilor sociale subscrise
de ei la capital. Aportul asociaţilor nu este cesionat şi
negociabil.
În cazul societăţilor de capitaluri, capitalul social este
format din vărsămintele acţionarilor, care posedă un anumit
număr de acţiuni, corespunzător sumei investite de fiecare. Şi
societăţile comerciale cunosc două tipuri: societăţi în
comandită pe acţiuni şi societăţi pe acţiuni.
Societatea în comandită pe acţiuni are capitalul împărţit
în acţiuni, iar societarii (asociaţii) sunt de două categorii:
comanditaţii, care răspund solidar pentru obligaţiile societăţii,
şi comanditarii, care răspund pentru obligaţiile societăţii în
limita acţiunilor subscrise şi deţinute.
Societatea pe acţiuni este cea mai reprezentativă formă
de societate comercială. Capitalul este format prin contribuţia
acţionarilor, care pot fi persoane fizice sau juridice, sub formă
de acţiuni. Asociaţii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor.
Obligaţiile sociale ale societăţii sunt garantate cu patrimoniul
social.

41
 Societatea cu răspundere limitată este o formă principală
de societate comercială care îmbină elemente ale societăţilor
comerciale de persoane cu ale societăţilor comerciale de
capitaluri. Capitalul social este divizat în părţi sociale
netransmisibile, iar numărul de asociaţi este limitat (ca în
societatea comercială de persoane). Asociaţii răspund pentru
pasivul social numai în limita aportului de capital (asemănări
cu societatea comercială de capital), numai cu plata părţilor
sociale.
Regiile autonome cuprind întreprinderile rămase în
proprietatea statului, care funcţionează în ramurile strategice
ale economiei naţionale, cum ar fi: industria de armament,
energetică, exploatarea minelor şi a gazelor naturale, poşta,
transporturi feroviare etc. Regia autonomă este proprietara
bunurilor din patrimoniul ei, funcţionează pe baza gestiunii
economice şi are autonomie financiară. Regia autonomă este
condusă de un Consiliu de Administraţie, în frunte cu un
director numit de ministerul de resort sau de către Consiliul
local (judeţean sau municipal).

2.6. Întreprinzător şi manager în economia de piaţă

modernă
În mecanismul economiei de piaţă, întreprinzătorul se
află în centrul acestuia, deoarece el pune în mişcare capitalul
inactiv, organizând producţia sau circulaţia, asumându-şi riscul
activităţii, exercitând funcţia de autoritate4.
Întreprinzătorul este o persoană sau un grup de persoane
care iniţiază individual sau în asociere o afacere, o
întreprindere, care investeşte capital şi acţionează în industrie,
în agricultură, transporturi, comerţ, servicii etc, în scopul
obţinerii de profit. Întreprinzătorul este creator de ceva nou, de
4
A. Page - Economie Politique, Dalboz, Paris, 1981
42
activităţi care se reunesc şi se desfăşoară în întreprinderi,
angajează factori de producţie şi îi antrenează în activităţi care
corespund unor nevoi de consum manifestate în societate. El
are iniţiativa producţiei şi combinării factorilor,cu rezultate cât
mai bune, şi repartizează veniturile. Totodată, întreprinzătorul
poate fi proprietarul factorilor de producţie antrenaţi (şi deci al
întreprinderii), sau poate închiria, de la posesorii lor, unul sau
toţi factorii de producţie pe care îi pune în mişcare pentru
producţia de bunuri şi servicii. Indiferent dacă este proprietar
sau nu, întreprinzătorul se îngrijeşte în mod direct de bunul
mers al activităţii întreprinderii pe care o înfiinţează, o
coordonează şi o conduce în scopul obţinerii de profit.
Întreprinzătorul (antreprenorul), ca principal decident în
procesul combinării factorilor de producţie, poate fi întâlnit în
mai multe ipostaze5:
 întreprinzătorul particular (patron) este prezent mai ales
în cadrul întreprinderilor mici şi mijlocii, familiale, unde
îndeplineşte atât atributele de proprietar, cât şi pe cele de
întreprinzător (dreptul de gestionare a resurselor, dreptul de
organizare a firmei etc).
 întreprinzătorul salariat apare în procesul dezvoltării
activităţii economice şi al sporirii complexităţii acesteia. El
poartă denumirea de manager, adică specialistul în arta
conducerii, având cunoştinţele necesare, dobândite printr-o
pregătire de nivel superior. Managerul exercită atributele
conducerii în virtutea obiectivelor, competenţelor şi
responsabilităţilor cuprinse în funcţia pe care o ocupă. Ca
urmare rolul său apare ca important, indiferent de forma de
proprietate a agentului economic. De aceea, în ştiinţa
economică occidentală, se demonstrează faptul că, în
ultimă instanţă, nu forma de proprietate decide eficienţa

5
D. Ciucur, I. Gavrilă, C. Popescu, - Economie-manual universitar, Editura
Economică, Bucureşti, 1999
43
 economică a întreprinderii, ci managementul, modul de
conducere, de gestiune. Rolul managerilor este deosebit în
cadrul firmelor mari şi puternic organizate. ”În firmele
mari şi puternic organizate, autoritatea trece asupra
organizaţiei însăşi, asupra tehnostructurii corporaţiei…
Puterea proprietarilor de capital, adică a acţionarilor este
nulă”6. De regulă, există o anumită divizare a atribuţiilor
între întreprinzător şi manager, chiar dacă uneori apar
puncte de interferenţă pe parcursul activităţii acestora.
Împreună, ei acţionează pentru îndeplinirea obiectivelor
întreprinderii, pentru maximizarea venitului.
 întreprinzătorul colectiv este reprezentat de Consiliul
de Administraţie, Comitetul de Direcţie şi alte asemenea
organe de decizie la nivel microeconomic. Acestea sunt
formate din cei mai importanţi acţionari, împreună cu
specialişti din domeniul economic, juridic, tehnic, al
relaţiilor umane, asigurând activitatea generală de
administrare a afacerilor firmei.

2.7. Economia de piaţă

La începutul societăţii umane eforturile oamenilor în
căutarea hranei erau nemijlocit legate de mediul natural. În
acea perioadă istorică, procesele de producţie şi de consum
încă nu se separaseră unele de altele, ele desfăşurându-se
concomitent în timp şi spaţiu. Nevoile crescânde de hrană i-au
obligat pe oameni să treacă de la culegerea bunurilor necesare
existenţei, la producerea lor, să creeze unelte şi arme, să
cultive plante, să domesticească animale. În cadrul comunităţii
umane (trib, gintă), bunurile obţinute cu ajutorul uneltelor
primitive erau consumate în comun de membrii acesteia.
6
J.K. Galbraith - Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică,
Bucureşti, 1982
44
Aceste aspecte istorice sunt specifice economiei naturale care
constituie forma de organizare şi desfăşurare a activităţii
economice, în care nevoile de consum ale populaţiei sunt
satisfăcute din rezultatele propriei activităţi, prin autoconsum,
fără a se apela la schimb.
Caracteristicile economiei naturale sunt:
 grad scăzut de dezvoltare economică;
 număr restrâns de trebuinţe, preponderente fiind cele de
natură biologică, elementare;
 izolarea producătorilor din punct de vedere economic;
 nivel redus al eficienţei.
Se apreciază că economia naturală a fost dominantă până
la prima revoluţie industrială, care a început în ultima parte a
secolului al XVIII-lea şi a atins apogeul spre sfârşitul secolului
al XIX-lea, când a cedat locul economiei de schimb. Procesul
trecerii la economia de schimb s-a desfăşurat într-o perioadă
îndelungată de timp. Primii germeni ai economiei de schimb au
apărut în perioada descompunerii comunităţilor primitive şi s-
au dezvoltat continuu, pe măsura amplificării şi diversificării
nevoilor şi mijloacelor de satisfacere a lor. Trecerea la
economia de schimb nu a însemnat însă dispariţia definitivă a
economiei naturale; dimpotrivă, ele coexistă în ţările lumii
contemporane, într-o proporţie mai mare sau mai mică.
Economia naturală îşi face simţită prezenţa, mai ales, în
gospodăriile agricole tradiţionale din ţările slab dezvoltate din
punct de vedere economic, dar şi în unele ţări dezvoltate, într-o
proporţie nesemnificativă. Pe măsura creării unor noi unelte
specializate, a apariţiei diviziunii sociale a muncii şi a
dezvoltării ei continue, a dobândirii de experienţă şi a
transmiterii acesteia de la o generaţie la alta, oamenii au reuşit
să producă mai multe bunuri decât le erau necesare pentru
consumul curent. A apărut astfel un prisos de bunuri, denumit
plusprodus.

45
 Mai mult, oamenii au început să se gândească la
consumul lor viitor, economisind o parte a surplusului, care era
folosită pentru sporirea continuă a producţiei. În aceste
condiţii, economia a devenit o activitate umană raţională. Unii
producători au început să agonisească, impunându-şi dreptul de
proprietate particulară asupra produselor acumulate. Pe baza
diviziunii sociale a muncii, a rodniciei sporite a muncii, ca şi a
proprietăţii private asupra bunurilor acumulate, apare şi se
dezvoltă schimbul regulat de produse. Producţia şi consumul
se autonomizează, devin activităţi economice distincte, între
ele interpunându-se o nouă activitate economică, denumită
schimb (circulaţie). Pe măsura atragerii în circuitul economic a
noi resurse, relaţiile de schimb s-au dezvoltat şi perfecţionat.
Unii producători s-au specializat în producerea unor bunuri
pentru piaţă denumite mărfuri. Marfa este un bun economic
destinat satisfacerii nevoilor altor agenţi economici decât
producătorul, la care ajunge prin acte de vânzare-cumpărare,
având deci un preţ. A apărut astfel economia de schimb,
denumită şi economie marfară. Economia de schimb o
reprezintă acea formă de organizare şi de desfăşurare a
activităţii economice în care producătorii specializaţi şi
autonomi produc bunuri pentru piaţă.
Economia de schimb se manifestă sub două forme
principale:
 economia de piaţă, bazată pe proprietatea privat-
particulară;
 economia de comandă (centralizat-planificată), bazată pe
proprietatea publică;
Pentru satisfacerea nevoilor lor multiple, producătorii
specializaţi oferă şi solicită la piaţă bunurile de care au nevoie,
procurându-le prin acte de comerţ (vânzare-cumpărare).
Treptat, pe măsura dezvoltării schimbului de mărfuri, a
extinderii actelor de comerţ, economia de schimb a devenit
forma principală de economie.
46
 Fiind rezultatul a două condiţii cumulative - diviziunea
socială a muncii şi autonomia, independenţa producătorilor -
economiei de piaţă îi sunt proprii anumite trăsături definitorii:
 specializarea agenţilor economici;
 autonomia, independenţa unităţilor economice, care
asigură producătorilor libertate în luarea deciziilor şi în
asumarea riscului pentru acţiunile iniţiate. Autonomia
se bazează pe o anumită formă de proprietate, cea mai
largă autonomie fiind asigurată de proprietatea privat-
particulară;
 polarizarea economiei în jurul pieţei;
 monetarizarea economiei, economia de schimb
contemporană funcţionând ca o economie de schimb
monetară;
 tranzacţiile bilaterale între agenţii economici.
În anumite condiţii istorice economia de schimb s-a
generalizat, devenind economie de piaţă monetară. Ea
constituie un sistem economic caracterizat prin mecanisme
specifice de fundamentare şi asigurare a coerenţei deciziilor,
privind problema fundamentală a economiei şi rarităţii. Pentru
a evidenţia trăsăturile mecanismului specific economiei de
piaţă care sunt luate în considerare în fundamentarea deciziilor
privind alocarea resurselor impuse de raritatea lor, economiştii
au elaborat un model de organizare şi funcţionare a economiei
de piaţă, caracterizat printr-o serie de trăsături. Trăsăturile
formulate de către economişti sunt doar un model de
funcţionare a economiei de piaţă. Sistemul real al economiei de
piaţă este o combinaţie între elementele modelului economiei
de piaţă şi elemente ale dirijismului, ale intervenţiei în
economie a statului, monopolurilor sau diferitelor grupuri de
presiune.
Principalele caracteristici ale economiei de piaţă sunt:
 existenţa pluralismului formelor de proprietate, în care
proprietatea privat-particulară este preponderentă;
47
 prezenţa unei structuri tehnico-economice moderne, care
asigură activităţilor economice o eficienţă ridicată;
 descentralizarea economiei, fundamentată pe decizii
individuale, a căror coerenţă se asigură prin mecanismul
pieţei, pârghii economico-financiare şi cadrul legislativ
stabil;
 existenţa unui sistem de pieţe concurenţiale, bazate pe
reguli clare, care selectează agenţii economici;
 concurenţa constituie cel mai important factor al
progresului economic;
 pentru majoritatea bunurilor marfare, preţurile se formează
prin negocieri libere între purtătorii cererii şi ai ofertei, fără
intervenţii administrative;
 statul democratic veghează la respectarea regulilor pieţei,
adoptă măsuri de completare sau de corectare a funcţionării
pieţei, folosind cadrul legislativ, pârghii economico-
financiare şi alte instrumente.
Afirmarea valenţelor pozitive ale trăsăturilor comune,
dominante în ţările cu economie de piaţă modernă, le situează
pe acestea în postura de model, de punct de atracţie şi pentru
celelalte ţări ale lumii. Dar, şi în aceste ţări, în anumite condiţii
de timp şi de spaţiu, se manifestă şi unele fenomene negative,
punându-şi amprenta asupra evoluţiei economice şi sociale,
unele din ele generând disfuncţionalităţi în viaţa economică.
De exemplu, în activitatea de reducere a costurilor,
producătorii fac presiuni asupra cheltuielilor legate de
remunerarea lucrătorilor şi de protecţia mediului natural, ceea
ce afectează salariul şi afectează poluarea. Cu toate că se
autoproclamă o economie a “consumatorului rege”, unii
producători sacrifică interesele cumpărătorilor. Pe de altă parte
procesul creşterii economice este însoţit şi de recesiuni,
inflaţie, şomaj, sărăcie, etc, fenomene negative care afectează
stabilitatea şi echilibrul economic, având consecinţe directe

48
 asupra majorităţii populaţiei sau asupra anumitor categorii ale
populaţiei.
În lume există mai multe tipuri concrete de economie de
7
piaţă :
1) Economia socială de piaţă are ca principale ţări de
referinţă Germania, Austria, şi Olanda. Caracteristicile acestui
tip de economie sunt următoarele: îmbinarea elementelor pieţei
cu armonia socială; armonizarea intereselor şi acţiunilor
diverselor categorii sociale printr-o intervenţie (directă sau
indirectă) a statului, dar nediminuând rolul predominant al
pieţei, asigurarea unui nivel de echitate socială corelată cu
criterii de eficienţă economică; asigurarea unui grad ridicat de
securitate economică a populaţiei faţă de riscuri ( boală, şomaj,
dezechilibre familiale etc); protecţie socială de nivel ridicat
(pensii, alocaţii familiale, ajutoare sociale); intervenţia statului
pentru eliminarea abuzurilor şi corijarea disfuncţiilor
inevitabile, printr-un contact permanent între administraţia
publică şi firme etc.
2) Tipul nordic al economiei de piaţă se întâlneşte în
Suedia, Norvegia, Danemarca (denumite şi „blocul nordic
socializat”). Ca o caracteristică, acest tip de economie
reprezintă o economie contractuală, în sensul unei cooperări
între sectorul privat şi cel de stat, cu angajamente reciproce în
vederea realizării unei repartiţii echitabile a veniturilor,
asistenţei sociale pentru toţi membrii societăţii, accesului
echitabil la toate serviciile sociale.
3) Economia paternalistă de piaţă se întâlneşte în Japonia.
Ca principale caracteristici, ea reprezintă economia de piaţă cu
puternice elemente tradiţionale şi naţionale ce favorizează
dezvoltarea competenţei şi spiritului de liberă iniţiativă şi de
competitivitate ale agenţilor economici. Eficienţa acestui

7
Michael Albert - Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994
49
model de funcţionare a economiei este rezultatul următorilor
factori: promovarea liberei iniţiative; conducerea meritocratică
la nivel micro şi macroeconomic; intervenţia guvernamentală;
înalta calitate a construcţiei generale şi a pregătirii
profesionale; importanţa supremă a informaţiei; planificarea
japoneză este neautoritară, flexibilă şi de perspectivă,
promovând un pronunţat optimism economic.
4) Tipul anglo-saxon de economie de piaţă se întâlneşte în
S.U.A, Canada, Marea Britanie ş.a. Principalele caracteristici
ale acestui tip de economie sunt: sectorul public deţine cea mai
mică pondere în comparaţie cu celelalte state occidentale; piaţa
are rolul determinant în circulaţia bunurilor de la producător la
consumator; baza politicii economice o constituie stimularea
ofertei; fiscalitate redusă; implicarea directă a statului în
economie este neglijabilă; clasa mijlocie este relativ redusă
(50% în S.U. A) ; sistemul de învăţământ este elitist şi tinde să
funcţioneze după regulile pieţei; există un grad scăzut de
securitate economică faţă de riscuri (şomaj, boală, sărăcie),
problema protecţiei fiind mai mult o chestiune individuală şi
nu una socială.
5) Tipul vest-european al economiei de piaţă are ca ţări de
referinţă Italia şi Franţa. Acest tip de economie reprezintă
economia de piaţă cu o pronunţată tentă dirijistă, concurenţială,
flexibilitatea mecanismelor de piaţă fiind mai mult sau mai
puţin afectată de intervenţia statului. Statul intervine activ în
economie, atât prin sectorul public (puternic reprezentat), cât şi
prin planificare, conferindu-le acestor ţări trăsătura specifică a
economiei mixte.
6) Economia orientată puternic spre exterior este un tip
specific de economie de piaţă, pentru care au optat cu
deosebire unele state mici, independente sau foste colonii,
dezvoltate sau subdezvoltate, acestea din urmă în ideea
depăşirii într-o perioadă relativ scurtă a situaţiei lor, prin
valorificarea pe plan internaţional a unor resurse naturale
50
proprii (ex: Coasta de Fildeş, cel mai mare producător şi
exportator de ulei de palmier, importantă materie primă
strategică).

2.8. Banii - instrument social

Banii reprezintă un bun creat de oameni şi care, pe
măsura dezvoltării schimburilor marfare, au îndeplinit funcţii
din ce în ce mai numeroase şi mai complexe. În timp, banii au
cunoscut o evoluţie permanentă, caracterizată prin
diversificarea instrumentelor băneşti, prin tendinţa lor de
universalitate. Iniţial, rolul banilor a fost îndeplinit de anumite
bunuri, de regulă cele mai căutate într-o anumită zonă
geografică, respectiv la anumite popoare (sarea, vitele,
mirodenii, diferite metale etc). În urma unui proces de selecţie
a acestor bunuri, rolul de mijlocitor al schimbului a fost preluat
de metalele preţioase, aurul şi/sau argintul, sub formă de
lingouri, brăţări, podoabe etc. De la bani-aur s-a trecut la bani-
monedă de aur, materializaţi în bucăţi de metale preţioase de
diferite mărimi, cărora emitentul lor le garanta greutatea şi
titlul printr-un sigiliu aplicat pe ele.
În secolul al XVII-lea au apărut (prima dată în Olanda –
la 1609 s-a înfiinţat Banca de la Amsterdam) biletele de bancă
(bancnotele). În schimbul lingourilor şi monedelor de aur
depuse de proprietarii lor la bănci, acestea eliberau
deponenţilor înscrisuri denumite bilete de bancă care certificau
existenţa aurului în depozitul lor. Cu timpul, aceste bilete de
bancă au început să mijlocească, ele însele, schimbul de
mărfuri, fără a mai apela la aurul pe care îl reprezentau.
La început, aceste bancnote erau convertibile în aur,
adică se schimbau liber, fără restricţii şi discriminări. În
condiţiile în care rezerva de aur a băncilor, care emiteau
biletele de bancă, şi-a pierdut caracterul de stoc de acoperire a

51
bancnotelor emise, acestea au devenit neconvertibile în aur. S-
au creat astfel condiţii de apariţie a banilor de hârtie. Banii de
hârtie sunt simboluri ale banilor cu valoare deplină. Ei au un
curs forţat şi se emit, de regulă, de către stat, prin Banca de
Emisiune (Centrală). Aceştia îşi îndeplinesc funcţiile lor în
sfera circulaţiei, pe baza încrederii spontane în ei, manifestată
de populaţia unei ţări. O dată cu dezvoltarea sistemului bancar,
a extinderii operaţiunilor bancare, băncile au creat bani de
credit, care mijlocesc actele de vânzare-cumpărare. Astfel de
instrumente de credit sunt cambia, trata, biletul la ordin
denumiţi bani bancari. În prezent au apărut bani contemporani
sub forma cărţilor de credit şi a unor instrumente electronice.
Banii reprezintă un instrument social, general acceptat,
de măsurare şi comparare a schimburilor, de mijlocire directă
şi indirectă a acestora, de transferare a drepturilor de
proprietate de la o persoană la alta. Banii şi diferitele
instrumente băneşti se prezintă sub forma de:
 numerar (bancnote şi monede metalice);
 moneda scripturală (bani în cont sau înscrisuri în conturi
bancare).
Banii exprimă dreptul deţinătorilor lor de a cumpăra
bunuri sau alte monede naţionale pe teritoriul ţărilor emitente.
În calitate de instrument general al economiei de schimb, banii
îndeplinesc următoarele funcţii:
 etalon general de măsurare şi comparare a activităţii
economice;
 mijloc de schimb;
 mijloc de plată;
 mijloc de economisire (bani de rezervă);
 bani universali.
Prin intermediul banilor, bunurile economice, drepturile
şi obligaţiile, consumurile şi factorii de producţie sunt
măsurate, evaluate şi comparate. Unitatea monetară din fiecare
ţară (leu, dolar, EURO, yen etc.) reprezintă etalonul general cu
52
ajutorul căruia se măsoară, în expresie valorică, activităţile
economice, cheltuielile şi rezultatele acesteia. În calitate de
mijloc de schimb, banii intermediază efectuarea actelor de
vânzare-cumpărare. De exemplu, dacă cumperi un telefon
mobil trebuie să cedezi vânzătorului lui o anumită sumă de
bani. În situaţia în care trebuie să achiţi un credit sau să plăteşti
impozitele, salariile, profiturile, dividentele etc. banii
îndeplinesc funcţia de mijloc de plată. Depunând la o bancă o
anumită sumă de bani, în vederea cheltuirii ei ulterioare, banii
respectivi îndeplinesc funcţia de economisire.
Pentru a-şi putea îndeplini funcţiile, banii trebuie să
existe în societate, să fie creaţi şi puşi în circulaţie, într-o
anumită structură şi cantitate. Cantitatea de bani aflată în
circulaţie la un moment dat, în posesia diverşilor agenţi
economici, formează masa monetară.
Atunci când cantitatea de bani în circulaţie nu este în
concordanţă cu nevoile economiei se manifestă inflaţia, ceea
ce duce la scăderea puterii de cumpărare a monedei. Puterea de
cumpărare a banilor (Pcb) reprezintă cantitatea de bunuri
materiale şi servicii ce poate fi cumpărată la un moment dat cu
o anumită sumă de bani, la un nivel dat al preţurilor. Aceasta
(Pcb) se poate determina fie prin raportarea unei unităţi
monetare la preţul bunurilor de consum (PC), fie prin
raportarea masei monetare (M) la nivelul preţurilor bunurilor
de consum.
Pcb = 1 / PC ; Pcb = M / PC
Pentru determinarea cantităţii optime de bani în
economie trebuie să se ia în considerare şi viteza de rotaţie a
banilor (v). Aceasta reprezintă numărul mediu al operaţiunilor
de vânzare-cumpărare care se realizează cu o unitate monetară
în decursul unei perioade.

53
 PQ
v unde: P = preţul bunurilor economice;
M
Q = cantitatea de bunuri economice;
M = masa bănească din circulaţie.

54
 CAPITOLUL III

Comportamentul consumatorului
3.1. Marfa – utilitate şi valoare de schimb
Satisfacerea oricărei trebuinţe umane necesită un anumit
consum de bunuri. Bunul, în general, reprezintă orice element
al realităţii apt să satisfacă o trebuinţă umană. În teoria
economică se cunosc mai multe clasificări ale bunurilor astfel:
1) după modul de acces la ele şi provenienţa lor avem:
a) bunuri relativ libere - sunt bunuri naturale (aer, căldură
şi lumina solară, imagini etc) la care accesul este gratuit,
virtual nelimitat pentru oricine, în anumite condiţii de timp
şi spatiu;
b) bunuri economice-sunt rezultat al activităţii economice,
accesul la ele este limitat, obţinerea lor presupunând efort
sau cheltuială; principala lor caracteristică este raritatea.
2) după destinaţia lor finală avem:
a) prodfactori (factori de producţie) – sunt bunuri cu care
se produc alte bunuri (maşini, materii prime etc);
b) satisfactori (bunuri de consum final) – bunuri care
satisfac direct nevoi umane: hrană, locuinţe, îmbrăcăminte,
etc.
3) după modul în care ajung de la producător la consumator:
a) bunuri marfare;
b) bunuri nonmarfare (nemarfare).
Astfel, bunurile destinate consumului producătorilor
înşişi (autoconsum), precum şi acele produse şi servicii
prestate de administraţiile publice şi particulare, fie gratuit, fie
la preţuri şi tarife reduse, sunt bunuri nonmarfare.
Marfa se defineşte ca fiind acel bun care rezultă dintr-o
activitate economică şi este destinat satisfacerii unor folosinţe
ale altor persoane fizice şi juridice decât cele ale
producătorilor, prin actul vânzarii-cumpărării, pe piaţă. Din
55
definiţie rezultă că un bun devine marfă efectivă numai prin
procesul schimbului, ca urmare a vânzării-cumpărării acestuia.
Altfel, bunul economic rămâne doar o marfă potenţială.
Noţiunea de marfă cuprinde multe categorii de bunuri
cum ar fi:
 bunuri corporale de consum curent (alimente, încălţăminte,
îmbrăcăminte, articole de igienă personală etc);
 bunuri corporale de consum îndelungat (mobila, locuinţa,
aparatura electronică, autoturisme etc);
 bunuri necorporale, de consum personal şi social (servicii
de poştă, radio, telefon, televiziune, gospodărie comunală
etc);
 factori de producţie (forţa de muncă, pământul, maşini,
instalaţii, materii prime şi materiale, serviciile manageriale
etc);
 bunuri rezultate din cercetarea ştiinţifică (cărţi, brevete,
programe de calculator, mărci de fabrică etc);
Orice marfă este expresia unităţii organice a două
trăsături (laturi): utilitate şi valoare de schimb. Categoria
economică de utilitate reflectă capacitatea unui bun marfar de a
satisface o anumită nevoie umană, satisfacţia pe care i-o
creează consumatorului folosirea unui bun.
În economia de piaţă, utilitatea are o mare importanţă
practică, deoarece ea constituie o variabilă ce influenţează
volumul şi dinamica cererii pentru un anumit bun marfar sau
pentru ansamblul bunurilor produse. Orice analiză a utilităţii
economice implică următoarele cerinţe:
 stabilirea unei relaţii între caracteristicile bunurilor şi
nevoile individuale sau sociale, pentru care aceste bunuri
au fost create. Astfel, deşi utilitatea este o proprietate
intrinsecă a fiecărui bun (decurgând din caracteristicile
fizice, chimice, naturale, etc ale acestuia), se manifestă şi
primeşte sens economic doar în corelaţie cu o anumită
nevoie socială. Pe măsura progresului cunoaşterii umane,
56
 se descoperă noi legături între caracteristicile bunurilor şi
nevoile umane, având loc o tendinţă obiectivă de
amplificare a nevoilor;
 capacitatea oamenilor de a folosi utilitatea intrinsecă,
potenţială, a bunurilor pentru satisfacerea nevoilor proprii,
pe baza conştientizării relaţiei între caracteristicile bunului
respectiv şi nevoi. În acest context, important este ca
oamenii să creadă că bunurile au anumite calităţi utile
pentru ei. Oamenii trebuie să fie conştienţi că, prin
caracteristicile lor, bunurile economice le aduc un serviciu
real, o satisfacţie personală sau contribuţie la creşterea
bogăţiei sociale.
Aprecierea utilităţii se poate face sub două aspecte:
tehnic şi economic. Sub aspect tehnic, utilitatea unui bun este
dată de proprietăţile corporale intrinseci ale acestuia (fizice,
chimice, naturale) de a satisface o nevoie concretă. Pe piaţă
există o mulţime de exemplare de mărfuri de acelaşi fel.
Fiecare exemplar se deosebeşte de celelalte exemplare din
aceeaşi marfă prin nivelul parametrilor tehnici, economici,
funcţionali, estetici etc. Aceasta face ca fiecare exemplar dintr-
o marfă omogenă să satisfacă, în grade diferite, nevoia de
consum.
Măsura în care o marfă oarecare, în raport cu celelalte
mărfuri de acelaşi fel, satisface nevoia pentru care a fost
produsă, poartă numele de calitate. Calitatea mărfurilor nu se
confundă sau nu se suprapune cu utilitatea acestora. Astfel,
dacă utilitatea arată capacitatea bunurilor sau serviciilor de a
satisface nevoi concrete ale consumatorului, calitatea reflectă
gradul, măsura, intensitatea în care respectivul bun sau
serviciu, datorită proprietăţilor sale (fizice, chimice, naturale
ş.a) satisface aceste nevoi. De asemenea, dacă cu ajutorul
utilităţii se asigură diferenţierea bunurilor materiale şi
serviciilor unele de altele, cu ajutorul calităţii asigurăm

57
diferenţierea bunurilor din aceeaşi clasă, care satisfac aceeaşi
trebuinţă.
Spre deosebire de aspectul tehnic al utilităţii, sensul
economic al acesteia include raportarea la o nevoie sau
trebuinţă a individului nonposesor, deoarece numai în măsura
în care prin însuşirile sale, un bun răspunde unei nevoi
concrete, se face posibil raportul economic de piaţă (vânzare-
cumpărare). În acest sens, utilitatea economică apare ca unitate
a proprietăţilor intrinseci ale bunului şi a nevoii sau preţuirii de
care se bucură din partea individului nonposesor. Utilitatea
economică sintetizează, deci, preţuirea pe care o persoană o
acordă, la un moment dat şi în condiţii determinate, fiecărei
unităţi dintr-o mulţime de bunuri identice; ea exprimă
intensitatea dorinţei, a nevoii pe care, la un moment dat, o
resimte un individ de a dobândi bunul respectiv, în condiţiile
existente.
Aprcierea utilităţii economice a aceluiaşi bun este diferită
de la un individ la altul, deoarece consumatorii au gusturi
diferite, moduri de viaţă, preferinţe, convingeri, intensităţi ale
nevoilor, abilităţi, posibilităţi de procurare a bunului, nivel de
cultură şi informare diferite. De aceea, măsurarea (aprecierea)
utilităţii economice are un caracter concret individual şi
subiectiv, ea fiind diferită de la un individ la altul; un bun
poate avea utilitate economică pentru un individ şi nu poate
avea pentru altul. Mărimea utilităţii economice depinde de
raportul pe care fiecare îl stabileşte între proprietăţile unui
anume bun şi intensitatea nevoilor sale. În aprecierea utilităţii
economice trebuie avută în vedere o cantitate dintr-un bun.
Doze egale din acelaşi bun au utilităţi diferite pentru un
individ, pentru că intensitatea nevoii scade pentru acel bun,
până când dispare, pe măsura ce se consumă continuu şi
neîntrerupt din acesta - legea utilităţii marginale descrescânde,
prima lege a lui Gossen, formulată în anul 1854.

58
 Formele utilităţii economice sunt:
a) utilitate economică individuală (unitară) - reprezintă
satisfacţia pe care o aduce o doză precisă dintr-un bun dat,
consumată de un anumit individ, în condiţii determinate. Se
noteaza “Ui“ .
b) utilitate economică totală - reprezintă satisfacţia
resimţită de un individ prin consumarea succesivă a mai
multe doze dintr-un bun, într-un interval de timp. Utilitatea
totală (UT) o determinăm însumând utilităţile individuale
ale dozelor succesiv consumate (UT = Ui) sau însumând
suplimentele de utilitate (UT = Umg).
c) utilitatea marginală - este satisfacţia suplimentară
resimţită prin consumarea unei unităţi suplimentare dintr-
un bun în acelaşi interval de timp. În expresie matematică,
utilitatea marginală (Umg) reprezintă raportul dintre
suplimentul de utilitate (UT) şi suplimentul de consum
(x), astfel: Umg = UT/x, când consumul celorlalte
bunuri nu se modifică.
Figura nr.3
Evoluţia utilităţii totale şi a celei marginale
UT
Umg
Umg
UT

0 Cantitatea consumată
(unităţi)
După cum se poate observa în figura de mai sus, utilitatea
marginală, conform legii lui Gossen, are o tendinţă de scădere
59
deoarece se reduce intensitatea nevoilor, ajungând până la
zero, atunci când nevoia individuală este satisfacută în
totalitate. În acelaşi timp, utilitatea totală (cumulată) creşte
succesiv prin mărirea consumului, dar creşte cu sporuri
descrescânde.
Valoarea de schimb a unei mărfi reprezintă, de fapt,
raportul cantitativ dintre cele două bunuri economice care fac
obiectul schimbului ( ex: un sac de mere contra a trei saci de
tărâţe). Atunci când raportul de schimb se face prin intermediul
banilor, valoarea de schimb poartă numele de preţ. Mărimea
valorii de schimb depinde, pe de o parte, de consumul de
factori de producţie (costul de producţie) pe care îl necesită
obţinerea celor două bunuri economice şi, pe de altă parte, de
utilitatea marginală pe care cele două bunuri economice o au
pentru cumpărătorii lor.

3.2. Valoarea economică

Efectuarea actelor de schimb de mărfuri, diferite ca
utilitate, presupune măsurarea, compararea lor, prin aducerea
la un numitor comun, cu ajutorul preţurilor, prin exprimarea în
bani. În viaţa economică de zi cu zi, mărfurile se vând şi se
cumpără pe bani, la preţuri mai mari sau mai mici. În legătură
cu aceasta, încă de mult timp, în gândirea economică, a apărut
problema valorii economice, latura intrinsecă a bunurilor,
element comun tuturor mărfurilor.
În cadrul unor ample confruntări de idei, de-a lungul
timpului, s-au impus atenţiei două teorii despre valoare, şi
anume: teoria valorii-muncă (teoria obiectivă) şi teoria valorii
utilitate (teoria subiectivă). Problemele fundamentale care au
constituit teme de reflecţie, dispute şi confruntări, au fost de
natură a explica: ce este valoarea?, care este izvorul valorii?,

60
cum se determină mărimea valorii?, din ce cauză valoarea unui
bun este mai mare sau mai mică decât a altuia?
Teoria obiectivă a valorii îşi are originea în scrierile lui
Aristotel şi William Petty, ea fiind însă cu adevarat creată şi
dezvoltată de către economiştii clasici Adam Smith şi David
Ricardo şi completată de Karl Marx. În esenţă, teoria obiectivă
a valorii cuprinde următoarele idei:
a) izvorul valorii mărfii este munca omenească depusă
pentru producerea acesteia, aceasta (munca) fiind considerată
elementul comun şi omogen al tuturor mărfurilor; de
asemenea, cantitatea de muncă obiectivă (incorporată) în
fiecare marfă determină pe piaţă raportul de schimb dintre
mărfuri;
b) mărimea valorii este determinată de consumul total de
muncă vie şi materializată, efectuat pentru producerea bunului
respectiv;
c) valoarea se manifestă sau este pusă în evidenţă pe piaţă,
prin valoarea de schimb, care reprezintă raportul cantitativ
dintre două mărfuri, în care acestea se schimbă; valoarea de
schimb se exprimă prin intermediul banilor, sub denumirea de
preţ;
d) sunt luate în considerare condiţiile de producţie diferite
de la un agent economic la altul (înzestrarea tehnică,
calificarea lucrătorilor, nivelul organizării etc), care produc
acelaşi bun şi, corespunzător, se disting noţiunile de valoare
individuală şi valoare socială a mărfii, aceasta din urmă
determinată de timpul de muncă socialmente necesar, ce are ca
bază de determinare condiţiile de producţie medii, dominante
la un moment dat (definit de K. Marx).
Marx a extins cercetarea făcând distincţia necesară între
cele două laturi ale muncii producătoare de marfă: munca
concretă şi munca abstractă. Munca concretă se manifestă ca
o muncă ce se desfăşoară într-o formă specială, consacrată prin
diviziunea muncii, care presupune o anumită specializare şi
61
calificare, precum şi utilizarea unor instrumente adecvate
producerii valorilor de întrebuinţare (utilităţilor) de un anumit
fel (haine, mobilă etc). Munca abstractă este definită ca o
simplă cheltuială de energie omenească, în general, constând în
eforturi fizice, nervoase şi intelectuale, ca fiind omogenă şi
comună tuturor producătorilor de marfă.
Teoria subiectivă a valorii constituie acea concepţie
ideologică care explică valoarea bunurilor economice prin
utilitatea şi raritatea acestora; ea abordează substanţa şi
mărimea valorii ţinând seama de factorul psihologic, adică din
punct de vedere al cumpărătorului, al utilităţii pe care o are
pentru el, marfa respectivă. Drept urmare, un bun preţuieşte
mai mult sau mai puţin decât altul în măsura în care este mai
mult sau mai puţin util, abundent sau rar, din punctul de vedere
al individului. În această teorie, gradul de utilitate a bunului
pentru o persoană îi conferă acestuia valoare, mărimea valorii
pentru individ depinde de intensitatea trebuinţei pe care o
satisface bunul, valoarea manifestandu-se doar când bunurile
devin rare sau limitate cantitativ, dorinţa de a consuma şi nu
caracteristicile obiective ale bunului constituie fundamentul
valorii. Această teorie a fost susţinută în scrierile lui K.
Menger, L. Walras, Fr. von Weisaer, V. Pareto, P. Samuelson,
J. Robinson s.a.
Realitatea contemporană a vieţii economice confirmă că
formarea şi mişcarea valorii trebuie privite ca nişte acte ale
unui proces integral, iar teoriile obiectivă şi subiectivă ale
acesteia trebuie considerate ca fiind complementare; este
necesară o abordare teoretică unitară a valorii, care să ia în
considerare elementele raţionale din cele două teorii
tradiţionale astfel:
 analiza valorii trebuie extinsă la toate sferele reproducţiei
sociale, nu numai la producţie sau la sfera circulaţiei;
 formarea valorii trebuie privită atât pe termen scurt (unde
un rol hotărâtor îl au utilitatea bunurilor şi intensitatea
62
 nevoilor), cât şi pe termen lung (unde rol hotărâtor îl au
condiţiile de producţie, consumul de factori de
producţie).
În acest context, în fapt, valoarea apare ca fiind
determinată atât de consumul de factori de producţie, cât şi de
utilitatea bunurilor obţinute. Valoarea trebuie să se formeze pe
baza cantităţii şi calităţii muncii depuse, corelată cu abundenţa
sau raritatea, în raport cu nevoia socială manifestată prin
cererea pe piaţă. De asemenea, în condiţiile contemporane,
valoarea are un caracter dinamic, datorită în special,
progresului ştiinţifico-tehnic şi tehnologic, cu implicaţii directe
asupra bunurilor economice produse.

3.3. Comportamentul economic al consumatorului

Consumatorul îşi manifestă prezenţa pe piaţă prin
intermediul cererii, atât în ceea ce priveşte cantitatea cât şi
structura acesteia. Manifestarea cererii se face prin intermediul
venitului pe care este dispus să-l cheltuiască pentru
achiziţionarea de bunuri şi servicii. Dar nu numai atât.
Opţiunile raţionale ale consumatorului mai sunt condiţionate
de încă doi factori: mărimea şi intensitatea nevoilor (factor
endogen) şi nivelul preţurilor bunurilor pe care urmează să le
consume (factor exogen). În calitate de consumator, fiecare
persoană are anumite preferinţe. La acelaşi venit disponibil
care urmează a fi cheltuit (bugetul consumatorului), dorinţele
consumatorilor sunt extrem de diversificate. În contextul
acestei diversificări, există, totuşi, legi, principii şi reguli care
determină un anumit comportament în luarea deciziilor de
consum. Înţelegerea acestui comportament, presupune, ca
premisă, că fiecare consumator are informaţii exacte şi
complete despre structura bunurilor existente pe piaţă şi
capacitatea acestora de a satisface aumite dorinţe. Totodată,

63
consumatorul cunoaşte nivelurile preţurilor pe piaţă şi mărimea
venitului care urmează a fi cheltuit pentru achiziţionarea
diferitelor bunuri. Având aceste informaţii orice consumator
urmăreşte să-şi maximizeze utilitatea totală din cheltuirea
bugetului limitat.
Nevoile de consum îl determină pe consumator să
stabilească ordinea de preferinţă a bunurilor ce urmează a fi
cumpărate precum şi modul de combinare şi de substituire a
acestora. De aceea, opţiunile individului pentru combinarea în
cantităţi diferite a bunurilor pe care doreşte să le cumpere de
pe piaţă în vederea realizării unui anumit nivel de satisfacţie
totală (agregată) se numesc programe de consum. Există o
mulţime de combinaţii posibile între bunurile ce urmează a fi
consumate de cumpărător. Programele de consum care asigură
acelaşi nivel de satisfacţie agregată se numesc programe de
consum echivalente. Dar, nevoile de consum ale fiecărui
individ îl pun în situaţia de a-şi imagina şi alte posibilităţi de
combinare a bunurilor, astfel încât să-şi sporească utilitatea
totală. De aceea, programele de consum care asigură niveluri
diferite ale satisfacţiei totale (agregate) se numesc programe de
consum concurente. La o analiză superficială, programele de
consum echivalente şi cele concurente, par a nu fi obstacole în
calea consumatorului, ele lasă impresia suveranităţii absolute a
consumatorului. Însă, realitatea arată că factorii exogeni
(bugetul consumatorului şi nivelul preţurilor unitare ale
bunurilor), îl constrâng pe consumator în opţiunile de consum.
Presupunând că un consumator are nevoie de două cantităţi de
bunuri diferite, atunci, relaţia care determină mărimea
bugetului său, în condiţii de maximă utilitate totală, va fi:
B = X · px + Y · py
în care :
B - bugetul consumatorului pentru procurarea bunurilor;
X - cantitatea din bunul de tip x;
64
 Px - preţul unitar al bunului x;
Y - cantitatea din bunul de tip y;
Py - preţul unitar al bunului y.
Rezolvarea problemei alocării bugetului limitat pentru
achiziţionarea mai multor bunuri implică luarea în considerare
a costului oportun sau a costului alegerii, indiferent de forma
de consumare a utilităţii (în unităţi convenţionale sau
monetare). Costul alegerii (oportun) este egal cu cantitatea
sacrificată dintr-un alt bun. Adică atunci când un consumator
decide să obţină o utilitate marginală pozitivă din cumpărarea
unui bun, el decide, concomitent, să renunţe la utilitatea
marginală care ar fi putut fi realizată prin cumpărarea unui alt
bun. Structura bunurilor cumpărate este optimă, atunci când
utilitatea marginală pe unitatea monetara cheltuită (Umg/p)
este aceeaşi pentru toate bunurile cumpărate. Dacă presupunem
că un consumator cheltuieşte tot bugetul său pentru
cumpărarea numai a două bunuri X şi Y, atunci, structura
bunurilor cumpărate este optimă, iar consumatorul este în
echilibru, când Umgx / px = Umgy / py sau
Umgx / Umgy = px / py.
Pentru maximizarea utilităţii totale, cosumatorul cumpără
o cantitate mai mare din acele bunuri care au Umg/p mai mare.
Dar, în conformitate cu legea utilităţii marginale descrescânde,
pe măsură ce cantitatea cumpărată dintr-un bun creşte,
utilitatea marginală scade, iar când cantitatea scade, utilitatea
marginală creşte. Pornind de la realitatea că un consumator
intenţionează, întro perioadă determinată, să achiziţioneze
bunurile a, b, c, utilitatea este maximă atunci când
consumatorul egalizează utilitatea marginală pe unitatea
monetară cheltuită, adică Umga / pa = Umgb / pb = Umgc / pc.
Rezultă că un consumator realizează o utilitate totală maximă
atunci când utilitatea marginală pe unitatea monetară este
aceeaşi pentru toate bunurile. În viaţa economică reală, dacă
preţul unui bun creşte, atunci, în comparaţie cu celelalte
65
bunuri, el devine mai scump. Totodată, bugetul consumatorului
scade, deoarece el poate cumpăra o cantitate mai mică din
bunul respectiv. Schimbarea preţului unui bun determină
modificarea cererii consumatorului de pe piaţa bunului
respectiv(când venitul său este relativ constant), prin efectul de
substituţie şi efectul de venit.
Efectul de substituţie constă în aceea că bunul al cărui
preţ creşte (scade) va avea o cerere de consum mai mică
(mare), comparativ cu alte bunuri ale căror preţuri nu s-au
modificat, rămânând relativ constante. Consumatorul substituie
cumpărarea bunurilor cu preţ mai ridicat cu achiziţionarea
bunurilor al căror preţ este mai mic.
Efectul de venit reflectă impactul modificării preţului
unui bun asupra venitului real al consumatorului, astfel ca
atunci când preţul creşte, venitul real se reduce şi invers.
Identificarea efectului de substituţie şi a efectului de venit
asigură o proiectare coerentă şi echilibrată a pieţelor de bunuri
şi servicii, cu efecte pozitive asupra echilibrului general.
Echilibrul sau optimul consumatorului desemnează acea
variantă de repartizare a bugetului său pentru procurarea acelor
cantităţi de bunuri şi servicii care îi aduc cea mai mare
satisfacţie, ţinând seama de preţurile acestora. Datorită
mobilităţii factorilor implicaţi în modificarea sa, echilibrul
consumatorului are un caracter dinamic. Astfel, se pot
modifica gusturile, pretenţiile şi cerinţele consumatorului,
bugetul consumatorului poate să crească sau să se reducă,
nivelurile relative ale preţurilor se pot modifica şi ele.
Rezultanta acţiunii conjugale a acestor factori o constituie, fie
accentuarea constrângerii bugetare asupra consumatorului, fie
slăbirea acestei constrângeri. În concluzie, criteriul
comportamentului economic al consumatorului este utilitatea,
maximizarea acesteia, prin consumul bunurilor şi serviciilor
obţinute în schimbul cheltuirii bugetului disponibil. Acest

66
comportament este modelat de funcţia cererii de bunuri şi
resurse economice.

3.4. Cererea
Cererea reprezintă acea parte a trebuinţelor care se
satisfac prin intermediul schimbului, adică prin actul de
vânzare-cumpărare. Ea se concretizează în cantitatea de bunuri
materiale şi servicii pe care agenţii economici-producători şi
consumatori o solicită, ţinând seama de preţurile existente, la
un moment dat. Cererea se prezintă ca fiind voinţa şi
capacitatea cumpărătorului de a achiziţiona un produs sau
serviciu. Voinţa de cumpărare reprezintă latura subiectivă a
deciziei de cheltuire a disponibilităţilor băneşti pentru
cumpărarea de bunuri şi depinde de factori precum:
intensitatea şi structura nevoilor, anticipări în evoluţia
veniturilor şi preţurilor etc. Capacitatea de cumpărare
reprezintă latura obiectivă a cererii şi constă în resursele
băneşti disponibile ce vor fi alocate conform voinţei
consumatorului, generându-se astfel cererea solvabilă.
În funcţie de natura bunurilor care fac obiectul cererii,
distingem: cerere pentru bunuri substituibile, cerere pentru
bunuri complementare şi cerere derivată.
Cererea poate fi, de asemenea, analizată şi sub
următoarele aspecte:
a. cererea individuală - reprezintă cantitatea dintr-un bun
pe care un agent economic (menaj, firmă etc) este dispus să o
achiziţioneze într-o perioadă de timp, în anumite condiţii
economice şi pe baza preferinţelor subiective, în raport de
intensitatea treuinţelor sale;
b. cererea pieţei - exprimă cantitatea dintr-un bun pe care
toţi agenţii economici individuali sunt dispuşi s-o achiziţioneze
într-o perioadă de timp, în anumite împrejurări economice şi în

67
baza preferinţelor subiective ale acestora. Ea apare ca o sumă a
cererilor individuale pentru un anumit bun;
c. cererea agregată - reprezintă suma cererilor pieţei
pentru toate bunurile materiale şi servicii.
Cererea are caracter dinamic. Nivelul şi structura
cerinţelor de consum se schimbă, de la o perioadă la alta, sub
influenţa, în principal, a trei factori: nevoile, venitul şi preţul.
Nevoile oamenilor se schimbă în mod frecvent, prin apariţia
unora noi, prin restrângerea sau prin extinderea altora, sub
influenţa progresului ştiinţei şi tehnicii, a dezvoltării producţiei
şi a societăţii în general, determinând schimbări
corespunzătoare şi în sistemul cererii. Nivelul veniturilor
disponibile transformă nevoile potenţiale de consum în nevoi
reale, iar cererea potenţială de bunuri în cerere reală.
Modificarea preţului (tarifului) unitar al produselor şi
serviciilor determină o relaţie inversă: creşterea preţului are ca
efect contracţia (micşorarea) cererii, iar scăderea preţului
determină extinderea (sporirea) cererii. Corelaţia dintre
modificarea preţului unitar al unui bun şi variaţia cantităţii
cerute din bunul respectiv este fundamentată şi are caracter de
lege. Legea generală a cererii exprimă raporturile esenţiale de
determinare dintre modificarea preţului mărfii oferite pe o
piaţă liberă şi dinamica cererii pentru această marfă. În virtutea
acestei legi economice obiective, când preţul creşte are loc o
diminuare a cererii de bunuri, iar când preţul scade, atunci
cererea creşte.
Cererea nu este o mărime fixă, ea este rezultatul relaţiei
dintre diferitele preţuri posibile ale unui produs şi cantităţile
din produsul respectiv ce vor fi cumpărate la fiecare din
preţurile oferite. Cererea este curba care face legătura între
cantitatea cumpărată de către consumatori şi preţul practicat de
către producători (fig. nr.4).

68
 Figura nr. 4
Curba cererii în funcţie de preţ

Legea generală a cererii se verifică în cazul bunurilor

normale (bunurile a căror cerere se modifică în acelaşi sens cu
venitul), precum şi în cazul bunurilor inferioare (bunurile a
căror cerere se modifică în sens contrar modificării venitului).
În afara preţului, creşterea sau reducerea cererii pentru un
anumit bun sunt influenţate şi de alte condiţii, cum ar fi:
1) de natură economică: venitul consumatorului, preţul altor
bunuri;
2) de natură extraeconomică: numărul cumpărătorilor,
preferinţele consumatorilor, schimbarea anotimpului, tradiţiile,
previziunile privind dinamica şi evoluţia veniturilor şi a
preţurilor, evenimente social-politice şi naturale ş.a.
o Creşterea veniturilor va determina o creştere a cererii, iar scăderea
veniturilor o reducere a acesteia. În cazul bunurilor inferioare, între
venituri şi cerere există o relaţie negativă, deoarece majorarea veniturilor
va fi însoţită de o reducere a cererii, iar scăderea veniturilor, de o creştere
a cererii pentru aceste bunuri.
o Modificarea preţurilor altor bunuri determină evoluţia cererii
pentru un anumit bun, al cărui preţ rămâne constant. Astfel, dacă două
bunuri A şi B sunt substituibile, modificarea preţului bunului A atrage o
evoluţie a cererii pentru bunul B în acelaşi sens, adică există o relaţie
pozitivă. În cazul în care două bunuri C şi D sunt complementare, între
schimbarea preţului bunului C şi evoluţia cererii pentru bunul D există o
relaţie negativă.

69
 o Între numărul cumpărătorilor şi cererea pentru un anumit bun există
o relaţie pozitivă.
o Dacă preferinţele consumatorilor pentru un anumit bun se
accentuea- -ză, cererea pentru bunul respectiv va creşte, şi invers.
o Vara, cererea de bere este mai mare în comparaţie cu iarna.
o Conform tradiţiei, în România, în perioada Sărbătorilor Pascale se
consumă mai multă carne de miel.
o În situaţia în care se prevede o creştere a preţului unui anumit bun,
cererea prezentă pentru bunul respectiv creşte şi invers, cererea se reduce
dacă se prevede o reducere a preţului, apărând fenomenul de cerere
amânată. Când se prevede o creştere a veniturilor băneşti, cererea
prezentă pentru un anumit bun creşte, iar dacă se prevede o reducere,
cererea prezentă scade.
Aşadar, fiecare factor, considerat aparte, influenţează
evoluţia cererii, dar evident, sub condiţia ca ceilalţi să rămână
relativ constanţi. Variaţia cererii pe piaţă în raport de
modificarea preţului sau a altei condiţii a cererii se exprimă
prin elasticitatea cererii, care se măsoara cu ajutorul
coeficientului elasticităţii şi care arată gradul modificării
cantităţii cererute în funcţie de schimbarea uneia sau alteia din
condiţiile acesteia. Elasticitatea cererii în raport cu preţul
exprimă modificarea cantităţii cerute dintr-un produs în funcţie
de modificarea preţului acestuia, în condiţiile când preţurile
celorlalte produse rămân stabile. Se calculează cu ajutorul
coeficientului de elasticitate în funcţie de preţ, ca raport între
modificarea relativă a cantităţii cerute (variabilă dependentă) şi
modificarea relativă a preţului acestui produs (variabilă
independentă):

Ec/p = - ΔC/Co : ΔP/Po sau

Ec/p = - %ΔC : %ΔP ,
unde:
Ec/p = coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ;
Co = cererea iniţială;
ΔC = C1-C0;
70
ΔP = P1-P0;
Po = preţul inţial al unui bun;
%ΔC = modificarea procentuală a cererii totale;
%ΔP = modificarea procentuală a preţului unitar;
În funcţie de mărimea coeficientului de elasticitate
cerere-preţ, cererea pentru diferite bunuri poate înregistra
următoarele forme:
a) cerere elastică - atunci când Ec/p>1, adică cantitatea
cerută se modifică în sens contrar preţului, dar mai intens, într-
o proporţie mai mare;
b) cerere inelastică - când Ec/p<1, cantitatea cerută
reacţionează la modificarea preţului, dar într-o proporţie mai
mică, adică este o formă a cererii care se plasează între cererea
rigidă şi cererea cu elasticitate unitară;
c) cerere cu elasticitate unitară (constantă), când Ec/p = 1,
adică la o creştere (scădere) continuă şi constantă a preţului
unui produs se manifestă o scădere (creştere) continuă,
constantă şi de aceeaşi mărime a cererii;
d) cerere perfect elastică (infinit elastică), când Ec/p  ,
deoarece variaţia slabă a preţului unui produs (preţul rămâne
relativ constant) se combină cu creşterea continuă a cererii la
acel produs, care tinde către infinit;
e) cerere perfect inelastica (rigidă), atunci când Ec/p  0,
respectiv, când cantitatea cerută dintr-un produs este constantă
iar modificarea preţului nu are nici o influenţă asupra cererii
pentru acel produs. Ultimele două forme au mai mult o valoare
teoretică decât practică, ele întâlnindu-se foarte rar şi numai în
anumite condiţii de piaţă.
În viaţa reală se manifestă şi aşa-numita cerere atipică
care contravine legii generale a cererii în sensul că, atunci când
preţul creşte, cererea va creşte şi ea.
Variaţia cererii în raport cu venitul se măsoară cu ajutorul
coeficientului de elasticitate cerere-venit care reprezintă
71
raportul dintre procentul modificării cantităţii cerute dintr-o
marfă şi procentul modificării venitului, când ceilalţi factori ai
cererii rămân neschimbaţi:

Ec/v = ΔC/Co : ΔV/Vo = c'/c sau

Ec/v = %ΔC : %ΔV
în care:
Ec/v = coeficientul de elasticitate a cererii faţă de venit;
Vo = venitul iniţial;
ΔV = V1-V0;
c` = înclinaţia marginală spre consum;
c = rata consumului.
Coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de venit
este mai mare ca zero (Ec/v>0) pentru bunuri normale iar în
cazul bunurilor inferioare este mai mic decât zero (Ec/v<0).
Cunoaşterea condiţiilor (factorilor) care determină
elasticitatea cererii este foarte importantă pentru estimarea
venitului total încasat de vânzător, care este egal cu produsul
dintre cantitatea bunurilor vândute pe piaţă şi preţul unitar de
vânzare. Este interesant însă de cunoscut care sunt
împrejurările care pot influenţa elasticitatea cererii în funcţie
de un anumit factor. Dintre acestea, mai importante sunt cele
care determină elasticitatea cererii în funcţie de preţ şi anume:
 gradul de substituibilitate a bunurilor - cu cât un bun
are o gamă mai variată de înlocuitori, el are o cerere mai
elastică la preţ şi invers, bunurile nesubstituibile sau greu
substituibile au o cerere inelastică;
 gradul necesităţii de consum - bunurile de lux sau cele
care se consumă periodic (sporturile de iarnă, excursiile) au o
cerere elastică în raport cu preţul, iar bunurile de bază, vitale,
de strictă necesitate (hrană, combustibilul, îmbrăcămintea,
medicamentele) care se consumă în mod curent, au în general
o cerere inelastică;
72
  ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun în
bugetul total al cumpărătorului - ca regulă, bunurile cu o
pondere importantă în bugetul familiei au o cerere elastică, iar
cele care deţin o pondere redusă în totalul cheltuielilor
efectuate de către menaje au o cerere inelastică (timbrele,
telegramele, articolele de pescuit etc);
 durata perioadei de timp de la modificarea preţului -
cererea se menţine o perioadă scurtă inelastică, deoarece
consumatorii nu s-au decis asupra modului în care să-şi
modifice programul de consum, iar pe o perioadă mai lungă
devine elastică datorită lărgirii gamei de înlocuitori pentru
produsul al cărui preţ a crescut.
În concluzie, modificarea preţului determină o modificare
a cantităţii cerute iar modificarea condiţiilor cererii poate
conduce la variaţia cererii la acelaşi preţ, adică la deplasarea
curbei cererii (fig. nr.5).
Figura nr.5
Deplasarea curbei cererii sub influenţa factorilor acesteia

Deplasarea curbei cererii din poziţia C1 în poziţia C3

semnifică o creştere a cererii la acelaşi preţ iar deplasarea
curbei cererii la stânga (C2) arată o scădere a cererii la acelaşi
preţ.

73
 Capitolul IV

Producătorul
4.1. Factorii de producţie
Factorii de producţie sunt acele resurse economice sau
elemente atrase şi utilizate în activitatea economică din care
rezultă bunuri economice.
Factorii de producţie tradiţionali necesari desfăşurării
oricărei activităţi economice sunt: munca şi natura (factori de
producţie primari, originari), capitalul (factor derivat).
În condiţiile economiei de piaţă moderne, iniţierea,
organizarea, desfăşurarea şi dezvoltarea unei afaceri profitabile
depind de comportamentul economic al întreprinzătorului. În
timp, creşterea şi diversificarea nevoilor sociale, dezvoltarea şi
sporirea complexităţii activităţilor economice, în contextul
caracterului limitat al resurselor, au determinat necesitatea
multiplicării şi perfecţionării factorilor de producţie. Pe fondul
acestor schimbări cantitative şi calitative înregistrate de muncă,
natură şi capital, unii economişti consideră că au aparut noi
factori de producţie, denumiţi neofactori (abilitatea
întreprinzătorului, tehnologia, informaţia, activitatea de
management şi marketing etc). Aceştia au calitatea de a spori
eficienţa utilizării celor trei factori de producţie tradiţionali şi,
deci, a activităţii economice.
Factorii de producţie formează un tot unitar, se află în
interdependenţă, acţiunea lor determinând particularităţile
activităţii economice, aspectele ei cantitative şi calitative.
Factorii de producţie sunt generaţi în permanenţă de
potenţialul economic oferit de avuţia naţională. Totalitatea
resurselor de producţie şi de trai de care dispune o ţară la un
moment dat, definind potenţialul şi nivelul dezvoltării
economice în momentul respectiv, formează avuţia naţională a
unei ţări; ea include resursele (ca potenţial latent), factorii de
74
producţie (potenţial activ) şi potenţialul de consum. Avuţia
naţională reprezintă cadrul care dimensionează potenţialul de
creştere economică atins la un moment dat, iar amplificarea
avuţiei naţionale reprezintă, în acelaşi timp, efectul direct al
creşterii economice.
Munca - factor activ şi determinant de producţie
Pentru a consuma bunuri, pe care în cea mai mare parte
nu le găsesc de-a gata în natură, oamenii trebuie să muncească,
să le producă. Munca, factor de producţie, este o activitate de
transformare de către om a factorilor materiali ai producţiei, cu
ajutorul unor instrumente de muncă specifice, în scopul
obţinerii de bunuri şi servicii utile.
“Producţia nu este posibilă fără muncă. Munca este
numitorul comun al tuturor produselor”, spunea economistul
Michel Didier. Munca are două laturi, fizică şi intelectuală.
Munca fizică exprimă consumul de energie fizică, musculară
în activitatea de creare a bunurilor economice. Din punct de
vedere economic, nu orice activitate desfăşurată de om este
muncă, ca factor de producţie. Din această perspectivă,
activitatea unui dulgher nu este sinonimă cu activitatea unui
sportiv care-şi efectuează antrenamentele. Pentru a participa la
procesul muncii, oamenii trebuie să dispună de forţă de muncă
(cele două noţiuni nu se confundă). Forţa de muncă reprezintă
totalitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale proprii omului,
precum şi experienţa sa acumulată într-o activitate social-utilă,
pe care le pune în funcţiune în procesul de creare a bunurilor
materiale şi spirituale. Munca apare ca o cheltuială de forţă de
muncă, fiind forţa de muncă în acţiune. Oamenii cu
aptitudinile şi deprinderile lor, cu experienţa şi cunoştinţele
dobândite sunt producătorii celei mai mari părţi a bogăţiei, a
avuţiei naţionale.
Caracteristicile muncii, ca factor de producţie, sunt
urmatoarele: fiind cel mai important factor de producţie,
75
munca joacă un rol activ şi determinant în activitatea
economică şi în progresul societătii omeneşti; ea condiţionează
existenţa, combinarea, consumarea şi perfecţionarea tuturor
factorilor de producţie; prin muncă, omul îşi îmbunătăţeşte
cunoştinţele, aptitudinile şi experienţa; are un caracter
conştient, raţional: omul, înaintea desfăşurării ei, îşi stabileşte
scopul activităţii, mijloacele de realizare a acesteia, anticipează
volumul, structura şi calitatea bunurilor ce urmează a fi
produse; desfăşurarea ei implică un consum de forţă de muncă,
adică de aptitudini fizice şi intelectuale, abilităţi, experienţă etc
necesare producerii de bunuri şi servicii utile; sporirea
complexităţii şi creativităţii sale în timp a determinat creşterea
capacităţii oamenilor de a produce în mod eficient bunuri
economice, deci le-a sporit productivitatea muncii. Din această
perspectivă i se mai spune şi capital uman. Creşterea
productivităţii a avut drept urmare obţinerea într-un timp mai
scurt a bunurilor economice şi de o calitate superioară, ceea ce
a condus la creşterea timpului liber necesar menţinerii şi
refacerii capacităţii de muncă, instruirii, etc, la sporirea
veniturilor şi la mărirea gradului de satisfacere a nevoilor.
Aşadar, munca se poate defini, în funcţie de criteriul care
stă la baza analizei sale, în sens restrâns - ca factor de
producţie, sau în sens larg - ca orice activitate umană social-
utilă. Deşi într-o serie de activităţi munca a fost parţial
înlocuită cu maşini, cu mecanisme de autoreglare şi roboţi,
rolul ei activ şi determinant nu a dispărut, ci a crescut chiar şi
în domeniile de maximă creativitate intelectuală.

Natura - factor originar de producţie

Natura, ca factor originar de producţie, reprezintă
ansamblul elementelor naturale brute pe care omul le
transformă prin muncă în bunuri şi servicii utile, folosind
mijloace de muncă adecvate. Ca mediu indispensabil existenţei
76
şi desfăşurării activităţii economice, natura (denumită generic
pământ), în sens larg, cuprinde: solul, subsolul, apa, aerul,
mineralele, pădurile, mările, oceanele, resursele energetice
primare etc. În condiţiile caracterului limitat al resurselor,
protecţia mediului înconjurător, care condiţionează nu numai
dezvoltarea şi progresul societăţii, ci însăşi viaţa, trebuie să
constituie o componentă obligatorie a deciziilor economice ale
întreprinzătorului.
Spre deosebire de muncă şi capital, ca factori de
producţie, pământul are următoarele particularităţi:
 este cea mai importantă resursă naturală, care din punct
de vedere economic include şi apa;
 este locul de desfăşurare a oricărei activităţi umane;
 deocamdată, este un element de neînlocuit, energia şi
substanţa oferite de el condiţionând însăşi viaţa;
 este un element neprodus de om, dar care şi-a sporit
randamentul (productivitatea) şi valoarea economică prin
acţiunea asupra solului, prin lucrări de drenare, irigaţii,
amenajări, ameliorări etc. devenind pământ-capital;
 este un factor principal de obţinere a bunurilor
economice, fiind sursa principală de materii prime agrosilvice
pentru industrie şi de produse alimentare pentru om;
 oferă elemente nutritive, substanţă şi energie pentru toate
fiinţele vii;
 ca suprafaţă, este limitat; aceasta nu înseamnă că, pe
măsura progresului societăţii, nu pot fi descoperite şi atrase în
activitatea economică noi resurse naturale, dincolo de spaţiul
terestru; comportamentul omului trebuie orientat spre utilizarea
raţională, eficientă a acestor resurse;
 are o mare capacitate de regenerare şi de creştere a
randamentului său;

77
Capitalul - factor de producţie derivat
Conceptul de capital poate avea o multitudine de
înţelesuri, astfel că, în funcţie de contextul vorbirii sau situaţia
analizată, se folosesc următoarele sensuri ale termenului
“capital“: capital real, capital tehnic, capital fizic, capital
productiv, capital bănesc, capital financiar, capital nominal,
capital juridic, capital social, capital cultural, capital uman,
capital natural etc. Dintre toate acestea, numai capitalul real
(sau fizic, tehnic, productiv) are rolul de factor de producţie. În
sens economic, contemporan, capitalul-factor de producţie
reprezintă ansamblul bunurilor materiale acumulate şi
reproductibile, utilizate în activitatea economică pentru
producerea de noi bunuri materiale şi servicii, destinate
vânzării, în scopul obţinerii de profit.
Capitalul, ca factor de producţie tehnic, are următoarele
caracteristici: este un factor de producţie derivat, pentru că el
provine din procese de producţie anterioare şi serveşte la
producerea altor bunuri economice destinate vânzării;
contribuie indirect la satisfacerea nevoilor oamenilor
(împreună cu ceilalţi factori de producţie) prin intermediul
bunurilor la a căror producere participă => bunurile de capital
se mai numesc şi bunuri de producţie sau indirecte (materii
prime, materiale, combustibil, utilaje, instalaţii, mijloace de
transport, clădiri în care se desfăşoară activităţi economice
etc); folosirea capitalului în activitatea economică sporeşte
eficienţa utilizării factorilor primari ai producţiei (muncă şi
natură).
În mişcarea sa, în cadrul activităţii economice, capitalul
parcurge diferite stadii (aprovizionare, producţie şi desfacere)
şi îmbracă forme specifice (bănească, bunuri-capital, marfă).
Un factor principal, care influenţează comportamentul
întreprinzătorului deci eficienţa activităţii sale, este viteza de
rotaţie a a capitalului. Ea reflectă rapiditatea cu care capitalul
78
avansat în afacerile unei firme trece dintr-o formă funcţională
în alta, finalizându-se cu obţinerea unui câştig. În condiţiile
ştiinţifico-tehnice actuale, bunurile capital au o structură
tehnică şi materială eterogenă. În acest context, un interes
deosebit îl prezintă modul în care diferitele componente ale
capitalului real participă la producţie. Potrivit acestui criteriu,
capitalul real se divide în capital fix şi capital circulant.
Capitalul fix (Kf ):
 participă la mai multe cicluri economice;
 se consumă treptat, de-a lungul folosirii sale;
 înlocuirea se face după mai mulţi ani de utilizare;
 are ca elemente componente: clădiri şi construcţii speciale,
maşini, utilaje, instalaţii, roboţi industriali, mijloace de
transport, licenţe de fabricaţie etc.
Capitalul circulant (Kc):
 participă la un singur ciclu de producţie;
 se consumă dintr-o dată, în întregime;
 înlocuirea se face odată cu reluarea unui nou ciclu;
 consumul de capital circulant pe unitatea de produs (pe o
bucată) se numeşte consum specific (tehnologic);
 are ca elemente componente: materii prime, materiale,
combustibili, apă tehnologică, seminţe, furaje etc.
Pe parcursul folosirii sale în activitatea economică,
capitalul fix se depreciază datorită uzurii fizice cât şi uzurii
morale a acestuia.
Uzura fizică a capitalului fix constă în pierderea treptată
a proprietăţilor sale tehnice şi economice de funcţionare, ca
urmare a folosirii în producţie şi/sau acţiunii factorilor naturali.
Ea se reflectă în deprecierea valorică a capitalului fix, care este
introdusă în costul de producţie şi se recuperează treptat, prin
vânzarea produselor create cu ajutorul lui, adică se
amortizează.
Uzura morală a capitalului fix constă în deprecierea sa,
ca urmare a apariţiei unor echipamente de producţie mai
79
productive şi cu performanţe economice şi tehnice superioare
celor existente. Cauza principală a manifestării uzurii morale o
constituie progresul tehnic. El este însoţit de apariţia unor noi
tehnologii şi echipamente de producţie, cu randamente
superioare celor existente în funcţiune şi, eventual, mai ieftine.
Recuperarea cheltuielilor făcute cu achiziţionarea capitalului
fix se numeşte amortizare. Ea este expresia bănească a uzurii
capitalului fix care se include în costul produsului şi se
recuperează prin vânzarea lui. Amortizarea (A) se calculează
în mărimi absolute şi relative astfel:

A = Kf / T ; Ra = A / Kf x 100;
unde:
T = timpul total (număr ani) de funcţionare a Kf.
Ra = rata anuală de amortizare.
Formarea capitalului real (productiv) are loc prin
investiţii de capital, adică cheltuieli băneşti efectuate atât
pentru crearea de noi capitaluri fixe, înnoirea şi modernizarea
celor existente, cât şi pentru sporirea stocurilor de capital
circulant. Sursele investiţiilor de capital sunt: sume repartizate
din profitul net, valoarea reziduală a mijloacelor fixe, surse
externe - creşterea capitalului social, creditul obligatar, creditul
bancar, alocaţii bugetare etc. Investiţiile pot fi abordate prin
prisma investiţiilor brute şi investiţiilor nete de capital.
Investiţiile brute (Ib) reprezintă formarea brută a capitalului şi
se constituie din investiţiile nete (In) la care se adaugă
amortizarea, ca expresie a consumului de capital fix:
Ib = In + A
Investiţiile nete reprezintă formarea netă a capitalului şi
se concretizează în resursele băneşti alocate pentru a spori
volumul de capital fix. În urma procesului de producţie se
determină mărimea capitalului consumat, care este sinonimă cu

80
indicatorul costuri materiale, şi este suma dintre amortizarea
capitalului fix şi valoarea capitalului circulant. Capitalul real
are un rol esenţial în orice activitate economică, constituind
baza dezvoltării tuturor ramurilor economice, o componentă
esenţială a avuţiei oricărui agent economic şi a avuţiei
naţionale în ansamblul ei. Ţările care dispun de o puternică şi
modernă bază tehnico-materială, de o înzestrare mai mare de
capital real pe lucrător şi o productivitate a muncii superioară,
au o competitivitate sporită a produselor lor pe pieţele externe.

4.2. Progresul tehnic în condiţiile economiei de piaţă

Dezvoltarea extensivă, acumulările bazate pe atragerea în
circuitul economic a unor cantităţi sporite de factori de
producţie este caracteristică ţărilor cu o economie slab
dezvoltată sau în curs de dezvoltare. Ceea ce nu înseamnă că
aspectele de ordin calitativ, dezvoltarea intensivă, valorificarea
superioară, raţională a factorilor de producţie constituie un
atribut al ţărilor dezvoltate. De la o perioadă la alta, de la o ţară
la alta, aspectele extensive ale dezvoltării s-au completat cu
cele intensive, factorii cantitativi s-au împletit cu cei de ordin
calitativ, aportul unora sau al altora fiind mai mare sau mai
mic. Este, firesc, vorba de posibilităţile pe care le are fiecare
ţară de a face eforturi în direcţia cercetării ştiinţifice,
dezvoltării tehnologice şi introducerii progresului tehnic în
activităţile desfăşurate, conştiente fiind de necesitatea
stringentă de a realiza, de a dezvolta cu orice preţ această
activitate. De aici şi avantajele deosebite obţinute de cei ce
dispun de factori de producţie moderni, de gabarit redus, cu
consumuri mici, de mare randament etc.
Concluzionând, putem spune că progresul tehnic
reprezintă, în condiţiile dezvoltării contemporane, unul din
vectorii determinanţi ai creşterii economice. Câteva delimitări

81
conceptuale ar sublinia rolul acestei activităţi în progresul
factorilor de producţie.
Cercetarea ştiinţifică reprezintă activitatea desfaşurată în
scopul lărgirii limitelor cunoaşterii umane printr-o muncă
sistematică, teoretică şi experimentală, orientată spre un
anumit scop. Ea este de mai multe feluri, astfel:
 Cercetare fundamentală - urmăreşte îmbogăţirea
cunoaşterii în domeniile principale ale realităţii, descoporirea
de noi legi şi principii ce guvernează viaţa în ansamblul ei.
Cercetarea fundamentală pură este cea în care predomină
nevoile de dezvoltare a ştiinţei impuse de logica internă a
acesteia; Cercetarea fundamentală orientată este cea în care
predomină intenţia aplicabilităţii, dar într-o perspectivă incertă.
 Cercetarea aplicativă – reprezintă activitatea
desfaşurată în scopul sporirii cunoştinţelor într-un domeniu
determinat al activităţii sociale şi are ca scop satisfacerea unor
nevoi concrete ale societăţii, îndeosebi ale producţiei, într-o
perspectivă apropiată, chiar imediată. Se bazează, în principiu,
pe valorificarea rezultatelor oferite de cercetarea fundamentală.
Dezvoltarea tehnologică – este activitatea de continuare a
cercetării ştiinţifice ce constă în utilizarea sistematică a
rezultatelor acesteia, precum şi a cunoştinţelor empirice, cu
scopul de a obţine noi materiale, produse, metode şi procedee
sau de a le perfecţiona pe cele existente, astfel:
 proiectarea, executarea, verificarea şi omologarea
prototipurilor;
 construirea şi utilizarea staţiilor-pilot;
 verificarea de ipoteze şi definitivarea procedeelor de
fabricaţie în faza semiindustrială;
 întocmirea documentaţiei necesare realizării unor
produse noi sau modernizări ( date tehnologice, proiecte, reţete
de fabricaţie etc.).

82
  întocmirea documentaţiei necesare unor noi tehnologii
sau perfecţionării celor existente (proiecte, know-how etc.).
Progresul tehnic – reprezintă totalitatea realizărilor prin
care o întreprindere sau o economie în ansamblul său devine
mai eficientă. Aceasta poate să rezulte din mici ameliorări în
procesul muncii, cum ar fi: suprimarea transporturilor inutile şi
a cursei goale, aprovizionarea ritmică, dar într-un ritm mai
rapid, o mai bună circulaţie a bunurilor în fluxul productiv etc.,
dar şi din schimbări ample, profunde, cum sunt: descoperirea
şi aplicarea de idei ştiinţifice noi, perfecţionarea tehnicii, a
tehnologiilor şi a produselor, utilizarea unor surse noi de
energie, creşterea pregătirii profesionale a populaţiei etc.
Progresul tehnic potenţează posibilităţile economiei, atât
prin creşterea rezultatului activităţii cu acelaşi consum de
factori (obţinerea de efecte mai mari cu aceleaşi eforturi), cât şi
prin reducerea consumului unuia, mai multora sau a tuturor
factorilor de producţie pe unitatea de produs (obţinerea
aceloraşi efecte cu eforturi reduse).
Progresul tehnic este rezultatul procesului de inovare.
Acesta reprezintă activitatea creatoare prin care este generat
progresul tehnic. Pentru că actul creativ implică, prin natura sa,
ştiinţa, această activitate este denumită şi cercetare ştiinţifică.
Însemnătatea deosebită a progresului tehnic a determinat
transformarea cercetării ştiinţifice într-o activitate sistematică
şi permanentă, cu un cadru organizatoric şi juridic specific.
Cercetarea ştiinţifică începe cu documentarea şi se
încheie cu utilizarea efectivă a rezultatelor obţinute, între
aceste două momente existând mai multe trepte. Activitatea de
cercetare se realizează în unităţi specializate, instituţii de
învaţământ sau în întreprinderi.
Reglarea economică a progresului tehnic o face piaţa şi
aceasta deoarece este marcat de două tendinţe: pe de o parte de
accelerare, aspect ilustrat prin reducerea timpului de la

83
momentul iniţierii unei cercetări şi până la finalizarea sa,
respectiv până la introducerea în procesul de producţie a
rezultatelor obţinute, şi pe de altă parte, de creştere a
cheltuielilor realizate pentru activitatea de cercetare. Acest din
urmă aspect, fie că îi elimină sau îi marginalizează pe cei ce nu
pot face faţă creşterii cheltuielilor, fie că îi determină să-şi
unească forţele, să coopereze în susţinerea cheltuielilor
respective spre a nu fi eliminaţi. Caracterul tot mai costisitor al
cercetării, riscurile asumate (în sensul că pot fi obţinute
rezultate slabe, nu se obtin deloc rezultate sau se obţin după o
perioadă îndelungată de timp) sunt motive care au determinat
implicarea statului ca important investitor în această activitate.
Este necesar să subliniem că, în condiţiile dezvoltării
actuale, progresul tehnic, ca factor al creşterii economice,
trebuie studiat în stansă legatură cu ansamblul de factori
economici, sociali, politici şi ecologici care caracterizează
procesul creşterii economice contemporane.
O concluzie importantă care se desprinde este creşterea
rolului social al ştiinţei, tehnologiei, progresului tehnic în
societatea industrial-tehnologică, orientarea spre rezolvarea
obiectivelor de bază ale dezvoltării economico-sociale,
elaborarea unui sistem de programe prioritare pentru cercetare
ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi introducerea progresului
tehnic pe scara largă, participarea crescândă la cooperarea
ştiinţifică internaţională.

84
 4.3. Comportamentul întreprinzătorului în
combinarea şi substituirea factorilor de producţie
În condiţiile economiei de piaţă, funcţia principală a
întreprinzătorului constă în combinarea şi substituirea eficientă
a factorilor de producţie. Combinarea este un proces tehnico-
economic de unire a factorilor de producţie în vederea obţinerii
de bunuri economice, în condiţii de eficienţă maximă; exprimă
unitatea a două aspecte: tehnic şi economic. Aspectul tehnic al
combinării vizează unirea factorului muncă cu factorul capital
într-un mod specific fiecărei activităţi, iar aspectul economic
are în vedere minimizarea costurilor, respectiv, maximizarea
profitului. În acest scop întreprinzătorul va stabili raporturile
cantitative, structurale şi calitative ale factorilor de producţie
atraşi pe baza complementarităţii lor. Aceasta din urmă vizează
latura tehnică a combinării factorilor de producţie şi arată că, la
o producţie dată, o anumită cantitate (şi calitate) dintr-un factor
se asociază doar cu cantităţi determinate din ceilalţi factori.
Din cauza schimbării permanente a raporturilor dintre
factorii de producţie, sub influenţa noilor tehnici şi tehnologii
şi a evoluţiei preţurilor lor, întreprinzătorul este nevoit, ca în
procesul combinării factorilor, să realizeze substituirea lor.
Substituirea constă în înlocuirea unei cantităţi dintr-un factor
de producţie printr-o cantitate dată dintr-un alt factor de
producţie, în condiţiile menţinerii cel puţin a aceluiaşi nivel al
producţiei. Aceasta vizează latura economică a combinării
factorilor de producţie. Ea poate avea loc între factorul muncă
şi capital, între factorul natură şi capital sau între diferitele
elemente componente ale factorilor de producţie. Procesul
substituirii factorilor se bazează pe divizibilitatea şi
adaptabilitatea părţilor lor componente. Divizibilitatea arată
posibilitatea împărţirii unui factor de producţie în subunităţi
omogene fără a afecta însă calitatea factorului respectiv.
Adaptabilitatea arată proprietatea unui factor de producţie de a
85
se asocia cu un număr mai mare sau mai mic de unităţi dintr-un
alt factor de producţie.
În alegerea celei mai bune combinări a factorilor de
producţie intervine abilitatea întreprinzătorului de a face o
serie de calcule de eficienţă astfel:
 productivitatea marginală a unui factor de producţie
(Wmg) reflectă sporul producţiei (Q = Q1 - Q0) obţinut prin
creşterea cu o unitate a unui factor (X = X1 - X0), ceilalţi
factori rămânând constanţi:

Wmg(x) = Q / X
 rata marginală de substituire (Rms) reflectă numărul de
unităţi din factorul de producţie “Y”, care poate înlocui o
unitate din factorul “X”, volumul producţiei rămânând
acelaşi:

Rms = - Y/X = Wmg(x) / Wmg(y)

Măsura în care poate fi menţinută producţia când un
factor este înlocuit cu altul este evidenţiată de elasticitatea
substituirii, care exprimă creşterea sau descreşterea utilizării
unui factor în comparaţie cu altul. Substituirea poate fi perfectă
şi imperfectă. Substituirea perfectă arată că volumul factorilor
suplimentari, necesari compensării reducerii cu o unitate a altui
factor, în toate combinaţiile posibile, rămâne constant.
Substituirea imperfectă constă în folosirea mai multor resurse
din cele abundente pentru a înlocui resursa deficitară, respectiv
are loc creşterea progresivă a volumului dintr-o resursă
abundentă pentru a substitui o unitate din resursa rară.
Pentru a aprecia valoarea rezultatelor obţinute la nivelul
firmei sale (microeconomice) întreprinzătorul calculează:
 rezultatele economice globale - exprimă în formă
bănească totalitatea bunurilor economice obţinute de agenţii
economici producători într-o anumită perioadă de timp.
86
Principalul indicator de măsurare a lor este cifra de afaceri,
care reflectă suma încasărilor unui agent economic din
vânzarea bunurilor economice proprii la preţurile pieţei;
 rezultatele economice finale - exprimă în formă bănească
totalitatea bunurilor economice ajunse în ultimul stadiu al
circuitului lor economic, principalul indicator utilizat în
măsurarea lor fiind valoarea adăugată. Ea se calculează ca
diferenţă între încasările totale şi plăţile făcute către furnizori
şi este de două feluri: valoarea adaugată brută (reflectă
totalitatea veniturilor ce revin posesorilor factorilor de
producţie utilizaţi) şi valoarea adaugată netă (se calculează ca
diferenţă între valoarea adaugată brută în preţurile pieţei şi
consumul de capital fix, precum şi impozitele indirecte);
 rezultatele nou create reprezintă surplusul bănesc peste
preţul factorilor de producţie materiali utilizaţi (de exemplu
salariul plus profitul);
 rezultatele băneşti nete se exprimă şi se măsoară prin
profitul firmei. El poate fi brut şi net. Primul se determină ca
diferenţă între cifra de afaceri şi costul de producţie, iar al
doilea, ca diferenţă între profitul brut şi impozitele aferente.
Eficienţa combinării factorilor de producţie poate fi
realizată pe termen scurt, activitatea desfăşurându-se cu un
volum dat de factori de producţie disponibili, şi pe termen
lung, în condiţiile progresului factorilor de producţie. În prima
situaţie, întreprinzătorul utilizează ca instrument principal
costul de producţie, iar în a doua situaţie, productivitatea.

87
 4.4. Costul producţiei
Noţiunea de cost are o largă aplicabilitate în diferite
domenii şi îmbracă forme variate. Costul de producţie reflectă,
în expresie bănească, consumul de factori de producţie necesar
producerii şi desfacerii de bunuri economice destinate pieţei.
De aceea, este foarte important a se cunoaşte, mai întâi, modul
specific în care se consumă fiecare factor în procesul de
producţie. Consumul factorului muncă se exprimă fizic şi
valoric. Exprimarea fizică constă în timpul de muncă cheltuit
pentru obţinerea unui bun economic sau bunuri economice, iar
cea valorică în suma de bani cheltuită de întreprinzător pentru
angajarea factorului de muncă (salariul). Consumul factorului
natură (pământul), în activitatea economică, se urmăreşte
numai valoric, şi anume, suma plătită pentru a utiliza acest
factor. Consumarea fizică, deşi este evidentă, este foarte greu
de stabilit. Consumul factorului de producţie - capital diferă pe
componente; astfel, consumul capitalului fix se evidenţiază
numai valoric, prin amortizarea acestuia, iar consumul
capitalului circulant presupune includerea totală, în formă
materială şi/sau bănească, în rezultatele producţiei, în cadrul
fiecărui ciclu de fabricaţie.
Nivelul sau mărimea costului se determină pe totalul
producţiei firmei (prin însumarea costurilor efective ocazionate
de obţinerea întregii cantităţi de produse) şi pe unitatea de
produs, prin raportarea tuturor cheltuielilor de producţie şi
desfacere la cantitatea de produse obţinute. Structura costului
de producţie reflectă elementele componente şi ponderea
fiecăruia în total cost. Ea poate fi urmărită pe multiple planuri,
principalul fiind natura economică a cheltuielilor care compun
costul. În funcţie de acest criteriu avem:
 Cheltuieli materiale = cheltuieli cu materii prime,
materiale, combustibil, energie, apă tehnologică, amortizarea
capitalului fix etc;
88
  Cheltuieli salariale = cheltuieli cu plata salariilor (directe
şi indirecte), contribuţia la asigurările sociale, ajutorul de
şomaj etc;
 Alte cheltuieli = chirii, dobânzi, impozite, taxe, penalităţi
etc.
În economia de piaţă, firma calculează următoarele tipuri
de costuri: costul global, costul mediu (unitar) şi costul
marginal.
 Costul global al producţiei (CG) - reprezintă toate
cheltuielile necesare obţinerii unui volum dat al producţiei unui
bun. Pe termen scurt, el este compus din cost global fix şi cost
global variabil. Pe ansamblu, el poate fi privit drept cost global
total (CGT) şi cuprinde nu numai cheltuielile legate de
procesul propriu-zis de producţie (CGP), ci şi de cheltuielile de
desfacere (CD) care pot fi fixe şi variabile, încluzând
cheltuielile cu reclamă, ambalarea, sortarea, depozitarea,
transportul etc.

CGT= CGP + CD
 Costul global fix (CGF) - cuprinde costurile care, pe
termen scurt, nu depind de volumul producţiei realizate:
amortizarea capitalului fix, dobânzi, chirii, taxe, impozite,
salarii indirecte etc. Pe termen lung, el devine dependent de
producţie datorită modificărilor survenite în capacităţile de
producţie ca urmare a investiţiilor.
 Costul global variabil (CGV) - cuprinde acele cheltuieli
care se modifică odată cu modificarea volumului producţiei,
dar nu întotdeauna strict proporţional cu volumul acesteia
(intervine aici legea randamentelor neproporţionale-
crescătoare, constante şi descrescătoare). Acest tip de cost
include cheltuielile cu materii prime, materiale, combustibil,
energie, apă şi salariile personalului direct productiv etc.
CGP = CGF + CGV
89
  Costul mediu (unitar) - CM sau CU - exprimă costurile
globale (fixe, variabile şi totale) pe unitatea de produs. Se
disting:
 Costul mediu fix (CMF = CGF / Q). Pe termen scurt,
între costul mediu fix şi volumul producţiei este o relaţie
inversă. Dacă creşte “Q”, scade CMF şi invers.
 Costul mediu variabil (CMV = CGV/ Q). Într-o perioadă
de timp, costul mediu variabil depinde de evoluţia costului
global variabil (direct proporţional) şi a producţiei (invers
proporţional. Dacă producţia creşte sau scade, costul mediu
variabil poate să crească, să scadă sau să rămână constant.
 Costul mediu total (CMT = CGT / Q = CMF + CMV).
În dinamică, costul mediu total depinde de costurile variabile,
de evoluţia producţiei şi de costul marginal. Dacă producţia
creşte sau scade, costul mediu total poate să crească, să scadă
sau să rămână constant.
 Costul marginal (CMg) - exprimă sporul de cost total
(CT) determinat de creşterea producţiei cu o unitate (Q):

CMg = CT / Q; când Q = 1  CMg = CT

Deoarece, pe termen scurt, CGF = constant => CGF = 0 

CT = CV şi Cmg = CV/Q
Cunoaşterea nivelului şi a evoluţiei costului marginal,
precum şi a costului mediu total are o deosebită importanţă în
fundamentarea deciziilor producătorului privind stabilirea
nivelului optim al producţiei (şi, deci, al ofertei) care
maximizează profitul. Calcularea costului mediu total permite
şi examinarea condiţiilor necesare reducerii, în viitor, a
diferitelor cheltuieli care au o pondere mai mare în structura
costului şi, implicit, creşterii rentabilităţii produsului. Evoluţia
acestor tipuri de costuri este diferită în raport cu variaţia
volumului producţiei (fig.nr.6 şi nr.7).

90
 Figura nr.6
Evoluţia costului global total, global fix, global variabil
şi mediu fix

Figura nr.7
Evoluţia costului marginal, total mediu şi variabil mediu

În raport de variaţia producţiei, evoluţia diferitelor

costuri medii şi a costului marginal este neuniformă, ea fiind
rezultatul acţiunii legii randamentelor neproporţionale. La
început, evoluţia CMT, CMV şi Cmg este descrescătoare, ele
ating un minim, după care încep să crească pe măsura sporirii
producţiei. Sporirea producţiei este eficientă, prin prisma
costurilor, până în momentul în care curbele CMT şi Cmg se
întâlnesc (CMT = Cmg). Acesta este numit timpul economic al
91
costului, adică secvenţa de timp al costului în care se
realizează producţia optimă şi, deci, profitul este maxim. Dacă
Cmg > CMT, producţia nu ar mai fi eficientă, deoarece sporul
de cost antrenat de creşterea producţiei ar determina o creştere
a costului fiecărei unităţi de produs obţinută în plus şi, deci,
reducerea profitului.
Nivelul şi structura costului, total şi unitar, au un caracter
dinamic, întreprinzătorul fiind sub influenţa unor factori
multipli, cum sunt:
 preţul şi randamentul factorilor de producţie;
 înzestrarea tehnică a producţiei şi a muncii;
 volumul, structura şi calitatea producţiei;
 modul de combinare a factorilor de producţie;
 nivelul de calificare şi cointeresare a factorului muncă;
 etc.
Aceşti factori vor influenţa comportamentul
întreprinzătorului în procesul decizional de reducere a costului.
Principalele căi de reducere a costurilor sunt:
1) Reducerea cheltuielilor materiale pe unitatea de produs,
prin:
 achiziţionarea mijloacelor de producţie la preţuri mai
mici;
 normarea ştiinţifică a consumurilor specifice;
 aprovizionarea ritmică cu materii prime de calitate;
 recuperarea şi valorificarea materialelor refolosibile;
 modernizarea şi reînnoirea produselor, perfecţionarea
tehnologiilor de fabricaţie;
 modernizarea şi îmbunătăţirea utilizării maşinilor şi a
instalaţiilor;
 perfecţionarea conducerii şi organizării producţiei şi a
muncii.
2) Creşterea productivităţii muncii care determină:
 reducerea costurilor salariale pe unitatea de produs, în
condiţiile creşterii salariului nominal, datorită sporirii
92
 mai rapide a productivităţii muncii decât cea a
salariului mediu nominal;
 reducerea costurilor materiale pe unitatea de produs,
când dinamica productivităţii muncii devansează
dinamica înzestrării tehnice a muncii;
3) Diminuarea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti, de
aprovizionare şi desfacere.
Întreprinzătorul va folosi aceste căi de reducere a
costurilor în funcţie de specificul activităţii proprii. În primul
rând, el va avea în vedere promovarea progresului ştiinţifico-
tehnic, cu diversele sale efecte pe termen lung.
ATENŢIE !: Am tratat costul producţiei din punct de vedere
contabil. Cheltuielile măsurabile în bani de către agentul
economic, reprezintă costul contabil sau costul explicit (materii
prime, materiale, combustibil, energie, salarii, amortizare etc) .
Dar din punct de vedere economic, în componenţa costului mai
intră şi costul implicit, adică acea cheltuială ce nu presupune
plata către terţi, cum ar fi consumul de muncă al proprietarului
firmei care îndeplineşte activităţi de organizare, coordonare şi
conducere, la care se adaugă chiria sau dobânda care s-ar
cuveni capitalului propriu. Costul implicit se găseşte reflectat
în profitul normal. În acest caz costul de producţie este mai
mare decât costul contabil, incluzând în structura sa şi ceea ce
constituie profitul normal, ca o recompensă a consumului de
factori de producţie ai întreprinzătorului, neevidenţiat în costul
contabil. Deci, din punct de vedere economic, costul de
producţie cuprinde costul contabil (explicit) plus costul aferent
consumului de factori de producţie ai proprietarului
întreprinzător (costul implicit). Schematic, lucrurile se prezintă
astfel (figura nr.8):

93
 Figura nr.8
Corelaţia dintre cifra de afaceri, diferite tipuri de costuri şi
profitul care rezultă
C.A.=cifra de afaceri
COST ECONOMIC PROFIT ECONOMIC
COST EXPLICIT COST IMPLICIT
COST CONTABIL PROFIT NORMAL
PROFIT CONTABIL

PROFITUL ECONOMIC = se mai numeşte profit pur sau

supraprofit.
Costul de producţie, prin mărimea sa, este un indicator
sintetic al activităţii întreprinderii, reflectând eficienţa acesteia
pe durata întregului ciclu, de la aprovizionare până la
desfacere. Prin raportarea rezultatelor la costuri, întreprinderea
poate cunoaşte eficienţa resurselor cheltuite.

4.5. Eficienţa economică. Productivitatea factorilor de

producţie
Evaluarea acţiunilor umane a fost şi va fi necesară în
orice domeniu al vieţiieconomico-sociale. În acest sens,
eficienţa este un atribut al omului, al factorului organizat, care
reuşeşte să deosebească din multitudinea interdependenţelor
cauzale pe acelea care sunt esenţiale, reale şi nu aparente8.
Termenul de eficienţă provine de la cuvintele latineşti
“efficere”, “efficiere”, “efficax”, cu sensul de a produce efectul
sau rezultatul dorit. În acest sens, eficienţa în general şi
eficienţa economică în special, caracterizează măsura în care s-
a produs efectul scontat, anticipat. În această accepţiune,
termenul de eficienţă nu trebuie confundat cu termenul de

8
I. Kant - Critica facultăţii de judecare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1981
94
eficacitate deşi, multă vreme, în activitatea practică, aceştia au
fost substituiţi. Termenul de eficienţă a fost folosit mai mult în
latina clasică, în ţările nordice, în timp ce termenul de
eficacitate se regăseşte în latina vulgară şi în ţările sudice.
Deosebirea conceptuală dintre termenii eficienţă şi eficacitate a
fost făcută în anii `50, prin eficienţă înţelegându-se raportul
dintre efort şi efect, iar prin eficacitate măsura în care efectul
realizat se apropie de cel dorit, scontat, anticipat.
În literatura economică se consideră că noţiunea
(categoria) de eficienţă economică a apărut în secolul XX, în
urma utilizării matematicii în analiza economică.
Eficienţa economică, de regulă, este legată de numele
economistului italian Vilfredo Pareto, care prin formalizare
matematică defineşte eficienţa ca raport de echilibru între
optimul consumului şi optimul producţiei. Cercetările privind
optimizarea folosirii economice a resurselor au permis şi
dezvoltarea cercetării teoretice, au condus la stabilirea unor noi
categorii economice cum sunt preţurile optime şi normativele
optime de eficienţă. În sens general, eficienţa se referă la
ansamblul activităţilor social-economice, reprezentând
maximum de efecte cu minimum de eforturi. Eficienţa
economică exprimă raportul dintre efectul util (rezultatul) şi
efortul necesar pentru obţinerea lui sau invers, raportul dintre
consumul de factori de producţie, pe de o parte, şi rezultatele
obţinute pe de altă parte astfel:

Ee = efecte / eforturi sau Ee = eforturi / efecte

În primul caz eficienţa reflectă: randamentul (productivi-
-tatea) factorilor de producţie, rata rentabilităţii, cursul de
revenire la import etc. Al doilea raport se poate exprima cu
ajutorul: costurilor medii, consumului specific, costului
marginal, cursului de revenire la export etc.

95
 Compararea efectelor (rezultatelor) cu eforturile
(cheltuielile) făcute pentru obţinerea lor conduce la
următoarele concluzii:
I. efectul util trebuie apreciat din punct de vedere material,
valoric şi social. Orice absolutizare a unui aspect în defavoarea
altuia conduce la apariţia unor urmări negative asupra
dezvoltării economice;
II. consumul celor trei factori de producţie (muncă, natură,
capital) poate fi privit ca un consum efectiv sub forma
salariilor, de materii prime, de capital sub forma amortizării,
care se reflectă în cheltuielile de producţie, sau ca un consum
de resurse sub forma alocării (repartizării) lor într-un anumit
sector de activitate.
Criteriul general de apreciere a eficienţei oricărei
activităţi economico-sociale îl reprezintă minimizarea
volumului resurselor avansate şi cheltuite pentru obţinerea
fiecărei unităţi de efect. Aceasta este soluţia de optimizare a
dezvoltării în condiţii de raţionalitate şi eficienţă pe care le
impune competitivitatea practică. În această apreciere, cei doi
termeni ai raportului rezultate-cheltuieli pot fi sintetizaţi în
următoarele cerinţe pentru economia modernă:
 Maximizarea atragerii populaţiei apte de muncă la
desfăşurarea unor activităţi socialmente utile;
 Maximizarea productivităţii muncii;
 Maximizarea gradului de utilizare a tuturor capacităţilor
de producţie;
 Maximizarea gradului de valorificare a resurselor
naturale;
 Maximizarea efectelor nou-create la fiecare unitate de
efort integral depus;
 Minimizarea cheltuielilor de resurse pentru atingerea
efectelor dorite;

96
  Realizarea unei cantităţi optime în raport cu exigenţele
consumului intern şi extern şi cu restricţiile care se ridică în
alocarea resurselor;
 Avantajul comparativ care este un criteriu subiectiv de
judecare a eficienţei; a urmări avantajul comparativ înseamnă a
sacrifica ceea ce este mai puţin valoros pentru ceva considerat
mai mult valoros.
Indiferent de optica adoptată în analiza eficienţei
economice, de criteriile de judecare a acesteia, activitatea unui
agent economic este eficientă atunci când încasările din
valorificarea rezultatelor, pe piaţă, sunt mai mari decât
cheltuielile făcute pentru aceste rezultate. La nivelul firmei,
forma principală de apreciere a eficienţei economice este
rentabilitatea (capacitatea firmei de a obţine profit). Pentru a
alege cea mai bună variantă de combinare a factorilor de
producţie, pe termen scurt, întreprinzătorul trebuie să cunoască
pragul de rentabilitate sau “punctul mort” (unde veniturile
totale sunt egale cu costurile totale) şi să găsească acel volum
al producţiei care maximizează încasările totale în condiţiile
minimizării costurilor totale.
La nivelul economiei naţionale, forma principală de
apreciere a eficienţei economice este raţionalitatea muncii, cel
mai important factor al creşterii economice intensive. În acest
sens, profesorul Mihail Manoilescu spunea că “… adevăratul
progres al economiei unui popor constă în ridicarea nivelului
productivităţii medii a muncii sale, în ridicarea nivelului sau de
bogăţie”. Cerinţă esenţială economiei, sporirea eficienţei
trebuie urmărită prin prisma compatibilităţii efectelor
economice (când se obţine profit), cu cele sociale (când creşte
gradul de satisfacere a nevoilor) şi ecologice (când este
protejat mediul natural). Producătorul (întreprinzătorul) este
supus permanent unor constrângeri cum ar fi: resursele băneşti
limitate, preţurile de vânzare ale bunurilor, numărul şi puterea
concurenţilor. Pentru a depăşi aceste constrângeri, activitatea
97
lui trebuie să fie eficientă. De accea, el va compara rezultatele
obţinute cu factorii de producţie utilizaţi, în acest caz fiind
vorba despre productivitatea sau randamentul factorilor. Deşi
au o esenţă comună-ambele exprimând un raport între
rezultatul obţinut şi cheltuiala facută-eficienţa activităţii
economice şi productivitatea nu sunt identice, între ele
existând deosebiri de sferă de cuprindere şi de efectele pe care
le implică.
Productivitatea factorilor de producţie (W) exprimă
legatura dintre efecte şi eforturi astfel: W = Q / FP unde:
Q - volumul producţiei în unităţi fizice sau valorice;
FP - factorii de producţie consumaţi, exprimaţi în unităţi
specifice.
Exprimat în unităţi fizice şi valorice, nivelul
productivităţii se calculează atât la nivel de firmă, cât şi la
nivel de ramură şi economie naţională şi putem avea:
1. Productivitate parţială - exprimă eficienţa utilizării fiecărui
factor de producţie şi se determină ca raport între producţia
obţinută (Q) şi fiecare factor utilizat (M, P, K);
WM = productivitatea muncii;
WP = productivitatea pământului (naturii);
WK = productivitatea capitalului.
Productivitatea parţială poate fi privită ca:
a. productivitate parţială medie - reflectă eficienţa, rodnicia cu
care este folosită o unitate din fiecare factor de producţie
implicat:
WM = Q / M; WP = Q / P; WK = Q / K;
b. productivitate parţială marginală (Wmg) - exprimă raportul
dintre variaţia absolută a rezultatelor (ΔQ = Q1 - Q0) şi variaţia
absolută, cu o unitate, a unui factor consumat (ΔM; ΔP; ΔK),
ceilalţi factori rămânând constanţi.
Wmg(M) = ΔQ / ΔM; Wmg(P) = ΔQ / ΔP;
98
 Wmg(K) = ΔQ / ΔK;
2. Productivitatea globală – se determină la nivelul firmei sau
al economiei naţionale şi reflectă eficienţa agregată a tuturor
factorilor de producţie utilizaţi. Poate fi:
a. productivitate globală medie - exprimă eficienţa cu care
este folosită o unitate din toţi factorii de producţie implicaţi. Ea
se determină ca raport între volumul total al producţiei (ΣQ) şi
volumul tuturor factorilor de producţie (ΣFP) exprimaţi
valoric.
WG = ΣQ / ΣFP
b. productivitatea globală marginală (WGmg) - reflectă
eficienţa ultimei unităţi consumate din toţi factorii de producţie
antrenaţi în activitatea economică. Ea se determină ca raport
între variaţia totală a producţiei obţinute şi variaţia totală a
factorilor de producţie utilizaţi.
WGmg = Σ(ΔQ) / Σ(ΔFP)
Ţinând cont că munca este cel mai important factor de
producţie, productivitatea muncii ocupă un loc principal în
ansamblul formelor productivităţii. De ea depind:
I. Nivelul şi dinamica salariului;
II. Eficienţa şi competitivitatea unei firme, unei ramuri, a
economiei naţionale.
Mărimea productivităţii muncii se măsoară fie prin
cantitatea şi calitatea producţiei (Q) obţinute pe unitatea de
muncă cheltuită (L), fie prin cheltuiala de muncă ce revine pe o
unitate de produs. Producţia obţinută (Q) se exprimă în unităţi
fizice (naturale), natural-convenţionale şi/sau valorice, iar
munca cheltuită (M) este reflectată de numărul de
lucrători/salariaţi (L), precum şi de timpul total de muncă
consumat (T). Astfel, ea se determină ca productivitate medie
şi productivitate marginală. Productivitatea medie a muncii
99
exprimă producţia obţinută de un lucrător sau producţia
obţinută într-o unitate de timp.
Productivitatea marginală a muncii arată cu cât sporeşte
producţia la creşterea cu o unitate a consumului de muncă
(numărul de lucrători sau timpul de muncă), ceilalţi factori
rămânând constanţi. Productivitaea muncii se exprimă în
unităţi fizice şi valorice putându-se calcula pe oră, zi, lună,
trimestru, an, pe un lucrător, pe întreprindere, ramură,
economie naţională. Pentru că productivitatea muncii este un
criteriu principal de apreciere a eficienţei economice la nivel
de firmă, întreprinzătorul este preocupat să o sporească. Acest
lucru se realizează atunci când:
I. se obţine o producţie mai mare cu acelaşi consum de
muncă sau cu un consum mai mic de muncă;
II. aceeaşi cantitate de produse se realizează cu un consum
mai mic de muncă.
Productivitatea muncii creşte şi atunci când se obţine
acceaşi producţie, dar de o calitate superioară, în condiţiile
menţinerii consumului de muncă pe unitatea de produs sau
chiar al scăderii lui.
Dinamica productivităţii muncii se exprimă în mărimi:
a) absolute: ΔWM = WM1 - WM0;
b) relative, cu ajutorul indicelui productivităţii muncii:
Δ%WM = (WM1 - WM0) / WM0 • 100 = IWM - 100%; unde:
IWM = WM1 / WM0 • 100.
Nivelul şi dinamica productivităţii muncii sunt
influenţate de o serie de factori:
a) naturali - climă, fertilitatea solului, adâncimea zăcământu-
-lui etc;
b) tehnici - dezvoltarea tehnicii, ştiinţei şi tehnologiei etc;
c) economici - nivelul de organizare a producţiei şi a muncii,
calificarea salariaţilor, cointeresarea materială etc;

100
d) sociali - condiţiile de muncă şi de viaţă, spiritul de
responsabilitte, legislaţia etc;
e) structurali - structură pe produse, structură pe ramuri a
economiei naţionale etc;
f) psihologici - motivaţia în muncă, satisfacţia muncii,
climatul social de muncă, atmosfera vieţii de familie.
Sporirea productivităţii muncii (ca şi a celorlalţi factori
de producţie) are efecte la nivelul firmei şi al economiei
naţionale, al producătorului şi consumatorului astfel:
1) la nivel de producător: economisirea factorilor
consumaţi, reducerea costurilor, sporirea profiturilor,
creşterea capacităţii concurenţiale, sporirea competitivităţii
bunurilor economice pe piaţa internă şi externă etc.
2) la nivelul consumatorului: sporirea salariului nominal şi
real, economisirea timpului de muncă, creşterea timpului
liber, creşterea gradului de satisfacere a nevoilor, sporirea
nivelului de trai etc.
3) la nivel macroeconomic: reducerea tensiunii nevoi-
resurse, sporirea nivelului dezvoltării şi progresului
economico-social, sporirea eficienţei comerţului exterior,
scăderea dependenţei economice faţă de alte ţări, creşterea
PIB / locuitor etc.
În condiţiile sporirii producţiei, ca şi în cazul costului
mediu şi al costului marginal, evoluţia productivităţii medii şi a
celei marginale se află sub influenţa legii randamentelor
descrescătoare neproporţionale, astfel (fig.nr.9):

101
 Figura nr.9
Evoluţia productivităţii medii şi a celei marginale a muncii

Această situaţie apare pentru că pe măsura angajării de

noi lucrători, capacitatea de producţie a capitalului fix este
folosită cât mai aproape de maximum. Fiecare unitate de
muncă angajată va aduce o contribuţie din ce în ce mai mică la
creşterea producţiei, şi aceasta deoarece fiecare unitate de
muncă nu-şi poate utiliza întreaga sa capacitate de muncă, fiind
nevoită să aştepte eliberarea unor maşini pentru a putea lucra
(capacitatea de producţie a capitalului fix fiind depăşită prin
angajarea unui număr suplimentar de lucrători).

4.6. Oferta
Oferta reprezintă cantitatea dintr-un bun economic
disponibilă spre vânzare la diferite niveluri ale preţului
existente la un moment dat; din multitudinea de factori care o
influenţează, preţul se detaşează ca importanţă. Definirea
ofertei presupune să se facă distincţie între mai multe noţiuni,
strâns legate între ele, dar nu sinonime, cum ar fi: cantitatea
oferită şi oferta, cantitatea oferită şi cantitatea vândută.
Cantitatea oferită dintr-un bun economic este doar o valoare a
ofertei corespunzătoare unui anumit preţ al pieţei. Rezultă că,
oferta sau funcţia ofertei reflectă multitudinea de cantităţi
oferite la diferitele preţuri ale pieţei. De asemenea, nu
102
întotdeauna cantitatea oferită este sinonimă cu cantitatea
vândută.
Oferta reflectă ce cantitate doresc firmele să vândă într-o
perioadă de timp şi nu ce cantitate vând în realitate.
Oferta de bunuri economice îmbracă mai multe forme, în
funcţie de criteriul sub care se doreşte a fi analizată, astfel:
1. după natura bunurilor supuse vânzării avem:
 oferta de bunuri independente - reflectă oferta unor bunuri
între care nu există o relaţie directă de influenţare (oferta
de autoturisme, celulare, biciclete etc);
 oferta de bunuri complementare - reflectă oferta unui bun
principal care se află în legătură cu oferta altor bunuri
secundare (un animal crescut pentru producţia de carne
generează, în subsidiar, şi producţia de piele);
 oferta mixtă - reflectă oferta mai multor bunuri care
satisfac aceeaşi cerere (lapte, ceai, cafea).
2. după nivelul subiectului la care se referă, avem:
 oferta individuală - arată cantitatea dintr-un bun economic
pe care un producător este dispus să o vândă la diferite
niveluri ale preţului, existente la un moment dat;
 oferta totală a unui bun economic (sau a pieţei) - se obţine
însumând ofertele individuale corespunzătoare fiecărui
nivel al preţului;
 oferta agregată - reflectă cantitatea totală de bunuri
economice disponibile spre vânzare într-o economie, la un
anumit nivel mediu al preţurilor, într-o perioadă
determinată.
Oferta este o funcţie crescătoare faţă de preţ, ea aflându-
se în raport direct proporţional cu acesta, în sensul că se
măreşte atunci când preţurile cresc şi se micşorează când
preţurile scad. Raporturile de cauzalitate dintre schimbarea
preţului şi cantitatea oferită constituie conţinutul legii generale
a ofertei. Între evoluţia preţului şi cantitatea oferită există o
relaţie directă, pozitivă, dacă ceilalţi factori care determină
103
modificarea ofertei (condiţiile ofertei) nu se schimbă
(fig.nr.10).
Figura nr.10
Curba ofertei în funcţie de preţ

Modificarea cantităţii oferite, la acelaşi nivel al preţului,

este determinată de o serie de factori care poartă denumirea de
condiţii ale ofertei cum ar fi:
 costul producţiei (unitar şi marginal) - reducerea costului
de producţie al unui bun determină creşterea cantităţii oferite,
iar creşterea costului determină reducerea ofertei, la acelaşi
preţ unitar, existând astfel o relaţie negativă între costul şi
oferta acelui bun;
 preţul altor bunuri influenţează oferta, în cazul existenţei
mai multor bunuri concurente (substituibile). Presupunând
obţinerea a două bunuri de acest fel, daca preţul bunului “x”
creşte, aceasta va determina o reducere a ofertei pe piaţă a
bunului “y”. Situaţia este inversă dacă preţul bunului “x”
scade, astfel că există o relaţie negativă între preţul unui bun
“x” şi oferta bunului concurent “y”. Totodată, în cazul
bunurilor principale, dacă preţul bunului principal creşte,
oferta acestuia va spori şi, inevitabil, va creşte şi oferta bunului
secundar. Invers, dacă preţul bunului principal se va reduce,
oferta bunului secundar va scădea, deşi preţul bunului secundar
a rămas acelaşi (de ex. în apicultură, mierea este bunul
principal, iar ceara bunul secundar);
104
  numărul firmelor care produc acelaşi bun influenţează
oferta în sensul că, dacă numărul de firme va creşte, prin
apariţia unora noi, în acelaşi domeniu de producţie, oferta
bunului respectiv va creşte. Dacă unele firme vor falimenta sau
îşi vor reprofila activitatea, oferta se va reduce;
 majorarea impozitelor pe profitul firmelor determină o
reducere a ofertei, iar reducerea acestora, o creştere a ofertei.
De asemenea, firmele care beneficiază de subvenţii din bugetul
statului îşi măresc oferta şi invers;
 dacă o firmă sau mai multe firme prevăd o creştere a
preţului în viitor, pe piaţa unui anumit bun, atunci oferta
prezentă se va reduce şi invers, dacă se aşteaptă o reducere a
preţului, oferta prezentă va creşte, celelalte condiţii rămânând
neschimbate;
 în condiţii social-politice şi naturale favorabile, ceilalţi
factori rămânând neschimbaţi, oferta creşte, iar o înrăutăţire a
unora sau a altora din aceste condiţii, va determina reducerea
ofertei.
Prin însumarea influenţei fiecărui factor va rezulta
modificarea totală a ofertei unui anumit bun la un nivel dat al
preţului. Modificarea oricăreia din aceste condiţii determină o
schimbare a relaţiei dintre cantitatea oferită şi preţul pieţei şi,
ca urmare, o modificare a ofertei (creşterea sau scăderea ei).
Rezultă, deci, că modificarea cantităţii oferite nu trebuie
confundată cu modificarea ofertei. Modificarea cantităţii
oferite este rezultatul modificării preţului bunului şi se
materializează într-o mişcare pe curba ofertei.
Modificarea ofertei este rezultatul schimbării condiţiilor
care o influenţează, preţul rămânând neschimbat. Aceasta se va
reflecta în creşterea sau scăderea ofertei faţă de situaţia iniţială,
curba ei deplasându-se spre dreapta, în primul caz, sau spre
stânga, în al doilea caz (fig.nr.11).

105
 Figura nr.11
Deplasarea curbei ofertei sub influenţa factorilor acesteia

Sensibilitatea ofertei unei mărfi la variaţiile diferiţilor

factori, îndeosebi la variaţiile preţurilor, se exprimă prin
elasticitatea ofertei. În funcţie de variaţia factorului preţ,
elasticitatea ofertei se măsoară cu ajutorul coeficientului de
elasticitate în funcţie de preţ, care se determină ca raport între
modificarea relativă a cantităţilor oferite şi modificarea relativă
a preţului de vânzare:
E0/p = ΔO/O0 : Δ /P0 sau Eo/p = Δ%O / Δ%P.
În funcţie de nivelul coeficientului de elasticitate al
ofertei în funcţie de preţ, formele ofertei sunt:
a) oferta elastică, Eo/p > 1; adică Δ%O > Δ%P;
b) oferta inelastică, Eo/p < 1; adică Δ%O < Δ%P;
c) oferta unitară, Eo/p = 1; adică Δ%O = Δ%P;
d) oferta perfect elastică (infinit elastică), când Eo/p ∞,
reprezintă un caz extrem, un concept teoretic care nu
există în realitate şi care presupune ca, la un preţ dat,
oferta să crească la infinit, sau o modificare
imperceptibilă a preţului produce o modificare foarte
importantă a ofertei, aceasta crescând continuu, tinzând
către infinit;

106
 e) oferta perfect inelastică, când Eo/p —> 0 este un alt caz
extrem, conform căruia la orice modificare a preţului, în
orice sens şi cu orice procent, oferta nu se modifică,
rămânând constantă.
În practica economică se pot întâlni şi situaţii când, deşi
preţul scade, oferta creşte, dând naştere aşa numitei oferte
atipice.
Analiza elasticităţii ofertei trebuie raportată la condiţiile
specifice ale fiecărui întreprinzător, la strategia de piaţă
promovată de către firmă şi tactica de marketing adoptată, la
domeniul de activitate şi conjunctura generală a economiei, dar
şi la factorul timp. De regulă, pe termen scurt, oferta unui bun
pe piaţă este inelastică/rigidă. Pe o perioadă îndelungată de
timp, când toţi factorii devin variabili, oferta unui bun este
elastică. În ultimul caz, producătorii pot să-şi mărească oferta
datorită posibilităţii extinderii capacităţilor de producţie prin
intermediul procesului investiţional. Elasticitatea ofertei are o
deosebită importanţă în procesul decizional luat de către
întreprinzător deoarece veniturile sale sporesc cu cât oferta faţă
de preţ este mai elastică şi o adaptează mai rapid la
modificările preţului.

107
 CAPITOLUL V

Pieţe. Preţuri. Venituri.

5.1. Piaţa şi preţul
În condiţiile realităţilor economice contemporane, rolul
pieţei de “mână invizibilă”, care asigură eficienţa şi echilibrul
economic, se îmbină cu intervenţia statului sau a marilor firme
(corporaţii) în mecanismul pieţei, care nu este deloc de
neglijat. Termenul de piaţă este frecvent utilizat în limbajul
cotidian adesea cu semnificaţii diferite, datorită marii sale
complexităţi şi diversităţi. De aceea, este necesar să se facă
distincţie între sensul popular şi cel economic, deoarece una
este piaţa în accepţiunea unei gospodine şi alta din punctul de
vedere al economiştilor. Astfel, referitor la piaţă se poate spune
că:
 nu se reduce întotdeauna la un spaţiu fizic de întâlnire
directă a vânzătorilor şi cumpărătorilor. Uneori, relaţiile dintre
ei se realizează prin telefon, telex, internet, ordine scrise sau
prin intermediari;
 uzual, piaţa este interpretată ca locul unde cumpărătorii şi
vânzătorii se întâlnesc cu scopul de a schimba mărfuri. Unii,
pentru a-şi maximiza satisfacţia, alţii, pentru maximizarea
profitului;
 este spaţiul în care se desfăşoară un sistem complex de
activităţi economice specifice;
 este forma modernă de organizare a schimburilor, în
anumite condiţii de timp şi spaţiu;
 este locul de întâlnire şi confruntare între cererea şi oferta
de bunuri, factori de producţie, titluri de valoare etc, respectiv,
între dorinţele cumpărătorilor şi ale vânzătorilor;
 reflectă sistemul relaţiilor concurenţiale ce au loc între
vânzători şi cumpărători pe baza mecanismului preţurilor;
108
  reflectă ansamblul deciziilor adoptate de cumpărători (ce şi
cât să cumpere în raport de preţ?), de producători (ce şi pentru
cine să producă?), de posesorii de capital (cât anume şi în ce
direcţii să investească?) şi de posesorii factorului de producţie
muncă (ce, cât şi pentru cine să muncească?).
Aşa cum spunea Alvin Toffler “Piaţa propriu-zisă nu este
altceva decât o reţea de schimb, un tablou prin intermediul
căruia bunurile ori serviciile, asemenea mesajelor, sunt dirijate
către destinaţii adecvate”.
Polarizând întreaga viaţă economică, în prezent, piaţa
joacă un rol esenţial în economie, prin intermediul
următoarelor funcţii generale:
o oferă informaţiile necesare agenţilor economici
participanţi la tranzacţiile care au loc la piaţă;
o validează, coordonează şi orientează, prin sistemul de
preţuri, comportamentul şi deciziile economice ale purtătorilor
cererii şi ofertei, sub aspectul eficienţei şi utilizării resurselor;
o reglează viaţa economică prin adaptarea reciprocă dintre
cerere şi ofertă, dând cele mai bune răspunsuri la întrebările ce,
cât, cum şi pentru cine să producă? /ce, cât, cum să se
consume?
Piaţa contemporană este foarte complexă şi eterogenă,
prezentându-se ca un sistem de pieţe distincte, de sine
stătătoare, dar interdependente, principalele criterii de
clasificare fiind:
1) După natura economică a obiectului tranzacţiilor avem:
a) piaţa prodfactorilor (factorilor de producţie) - piaţa
muncii, a resurselor naturale, a pământului, piaţa
capitalului, piaţa educaţiei, a informaţiilor, piaţa
serviciilor manageriale etc;
b) piaţa satisfactorilor - piaţa bunurilor materiale şi
serviciilor de consum personal;
2) După existenţa sau inexistenţa obiectului în momentul
tranzacţiilor:
109
 a) piaţa reală - a factorilor de producţie, a bunurilor de
consum;
b) piaţa fictivă - bursa de valori;
3) După locul desfăşurării relaţiilor de schimb: pieţe locale,
regionale, naţionale, internaţionale şi piaţa mondială;
4) În funcţie de raportul dintre cererea şi oferta unui bun:
a) piaţa vânzătorului (absorbţia);
b) piaţa cumpărătorului (presiunea);
5) După numărul, puterea economică a participanţilor la
schimb şi modul de formare a preţurilor avem:
a) piaţa cu concurenţă perfectă (pură);
b) pieţe reale cu concurenţă imperfectă: piaţa
monopolistică, piaţa de oligopol, piaţa de oligopson;
c) piaţa de monopol/monopson;
6) După gradul de transparenţă:
a) piaţa transparentă;
b) piaţa caracterizată de opacitate.
Perspectivele pieţei sunt diferite, în funcţie de gradul
dezvoltării economice a ţărilor, de sistemul economic existent.
În prezent asistăm la acţiuni a numeroase ţări de trecere la
organizarea şi funcţionarea economiilor lor după sistemul
economiei de piaţă de înaltă eficienţă, însă numai generalizarea
pieţei nu este suficientă pentru a exista economie de piaţă.
Mecanismul economiei de piaţă nu poate fi explicat fără
înţelegerea categoriei economice de preţ. Complexitatea şi
multitudinea factorilor care influenţează formarea şi evoluţia
preţurilor au determinat apariţia unor puncte de vedere diferite
privind problematica preţurilor.
Teoria contemporană a preţului pleacă de la premisa că la
baza formării preţului unui bun economic stau atât consumul
factorilor de producţie, cât şi utilitatea marginală şi raritatea
bunului. În prima situaţie, preţul exprimă interesele
producătorului, iar în a doua situaţie, exprimă interesele
cumpărătorului. Deci, formarea preţului este rezultatul
110
confruntării intereselor economice ale purtătorilor cererii şi
ofertei. După Alexandru Tobă, preţul de vânzare al fiecărui
bun sau serviciu rezultă dintr-un compromis între două riscuri
contradictorii: pe de o parte riscul ca producătorul (vânzătorul)
să-şi piardă clienţii, dacă preţul creşte prea mult; pe de altă
parte, riscul de a-şi compromite profitul, dacă preţul scade prea
mult9.
Preţul constituie modalitatea cea mai complexă de
măsurare economică, denumită şi măsurare monetară
(bănească). Preţul, în sens general, reflectă cantitatea de
monedă cerută sau oferită în schimbul unei unităţi dintr-un bun
economic, marfa; preţul asigură transferarea, prin vânzare-
cumpărare, a atributelor dreptului de proprietate de la o
persoană la alta. Formarea preţului este rezultatul acţiunii unei
multitudini de factori astfel:
1) factorii interni, specifici mecanismului pieţei concurenţiale:
a) din partea cererii: utilitatea bunurilor aduse pe piaţă;
puterea de cumpărare a populaţiei; nevoile cumpărătorilor;
structura cererii etc.
b) din partea ofertei: costurile unitare; preţurile bunului
respectiv pe alte pieţe; abilitatea întreprinzătorului şi
capacitatea lui de a obţine un profit cât mai mare; structura
ofertei etc.
2) factori externi (exogeni pieţei, dar subordonaţi ei) :
a) intervenţia indirectă guvernamentală pe linia reducerii
sau sporirii ofertei şi cererii pentru a asigura buna funcţionare a
mecanismului pieţei;
b) măsurile specifice adoptate de stat pentru a asigura
unele echilibre social-economice (pe piaţa muncii; pentru
protecţia producătorilor agricoli etc.);

9
Alexandru Tobă - Cunoştinţe economice, Editura Sitech, Craiova, 1998, p.
48
111
 c) comportamentul unor mari organizaţii economice de tip
monopolist.
Formarea preţului, pe baza confruntării celor două grupe
de factori, depinde de factorul timp. Pe termen scurt, cererea
este factorul principal care influenţează nivelul preţului, iar pe
termen lung, factorul principal este oferta.
În economia de piaţă, nivelul şi evoluţia unor preţuri sunt
determinate fie de jocul liber al cererii şi al ofertei, fie de
intervenţia guvernamentală, la care se adaugă politica marilor
firme. Astfel, după modul de formare, există şi se folosesc în
practica economică următoarele tipuri de preţuri:
I. preţuri libere -se formează la piaţă, prin confruntarea
cererii şi a ofertei, nefiind influenţate de nici un participant la
schimb. Ele sunt, de fapt, preţuri de echilibru. Specifice pieţei
cu concurenţă perfectă şi pură, preţurile libere se pot întâlni şi
în realitate, cum ar fi pe pieţele bursiere;
II. preţuri administrate - sunt rezultatul deciziilor luate de
puterea publică sau de firme cu o poziţie favorabilă, puternică
pe piaţă (este cazul pieţei cu concurenţă de oligopol şi a pieţei
de monopol) .
III. preţuri mixte - se formează în economia de piaţă reală,
concurenţială, prin împletirea mecanismului pieţei, care joacă
rolul de “mână invizibilă” cu intervenţia statului şi/sau a unor
firme cu o anumită forţă economică pe piaţă.
Preţul îşi manifestă rolul său economic de a influenţa
deciziile şi comportamentul agenţilor economici prin
intermediul funcţiilor pe care le îndeplineşte, acestea fiind:
 funcţia de a transmite informaţii participanţilor la schimb
privind evoluţia condiţiilor pieţei, care să le permită adoptarea
celor mai bune răspunsuri la întrebările referitoare la ce, cât,
cum şi pentru cine să producă?, respectiv să cumpere;
 funcţia de stimulare a intereselor producătorilor/
întreprinzătorilor (de a produce bunuri necesare, de calitate şi

112
rentabile) şi cumpărătorilor (de a-şi satisface într-un grad
ridicat nevoile nelimitate cu venituri limitate);
 funcţia de recuperare a costurilor şi de recompensare a
întreprinzătorilor - preţul unui bun economic va fi astfel stabilit
încât, prin vânzarea mărfii, să se obţină şi un câştig pentru
riscurile asumate;
 funcţia de măsurare a puterii de cumpărare a veniturilor
nominale, care se află în raport invers proporţional cu dinamica
preţurilor (vezi subcapitolul “Banii”);
 funcţia de redistribuire a veniturilor şi a patrimoniului între
agenţii economici, între ramuri, subramuri şi categorii ale
populaţiei. Cei care nu pot să impună preţuri mai ridicate
înregistrează pierderi, iar patrimoniul se transferă la alte
categorii de agenţi economici, şi invers. O scădere relativă a
preţurilor produselor unor anumiţi agenţi economici, dintr-o
anumită ramură sau sector, determină scăderea veniturilor
acestora, fapt ce echivalează, însă, cu o creştere a veniturilor
reale ale altor agenţi, aflaţi în postura de cumpărători
(consumatori) ai respectivelor bunuri/servicii.

5.2. Piaţa de monopol şi formarea preţului

Deşi în teoria economică este tratată drept o variantă a
pieţei cu concurenţă imperfectă, în fapt, în viaţa de zi cu zi,
piaţa de monopol este un tip de piaţă reală, neconcurenţială.
Economistul francez Michel Didier spunea: “Când un monopol
stăpâneşte piaţa, acesta îşi impune consumatorilor, dezarmaţi şi
neputincioşi, propriile produse şi preţuri”. Piaţa operelor de
artă (sculptură sau pictură) ale unor renumiţi artişti este
comparată cu o piaţă de monopol. Plecând de la etimologia
termenului din limba greacă (monos = singur, unic şi polein =
vânzător), firma aflată în poziţie de monopol produce numai ea
un bun economic şi satisface întreaga cerere pentru acesta.

113
 Monopolul se caracterizează prin:
 unicitatea producătorului/vânzătorului care se adresează
unui număr mare de cumpărători;
 firma oferă un bun omogen care, pe termen scurt, nu are un
înlocuitor apropiat;
 existenţa unor puternice bariere de intrare pe piaţa
concurenţilor (secretul de producţie, tehnologia superioară,
brevetul, controlul asupra unor materii prime importante etc) ;
 firma domină oferta prin preţ şi cantitate, pe care le
stabileşte simultan, în funcţie de tipul cererii, dar ea nu
determină şi cantitatea cerută. Aceasta depinde de voinţa şi
puterea de cumpărare a oamenilor, reflectate în curba cererii
pieţei;
 firma de monopol îşi stabileşte preţul care-i maximizează
profitul (preţul de monopol este mai mare decât preţul de pe
piaţa monopolistică sau de oligopol) în funcţie de costul
ultimului produs (CMg – costul marginal) şi de vânzarea lui (VMg
– venitul marginal). Dar, monopolul îşi maximizează profitul
practicând preţuri mai mari decât costul marginal. Preţul de
monopol va duce astfel la o insuficienţă relativă de bunuri
(scăderea ofertei) care-i permite firmei, în viitor; să crească
preţul;
 producţia este optimă şi, deci, profitul de monopol maxim,
atunci când Cmg = Vmg, situaţie în care firma poate deveni
interesată să sporească preţul şi să-şi diminueze oferta.
Aceasta, numai dacă încasările suplimentare obţinute prin
creşterea preţului compensează pierderea clientelei din cauza
acestei măsuri.
Monopolul pur nu există, el trebuie analizat în anumite
condiţii de timp şi spaţiu. Conform caracteristicilor de mai sus,
o firmă are o poziţie de monopol dacă ar fi singura pe piaţa
internă şi internaţională, n-ar exista înlocuitori apropiaţi pentru
bunurile sale, nici reglementări care să protejeze cumpărătorii
şi producătorii interni şi nici modificări ale preferinţelor şi
114
dimensiunilor cererii. Este greu de imaginat că toate acestea se
manifestă pe termen lung. În funcţie de cauzele care temporar
pot genera apariţia unei situaţii de monopol şi de barierele de
intrare practicate pentru a proteja, în practica economică există
următoarele tipuri de monopol:
1. monopol natural - apare ca rezultat al eliminării
producătorilor mici şi nerentabili şi înlocuirii lor cu mari firme,
care au randamente tehnice sau naturale superioare, capabile să
susţină costurile ridicate ale activităţii practicate;
2. monopol inovaţional (know-how) - este deţinut de
firmele care păstrează secretul unei inovaţii sau al unui nou
produs, fiind, temporar, unicul ofertant pe piaţă;
3. monopolul legal - se manifestă în condiţiile în care se
practică reglementări legislative menite să protejeze invenţiile
şi inovaţiile, dreptul de autor, pe consumatori (în cazul unor
servicii care satisfac nevoi vitale), pe producătorii interni (prin
mărirea taxelor vamale, menite să-i descurajeze pe
importatori), “marca” unui produs fabricat de către o firmă
pentru a nu fi folosită de o altă firmă (ex. Samsung) etc.
O situaţie simetrică monopolului este cea a
monopsonului (un singur cumpărător care determină stabilirea
preţului unui bun economic omogen, oferit de un mare număr
de vânzători. De exemplu, statul prin achiziţiile de armament
pe care le face). O reechilibrare a poziţiilor dintre producător şi
consumator în influenţarea preţului pe o anumită piaţă (de
exemplu, cea a muncii) se realizează în cazul monopolului
bilateral (sindicat-patronat). Cu toate avantajele pe care le are
ca “motor al progresului”, monopolul are efecte negative certe
asupra consumatorului şi economiei, în general. De aceea,
guvernele ţărilor în care se practică poziţii de monopol pe
diferite pieţe elaborează şi folosesc legi antitrust (antimonopol)
pentru a le limita acţiunea şi pentru a stimula concurenţa.

115
 5.3. Concurenţa. Piaţa cu concurenţă perfectă.
Preţul de echilibru
5.3.1. Concurenţa
Concurenţa este o formă specifică a relaţiilor dintre
agenţii economici care acţionează pe aceeaşi piaţă pentru
realizarea propriilor interese, în condiţii de libertate
economică.
Confruntarea, întrecerea, competiţia, rivalitatea dintre
agenţii economici sunt termeni sinonimi cu cel al concurenţei.
Rolul concurenţei în procesul decizional al actorilor economici
reiese din principalele ei caracteristici în economia de piaţă:
 concurenţa este o rivalitate economică, o confruntare
deschisă care se manifestă pe piaţa unui bun între agenţii
economici. Aceştia, în calitate de producători (vânzători) şi
consumatori (cumpărători), doresc obţinerea unor condiţii mai
bune de producere, desfacere etc, pe de o parte, de
achiziţionare a bunurilor dorite în condiţii de satisfacţie
maximă, pe de altă parte;
 libertatea de acţiune este baza manifestării concurenţei
loiale. În această competiţie pe care o presupune concurenţa,
fiecare agent economic are libertatea de a iniţia afaceri
economice, de a derula, administra şi dezvolta, de a încheia
tranzacţii de schimb conform propriilor interese, fără a
contraveni dispoziţiilor legale. Ei sunt conştienţi că nu pot să
se menţină pe piaţă şi să progreseze decât în detrimentul altora.
Deci, concurenţa este o luptă dură în care unii câştigă şi alţii
pierd, ea nu exclude însă şi posibilitatea cooperării între agenţii
economici, sub diferite forme, pentru a atrage clientela. De
asemenea, concurenţa presupune şi libertatea de alegere de
către cumpărător a vânzătorului care-i satisface cel mai bine
preferinţele sale, sub aspectul cantităţii, al preţului şi serviciilor
prestate;

116
  sistemul concurenţial şi libertatea de acţiune determină
formarea liberă a preţului, respectiv reducerea lui. Producătorii
(vânzătorii), pentru a fi competitivi, vor fi stimulaţi să
realizeze performanţe tehnico-economice superioare, să obţină
bunuri diverse, de calitate şi la preţuri mai mici. Aceasta va
determina extinderea pieţei sub aspectul cantităţii solicitate de
consumatori, care se vor îndrepta spre vânzătorii care practică
cele mai mici preţuri. Rezultă că, privită ca un comportament
loial, deschis, între parteneri, concurenţa acţionează diferit
asupra agenţilor economici - îi şi constrânge, îi şi stimulează;
 având ca premisă libertatea preţului, concurenţa asigură
pieţei cele mai bune răspunsuri la întrebările ce, cât, cum şi
pentru cine să producă şi să cumpere?, precum şi alocarea
eficientă a resurselor, adoptarea ofertei la cerere, reglarea
pieţei şi a vieţii economice;
 concurenţa este o cale principală de satisfacere a intereselor
tuturor participanţilor la viaţa economică, deoarece cu cât este
mai mare numărul vânzătorilor care practică preţuri mai mici,
cu atât creşte cererea de bunuri şi concurenţa este mai
puternică şi mai benefică atât agenţilor economici individuali,
cât şi economiei în ansamblul ei;
 concurenţa asigură şi o distribuţie justă a veniturilor în
societate spre cei competitivi, care sunt preocupaţi de sporirea
eficienţei propriei activităţi şi, în acelaşi timp, de satisfacerea
în cele mai bune condiţii a nevoilor de consum.
Din aceste perspective, concurenţa poate fi privită ca o
legitate obiectivă a funcţionării şi evoluţiei economiei de piaţă,
care are rol dinamizator asupra activităţii fiecărui agent
economic în parte, cât şi asupra economiei în ansamblul său.
Fiind o confruntare, o luptă între agenţii economici, concurenţa
presupune utilizarea unor mijloace şi instrumente specifice,
sofisticate, din ce în ce mai perfecţionate. Dintre acestea
distingem:
a) instrumente de natură economică:
117
  reducerea reală a preţului de vânzare prin scăderea
costului de producţie;
 îmbunătăţirea calităţii bunurilor economice;
 diversificarea structurii sortimentale prin producerea de
noi bunuri;
 acordarea unor avantaje cumpărătorilor etc.
b) instrumente de natură extraeconomică:
 şantajul;
 reclama;
 corupţia;
 spionajul economic;
 sponsorizarea;
 furtul de informaţii şi de documente;
 acte de diversiune;
 presiuni morale asupra cumpărătorilor.
Instrumentele folosite în lupta de concurenţă sunt
numeroase, dar ele pot fi folosite diferit, mai mult sau mai
puţin legal. Folosirea nediscriminatorie a lor, care să permită
accesul liber pe piaţă al tuturor participanţilor la schimb în
condiţii de transparenţă a pieţei, imprimă concurenţei un
caracter loial. Concurenţa este neloială (incorectă) şi, deci,
sancţionată legal, când se folosesc mijloace extraeconomice de
pătrundere, menţinere şi acaparare a unui segment important al
pieţei. Concurenţa, în economia de piaţă are nu numai un rol
complex, dar şi contradictoriu asupra dezvoltării şi progresului
economiei. Uneori, folosirea unor practici şi instrumente
concurenţiale poate avea o serie de efecte negative, cum ar fi:
creşterea preţurilor, creşterea şomajului, deprecierea calităţii
bunurilor, poluarea, reducerea sau limitarea producţiei,
alocarea neraţională a resurselor, apariţia unor ciocniri
puternice de interese şi a unor comportamente ale agenţilor
economici care se situează în afara reglementărilor legale etc.

118
 Concurenţa şi piaţa pe care ea se manifestă îmbracă
forme diverse, existând mai multe criterii de diferenţiere a ei,
astfel avem:
1. piaţa cu concurenţă perfectă (pură) – reflectă acea situaţie
a pieţei, în care producătorii îşi vând întreaga producţie la
preţul pieţei, fără a-l influenţa, iar consumatorii pot cumpăra
tot ceea ce-şi doresc la preţul pieţei, fără a-l influenţa;
2. piaţa cu concurenţă imperfectă - desemnează acea situaţie
a pieţei în care fie vânzătorii, fie cumpărătorii, individual sau
în grup, pot influenţa raportul cerere-ofertă, şi, deci preţul;
presupune încălcarea uneia, mai multor sau a tuturor
condiţiilor concurenţei perfecte şi pure.
Piaţa cu concurenţă imperfectă se manifestă în
următoarele forme (variante):
a. piaţa cu concurenţă monopolistică;
b. piaţa de oligopol;
c. piaţa de oligopson.

5.3.2. Piaţa cu concurenţă perfectă şi preţul de echilibru

Piaţa cu concurenţă perfectă (pură) este o piaţă
competitivă, în care cererea şi oferta tind spre echilibru,
interesele tuturor participanţilor la tranzacţii sunt satisfacute
într-un grad ridicat iar resursele sunt alocate sau folosite cu
eficienţă maximă. Ea este un model teoretic, ideal de piaţă,
spre care tind agenţii economici, precum şi un reper de
raportare, comparare şi analizare a pieţelor reale concurenţiale.
Deşi este o abstracţie ştiinţifică, piaţa cu concurenţă perfectă
are şi reale valenţe practice. Ea oferă agenţilor economici
elemente fundamentale necesare înlăturării obstacolelor din
calea concurenţei, astfel încât piaţa reală să se apropie cât mai
mult de cadrul teoretic al concurenţei perfecte, asigurându-se
utilizarea optimă a tuturor resurselor.

119
 Caracterizarea acestui tip de piaţă presupune îndeplinirea
simultană a următoarelor condiţii:
a) atomicitatea participanţilor la tranzacţii - se caracterizează
prin număr foarte mare de vânzători şi cumpărători, cu o
putere concurenţială mică, egală sau apropiată, care
acţionează independent, niciunul dintre ei neputând
influenţa piaţa; rezultă că pe această piaţă preţul se
formează liber prin confruntarea cererii şi ofertei;
b) omogenitatea produsului - toate firmele produc bunuri de
acelaşi fel, identice sub aspectul proprietăţilor, calităţii,
modului de prezentare, de comercializare şi de plată etc.
Această caracteristică determină libertatea de alegere a
produsului de către cumpărător, indiferent de vânzător;
c) transparenţa perfectă a pieţei - toţi agenţii economici sunt
perfect informaţi privind cantitatea, calitatea şi structura
cererii şi ofertei, preţul produsului etc, astfel încât să
adopte un comportament raţional pentru satisfacerea
propriilor interese; rezultă că pe această piaţă există preţuri
de echilibru;
d) fluiditatea perfectă a cererii şi ofertei - adică adaptarea
rapidă, eficientă şi fără limite a cererii la ofertă şi invers, în
funcţie de modificarea preţului;
e) mobilitatea perfectă a factorilor de producţie - presupune
orientarea şi utilizarea factorilor de producţie (capital şi
muncă) în activităţi şi zone cu cea mai înaltă eficienţă;
f) libertatea de acţiune pe piaţă - reflectă lipsa unor bariere
juridice, economice, instituţionale etc, care ar putea
împiedica pe un agent economic să producă, să vândă sau
să cumpere.
Ca urmare, orice firmă intră, respectiv, iese de pe piaţa
unui bun în mod liber, fără dificultăţi, pe baza criteriului
eficienţei economice astfel:

120
 vânzătorul intră pe o piaţă când costul ultimului produs
este inferior sau cel mult egal cu preţul la care se vinde pe
piaţă, respectiv, când Cmg < P, şi iese în caz contrar;
 cumpărătorul va intra pe piaţa unui bun când raportul
dintre utilitatea marginală a bunului respectiv (UmgA) şi
preţul acestui bun (PA) este mai mare decât acelaşi raport
obţinut pentru un alt bun dorit (B), adică:
UmgA / PA > UmgB / PB.
În caz contrar, el se va orienta spre o altă piaţă.
Înfăptuirea efectivă a acestor condiţii conferă concurenţei
calitatea de a fi perfectă, iar cererii şi ofertei, fluiditate. În
realitate, una sau mai multe condiţii nu sunt respectate, situaţie
care caracterizează piaţa cu concurenţă imperfectă, cererea şi
oferta fiind, de fapt, rigide.
O premisă a pieţei cu concurenţă perfectă şi pură constă
în imposibilitatea vânzătorilor şi cumpărătorilor de a influenţa
preţul pieţei prin acţiunile lor individuale sau de grup.
Pentru că agenţii economici se adaptează prin intermediul
cantităţii la preţul pieţei, obiectul competiţiei este cantitatea
produsă şi oferită care să maximizeze profitul. Dar aceasta
depinde de preţ. El se formează pe baza legii generale a cererii
şi ofertei, care reflectă legătura dintre variaţiile celor două forţe
ale pieţei şi modificarea preţului. Potrivit acestei legi, orice tip
de piaţă şi preţul ei specific tind spre un nivel de echilibru când
există compatibilitatea deciziilor luate de participanţii la
schimb. La punctul de intersecţie a curbei cererii şi a ofertei se
formează preţul de echilibru, denumit şi preţul pieţei (fig.
nr.12).

121
 Figura nr.12
Preţul de echilibru

Preţul de echilibru este preţul unui bun la care cantitatea

pe care consumatorii pot să o cumpere este egală cu cantitatea
pe care producătorii pot să o vândă, la preţ maxim. Deşi
teoretic, el este specific pieţei cu concurenţă perfectă, aceasta
nu exclude ca preţul specific care se formează pe diferite pieţe
concurenţiale reale să nu tindă către echilibru.
Dacă preţul unitar este mai mare faţă de cel de echilibru
atunci cererea scade, deoarece cumpărătorii consideră că el
este prea mare, iar oferta creşte. La acest preţ (P1) apare un
surplus al ofertei faţă de cerere. Deoarece cresc stocurile de
produse nevândute şi, implicit, costul, vânzătorii vor reduce
treptat preţul, decât să nu vândă nimic, până ce surplusul
dispare. Dacă preţul unitar este mai mic faţă de cel de
echilibru, el devine atractiv pentru cumpărători a căror cerere
creşte, dar scade interesul producătorilor de a spori vânzările,
deoarece nu se obţin profiturile aşteptate. În aceste condiţii nu
toţi cumpărătorii vor putea să achiziţioneze bunul dorit şi
pentru că nu vor, totuşi, să renunţe la el, vor accepta un preţ
mai ridicat. Deci, concurenţa între cumpărători va determina
creşterea preţului până când ajunge la nivelul preţului de
echilibru.
Rolul preţului de echilibru rezultă din principalele sale
trăsături:
122
 se formează liber pe piaţă, în funcţie de evoluţia raportului
celor două forţe ale pieţei - cererea şi oferta;
 echilibrează şi reglează oferta şi cererea totală la volumul
maxim al vânzărilor;
 este un preţ unic, dat, impus agenţilor economici de piaţă,
care se adaptează lui prin intermediul cantităţii;
 este dinamic, evoluând în funcţie de modificările care apar
în raportul dintre cerere şi ofertă;
 face selecţia producătorilor, eliminându-i pe cei neeficienţi;
 asigură realizarea optimă a intereselor vânzătorilor şi
cumpărătorilor şi, deci, maximizarea profitului şi a satisfacţiei;
 pentru că reflectă alocarea şi utilizarea eficientă a factorilor
de producţie, el este un punct de atracţie pentru agenţii
economici, fiind apreciat ca “nordul busolei economice”;
 permite autoechilibrarea pieţei unui bun economic în
funcţie de preţul de echilibru al altora (substituenţi, factori de
producţie etc).
Echilibrul pieţei este temporar şi dinamic. Cunoaşterea
modificării echilibrului pieţei şi cantităţii de echilibru este
esenţială în procesul decizional. Ea permite întreprinzătorilor
(managerilor) să anticipeze modificările viitoare ale situaţiei
pieţei şi să se adapteze prompt şi eficient la acestea.

5.4. Piaţa cu concurenţă imperfectă

Între cele două extreme ale pieţei - cea cu concurenţă
perfectă (pură), pe de o parte, şi monopolul absolut pe de altă
parte, care au valoare teoretică, ele practic nefuncţionând în
exclusivitate - se situează tipuri intermediare de piaţă,
denumite pieţe cu concurenţă imperfectă. Ele sunt pieţe reale,
ce funcţionează efectiv în ţările cu economie de piaţă
dezvoltată, dar nu în formă pură, ci se întrepătrund reciproc.
Aceste pieţe reale se numesc imperfect competitive. Termenul

123
de competitiv exclude existenţa monopolului şi, deci, puterea
absolută a vânzătorului în determinarea preţului. Termenul de
imperfect indică existenţa unor firme rivale care au o anumită
putere economică pe piaţă.
Pieţele cu concurenţă imperfectă, aflate între cei doi poli
ai pieţei, prezintă unele trăsături proprii acestora, dar în grade
şi forme de manifestare specifice. Esenţial este că, pe aceste
pieţe, participanţii la tranzacţii dispun de o putere economică,
diferită de la o formă de piaţă la alta, de a influenţa cererea,
oferta, preţul etc.
Ca strategii concurenţiale ce pot fi promovate pe o astfel
de piaţă reţinem:
a) strategia efortului concentrat pe un anumit scop -
presupune supremaţia în vânzarea unui produs, dominarea
unei zone geografice de desfacere a mărfurilor sau
acapararea unei anumite clientele;
b) strategia elitei (Mercedes) - reflectă specializarea
producătorului în obţinerea unui bun de o calitate
deosebită, cu performanţe superioare, dar scump şi care se
adresează unei clientele avute, percepându-l ca un produs
unic;
c) strategia costurilor (japoneză) - se bazează pe atragerea
clientelei prin vânzarea unor bunuri, la preţuri mai mici
decât cele ale concurenţei, obţinute la un cost redus, dar
fără deprecierea calităţii lor sau a serviciilor prestate;
d) strategia de produs presupune diferenţierea produsului, prin
anumite însuşiri sau caracteristici ale acestuia (model,
culoare, formă etc) prin care agentul economic îşi atrage
cumpărătorii etc.
Deşi acestea apar ca strategii distincte, ele sunt utilizate
alternativ sau simultan în anumite proporţii în funcţie de
particularităţile fiecărei firme. Delimitarea lor este doar
teoretică, ea fiind folosită pentru a înţelege tendinţa dominantă
a unui agent economic la un moment dat.
124
 Tipuri de pieţe cu concurenţă imperfectă:
I. Piaţa cu concurenţă monopolistică
În condiţiile creşterii numărului de firme mici şi mijlocii
în ţările cu o economie modernă, piaţa cu concurenţă
monopolistică ocupă un loc important în ansamblul pieţelor cu
concurenţă imperfectă. După aprecierea economiştilor, ea se
situează între piaţa de monopol şi cea cu concurenţă perfectă
sau pură, dar este mai apropiată de cea de-a doua. Ea păstrează
toate premisele pieţei cu concurenţă perfectă, mai puţin una, şi
anume omogenitatea produselor. Aceasta din urmă este
înlocuită cu diferenţierea bunurilor, ceea ce permite libertatea
de alegere a produsului dorit de către cumpărător şi o relativă
mobilitate a vânzătorului de a-şi impune preţul şi chiar
cantitatea prin politica noilor sortimente, diferite de cele vechi.
Deci, elementul esenţial care deosebeşte piaţa cu concurenţă
monopolistică de alte tipuri de pieţe este promovarea
concurenţei mai ales prin produs, care este diferit de cel al
concurenţilor.
Diferenţierea produsului firmelor se pune în evidenţă, în
special, prin calitatea serviciilor sau a bunurilor oferite
cumpărătorului, amplasarea magazinului, posibilitatea de a
acorda credite sau a serviciilor de comercializare etc.
Faptul că produsul unei firme este diferit, sub aspect
calitativ, faţă de produsul similar al altei firme, face din ea un
ofertant unic, ceea ce apropie acest tip de piaţă de situaţia de
monopol. Producătorul unui asemenea produs nu poate decât,
pe termen scurt, să se comporte ca un monopolist, deoarece,
deşi există mai multe produse de acelaşi fel, dar cu
caracteristici calitative diferite, ele însă se pot substitui între
ele şi de aici caracterul temporar al poziţiei de monopol.
Multitudinea vânzătorilor şi cumpărătorilor face ca deciziile
fiecăruia, privind preţul şi cantitatea de produse, să nu

125
influenţeze foarte mult pe ceilalţi sau piaţa, dar o firmă suportă
consecinţele deciziilor luate de ceilalţi.
Deşi au o mare flexibilitate în stabilirea preţului, fiecare
firmă ţine cont de preţul mediu al concurenţilor mai apropiaţi,
cât şi de reacţia cererii la modificarea preţului. În situaţia în
care o firmă apreciază că este mai avantajos să reducă
producţia pentru a determina mărirea profitului, ea poate spori
preţul peste medie, dar nu prea mult, deoarece, o creştere prea
mare a preţului ar putea reorienta pe viitorii clienţi spre
bunurile similare ale altor firme. Dimpotrivă, dacă apreciază că
profitul ar fi mai mare în situaţia inversă, firma va reduce
preţul, ceea ce va atrage noi clienţi.
Ca şi monopolul, firma de tip monopolistic maximizează
profitul pentru o producţie la care costul marginal este egal cu
venitul marginal (Cmg=Vmg). Pe această piaţă există o relativă
libertate privind intrarea şi ieşirea noilor firme de pe piaţă,
deoarece dificultăţile tehnice, economice, instituţionale sunt
foarte reduse sau chiar inexistente. Numărul mare de
producători-vânzători, care pun în centrul luptei lor
concurenţiale calitatea şi inovaţia, face ca gradul de satisfacere
a nevoilor consumatorilor să fie ridicat.
Ca exemple de pieţe cu concurenţă monopolistică putem
da: piaţa cărţilor, piaţa încălţămintei, piaţa florilor, piaţa
cosmeticelor etc.
II. Piaţa caracterizată de o concurenţă de tip oligopol
O formă principală a piaţei cuconcurenţă imperfectă, şi
cea mai răspândită în ţările dezvoltate economic, este
oligopolul. Denumirea de oligopol provine din limba greacă,
de la cuvintele “oligos” şi “polein” care, în traducere,
înseamnă “câţiva vânzători”.
Oligopolul reflectă acea structură a pieţei în care un
număr mic de firme mari (3-4 firme) produc bunuri omgene

126
sau diferenţiate şi asigură cea mai mare parte a ofertei unui
bun, influenţând formarea preţului.
Deosebirea esenţială între firmele de tip oligopol, pe de o
parte, şi cele perfect competitive, monopolistice şi monopoluri,
pe de altă parte, constă în interdependenţa dintre deciziile şi
reacţiile concurenţilor. Astfel, orice acţiune majoră a unei
firme afectează vânzările şi preţul firmelor competitive de pe
piaţă, dar ea nu poate cu certitudine să prevadă reacţia
celorlalţi, care poate fi şi asemănătoare cu a sa. Faţă de
monopol (care nu are concurenţi), cât şi faţă de firmele aflate
în concurenţă monopolistică (care au mulţi competitori), firma
de tip oligopol se confruntă cu puţini concurenţi, dar cu putere
economică mare. Ea are o putere economică destul de mare
încât să nu preia preţul de pe piaţă, ca în cazul concurenţei
perfecte. De obicei, preţurile sunt impuse, administrate fie de
firma leader în ramură, fie în urma unor înţelegeri între firme.
În funcţie de tipul bunurilor produse, firmele de oligopol
practică strategii concurenţiale specifice astfel:
o pentru bunuri omogene (petrolul, oţelul, mineralele,
ţigări, energia electrică şi termică sunt aceleaşi oriunde) se
aplică o strategie concurenţială bazată pe preţ, pe baza sporirii
productivităţii şi reducerii costului;
o pentru bunuri diferenţiate sub aspect funcţional
(autovehicule, tehnica de calcul, audiovizualul etc) concurenţa
este bazată pe existenţa unor performanţe superioare (tehnice,
funcţionale, constructive) privind utilizarea şi întreţinerea
eficientă a produselor noi care le înlocuiesc pe cele vechi.
Dacă produsele sunt omogene şi deci substituibile, o
firmă are şanse mici de a influenţa preţul şi de aceea ea trebuie
să se alinieze la preţul concurenţilor şi să-l modifice odată cu
aceştia.
Firma de oligopol îşi stabileşte preţul în funcţie de cerere
şi de cantitatea produsă, plecând de la costul total mediu.
Producţia este optimă când sporul de cost antrenat de
127
producerea ultimului bun este acoperit de sporul de venit
obţinut prin vânzarea acelui bun (Cmg = Vmg). În stabilirea
preţului un rol important revine reclamei şi în stimularea
concurenţei dintre cumpărători şi deci consumul lor, precum şi
concurenţa dintre vânzătorii aceluiaşi produs. Reclama se
practică sub forma unor anunţuri publicitare prezentate la radio
şi televiziune, pe panourile de pe şoşele, imprimate pe
automobile, publicate în ziare şi reviste, folosirea comis-
voiajorilor etc.
Folosirea reclamei de către o firmă de tip oligopol poate
constitui o barieră la intrare a noilor veniţi deoarece costurile
cu pătrunderea şi instalarea acestora în ramură sunt ridicate. De
regulă, pe o piaţă în care există puţine firme, dar care domină
piaţa produsului respectiv, intrarea unor noi firme este foarte
dificilă, mai ales dacă acestea nu deţin brevete şi licenţe de
fabricaţie. Ca variantă a oligopolului este duopolul în cadrul
căruia se confruntă două firme care produc acelaşi bun,
omogen sau nu.
O formă principală de piaţă cu concurenţă cu concurenţă
imperfectă, opusă oligopolului, este oligopsonul, care are ca
variantă duopsonul. Oligopsonul este acea piaţă pe care câţiva
cumpărători solicită o mare cantitate dintr-o marfă în condiţiile
de atomicitate a ofertei. Ei au o putere economică destul de
mare astfel încât pot influenţa condiţiile de vânzare-cumpărare
pe piaţă.
Analizând formele reale de piaţă concurenţială se poate
aprecia că principalul beneficiar al concurenţei este
consumatorul, final sau intermediar. El percepe funcţionarea
normală a concurenţei prin preţuri, cantitate, calitate,
diversitatea bunurilor, prin facilităţile de care beneficiază, în
condiţii de raţionalitate economică, pentru a-şi realiza interesul
- maximizarea satisfacţiei. De aceea, firmele producătoare
trebuie să înţeleagă că realizarea propriului lor interes -
maximizarea profitului - se obţine, indirect, prin satisfacerea
128
cumpărătorilor. În acest scop, firmele vor urmări atragerea
clientelei prin practicarea unor preţuri de vânzare accesibile,
îmbunătăţirea calităţii produselor, diversificarea structurii
sortimentale, asigurarea unor servicii suplimentare
cumpărătorilor, pe scurt, folosirea unor instrumente
concurenţiale loiale.

5.5. Piaţa muncii şi salariul

5.5.1. Cererea şi oferta de muncă
În economia de piaţă, munca este o marfă specială, se
vinde şi se cumpără pe piaţa muncii ca orice alt bun economic.
Piaţa muncii reflectă relaţiile generate de întâlnirea
utilizatorilor de forţă de muncă cu posesorii resurselor de
muncă, pe baza căreia, prin intermediul preţului muncii
(salariul), se ajustează cererea şi oferta de muncă. Piaţa muncii
se structurează şi funcţionează atât la nivelul unităţilor
economice, al ramurilor, al economiei naţionale, cât şi la nivel
mondial. Componentele pieţei muncii sunt cererea şi oferta de
muncă.
Cererea de muncă reprezintă cantitatea de muncă
necesară, pe care utilizatorii o cumpără de pe piaţa muncii, în
condiţii de salarizare. Cererea de muncă are o sferă de
cuprindere mai restrânsă în raport cu nevoia de muncă,
neidentificându-se cu aceasta din urmă. Condiţia generală
pentru ca nevoia de muncă să ia forma cererii de muncă este
salarizarea ei.
Cererea de muncă se manifestă din partea utilizatorilor ei
(întreprinderi, bănci, administraţii etc.) şi se exprimă prin
numărul locurilor de muncă salariate. Mărimea cererii de
muncă este influenţată de:
 numărul locurilor de muncă existente sau în curs de
formare;
129
 gradul de valorificare a factorului uman;
 previziunile privind evoluţia activităţii economice interne
şi internaţionale.
Satisfacerea cererii de muncă are loc pe seama utilizării
resurselor de muncă. Manifestarea acestor resurse de muncă pe
piaţa muncii, sub forma ofertei de muncă, este condiţionată de
salarizarea lor.
Oferta de muncă reprezintă volumul resurselor de muncă
disponibil într-o anumită perioadă, care depinde de mărimea
populaţiei active dispuse să participe la o activitate umană, în
primul rând economică, în condiţii de salarizare.
Cererea şi oferta de muncă, componente ale pieţei
muncii, se împart pe domenii de activitate, specializări, grad de
calificare, meserii, zone, etc. Totodată, ele se află sub influenţa
fenomenelor şi proceselor socio-demografice. De aceea,
resursele de muncă, după cum spunea economistul american P.
A. Samuelson, sunt mai mult decât o marfă - piaţa muncii
diferă de celelalte categorii de piaţă, constituind o piaţă
specială. Această specificitate a pieţei muncii este dată de
obiectul tranzacţiilor, de particularităţile participanţilor la
aceste tranzacţii şi de modul în care se formează preţul muncii,
adică salariul. În ansamblul categoriilor de piaţă, piaţa muncii
este considerată o piaţă mai organizată şi mai puternic
reglementată.
După modul cum se prezintă, la un moment dat, raportul
cerere-ofertă de muncă şi caracteristicile generale ale acestora,
piaţa muncii este o piaţă imperfectă. În cadrul acesteia se
manifestă forme distincte, specifice monopsonului,
monopolului bilateral, oligopolului etc. Fiecare din aceste
situţii concrete prezintă trăsături distinctive.
Caracterul specific al pieţei muncii este pus în evidenţă
prin particularităţile cererii şi ofertei de muncă, şi anume:

130
 pe termen scurt, cererea de muncă este invariabilă, evoluţia
ei pe termen lung fiind dependentă de evoluţia activităţilor
economice;
 formarea ofertei de muncă se află atât sub influenţa forţelor
economice specifice pieţei, cât şi a proceselor demografice
şi biologice;
 oferta de muncă se formează într-o perioadă îndelungată,
timp în care noua generaţie ajunge la vârsta legală de
muncă şi este pregătită într-o anumită profesie;
 factorul muncă are o mobilitate relativ redusă, fiind ataşat
unui anumit mediu economico-social; deplasarea lui în
spaţiu este dificilă, chiar dacă avantajele economice ar fi
mai mari;
 resursele de muncă nu pot fi conservate, ele fiind
perisabile; orice neparticipare la muncă înseamnă pierdere
atât pentru individ, cât şi pentru societate. Raportată la
factorul timp, munca este un factor de producţie
neregenerabil, prestaţia de muncă fiind ireversibilă, după
cum şi timpul de muncă neutilizat este irecuperabil;
 oferta şi cererea de muncă nu sunt omogene, diferitele lor
segmente sunt neconcordante. Caracterul relativ rigid,
inelastic al ofertei face ca diferitele ei componente să fie
slab concurenţiale sau total neconcurenţiale, substituirea
lor find redusă, iar în unele cazuri, chiar imposibilă;
 singurul mijloc de asigurare a subzistenţei factorului
muncă nonproprietar este angajarea lui într-o activitate
umană. În anumite situaţii, acesta este constrâns să accepte
condiţii care nu-i satisfac, pe deplin, dorinţele, aspiraţiile
personale.
Evoluţia raportului între cererea şi oferta de muncă este
influenţată şi de gradul de informare privind locurile de muncă
disponibile. O informare corectă, completă şi oportună dă
posibilitatea fiecărei persoane să se angajeze într-o activitate
oferită de utilizatori.
131
 Procesul de formare a cererii şi ofertei de muncă
parcurge două faze. În prima fază se formează condiţiile
generale de angajare ale salariaţilor, se conturează principiile
care stau la baza stabilirii salariului. În cea de-a doua fază,
confruntarea cererii şi ofertei de muncă se desfăşoară pe fondul
condiţiilor concrete existente în unităţile economice şi ale
salariaţilor potenţiali
Pe piaţa muncii, în urma confruntării cererii şi ofertei de
muncă rezultă gradul de ocupare a populaţiei active
disponibile, în mărimea, structura şi calitatea cerute de
activitatea umană.
Mărimea populaţiei ocupate (Po) se determină prin
scăderea din populaţia activă disponibilă (Pad) a numărului
şomerilor (Ş) şi a populaţiei apte neocupate (Pan). Aceasta din
urmă include categorii de populaţie care nu doresc să se
angajeze sau nu sunt disponibile. Populaţia activă disponibilă
se determină ca diferenţă între numărul populaţiei totale
(resursele totale de forţă de muncă - RT) şi numărul populaţiei
inapte de muncă (Pi), precum şi populaţia aflată în afara vârstei
legale de muncă (copii şi pensionari) - Pîvlm.
RT ─ Pi ─ Pîvlm ═ Pad; Pad ─ Ş ─ Pan ═ Po;
Raportul procentual dintre populaţia ocupată şi populaţia
activă disponibilă exprimă gradul de ocupare sau rata de
activitate:
r'oc = Po/Pad x 100
În evoluţia ocupării resurselor de muncă sunt evidente
unele mutaţii, cum ar fi: creşterea ponderii salariaţilor în totalul
populaţiei ocupate; modificări în structura resurselor de muncă
pe sectoare, ramuri etc.
În ţările cu economie de piaţă dezvoltată, în cadrul
populaţiei ocupate sunt evidente următoarele modificări:
creşterea ponderii populaţiei ocupate în sfera serviciilor,
132
concomitent cu reducerea sau menţinerea ponderii celei
ocupate în sectorul secundar şi primar; creşterea accentuată a
numărului intelectualilor; creşterea ponderii femeilor şi a
tineretului în totalul populaţiei ocupate şi al ofertei.

5.5.2. Salariul – preţ al muncii

Termenul de salariu a fost folosit iniţial în armata romană
pentru a desemna suma de bani pe care o primeau soldaţii
romani pentru a-şi cumpăra sarea (salarium). Proprietarul
resursei de muncă, utilizată într-o anumită activitate umană,
este recompensat prin salariu, care reprezintă suma plătită
pentru serviciile factorului muncă, adică preţul plătit în
schimbul muncii prestate. În condiţiile în care cererea şi oferta
de muncă sunt egale, se formează salariul de echilibru. În
raport cu poziţia celor doi parteneri - utilizatorul şi posesorul
resursei de muncă - modul de interpretare a salariului este
diferit. Pentru primul, salariul este o componentă a costului
unui bun economic, iar al doilea consideră salariul ca fiind
preţul muncii sale, care-i recompensează munca depusă într-o
anumită activitate umană şi care îmbracă forma de venit.
În sens larg, se consideră salariu orice venit ce provine
din muncă, inclusiv cel al întreprinzătorului, micilor fermieri,
meseriaşilor, liberilor profesionişti etc. În sens restrâns, salariul
reprezintă venitul care recompensează munca salariaţilor ce
este închiriată pe un anumit termen, fiind destinat satisfacerii
nevoilor personale şi ale familiei sale.
În general, salariul este considerat venitul însuşit de cea
mai mare parte a populaţiei ocupate în ţările cu economie
consolidată şi care deţine ponderea principală între veniturile
fundamentale specifice economiei de piaţă. După formele sale
de existenţă şi semnificaţia lor practică, se disting două forme
de salariu: salariu nominal (brut şi net) şi salariu real.

133
 Salariul nominal (Sn) reprezintă suma de bani pe care o
primeşte salariatul de la angajatorul său, exprimată în preţurile
curente de piaţă. Salariul brut cuprinde toate veniturile
provenite din muncă (salariul de bază şi alte adaosuri). Salariul
net rezultă prin diminuarea salariului nominal brut cu
impozitul pe salariu, cu contribuţiile la asigurări sociale şi alte
obligaţii prevăzute de lege.
În ţările cu economie de piaţă se stabileşte prin lege un
nivel minim al salariului nominal (salariul minim garantat).
Acesta constă dintr-o anumită sumă de bani necesară asigurării
subzistenţei, fiind o măsură de protecţie socială a salariaţilor.
Mărimea lui diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta.
Salariul real (Sr) exprimă, în formă bănească, cantitatea
de bunuri, materiale şi servicii care poate fi procurată de un
salariat sau o familie de salariaţi, la un moment dat, cu salariul
nominal net încasat. Mărimea salariului real se află sub
influenţa a doi factori şi anume: mărimea salariului nominal
net şi nivelul preţurilor bunurilor destinate consumului
populaţiei.
Dacă salariul nominal (Sn) creşte mai repede decât cresc
preţurile, atunci salariul real creşte; dacă preţurile cresc mai
mult decât salariul nominal, atunci salariul real scade. Altfel
spus, salariul real reprezintă salariul nominal corectat cu
indicele preţurilor bunurilor de consum (Ipc):

Sr = Sn / Ipc x 100
În practică, evoluţia salariului nominal şi a celui real se
calculează prin indici. Indicele salariului nominal (Isn) se
determină prin raportarea salariului nominal din perioada
curentă (Sn1) la salariul nominal din perioada de bază (Sn0);
indicele salariului real (Isr) se determină prin raportarea
salariului real din perioada curentă (Sr1) la salariul real din

134
perioada de bază (Sr0) sau prin raportarea indicelui salariului
nominal la indicele preţurilor bunurilor de consum (Ipc), astfel:

Isn = Sn1/Sn0; Isr = Sr1/Sr0 x 100; Isr = Isn/Ipc x 100.

Mărimea şi evoluţia salariului real au o semnificaţie
deosebită, care se reflectă în comportamentul salariatului în
muncă. Dacă salariul real corespunde aspiraţiilor sale,
salariatul poate renunţa la munca suplimentară şi uneori chiar
la o parte a muncii desfăşurate în condiţiile normale. Acest
fenomen poartă numele de efect de venit. În schimb, dacă
salariul real nu corespunde dorinţelor sale, salariatul este
dispus să muncească suplimentar pe seama timpului său liber
(efect de substituire) sau să-şi schimbe locul de muncă.
În structura complexă a salariului nominal, locul
principal îl ocupă salariul de bază, mărimea acestuia fiind
produsul dintre salariul tarifar-orar negociat şi numărul de ore
efectiv lucrate. Alături de salariul de bază mai există şi alte
forme de salariu: familial, colectiv şi social.
Salariul familial constă din alocaţii pentru copii, ajutoare
pentru naşteri, căsătorie etc; salariul colectiv se atribuie tuturor
salariaţilor dintr-o firmă sub forma participării la profit
(beneficiu) sau alte facilităţi făcute la serviciile sociale (creşe
de copii, cantine, etc); salariul social reprezintă o parte a
cheltuielilor administraţiilor publice destinată sporirii
veniturilor unor grupuri de salariaţi, elevi sau studenţi, sau
anumitor categorii ale populaţiei afectate de şomaj, accidente
de muncă, boli profesionale, etc, în vederea asigurării
securităţii economico-sociale a acestora.
Remunerarea muncii se realizează prin mai multe forme
de salarizare, acestea fiind: pe unitatea de timp; în acord;
mixtă.
Mărimea salariului, ca şi evoluţia acestuia, diferă de la o
ţară la alta, de la o perioadă la alta, pe domenii de activitate şi
135
unităţi economice şi chiar în interiorul acestora. Nivelul şi
dinamica salariilor sunt influenţate de o multitudine de factori;
importanţă deosebită având următorii:
 raportul dintre cererea şi oferta de muncă;
 mărimea costului muncii (dimensiunile cheltuielilor legate
de instruirea şi calificarea profesională a salariaţilor);
 nivelul productivităţii muncii;
 nivelul preţurilor la bunurile de strictă necesitate;
 raporturile ce se stabilesc între veniturile posesorilor
factorilor de producţie.
Când cererea de muncă într-un anumit domeniu de
activitate este mai mare comparativ cu oferta, salariile au
tendinţa de creştere; dacă oferta de muncă este mai mare decât
cererea, salariul tinde să se reducă.
Pe lângă forţele economice specifice pieţei muncii,
asupra mărimii şi dinamicii salariului acţionează, mai ales
indirect, şi forţe din afara pieţei, cum sunt:
 gradul scăzut de mobilitate a resurselor de muncă;
 discriminările în angajare;
 presiunea organizaţiilor sindicale şi capacitatea lor de a-şi
impune revendicările în cadrul negocierilor colective;
 legislaţia privind salarizarea şi protecţia socială a şomerilor
adoptată de puterea publică.
Multiplele aspecte ale salarizării - nivelul salariului
tarifar orar, premii, alocaţii, ajutoare, modalităţi de plată,
indexările salariale, normele de muncă, etc. - sunt amplu
discutate în cadrul negocierilor colective dintre sindicat şi
patronat. Hotărârile adoptate în legătură cu aceste probleme se
regăsesc în contractul colectiv de muncă. Prin confruntarea
forţelor pieţei şi a celor din afara pieţei se desfăşoară procesele
de diferenţiere, apropiere şi “egalizare” a mărimii salariului.
Pe termen scurt, pe fondul unor evoluţii pozitive sau
negative nesemnificative, nivelul salariului poate să crească, să
scadă sau să nu se modifice; pe termen lung, pe fondul unor
136
oscilaţii de la o perioadă la alta, mărimea salariului are o
tendinţă de creştere.
Comparativ cu celelalte categorii de pieţe, piaţa muncii
se caracterizează prin aceea că, pe ansamblul economiei
naţionale, oferta depăşeşte cererea, în condiţiile în care în
anumite domenii de activitate, specializări, meserii sau zone
economice se poate manifesta o tendinţă inversă. Această
caracteristică generală a pieţei muncii influenţează evoluţia
mărimii salariului. În timp, se manifestă o tendinţă de
încetinire a creşterii salariului sau chiar de regres, nu atât sub
forma scăderii salariului nominal cât mai ales prin diminuarea
salariului real.

5.6. Piaţa monetară şi dobânda

5.6.1. Creditul şi moneda
Creditul implică două categorii de persoane: creditorul şi
debitorul. Creditorul este o persoană fizică sau juridică, care dă
cu împrumut o anumită sumă de bani, iar debitorul beneficiarul
împrumutului. Creditul exprimă un act de încredere al
creditorului faţă de debitor şi se referă la transferul unui bun, în
natură sau în bani, care urmează să fie rambursat la un termen
stabilit, contra unei sume de bani sau a altui avantaj.
Prin credit se corelează posibilităţile de finanţare existente în
societate cu nevoile producţiei şi ale consumului. Apariţia
relaţiei între debitori şi creditori este legată de existenţa
concomitentă a unor agenţi economici care dispun temporar de
resurse băneşti şi a altor agenţi economici care au nevoie de
astfel de resurse financiare. Întâlnirea dintre aceste două
categorii de agenţi economici este facilitată de iniţiativa
băncilor, care au rol intermediar. Astfel, băncile colectează
disponibilităţile băneşti temporar libere din economie, pe care
le pun la dispoziţia agenţilor economici care au nevoie de
137
resurse băneşti suplimentare, sub formă de împrumut. Prin
multitudinea serviciilor prestate, băncile îndeplinesc funcţii
active şi pasive. Principala funcţie a banilor constă în
acordarea de împrumuturi solicitanţilor, care inspiră încredere
şi au bonitate financiară, adică capacitate economică de a
rambursa creditul la scadenţă. Operaţiunile de creditare se fac
fie pe seama resurselor băneşti proprii, fie pe cea a soldului
pozitiv dintre depunerile clienţilor şi restituirile solicitate de
aceştia.
În economie, creditul îndeplineşte o serie de funcţii
social-economice pozitive, printre care:
 facilitează sporirea capitalului real;
 contribuie la concentrarea dimensiunii întreprinderilor;
 accelerează tranzacţiile comerciale;
 sporeşte viteza de rotaţie a monedei şi contribuie la
dimensionarea masei monetare;
 influenţează consumul personal.
Relaţiile de credit s-au dezvoltat şi s-au diversificat
continuu, în prezent manifestându-se printr-o mare varietate de
forme. Creditul poate fi grupat pe baza mai multor criterii
astfel:
1) după durata pentru care se acordă creditul întâlnim:
a) credit la vedere;
b) la termen care poate fi: pe termen scurt (până la un an), pe
termen mediu (între unu şi cinci ani) şi pe termen lung
(peste cinci ani).
2) după destinaţia sa, avem:
a) credit de consum - acordat gospodăriilor familiale pentru
susţinerea nevoilor lor de consum;
b) credit de producţie - solicitat de agenţii economici
nonfinanciari pentru satisfacerea unor nevoi curente şi/sau
de modernizare şi de investiţii;
3) din punct de vedere al modalităţii de garantare a creditului,
acesta poate fi:
138
a) credit personal (în alb) - fără garanţii;
b) credit real (cu garanţii) care poate fi lombard (se foloseşte
drept garanţie titlurile de valoare - acţiuni şi obligaţiuni),
pe amanet sau ipotecar.
Apreciind rolul deosebit al monedei în viaţa economică,
unii economişti compară moneda cu sângele care irigă corpul
social al oricărei ţări, considerând-o premisa primară a tuturor
categoriilor de piaţă şi liantul original al mecanismului
concurenţial general. Beneficiind de facilităţile monedei,
fiecare agent economic este liber să cumpere sau să vândă
atunci când doreşte şi acolo unde schimbul se desfăşoară cel
mai avantajos pentru el.
Pentru ca moneda să-şi îndeplinească funcţiile sale este
necesar ca în societate să existe o anumită cantitate de bani,
denumită masă monetară. Masa monetară este analizată în
formă de stoc şi flux. Privită ca stoc, masa monetară cuprinde
totalitatea instrumentelor băneşti de care dispune o economie
la un moment dat. Acestea sunt destinate cumpărării de bunuri,
achitării datoriilor, constituirii de economii, în vederea
investiţiilor sau a altor plasamente. Sub formă de flux, masa
monetară reprezintă masa medie de bani care funcţionează într-
o anumită perioadă de timp (trimestru, an). Masa monetară
existentă sub formă de stoc şi de flux se măsoară prin
lichiditate monetară. Lichiditatea monetară se concretizează în
totalitatea mijloacelor de plată care pot fi folosite imediat,
pentru a face faţă angajamentelor financiare asumate.
De-a lungul timpului, s-au conturat două componente ale
masei monetare, deosebite calitativ:
a) banii propriu-zişi (M1) - care include numerarul în afara
sistemului bancar şi disponibilităţile băneşti constituite în
conturi bancare la vedere; se caracterizează prin lichiditate
perfectă, adică poate stinge imediat o datorie sau să
mijlocească direct o tranzacţie fără ca deţinătorul să
cheltuiască timp şi fără diminuarea resurselor sale băneşti;
139
b) cvasi-bani (aproape bani) - cuprinde economiile populaţiei;
depozitele bancare la termen şi condiţionate; depozitele în
valută ale rezidenţilor. Aşadar cuprinde instrumente băneşti
a căror transformare în bani lichizi (cash) necesită consum
de timp, fără a exista însă pericolul diminuării cantităţii de
monedă deţinută.
În ultimele decenii, s-au produs modificări substanţiale în
mărimile celor două componente şi în raportul dintre ele,
modificări analizate şi aprofundate cu ajutorul conceptului de
agregat monetar. Termen asimilat de Sistemul Contabilităţii
Naţionale, agregatul monetar desemnează o parte constitutivă a
masei monetare şi semimonetare, parte autonomizată prin
funcţiile ei specifice, prin agenţii specializaţi care emit
instrumentele de schimb şi de plată, prin instituţiile bancar-
financiare care le gestionează, prin fluxurile economice reale
pe care le mijlocesc.
Includerea disponibilităţilor băneşti în agregatele
monetare se face după criteriul uşurinţei sau al dificultăţii
transformării lor în bani lichizi, în funcţie de încetineala sau
rapiditatea cu care se face aceasta, de riscul mai mare sau mai
mic de a pierde o parte a activelor. Astfel, prima componentă
(agregat monetar M1) împreună cu cea de-a doua componentă
(cvasi-bani) formează agregatul monetar M2.
Instrumentele monetare îşi îndeplinesc funcţiile lor prin
circuitele economice specifice pe care le mijlocesc, prin
fluxurile pe care le parcurg. Fluxurile monetare reflectă, în
general, fluxurile reale ale energiei şi materiilor prime, ale
resurselor de muncă şi informaţiei ştiinţifice etc. Desfăşurarea
activităţii economice depinde tot mai mult de cantitatea de
monedă aflată în circulaţie şi de fluxurile monetare, de cererea
şi oferta de monedă care se manifestă pe piaţa monetară.

140
 5.6.2. Cererea şi oferta de monedă
Piaţa monetară este o piaţă specială care evidenţiază
ansamblul tranzacţiilor efectuate cu moneda naţională şi
confruntarea dintre solicitanţii şi ofertanţii de monedă, în
funcţie de preţul monedei. Prin intermediul pieţei monetare se
corelează, pe termen scurt, nevoile suplimentare de resurse
băneşti din economie cu resursele băneşti temporar disponibile,
compensându-se, astfel, deficitul cu excedentul de
disponibilităţi băneşti, care se manifestă la unii agenţi
economici. Datorită importanţei tot mai mari pe care o are
moneda în economie, piaţa monetară deţine un rol deosebit în
viaţa economică. P. Samuelson, arată că banii reprezintă,
alături de capital şi de specializare, cel de-al treilea aspect
major al vieţii economice moderne. Piaţa monetară se
încadrează în categoria pieţiei oligopoliste, având un număr
mic de ofertanţi de monedă şi numeroşi solicitanţi.
Cererea de monedă, componentă a pieţei monetare, este
legată de existenţa unor agenţi economici care, în anumite
momente, nu dispun de resurse băneşti suficiente, fiind nevoiţi
să apeleze la credite. Purtătorii cererii de monedă sunt:
a) întreprinderile, care solicită credite pentru finanţarea
afacerilor pe termen scurt, sau pentru investiţii;
b) trezoreria statului - solicită credite pentru a acoperi
deficitele bugetare;
c) diferite instituţii financiar-bancare - solicită credite pentru
satisfacerea unor nevoi specifice, de lichidităţi;
d) populaţia - solicită credite pentru consum.
Printre factorii obiectivi şi subiectivi care condiţionează
cererea generală de monedă regăsim:
1) volumul total al schimburilor mijlocite efectiv de monedă
şi viteza de rotaţie a acesteia. Masa monetară (M) se află în
raport direct cu volumul valoric al schimburilor (Q x P) şi
invers proporţional cu viteza de rotaţie a monedei (v). Volumul
141
valoric al schimburilor se determină ca produs între volumul
fizic al bunurilor şi serviciilor tranzacţionate (Q) şi preţurile şi
tarifele acestora (P). Viteza de rotaţie a banilor exprimă
numărul mediu al actelor de vânzare-cumpărare şi de plăţi pe
care le mijloceşte unitatea monetară, într-o anumită perioadă.
Masa monetară în circulaţie se determină prin relaţia
matematică:
M = (Q x P) / v => v = (Q x P) / M => Q x P = M x v
Produsul dintre M şi v exprimă mărimea fluxurilor monetare
dintr-o ţară pe o perioadă de un an, şi este egală cu Q x P.
Această egalitate exprimă legătura dintre cantitatea de bani
aflată în circulaţie şi valoarea bunurilor oferite pe piaţă.
În principiu, unei cantităţi monetare aflată în circulaţie îi
corespunde un anumit volum de bunuri economice oferite pe
piaţă. Raportul între cantitatea de bani în circulaţie şi cantitatea
de bunuri economice oferite la piaţă exprimă preţul mediu al
bunurilor economice.
2) amploarea creditului de consum, legătura dintre valoarea
bunurilor vândute pe credit (Cr), scadente într-o perioadă
ulterioară, şi mărimea plăţilor făcute în contul creditelor
scadente (Ps), în perioada de referinţă. Prin luarea în
consideraţie şi a acestor factori, masa monetară în circulaţie se
determină pe baza relaţiei:

M = (Q x P – Cr + Ps) / v
3) posibilităţile oferite de sistemul financiar-bancar,
exprimate prin volumul de credite ce pot fi acordate, pe termen
scurt, agenţilor economici nonfinanciari.
4) comportamentul agenţilor economici faţă de monedă -
poate fi sintetizat prin intensitatea înclinaţiei spre lichiditate.
Preferinţa pentru lichiditate, ca factor contemporan, subiectiv

142
al cererii de monedă, se bazează pe următoarele mobiluri: al
venitului, al afacerilor, al prudenţei, al speculaţiei.
Oferta de monedă constă în punerea în circulaţie a
monedei, sub forma diferitelor instrumente băneşti, de către
instituţiile monetare specializate, în special prin operaţiuni de
creditare. Principalele instituţii monetare care oferă monedă
sunt:
a) băncile comerciale - oferă monedă scripturală (în cont) prin
acordarea de credite agenţilor economici nonfinanciari,
numite operaţiuni de finanţare. Într-un sistem multibancar,
băncile comerciale îşi corelează activitatea cu Banca
Naţională.
Soldurile care nu se compensează între băncile comerciale
impun deschiderea de către acestea de conturi curente la
Banca Centrală (Naţională), pe baza cărora solicită monedă
(este o operaţiune de refinanţare).
b) trezoreria, denumită şi casieria centrală a statului,
efectuează cea mai mare parte a plăţilor sale prin
intermediul băncilor comerciale şi al Băncii Naţionale.
Aceasta are însă şi capacitatea de a crea monedă, prin
trecerea unei sume de bani dintr-un cont bugetar într-un
cont la vedere sau pe termen scurt.
c) Banca Naţională ocupă locul central, strategic, în cadrul
sistemului financiar-bancar, îndeplinind funcţia de casier
general al circuitelor monetare, de ultim rezervor de
lichiditate. Prin mecanismele sale specifice, Banca
Naţională oferă monedă, punând la dispoziţia economiei
numerar în următoarele situaţii:
 acoperirea deficitului bugetar, prin negocierea bonurilor de
tezaur;
 evoluţia nevoilor de valută;
 susţinerea băncilor comerciale pentru acoperirea nevoilor
lor de resurse băneşti suplimentare.

143
 Bonul de tezaur reprezintă un titlu de valoare emis de stat
pentru finanţarea temporară a deficitului bugetar.
Banca Centrală reglează, prin intermediul pieţei
monetare, cantitatea de monedă în circulaţie. În acest sens sunt
folosite două căi:
a) emisiunea sau retragerea de monedă (sub formă de
numerar) de către Banca Centrală;
b) crearea de cantităţi suplimentare de bani în cont
(scripturali) sau diminuarea acestora, operaţiuni
realizate de orice bancă.
Emisiunea de monedă de către Banca Naţională este
legată de apariţia unor nevoi suplimentare de bani, generate de
creşterea volumului de bunuri economice pe piaţă, de
acoperirea deficitului bugetar sau de cumpărări de valută de la
agenţii economici şi populaţie, prin intermediul băncilor
comerciale autorizate şi a caselor de schimb valutar autorizate.
În condiţiile scăderii cantităţii de bunuri de pe piaţă, a formării
excedentelor bugetare şi ale vânzărilor de valută, Banca
Centrală retrage numerar din circulaţie, ceea ce conduce la
diminuarea masei monetare. Băncile, la rândul lor, modifică
masa monetară în circulaţie, aflată sub formă de bani în cont,
prin extinderea sau restrângerea creditului. În primul caz are
loc o creştere a masei monetare, în cel de-al doilea, o
diminuare a masei monetare.
Punerea în circulaţie a unei cantităţi mai mari de monedă
sau insuficienţa acesteia în raport cu nevoile economiei
naţionale generează fenomene inflaţioniste sau deflaţioniste,
ambele fiind forme de manifestare a dezechilibrelor
economice.

144
 5.6.3. Dobânda
În sens larg, dobânda este un venit însuşit de proprietarul
oricărui capital prin care se recompensează serviciile aduse
prin folosirea acestuia, în condiţii normale, într-o activitate
economică. Acest venit este obţinut fie prin folosirea oricărui
element de capital real, fie prin folosirea capitalului bănesc
împrumutat de către o altă persoană, pe bază de garanţie.
În sens restrâns, dobânda este o sumă de bani, plătită
creditorului pentru cedarea dreptului de folosinţă a unei sume
de bani sub formă de împrumut acordată altei persoane
(denumită debitor), pe o perioadă determinată.
Astfel, prin dobândă se recompensează serviciile aduse
utilizatorului de credite. Indiferent de forma sa de manifestare,
mărimea dobânzii depinde de cererea şi oferta de monedă, de
forţele economice specifice pieţei. Aceasta se măsoară în
expresie absolută şi relativă. Mărimea absolută a dobânzii se
măsoară prin masa dobânzii. În accepţiune restrânsă, masa
dobânzii se calculează ca diferenţă între suma totală plătită
creditorului şi suma împrumutului acordat debitorului.
Prin conţinutul său, activitatea bancară, desfăşurată sub
forma unei multitudini de servicii, are un caracter lucrativ.
Pentru dreptul de folosire a resurselor băneşti date cu
împrumut, inclusiv pentru alte servicii, băncile încasează
dobândă, şi comision după caz, ca formă a dobânzii. Pentru
sumele depuse, ca şi pentru alte servicii de specialitate ce le
sunt prestate, băncile plătesc dobândă. Diferenţa dintre
dobânda încasată de bănci (Dî) şi dobânda plătită (Dp)
reprezintă profitul brut bancar numit şi câştig bancar (Cb). Prin
scăderea din profitul brut a cheltuielilor legate de funcţionarea
băncii şi a impozitelor rezultă profitul bancar net.
Sub aspectul modalităţilor de calcul distingem:
a) dobânda simplă – care se aplică numai la nivelul iniţial al
creditului acordat, în condiţiile în care dobânda nu se
145
 capitalizează, situaţie rar întâlnită în practica bancară.
Mărimea dobânzii simple (Ds) se determină prin
următoarea relaţie matematică:
Ds = Cr · d' · n unde:
Cr - mărimea creditului;
d' - rata anuală a dobânzii;
n - durata împrumutului.
b) dobânda compusă - se calculează şi la sumele capitalizate
pe seama dobânzilor încasate, fiind denumită şi dobândă la
dobândă. Mărimea dobânzii compuse (Dc) se calculează pe
baza formulei:

Dc = Sn – Cr unde Sn = Cr (1 + d')n
Sub aspect relativ, dobânda se exprimă prin rata dobânzii
(preţul monedei), a cărei mărime diferă în funcţie de modul de
interpretare a dobânzii, în sens larg sau restrâns. Rata dobânzii,
în sens restrâns, se calculează după formula:
d' = D/Cr × 100
Mărimea ratei dobânzii diferă în funcţie de natura
operaţiunilor efectuate, fiind dependentă de durata creditului,
de dimensiunile riscului şi de posibilitatea de plasare a acestuia
pe diverse pieţe ale capitalului, de evoluţia raportului dintre
cererea şi oferta de credite, de starea economiei etc. De
asemenea, mărimea ratei dobânzii diferă de la o ţară la alta, se
modifică în timp, fiind influenţată de o mulţime de factori.
Unii factori au o acţiune generală şi directă, alţii au o influenţă
indirectă. Pe perioade scurte de timp, modificările în mărimea
ratei dobânzii depind de evoluţia activităţii economice.
În economia de piaţă, nivelul şi dinamica dobânzii au o
semnificaţie deosebită, care decurge din funcţiile acesteia:

146
 influenţează repartizarea factorilor de producţie,
orientându-i spre activităţi ce asigură folosirea cea mai
eficientă a lor;
 stimulează populaţia în a economisi, prin renunţarea la
unele consumuri curente, sporind astfel capitalul bănesc în
economie.
În general, evoluţia ratei dobânzii se află sub influenţele
creşterii economice şi ale dinamicii preţurilor. Pe o perioadă
relativ îndelungată de timp, factorii care duc la o scădere a
ratei dobânzii, privită în accepţiune restrânsă, sunt:
 creşterea generală a masei economiilor;
 scăderea relativă a productivităţii capitalului deoarece
inovaţiile au fost generalizate într-o măsură mai mare sau
mai mică;
 creşterea gradului de autofinanţare a întreprinderilor.
În direcţia creşterii ratei dobânzii acţionează:
a. creşterea costurilor serviciilor, inclusiv a celor bancare;
b. aplicarea în practică, în proporţie mare, a importantelor
descoperiri ştiinţifice;
c. apariţia de noi nevoi, care stimulează interesul agenţilor
economici pentru investiţii.
Mărimea ratei dobânzii este influenţată hotărâtor de
evoluţia raportului dintre cererea şi oferta de credite. Dacă
cererea de credite creşte, rata dobânzii şi masa monetară cresc,
şi invers. În schimb, dacă oferta de credite creşte, rata dobânzii
scade, iar masa monetară în circulaţie creşte, şi invers. Factorii
care influenţează nivelul şi dinamica ratei dobânzii acţionează
concomitent, uneori contradictoriu. Evoluţia concretă a ratei
dobânzii este rezultatul intensităţii acestor factori şi a
tendinţelor lor diferite. Rata dobânzii are o semnificaţie
practică deosebită în viaţa economică, fiind un instrument
esenţial al politicii economice. Ea constituie un barometru care
reflectă starea economică a unei ţări la un moment dat.

147
 5.7. Profitul - masa şi rata profitului
În contextul interpretărilor diferite ale profitului, acesta
se defineşte în sens larg şi în sens restrâns. În sens larg, prin
profit se înţelege un venit bănesc realizat dintr-o activitate
lucrativă desfăşurată de firme, ferme, bănci, magazine etc. În
sens restrâns, profitul reprezintă un venit bănesc destinat
recompensării posesorilor de capital pentru folosirea acestuia
ca factor de producţie efectiv, activ. Altfel spus, profitul este
un excedent de venit peste costul de producţie, obţinut de
unităţile economice.
În economia de piaţă, profitul îndeplineşte următoarele
funcţii:
 stimularea iniţiativei agenţilor economici de a acţiona
pentru realizarea propriilor interese economice şi de a
întreprinde activităţi utile, în vederea satisfacerii nevoilor
sociale reale;
 motivarea acceptării riscului de către întreprinzători în
afacerile pe care le iniţiază şi le derulează, prin asumarea
responsabilităţii rezultatelor economice obţinute;
 incitarea eforturilor agenţilor economici în direcţia
perfecţionării propriilor lor activităţi, în scopul sporirii
eficienţei economice, rentabilităţii şi ridicării calităţii lor;
 cultivarea spiritului de economie, a comportamentului
economic al proprietarului de capital, al întreprinzătorilor,
al tuturor agenţilor economici.
În cadrul activităţii unei întreprinderi, importanţă
practică, operaţională prezintă profitul contabil (vezi schema
de la cost). Acesta este considerat un profit oficial, legislativ şi
statistic, care este supus impozitării, fiind denumit şi profit
legitim (legal), deoarece este un venit rezultat în condiţiile
respectării prevederilor legale, inclusiv a celor referitoare la
metodologia de calcul şi impozitare. În condiţiile nerespectării
deliberate sau inconştiente a legislaţiei şi normelor
148
metodologice, profitul obţinut este denumit nelegitim (ilegal)
şi constituie venit necuvenit.
Ca excedent al venitului asupra costurilor totale ale
unităţilor economice, profitul contabil este un profit brut. Dacă
din acesta se scad impozitul pe profit şi alte scăzăminte
prevăzute de lege rezultă profitul net, denumit şi profit admis,
care poate fi efectiv utilizat. Profitul net se repartizează pe
destinaţii economice şi sociale prevăzute în legislaţia fiecărei
ţări şi în statutele societăţilor comerciale.
Din punct de vedere economic, profitul contabil se
compune din profit normal şi supraprofit (profit economic sau
pur). Profitul normal exprimă mărimea minimă a profitului
care trebuie obţinută de o firmă pentru a se asigura
funcţionarea acesteia în continuare. Lipsa acestuia înseamnă
pierdere, noţiune opusă profitului, care creează dificultăţi în
derularea activităţii economice. Menţinerea acestei situaţii pe o
perioadă mai îndelungată de timp duce la lichidarea,
falimentarea unităţilor respective.
Supraprofitul reprezintă un excedent faţă de profitul
normal, venitul ce depăşeşte costul total de oportunitate;
caracterizează acele firme care au rate de profit ce depăşesc
minimul necesar pentru continuarea activităţii şi a rămâne într-
o anumită ramură economică.
Mărimea profitului însuşit de unităţile economice
depinde de nivelul preţului unitar şi de mărimea elementelor
sale componente, deoarece: preţ = cost + profit, deci,
profit = preţ – cost.
În virtutea diviziunii sociale a muncii, producerea
bunurilor economice este rezultatul utilizării tuturor factorilor
de producţie. De aceea, posesorii factorilor de producţie sunt
îndreptăţiţi să-şi însuşească o parte din venitul realizat din
vânzarea bunurilor obţinute, în funcţie de contribuţia adusă la
producerea lor. Astfel, participanţii la producerea bunurilor

149
economice, în funcţie de natura factorilor de producţie utilizaţi,
obţin venituri sub formă de salariu, dobândă, profit, rentă.
Profitul se exprimă în mărimi absolute şi relative. Sub
aspect absolut, mărimea profitului este relevată prin masa
profitului, care exprimă suma câştigului bănesc obţinut de
firmă, ramură sau economie naţională. Mărimea relativă a
profitului se măsoară prin rata profitului, care exprimă raportul
procentual dintre masa profitului (Pf’) şi un indicator de
referinţă (cifra de afaceri, capitalul propriu utilizat, costurile
etc). Aceasta se calculează pe produs, firmă, ramură şi chiar
economie naţională. Pentru agenţii economici care sunt
interesaţi să producă acele bunuri economice ce oferă cele mai
mari posibilităţi de câştig, mărimea şi dinamica ratei profitului
constituie un criteriu de orientare a structurii producţiei şi
investiţiilor.
În funcţie de natura eforturilor depuse, exprimate prin
parametrii de referinţă, în practica economică, ratat profitului
(Pf’) se determină prin mai multe modalităţi, cele mai utilizate
fiind:
 rata profitului în funcţie de cifra de afaceri (CA) -
exprimă eficienţa actelor de vânzare-cumpărare
efectuate de firmă, şi se calculează pe baza formulei:
Pf ' = Pf / CA x 100
 rata profitului în funcţie de capitalul propriu utilizat
(KT) - reflectă gradul de valorificare a capitalului aflat
în proprietatea agenţilor economici; se calculează pe
baza formulei: Pf ' = Pf / KT x 100
 rata profitului în funcţie de costuri (CT), denumită şi
rata rentabilităţii. Se calculează pe baza relaţiei
matematice: Pf ' = Pf / CT x 100 şi exprimă eficienţa
consumului de factori de producţie.
Rezultatele acestor modalităţi de calcul al ratei profitului
sunt diferite, deoarece mărimea eforturilor este diferită. Astfel,

150
cifra de afaceri, în funcţie de viteza de rotaţie a capitalului, este
mai mare decât capitalul utilizat, iar mărimea capitalului poate
fi mai mare decât a costurilor de producţie, ultimul cuprinzând
numai o parte a capitalului fix utilizat, sub forma amortizării.
Mărimea şi dinamica masei profitului şi a ratei profitului
sunt influenţate de o serie de factori, şi anume:
 nivelul productivităţii factorilor de producţie. Cu cât
productivitatea factorilor de producţie este mai mare cu atât
masa şi rata profitului vor fi mai mari, şi invers;
 nivelul costului unitar. Cu cât nivelul costului unitar
este mai mare, cu atât masa şi rata profitului pe produs vor fi
mai mici, şi invers;
 nivelul preţului de vânzare al bunurilor economice.
Cu cât nivelul preţului de vânzare al unui bun economic va fi
mai mare, cu atât masa şi rata profitului vor fi mai mari, şi
invers. Deci, la un anumit nivel al preţului de vânzare masa şi
rata profitului vor fi cu atât mai mari cu cât nivelul costului
unitar al bunurilor economice va fi mai mic, şi invers;
 volumul, structura şi calitatea producţiei (activităţii
economice). Dacă structura producţiei şi calitatea bunurilor
economice rămân neschimbate, masa şi rata profitului sunt
direct proporţionale cu volumul producţiei. Agenţii economici
îşi orientează producţia spre bunurile economice solicitate de
piaţă şi care au o rentabilitate mai ridicată. De aceea, cu cât
ponderea sortimentelor de bunuri cu rentabilitate ridicată este
mai mare, cu atât masa şi rata profitului vor fi mai mari, şi
invers. Produsele de calitate superioară au preţuri mai ridicate,
obţinându-se astfel o masă şi o rată a profitului mai mari;
 viteza de rotaţie a capitalului (propriu şi împrumutat).
Cu cât timpul afectat de agentul economic proceselor de
aprovizionare, producţie şi desfacere a bunurilor economice
este mai mic, adică cu cât viteza de rotaţie a capitalului
(propriu şi împrumutat) este mai mare, cu atât masa şi rata
profitului vor fi mai mari, şi invers. Asupra vitezei de rotaţie a
151
capitalului real influenţează structura acestuia şi economisirea
elementelor sale componente. Dacă partea fixă a capitalului
este mai mare, viteza de rotaţie a capitalului real este mai mică,
şi invers. În primul caz, se manifestă tendinţa de scădere a
masei şi ratei profitului; în cel de-al doilea caz, dimpotrivă,
tendinţa de creştere a acestora. Economisirea componentelor
materiale ale capitalului real este posibilă prin introducerea
progresului ştiinţifico-tehnic, utilizarea unor echipamente de
producţie performante, substituirea unor resurse naturale cu
cele sintetice şi mai ieftine etc. În această situaţie, se reduce
costul unitar al producţiei şi, în consecinţă, sporeşte masa şi
rata profitului;
 proporţia repartizării veniturilor între posesorii
factorilor de producţie. Dacă partea de venit însuşită de
posesorii capitalului este mai mare, comparativ cu părţile
însuşite de posesorii celorlalţi factori de producţie, masa şi rata
profitului vor fi mai mari, şi invers.

5.8. Renta funciară şi preţul pământului

Pe lângă salariu, profit şi dobândă, o altă formă de venit
fundamentală specifică economiei de piaţă este renta. În sens
general este denumită rentă economică. Renta economică
constituie o formă de venit fundamental, însuşită de
proprietarul oricărui factor de producţie, restrictiv ori
neregenerabil, care are o ofertă inelastică sau foarte puţin
elastică, în raport cu preţul. Acest venit fundamental este o
recompensă primită de proprietarul factorilor de producţie
speciali, pentru transferarea temporară a dreptului său de
folosinţă altor persoane.
Procesul de formare a rentei economice presupune
existenţa următoarelor condiţii:

152
1) oferta unui factor de producţie trebuie să fie inelastică sau
chiar perfect inelastică;
2) imposibilitatea înlocuirii factorului de producţie respectiv,
cu un alt factor, sau a substituirii bunurilor obţinute cu alte
bunuri;
3) avantajul economic absolut al unui factor de producţie faţă
de alţi factori sau a bunurilor obţinute în comparaţie cu alte
bunuri de acelaşi gen;
4) monopolul proprietăţii asupra factorului de producţie sau a
bunurilor obţinute; această condiţie stă la baza dreptului de
a obţine renta.
Aceste condiţii stau la baza formării tuturor timpurilor
(formelor) de rentă10:
a) renta funciară a pământului;
b) renta minieră;
c) renta din construcţii;
d) renta de raritate;
e) renta de transfer;
f) renta de abilitate.
Ca formă a rentei economice, renta funciară (renta
pământului) reprezintă suma de bani plătită de utilizator
(arendaş) proprietarului de terenuri agricole şi silvice pentru
dreptul de a exploata, pe un anumit termen, o suprafaţă de
teren care aparţine acestuia din urmă.
Posibilitatea însuşirii (formării) rentei funciare (Rf) este
legată de monopolul natural asupra pământului care aparţine
proprietarului de pământ. Însuşirea rentei de către proprietarul
funciar, de la persoana care foloseşte temporar o anumită
suprafaţă de teren, este generată de mecanismul formării
preţurilor la produsele agricole.

10
Niţă Dobrotă (coord.) - ABC-ul economiei de piaţă modernă, Casa de
Editură şi Presă “Viaţa Românească”, Bucureşti, 1991, pag. 158
153
 Formarea preţurilor la produsele agricole este sub
influenţa monopolului natural al pământului şi a rigidităţii
ofertei faţă de cererea crescândă de produse agricole. Pe piaţă,
oferta de produse se dovedeşte insuficientă în raport cu
cererea. Această situaţie duce la creşterea preţurilor până la un
asemenea nivel, pe baza căruia se obţin încasări băneşti care
acoperă cheltuielile legate de folosirea factorilor de producţie,
se asigură profitul normal ce revine întreprinzătorului agricol
(arendaşului), precum şi un venit suplimentar sub formă de
rentă. Acest venit suplimentar este însuşit şi de proprietarul
funciar în virtutea monopolului său asupra pământului,
constituind o parte a preţului de vânzare a produselor agricole.
Venit sub formă de rentă obţin şi posesorii unor factori
de producţie care au însuşiri naturale deosebite şi a căror ofertă
este, de regulă, inelastică. Astfel, acei agenţi economici care
exploatează terenuri cu însuşiri speciale obţin de pe aceste
suprafeţe o cantitate redusă de produse, dar cu calităţi
excepţionale, care sunt foarte solicitate de cumpărători (ex:
vinuri excepţionale produse de podgorii renumite - Jidvei,
Cotnari, Pietroasele, Murfatlar etc).
În aceste condiţii, producătorii vând produsele respective
la preţuri de monopol, preţuri care cuprind şi supraprofitul.
Acest supraprofit este însuşit de proprietarul funciar sub forma
rentei de monopol.
Ca oricare alt bun economic, pământul este o marfă, se
vinde şi se cumpără pe piaţa resurselor naturale (a pământului).
Pe piaţa pământului, prin confruntarea între cererea şi oferta de
terenuri se formează preţul pământului (Pp).
Preţul pământului este renta capitalizată la dobânda
pieţei, curentă (d'). Aceasta înseamnă că preţul pământului este
egal cu suma de bani, care dacă ar fi depusă la o bancă ar
aduce proprietarului acestuia o dobândă anuală egală cu renta
încasată prin transferarea unei suprafeţe de teren în folosinţă
temporară altei persoane.
154
 Pp = Rf / d'
Preţul pământului reprezintă suma de bani ce se plăteşte
pentru cedarea dreptului de proprietate al unei persoane fizice
şi/sau juridice asupra unei suprafeţe de teren altei persoane
fizice şi/sau juridice, pe baza actului de vânzare-cumpărare.
Deoarece oferta de terenuri este inelastică, preţul
pământului are o tendinţă de creştere. În condiţiile actuale
această tendinţă de creştere a preţului pământului este
influenţată de anumiţi factori, care acţionează direct sau
indirect: cererea şi oferta de terenuri agricole, mărimea şi
evoluţia rentei, folosirea alternativă a pământului, rata dobânzii
bancare, ameliorarea poziţiei terenurilor agricole.
În ţara noastră, piaţa pământului este în formare,
extinderea şi consolidarea ei fiind condiţionată de finalizarea
retrocedării terenurilor agricole şi silvice, conform legilor în
vigoare.

155
 CAPITOLUL VI

Echilibre şi dezechilibre. Creşterea economică

6.1. Echilibrul economic
6.1.1. Indicatorii macroeconomici de rezultate
Aspectele cantitative ale activităţii economice la toate
nivelurile se exprimă cu ajutorul unor cifre numite indicatori
economici. Statistica grupează indicatorii după mai multe
criterii, printre care:
1) După obiect avem:
a) indicatori de efort - cost, cheltuieli, factori utlizaţi;
b) indicatori de efect - cifra de afaceri, volumul
producţiei, profit, produs final;
c) indicatori de eficienţă - productivitate, rata profitului,
cost unitar.
2) După modul în care surprind realitatea:
a) indicatori de nivel (de mărime);
b) indicatori de dinamică (indici, sporuri);
c) indicatori de structură-exprimă ponderea părţii în
întreg.
3) După modul de exprimare:
a) în unităţi absolute - fizice şi valorice;
b) în unităţi relative - în procente.
4) După nivelul de calcul:
a) microeconomic – la nivelde firmă, consumator;
b) mezoeconomic - unităţi teritoriale, ramură, sector;
c) macroeconomic - economie naţională.
Rezultatele activităţii la nivel macroeconomic într-o
perioadă determinată, de regulă un an, obţinute de către toţi
agenţii economici din economia naţională, se reflectă cifric şi
cantitativ prin indicatori sintetici agregaţi. Indiferent de natura
rezultatelor (bunuri materiale şi servicii) şi fluxurilor din
156
economia naţională, aceşti indicatori se calculează numai în
expresie valorică, prin intermediul preţurilor şi tarifelor. În
funcţie de scopul urmărit, ei pot fi evaluaţi la preţurile pieţei
(preţurile cumpărătorilor) sau la preţurile factorilor de
producţie (preţurile producătorilor). Preţurile factorilor de
producţie comparativ cu preţurile pieţei, nu include impozitele
indirecte nete (impozitele indirecte minus subvenţiile de
exploatare). De obicei, indicatorii sintetici de rezultate
macroeconomice se determină la preţurile pieţei, ceea ce
permite cunoaşterea dimensiunii rezultatelor activităţii din
intervalul de timp avut în vedere, corelarea resurselor alocate şi
consumate cu rezultatele obţinute, studierea principalelor
corelaţii care s-au manifestat în perioada de calcul.
Sistemul de evidenţă şi măsurare a rezultatelor
macroeconomice îndeplineşte, prin indicatorii utilizaţi, o serie
de funcţii esenţiale cum ar fi: instrument de evidenţă statistică,
instrument de analiză a activităţii economice, suport de bază al
fundamentării deciziilor în economie, asigurarea posibilităţii
comparaţiilor internaţionale.
Indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomice în
economia de piaţă contemporană pot fi calculaţi prin una din
următoarele trei metode:
a) metoda de producţie (metoda valorii adăugate) - prin
această metodă, din valoarea totală a producţiei sau
valoarea producţiei brute (pe sectoare, ramuri sau
economie naţională), se elimină consumul intermediar
(respectiv valoarea bunurilor materiale şi serviciilor
produse şi utilizate pentru a crea noi bunuri), iar în cazul
indicatorilor în expresie netă, se elimină şi consumul de
capital fix (amortizarea), rezultând valoarea adăugată netă.
b) metoda utilizării finale (metoda cheltuielilor sau a folosirii
veniturilor), care constă în agregarea cheltuielilor totale ale
agenţilor economici cu bunurile materiale şi serviciile care
compun producţia finală. Concret, prin această metodă se
157
 însumează: cheltuielile gospodăriilor (menajelor),
cheltuielile publice guvernamentale, cheltuielile pentru
bunuri de investiţii (investiţiile brute), exportul net (export
minus import).
c) metoda repartiţiei (metoda însumării veniturilor), care
constă în însumarea elementelor ce reflectă recompensarea
factorilor de producţie, concretizate în venituri încasate de
proprietarii acestor factori (salarii, profituri, dobânzi, rente)
şi alocaţiile pentru consumul de capital fix (amortizările).
În practică, pentru calcularea indicatorilor sintetici ai
rezultatelor macroeconomice, se îmbină cele trei metode.
Astfel, pentru determinarea producţiei pe ramuri ale
economiei, se utilizează metoda de producţie, pentru domeniul
serviciilor se aplică metoda cheltuielilor.
În economia de piaţă, principalii indicatori de rezultate
macroeconomice calculaţi în Sistemul Conturilor Naţionale
sunt: produsul global brut (P.G.B.), produsul intern brut
(P.I.B.), produsul intern net (P.I.N.), produsul naţional brut
(P.N.B.), produsul naţional net (P.N.N.), venitul naţional
(V.N.).
Produsul global brut (P.G.B.) reflectă valoarea totală a
bunurilor materiale şi a serviciilor, cu caracter marfar şi
nemarfar, obţinute într-o perioadă de timp, de regulă un an, în
cadrul subsistemelor economiei naţionale. Acest indicator
include înregistrări repetate, fapt pentru care are o utilizare
redusă. Cu toate acestea, P.G.B. răspunde unor cerinţe reale de
cunoaştere macroeconomică privind corelaţiile care se
formează între diferite ramuri, subramuri şi activităţi. P.G.B. se
calculează ca sumă a producţiei brute de bunuri materiale şi
servicii din toate sectoarele, adică prin însumarea consumului
final şi a celui intermediar.
Produsul intern brut (P.I.B.) reflectă, valoric, producţia
finală de bunuri şi servicii obţinute de către toţi agenţii
economici (autohtoni şi străini) care îşi desfăşoară activitatea
158
în interiorul ţării, destinate consumului final. Acest indicator
exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor şi
serviciilor produse în interiorul ţării şi ajunse în stadiul final al
circuitului economic. P.I.B. se determină fie prin însumarea
valorilor adăugate brute ale tuturor bunurilor create de agenţii
economici din interiorul ţării (agregate la nivel de sector sau
ramură), într-o perioadă determinată (un an), fie prin scăderea
din P.G.B. a consumului intermediar (Ci), astfel:
PIB = ΣVABi sau PIB = PGB - Ci,
unde “i” reprezintă sectoarele economiei. Acest indicator este
baza măsurării rezultatelor şi se calculează, în practică, prin
combinarea metodei valorii adăugate (metoda de producţie) cu
metoda repartiţiei (a însumării veniturilor).
Utilizările finale ale PIB-ului sunt:
 consumul final privat (Cp);
 consumul final guvernamental (G);
 formarea brută a capitalului (Ib);
 exportul net (Ex.n.).

PIB = Cp + G + Ib + Ex.n.
Consumul personal şi cel guvernamental formează consumul
final: Cf = Cp + G.
Produsul intern net (P.I.N.) sintetizează suma valorilor
adăugate nete ale bunurilor materiale şi serviciilor finale
produse de către toţi agenţii economici (autohtoni şi străini)
care acţionează în interiorul ţării, într-o perioadă de timp (de
regulă un an), astfel:
PIN = ΣVANi.
De asemenea, P.I.N. se mai poate calcula scăzând din
produsul intern brut consumul de capital fix = amortizarea (A),
astfel: PIN = PIB - A.
Produsul naţional brut (P.N.B.) reprezintă valoarea
adăugată brută a tuturor bunurilor materiale şi serviciilor finale
159
provenite din activităţile agenţilor economici naţionali,
obţinute atât în ţară cât şi în afara acesteia, în decursul unei
perioade de timp (un an). PNB se determină prin scăderea din
P.I.B. a valorii adăugate brute realizate pe teritoriul naţional de
către agenţii economici străini (V.A.B.S.), la care se adună
valoarea adăugată brută realizată de agenţii economici
naţionali care îşi desfăşoară activitatea pe teritorul altor state
(V.A.B.N.S.), astfel: PNB = PIB – VABS + VABNS.
Acest indicator poate fi mai mare sau mai mic decât PIB,
în funcţie de soldul pozitiv sau negativ (+M sau –M) dintre
VABNS şi VABS: PNB = PIB ± M. Dacă acest indicator este
evaluat pe baza preţurilor pieţei, denumit şi PNB nominal, el
oglindeşte oferta naţională, iar dacă se calculează pe baza
fluxului de cheltuieli ale naţiunii, apare ca indicator al cererii
agregate. Atât PIB, cât şi PNB nu oferă, totuşi, imaginea
producţiei finale nete, deoarece include şi alocaţia pentru
consumul de capital fix, respectiv amortizarea (A).
Produsul naţional net (P.N.N.) reprezintă expresia
bănească a valorii adăugate nete obţinute de agenţii economici
naţionali, atât pe teritoriul ţării, cât şi în afara acesteia şi se
determină prin scăderea din P.N.B. a amortizării capitalului fix
(A), astfel:
PNN = PNB - A.
Produsul naţional net se mai poate calcula adăugând la
P.I.N. soldul, pozitiv sau negativ, (+M sau –M) dintre VAN
obţinută de agenţii străini pe teritoriul ţării astfel:
PNN = PIN ± M.
Dacă PNN este evaluat la preţurile factorilor, atunci el
reflectă venitul naţional.
Venitul naţional (V.N.) sintetizează veniturile obţinute de
către proprietarii factorilor de producţie prin care se
recompensează aportul acestora la producerea bunurilor
materiale şi serviciilor. V.N poate fi considerat şi ca indicator

160
ce exprimă veniturile din muncă şi din proprietate care decurg
din producţia bunurilor eonomice. De asemenea, el reflectă şi
utilizarea veniturilor pentru cumpărarea de produse şi servicii
de consum şi pentru economisire. Ţinând seama de cheltuielile
agenţilor economici determinarea venitului naţional porneşte
de la PNB evaluat la preţurile pieţei (PNBpr.p) din care se scad
alocaţiile pentru consumul de capital fix (A), precum şi
impozitele indirecte (Ii) şi se adaugă subvenţiile de exploatare
(Se). La acelaşi rezultat se ajunge şi prin scăderea din PNB,
exprimat în preţurile factorilor (PNBpr.f), a alocaţiilor pentru
consumul de capital fix (A). Deci:
VN = PNB pr.p – A – Ii + Se sau VN = PNB pr.f - A.
Se poate aprecia că venitul naţional exprimă veniturile
factorilor de producţie, adică veniturile provenite din munca
angajaţilor, cele provenite din activitatea de întreprinzător şi
cele din patrimoniu, ceea ce reprezintă suma valorilor adăugate
nete create de factorii de producţie naţionali în interiorul ţării şi
în alte ţări. Adică, în venitul naţional se includ: salarii, rente,
profituri, dobânzi nete (diferenţa dintre dobânzile încasate şi
dobânzile plătite), toate aceste venituri fiind supuse impozitării
directe.
Trebuie precizat că orice ţară efectuează o serie de plăţi
către străinătate, plăţi ce nu sunt legate de activitatea de
producţie (transferuri curente privind: cotaţii la organismele
internaţionale, ajutoare, daune, penalizări, taxe etc) şi, totodată,
încasează plăţi efectuate de străinătate către ea, astfel că
venitul naţional creat trebuie corectat cu soldul încasărilor şi
plăţilor în raport cu străinătatea, numit şi soldul transferurilor
curente cu străinătatea (S.T.C.S.). Se obţine astfel venitul
naţional disponibil (V.N.D.) conform relaţiei:
VND = VN ± STCS.

161
 În funcţie de acest sold, VND poate fi mai mare sau mai
mic decât VN. Dacă din VND se scad veniturile ce nu revin
populaţiei (contribuţia la asigurările sociale, profiturile
nedistribuite, impozitele pe profit) şi se adaugă veniturile
populaţiei care provin din transferuri (pensii, ajutoare, burse,
alocaţii etc) se obţine venitul personal al populaţiei (menajelor)
– V.P.M. Dacă din venitul personal al menajelor se deduc
impozitele şi taxele plătite de populaţie se obţine venitul
disponibil al menajelor – V.D.M., indicator ce exprimă
posibilităţile populaţiei pentru consum (C) şi economii (S).
Sporirea venitului naţional, ca expresie a creşterii şi
dezvoltării economice este condiţionată de doi factori:
a) creşterea volumului factorilor de producţie;
b) creşterea productivităţii factorilor de producţie.
Indicatorii macroeconomici sunt utilizaţi, în general,
pentru determinarea dinamicii economice. Creşterea
economică este relevată de creşterea indicatorilor
macroeconomici. Întrucât aceşti indicatori sunt exprimaţi
monetar (valoric), iar creşterea lor se poate datora atât creşterii
preţurilor de la o perioadă la alta (inflaţie) cât şi creşterii fizice
a activităţii economice, indicatorii macroeconomici se exprimă
în preţuri constante (sau comparabile) şi se numesc indicatori
reali (PIB real, PNB real etc). Dacă sunt exprimaţi în preţurile
curente ale anului de calcul, indicatorii se numesc indicatori
nominali sau monetari. Raportul dintre PIB nominal şi PIB
real se numeşte deflatorul PIB(Def.) şi exprimă indicele mediu
al preţurilor pe întreaga economie, în perioada analizată astfel:
Def = PIB nominal / PIB real x 100, de unde rezultă:
PIBreal = PIBnominal / Def.
După calcularea PIB real, se poate trece la stabilirea
dinamicii (evoluţiei) indicatorului respectiv, prin calcularea
indicelui produsului intern brut:
IPIB = PIB real1 / PIB real0 x 100.
162
 Produsul activităţii economice poate fi potenţial sau
actual. Produsul potenţial se referă la mărimea maximă a
acestuia care poate fi obţinută într-o perioadă în condiţiile
ocupării depline a forţelor de muncă. Produsul actual poate fi
mai mare sau mai mic decât produsul potenţial, în raport de
nivelul productivităţii muncii medii, de rata de activitate a
populaţiei, precum şi de alte condiţii conjuncturale. Diferenţa
dintre PNB potenţial şi PNB actual se numeşte ecartul PNB şi
are o mare importanţă în studiile de echilibru macroeconomic.

6.1.2. Cererea agregată şi oferta agregată.

Echilibrul economic
Într-o economie de piaţă modernă, deschisă spre exterior,
comportamentele agenţilor economici se concretizează, în
ultima instanţă, sub forma cererii agregate (globale, totale) şi
ofertei agregate (globale, totale).
Cererea agregată (globală) reprezintă totalitatea cerinţelor
solvabile (adică care au capacitate de plată) de bunuri şi
servicii produse într-o economie, într-o perioadă de timp şi la
un nivel mediu general al preţurilor acestora. Structura cererii
agregate cuprinde următoarele elemente:
a) cheltuieli pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii,
efectuate de către populaţie (menaje);
b) venituri alocate şi cheltuite de întreprinderi (firme) pentru
investiţiile brute;
c) achiziţiile guvernamentale de bunuri de consum şi bunuri
investiţionale, pe seama veniturilor bugetare;
d) cheltuielile (în valută) agenţilor economici străini pentru a
importa dintr-o ţară, respectiv pentru a plăti exporturile
acelei ţări.
Mărimea cererii agregate este influenţată de nivelul
general al preţurilor, care este o marime ponderată a preţurilor

163
tuturor bunurilor materiale şi serviciilor produse într-o
economie. Dacă nivelul general al preţurilor creşte
(considerând că ceilalţi factori nu se modifică), puterea de
cumpărare a banilor scade, astfel că se va putea cumpăra o
cantitate mai mică de bunuri şi servicii cu un venit nominal
dat, adică va avea loc o reducere a cererii agregate. De
asemenea, creşterea nivelului general al preţurilor dintr-o
economie va conduce spre o scumpire a bunurilor şi serviciilor
produse pe plan intern, comparativ cu cele străine. Ca urmare,
consumatorii interni vor avea tendinţa să cumpere mai puţine
bunuri economice autohtone, ele fiind relativ mai scumpe faţă
de cele străine, cu efecte asupra creşterii importurilor şi
scăderii exporturilor de astfel de bunuri. Totodată, sporirea
nivelului general al preţurilor va avea ca rezultat şi reducerea
cheltuielilor guvernamentale pentru achiziţionarea de bunuri de
consum şi bunuri investiţionale.
În concluzie, o creştere generalizată a preţurilor în
economie va avea ca rezultat reducerea cererii agregate, prin
reducerea tuturor componentelor acesteia. Invers, scăderea
nivelului general al preţurilor va genera o extindere a cererii
agregate.
Considerând, însă, că nivelul general al preţurilor rămâne
relativ constant pe o anumită perioadă de timp, atunci cererea
agregată variază în raport cu acţiunea unor factori care poartă
denumirea de condiţiile cererii agregate, precum:
a) anticipările consumatorilor şi investitorilor cu privire la
evoluţia stării economice în ansamblul ei. Anticipările
optimiste vor determina populaţia să cumpere o cantitate mai
mare de bunuri, în special de folosinţă îndelungată, iar
întreprinzătorii să sporească investiţiile, deoarece creşte gradul
de certitudine privind eficienţa acestora, ceea ce va însemna
creşterea cererii agregate. Anticipările pesimiste vor conduce
la creşterea incertitudinilor consumatorilor finali, fapt ce se va

164
reflacta în reducerea cererii agregate, adică a cheltuielilor
pentru bunuri de consum şi de capital;
b) natura politicilor guvernamentale care, dacă urmăresc
creşterea cheltuielilor pentru investiţii, reducerea fiscalităţii
sau sporirea masei monetare, au ca efect creşterea cererii
agregate, iar dacă stimulează creşterea ratei dobânzii sau a
fiscalităţii, au ca efect reducerea cererii agregate;
c) starea generală a economiei mondiale care, dacă se află
într-o perioadă de boom economic, va determina creşterea
exporturilor din economia naţională, crescând cererea agregată,
iar dacă se află într-o perioadă de criză, partenerii de afaceri
străini vor importa mai puţin, scăzând astfel cererea agregată.
Oferta agregată cuprinde ansamblul bunurilor şi
serviciilor oferite pe piaţa naţională de către toţi agenţii
economici autohtoni şi străini. Altfel spus, oferta agregată
reprezintă producţia totală internă de bunuri economice, la
care se adaugă oferta străinătăţii (importurile).
Cel mai important factor de influenţare a ofertei agregate
este nivelul general al preţurilor care, după cum ştim, se află
într-o relaţie direct proporţională cu mărimea acesteia. Acest
lucru este valabil, însă, dacă nivelul preţurilor se referă la
bunurile marfare care constituie oferta agregată, fără a avea
legătură cu costul acestora. Modificarea nivelului general al
preţurilor se reflectă în oferta agregată şi prin intermediul
costurilor cu factorii de producţie achiziţionaţi. Astfel, o
creştere a acestor costuri poate determina o reducere a ofertei,
iar o scădere a lor, mărirea ofertei agregate.
Considerând nivelul general al preţurilor ca fiind relativ
constant, oferta agregată poate fi influenţată şi de alţi factori,
numiţi condiţii ale ofertei, precum:
a) productivitatea factorilor de producţie care, dacă
sporeşte, va antrena, pe lângă o reducere a costului mediu, şi
creşterea volumului producţiei şi, deci, a ofertei agregate. O
scădere a acestei productivităţi va conduce, însă, la creşterea
165
costului mediu şi reducerea producţiei pe unitatea de factor
consumat şi, deci, a ofertei agregate;
b) volumul factorilor de producţie utilizaţi care poate spori
oferta agregată, atunci când oferta lor creşte, şi poate reduce
oferta agregată, atunci când oferta lor pe piaţă se diminuează.
Echilibrul economic reprezintă starea spre care tinde
fiecare tip de piaţă în parte şi piaţa naţională în ansamblul ei, în
sensul egalizării cererii cu oferta sau al existenţei unor
asemenea diferenţe dintre ele care să nu genereze dificultăţi
economice şi sociale grave. Echilibrul economic poate fi
general sau parţial (al unui domeniu sau pieţe). Echilibrul
economic general reprezintă o situaţie spre care tind pieţele
interdependente, caracterizată prin inexistenţa excesului de
cerere sau de ofertă.
Dacă echilibrul economic general are în vedere
interdependenţa pieţelor, cel parţial se referă la un domeniu
considerat teoretic izolat pentru a putea fi studiat. Echilibrul
economic parţial se referă la tendinţa spre echilibru a cererii cu
oferta pe o anumită piaţă, astfel: echilibrul pe piaţa bunurilor
materiale şi serviciilor se realizează când cererea agregată
(Cag = D + Ex) este egală cu oferta agregată de bunuri
(Oag = Y + H). Deci: D + Ex = Y + H sau
C + I + Ex = C + S + H;
adică I + Ex = S + H, sau Ex - H = S - I,
unde:
“H” - import;
“Ex” - export;
“D” - cerere internă;
“Y” - ofertă internă;
“C” - cererea şi oferta de bunuri de consum;
“I” - cererea de bunuri de investiţii;
“S” - oferta de economii.
Deci, condiţia de echilibru pe această piaţă este ca
diferenţa dintre export şi import să fie egală cu diferenţa dintre
166
economii şi investiţii, luându-se în considerare şi relaţiile
economice ale ţării respective cu exteriorul.
Condiţia de echilibru pe piaţa monetară este ca cererea de
monedă (Cm) să fie egală cu oferta de monedă (Om):
Cm = Om.
Cererea reală de monedă depinde de volumul global al
tranzacţiilor pe piaţă (Q) şi nivelul general al preţurilor (P):
Cm = Q x P.
Oferta reală de monedă depinde de masa monetară (M) în
circulaţie şi de viteza de rotaţie a banilor (v):
Om = M x v.
Deci, condiţia teoretică a echilibrului pe piaţa monetară
este Q x P = M x v.
Echilibrul pe piaţa muncii se realizează când cererea de
muncă este egală cu oferta de muncă: CL = OL.
Echilibrul valutar se realizează când plăţile valutare (Vp)
ale unei ţări sunt egale cu încasările ei valutare (Vî): Vp = Vî.
Condiţiile de mai sus aparţin numai unor modele
teoretice ale echilibrului economic. În realitate, starea de
echilibru este numai întâmplătoare sau momentană, în timp ce,
datorită dinamicii economiei, dezechilibrele sunt permenente.
Există dezechilibre normale sau dorite şi dezechilibre anormale
sau nedorite. De exemplu, este bine ca piaţa să fie plină de
mărfuri deci oferta, în anumite limite, să fie mai mare decât
cererea, adică să se afle, cum spun economiştii, în
dezechilibrul stării de presiune. Dar nu este bine ca veniturile
agenţilor să nu aibă acoperire în oferta pieţei. Cererea mai
mare decât oferta este o situaţie de absorbţie a pieţei, un
dezechilibru anormal. Cum peste anumite limite dezechilibrele
au consecinţe negative pentru agenţii economici şi populaţie,
fiecare agent economic, dar şi puterea publică, tinde în
activitate să depăşească sau să prevină stările de dezechilibru.

167
 6.2. Venitul, Consumul şi Economiile
Obţinerea venitului naţional nu este un scop în sine, ci
urmăreşte satisfacerea trebuinţelor prezente şi viitoare ale
membrilor societăţii. Rezultă că, cu cât acest indicator
înregistrează mărimi superioare, cu atât există posibilităţi reale
ca fiecare membru al societăţii să înregistreze venituri mai
mari.
Repartiţia venitului naţional este un proces care se
înfăptuieşte în două etape: distribuirea (repartiţia primară) şi
redistribuirea (repartiţia secundară). Repartiţia primară este
procesul de transformare a venitului naţional (ori a produsului
intern net, după caz) în venituri ale deţinătorilor de capital
avansat în sfera producţiei materiale şi a serviciilor cu caracter
lucrativ (persoane fizice şi juridice), precum şi ale
participanţilor la activităţile din cadrul acestor sectoare
productive (agenţi economici, populaţia ocupată în sectoarele
respective). În urma acestui proces se formează aşa numitele
venituri primare (formele fundamentale ale veniturilor), după
cum urmează: salariu - pentru posesorii forţei de muncă,
profitul - pentru firme şi întreprinzători, rentă - pentru
proprietarii terenurilor şi dobândă - pentru capitalurile de
împrumut în scopuri productive. Dar, distribuirea venitului
naţional (repartiţia primară) nu asigură venituri pentru toţi
membrii societăţii, ceea ce face necesară repartiţia secundară a
sa (redistribuirea) şi constituirea veniturilor derivate
(secundare). Redistribuirea venitului naţional poate avea loc
prin câteva modalităţi specifice, însă partea covârşitoare a
acestui proces (peste 90%) se realizează prin intermediul
relaţiilor financiare (finanţelor publice). În acest cadru, statul
mobilizează la dispoziţia sa o parte din venitul naţional (din
veniturile primare), prin mecanismul impozitelor, taxelor şi
contribuţiilor percepute de la agenţii economici şi populaţie,
constituindu-se astfel fondurile destinate satisfacerii nevoilor
168
întregii societăţi. În mod concret, este vorba despre bugetul
administraţiei centrale de stat, bugetele locale, bugetul
asigurărilor sociale de stat şi alte fonduri speciale, constituite
conform legii, la dispoziţia cărora se concentrează totalitatea
veniturilor publice ale unui stat. Trebuie menţionat faptul că
suma acestor bugete, corectată cu transferurile interbugetare,
formează aşa-numitul Buget consolidat al statului. Aceste
venituri sunt destinate acoperirii cheltuielilor legate de acele
activităţi şi servicii, necesare în orice societate, precum:
activităţile social-culturale (învăţământ, sănătate, cultură, artă),
administraţia publică, apărarea ţării, ordinea publică internă,
serviciile şi obiectivele economice de importanţă strategică
naţională, protecţia socială etc.
Producerea venitului naţional are drept motivaţie
satisfacerea celor două necesităţi vitale pentru o societate –
consumul şi economisirea - astfel că venitul (V) se divide, în
procesul utilizării, în două mari componente: consum (C) şi
economii (S). Astfel, V = C + S => venitul se descompune
deci, şi nu se compune din părţi formate independent.
Deoarece scopul final al oricărei activităţi economice este
satisfacerea trebuinţelor directe ale populaţiei, venitul este
utilizat, în primul rând pentru consum şi, apoi, pentru
economii, în vederea sporirii avuţiei. Deoarece banii
economisiţi reprezintă surse pentru investiţii, la nivelul unei
ţări putem considera economiile (S) egale cu investiţiile (I).
Consumul (cheltuielile de consum) reprezintă acea parte
din venitul agenţilor economici utilizată pentru cumpărarea de
bunuri economice în scopul satisfacerii trebuinţelor finale,
personale şi colective. Consumul personal este reflectat de
bugetul de familie care reprezintă o înregistrare sistematică şi
cronologică (de obicei pe parcursul unui an) a veniturilor unei
familii, după provenienţa lor şi a cheltuielilor acesteia după
destinaţiile lor.

169
 Consumul are o structură complexă11, care poate fi
analizată după mai multe criterii astfel:
1) În funcţie de sursa de formare şi finanţare deosebim:
a) consum privat - care exprimă valoarea la preţul pieţei a
tuturor bunurilor şi serviciilor cumpărate sau primite sub
formă de venituri în natură de către populaţie şi
întreprinderi cu scop nelucrativ pentru diverse servicii
prestate;
b) consum public - care cuprinde toate cheltuielile curente
destinate cumpărării bunurilor materiale şi serviciilor de
către administraţiile publice de la toate nivelurile;
2) După modul de procurare a bunurilor există:
a) consum de mărfuri;
b) autoconsum;
3) După destinaţia produselor şi serviciilor care fac obiectul
consumului se disting:
a) consum de bunuri alimentare;
b) consum de produse nealimentare;
c) consum de servicii;
4) după durata consumului, deosebim:
a) consum de bunuri de folosinţă curentă;
b) consum de bunuri de folosinţă îndelungată (bunuri
durabile).
Ca proces de utilizare a bunurilor şi serviciilor, consumul
se caracterizează prin următoarele trăsături:
 constituie scopul final al producţiei şi anume satisfacerea
nevoilor materiale şi spirituale ale omului;
 prin consum se verifică utilitatea bunurilor şi serviciilor,
conferind dreptul la recompensarea factorilor de producţie
pentru aportul adus la crearea produsului naţional;

11
Costinel Lazăr şi colab., - Teorie economică generală, Editura
Economică, Bucureşti, 1993, p. 161
170
 între consum şi producţie este o relaţie directă, de stimulare
sau de frânare;
 consumul influenţează hotărâtor aportul muncii la creşterea
producţiei, prin creşterea proporţională a venitului personal
cu aportul la creşterea produsului naţional.
Structura cheltuielilor de consum este diferită în funcţie
de vârstă, mediu de viaţă, mărimea veniturilor, nivelul de
instruire sau obişnuinţele de consum, ultimele fiind diferite de
la o zonă la alta sau de la o ţară la alta etc.
Un rol deosebit în distribuirea cheltuielilor de consum îl
are nivelul venitului, relaţia dintre nivelul venitului şi modul de
repartizare a cheltuielilor de consum având caracter de legitate.
Ea a fost observată încă din ultima treime a secolului al XIX-
lea de către economistul statistician Ernst Engel, care a
formulat legea repartizării cheltuielilor de consum. Conform
acestei legi, de la un anumit nivel al venitului: ponderea
cheltuielilor cu alimentele scade, pe fondul creşterii şi
diversificării consumului alimentar; se menţine ponderea
cheltuielilor cu îmbrăcămintea şi alte obiecte de confort
personal (locuinţă etc.), dar creşte ponderea cheltuielilor cu
serviciile (cultură, igienă, distracţie, transport). Această legitate
a lui Engel poate fi interpretată astfel: elasticitatea de venit a
consumatorului este mai mică decât unu pentru cheltuielile
alimentare, egală cu unu pentru cheltuielile de locuinţă şi
îmbrăcăminte şi mai mare decât unu pentru cheltuielile cu
serviciile.
Mărimea cheltuielilor de consum depinde, însă, nu doar
de nivelul venitului, ci şi ponderea lor în venit. Aceasta din
urmă se exprimă prin rata consumului, la un moment dat, iar
în dinamică, prin înclinaţia marginală spre consum.
Rata consumului “c” arată procentul din venit repartizat
cheltuielilor de consum:

c = C / V x 100
171
 Ea exprimă legătura funcţională dintre nivelul
consumului şi cel al venitului întrucât, în mod obiectiv,
consumul depinde de venit: C = V x c.
Înclinaţia marginală spre consum arată cu cât cresc
cheltuielile de consum (ΔC) la creşterea cu o unitate a
venitului (ΔV): c’ = ΔC/ΔV.
Cât de mult cheltuim pentru consum, dacă avem un venit
dat, şi cât de mult ne modificăm cheltuielile de consum, dacă
venitul nostru se modifică, depinde de nivelul venitului, dar şi
cât de mult alocăm economiilor (voinţa de consum şi de
economisire). Aşa cum venitul se distribuie între consum şi
economii: V = C + S, tot aşa şi sporul venitului se va repartiza
între un spor al consumului şi un spor al economiilor:
ΔV = ΔC + ΔS.
Putem deduce că, de regulă, c’ este pozitiv, deoarece
consumul variază în acelaşi sens cu venitul. Este, însă,
subunitar, pentru că o parte a creşterii venitului măreşte
economiile şi astfel: ΔV > ΔC => 0 < c’ < 1.
A doua utilizare a venitului este economisirea. Precum
cheltuielile de consum şi economiile depind atât de mărimea şi
dinamica venitului, cât şi de ponderea lor în venit. Aceasta din
urmă se exprimă prin rata economiilor “e”. Rata economiilor
reprezintă o cifră care indică relaţia funcţională dintre nivelul
venitului şi cel al economiilor şi se calculează după relaţia:
e = S / V x100.
Înclinatia marginala spre economii arată cu cât cresc
economiile (ΔS) la creşterea cu o unitate a venitului (ΔV):
e` = ΔS / ΔV
De regulă, creşterea venitului este însoţită, de la un
anumit nivel, de creşterea economiilor. Atunci: ΔV = ΔS + ΔC
şi ΔV > ΔS, => 0 < e’ < 1.
Între rata economiilor şi rata consumului există
următoarea relaţie: C / V + S / V = V / V = 1 => c + e = 1.
172
 La un venit dat, cu cât este mai mare rata consumului, cu
atât este mai mică partea economisită din venit. Relaţia dintre
înclinaţia marginală spre consum şi spre economii poate fi
exprimată astfel:
c’ + e’ = ΔC/ΔV + ΔS/ΔV = ΔV/ΔV = 1 => c’ + e’ = 1.
Conform economistului englez John Maynard Keynes,
relaţiile dintre creşterea venitului şi cea a consumului,
respectiv a economiilor, se află sub incidenţa unor legi
psihologice şi anume: legea psihologică fundamentală a
consumului şi legea economisirii. Definind legea psihologică
fundamentală a consumului, Keynes susţine că: ”Psihologia
colectivităţii este de aşa natură încât, atunci când se măreşte
venitul real global, consumul global creşte dar nu cu aceeaşi
mărime”. Reversul acestei legi este legea economisirii,
conform căreia modificarea venitului va fi însoţită de o
modificare în acelaşi sens a economiilor, dar într-o proporţie
mai mare. Aceasta înseamnă că:
 de la un anumit nivel al venitului şi al bunăstării, de regulă,
dacă venitul creşte, consumul va creşte, dar mai lent decât
venitul. În schimb, economiile cresc mai rapid decât
venitul;
 dacă venitul scade, scade şi consumul, dar mai încet,
întrucât oamenii tind să cheltuie pentru consum atât cât să-
şi asigure standardul normal de viaţă. Pe perioade mai
lungi, consumul poate depăşi chiar venitul (se produce
dezeconomisirea, adică se consumă din economii
acumulate în trecut sau pe datorie). În schimb, economiile
scad şi ele, dar într-o proporţie mai mare decât venitul.
Toate aceste relaţii se pot exprima cu ajutorul variaţiilor
relative ale venitului, consumului şi economiilor:
Δ%C < Δ%V < Δ%S.
Nivelul şi dinamica consumului şi economiilor depind de
influenţa conjugată a numeroşi factori obiectivi şi subiectivi
(care ţin de înclinaţiile psihologice ale oamenilor). Dintre
173
factorii obiectivi ai consumului deosebit de important este
nivelul şi dinamica veniturilor nete (după plata impozitului) şi,
în special, ale salariului. Consumul şi economiile evoluează, de
regulă, în acelaşi sens cu veniturile nete. Numai de la un
anumit nivel al creşterii venitului, oamenii îşi permit şi
creşterea economiilor, aşa cum cei cu un venit ridicat, de
regulă, economisesc mai mult decât cei cu venituri modeste.
La acelaşi nivel al venitului brut, însă, înclinaţia spre
consum sau economisire poate fi diferită în funcţie de alte
condiţii, precum:
a) impozitarea - impozitele pot frâna cererea de consum (dacă
sunt mari) sau o pot stimula (dacă sunt mici). De fapt, ceea
ce noi economisim sau consumăm sunt veniturile personale
disponibile. În consecinţă, cu cât impozitele directe sau
indirecte sunt mai mari, cu atât posibilităţile de consum şi
de economisire vor fi mai mici, şi invers;
b) anticipările privind evoluţia veniturilor - anticipările de
creşteri ale veniturilor pot mări consumul prezent. De
exemplu, anticiparea scăderii venitului în viitor poate mări
economiile prezente, pentru asigurarea unor rezerve;
c) anticipările privind evoluţia preţurilor influenţează
opţiunile de consum. Anticiparea creşterii preţurilor poate
determina o creştere a consumului prezent şi, implicit, o
diminuare a economiilor prezente. În acest caz se ia în
consideraţie riscul diminuării puterii de cumpărare a
economiilor;
d) preferinţa pentru economisire, în vederea achiziţionării
unor bunuri în viitor, conduce la sacrificarea unei părţi din
consumul curent care, la rândul ei, depinde de asumarea
riscului: fie cel al devalorizării economiilor prin inflaţie, fie
riscul de a trăi prea puţin pentru a mai beneficia de bunuri
în viitor;
e) modificările neprevăzute ale valorii capitalului (a părţii din
venit destinate investiţiilor) pot micşora consumul prezent
174
 prin scumpirea capitalului sau îl pot mări prin ieftinirea
bunurilor de investiţii. Uzura morală sau scumpirea
resurselor naturale solicită cheltuieli suplimentare de
investiţii, la acelaşi venit, micşorând astfel posibilităţile de
consum în momentul realizării investiţiilor;
f) creditul de consum poate reduce cheltuielile de consum
prezente în condiţiile unor datorii mari, contractate în
trecut, sau poate mări consumul prezent al unui bun care va
fi plătit în viitor, diminuând astfel consumul viitor al altor
bunuri.
Între mobilurile subiective care stimulează consumul,
diminuând economiile, amintim: nesaţietatea, nechibzuinţa,
ostentaţia, risipa.
Ca mobiluri psihologice ale înclinaţiei spre economisire
avem:
 nevoia de a crea rezerve pentru situaţii neprevăzute sau
pentru viitor (bătrâneţe, întreţinerea unor persoane);
 calcul - dorinţa de a beneficia de dobânzi şi sporuri de
valoare, care presupun însă un plasament de economii,
adică un efort de economisire a venitului;
 independenţa economică conferită de existenţa unor
economii băneşti;
 dorinţa de a investi în afaceri viitoare, ceea ce presupune
existenţa unor sume economisite în acest scop;
 dorinţa de a lăsa o situaţie economică prosperă
moştenitorilor;
 avariţia.
Toate aceste înclinaţii ale oamenilor sunt foarte
importante pentru fundamentarea deciziilor agenţilor ofertanţi
şi ale investitorilor.

175
 6.3. Plasamente pe piaţa capitalului
Cei care îşi economisesc banii intenţionează de cele mai
multe ori să obţină sporuri de valoare, pentru aceasta ei
trebuind să-şi transforme economiile din forma lor lichidă,
inactivă, în bani activi, economiile devenind astfel active. În
terminologia economică, în noţiunea de active sunt cuprinse
bunurile care au capacitatea să genereze venituri în viitor.
Activele pot îmbrăca atât forma fizică, cât şi pe cea financiară.
Forma fizică a activelor este reprezentată, în special, de
bunurile de producţie (factorii de producţie) la care se adaugă
şi bunurile de consum de folosinţă îndelungată, inclusiv
locuinţele. În forma financiară a activelor sunt cuprinse
depozitele monetare şi hârtiile de valoare pe termen scurt, la
care se adaugă cele pe termen lung. Altfel spus, avem de-a face
cu active bancare şi active financiare.
Activele bancare sunt rezultatul operaţiunilor specifice
băncilor şi instituţiilor de credit specializate. Ele nu au caracter
negociabil şi prezintă un grad ridicat de siguranţă (riscul este
scăzut). Activele financiare sunt cele care rezultă din diferite
plasamente concretizate în titluri de valoare cu caracter
negociabil şi cu un grad mai scăzut de siguranţă, cum ar fi:
a) activele de capital (acţiuni şi obligaţiuni) rezultate din
plasamente pe termen lung. Ele dau dreptul deţinătorului
(cumpărătorului) la obţinerea unor venituri viitoare
(dobânzi şi dividente), dar îl asociază la riscul afacerii în
care a investit şi sunt negociabile în cadrul unei pieţe
speciale;
b) activele monetare, ca rezultat al plasamentelor pe termen
scurt (cambii, bonuri de tezaur, certificate de depozit, bilet
la ordin). Ele sunt negociabile pe piaţa monetară şi au un
grad ridicat de lichiditate, adică, în mod continuu şi
operativ se transformă în bani.

176
 Piaţa financiară (a capitalurilor) reprezintă cadrul în care
disponibilităţile băneşti ale populaţiei sau ale altor agenţi se
întâlnesc cu nevoile de resurse băneşti pe termen lung ale
întreprinderilor sau administraţiilor publice. Administraţiile
publice şi întreprinderile emit spre vânzare titluri de valoare
(mobiliare sau fiduciare) în scopul completării resurselor
proprii de investiţii cu resurse atrase de la alţi agenţi. Ca pe
oricare altă piaţă, şi pe piaţa financiară se manifestă agenţi, în
calitate de vânzători şi cumpărători. Primii sunt posesorii de
economii, iar ceilalţi sunt posesorii de titluri. Obiectul
tranzacţiilor este reprezentat de titlurile de valoare pe termen
lung, cele mai răspândite fiind acţiunile şi obligaţiunile.
Acţiunea este un titlu de valoare care conferă
deţinătorului ei calitatea de proprietar asupra unei părţi din
capitalul social al unei firme organizate ca societate pe acţiuni.
Acţiunea este purtătoarea unor însemne speciale cum sunt:
numele firmei, valoarea nominală, seria, data emiterii.
Majoritatea acţiunilor sunt la purtător, adică nu au înscrise pe
ele numele posesorului, ele putându-se înstrăina prin
moştenire, donaţie sau vânzare.
Acţionarii (persoane fizice sau juridice) au următoarele
atribute:
 participă prin vot la alegerea consiliului de administraţie, la
adoptarea unor decizii de către adunarea generală a
acţionarilor;
 au dreptul de a fi informaţi asupra gestiunii şi situaţiei
economico-financiare a firmei;
 obţin părţi din capitalul firmei, în cazul când aceasta este
lichidată;
 suportă o parte din pierderi, atunci când se obţin rezultate
necorespunzătoare;
 au dreptul la un venit care depinde de mai multe condiţii
(printre care foarte important este profitul firmei la care au
cumpărat acţiuni), venit numit dividend.
177
 Dividendul este o parte a profitului net al unei societăţi
pe acţiuni care revine pentru o acţiune emisă de aceasta.
Dividendul reprezintă, aşadar, un venit variabil iar mărimea lui
depinde şi de alte condiţii, precum:
 partea din profitul firmei pe care adunarea generală a
acţionarilor decide să o repartizeze între aceştia;
 numărul de acţiuni deţinute;
 tipul de acţiuni cumpărate: ordinare sau preferenţiale.
Acţiunile ordinare sunt titluri care conferă posesorilor lor
dreptul la dividende variabile în funcţie de profitul net al
firmelor. Acţiunile preferenţiale asigură posesorilor lor
prioritatea (în raport cu acţiunile ordinare) în acordarea unui
dividend specificat şi în asigurarea despăgubirilor în cazul
lichidării firmei. Aceasta înseamnă că posesorii acestor acţiuni
îşi vor încasa dividendele sau despăgubirile înaintea
deţinătorilor de acţiuni ordinare.
Pe piaţa financiară economiile pot fi plasate şi în
obligaţiuni. Obligaţiunea este un titlu de valoare care atestă
angajarea unui împrumut pe termen lung, iar cumpărătorii
obligaţiunilor devin obligatari, pentru că au calitatea de
creditori faţă de emitent.
Emitenţii de obligaţiuni pot fi:
I. administraţiile publice, care urmăresc, prin vânzarea de
obligaţiuni, să constituie resurse pentru acoperirea
deficitului bugetar (venituri mai mici decât cheltuielile)
sau pentru investiţii;
II. firmele importante, cu reputaţie bună, care prin
vânzarea obligaţiunilor îşi finanţează diferite investiţii.
Încasând bani din vânzarea obligaţiunilor, emitenţii
acestora devin debitori. Ei pot utiliza banii încasaţi din
vânzarea obligaţiunilor până la o anumită dată, numită
scadenţă, când trebuie să îşi răscumpere obligaţiunile restituind
creditul obligatarilor. În calitate de creditori, obligatarii au

178
dreptul de a încasa până la scadenţă, periodic (la un termen
specificat), o dobândă fixă, numită cuponul obligaţiunii.
Titlurile de valoare pe termen lung pot fi tranzacţionate
pe cele două forme ale pieţei financiare: piaţa primară şi piaţa
secundară.
Pe piaţa financiară primară se tranzacţionează titluri nou
emise, de regulă la valoarea nominală înscrisă pe acestea (în
anumite împrejurări, preţul perceput la emisiunea de
obligaţiuni poate fi stabilit subpari - sub valoarea nominală,
răscumpărarea urmând să aibă loc alpari - adică la valoarea
nominală). Pe această piaţă agenţii intermediari sunt în special
băncile, acestea putând subscrie sau achiziţiona integral
titlurile emise, pe care, apoi, le revând altor agenţi economici.
Pe piaţa financiară secundară se tranzacţionează titlurile
achiziţionate anterior de pe piaţa primară. Acţiunile şi
obligaţiunile sunt vândute, de regulă, la preţuri diferite de
valoarea lor nominală, preţuri determinate de raportul cerere-
ofertă. În acest caz preţul titlurilor poartă numele de curs al
titlurilor de valoare.
La rândul ei, piaţa financiară secundară se manifestă sub
două forme: Bursa de valori şi Piaţa extrabursieră.
Tranzacţiile la bursă se desfăşoară pe baza unor reguli
clare, obligatorii, bine cunoscute. Astfel, pe baza ordinelor
clienţilor, intermediarii pot vinde sau cumpăra numai titlurile
admise la cotare. Aceste titluri aparţin unor emitenţi care
îndeplinesc anumite condiţii, precum dimensiunea capitalului
sau rentabilitatea.
Titlurile neadmise la bursă pot fi tranzacţionate pe piaţa
secundară extrabursieră (în cazul României - piaţa RASDAQ-
Romanian Association of Securities Dealers Automated
Quatation System).
Indiferent de forma pieţei financiare secundare, cererea şi
oferta se adresează prin intermediul unor agenţi numiţi brokeri.

179
Aceştia pot acţiona în calitate de angajaţi ai unei firme de
brokeraj sau în mod independent.
Plasarea economiilor pe piaţa capitalurilor este motivată
de obţinerea unor venituri pe termen mediu sau lung (cuponul
obligaţiunii) sau fără termen (dividendul acţiunii), dar şi de
obţinerea unui câştig potenţial. Acesta din urmă poate fi
rezultatul creşterii preţului de vânzare a titlurilor de valoare, în
comparaţie cu preţul lor de cumpărare (mai mic).
Modificările cursului titlurilor de valoare pe termen lung
are la bază raportul cerere-ofertă, determinat la rândul său de
factori de natură economică sau extraeconomică, astfel:
a) mărimea venitului - există o corelaţie pozitivă între
mărimea venitului anterior sau estimat al titlului şi cererea
acestuia sau cursul lui. De exemplu, creşterea dividendului
unei acţiuni poate mări cererea pentru aceasta şi, prin
intermediul ei, cursul;
b) dinamica ratei dobânzii în economie se află în corelaţie
negativă cu sensul modificării cursului valorilor mobiliare.
În condiţiile creşterii ratei dobânzii, agenţii economici pot
prefera plasamente ale economiilor lor în sistemul bancar şi
nu pe piaţa capitalurilor. În felul acesta, scăzând cererea de
titluri, poate scădea şi cursul lor. Relaţia dintre venitul
titlului (V), rata dobânzii în economie (d’) şi cursul titlului
(Cs) se exprimă astfel: Cs = V/d’;
c) inflaţia, respectiv creşterea preţurilor în economie, poate
determina creşterea cursurilor valorilor mobiliare;
d) conjunctura economică poate influenţa, la rândul ei, cursul
titlurilor. Când economia trece prin stări de recesiune,
cursul poate scădea brusc, odată cu diminuarea profiturilor
firmelor emitente. În schimb, în perioadele de expansiune a
economiei, când veniturile agenţilor cresc, cursurile au o
tendinţă ascendentă;
e) stabilitatea socio-politică poate favoriza cererea pentru
titluri şi, astfel, creşterea cursului, în timp ce instabilitatea
180
 socio-politică, măreşte riscul investiţiilor în titluri de
valoare şi se reflectă în pierderea interesului pentru acestea,
conducând la scăderea cursului:
Bursa de valori are următoarele caracteristici:
 loc public unde se vând şi se cumpără titluri de valoare;
 se apropie cel mai mult de modelul pieţei cu concurenţă
perfectă;
 piaţa organizată, supusă unor reguli şi uzanţe clare de
funcţionare;
 organizată ca societate pe acţiuni;
 are ca organ de conducere operativă Consiliul bursei;
 activitatea ei este strict supravegheată de autoritatea
publică;
 asigură transformarea operativă, în termen scurt, a
capitalului real în capital bănesc şi invers;
 mobilizează rapid importante resurse pentru investiţii;
 piaţă indispensabilă pentru transferarea unor capitaluri
individuale dintr-o întreprindere în alta şi dintr-o ţară în
alta;
 favorizează procesul de concentrare a puterii economice,
asigurând preluarea controlului asupra unei societăţi pe
acţiuni prin deţinerea pachetului acţiunilor de control care
se realizează fie prin cumpărări treptate de acţiuni, fie
rapid, prin operaţiunea numită ofertă publică de cumpărare;
 barometru sensibil al stării economiei, deoarece adeseori
scăderea bruscă a cursurilor este semnalul declanşării unei
crize, şi invers, a unui reviriment;
 joacă rolul de intermediar între agenţii economici, de
transferare a economiilor de la o persoană la alta;
 câştigul realizat în urma tranzacţiilor bursiere trebuie
considerat legal, cuvenit, fiind un rezultat firesc al operaţiei
respective;
 prin intermediul operaţiunilor speculative (bani fierbinţi),
sustrage importante resurse pentru investiţii pentru că, de
181
 fapt, pe ansamblul economiei, prin aceste operaţiuni se
redistribuie venituri fără ca ele să crească, aşa cum se
întâmplă în cazul investiţiilor în active reale.
Tranzacţiile cu titluri de valoare care au loc pe piaţa
financiară secundară se pot realiza ca:
1) operaţiuni la vedere – în cadrul cărora schimbul titlurilor
(cantitatea, preţul şi alte condiţii de livrare) trebuie
îndeplinite în cel mult două zile lucrătoare după încheierea
înţelegerii (aceste operaţiuni deţin până la 80% din totalul
tranzacţiilor);
2) operaţiuni la termen - în momentul încheierii tranzacţiei se
stabilesc cursul şi numărul de titluri iar executarea
contractului are loc ulterior, la o dată convenită, numită zi
de lichidare sau scadenţă. Aceste operaţii sunt în esenţă
speculative pentru că una dintre părţi câştigă pe seama
pierderii celeilalte părţi, astfel:
a) vânzătorul acţionează potrivit principiului “vinde azi
scump şi cumpără mâine ieftin” mizând pe scăderea
cursului în viitor (el se numeşte “speculator a la baisse” sau
“bear”). Asfel, el va achiziţiona titlurile de pe piaţă la
scadenţă, când mizează că va scădea cursul lor, dar le va
ceda cumpărătorului la cursul prevăzut în contract, mai
ridicat;
b) cumpărătorii se conduc după principiul “cumpără azi ieftin
şi vinde mâine scump”, ei fiind speculatori “bull” sau “a la
hausse” şi mizează pe creşterea cursului astfel încât, la
scadenţă, achiziţionează titlurile la preţul din contract (mai
mic) şi le vor revinde la preţul pieţei (mai mare) realizând
astfel un câştig.
În mod evident, în cadrul operaţiunilor la termen câştigă
agentul speculator a cărui anticipare privind cursul se
adevereşte. Cei doi agenţi nu au libertatea de a renunţa la
tranzacţie decât cu condiţia de a suporta urmările care decurg
din acest refuz.
182
 Din cele prezentate mai sus am putut constata că
economiile pot fi investite pe piaţa capitalurilor, pe piaţa
monetară şi în active reale. Alegerea activului în care se
plasează economiile pe piaţa capitalurilor se fundamentează
raţional pe criterii precum: venitul adus de plasament, riscul
asumat, lichiditatea şi randamentul titlului de valoare .
Venitul unui titlu - în aceleaşi condiţii de risc şi
lichiditate, se preferă plasamentul pentru care se estimează un
venit mai mare. Agenţii economici raţionali compară profitul
estimat a se obţine prin plasarea banilor în investiţii reale, cu
dobânda pe care ar putea să o obţină de pe piaţa monetară şi cu
venitul estimat al titlurilor pe care le-ar putea cumpăra de pe
piaţa capitalurilor.
Riscul se referă la situaţiile în care anticipările nu sunt
unice, dar pot fi apreciate probabilităţile de realizare a lor.
Unele plasamente sunt mai puţin riscante, asemenea celor pe
termen scurt sau celor pentru care veniturile sunt garantate. În
această situaţie, însă, venitul este de multe ori mic, astfel:
 obligaţiunile guvernamentale sunt mai puţin riscante decât
cele ale societăţilor comerciale;
 acţiunile preferenţiale sunt mai sigure, având prioritate în
raport cu cele ordinare;
 plasamentele pe termen scurt sunt mai sigure decât cele pe
termen lung.
Lichiditatea se referă la posibilitatea vânzării rapide, cu
cheltuieli minime, a titlurilor de valoare. De exemplu, titlurile
de valoare ale celor mai importante societăţi comerciale pe
acţiuni sau ale autorităţilor publice sunt admise pe piaţa
secundară, la bursă. Din acest motiv ele pot fi mai uşor
vândute, având lichiditate mai mare comparativ cu cele
tranzacţionate pe piaţa secundară extrabursieră.
Randamentul titlurilor de valoare pe termen mediu şi
lung reprezintă, de fapt, un fel de rată a profitului sau rată a

183
dobânzii pentru deţinătorul lor. Acesta se poate determina ca
un randament actual (curent) şi un randament final, astfel:
ηa = Va / Pa x 100; ηf = Vt - Pa + Pv / Pa x 100
unde:
Va = venitul anual (dividend sau dobândă) adus de titlul de valoare;
Vt = venitul total (dividend sau dobândă) pe care l-a adus titlul de
valoare pe întreaga perioadă în care a fost deţinut;
Pa = preţul de achiziţie a titlului de valoare;
Pv = preţul de vânzare a titlului de valoare.

6.4. Investiţiile şi creşterea economică

6.4.1. Investiţiile
În sens larg, investiţiile se identifică cu plasamentele
economiilor persoanelor fizice şi juridice în diferite domenii.
În sens restrâns, ele reprezintă totalitatea cheltuielilor
care se fac pentru cumpărarea bunurilor de capital, în vederea
sporirii avuţiei naţionale. Astfel se fac cheltuieli pentru
înlocuirea capitalului fix uzat, dar şi cu creşterea şi
modernizarea capitalului fix şi a celui circulant.
Ca urmare, cumpărarea unor bunuri de consum de
folosinţă îndelungată, de acţiuni şi obligaţiuni, a unor suprafeţe
de pământ nu reprezintă investiţii în sens economic deoarece
folosirea lor nu contribuie la creşterea capitalului tehnic şi
implicit a avuţiei naţionale, ci doar schimbă proprietarul lor.
Distingem mai multe tipuri de investiţii diferenţiate după
destinaţiile lor şi după sursele de finanţare. Din punct de
vedere al sursei (agentului investitor), investiţiile se pot realiza
din surse proprii (interne – acestea putând fi amortizarea şi
profitul reinvestit) sau din surse externe (creditele de pe piaţa
184
monetară, emisiunea de obligaţiuni, aport de capital prin
emisiunea şi vânzarea de acţiuni).
Din punct de vedere al destinaţilor avem:
 investiţii de înlocuire (Iî) care au ca sursă de finanţare
amortizarea: Iî = A.
 investiţii de dezvoltare sau nete (In) care se finanţează din
profitul reinvestit şi din surse externe:
In = profit reinvestit + surse externe.
Investiţiile de înlocuire însumate cu investiţiile nete
formează investiţiile brute (sau formarea brută a capitalului).
Factorii care stau la baza incitaţiei pentru investiţii sunt:
 Cererea de investiţii - depinde de venitul pe care îl aduce
investiţia comparativ cu venitul adus de alte plasamente ale
economiilor. Aceste venituri depind la rândul lor de
raportul dintre rata dobânzii (d’) şi rata profitului la
investiţii (Pf’i). De pildă, incitaţia spre investiţii creşte când
profitul estimat că se va obţine în urma investiţiei va fi mai
mare decât dobânda rezultată din plasamentele bancare.
Totodată, profiturile rezultate din investiţiile finanţate din
credite trebuie să fie superioare dobânzilor plătite la aceste
credite. Rata dobânzii influenţează, deci, invers
proporţional volumul invetiţiilor. Rezultă că incitaţia
pentru investiţii se manifestă atunci când: Pf’i > d’;
 Riscul - când un agent economic îşi investeşte economiile
el îşi asumă riscul de întreprinzător, risc legat de
incertitudinile privind profitul viitor. Când preferă să-şi
plaseze economiile pe piaţa monetară sau în obligaţiuni, el
îşi asumă riscul creditorului, risc legat de posibilitatea
insolvabilităţii debitorului. Asumarea riscului de
întreprinzător măreşte incitaţia pentru investiţii în
economie;
 Stabilitatea şi sensul modificării profitului şi ratei
profitului la investiţiile existente influenţează incitaţia spre
investiţii. Când tinde să crească profitul şi rata profitului,
185
 poate creşte şi incitaţia spre investiţii. Scăderea eficienţei
investiţiilor, existente în diferite domenii, poate diminua
interesul pentru noi investiţii;
 Statul poate încuraja, prin cheltuielile sale publice,
creşterea investiţiilor în sectorul public. Prin subvenţii sau
prin mărimea impozitelor el poate influenţa incitaţia pentru
investiţii a agenţilor economici privaţi;
 Conjunctura economică naţională şi mondială. În situaţia
în care în economia naţională sau pe piaţa mondială creşte
cererea pentru produsele rezultate în urma investiţiilor,
incitaţia de a mări investiţiile în domeniile producătoare
creşte, şi invers.
Economiile, ca şi investiţiile, reprezintă un excedent al
venitului peste cheltuielile de consum şi de aceea, la nivel
macroeconomic în condiţii de echilibru, pot fi considerate ca
fiind egale, venitul utilizându-se pentru cheltuielile de consum
şi pentru investiţii: S = I şi V = C + I. Astfel, economiile
reflectă comportamentul colectiv normal al consumatorului
individual, iar investiţiile comportamentul colectiv al
întreprinzătorului individual care îşi plasează economiile
acumulate. În această situaţie, un spor al venitului poate genera
o creştere a economiilor care la rândul lor măresc şi mai mult
posibilitatea de a investi în viitor:
ΔV = ΔC + ΔS dar ΔS = ΔI => ΔV = ΔC+ΔI.
Astfel, o investiţie suplimentară realizată în prezent (ΔI)
dintr-un spor de economie acumulată într-o perioadă anterioară
(ΔS) poate mări de mai multe ori producţia obţinută şi, deci,
venitul realizat pe seama ei în viitor (ΔV). Multiplicatorul
investiţiilor (K) reprezintă indicatorul care arată sporul
producţiei şi al venitului ca urmare a unui spor al investiţiei în
prezent: K = ΔV/ΔI.
Utilizând relaţiile dintre sporul economiilor şi sporul
investiţiilor, precum şi dintre înclinaţia marginală spre consum
186
şi cea spre economii, putem demonstra relaţia dintre
multiplicator şi înclinaţia marginală spre consum, respectiv,
spre economii, astfel:
ΔS = ΔI; c’+e’ = 1; e’ = ΔS/ΔV; K = ΔV/ΔS =>
=> K = 1/e’ sau K = 1/1- c’
După cum se poate observa, multiplicatorul este inversul
înclinaţiei marginale spre economii. Cum în mod normal,
înclinaţia marginală spre consum şi spre economii sunt
pozitive şi subunitare, multiplicatorul investiţiilor este
supraunitar: K >1. Multiplicatorul arată că, atunci când faţă de
situţia iniţială investiţiile cresc, venitul creşte cu o mărime de
“K” ori mai mare decât sporul investiţiilor: ΔV = K x ΔI.
Sporul venitului viitor va conduce la noi creşteri ale
consumului care vor stimula noi investiţii permise de noile
sporuri de economii. Aceste noi investiţii pot mări şi mai mult
veniturile şi aşa mai departe. Legătura dintre sporul investiţii-
-lor şi sporul consumului este evidenţiată de principiul
acceleratorului care într-o formă mult abstractizată are
expresia: a = ΔI / ΔC. Acest principiu al acceleratorului acţio-
-nează în faza de expansiune economică şi într-un orizont de
timp mai mare de un an.
Ca efecte directe pe care investiţiile le pot avea amintim:
 creşterea şi diversificarea ofertei şi a calităţii ei;
 înlocuirea capitalului fix uzat şi modernizarea
echipamentelor de producţie;
 îmbunătăţirea condiţiilor de muncă;
 îmbunătăţirea condiţiilor de trai.
Efectele pozitive ale investiţiilor se pot realiza nu doar
prin creşterea volumului lor, dar şi prin asigurarea unei
structuri corespunzătoare pe surse şi pe obiective. În ceea ce
priveşte structura investiţiilor pe obiective, investiţiile pentru
creşterea productivităţii, cele în echipamentele tehnice şi
tehnologii moderne au cele mai puternice efecte de antrenare
187
în economie. Prin toate aceste efecte investiţiile devin un factor
esenţial al creşterii economice.

6.4.2. Creşterea economică

Creşterea economică desemnează evoluţia ascendentă a
unui indicator macroeconomic real pe locuitor şi pe total, cu
efecte favorabile asupra vieţii economico-sociale. Noţiunea de
creştere economică a fost introdusă în anul 1939 de către
economistul englez Harrod, dar o teorie propriu-zisă a creşterii
economice a început să capete contur abia din anul 1960, sub
impulsul modelelor de creştere economică.
Creşterea economică reprezintă un obiectiv prioritar al
oricărei politici economice, deoarece ea influenţează rata
ocupării forţei de muncă şi a inflaţiei, nivelul veniturilor şi al
bunăstării, mecanismul de funcţionare al diferitelor pieţe,
relaţiile economice şi financiare cu celelalte economii
naţionale etc.
Ca indicatori de apreciere a creşterii economice se pot
utiliza: creşterea valorii reale totale sau pe locuitor a
produsului intern brut, a produsului naţional brut sau a
venitului naţional.
Nu putem spune că există proces de creştere economică
în următoarele situaţii:
a) rata de creştere a produsului intern brut real (sau producţia
reală) este devansată de cea a populaţiei. În acest caz
venitul naţional pe locuitor scade;
b) produsul intern brut real pe locuitor creşte ca urmare a
scăderii populaţiei.
Creşterea economică este numai o condiţie, este adevărat
esenţială, a dezvoltării economice durabile sau viabile.
Dezvoltarea economică durabilă (sau sustenabilă) reprezintă o
formă de manifestare a dinamicii macroeconomice care îmbină

188
armonios, echilibrat creşterea economică cu protecţia mediului
înconjurător, cu justiţia socială şi democraţia.
Creşterea economică reprezintă, totodată, o componentă
a dezvoltării economice, aceasta din urmă presupunând
numeroase alte aspecte legate de calitatea vieţii, gradul de
civilizaţie şi cultură, mentalităţile şi comportamentul uman.
Creşterea economică are la bază acţiunea conjugată a unui
complex de factori cu acţiune directă şi indirectă. Fiecare
factor şi toţi împreună influenţează creşterea economică prin
cantitatea, calitatea şi structura lor.
Factorii cu acţiune directă asupra creşterii economice
sunt: munca, natura, capitalul, progresul tehnic. Factorii cu
acţiune indirectă sunt: cererea agregată, partea din venit
economisită sau investită de agenţii economici, creditul,
mediul de afaceri internaţional, exportul şi importul.
În funcţie de contribuţia aspectelor cantitative şi
calitative ale factorilor la creşterea economică putem întâlni
următoarele tipuri de creştere economică: extensivă, intensivă,
intermediară.
Tipul de creştere extensivă este cel în care creşterea
P.I.B.-ului se realizează preponderent pe seama creşterii
cantităţii factorilor utilizaţi, însă raritatea resurselor face ca
acest tip de creştere economică să fie limitat în timp şi spaţiu.
Tipul de creştere intensivă se realizează preponderent pe
seama creşterii eficienţei utilizării factorilor, mai ales prin
contribuţia aspectelor lor calitative. Deci, cu acelaşi volum de
factori sau cu o cantitate mai redusă de factori se produce mai
mult şi de calitate superioară. Această creştere se realizează
prin creşterea randamentelor factorilor, reducerea consumurilor
specifice şi a costurilor unitare, creşterea gradului de
valorificare a capitalului circulant etc.
În cazul creşterii economice de tip intermediar,
contribuţia aspectelor cantitative şi calitative este apropiată,
aproximativ egală.
189
 Creşterea economică constituie condiţia esenţială a
sporirii bunăstării. Dar acest lucru nu este posibil fără o
dezvoltare economică durabilă deoarece dintr-un produs final
superior se poate consuma mai mult, în condiţiile în care nu
este afectată calitatea mediului natural.
De multe ori preţul creşterii economice, mai ales a celei
extensive, a fost şi este consumul neraţional al unor resurse
neregenerabile şi pagubele ireversibile aduse mediului natural,
aceste efecte negative reprezentând o povară pentru generaţiile
viitoare.

6.5. Ciclitatea economică. Criza economică.

Politici anticriză
Economia naţională în ansamblul ei, precum şi diferitele
ei componente, se caracterizează printr-un mod specific de
evoluţie, stările de echilibru alternând cu cele de dezechilibru,
perioadele de progres cu cele de stagnare sau chiar de regres.
Această evoluţie neuniformă, ondulatorie a dezvoltării
economice se repetă în timp şi spaţiu, fiind generată de
fluctuaţii economice sezoniere, întâmplătoare şi ciclice.
Fluctuaţiile sezoniere se manifestă îndeosebi în agricultură,
construcţii, turism, fiind cauzate de condiţii natural-
climaterice, obiceiuri şi tradiţii statornicite în timp, într-o ţară
sau alta. Fluctuaţiile întâmplătoare (accidentale) sunt urmarea
unor cataclisme naturale, a unor evenimente politice
neprevăzute sau a unor decizii derutante a unor agenţi
economici puternici. Fluctuaţiile ciclice sunt generate de
factori economici interni, de interdependenţele multiple dintre
aceştia, ele manifestându-se cu anumită regularitate, la anumite
intervale de timp.
Evoluţia neuniformă, ondulatorie a creşterii economice se
încadrează într-o mişcare ciclică a activităţii economice
denumită ciclitate economică. Ciclitatea economică constituie
190
un mod specific de evoluţie a activităţii economice,
caracterizat prin alternanţa, într-o anumită succesiune şi
regularitate, a stărilor economice pozitive cu cele negative.
Ciclitatea economică este rezultatul acţiunilor interdependente
dintre factorii naturali, tehnici, economici, sociali şi politici,
psihologici etc, al întrepătrunderii mai multor tipuri de cicluri
economice. După durata lor ciclurile economice sunt:
 pe termen lung (50 - 60 ani) sau ciclul Kondratief, după
numele economistului rus care l-a fundamentat;
 pe termen mediu (cca. 10 ani), numit şi ciclul afacerilor,
comercial, decenal sau ciclul Juglar după numele
economistului francez care a cercetat problema în perioada
1860 - 1890;
 pe termen scurt (conjunctural, durează 3-4 ani) sau ciclul
Kitchin după numele economistului american care l-a
observat.
Ca expesie a evoluţiei economice fluctuante, ciclitatea
economică a apărut pe o anumită treaptă a dezvoltării
economiei. Aceasta este marcată de maturizarea aparatului
tehnic de producţie şi se manifestă în forme, intensităţi şi
consecinţe diferite de la o ţară la alta, de la o perioadă la alta.
Aceste schimbări se regăsesc în cadrul unor cicluri economice.
Ciclul economic reprezintă perioada de la începutul unei
contracţii a activităţii economice până la începutul altei
contracţii. Într-un ciclu economic se încadrează mişcarea
ondulatorie a economiei, se succed stările pozitive cu cele
negative, cu toate consecinţele economice şi sociale ce le
caracterizează. Succesiunea în timp şi schimbarea periodică a
condiţiilor şi rezultatelor procesului creşterii economice sunt
surprinse de evoluţia ciclică a economiei naţionale, evidenţiată
de ciclurile economice pe termen mediu, denumite şi ciclul
afacerilor, comercial sau decenal.
Ciclul afacerilor exprimă fluctuaţiile la nivelul
activităţilor economice agregate, măsurate prin Produsul Intern
191
Brut, căruia îi corespunde o expansiune a activităţii economice
urmată de contracţie (recesiune) căreia îi succede, în
continuare, o nouă expansiune.
Ciclul afacerilor se încadrează într-un interval de timp ce
variază în funcţie de condiţiile istorice concrete, de fazele
ciclului pe termen lung pe fondul căruia se desfăşoară şi de
politicile promovate de guvernele diferitelor ţări. De regulă,
periodicitatea medie a unui ciclu economic este de 8 - 10 ani,
interval în care alternează şi se succed faze distincte prin
conţinutul şi funcţiile lor. Opiniile economiştilor privind
numărul fazelor ciclului afacerilor şi denumirea lor sunt
diferite. Cea mai cunoscută opinie este cea care împarte ciclul
economic în patru faze: expansiunea, criza, depresiunea,
reluarea expansiunii (înviorarea).
Fazele ciclului economic se succed, fiecare având
anumite caracteristici proprii. În procesul creşterii economice
reale, fazele ciclului îndeplinesc anumite funcţii. Fiecare fază
este rezultatul celei precedente, o pregăteşte pe următoarea şi
toate, laolaltă, pregătesc premisele schimbărilor calitative în
viaţa economică, deschizând noi perspective de progres
economic şi social (fig.nr.13).
Figura nr.13
Fazele ciclului economic decenal

192
 În cadrul ciclului economic decenal, analiza evoluţiei
economiei începe cu caracterizarea expansiunii, deoarece în
partea sa finală se crează condiţiile de izbucnire a crizei
economice.
Expansiunea este marcată de perioada de timp cuprinsă
între punctele A-B, D-E şi G-H. Aceasta se caracterizează prin
creşterea sustanţială a investiţiilor, sporirea veniturilor,
creşterea gradului de ocupare a resurselor de muncă, ridicarea
nivelului de trai etc, cererea depăşind oferta. În această fază se
înfăptuiesc aspiraţiile de progres ale individului şi societăţii. În
partea finală a expansiunii apar anumite tensiuni financiare
legate de:
 uşurinţa cu care băncile acordă credit, ignorând limita
prudenţei;
 sporirea volumului creditului de consum;
 stimularea artificială a creşterii cererii agregate prin
creşterea lentă a preţurilor;
 reducerea ratei profitului la noile investiţii.
Atunci când se ajunge la această situaţie sunt luate
măsuri care privesc limitarea cererii agregate prin creşterea
ratei dobânzii.
Criza economică ciclică este marcată de punctele B şi E
(criza inflaţionistă) şi punctele C şi F (criza recesionistă). Criza
inflaţionistă este generată de epuizarea cauzelor care au
favorizat expansiunea sau de unele măsuri restrictive luate de
puterea publică ori de către partenerii străini. În aceste condiţii
apar şi se accentuează o serie de fenomene negative, cum sunt:
 tendinţa de reducere a eficienţei economice, în primul rând
a ratei profitului;
 formarea de stocuri mari de produse la producători şi în
circulaţie;
 diminuarea investiţiilor şi accentuarea procesului de
economisire;
 amplificarea operaţiunilor bursiere speculative;

193
 neonorarea creditelor scadente de către debitori;
 restricţionarea creditului şi creşterea ratei dobânzii.
Toate acestea conduc la apariţia de dezechilibre între
cererea agregată şi oferta agregată de bunuri economice, oferta
depăşind nevoile reale de consum. În consecinţă, agenţii
economici manifestă reţineri în afaceri, devenind extrem de
prudenţi. Ca urmare, producţia se restrânge, unii agenţi
economici îşi încetează activitatea, izbucnind astfel, în mod
evident, criza cu toate consecinţele ei pe plan economic şi
social.
Crizele economice ciclice sunt generate de o serie de
cauze de natură economică, declanşarea lor explicându-se prin
acţiunea, în timp, a unor factori economici interni cum ar fi:
 particularităţile reproducerii factorilor de producţie;
îndeosebi a capitalului fix;
 evoluţia eficienţei factorului capital;
 creşterea excesivă a creditului în faza de expansiune
economică;
 insuficienţa cererii de bunuri;
 fluctuaţiile procesului investiţional;
 conjunctura economiei mondiale.
La aceştia se adaugă şi factori de natură extraeconomică,
precum:
 condiţiile climaterice;
 psihologia oamenilor;
 intervenţia statului în viaţa economică, ce poate duce la
dereglări în circulaţia monetară, etc.
Prin intensitate, formele de manifestare şi durata lor,
crizele economice diferă de la o ţară la alta, de la o perioadă la
alta. În prezent, pe fundalul accentuării interdependenţelor
economice dintre statele lumii, crizele economice de
supraproducţie, specifice economiei de piaţă moderne, se
împletesc cu crize cauzate de subproducţia şi subconsumul,
specifice economiilor în dezvoltare. Frecvent, crizele
194
economice ciclice se întrepătrund şi intercondiţionează cu crize
economice neciclice (crize ecologice, într-o ramură sau diferite
ramuri) inclusiv cu crize economice ale mecanismelor de
funcţionare a economiei naţionale şi a economiei mondiale.
Depresiunea este marcată de perioada de timp cuprinsă
între punctele B-C şi E-F. În această fază, dezechilibrele
apărute în timpul crizei se propagă în întregul sistem
economic. În această perioadă din cauza scăderii cererii şi/sau
creşterii costurilor, numeroase întreprinderi dau faliment, altele
întâmpină mari dificultăţi în desfăşurarea activităţii economice.
Cererea pentru bunurile de consum şi investiţionale scade,
volumul producţiei se reduce, masa şomerilor creşte. Prin
accentuarea tendinţei de reducere a producţiei se elimină
treptat excesul de ofertă şi de stocuri, se diminuează profiturile
şi scade gradul de autofinanţare, scad substanţial rata profitului
şi cursul acţiunilor, nivelul de trai se înrautateste. Depăşirea
depresiunii presupune eforturi din partea agenţilor şi a puterii
publice prin contracararea efectelor negative.
Reluarea expansiunii este marcată de perioada de timp
cuprinsă între punctele C-D şi F-G. Această fază a ciclului
afacerilor se caracterizează prin accentuarea procesului
investiţional, printr-o expansiune a politicii monetare,
reducerea ratei dobânzii şi eliminarea restricţiilor în acordarea
creditelor bancare. În consecinţă, se stimulează cererea de
bunuri economice şi de resurse de muncă, ceea ce duce la
creşterea producţiei. Pe această bază, cresc veniturile
populaţiei iar nivelul de trai se îmbunătăţeşte. Se creează astfel
condiţiile de trecere către o nouă expansiune economică.
Sintetic, caracterizarea fiecărei faze a ciclului economic
se poate face analizând un număr de cel puţin 17 factori
principali, a relaţiilor dintre aceştia şi a dinamicii lor pe
parcursul fluctuaţiei ciclice, factori care sunt prezentaţi în
tabelul următor:

195
 Tabelul nr.1
Factorii care stau la baza analizei fazelor
ciclului economic decenal
Nr. Elemente Starea economică în faza de :
crt. (factori) Criză Reluarea Expansiune Depresiune
recesionistă expansiunii
(1) (2) (3) (4) (5) (6)
1. Producţia(Q) Nivel scăzut Creşte Nivel ridicat Descreşte
2. Forţa de muncă ocupată Scăzut Creşte Ridicat Descreşte
(L)
3. Venitul total (R) Scăzut Creşte Ridicat Descreşte
4. Cererea (C) Scăzută Creşte Ridicat Descreşte
5. Preţurile (P) Scăzute Cresc încet Ridicate Descresc
6. Costurile (C) Scăzute În întârziere Cresc În
întârziere
7. Profiturile (Pf) Scăzute Cresc Ridicat Descresc
8. Investiţii (I) Scăzute Cresc Ridicat Descresc
9. Inventarul(IN) Scăzut Creşte Ridicat Descreşte
10. Cerea pentru Scăzută Creşte Ridicat Descreşte
împrumuturi (RC)
11. Excesul de rezerve Ridicat Descreşte Scăzut Creşte
bancare (BR)
12. Rata dobânzii (RD) Scăzută Staţionară Creşte Staţionară
13. Preferinţa pentru Puternică În slăbire Slabă Se
lichidităţi (LP) întăreşte
14. Preferinţa pentru consum Ridicată Descreşte Scăzut Creşte
(CP)
15. Înlocuiri (SH) Scăzute Cresc Crescut Descreşte
16. Capacităţi nefolosite Ridicate Se reduc Scăzut Cresc
(UC)
17. Atitudinea agenţilor (AA) Reţinută Favorabilă Optimistă Pesimistă
Sursa: Adaptare dupa Ţigănescu I. Eugen, Roman M. Daniel – Macroeconomie,
Editura A.S.E.-Bucureşti, 2001

Frecvent, pentru a reliefa evoluţia procesului creşterii

economice, fazele ciclului economic decenal sunt grupate în
două mari procese: boom şi recesiune.
Boom-ul cuprinde fazele de înviorare şi expansiune ale
ciclului economic şi se caracterizează, în general, prin
manifestarea predominantă a unor stări economice pozitive.
Recesiunea este o stare economică opusă boom-ului, care
cuprinde fazele de criză şi de depresiune ale ciclului economic
decenal.
196
 Trebuie evidenţiat faptul că în perioada de boom
economic nu sunt excluse unele dereglări sau scăderi parţiale
ale producţiei, însoţite de recuperări rapide. De asemenea, în
perioada de recesiune în unele ramuri sau zone economice se
pot înregistra creşteri parţiale de producţie.
Politici anticriză
Pentru a atenua fluctuaţiile ciclului economic, îndeosebi
în faza de recesiune, şi efectele negative generate, agenţii
economici şi puterea publică desfăşoară o politică activă
anticriză, prin care se urmăreşte o mai bună asigurare a
stabilităţii economice, influenţarea cererii agregate şi a ofertei
agregate. Aceste măsuri anticriză privesc:
1) politica monetară şi de credit care se realizează prin
intermediul ratei dobânzii, creditului şi al masei monetare,
astfel:
a) în perioada de recesiune se acţionează prin reducerea ratei
dobânzii, acordarea de facilităţi pentru sporirea volumului
de credit şi al masei monetare, diminuarea ratei rezervelor
obligatorii ale băncilor comerciale. Totodată, băncile
achiziţionează intens titluri de stat, prelungesc scadenţa
unor credite etc. În aceste condiţii, se stimulează consumul
şi investiţiile, ceea ce duce la sporirea producţiei, la
creşterea gradului de ocupare a resurselor de muncă;
b) în perioada de boom economic prelungit, de regulă, se duce
o politică monetară restrictivă prin creşterea ratei dobânzii,
promovarea de noi restricţii la acordarea creditelor, un
control riguros asupra masei monetare, majorarea ratelor
rezervelor obligatorii, supravegherea mai atentă a activităţii
financiar-bancare. Prin aceste măsuri se frânează cererea
agregată de bunuri de consum şi procesul investiţional,
ceea ce duce la restrângerea activităţii economice, sporirea
masei şomerilor, creşterea gradului de nefolosire a
factorilor materiali ai producţiei.
197
2) politica fiscală - este legată de utilizarea sistemului de
impozite şi taxe, astfel:
a) în condiţii de recesiune are loc o reducere a fiscalităţii;
b) în perioada de boom economic se acţionează prin
majorarea fiscalităţii, pentru a se frâna cererea de bunuri de
consum şi de investiţii, pentru a se atenua fenomenul
inflaţionist.
3) politica cheltuielilor publice - are în vedere majorarea
acestora în faza de recesiune în scopul menţinerii sau
impulsionării cererii agregate şi, pe această bază, a
producţiei, în vederea trecerii la faza de expansiune:
a) prin cheltuielile publice se stimulează achiziţiile de stat,
investiţiile cu caracter social-cultural şi cele destinate
sectorului public;
b) de asemenea, prin creşterea cheltuielilor legate de protecţia
socială se atenuează fluctuaţiile veniturilor anumitor
categorii ale populaţiei. Astfel, în condiţiile unei
conjuncturi nefavorabile, cotizaţiile pentru securitate şi
asigurări sociale se reduc, în timp ce volumul prestaţiilor şi
alocaţiilor cresc. Dacă conjunctura este favorabilă, se
procedează invers.
Măsurile anticriză luate de puterea publică sau de
instituţiile centrale sunt completate cu cele luate de agenţii
economici. Pe baza unei politici de gestionare a stocurilor şi a
programelor de investiţii pe termen lung, a capacităţii lor de
autofinanţare, marile firme lansează noi bunuri economice,
stimulând astfel consumul, investiţiile şi cercetarea.
Menţinerea în anumite limite a preţurilor, salariilor şi a altor
venituri nominale atenuează fluctuaţiile activităţii economice.
În raport de conjunctura economică agenţii economici dirijează
sistemul securităţii sociale, atenuând fluctuaţiile ciclice ale
consumului.

198
 6.6. Şomajul - conţinut, forme, caracteristici, efecte.
Măsuri pentru diminuarea şomajului şi a efectelor sale
Economia defineşte acele persoane care nu au de lucru şi
caută noi locuri de muncă (uneori acceptând şi condiţii care nu
corespund aspiraţiilor lor) prin termenul de şomeri, iar
fenomenul de neocupare a persoanelor active disponibile, care
caută loc de muncă, prin termenul de şomaj.
Conform reglementărilor Biroului Internaţional al Muncii
(B.I.T.) şomerii sunt persoane apte de muncă, în vârstă de 15
ani şi peste, care, în perioadele de referinţă, întrunesc simultan
următoarele condiţii:
 nu au loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul
obţinerii de venituri;
 caută un loc de muncă salariat sau nesalariat;
 sunt dispuşi să înceapă imediat să lucreze.
În ţara noastră se consideră a fi şomer – conform Legii
nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi
stimularea ocupării forţei de muncă – persoana care
îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
 este în căutarea unui loc de muncă de la vârsta de
minimum 16 ani şi până la îndeplinirea condiţiilor de
pensionare;
 starea de sănătate şi capacităţile fizice şi psihice o fac aptă
pentru prestarea unei munci;
 nu are loc de muncă, nu realizează venituri sau realizează,
din activităţi autorizate potrivit legii, venituri mai mici
decat indemnizaţia de şomaj ce i s-ar cuveni potrivit
prezentei legi;
 este disponibilă să înceapă lucrul în perioada imediat
următoare dacă ş-ar găsi un loc de muncă;
 este înregistrată la Agenţia Naţională pentru Ocuparea
Forţei de Muncă sau la alt furnizor de servicii de ocupare,
care funcţionează în condiţiile prevăzute de lege.
199
 În sensul prezentei legi, persoanele care au lucrat dar nu
mai au un loc de muncă sunt considerate şomeri cu condiţia se
le fi încetat contractul individual de muncă din motive
neimputabile lor, adică să nu-şi fi pierdut locul de muncă
pentru abateri disciplinare.
Din punct de vedere economic, şomajul este expresia
dezechilibrelor existente pe piaţa muncii şi piaţa bunurilor
economice. Pe piaţa muncii, şomajul apare în condiţiile în care
oferta de muncă depăşeşte cererea de muncă. Pe această piaţă,
o parte din populaţia activă disponibilă nu-şi găseşte de lucru,
manifestându-se fenomenul de şomaj, opus celui de ocupare.
Intercondiţionările ce se manifestă între procesul creşterii
economice, populaţia activă şi productivitate, în funcţie de
sensurile mişcării lor, duc fie la apariţia sau creşterea
şomajului, fie la scăderea acestuia. Astfel, diminuarea ritmului
creşterii economice, în condiţiile în care populaţia activă şi
productivitatea nu se modifică, generează apariţia şomajului
sau amplificarea lui. Dacă creşterea economică se menţine la
nivelul anterior, iar populaţia activă şi productivitatea cresc,
şomajul va creşte dacă populaţia activă va creşte. Sau, în
condiţiile în care ritmul creşterii economice se menţine, iar
productivitatea şi populaţia activă scad, fenomenul de şomaj
fie nu se va manifesta, fie s-ar putea diminua, dacă acesta
există.
Evoluţia şomajului este influenţată şi de migrarea
internaţională a forţei de muncă, cauzată de căutarea unui loc
de muncă. Ca urmare a fluxului migratoriu, oferta de muncă va
scădea în ţara de origine şi va creşte în ţara care-i va asigura
loc de muncă. Deci, procesul migraţiei influenţează
dimensiunile şomajului fie în sensul creşterii, fie al reducerii
acestuia.
Piaţa muncii se poate afla fie în situaţia de echilibru
(ocupare deplină) caracterizată prin lipsa şomajului involuntar,

200
fie în cea de dezechilibru, adică subocupare sau supraocupare,
ultima fiind generatoare de şomaj involuntar.
Şomajul involuntar desemnează acele persoane
neocupate în muncă care ar fi dispuse să lucreze pentru un
venit mai mic decât cel existent, cu condiţia ca atunci când
cererea de muncă va creşte, să crească şi gradul de ocupare. De
aceea şomajul este apreciat şi tratat prin prisma celui
involuntar.
Ocuparea deplină este considerată acel volum şi structură
a ocupării forţei de muncă, ce asigură obţinerea cantităţii
maxime de bunuri economice, care să satisfacă nevoile sociale.
Ocuparea deplină a resurselor de muncă nu înseamnă lipsa
şomajului, ea presupune existenţa unui şomaj natural (normal),
denumit şi şomaj voluntar, care sub aspect relativ, se exprimă
prin rata naturală a şomajului. Această rată naturală a
şomajului cuprinde 1,5 - 4% din populaţia activă utilizată
efectiv, corelată cu o rată stabilă a inflaţiei. Şomajul voluntar
reprezintă neocuparea în muncă datorită refuzului unor
persoane sau a imposibilităţii acestora de a accepta salariul
oferit sau condiţiile de muncă existente. Şomajul natural are un
caracter permanent, nu poate fi resorbit, deoarece nu este
generat de factori monetari sau conjuncturali. Unii economişti
numesc acest gen de şomaj ca fiind un şomaj neinflaţionist,
deoarece nu este determinat de creşterea salariului.
Ca aspect esenţial al disfuncţionalităţilor economice,
şomajul este generat de fenomene care ţin de oferta şi cererea
de muncă.
În prima situaţie se înscriu:
 solicitările noilor generaţii de a se angaja, generaţii care au
atins vârsta legală de muncă, dar care
nu-şi găsesc de lucru. Tânăra generaţie aptă de muncă care
solicită încadrarea într-o activitate întâmpină greutăţi în
găsirea unui loc de muncă, fie ca urmare a situaţiei
economice nefavorabile, fie a neconcordanţei dintre
201
 nevoile de muncă în anumite domenii de activitate şi
pregătirea ei sau a reţinerii manifestate de unii agenţi
economici de a angaja salariaţi fără experienţă în muncă. În
consecinţă, o parte din tineret nu se poate angaja;
 solicitările unor persoane apte de muncă, mai în vârstă,
care devin ofertante de muncă datorită unor condiţii
specifice personale. Unele persoane nu au mai lucrat
anterior, altele au întrerupt activitatea pe o perioadă relativ
îndelungată de timp. În condiţiile diminuării veniturilor
unor segmente ale populaţiei, considerate anterior sigure şi
eficiente, ale intensificării mişcării de emancipare a
femeilor sau ale ruinării micilor producători, o parte a
populaţiei apte de muncă, care nu a mai fost angajată
anterior, solicită încadrarea în muncă.
În a doua situaţie, şomajul este generat de pierderea
locurilor de muncă de către o parte a populaţiei active
disponibile ca urmare a unei evoluţii nefavorabile a activităţii
economice, a procesului de substituire a muncii prin capital sau
a măsurilor privind restructurarea activităţii economice. Sub
acest aspect se disting mai multe genuri de şomaj, printre care
se înscriu: şomajul ciclic, structural şi tehnologic.
Şomajul ciclic - este generat de fluctuaţiile ciclice pe
termen mediu, legate de alternanţa perioadelor de boom
economic şi de recesiune, precum şi de caracterul sezonier al
unor activităţi economice influenţate de factori naturali
(agricultură, construcţii, turism, unele ramuri industriale). În
perioadele conjuncturale nefavorabile dimensiunile acestuia
cresc, în cele favorabile este resorbit în mare măsură.
Şomajul structural - este urmarea unor procese de
restructurare economică, socială etc, ce se desfăşoară în
diferite ţări sub influenţa revoluţiei ştiinţifico-tehnice
contemporane, a crizelor energetice şi de materii prime etc.
Resorbţia acestuia necesită o perioadă lungă de timp,
presupune investiţii mari, recalificarea celor afectaţi etc.
202
 Şomajul tehnologic - apare în urma înlocuirii vechilor
tehnici şi tehnologii cu altele noi, mai performante, precum şi a
reorganizării unor activităţi sau firme impusă de concentrarea
producţiei şi de centralizarea capitalului. Resorbţia acestui gen
de şomaj este dificilă, necesită recalificarea forţei de muncă în
concordanţă cu noile tehnici şi tehnologii şi crearea de noi
locuri de muncă.
În general, şomajul este analizat după caracteristicile
acestuia: nivelul, intensitatea, durata şi structura şomajului. În
ţările dezvoltate există sisteme naţionale de înregistrare a
modificărilor în nivelul şi structura şomajului. În ţara noastră
populaţia ocupată şi şomajul se calculează pe baza balanţei
forţei de muncă şi a anchetelor privind forţa de muncă.
Nivelul şomajului se exprimă prin mărimi absolute şi
relative. În mărime absolută se măsoară prin masa şomajului
(Ş), care exprimă numărul persoanelor ce întrunesc codiţiile
pentru a fi încadrate în categoria şomerilor. Deci, masa
şomerilor se determină prin scăderea din populaţia activă
disponibilă (Pad) a populaţiei ocupate (Po) şi, respectiv, a
populaţiei apte neocupate, care nu doreşte să se angajeze sau
nu este disponibilă (Pan), adică: Ş = Pad - Po - Pan.
Sub aspect relativ se măsoară prin rata şomajului (Rş),
care se determină ca raport procentual între masa şomajului şi
anumiţi parametri de referinţă: populaţia activă disponibilă,
populaţia ocupată, populaţia ocupată ca salariaţi etc. Dintre
aceşti parametri, cel mai concludent pare a fi populaţia activă
disponibilă, de unde: Rş = Ş / Pad x 100. Rata şomajului diferă
de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta.
După intensitatea cu care se manifestă şomajul, acesta
poate fi:
 şomaj total = înseamnă pierderea definitivă a locurilor de
muncă şi încetarea totală a activităţii;
 şomaj parţial = constă în diminuarea activităţii desfăşurate
de o persoană, pe seama reducerii duratei săptămânii de
203
 lucru sub cea legală, mărimea salariului nominal
reducându-se corespunzător.
Durata şomajului exprimă perioada trecută din momentul
pierderii locului de muncă, până la reluarea activităţii. Această
caracteristică a şomajului nu este legiferată, existând doar
unele reglementări oficiale prin care se stabileşte perioada în
care şomerii beneficiază de indemnizaţie de şomaj. Se remarcă
o tendinţă de creştere a acestei durate care diferă pe ţări, în
prezent fiind de 18-24 de luni. În ţara noastră, durata şomajului
pentru care se acorda indemnizaţie de şomaj este de 6 -12 luni,
pe perioade stabilite diferenţiat, în funcţie de stagiul de
cotizare la bugetul asigurărilor pentru şomaj. Trebuie
menţionat faptul că prelungirea duratei şomajului peste un an
de zile afectează puternic situaţia economică şi socială a
şomerilor.
Structura şomajului = se referă la categoriile de şomeri
diferenţiate după anumite criterii: vârstă, sex, mediu, grad de
calificare, domenii de activitate, grupuri socio-profesionale,
rasă etc. Din analiza structurii şomajului, reţine atenţia
ponderea însemnată a femeilor afectate de şomaj, comparativ
cu cea a bărbaţilor, precum şi cea a tinerilor până la 25 ani şi a
persoanelor cu vârsta de peste 50 de ani, comparativ cu restul
populaţiei active.
Ca disfuncţie structurală a evoluţiei economice, şomajul
generează o serie de efecte economice şi sociale resimţite atât
de către şomeri şi familiile lor, cât şi de societate, în ansamblul
ei. Printre aceste efecte negative se regăsesc:
 irosirea resurselor de muncă, fapt care îşi pune amprenta
asupra procesului creşterii economice, în sensul scăderii
intensităţii acestuia;
 afectează nivelul de trai, calitatea vieţii. Şomajul
provoacă o stare de nesiguranţă în rândurile populaţiei
active, exercită presiuni asupra mărimii salariului, în

204
 sensul reducerii lui, duce la diminuarea veniturilor
salariaţilor, la sărăcirea unor categorii socio-profesionale;
 sporirea costurilor suportate de societate sub forma
ajutoarelor de şomaj. Ajutorul de şomaj deţine pondere
însemnată în P.I.B.-ul şi în bugetele ţărilor.
Fiind un fenomen răspândit în proporţii diferite în toate
statele lumii şi având efecte destabilizatoare asupra economiei
şi situaţiei sociale a majorităţii populaţiei, atenuarea şomajului
şi a efectelor sale negative a devenit o preocupare generală a
tuturor forţelor sociale (salariaţi, sindicate, patronat) şi a puterii
publice. Măsurile promovate în diferite ţări privind ameliorarea
şomajului au un caracter complex şi formează conţinutul unor
reglementări denumite politici pentru diminuarea şomajului. Pe
termen scurt, aceste măsuri de politică socială vizează
atenuarea intensităţii efectelor provocate de şomaj, iar pe
termen mediu şi lung, reducerea dimensiunilor şomajului.
Măsurile pentru diminuarea şomajului îi privesc atât
şomeri, cât şi populaţia ocupată şi pot fi grupate în următoarele
categorii:
 o mai bună repartiţie a fondului total de muncă, aspect
care se referă la: reducerea duratei săptămânii de lucru,
scăderea duratei vieţii active, prelungirea duratei de şcolarizare
obligatorie, extinderea locurilor de muncă cu program redus
şi/sau cu timp parţial de muncă;
 înlăturarea de pe piaţa muncii a unor grupuri de ofertanţi,
prin acţiuni cum sunt: repatrierea lucrătorilor imigranţi
nenaturalizaţi, interzicerea imigrării sau restricţionării ei la
maximum;
 substituirea factorului capital de către factorul muncă
prin extinderea, în principal, a activităţilor din domeniul
serviciilor;
 creşterea mobilităţii populaţiei active, care poate fi
favorizată prin: îmbunătăţirea structurii învăţământului,
orientarea profesională a tineretului spre domenii economice
205
dinamice şi de interes, adoptarea de măsuri care să faciliteze
deplasarea salariaţilor în zonele şi localităţile cu perspectivă
economică;
 crearea de noi locuri de muncă, îndeosebi în ramurile şi
sectoarele de perspectivă.
Spre deosebire de primele trei categorii de măsuri, care
au mai ales un caracter defensiv şi provoacă o stare de spirit
pesimistă, ultimele două sunt strategii ofensive, fiind
preferabile celorlalte. Ele corespund unor politici de ajustare a
numărului de locuri de muncă la populaţia activă şi la dinamica
ocupaţiilor. Toate aceste măsuri presupun investiţii şi de aceea
întâmpină piedici în realizarea lor.
În cadrul măsurilor de protecţie socială o importanţă
deosebită o are indemnizaţia de somaj. Mărimea şi durata pe
care persoanele şomere beneficiază de indemnizatie de şomaj,
precum şi ponderea acesteia din salariul nominal, diferă de la o
ţară la alta, în funcţie de anumite criterii.
Cheltuielile cu protecţia socială a şomerilor include
ajutorul de integrare şi cheltuielile cu plata absolvenţilor.
Ajutorul de integrare este destinat acoperirii cheltuielilor cu
calificarea şi recalificarea şomerilor. Cheltuielile cu plata
absolvenţilor reprezintă sumele de bani acordate de la buget
agenţilor economici care încadrează tineri absolvenţi cu
contract de muncă, pe o perioadă nedeterminată, prin care se
acoperă o parte din salariul acestora timp de câteva luni de la
angajare. În cadrul acestor măsuri de ameliorare a şomajului o
importanţă deosebită prezintă şi garantarea locurilor de muncă
pentru persoanele ocupate, obiectiv înscris în contractele
colective de muncă.

206
 6.7. Inflaţia
6.7.1. Conţinut şi cauze
Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru
structural monetaro-material, care reflectă existenţa în
circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile reale ale
economiei, ceea ce duce la deprecierea monedei şi la creşterea
durabilă şi generalizată a preţurilor.
Inflaţia este un dezechilibru macroeconomic, care se
manifestă cu intensităţi diferite de la o ţară la alta, de la o
perioadă la alta, afectând procesul creşterii economice şi
condiţia socială a oamenilor. Interpretările date de economişti
conţinutului inflaţiei sunt diferite: creşterea generală a
preţurilor; o formă specială a creşterii preţurilor exprimată prin
depăşirea creşterii preţurilor internaţionale de către preţurile
naţionale; evoluţia înclinaţiei marginale spre consum;
confruntarea specifică între mărimile nominale şi cele reale ale
indicatorilor macroeconomici.
Iniţial, procesul inflaţionist s-a manifestat sub forma
devalorizării banilor sau a semnelor băneşti convertibile în aur,
prin creşterea cantităţii lor în circulaţie, fără a avea o acoperire
în bunuri economice. În condiţiile actuale, inflaţia continuă să
fie un proces de depreciere a banilor aflaţi în circulaţie, având
însă trăsături specifice noi. Ea se manifestă ca o creştere
generală şi durabilă a marii majorităţi a preţurilor, diferenţiată
pe categorii de bunuri economice şi pe servicii ale factorilor de
producţie. Apărută la punctele de interferenţă dintre fluxurile
reale şi cele monetare, inflaţia semnifică excedentul masei
monetare în raport cu oferta agregată de bunuri (satisfactori şi
prodfactori). Declanşarea şi evoluţia procesului inflaţionist
sunt explicate printr-o multitudine de cauze, fiecare dintre ele
având un rol principal într-o anumită ţară şi perioadă, generând
o formă specifică de inflaţie.

207
 Principalele cauze ale declanşării inflaţiei pot fi:
1) emisiunea excesivă de semne băneşti, prin suplimentarea
ofertei de monedă de către organismele economice şi
monetare specializate (inflaţie prin monedă);
2) excesul de cerere, cererea agregată nominală menţinându-
se la un nivel mai ridicat decât oferta, ea fiind specifică
perioadelor de boom economic prelungit. Firmele răspund
la creşterea cererii îndeosebi prin majorări de preţuri la
bunuri de consum. De regulă, acest tip de inflaţie
antrenează sporirea producţiei şi a gradului de ocupare
(inflaţie prin cerere);
3) insuficienţa producţiei, situaţie caracterizată prin penurie
de bunuri economice (inflaţie prin ofertă). Un asemenea
dezechilibru este considerat de mulţi specialişti ca fiind
singura inflaţie reală;
4) sporirea costurilor de producţie, ca urmare a creşterii într-o
proporţie mai mare a salariilor nominale sau a profiturilor,
comparativ cu cea a productivităţii muncii (inflaţie prin
costuri). În acest caz firmele răspund parţial prin creşterea
preţului de vânzare şi parţial prin restrângerea volumului
activităţii lor. Acest tip inflaţionist antrenează scăderea
producţiei şi a gradului de ocupare, fiind specifică
perioadei de recesiune economică;
5) dezechilibrul pe care-l marchează inflaţia între preţul actual
al bunurilor importate, mai mare, şi preţul anterior al
acestor bunuri, mai mic, fapt ce determină creşterea
preţului lor de vânzare (inflaţie importată).
Aceste cauze, luate separat, duc la apariţia inflaţiei. Dar
indiferent de forma de manifestare a acesteia, inflaţia este
urmarea acţiunii unui complex de factori economici, sociali,
politici, interni şi externi, pe termen scurt şi pe termen mediu
etc., care afectează raportul necesar dintre oferta reală de
bunuri economice şi cererea efectivă.

208
 Pentru aprecierea inflaţiei se utilizează, în principal,
următorii indici:
 indicele general al preţurilor (deflatorul PIB sau PNB);
 indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC) numit şi
indicele costului vieţii;
 modificarea puterii de cumpărare a banilor;
 devansarea creşterii indicatorilor macroeconomici
rezultativi (PIB, PNB etc.) de către masa monetară
existentă în circulaţie şi care este disponibilă spre a fi
cheltuită.
Cea mai largă utilizare în aprecierea mărimii inflaţiei o
are indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC). Acesta
reliefează modificarea cheltuielilor efectuate de o familie
reprezentativă pentru cumpărarea de bunuri de consum incluse
într-un coş. Coşul de bunuri reprezintă un număr de bunuri şi
de servicii selectate de organismele specializate pentru
aprecierea consumului personal, diferitele grupuri de bunuri şi
servicii având o anumită pondere, în funcţie de importanţa lor.
Indicele preţurilor bunurilor de consum se poate
determina ca un indice de tip Paasche sau ca un indice de tip
Laspeyres astfel:
 indice tip Paasche IPC = Σ(q1 x p1) / Σ(q1 x p0) x 100
 indice tip Laspeyres IPC = Σ(qo x p1) / Σ(qo x p0) x 100

unde: q - cantitatea de bunuri cumpărate;

p0 - preţul bunului în anul de bază;
p1 - preţul bunului în anul curent.
Dacă luăm în calcul şi structura coşului de bunuri, atunci:
IPC = Σ(Ip x pgc) unde:
Ip - indicele preţului unui bun calculat după relaţia:
Ip = p1 / p0 x 100.
pgc - ponderea grupei de bunuri în coşul alimentar.
Pe baza evoluţiei IPC se măsoară rata inflaţiei (Ri) după
relaţia: Ri = IPC - 100%.
209
 6.7.2. Formele şi efectele inflaţiei.
Măsuri antiinflaţioniste
Pe baza analizei realităţilor din ţările cu o economie de
piaţă consolidată, în funcţie de mărimea ritmului creşterii
preţurilor bunurilor de consum, inflaţia se delimitează în
diferite genuri. Încadrarea intensităţii inflaţiei într-un gen sau
altul este aproximativă, diferă de la o ţară la alta, de la o
perioadă la alta. Astfel, în anii ’70 ai secolului nostru, după
gradul intensităţii inflaţiei se distingeau următoarele genuri:
 inflaţie târâtoare, caracterizată printr-un ritm mediu anual
de creştere a preţurilor bunurilor de consum de până la 3%;
 inflaţie moderată, când ritmul anual de creştere a preţurilor
bunurilor de consum este între 3 - 6%;
 inflaţie rapidă, când ritmul anual de creştere a preţului
bunurilor de consum este 6 -10%;
 inflaţie galopantă (cu două zerouri), atunci când ritmul
anual de creştere a preţurilor bunurilor de consum
depăşeşte 10%;
 hiperinflaţia, se manifestă atunci când ritmul anual de
creştere a preţurilor bunurilor de consum depăşeşte 50%.
Odată cu escaladarea procesului inflaţionist în ţări din
America Latină şi după ritmurile aberante ale inflaţiei
înregistrate de fostele ţări socialiste, această scală a intensităţii
inflaţiei a devenit inoperantă.
Inflaţia trebuie analizată nu numai prin raportarea, în
timp, la ea însăşi, ci şi în strânsă legătură cu evoluţia
principalilor indicatori macroeconomici. În aceste condiţii,
intensitatea inflaţiei este exprimată prin termeni, cum sunt:
 creşterea economică neinflaţionistă - semnifică o inflaţie
moderată, controlată de autoritatea publică centrală şi de
alţi factori de decizie macroeconomică. Aceasta se
caracterizează prin aceea că rata creşterii economice este
mai mare decât rata inflaţiei, situaţie explicată prin efectul
210
 de antrenare pozitivă a inflaţiei asupra evoluţiei
economice;
 creşterea economică inflaţionistă - se caracterizează prin
aceea că sporul producţiei naţionale este depăşit de rata
inflaţiei.
Inflaţia generează o multitudine de efecte economice şi
sociale, care diferă de la o ţară la alta, iar în interiorul ţării, de
la o perioadă la alta. Ele depind de forma şi intensitatea
inflaţiei, de capacitatea de anticipare a participanţilor la
activităţile economice şi a guvernelor de a o ţine sub control.
Sub acest aspect distingem efectele inflaţiei moderate şi
controlate, anticipate corect, şi efectele inflaţiei anticipate
eronat sau neanticipate, scăpate de sub controlul autorităţilor
economice şi monetare.
1. Pricipalele efecte restructurante ale inflaţiei moderate,
controlate sunt:
a) deprecierea inflaţionistă a banilor, ceea ce duce la scăderea
puterii de cumpărare a populaţiei. Această depreciere
afectează diferit şi inegal agenţii economici. Dacă preţurile
sunt în creştere, consumatorii sacrifică timp pentru a-i găsi
pe acei vânzători care practică preţuri mai rezonabile la
bunurile necesare satisfacerii nevoilor lor. Creşterea
inflaţiei atrage totodată şi sporirea ratei dobânzii;
b) deblocarea mecanismului economic. Prin eliminarea
unităţilor economice neperformante, slab concurenţiale sau
a capacităţii lor de producţie uzate moral, inflaţia
favorizează unităţile economice care au rezistat recesiunii
să se adapteze la cerinţele progresului tehnic şi tehnologic
şi ale mecanismului pieţei;
c) redistribuirea avuţiilor existente şi reorientarea utilizării
lor. Inflaţia stimulează înclinaţia spre consum şi îi
favorizează pe debitori, restricţionând totodată înclinaţia
spre economii, defavorizând creditorii. În condiţiile
deprecierii monedei, egală sau mai mare decât rata
211
 dobânzii, debitorii de credite sunt avantajaţi, restituirea
împrumuturilor făcându-se în bani devalorizaţi. Şi statul, în
calitate de debitor, este avantajat, deoarece obligaţiunile
sale aflate în proprietatea populaţiei sunt devalorizate.
Favorizaţi sunt şi acei agenţi economici care au convertit
resursele lor băneşti în valute mai stabile. Aceştia le
transformă, după o anumită perioadă, în moneda naţională,
iar datorită diferenţei dintre rata inflaţiei interne, care este
mai mare, şi cea a inflaţiei care afectează moneda străină,
care este mai redusă, obţin un câştig. În schimb, agenţii
economici care procedează invers, sunt dezavantajaţi;
d) punerea de acord a capacităţilor de producţie existente cu
nevoile reale de consum. Această restructurare se
realizează prin presiunea exercitată cu anticipaţie de către
inflaţie asupra resurselor productive. Efectele negative ale
inflaţiei se fac resimţite în condiţiile manifestării unei
inflaţii anticipate eronat sau neanticipate, a hiperinflaţiei de
durată şi cu tendinţe crescătoare, insuficient cunoscută şi
controlată de firme şi autorităţile guvernamentale. Într-o
astfel de situaţie, inflaţia este un factor dezorganizant al
oricărei ţări, având efecte negative dure asupra economiei
şi condiţiei sociale a oamenilor, inclusiv asupra relaţiilor
economice dintre ţări. De aceea, ea este considerată
dezordinea dezordinilor oricărei economii.
2. Principalele efecte nagative ale inflaţiei anticipate eronat:
a) deformarea corelaţiilor dintre preţurile diferitelor bunuri,
prin creşterea excesivă a masei monetare, ceea ce
denaturează calculele privind nivelul real al indicatorilor
economici, inclusiv a celor de eficienţă;
b) descurajarea investiţiilor productive, prin orientarea
resurselor băneşti disponibile spre acţiuni speculative
imediate sau/şi spre un consum neraţional;
c) accentuarea oscilaţiilor cursurilor valutare, afectând
îndeosebi economiile naţionale cu monedă neconvertibilă,
212
 ceea ce generează dezechilibre pe plan zonal şi mondial.
Dacă inflaţia dintr-o ţară este mai accentuată decât inflaţia
dintr-o altă ţară, parteneră de afaceri, va rezulta o
deteriorare a balanţei de plăţi a primei ţări, inclusiv a
cursului monedei sale naţionale;
d) antrenarea decăderii societăţii civile, în general, prin
sărăcirea clasei mijlocii, subminarea sistemului de
impunere fiscală, generarea corupţiei şi degradare în cadrul
instituţiilor sociale;
e) accentuarea deficitului bugetar, a cărui finanţare devine tot
mai dificilă.
Oricare ar fi însă forma de manifestare a inflaţiei, aceasta
redistribuie veniturile şi avuţia în favoarea persoanelor care
deţin puterea economică şi în defavoarea persoanelor cu
venituri fixe şi cu putere economică redusă. Se accentuează
astfel procesul polarizării populaţiei în bogaţi şi săraci. De
aceea, în vederea estompării efectelor negative ale inflaţiei,
atenuării dimensiunilor ei şi a încadrării acesteia în anumite
limite suportabile, agenţii economici şi puterea publică
acţionează prin măsuri antiinflaţioniste. În stabilirea acestor
măsuri antiinflaţioniste, economice şi extraeconomice, se ţine
seama de caracterul inflaţiei, dacă este anticipată sau
neanticipată.
În cazul inflaţiei anticipate, participanţii la activitatea
economică îşi adaptează comportamentele la starea, sensul şi
intensitatea inflaţiei în perspectivă, iau decizii privind
desfăşurarea activităţii lor în raport cu propriile anticipări şi cu
cele preconizate de factorii de decizie macroeconomică.
Inflaţia neanticipată se manifestă atunci când firmele şi
guvernele ţărilor respective nu ştiu şi nu se preocupă de
evoluţia ratei inflaţiei în perioada următoare, programele lor de
activitate fiind sub incidenţa unor factori inflaţionişti
întâmplători. Evident, o asemenea situaţie generează efecte

213
negative (costuri sociale) mai dure decât inflaţia moderată,
anticipată şi controlată.
Principalele măsuri antiinflaţioniste, de natură economică
şi extraeconomică, vizează controlul asupra mărimii şi
dinamicii cererii agregate şi stimularea ofertei agregate, astfel:
1) Politica cererii agregate are în vedere restrângerea acesteia
şi se realizează, preponderent, prin instrumente fiscale şi
monetare după cum urmează:
a) politicile fiscale privesc majorarea impozitelor şi taxelor,
reducerea şi temporizarea cheltuielilor guvernamentale şi
au ca efect reducerea cheltuielilor pentru consumul
personal, parte principală a cererii agregate;
b) politicile monetare au în vedere creşterea ratei dobânzii,
sporirea ratei rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale,
restricţii în acordarea creditului, reducerea masei monetare.
Dacă împrumuturile scad, cheltuielile de consum vor fi mai
mici, cererea de bunuri şi de servicii se va reduce.
2) Politica de susţinere a ofertei agregate are drept scop
reducerea ritmului de creştere a costurilor, ceea ce duce la
frânarea scăderii ofertei şi chiar la creşterea ei. Acest
proces poate fi susţinut fie prin restrângerea influenţei
monopolurilor asupra preţurilor şi veniturilor, stimularea
concurenţei, controlul asupra concentrării economice, fie
prin măsuri de sporire a productivităţii (stimulente fiscale,
încurajarea activităţilor de cercetare-dezvoltare, acordarea
de subvenţii firmelor care investesc în tehnologii
performante etc).

214
 6.8. Statul în economia de piaţă contemporană
6.8.1. Implicarea statului în economie
Sistemul economiei de piaţă este, în realitate, un sistem
în care statul se implică în a rezolva probleme de felul celor
amintite până acum. Sistemul mixt al economiei de piaţă
cuprinde atât sistemul privat, cât şi sistemul public în care
statul intervine, respectând manifestarea libertăţii de acţiune a
agenţilor privaţi. Implicarea statului în economie este
determinată şi de alte cerinţe în afara celor legate de asigurarea
unor venituri, printre acestea numărându-se:
1) reglarea unor cazuri de eşec ale pieţei în reglarea unor
fenomene economice;
2) susţinerea economiei în momentele mai dificile prin care
aceasta poate trece şi atenuarea unor dezechilibre şi a
efectelor lor;
3) reglementarea funcţionării de ansamblu a economiei şi a
diferitelor ei paliere (sectoare, zone);
4) protecţia socială a unor categorii de populaţie.
Eşecul pieţelor se referă la situaţia în care pieţele nu
conduc la o alocare eficientă a resurselor, generând necesitatea
rolului corector al autorităţii publice. Asemenea forme de eşec
al pieţelor pot fi externalităţile şi bunurile publice.
Externalităţile reprezintă o formă de eşec a pieţelor care
constă în faptul că preţul pieţei nu reflectă în întregime
costurile sau beneficiile asociate producţiei sau consumului,
existând costuri şi beneficii externe. De exemplu, costul social
al folosirii automobilului nu se reduce la preţul plătit de
proprietarul acestuia. Costul social cuprinde şi costul poluării
sonore sau chimice suportate de comunitate (cost extern).
Alteori, pe lângă beneficiile directe ale cumpărătorului sau
utilizatorului unui bun, pot apărea şi beneficii ale celor care nu
i-au suportat direct costul, adică beneficii externe. De exemplu,

215
beneficiul direct al crescătorului de albine care se alege cu
mierea culeasă de albine se extinde şi asupra posesorilor şi
utilizatorilor terenurilor agricole şi ale pădurilor deoarece
albinele, atunci când culeg polenul de pe florile culturilor şi ale
pomilor, asigură implicit polenizarea, ceea ce duce la sporuri
de producţie agricolă de până la 80%.
În concluzie, se poate aprecia că apare necesară
intervenţia statului pentru a reduce costurile externe şi a
stimula activitatea economică generatoare de beneficii externe.
Bunurile publice sunt bunurile economice care pot fi
utilizate simultan de mai multe persoane, colectivităţi, în mod
gratuit. Fiind bunuri nemarfare, ele nu pot face obiectul
activităţii agenţilor care acţionează pe principiul profitului
imediat. Statul asigură asemenea bunuri şi servicii gratuite,
precum: apărarea, securitatea populaţiei, servicii educaţionale
şi culturale, servicii medicale, servicii sociale pentru persoane
inapte de muncă, drumuri publice, iluminatul străzilor etc.
Cu toate virtuţile sale, sistemul de piaţă liberă este
ineficient în a oferi bunuri publice iar decizia privind alocarea
de resurse pentru producerea acestor bunuri de consum
colectiv se ia, de regulă, în afara mecanismelor pieţei.
Producerea de bunuri publice, în ţările dezvoltate economic,
este lăsată în seama unor întreprinderi private, care le produc
în baza unor contracte cu administraţia publică care plăteşte
contravaloarea contractelor.
Pentru susţinerea economiei în situaţii mai dificile, statul
se implică cu scopul de a diminua undele mişcării ciclice, dar
şi pentru a susţine economia în condiţii de recesiune. În acest
ultim caz, statul intervine utilizându-şi resursele financiare, dar
şi reducând impozitele şi favorizând creditele.
Atenuarea dezechilibrelor, în general, şi a efectelor lor
sau refacerea echilibrelor economice, la nivelul întregii
economii sau pe sectoare şi zone, nu se poate realiza doar prin
acţiunea separată a agenţilor privaţi, conform intereselor lor
216
individuale. Subvenţionarea unor credite pentru investiţii sau
facilităţile fiscale reprezintă, de exemplu, mijloace prin care
statul intervine în cadrul unor programe antişomaj, de reducere
a dezechilibrelor de pe piaţa muncii. Aceleaşi instrumente pot
fi utilizate şi pentru favorizarea unor zone mai puţin dezvoltate
şi pentru diminuarea unor dezechilibre la nivel teritorial.
Efectele sociale ale unor dezechilibre economice, precum
inflaţia sau şomajul, pot fi diminuate prin programe de
protecţie socială care utilizează instrumente de genul
indexărilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor sau subvenţiilor.
Statul intervine pentru asigurarea funcţionării normale a
activităţii economice atât prin intermediul reglementăriilor
juridice, cât şi prin utilizarea pârghiilor economico-financiare.
Prima modalitate se referă la reglementarea prin legi a
manifestării, în mod egal, a liberei iniţiative şi a funcţionării
normale a activităţii economice la toate nivelurile. Autorităţile
publice utilizează, însă, şi alte instrumente decât cele
legislative. De exemplu, subvenţiile de la bugetul central de
stat sau măsurile financiare ale administraţiilor locale pentru a
stimula economia locală sau anumite domenii ale ei.
Pentru protecţia socială a unor categorii ale populaţiei,
precum persoanele bolnave, pensionarii, copiii, familiile cu
venituri modeste, statul poate utiliza diferite instrumente
bugetare. Printre acestea se numără cheltuielile publice cu
asigurările sociale: pensii, alocaţii, indemnizaţii, burse.
Toate aceste direcţii de implicare a statului în economie
pot face obiectul programării economice.
În calitate de agent economic, statul intervine direct în
economia de piaţă, încadrându-se în mecanismul concurenţial
al pieţei alături de alţi agenţi ecomici privaţi. Fiind proprietar
de factori de producţie şi de resurse financiare, statul se
manifestă ca agent economic producător, consumator,
vânzător, cumpărător, întreprinzător-investitor, astfel:

217
 ca producător, statul furnizează o serie de bunuri şi servicii,
mai ales în domenii de interes general: cercetare, apărare,
transport feroviar, industrie energetică, industrie extractivă.
 statul este şi un consumator principal de bunuri pentru
administraţie, apărare şi alte domenii bugetare. Sectoarele
bugetare sunt cele care sunt susţinute prin cheltuieli publice
în cea mai mare parte. Asemenea domenii sunt:
învăţământul la anumite niveluri, cultura, cercetarea
ştiinţifică, asistenţa medicală şi socială;
 întreprinderile de stat, dar şi administraţiile publice, se
manifestă şi în calitatea de cumpărător şi ofertant pe piaţă,
influenţând astfel forţele pieţei şi preţul;
 statul este şi întreprinzător-investitor în domeniul public
sau mixt.
Însă, cel mai adesea statul intervine în economie în mod
indirect, influenţând activitatea celorlalţi agenţi economici prin
mecanisme de redistribuire de venituri şi prestaţii de servicii
sociale nemarfare. Activitatea conştientă de implicare a statului
în economie face obiectul politicilor economice. Acestea
utilizează strategii şi mijloace complexe, printre care bugetul
public reprezintă modalitatea cea mai amplă de intervenţie a
statului în economia de piaţă.

6.8.2. Bugetul public - marea redistribuire a veniturilor

Politica bugetară reprezintă politica veniturilor şi a
cheltuielilor publice concretizată în bugetul public. Bugetul
public este un document-program anual al statului, el fiind
constituit din bugetul central sau de stat, bugetele locale,
bugetul asigurărilor sociale, bugetul fondurilor speciale
extrabugetare şi creditul public.
Elaborarea şi execuţia bugetului central sau de stat se
realizează de către guvern, iar bugetul local este elaborat şi

218
executat de administraţiile publice de la nivel administrativ
teritorial. Indiferent de autoritatea publică responsabilă,
bugetul apare sub forma unei balanţe economice cu două părţi:
venituri şi cheltuieli. Partea de venituri este structurată pe surse
de provenienţă ale acestora, iar partea de cheltuieli, pe
obiective de cheltuieli publice. Aceste venituri şi cheltuieli
sunt stabilite pentru un an fiscal de către administraţia publică,
pe baza estimării evoluţiei economiei din anul respectiv.
Principalele capitole la veniturile statului sunt veniturile
curente, fiscale şi nefiscale, veniturile de capital şi încasări din
rambursarea împrumuturilor acordate. Veniturile nefiscale
provin din sectorul public, iar cele fiscale din impozite directe
şi indirecte. Impozitele au contribuţia cea mai mare la formarea
resurselor bugetului de stat. Impozitele reprezintă prelevări
obligatorii, sub forma bănească, ale statului asupra veniturilor
sau valorii bunurilor deţinute de indivizi sau colectivităţi.
Impozitele trebuie astfel stabilite încât să îmbine trei
funcţii:
 fiscală, pentru că trebuie să asigure constituirea veniturilor
necesare statului;
 socială, pentru că trebuie să permită solvabilitatea
contribuabilului, fiind diferenţiate în funcţie de situaţia lui
economică;
 reglatoare a fenomenelor economice, prin stimularea unor
activităţi şi frânarea altora.
Impozitele pot fi grupate după mai multe criterii printre
care:
1) Din punct de vedere economic, în funcţie de agentul care le
suportă, impozitele pot fi:
a) impozite indirecte - sunt suportate de consumator pentru că
sunt incluse în preţuri, dar cedate de vânzător statului (taxa
pe valoarea adăugată, taxe vamale etc.);
b) impozite directe - sunt impozite suportate direct de către
cei care le plătesc. Ele pot fi impozite pe venituri (salarii,
219
 profit, venit agricol, dividende) sau pe avere (clădiri,
locuinţe, terenuri, automobil etc). Această categorie de
impozite ocupă aproximativ 2/3 din veniturile fiscale ale
statelor dezvoltate. O formă de impozit direct este şi
impozitul pe venitul global, care reprezintă o formă de
impozit pe venitul anual cumulat (salariu, chirii încasate,
venituri din activităţi independente etc), realizat de o
persoană fizică. În ţara noastră acest tip de impozit a fost
introdus începând cu anul 2000.
2) În funcţie de principiul impunerii fiscale, impozitele pot fi:
a) Progresive - cota de impozitare este proporţională cu baza
de impunere. De exemplu, impozitul pe salariu sau pe
venitul global este un impozit progresiv;
b) Proporţionale - se referă la o cotă egală de impunere,
indiferent de mărimea venitului sau a averii. În această
categorie intră cotizaţiile sociale. În ţara noastră,
contribuţia unui salariat pentru constituirea fondului de
şomaj este de1%, indiferent de mărimea salariului său;
c) Regresive - reflectă o diminuare a cotei de impozitare pe
măsură ce venitul creşte. Aici intră, mai ales, impozitele
indirecte incluse în preţuri, taxa pe valoarea adăugată fiind
un asemenea impozit. În România, T.V.A are, în general, o
cotă de 19%. Dacă o familie cu un venit lunar de 6 000 000
lei, cumpără bunuri de consum în valoare de 4 000 000 lei,
va plăti statului un impozit indirect de 19% x 4 000 000 =
760 000 lei. Această sumă reprezintă 12,66% din venitul
său lunar. În schimb, altă familie, cu un venit lunar de
8 000 000 lei, cumpărând bunuri de aceeaşi valoare, va
plăti impozite indirecte de 760 000 lei care însă reprezintă
un procent mai mic din venitul său, respectiv 9,5%. Prin
urmare, realizarea funcţiei sociale a acestui impozit este
discutabilă.
La partea de cheltuieli, bugetul poate fi structurat pe
obiective, precum: cheltuieli social-culturale, de dezvoltare
220
publică, pentru acţiuni economice, administraţie publică,
datorie publică. În structura cheltuielilor publice ale ţărilor
dezvoltate, ponderea cea mai mare o au plăţile pentru servicii
sociale, urmate de cheltuielile pentru apărare şi nevoi
economice. În ţara noastră, atât la nivel central, cât şi în cadrul
bugetelor locale, pe primul loc se află cheltuielile social-
culturale.
Indiferent de structura sa, în funcţie de raportul dintre
veniturile şi cheltuielile publice bugetul poate fi: echilibrat,
deficitar, excedentar. Execuţia echilibrată a bugetului
corespunde situaţiei în care cheltuielile publice se realizează
din veniturile încasate în acelaşi an şi sunt egale cu acestea. În
teoria şi practica economică, se consideră că echilibrul bugetar
corespunde unei bune gestiuni economice. Bugetul excedentar
se caracterizează prin faptul că, în anul respectiv, veniturile
sunt mai mari decât cheltuielile. Dacă excedentul provine din
creşterea veniturilor în economie sau din eficientizarea
cheltuielilor publice, atunci el reflectă o activitate economică
pozitivă. Dacă excedentul este ridicat şi se menţine pe o
perioadă mai mare de timp, el are efecte negative în economie,
rămânând neutilizate resurse ale statului pentru asigurarea
creşterii producţiei şi consumului, sau pentru o protecţie
socială corespunzătoare. Bugetul deficitar se caracterizează
prin faptul că totalul cheltuielilor depăşeşte veniturile publice.
Surplusul de cheltuieli peste venituri poate fi susţinut prin
emisiune monetară şi/sau prin împrumuturi ale statului. În
ultimul caz se apelează la datoria publică. Datoria publică
reprezintă ansamblul obligaţiilor pe care şi le asumă statul
atunci când contractează împrumuturi interne şi/sau externe.
Împrumuturile pot fi destinate finanţării economiei, acoperirii
deficitului, completării rezervelor valutare insuficiente sau
diminuării altor dezechilibre. Datoria publică este în mare
măsură rezultatul deficitului bugetar. Efectul deficitului
bugetar în economie depinde de mărimea şi durata lui şi de
221
modul de utilizare a creditelor. Dacă prin datoria publică
prezentă se achiziţionează echipamente sau posibilităţi de
producţie şi consum în viitor, deficitul bugetar poate fi
stimulativ pentru economie. El poate fi astfel un instrument
prin care statul intervine în relansarea economiei. Atunci când
deficitul este persistent şi ridicat, el poate mări gradul de
îndatorare al ţării şi accentua inflaţia.
Indiferent de tipul de buget, creşterea cheltuielilor
publice reprezintă o tendinţă care se manifestă în toate ţările
lumii. Ea se explică şi prin amplificarea problemelor
economico-sociale pe care statul trebuie să le rezolve prin
intermediul bugetului. Necesităţile sporite de resurse financiare
pot fi acoperite, însă, prin creşterea impozitelor (creşterea
presiunii fiscale). Presiunea fiscală poate mări veniturile
statului, dar micşorează consumul privat. Peste o anumită
limită, ea poate conduce în viitor, prin diminuarea
posibilităţilor de investiţii ale agenţilor economici, la
diminuarea bazei de impozitare şi, astfel, chiar la diminuarea
veniturilor statului. Reducerea impozitelor, la rândul ei, poate
afecta realizarea obiectivelor de politică economică şi socială
ale statului, prin diminuarea posibilităţilor financiare de
susţinere a economiei şi consumului. De aceea, trebuie găsite
acele tipuri şi niveluri de impozite care să stimuleze atât
creşterea veniturilor agenţilor economici, cât şi creşterea
resurselor mobilizate la dispoziţia statului.

222
 CAPITOLUL VII

Economia deschisă
7.1. Economia mondială
7.1.1. Definiţie, premise, componente
Unul dintre conceptele cu cea mai largă utilizare în
gândirea şi practica internaţională, economică şi socială, în
viaţa publică, îl constituie economia mondială. Economia
mondială cuprinde ansamblul economiilor naţionale între care
există relaţii de interdependeţă generate de participarea la
diviziunea internaţională a muncii şi la circuitul economic
mondial. Formarea economiei mondiale este rezultatul unui
proces istoric complex şi îndelungat, influenţat de numeroşi
factori economici, tehnnici, sociali şi politici.
Ea s-a conturat ca o entitate de sine-stătătoare la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Economia
mondială reprezintă cea de-a treia etapă calitativă în evoluţia
relaţiilor economice externe, după prima treaptă care s-a
concretizat în schimbul de bunuri între popoare, ţări şi teritorii,
încă din antichitate, şi cea de-a doua etapă care s-a edificat prin
formarea şi consolidarea pieţei mondiale, spre sfârşitul Evului
Mediu.
Ca urmare, acestei etape calitative în relaţiile economice
externe - formarea şi dezvoltarea economiei mondiale - îi
corespund macroeconomiile deschise. Printre premisele princi-
-pale care au stat la baza economiei mondiale se delimitează:
 dezvoltarea economiei de schimb şi a relaţiilor dintre
diferitele popoare şi zone ale globului, ca urmare a marilor
descoperiri geografice;
 generalizarea primei revoluţii industriale (Anglia) a făcut
ca industria să devină “inima economiei mondiale”, iar

223
productivitatea muncii să înregistreze creşteri substanţiale, cu
implicaţii majore asupra schimbului de mărfuri dintre ţări;
 formarea şi accentuarea diviziunii internaţionale a
muncii, adică specializarea economiilor naţionale în
producerea şi vânzarea peste graniţă a bunurilor economice;
 revoluţiile politice (între secolele al XII-lea şi al XIX-lea
în Anglia, Franţa, Spania, Italia şi Germania) au favorizat
naşterea statelor centralizate independente, apariţia
economiilor naţionale, extinderea mecanismelor specifice
economiei de piaţă ;
 formarea si diversificarea pietei mondiale, începând cu
secolul al XV1-lea.
La baza economiei mondiale stau următoarele
componente:
1) Economiile naţionale ale statelor lumii. Prin economie
naţională înţelegem ansamblul activităţilor economico-
sociale, privite în unitatea şi independenţa lor dinamică,
care se desfăşoară într-un cadru naţional-statal, istoriceşte
constituit;
2) Diviziunea internaţională a muncii - reflectă relaţiile dintre
statele lumii în procesul dezvoltării producţiei şi
comerţului mondial, locul şi rolul fiecărei ţări în circuitul
mondial de valori materiale şi servicii;
3) Fluxurile economice internaţionale - cuprind legăturile
dintre economiile naţionale, dintre agenţii economici de pe
glob privind bunurile economice, capitalul, resursele de
muncă. Ansamblul fluxurilor economice privite în unitatea
şi strânsa legătură, interdependenţă, formează circuitul
economic mondial;
4) Piaţa mondială - nu este o noţiune geografică, ci un
concept economic care reflectă ansamblul tranzacţiilor
dintre agenţii economici de pe glob.

224
 În funcţie de obiectul tranzacţiilor care au loc între
agenţii economici din diferite ţări, piaţa mondială este formată
din:
a) piaţa bunurilor şi serviciilor, denumită şi comerţ
internaţional, care reflectă operaţiile de vânzare-cumpărare
de bunuri materiale şi servicii cu exteriorul;
b) piaţa muncii, a cărei apariţie este legată de migraţia
internaţională a muncii, care reflectă tranzacţiile
internaţionale cu resurse de muncă;
c) piaţa capitalurilor - reflectă fluxurile internaţionale de
capital care au loc sub forma investiţiilor de portofoliu
(titluri de valoare), a investiţiilor directe, precum şi a
creditelor externe. În prezent, aceste tranzacţii înregistrează
cea mai mare dinamică pe piaţa mondială;
d) piaţa valutară - evidenţiază operaţiunile de vânzare-
cumpărare de valută, operaţiuni care se realizează la un
curs de schimb al pieţei;
e) piaţa tehnologiilor de vârf - cuprinde transferurile de
tehnologii, cunoştinţe şi competenţele necesare folosirii lor
(brevete, invenţii, know-how), care se realizează prin
intermediul unor fluxuri comerciale între state. Astăzi,
această piaţă se dezvoltă foarte rapid, tinzând să devanseze
pieţele tradiţionale de bunuri materiale şi servicii.

7.1.2. Comerţul exterior. Eficienţa comerţului exterior

Economiile reale nu pot exista fără a efectua comerţ
exterior (internaţional). Relaţiile economice internaţionale
reprezintă totalitatea legăturilor dintre economiile naţionale,
dintre agenţii economici de pe glob, legături care s-au format
odată cu dezvoltarea factorilor de producţie şi adâncirea
diviziunii sociale a muncii. În general, schimbul de bunuri
între ţările lumii sunt denumite exporturi şi importuri.

225
 Exportul reprezintă o vânzare de bunuri materiale şi
servicii unui agent economic dintr-o altă ţară în schimbul unei
sume de bani recunoscută internaţional (valută convertibilă).
Exportul diminuează consumul final şi asigură o piaţă de
desfacere pentru o parte a producţiei interne.
Importul reprezintă o cumpărare de bunuri din străinătate
contra unei sume de bani. Acesta suplimentează consumul
personal şi asigură factori de producţie de care ţara nu dispune
sau pe care îi poate produce cu cheltuieli mult mai mari.
Comerţul exterior (internaţional) al unei ţări cuprinde
ansamblul tranzacţiilor de export şi de import, structurate pe
ţări şi grupe de ţări, pe categorii de bunuri şi pieţe etc.
Tradiţional, baza comerţului internaţional a constituit-o
tranzacţiile cu exteriorul, având ca obiect mărfuri cu existenţă
materială, de sine stătătoare. În prezent, pe lângă acestea,
comerţul internaţional cuprinde şi alte componente: prestările
de servicii şi vânzările/cumpărările de licenţe cu exteriorul,
turismul şi transporturile internaţionale, consignaţia
internaţională, asistenţa economică şi colaborarea ştiinţifico-
tehnică efectuată pe baze comerciale cu străinătatea etc. Ele
sunt numite generic comerţ invizibil (cu servicii) şi au o
importanţă deosebită, mai ales în comerţul internaţional al
ţărilor dezvoltate.
În prezent, participarea intensă şi eficientă la comerţul
internaţional devine o premisă fundamentală a progresului
economic pentru fiecare ţară. Prin intermediul comerţului
exterior, ţările îşi asigură:
 factori de producţie şi bunuri de consum de care nu dispun
sau le-ar putea produce cu cheltuieli exagerate;
 continuitatea, lărgirea şi modernizarea producţiei şi
satisfacerea unor nevoi de consum ale populaţiei;
 piaţă de desfacere pentru o parte din producţia internă;

226
  se poate organiza producţie pe scară mai mare, peste
dimensiunile pieţei interne, asigurând, astfel, o mai bună
utilizare a factorilor de producţie, creşterea productivităţii
muncii şi a venitului naţional;
 amplificarea concurenţei pe piaţa fiecărei ţări, mobilizând
agenţii economici la o activitate competitivă etc.
Principalele trăsături ale comerţului internaţional
contemporan sunt:
o dinamica accentuată şi de durată a tranzacţiilor cu bunuri
materiale şi servicii. Această dinamică devansează ritmurile de
creştere ale PIB, ale producţiei industriale globale şi ale altor
indicatori ai creşterii economice. În perioada 1950 - 1990
ritmul mediu anual de creştere a comerţului internaţional a fost
de 12% (crescând de peste 56 de ori, în timp ce PIB a sporit de
6 ori, iar producţia globală de 7 ori). În perioada 1950-1998,
comerţul internaţional a crescut de 80 de ori;
o accentuarea diversificării structurii comerţului internaţional
în perioada postbelică a dus la apariţia şi extinderea unor noi
pieţe internaţionale cum ar fi cea a calculatoarelor, a
microprocesoarelor şi, mai recent, a roboţilor industriali. Pe
termen lung, se observă o creştere a ponderii exportului de
produse manufacturate, care încorporează tehnologie de vârf,
cu grad ridicat de prelucrare. În prezent, ele deţin cca. 70% din
comerţul mondial, faţă de 43,7% cât reprezentau în anul 1950.
În ceea ce priveşte “comerţul invizibil”, ponderea acestuia în
ansamblul comerţului a crescut de la 5%, la începutul
secolului, la cca 20% în prezent;
o creşterea ponderii ţărilor industrializate în exportul
mondial, ca urmare a unei structuri moderne, eficiente şi
diversificate a economiilor lor;
o îmbinarea tendinţei de liberalizare a schimburilor
economice internaţionale cu afirmarea unor restricţii tarifare şi,
în special, a celor netarifare (restricţii cantitative, calitative,

227
norme fitosanitare, norme de ambalare, etichetare etc.) în
comerţul internaţional;
o tendinţa de “tripolarizare” a schimburilor economice
internaţionale (cca. ¾ din valoarea exportului mondial sunt
deţinute de U.E., S.U.A. şi Japonia) în contextul intensificării
concurenţei pe piaţa mondială. Centrul de greutate al
economiei mondiale s-a deplasat treptat, în ultima perioadă,
către Asia.
Evaluarea comerţului exterior şi adoptarea unor decizii
eficiente privind exportul şi importul unei ţări se poate realiza
pe baza analizei balanţei comerciale. Aceasta reprezintă un
tablou statistico-economic care cuprinde şi compară valoarea
exportului “Ex” şi importului “Imp” de mărfuri ale unei ţări,
într-o perioadă de timp determinată, de regulă un an. În funcţie
de rezultatele relaţiilor de comerţ exterior, balanţa comercială
poate fi:
a) activă (excedentară): Ex > Imp - ea trebuie să fie un
obiectiv pentru ţările care au datorii externe sau care doresc
să treacă la convertibilitate monetară;
b) echilibrată: Ex = Imp - ea trebuie să fie un obiectiv ce
trebuie realizat cumulativ pe mai mulţi ani;
c) pasivă (deficitară): Ex < Imp - aceasta reflectă evoluţii
economice nefavorabile. Deficitul se poate acoperi prin
împrumuturi externe (ceea ce duce la datorie externă) sau
apelând la rezervele valutare proprii.
O situaţie favorabilă nu presupune, în mod obligatoriu, o
balanţă comercială permanent excedentară, ci una echilibrată
în dinamică. Balanţa comercială este o componentă a balanţei
de plăţi externe. Toate încasările şi plăţile realizate de o ţară cu
exteriorul, din relaţiile economice, financiare şi monetare pe o
perioadă determinată de timp, de regulă un an, sunt incluse şi
comparate în balanţa de plăţi externe. Structura balanţei de
plăţi externe, deşi nu este un model unanim acceptat de ţările
lumii, se poate rezuma la trei conturi:
228
1) contul curent (balanţa de plăţi externe curente);
2) contul de capital şi financiar (balanţa mişcărilor de capital);
3) contul rezerve.
Tabelul nr.2
Schema structurii balanţei de plăţi
BALANŢA DE PLĂŢI
I. Cont curent
1. Mărfuri (import-export) Balanţa comercială
2. Servicii Balanţa invizibililor
3. Transferuri unilaterale
II. Contul de capital
1. Mişcarea de capital pe
termen scurt Balanţa mişcărilor de capital
2. Mişcarea de capital pe
termen lung
III. Rezerve
1. Aur
Balanţa
2. Drepturi speciale de
reglementărilor
tragere
oficiale
3. Valute
4. Relaţii cu F.M.I.
Sursa: Mecu Gh. şi colab. - Economie de piaţă contemporană, Macroeconomie,
Editura Genicod, Bucureşti, 2001

În interiorul acestei scheme, fiecare ţară realizează

propria detaliere pe capitole şi posturi, în funcţie de
specializarea internaţională, precum şi în funcţie de interesele
economice şi financiare pe care le promovează.
În funcţie de raportul dintre încasările şi plăţile cu
exteriorul, balanţa de plăţi externe poate fi excedentară,
deficitară sau echilibrată, situaţii care reflectă, la un moment
dat, starea economiei, nivelul de dezvoltare şi eficienţă. Ca
orice activitate economică, şi cea de comerţ exterior trebuie
229
analizată din perspectiva eficienţei economice, atât a
exporturilor cât şi a importurilor.
Cu cât efectele obţinute în urma operaţiunilor de comerţ
internaţional sunt mai mari sub aspect valoric, faţă de eforturile
necesare realizării lor, cu atât eficienţa comerţului exterior este
mai ridicată.
Efectul economic imediat al exportului se măsoară prin
intermediul indicatorului curs de revenire brut la export
(Cre). Acesta reflectă cheltuiala internă, făcută în monedă
naţională, cu bunurile economice exportate, pentru o unitate de
valută încasată.
Cre = (Pi + Cc) / Pev
unde:
Pi = preţul pe piaţa internă, în moneda naţională, a produsului
exportat;
Cc = cheltuielile de circulaţie până la frontiera beneficiarului
(importatorului) făcute de exportator, în moneda naţională a
acestuia;
Pev = preţul în valută al acestei mărfi, încasat de exportator.
Exportul este considerat ca fiind eficient dacă Cre < CV
sau, excepţional, Cre = CV, unde ”CV” reprezintă cursul
valutar. Cre este un criteriu de elaborare şi promovare a unei
politici structurate a exportului, bazate pe creşterea ponderii
mărfurilor rentabile la export.
Eficienţa importului se exprimă cu ajutorul indicatorului
curs de revenire brut la import (Cri). El reflectă veniturile
obţinute prin vânzarea pe piaţa internă a mărfurilor importate
cu o unitate de valută cheltuită.
Cri = (Pi - Ti) / Piv
unde:
Pi = preţul produsului importat, pe piaţa internă, în monedă
naţională;
230
Ti = taxele de import percepute pentru marfa respectivă, în
monedă naţională;
Piv = preţul de import, în valută, plătit de importator.
Importul este apreciat ca fiind eficient dacă Cri > CV
sau, excepţional, Cri = CV. El reflectă, astfel, realizarea de
economii în ţara importatoare.
Modificarea cursului de schimb prin devalorizarea
monedei naţionale stimulează exporturile şi frânează
importurile, în schimb aprecierea (întărirea) monedei naţionale
acţionează invers, stimulând importurile şi frânând exporturile.
Eficienţa globală a comerţului exterior (rentabilitatea)
poate fi pusă în evidenţă prin intermediul profitului obţinut
(Pf) astfel:
1) când valuta obţinută la export este utilizată pentru import,
iar capitalul utilizat în activitatea de export/import este al
agentului economic, profitul obţinut este:
Pf = Pv x (Cri - Cre)
unde: Pv = preţul în valută.
2) când valuta obţinută la export este utilizată pentru import
iar capitalul utilizat în activitatea de export/import este
împrumutat şi se plăteşte pentru el dobândă, profitul se
determină astfel:
Pf = Sn - (Credit + Dobândă) iar Sn = So x (Cri/Cre)n
unde:
Sn = suma finală încasată;
So = suma iniţială folosită în activitatea de export/import, luată
sub formă de credit;
n = numărul de operaţii de export/import efectuate într-o
anumită perioadă.
Creşterea eficienţei comerţului exterior are implicaţii
directe asupra volumului, structurii şi dinamicii indicatorilor
macroeconomici (P.I.B., P.G.B., P.N.N.), asupra creşterii şi
231
dezvoltării economice a unei ţări, asupra nivelului de trai. Din
această perspectivă se consideră că un criteriu totalizator de
apreciere a eficienţei comerţului exterior este contribuţia
acestuia la PNN.
Principalele căi de creştere a eficienţei comerţului
exterior sunt:
 creşterea gradului de prelucrare a mărfurilor şi a
complexităţii serviciilor destinate exportului, precum şi
diversificarea lor;
 reducerea cheltuielilor de producţie ale bunurilor
economice exportate;
 îmbunătăţirea calităţii bunurilor şi serviciilor exportate;
 adâncirea specializării producţiei destinate exportului;
 creşterea substanţială a productivităţii muncii;
 modernizarea şi adoptarea modului de prezentare a
mărfurilor potrivit cerinţelor pieţei mondiale.

7.1.3. Piaţa schimburilor valutare

Pe fondul progreselor înregistrate în sistemul de
comunicaţii, intensificarea fluxurilor comerciale şi a mişcărilor
de capital şi-a găsit concretizarea în amplificarea şi
diversificarea fluxurilor valutare internaţionale. Acestea au loc
pe o piaţă specifică lor, denumită piaţă valutară sau a
schimburilor valutare. Ea poate fi naţională şi internaţională.
Piaţa valutară reflectă totalitatea operaţiunilor de vânzare-
cumpărare de valută contra monedei naţionale convertibile ori
a altor valute, operaţiuni care se realizează la un preţ denumit
curs valutar.
Subiecţii tranzacţiilor pe piaţa valutară sunt, indirect,
purtătorii cererii şi ofertei valutare (persoane fizice şi/sau
juridice), şi, direct, subiecţii intermediari care centralizează
cererile şi ofertele de valută, stabilesc cursul de schimb şi
232
efectuează tranzacţii cu valute (Banca de emisiune, bursa
valutară, băncile comerciale, brokerii, casele de schimb etc.).
Din scopul tranzacţiilor valutare, pe lângă realizarea
plăţilor şi încasărilor rezultate din schimburile comerciale sau
alte obligaţii de plată, nu sunt excluse şi intense operaţii
speculative, nelegate de circuitul real al schimburilor
internaţionale.
Indiferent de modul de organizare de la o ţară la alta,
piaţa valutară cuprinde o bursă valutară, un număr de bănci şi
casele de schimb valutar autorizate de către banca centrală
pentru astfel de operaţii.
Pe piaţa valutară se formează raporturi între bănci, pe de
o parte, şi între bănci şi clienţii lor, pe de altă parte. O
componentă a pieţei valutare, care reflectă operaţiile şi
raporturile care au loc între bănci, ca principali intermediari
autorizaţi, este piaţa valutară interbancară.
Operaţiile valutare se pot clasifica astfel:
1) După scopul realizării lor avem:
a) operaţii curente ce decurg din tranzacţiile de comerţ
internaţional, inclusiv servicii, credite de comerţ
internaţional şi alte facilităţi bancare cu termene iniţiale de
rambursare mai mici de un an, repatrierea veniturilor nete
(dividende, dobânzi) provenite din operaţii de capital;
b) operaţii de capital - sunt operaţii valutare care decurg din
investiţiile directe şi lichidarea acestora, investiţii
imobiliare, operaţii cu valori mobiliare specifice pieţei de
capital.
2) După natura operaţiilor avem:
a) la vedere (spot) - sunt operaţii de vânzare-cumpărare de
valută care implică decontarea în maximum 48 de ore
lucrătoare din momentul încheierii tranzacţiei. Ele au ca
scop facilitarea operaţiilor de export-import, precum şi
reglementarea unor decontări financiare privind investiţiile

233
 directe, investiţiile de portofoliu, anumite plasamente de
capital pe termen scurt;
b) operaţii la termen (forward) - sunt operaţii de vânzare-
cumpărare de valută care se finalizează la un termen
(scadenţă) mai mare de 48 ore lucrătoare şi sunt realizate la
un curs stabilit în momentul încheierii contractului; agenţii
economici îşi plasează capitalurile disponibile în străinătate
sau încearcă să-şi asigure suma valutară necesară în
momentul plăţii, conform înţelegerii stabilite în momentul
încheierii contractului, dar protejând-o împotriva riscului
valutar. Aceste operaţiuni la termen au, uneori, şi un
caracter speculativ pentru că urmăresc obţinerea unui
câştig în funcţie de evoluţia cursului valutar din momentul
încheierii contractului până la scadenţă.
Pentru ca moneda naţională a unei ţări să poată fi
tranzacţionată pe piaţa valutară, ea trebuie să fie convertibilă,
adică să aibă capacitatea legală de a fi schimbată cu o altă
monedă, a unei alte ţări. Preţul tranzacţiilor pe această piaţă se
numeşte curs valutar sau curs de schimb (CV sau CS), care se
stabileşte în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă, printr-o
operaţie denumită cotaţie. Cursul de schimb mai este influenţat
şi de puterea de cumpărare a celor două monede naţionale care
se schimbă.
Cursul valutar exprimă raportul valoric dintre două
monede naţionale, respectiv, preţul unei unităţi monetare dintr-
o ţară exprimat în unităţile monetare ale altei ţări. Altfel spus,
cursul valutar reprezintă numărul de unităţi monetare străine
care revine pe o unitate monetară naţională.
În România, operaţiile valutare se efectuează la cursul de
schimb determinat liber de către intermediarii autorizaţi de
către B.N.R, care participă în nume propriu şi în cont propriu,
sau în nume propriu şi în contul clienţilor. B.N.R. are rolul de
a reglementa şi veghea piaţa valutară, de a autoriza şi

234
supraveghea intermediarii pieţei valutare şi de a comunica
zilnic lista cursurilor valutare oficiale.
Cursul valutar îmbracă următoarele forme:
 cursul oficial - este protejat administrativ de către
autoritatea monetară;
 cursul de piaţă - este preţul reprezentativ al pieţei valutare
determinat pe baza raportului cerere-ofertă, ori cu flotare
administrată, asupra căruia autoritatea monetară nu
intervine sau, dacă o face, foloseşte mijloace specifice
pieţei. Prin urmare, acesta este un curs variabil, flotant,
modificându-se chiar zilnic sub influenţa a numeroşi
factori;
 cursul la vedere – este preţul operaţiunilor valutare la
vedere şi constituie baza de formare a cursului la termen;
 cursul la termen - se stabileşte pe baza anticipărilor făcute
asupra preţului unei valute, faţă de cea la care se
raportează, în funcţie de situaţia economică a unei ţări, rata
inflaţiei, faza ciclului economic etc. Cursul de schimb la
termen este mai mare decât cel la vedere datorită
modificării lui (creşte sau scade) până la scadenţă, dar şi
din cauza dobânzii practicate pe piaţa monetară, dobândă
care este un venit alternativ celui ce ar putea fi obţinut pe
piaţa valutară.
Moneda naţională a României, leul, a fost o monedă cu
convertibilitate limitată intern şi la operaţiuni de cont curent,
până la 1 septembrie 2006. Aceasta înseamnă că moneda
noastră naţională era convertibilă doar pe teritoriul ţării noastre
şi numai pentru operaţiuni de comerţ exterior şi/sau de transfer
de venituri peste graniţă (de exemplu, repatrierea profitului din
România în Marea Britanie sau transferul salariului din Spania
în România). Leul era doar parţial convertibil pentru operaţiuni
de capital, cum ar fi, de exemplu, construirea unei fabrici în

235
Rusia sau în Tunisia. Începând cu data de 1 septembrie 2006
leul a devenit total convertibil.
Băncile, ca principali actori ai pieţei valutare din
România, au următoarele caracteristici:
 afişează propriile cursuri de vânzare şi cumpărare, formate
pe baza cererii şi ofertei liber exprimate la nivelul băncii,
dar în stabilirea cărora se are în vedere, orientativ, şi cursul
oficial;
 pot executa operaţiuni la vedere şi la termen, pe cont
propriu sau în contul clienţilor;
 se pot refinanţa, dacă nu au suficiente resurse pentru a
onora cererile clienţilor.
Clienţii băncilor:
 pot reţine integral încasările din exporturi;
 nu sunt obligaţi să justifice ordinele de vânzare.

7.2. Procese economice cu implicaţii globale

7.2.1. Globalizarea economică
Globalizarea economică reprezintă stadiul în care a ajuns
procesul real, pozitiv şi de lungă durată, de dezvoltare a
internaţionalizării economiei, de mondializare a schimburilor
şi interdependenţelor economice dintre economiile naţionale şi
statele lumii contemporane. Globalizarea, ca fenomen
dominant al economiei mondiale, este un proces în salturi,
declanşat de competiţia şi concurenţa dintre principalii poli ai
puterii economice internaţionale, care cuprinde toate laturile
vieţii economice. La baza acestui proces se află o serie de
factori economici, tehnici, social-politici care acţionează
simultan şi intercorelat la nivelul internaţional, regional şi
naţional. La nivel internaţional acţionează noile tehnologii
performante, expansiunea ramurilor industriale moderne,
ascensiunea sectorului de servicii, reducerea sau înlăturarea
236
barierelor naţionale în procesul derulării fluxurilor
internaţionale de bunuri, servicii, tehnologie şi capital. La nivel
regional, se constată tendinţa de concentrare a activităţii
economice în trei principale regiuni, respectiv America de
Nord, Europa Occidentală şi Asia. Nivelul naţional vizează
extinderea sectorului privat şi a pieţei, deschiderea lor spre
exterior.
Gradul de integrare economică globală se măsoară prin
creşterea comerţului mondial în raport cu cea a producţiei
mondiale şi creşterea accesului la pieţele de capital, relevante
fiind investiţiile, în special cele directe, concretizate în
cumpărări de active într-o ţară străină.
Principalii actori economici ai actualei etape a
globalizării sunt: Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.), Banca
Mondială (B.M.), Organizaţia Mondială a Comerţului
(O.M.C.), Organizaţia pentru Coperare şi Dezvoltare
Economică (O.E.C.D.), Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Comerţ şi Dezvoltare (U.N.C.T.A.D.), Grupul celor 7 (G.7),
Comisia Economică O.N.U. pentru Europa etc.
Procesul de globalizare constituie tema preferată a
cercurilor liberale de dreapta, care consideră piaţa drept unic
reglator al economiei atât pe plan naţional, cât şi la scară
mandială. În schimb, o serie de economişti, politologi şi
oameni politici de stânga privesc critic procesul globalizării,
evidenţiind laturile sale negative, contradictorii, care privesc
economicul şi socialul. Aceştia consideră globalizarea ca fiind
un proces de distribuire a puterii economice, de accentuare a
decalajelor economice şi a diferenţierilor sociale la nivel
mondial. În viziunea acestora, procesul gobalizării va duce, în
timp, la accentuarea inegalităţilor economice şi sociale pe plan
intern şi internaţional, la intensificarea concurenţei şi a unor
forme neloiale ale acesteia, la creşterea fără precedent a rolului
pieţelor de capital, în raport cu puterea organelor

237
administrative naţionale, ceea ce afectează suveranitatea
naţională.
Cu toate acestea, realităţile economice infirmă aceste
două opinii extreme, globalizarea fiind considerată un fenomen
benefic pentru omenire. În cadrul acesteia, însă, unii
participanţi se află în postura de câştigători, iar alţii, de
perdanţi. De aceea, pentru a răspunde cerinţelor, este necesar
ca acest proces să se desfăşoare pe baza unor reguli valabile
pentru toţi participanţii la fluxurile economice internaţionale şi
să se asigure o nouă configuraţie a schimburilor şi dezvoltării
economiei mondiale. În acest context, performanţele
economice şi sociale ale globalizării vor fi tot mai evidente,
repartizarea lor va fi mai echitabilă. În acest fel se va
demonstra necesitatea globalizării economice, se va înlătura
teama unor oameni faţă de acest proces, se vor percepe corect
consecinţele acesteia, faptul că nu este un pericol pentru
suveranitatea ţărilor. Dimpotrivă, globalizarea asigură progres
economic şi social tuturor ţărilor participante, acţionând astfel
ca un factor de sprijin al afirmării suveranităţii naţionale.

7.2.2. Procesul de transnaţionalizare

Societăţile transnaţionale (STN) sunt o expresie a
fenomenului globalizării, un produs al acestui proces obiectiv,
dar şi un factor economic esenţial al accelerării mondializării
economice. Aceste entităţi economice reprezentative şi
promotoare ale globalizării se încadrează în categoria
societăţilor comerciale lucrative, de regulă, private.
Societatea transnaţională reprezintă o societate
comercială constituită din mai multe firme controlate de un
sediu central situat, de regulă, în ţările dezvoltate şi care îşi
desfăşoară activitatea în mai multe ţări. Extinderea activităţii în
afara spaţiului naţional unde îşi are sediul societatea-mamă se

238
realizează prin constituirea, pe baza investiţiilor directe, a unei
reţele de filiale, răspândite în cele mai diverse locuri ale
planetei şi care sunt dependente de societatea principală. Orice
firmă transnaţională se manifestă concomitent în trei spaţii
economice: naţional (în cazul societăţii mamă), străin (în cazul
filialelor) şi internaţional (în cazul schimburilor economice
dintre filialele componente sau dintre acestea şi restul lumii).
Drept urmare, STN îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei
pieţe proprii internaţionale, al cărui obiect îl constituie
schimburile de mărfuri şi servicii, transferul de capital,
tehnologii sau forţă de muncă. Societăţile transnaţionale îşi
desfăşoară activităţile economice în cele mai diverse domenii-
industrie, agricultură, bănci, asigurări, publicitate, turism.
Păstrându-şi caracteristicile definitorii ale firmelor particulare,
STN apar sub o multitudine de ipostaze, de la întreprinderi
mici şi mijlocii, mai ales în domeniul serviciilor, la societăţi
mixte-particulare/publice/statale până la firme gigant-naţionale
şi/sau multinaţionale.
În acest context, ca urmare a inegalabilului lor potenţial
economic, prin capacitatea de a se adapta şi a inova în
procesele economice conexe, prin elasticitatea lor structurală şi
relaţională, prin flexibilitatea lor organizaţională sau
managerială, STN sunt considerate primii actori ai economiei
mondiale.
Particularităţile de ordin strategic care definesc profilul
economic şi financiar al companiilor transnaţionale au
determinat apariţia unor noi factori de natură să influenţeze
determinant evoluţiile din economia mondială:
a) companiile transnaţionale cunosc o creştere mai rapidă
decât cea a economiei mondiale;
b) câteva sectoare importante (tehnologia înaltă, producţia de
autovehicule, operaţiunile bancare), care constituie
domenii prioritare pentru activitatea companiilor
transnaţionale, cunosc un ritm de dezvoltare superior celui
239
 înregistrat de economia mondială sau de economia
naţională a ţării de origine a companiei transnaţionale;
c) S.T.N. deţin unele avantaje concurenţiale specifice,
determinate de superioritatea tehnologică, poziţia specifică
pe piaţă, competenţa managerială şi organizatorică,
existenţa unui sistem informaţional dezvoltat şi, nu în
ultimul rând, facilităţile în accesul la resursele financiare
importante, în condiţii preferenţiale;
d) performanţele majorităţii S.T.N. sunt puternic condiţionate
de nivelul de competitivitate înregistrat de economia ţării
de origine, lucru care influenţează pozitiv procesele
economice de pe plan internaţional, în condiţiile adâncirii
procesului de globalizare a economiei mondiale.
Trebuie menţionat faptul că 90% din companiile
transnaţionale sunt localizate în ţările dezvoltate, dintre acestea
¾ avându-şi sediul în ţări precum S.U.A, Japonia, Germania,
Anglia şi Franţa.
În lume, se detaşează ca putere economică corporaţiile
Microsoft, General Electric, Coca-Cola, Royal Dutch Shell
(corporaţie anglo-olandeză), Alcatel, Nokia, Siemens, Nippon
Telegraph and Telephone, Société Générale, MobiFon etc. În
România operează, printre altele, corporaţiile Shell, Coca-
Cola, McDonald’s, Daewoo, Nestle, Tuborg, MobiFon etc.
Prin crearea şi extinderea unei veritabile reţele de agenţi
transnaţionali ia naştere şi se dezvoltă un vast proces de
transnaţionalizare care, pe termen lung, contribuie la
subminarea sistemului naţional a cărui infrastructură, pe
naţiune, nu mai poate să controleze şi să dirijeze procesele
naşterii noii civilizaţii - societatea informatizată12.
Accentuarea puterii economice şi extinderea STN au
declanşat dispute înverşunate între susţinătorii corporaţiilor

12
C. Munteanu, C. Vâlsan - Investiţii Internaţionale, Ed. Oscar Print,
Bucureşti, pag. 55-57
240
transnaţionale şi adversarii acestora. Primii susţin şi
promovează interesele STN, ceilalţi văd în aceste corporaţii
transnaţionale doar o sursă de apariţie şi de accentuare a
disfuncţionalităţilor economice şi sociale, atât în economia
ţărilor dezvoltate, cât şi a ţărilor în dezvoltare.
În ceea ce priveşte ţările dezvoltate, dominaţia
economică a STN duce la creşterea puterii capitalului asupra
muncii, la accentuarea şomajului şi inegalităţilor sociale, la
pierderea identităţii individului prin afectarea drepturilor sale.
De asemenea, devenind tot mai independente de ţara de
origine, din punct de vedere al activelor, vânzărilor şi
provenienţei angajaţilor, dominaţia STN afectează competenţe
ale statului naţional. Aceste disfuncţii sunt şi mai accentuate
pentru ţările în dezvoltare. Ponderea acestor ţări, în comerţul
internaţional, şi aşa mică, se reduce, preţul materiilor prime
scade, ceea ce afectează balanţa de plăţi a acestora. Investiţiile
străine sunt orientate prioritar în interiorul lumii industrializate,
ţărilor în dezvoltare revenindu-le o parte redusă, insuficientă
pentru a face faţă problemelor grave cu care se confruntă.
În aceste condiţii, reprezentanţii oficiali ai marilor puteri
economice, ai organismelor economice internaţionale,
participanţii la diferite reuniuni şi conferinţe pe probleme
economice internaţionale trebuie să militeze pentru crearea
unui cadru legislativ adecvat, care să creeze condiţii de
schimbare a mantalităţilor STN şi realizarea unei globalizări cu
faţa umană, responsabilă, şi limitarea influenţei reţelei de
afaceri.
7.2.3. Cooperarea economică internaţională
Cooperarea economică internaţională a apărut în a doua
jumătate a secolului XX, ca o condiţie obiectivă în cadrul unui
proces de relansare şi modernizare a economiei mondiale.
Dinamismul care a caracterizat cooperarea economică
internaţională a fost determinat de interesul manifestat de firme
241
şi asociaţii, de organizaţiile internaţionale oficiale sau de cele
cu caracter regional, subregional, de cercurile guvernamentale
etc.
Abordarea acestui fenomen de largă percepţie face, încă,
obiectul unor profunde analize şi dezbateri în cadrul
colocviilor, reuniunilor ştiinţifice, politice, diplomatice şi la
nivelul celui mai reprezentativ for - Organizaţia Naţiunilor
Unite.
Primul document internaţional care a înscris cooperarea
printre principiile fundamentale ale dreptului internaţional
contemporan a fost “Carta Naţiunilor Unite” din anul 1945,
prin care se consacra obligaţia juridică a statelor de a coopera
între ele, fapt care conferă acestui principiu un caracter
normativ, cu aplicare universală.
În cadrul “Declaraţiei O.N.U. privind principiile
directoare ale cooperării economice internaţionale“ din anul
1990 se stipulează că “statele membre sunt ferm hotărâte să
promoveze o creştere suplimentară a economiei mondiale şi să
asigure relansarea economiilor statelor în curs de dezvoltare în
scopul garantării dreptului fundamental al oricărei fiinţe umane
de a trăi eliberată de spectrul sărăciei, foamei, ignoranţei”.
În contextul principiilor directoare ale prezentei
Declaraţii se evidenţiază o serie de angajamente pe care trebuie
să şi le asume statele, pentru concretizarea dezideratelor
majore ale cooperării:
 menţinerea unui sistem de relaţii comerciale deschis şi
credibil;
 sporirea gradului de stabilizare a pieţei, a produselor de
bază şi încurajarea eforturilor de diversificare a producţiei;
 examinarea unor noi modalităţi care să facilitaze accesul
ţărilor în curs de dezvoltare la cuceririle tehnologiilor
avansate;

242
 dotarea, cu resurse financiare corespunzătoare, instituţiilor
internaţionale specializate pentru susţinerea reformelor
structurale şi finanţării programelor destinate atenuării
efectelor sociale nefaste asupra grupurilor defavorizate;
 găsirea unor soluţii generale şi viabile problemelor vizând
datoria externă;
 promovarea procesului de cooperare şi integrare economică
la scară mondială;
 sprijinirea ţărilor est-europene în eforturile lor de integrare
în economia mondială.
Primul studiu amplu consacrat cooperării internaţionale
în literatura de specialitate din România aparţine
academicianului Costin Murgescu şi a fost prezentat în cadrul
colocviului organizat de Institutul de Cercetări Economice al
Academiei Române, în anul 1967. Autorul evidenţia că:
“implicaţiile cooperării internaţionale şi consecinţele ei asupra
tuturor domeniilor vieţii sociale impun o cercetare a
experienţei acumulate până acum, pentru a se cristaliza, în
cursul unui schimb de opinii, o doctrină cu privire la
obiectivele fundamentale spre care trebuie orientată cooperarea
şi cu privire la formele cele mai corespunzătoare pentru
atingerea obiectivelor fixate”.
Alt economist român, Petre Tănăsie, departaja clar
definiţiile cooperării: în sens larg, în sens restrâns şi pe un
anumit domeniu de activitate. “Într-un sens larg, coperarea
economică internaţională este schimbul de activitate din
diverse domenii şi dintre diverse ţări. Privită sub acest aspect,
cooperarea economică internaţională înglobează comerţul
internaţional, cooperarea în producţie, cooperarea ştiinţifică şi
tehnologică, transporturi internaţionale, turismul, relaţiile
financiare şi creditele externe, prestaţiile de servicii”. În sens
restrâns, “cooperarea economică internaţională este conlucra-

243
-rea, sub cele mai diverse forme, dintre două sau mai multe ţări
sau entităţi din diverse ţări, cu scopul de a realiza anumite
obiective industriale, agricole, comerciale, tehnico-ştiinţifice,
turistice sau de altă natură. În acest sens, cooperarea nu este un
schimb comercial, nu este simplu transfer de mărfuri, servicii,
capitaluri de la o ţară la alta. Ea este utilizarea în comun a
mijloacelor de care dispun diverse ţări sau entităţi din aceste
ţări”.
Una dintre cele mai complete definiţii ale cooperării
economice internaţionale aparţine profesorului Alex. D.
Albu13, potrivit căruia “cooperarea economică internaţională
reprezintă relaţiile bi- şi multilaterale dintre state sau agenţi
economici din ţări diferite, vizând realizarea prin eforturi
conjugate şi pe baze contractuale a unor activităţi conexe (de
producţie, de cercetare şi transfer tehnologic, comercializare şi
servicii) eşalonate în timp, în scopul obţinerii unor rezultate
comune, superioare sumei celor singulare”. Din această defini-
-ţie dată cooperării economice internaţionale rezultă anumite
trăsături:
 în activitatea de cooperare, bilateralismul şi
multilateralismul nu se exclud, partenerii sunt autonomi în
dimensionarea şi organizarea relaţiilor lor;
 partenerii îşi unesc eforturile (umane, financiare, tehnice),
unire sub forma unei strânse colaborări;
 cooperarea poate fi atât un proces macroeconomic, cât şi
microeconomic, acestea două fiind legate între ele,
armonizate şi complementare;
 relaţiile din cadrul cooperării sunt strict reglementate
juridic, printr-un contract cu titlu oneros;
 operaţiile realizate în cooperare sunt conexe, înrudite,
având un caracter multidimensional, multiform;

13
Alex. D. Albu - Cooperarea economică internaţională, Editura Expert,
Bucureşti, 1995, p.19
244
 cooperarea se caracterizează printr-o mare continuitate,
fiind eşalonată pe ani şi faze, pe timp îndelungat, ceea ce îi
conferă un caracter de stabilitate;
 condiţia necesară şi justificativă, raţiunea de a fi a oricărei
acţiuni de cooperare se exprimă prin funcţia acesteia:
obţinerea unor rezultate economice superioare celor pe care
le-ar fi obţinut partenerii dacă ar fi acţionat singular.
În teoria economică, pentru a defini complet şi corect
conţinutul unui proces sau fenomen economic, el trebuie
comparat, pus în antiteză cu procese, fenomene ce aparţin
aceleiaşi sfere largi de activitate.
Pentru a defini cooperarea economică internaţională este
necesar să o comparăm, delimităm de alte procese din circuitul
economiei mondiale. Delimitarea cooperării trebuie să se facă
faţă de procesele cu care este cel mai des confundată:
colaborarea economică, integrarea economică şi comerţul
mondial.
Cooperarea internaţională nu este o altă denumire a
relaţiilor economice internaţionale sau a colaborării
economice, deşi cei doi termeni sunt folosiţi deseori prin
substituire. Între cei doi termeni, cooperare şi colaborare,
există un raport de parte la întreg, prima fiind totodată un
instrument şi un mijloc de realizare a celei de-a doua.
Cooperarea şi colaborarea presupun deosebiri privind gradul
de interdependenţă între subiecţii antrenaţi. O interdependenţă
mai pronunţată la nivel micro şi macroeconomic şi o
reglemetare strictă din punct de vedere juridic sub forma
contractelor sunt trăsături ale cooperării.
Colaborarea economică este condiţionată de tratate
generale ratificate la nivel guvernamental sau parlamentar. Ea
are un caracter multilateral, tinzând spre universalitate.
Cooperarea poate fi şi bilaterală.
Cooperarea economică nu reprezintă nici forma specifică
de comerţ internaţional. Cooperarea diferă de schimburile
245
tradiţionale de mărfuri prin caracterul ei mult mai complex,
presupune operaţii şi în domeniul schimburilor comerciale, dar
şi în domeniul producţiei, al aranjamentelor speciale de ordin
financiar, know-how şi tehnologie, livrări de echipament
industrial, activităţi de cercetare-dezvoltare. Spre deosebire de
comerţul clasic, în care elementul sporadic şi discontinuitatea
sunt frecvente, cooperarea economică are un pronunţat caracter
de continuitate, o mare durabilitate în timp şi spaţiu.
Cooperarea nu poate fi, deci, identificată cu nici una din
cele două noţiuni, are un caracter propriu, distinct, reliefându-
se ca un flux nou în cadrul circuitului economic mondial, cu
implicaţii economice şi sociale specifice.

7.2.4. Integrarea economică internaţională.

Uniunea Europeană
Una dintre consecinţele amplificării şi adâncirii
interdependenţelor economice este tendinţa tot mai accentuată
a economiilor naţionale de a conlucra sub diferite forme de
integrare. Integrarea economică internaţională a fost
impulsionată de preocupările unor grupe de state de a rezolva,
în comun, diferite probleme cu care se confruntau. În
consecinţă, în diferitele zone ale planetei, ţările interesate s-au
constituit în organizaţii economice subregionale, regionale sau
interregionale. Prin integrarea regională se urmăreşte
dezvoltarea puternică şi adâncirea colaborării economice între
ţările respective, în condiţiile adâncirii interdependenţelor
economice internaţionale, ale globalizării economiei.
Odată cu globalizarea, activitatea economică, chiar dacă
devine mai dispersată, este în schimb tot mai concentrată în
trei regiuni geografice, centrate în jurul celor trei poli ai puterii
lumii contemporane - S.U.A., Uniunea Europeană şi Japonia.
În condiţiile în care statele lumii au început să se confrunte cu

246
probleme globale, de interes general, a căror soluţionare
impunea cooperarea întregii comunităţi internaţionale (pacea,
securitatea, subdezvoltarea, sărăcia, dezechilibrele ecologice),
au fost înfiinţate organizaţii interstatale cu vocaţie universală,
unele din ele având caracter integraţionist interstatal.
Ca premise fundamentale ale apariţiei integrării
internaţionale se consideră că sunt două:
 niveluri apropiate de dezvoltare economică ale ţărilor
“candidate”;
 voinţa politică a acestora, liber exprimată.
Despre integrarea economică s-a discutat mult, cu
deosebire în ultimele trei-patru decenii. Diversitatea proceselor
integraţioniste face dificilă încadrarea corectă a acestui
fenomen. Formele integrării economice, într-o accepţiune
largă, ar putea consta în diferite forme de organizare pe plan
regional a activităţilor economice, precum zonele de liber
schimb (în care se aplică regimul naţional cu facilităţi vamale),
uniuni vamale (în care se aplică un tarif vamal comun faţă de
terţi), piaţa comună (când, în plus, există libera circulaţie a
capitalurilor şi persoanelor), uniune economică (atunci când se
aplică şi politici comerciale armonizate) şi, în fine, integrarea
economică.
În literatura de specialitate, noţiunii de “integrare
economică” i se dau mai multe accepţiuni. În limba română, “a
integra” înseamnă a se introduce într-un tot, devenind parte
componentă, a se îngloba, a se armoniza într-un tot. În sensul
strict al cuvântului, ea înseamnă “unire” a unor părţi într-un
întreg.14
Din analiza determinărilor privind acest proces, este
necesar să delimităm integrarea care există în interiorul unui
stat şi anume integrarea economică - factor important în

14
Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti,
1973
247
crearea pieţei interne şi constituirea statelor centralizate - şi
integrarea economică internaţională, care poate fi definită ca
fiind “crearea celei mai de dorit structuri economice mondiale,
prin suprimarea obstacolelor artificiale din calea funcţionării
optime şi prin introducerea deliberată a tuturor elementelor
necesare coordonării şi unificării”.15
Din varietatea de forme şi modalităţi de instituţionalizare,
care se manifestă în practica procesului integrării economice
interstatale, se detaşează, ca importanţă, Uniunea Europeană
(U.E.), singura organizaţie de acest tip.
Uniunea Europeană (U.E.) s-a dovedit şi se dovedeşte a fi
cea mai viabilă organizaţie integraţionistă, cu urmări pozitive
asupra dezvoltării economice şi sociale a statelor membre şi cu
consecinţe multiple pe planul relaţiilor economice
internaţionale.
Ideea unei unificări europene îşi are originile în
numeroase preocupări încă din preistorie pentru o Europă
Unită, care să se opună mai întâi cuceririlor musulmane sau
pentru a se opune pericolului otoman, toate acestea cu
pronunţat caracter religios. În preistorie, Dante prefigura o
unificare a continentului sub o monarhie unică, iar Pierre
Dubois propunea o federaţie europeană, idee sprijinită în
secolul XV (1461) şi de către George de Boemia, în vederea
combaterii pericolului otoman. La această idee a aderat, la
timpul său, şi Matei Corvin.
Mai târziu, când războaiele au măcinat bătrânul continent
tot mai mult, începând cu secolul XVIII, ideea unificării
Europei se leagă de scopul pacificării acesteia. În acest spirit,
George Washington vorbea deja de Statele Unite ale Europei.
Ideea transformării Europei într-un stat federativ a avut-o
şi Napoleon, care s-a referit la această posibilitate chiar în

15
Jean Tinbergen - Restructurarea ordinii internaţionale, Editura Politică,
Bucureşti, 1978
248
testamentul său, iar unii filozofi, ca Saint Simon, au cerut
Angliei şi Franţei să iniţieze convocarea unui parlament
european.
Prima organizaţie economică vest-europeană cu caracter
integraţionist a fost Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului (CECO), care a început să funcţioneze din anul 1952,
la fondarea căreia au participat un număr de şase ţări (R.F.
Germania, Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg).
Aceste state au înfiinţat, pe baza Tratatului de la Roma din
anul 1957, Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.),
cunoscută şi sub numele de Piaţă Comună (P.C.). C.E.E. a
început să funcţioneze efectiv de la 1 ianuarie 1958, având
drept obiectiv integrarea, în timp, a tuturor sectoarelor
economice şi dezvoltarea lor armonioasă, formarea unei uniuni
vamale şi a unei pieţe comune, după care, printr-o apropiere
progresivă a politicilor economice ale statelor membre, să se
ajungă la înfăptuirea, în etape, a Uniunii Economice şi
Monetare şi, în final, Politice. Din anul 1967, în urma semnării
în anul 1965, la Paris, a Acordului de fuzionare a C.E.C.O.,
EURATOM (Comunitatea Europeană a Energiei Atomice) şi
C.E.E., s-a constituit un ansamblu integraţionist intitulat
Comunitatea Europeană (C.E.), ceea ce a marcat o nouă etapă
a integrării economice vest-europene.
Pe baza Tratatului de la Maastricht (Olanda), intrat în
vigoare în anul 1994, a fost creată Uniunea Europeană (cu 15
membri - Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda,
Luxemburg, Anglia, Grecia, Spania, Portugalia, Danemarca,
Irlanda, Austria, Suedia şi Finlanda – ultimele trei state au
aderat la Uniune în anul 1995), organizaţie economică
integraţionistă suprastatală. În prezent se află în vigoare
Tratatul de la Amsterdam, semnat în octombrie 1997, în care
se stipulează lărgirea integrării interstatale şi acordarea unei
atenţii sporite problemelor sociale. Ulterior, U.E. a încheiat
acorduri de asociere cu mai multe state europene, ca o fază de
249
tranziţie a acestora spre aderarea la această organizaţie. Ţările
europene care şi-au manifestat opţiunea de a se integra în U.E.
a trebuit să îndeplinească anumite condiţii, pentru ca
extinderea U.E. să fie atât în beneficiul ţărilor care solicită
aderarea, cât şi comunităţii în ansamblul său, pe baza
armonizării sistemului de interese ale statelor respective, a
forţei compromisului în depăşirea divergenţelor.
Începând cu data de 1 mai 2004, istoria a înregistrat cea
de-a cincea extindere a U.E., cea mai mare de până acum, „Cei
15” transformându-se în „Cei 25” şi devenind „Cei 27”, prin
aderarea României şi Bulgariei în anul 2007. Astfel, Uniunea
Europeană a devenit a treia entitate demografică a planetei (cu
peste 450 de milioane de locuitori), a doua entitate economică
(după SUA) şi prima din punct de vedere comercial. „Europa
Mare” speră să ajungă până în anul 2010 cea mai dinamică şi
prosperă economie din lume, bazată pe dezvoltare durabilă şi
cunoaştere. Din cele doisprezece noi membre ale uniunii
(Polonia, Slovenia, Slovacia, Ungaria, Republica Cehă,
Estonia, Lituania, Letonia, Malta, Cipru, Bulgaria şi România),
zece sunt foste ţări comuniste, care au perceput aderarea lor la
UE ca pe un final categoric al Războiului Rece, o revenire
ireversibilă la democraţie şi o perspectivă sigură de
prosperitate.
România, aflată în faza de integrare în U.E., prin
complementarităţile sale economice, prin istorie, tradiţie şi
spiritualitate, prin poziţia sa geografică, aparţine spaţiului
european. Raporturile României cu C.E. au început încă din
anul 1969, când au fost iniţiate negocieri privind încheierea
unor acorduri tehnice, ce au fost finalizate în anul 1970. Pe
parcursul anilor, relaţiile sau diversificat şi intensificat. În anul
1990, după recunoaşterea oficială a C.E., aceste relaţii cunosc
alte dimensiuni şi conţinuturi. În februarie 1995 a intrat în
vigoare Acordul de asociere a României cu U.E. În acelaşi an,
ţara noastră a depus cererea oficială de aderare la U.E.. De
250
asemenea, în anul 1992 a fost constituit Clubul Mării Negre,
prin participarea a 11 ţări, printre care şi România. Această
organizaţie are drept scop crearea unei zone de liber schimb şi
impulsionarea cooperării în transporturi, informatică,
comunicaţii, energie şi protecţia mediului. Din anul 1997,
România a devenit membră a zonei de liber schimb - CEFTA-
fondată în anul 1992 de către Cehia, Polonia, Slovacia şi
Ungaria.
Integrarea în U.E. presupune, însă, o competiţie într-o
lume concurenţială şi în plină ascensiune economică. În
consecinţă, pentru firmele româneşti, pentru economia
naţională în ansamblul său, competitivitatea şi eficienţa
economică, socială şi ecologică a devenit o problemă
fundamentală, decisivă. De aceea, îndeplinirea de către
România a condiţiilor esenţiale de integrare în U.E. presupune
accelerarea procesului de restructurare şi retehnologizare a
ramurilor, subramurilor şi întreprinderilor pentru a se adapta
sistemului concurenţial specific U.E., a putea beneficia
realmente de avantajele multiple ale pieţei unice şi de a atenua
efectele negative pe care le presupune această piaţă.

251
 CAPITOLUL VIII

Aspecte privind folosirea indicatorilor

sintetici de rezultate în analizele şi corelaţiile
macroeconomice
Indicatorii sintetici care exprimă rezultatele din economia
naţională stau la baza majorităţii calculelor şi analizelor
macroeconomice. Pe baza acestora, în corelaţie cu alţi
indicatori, se calculează o serie de indicatori derivaţi care
permit evidenţierea şi analiza unor aspecte esenţiale ale
activităţii economice. Menţionăm şi prezentăm, în continuare,
principalele aspecte ce pot fi analizate:
 analiza evoluţiei, a dinamicii economiei;
 analiza structurii şi a modificărilor în structura
economiei;
 calculul şi analiza eficienţei folosirii factorilor de
producţie;
 analiza principalelor corelaţii macroeconomice;
 compararea nivelului, structurii şi evoluţiei economiei
naţionale cu cele ale altor ţări.

8.1. Analiza evoluţiei, a dinamicii economiei

Evoluţia economiei unei ţări se exprimă şi se analizează
pe baza indicatorilor macroeconomici care pun în evidenţă
rezultatele din economie (produs intern, produsul naţional,
venitul naţional etc). Pentru a cuantifica modificările
intervenite pe o perioadă mai mare de timp, mărimea acestor
indicatori trebuie să fie exprimată în preţuri neschimbate
(comparabile sau constante). Orice analiză efectuată pe baza
indicatorilor exprimaţi în preţuri curente nu poate conduce la
rezultate concludente privind evoluţia economică, dinamica
economiei, modificările care intervin de la o perioadă la alta.
252
 Pentru a obţine indicatori în preţuri comparabile
(indicatori reali) este necesar ca din mărimea indicatorilor
valorici exprimaţi în preţuri curente (indicatori nominali) să se
elimine influenţa modificării preţurilor. În acest scop se
calculează indici de preţuri (Ip), care exprimă modificarea
preţurilor bunurilor ce compun agregatul respectiv. Indicele de
preţuri este utilizat, în continuare, la calcularea indicatorului
valoric, în preţuri comparabile, prin raportarea indicatorului în
preţuri curente, la indicele de preţuri corespunzător.
De exemplu, PIB exprimat în preţuri comparabile sau
constante (PIBcomp), numit şi indicator real, se poate calcula:
 global, prin raportarea PIB calculat în preţuri curente
(PIBcrt) la un indice general de preţuri numit deflatorul
PIB (D).
PIB comp  PIB crt
D

 pe componente, prin raportarea fiecărui element al PIB

determinat în preţuri curente la indici de preţuri
corespunzători sferei de cuprindere ai fiecărei
componente. Aceste calcule se pot efectua:
o pe ramuri,
crt crt
VAB ind VAB agr VAB arcrt
PIB comp
 ind  agr  ...  ,
Ip Ip I par

unde:
VAB crt
ind , agr,...,ar - valoarea adăugată brută din industrie,
agricultură, ..., alte ramuri în preţuri curente;
I ind
p
, agr,...,ar
- indicii de preţuri aferenţi produselor şi serviciilor
create în fiecare ramură.
o pe elemente de producţie (producţie brută) şi consum
intermediar:

253
 PB crt Ci crt
PIB comp   Ci ,
I pPB Ip
unde:
PB crt - valoarea producţiei brute în preţuri curente;
Ci crt - valoarea consumului intermediar în preţuri curente;
I pPB ,Ci - indicele de preţuri corespunzător produselor şi
serviciilor incluse în producţia brută, respectiv în consumul
intermediar.

o pe elemente de utilizare finală a PIB:

crt crt
C pv C po FCB crt Exp.n crt
PIB comp
    Exp .n ,
I Cpv
p I Cpb
p I pFBC Ip
unde:
crt
C pv - consumul privat, în preţuri curente;
crt
C po - consumul public, în preţuri curente;
FBC crt - formarea brută de capital, în preţuri curente;
Exp.n crt - exportul net, în preţuri curente:
I Cpv
p
,Cpb, FBC , Exp .n
- indicele de preţuri corespunzător bunurilor ce
intră în componenţa fiecărui element de utilizare a PIB.
După calcularea PIBcomp printr-una dintre metodele
prezentate, se poate trece la stabilirea dinamicii (evoluţiei)
agregatului respectiv, prin calcularea indicelui produsului
intern brut (IPIB):
PIB1comp
IPIB  ×100
PIB0comp

254
 Se observă că acesta este un indice al volumului fizic al
PIB, nefiind influenţat de modificarea preţurilor. De aceea, el
exprimă evoluţia reală a produsului intern brut.
Analizele privind evoluţia economică, efectuate pe baza
agregatelor de rezultate (în principal PIB), trebuie însoţite şi de
analiza indicatorilor globali pe locuitor. Aceştia au o
semnificaţie deosebită, evidenţiind mărimea care revine în
medie pe o persoană şi evoluţia acestui indicator.
PIB
pib 
P

PIB1comp PIB0comp IPIB

Ipib  :  100   100,
P1 P0 IP
unde:
pib – produsul intern brut pe locuitor;
P – numărul mediu al populaţiei;
Ipib – indicele produsului intern brut pe locuitor;
IP – indicele numărului mediu al populaţiei.
Produsul intern brut pe locuitor evidenţiază mai clar
nivelul dezvoltării economice decât mărimea şi evoluţia
produsului intern brut total. Dinamica PIB pe locuitor este mult
mai semnificativă, căci corelează dinamica PIB cu dinamica
populaţiei. Este o cerinţă pentru dezvoltarea economică şi
pentru creşterea nivelului de trai, ca dinamica PIB să o
devanseze pe cea a populaţiei: PIB > IP.

255
 8.2. Analiza structurii economiei naţionale
Pentru analiza structurii economiei naţionale se folosesc,
în principal, următorii indicatori:
 structura produsului intern şi a venitului naţional pe
ramuri (valoarea adăugată, produsul net) – YVAB;
 structura populaţiei ocupate pe ramuri – YT;
 structura fondurilor fixe pe ramuri – YF;
Pe baza acestor indicatori se calculează contribuţia
ramurilor la formarea produsului intern, a venitului naţional,
precum şi proporţiile pe ramuri ale forţei de muncă ocupate şi
ale fondurilor fixe existente. Aceste proporţii se stabilesc pe
baza mărimilor relative de structură, ca raport între indicatorii
ramurilor (VABi, VANi, Ti, Fi) şi indicatorii globali pe
economia naţională (PIB, VN, ΣT,ΣF), astfel:
VAB
- structura de ramură a PIB: YVAB  x100 ;
PIB
VAN
- structura de ramură a VN : YVAN  x100 ;
VN
T
- structura de ramură a populaţiei ocupate: YT  x100 ;
T
F
- structura de ramură a fondurilor fixe: YF  x100 .
F
Aceste proporţii, care evidenţiază aspecte importante ale
structurii economiei unei ţări, sunt analizate în dinamică,
pentru o perioadă mai mare de timp. Modificările care se
desprind din analiza lor în dinamică pun în evidenţă ramurile
care deţin un rol important în economie, direcţia în care s-au
manifestat, nivelul lor de eficienţă etc.

256
 8.3. Analiza eficienţei folosirii factorilor de producţie
şi a principalelor corelaţii macroeconomice
Analiza combinată a dinamicii diverşilor indicatori (pe
ansamblul economiei sau în structură, pe ramuri) permite
evidenţierea unor corelaţii macroeconomice de mare
importanţă, inclusiv asupra eficienţei utilizării factorilor de
producţie, după cum urmează:
 Corelaţia între dinamica PIB (IPIB) şi dinamica forţei de
muncă (IT) arată dacă a crescut sau nu productivitatea muncii
(WL). În cazul în care IPIB, calculat pe baza valorilor exprimate
în preţuri comparabile, are o dinamică superioară celei
înregistrate de populaţia ocupată, rezultă o creştere a
productivităţii muncii (şi invers).
IPIB  IT  IW  1(100)
IPIB  IT  IW  1(100)

 Corelaţia între dinamica PIB şi dinamica fondurilor fixe

(IF) arată dacă a crescut sau nu eficienţa folosirii fondurilor
fixe (E).
IPIB  IF  IE  1(100)
IPIB  IF  IE  1(100)

 Corelaţia între dinamica PIB şi dinamica consumurilor de

materiale (ICM). Dacă PIB creşte mai rapid decât consumurile
de materiale, rezultă o diminuare a acestora din urmă în costuri
şi, implicit, o creştere a beneficiului, a rentabilităţii producţiei.
IPIB  ICM  ICCM  1(100)
IPIB  ICM  ICCM  1(100) ,
unde:
ICCM – indicele eficienţei consumului de materiale;

257
 CCM – eficienţa consumului de materiale determinată astfel:
PIB
CCM 
CM
 Corelaţia dintre productivitatea muncii şi salarii, şi cea
dintre productivitatea muncii şi înzestrarea muncii cu fonduri
fixe (înzestrarea tehnică a muncii):
IPIB  IT  IW  1(100)
IPIB  IT  IW  1(100)

Într-o economie cu o evoluţie pozitivă, eficientă şi cu

influenţe benefice asupra nivelului de trai al populaţiei,
dinamica productivităţii muncii trebuie să devanseze dinamica
salariilor, măsurată prin indicele salariului mediu real (ISR), dar
şi pe cea a înzestrării muncii cu fonduri fixe (IZ).
IW  ISR
IW  IZ  IE  1(100)

Când aceste corelaţii nu se respectă, influenţa asupra

stării economiei şi a nivelului de trai este negativă.
Este evident faptul că la determinarea proporţiilor şi
corelaţiilor menţionate o mare importanţă o are măsurarea lor
corectă. Aceasta se poate realiza numai dacă statistica oficială
asigură surse de date primare veridice, iar prelucrarea,
ordonarea şi sistematizarea acestora se realizează după
principiile ştiinţei statistice.

258
 8.4. Corelaţia dintre ritmul de creştere a PIB
şi rata şomajului
Privită la nivel teoretic, legătura este clară: când o
economie se află în faza de recesiune, caracterizată prin
scăderea ritmului de creştere a PIB (RPIB), rata şomajului (RŞ)
creşte; când are loc expansiunea economică, RPIB creşte, în
timp ce RŞ scade. Această corelaţie inversă (negativă) este
cunoscută sub denumirea de legea lui Okun. Analizată în
condiţiile economiei SUA, legea s-a concretizat în următoarea
relaţie:

RPIBt / t 1  3%  2  RSt  RSt 1 ,

unde:
RPIBt / t 1  ritmul de creştere a PIB în perioada t faţă de
perioada t-1;
3% = trendul de creştere a PIB (tendinţa relativă în timp);
RS t ,t 1  rata şomajului în perioada t, respectiv t-1.

Deci, dacă nivelul şomajului rămâne nemodificat, PIB va

creşte cu circa 3%, ritm determinat de sporirea numărului
populaţiei, de acumularea de capital şi de procesul ştiinţifico-
tehnic. În plus, pentru fiecare punct procentual de creştere a
ratei şomajului, ritmul PIB va scădea cu două puncte
procentuale faţă de 3%. De exemplu, dacă RŞ creşte în
perioada curentă de la 7% la 9%, atunci RPIB real va fi de
minus 1%:
RPIB = 3 - 2×(9 - 7) = -1
Relaţia anterioară poate fi scrisă şi în al mod:
RSt 1  RSt  0,5  RPIBt / t 1  3
Se observă că şomajul în perioada curentă va fi mai mare
sau mai mic comparativ cu cel din perioada anterioară, după
259
cum RPIB va fi mai mare sau mai mic decât trendul de creştere
(3%). Cu alte cuvinte, dacă se doreşte reducerea şomajului cu
un punct procentual va trebui ca RPIB să atingă 5%:
RSt 1  RSt  0,5  5  3  1
Această relaţie are un caracter statistic, nefiind valabilă
pentru orice ţară, ci doar pentru SUA şi numai pentru etapa în
care Arthur M. Okun a făcut cercetarea. O asemenea relaţie
statistică se poate deduce pentru fiecare ţară în parte, în funcţie
de condiţiile specifice ale etapei pe care o parcurge.
Analiza datelor statistice, în condiţiile economiei
României din ultimii ani, ne-a condus la concluzia că legea
Okun este valabilă, dar – evident – într-o formă specifică. În
primul rând, trendul de creştere economică a fost considerat
ritmul mediu anual de creştere a PIB în perioada 1980-1989,
calculat la nivelul de 1,4%. În al doilea rând, în perioada 1990-
1993 nu se poate determina nici o relaţie statistică stabilă între
ritmul de creştere a PIB şi rata şomerilor deşi este evidentă
corelaţia inversă dintre cele două variabile. În al treilea rând,
începând cu anul 1994 se poate stabili o relaţie de tip Okun
între modificarea ratei şomajului şi modificarea ritmului de
creştere a PIB faţă de trend, cu specificarea că legătura este cu
decalaj în timp (defazată): creşterea PIB în perioada t, peste
trendul înregistrat (1,4%), a condus la o reducere a şomajului
în perioada următoare t +1.
Relaţia dedusă este următoarea:
RS t 1  RS t   RPIBt / t 1  1,4,
unde:
   0,4;0,45
Altfel spus, creşterea ritmului PIB în anul t cu un punct
procentual peste nivelul trendului a asigurat o reducere a ratei
şomajului în anul t+1 cu circa 0,4 puncte procentuale. De altfel,
modificarea PIB explică numai în parte evoluţia ratei
şomajului.
260
 Mult mai puternică a fost influenţa pe care a exercitat-o
asupra ratei şomajului rata medie a dobânzilor bancare la
creditele acordate agenţilor economici. Între cele două
variabile s-a identificat o corelaţie directă cu o intensitate
puternică.

8.5. Corelaţia dintre rata inflaţiei şi rata şomajului

Analiza seriilor de date statistice – în special a celor din
ţările dezvoltate, până în anul 1973 când s-a produs „şocul
perolier” – a evidenţiat existenţa unei corelaţii inverse, simple
şi stabile, între rata inflaţiei şi rata şomajului. Cu alte cuvinte,
între inflaţie şi şomaj ar exista o relaţie de compensare ce
constă în aceea că un şomaj mai mic poate fi obţinut acceptând
o inflaţie mai mare sau inflaţia poate fi redusă acceptând un
şomaj mai mare. Această corelaţie inversă este redată de curba
lui Philips.
Figura nr.14
Curba lui Philips pe termen scurt

RI%

RŞ%
RNS

Relaţia de compensare de tipul celei prezentate grafic

este valabilă numai pe termen scurt, şi este următoarea:

261
 RI t  RI t 1   RSt  RNS 

În aceste condiţii, rata actuală a inflaţiei (RI) depinde de

doi factori:
 o componentă inerţială, definită de inflaţia aşteptată, ce
poate fi substituită cu inflaţia anterioară (RIt-1);
 o componentă ciclică, definită de devierea şomajului
actual (RŞt) faţă de rata naturală a şomajului (RNŞ).
Se observă din formulă că atâta timp cât şomajul se
menţine la nivelul său natural, rata inflaţiei nu se modifică.
Corespunzător, dacă rata şomajului creşte peste nivelul său
natural, atunci rata inflaţiei va înregistra o anumită reducere
care depinde de parametrul α (panta descrescătoare a curbei lui
Philips).
După şocul petrolului din anii `70, s-a observat că relaţia
între inflaţie şi şomaj nu este atât de simplă. Rata inflaţiei este
de fapt influenţată şi de un al treilea factor (ε) şi anume de
şocurile resimţite în oferta agregată (modificări ale PIB
nominal generat, de exemplu, de creşterile accentuate de
preţuri la unele produse).

RI t  RI t 1   RS  RNS   

Există astfel posibilitatea ca, pe termen lung, inflaţia şi

şomajul să nu respecte, în anumite perioade, corelaţia inversă
dedusă de Philips. Evoluţia celor două variabile se va înscrie,
însă, pe o serie de curbe Philips trasate pe subperioade (pe
termen scurt).
Nivelurile medii înregistrate pentru rata inflaţiei şi rata
şomajului în România pot fi analizate prin prisma curbei lui
Philips.

262
 8.6. Corelaţia dintre ritmul de creştere a PIB
şi rata inflaţiei
După cum PIB se calculează în preţuri curente sau în
preţuri comparabile, se poate vorbi de evoluţia nominală sau
reală a acestui indicator.
Evoluţia nominală este redată de relaţiile:

PIB1crt
IPIBn  ×100
PIB0crt
RPIBn  IPIBn  1
Evoluţia reală presupune recalcularea în preţuri
comparabile (ale perioadei de bază) a PIB din perioada
curentă, cu ajutorul deflatorului produsului intern brut (D):

PIB1crt
PIB1comp  ,
D
unde:
D = RI +1;
RI = rata inflaţiei calculată pe baza deflatorului.
Evoluţia reală este redată de relaţiile:

PIB1comp
IPIBr   100
PIB0comp

RPIBr  IPIBr  1

Relaţia de legătură între PIB nominal, PIB real şi rata

inflaţiei este:

IPIBn  IPIBr xD
sau transferată în ritmuri:
RPIBn  RPIBr  RI  RPIBr  RI
263
 Cum ultimul produs înregistrează, în condiţiile unei
inflaţii reduse, o valoare semnificativă, în multe cazuri se
utilizează relaţia:

RPIBn  RPIBr  RI

În condiţiile actuale ale economiei româneşti, această

ultimă relaţie nu poate fi utilizată, produsul RPIBr × RI având o
valoare suficient de mare.

8.7. Interconexiuni între indicatorii balanţei de plăţi

externe şi agregatele macroeconomice de rezultate
Balanţa de plăţi (BP) poate fi definită, în mod general, ca
un tablou statistic al tranzacţiilor economice internaţionale ce
au loc între agenţii rezidenţi şi cei nerezidenţi ai unei ţări,
tranzacţii ce se efectuează în timpul unei perioade (an,
trimestru, lună). În ciuda denumirii sale, BP nu interesează
numai plăţile în sensul obişnuit al cuvântului, ci toate
tranzacţiile, chiar dacă o parte dintre acestea nu cuprind plata
în monedă.
Balanţa de plăţi, într-o formă specifică, mai restrânsă,
constituie, de fapt, o parte integrantă a Contabilităţii Naţionale
(contul 8 „restul lumii”), motiv pentru care între indicatorii
balanţei de plăţi şi principalele agregate macroeconomice se
identifică o serie de relaţii esenţiale în studiul dezechilibrelor
economice interne şi externe, a finanţării acestora, precum şi a
incidenţei lor asupra situaţiei economice a ţării respective. În
consecinţă, Balanţa de plăţi constituie un element al
Contabilităţii Naţionale care furnizează un cadru complet şi
detaliat pentru colectarea şi prezentarea statisticilor economice
internaţionale ale unei ţări.

264
 Componentele standard ale Balanţa de plăţi sunt grupate
în două secţiuni principale, după cum urmează:
 Tranzacţiile curente, care cuprind:
1. Mărfurile (bunurile) exportate şi importate (inclusiv
serviciile de distribuire aferente acestor bunuri, efectuate până
la frontiera vamală a ţării de unde sunt exportate). Această
componentă constituie elementul principal (balanţa
comercială) al contului curent al Balanţei de plăţi;
2. Serviciile exportate şi importate (transporturi de călători
şi de mărfuri, turism, asigurări, comunicaţii, publicitate etc);
3. Veniturile factorilor de producţie receptate din străinătate
şi cele plătite străinătăţii sub forma veniturilor din muncă
(salarii), din investiţii (dividende) şi din proprietate (dobânzi);
4. Transferuri fără contrapartidă primite din străinătate şi
cele cedate străinătăţii sub diverse forme: transferuri ale
patrimoniului emigranţilor, trimiteri de fonduri de la emigranţi,
donaţii, moşteniri, pensii, asistenţă tehnică gratuită, bursă de
studii, impozite, amenzi etc.
 Transferurile de capital şi transferurile financiare
reflectă modificările intervenite în nivelul activelor şi
pasivelor financiare externe, şi cuprind:
1) Transferuri de capital;
2) Investiţii directe şi de portofoliu (acţiuni şi obligaţiuni);
3) Credite acordate şi primite pe termen scurt, mediu şi
lung;
4) Active de rezervă (aflate la BNR), care se constituie ca o
categorie distinctă de capital formată din dur financiar, DST
(drepturi speciale de tragere), devize convertibile etc. Acestea
sunt creanţe de care pot dispune autorităţile monetare dintr-o
economie în scopul finanţării directe a dezechilibrelor Balanţei
de plăţi şi pentru a interveni pe piaţa valutară în vederea
influenţării cursului de schimb a monedei naţionale;
5) Alte posturi (conturi de tranzit, conturi de cliring/barter).

265
 Există şi o a treia secţiune „erori şi omisiuni (net)”, care
reprezintă un post rezidual, datorat diferitelor cauze (surse de
date nesigure, „fuga” valutei din ţară etc.).
Rezultatul tranzacţiilor curente este soldul contului
curent, în cadrul căruia principala componentă este soldul
balanţei comerciale. Soldul contului de capital şi financiar este
cel care indică modalităţile de finanţare externă a deficitului
contului curent, între care cele mai importante sunt creditele,
investiţiile şi deblocările de fonduri din rezerva oficială.
Pentru înregistrările în debit semnificaţiile sunt inverse.
Ecuaţia de echilibru a Balanţei de plăţi este:
SCC + SF + E = 0 sau SCC = - SF - E,
unde:
SCC = soldul contului curent al balanţei de plăţi; măsoară
transferurile nete de resurse reale (bunuri, servicii, venituri) şi
transferurile curente fără contrapartidă, între o economie
naţională şi restul lumii;
SF = soldul contului financiar al balanţei de plăţi; exprimă
economisirea netă străină sau, cu alte cuvinte, intrările de
fluxuri de economii ale nerezidenţilor, mai puţin ieşirile de
fluxuri de economii ale rezidenţilor;
E = erori şi omisiuni (net).
Între agregatele macroeconomice de rezultate şi
indicatorii balanţei de plăţi externe se realizează o serie de
conexiuni, pentru evidenţierea cărora este necesară trecerea în
revistră a unor relaţii cunoscute. Punctul de pornire îl
constituie identitatea între oferta şi cererea de bunuri şi servicii
finale. Oferta totală de bunuri şi servicii într-un an este
compusă din output-ul intern (PIB) şi importuri (Imp), în timp
ce distribuirea acestora este dată de cererea agregată internă
(consumul final - CF şi formarea brută de capital - FBC), la
care se adaugă cererea externă (adică exportul - Exp):

266
 PIB  Im p  Cpv  Cpb   
FBCF S  Exp


CF FBC

PIB  CF  FBC  ( Exp  Im p)  CF  FBC  Exp

unde:
Exp.n = Exp – Imp = soldul balanţei comerciale de bunuri şi
servicii (exportul net).
După cum este cunoscut, PIB este definit ca producţia
finală brută realizată de factorii de producţie în unităţile din
interiorul ţării (rezidenţi şi nerezidenţi). Structura PIB după
utilizarea finală oferă analizei unele dintre cele mai importante
rate (rata consumului, rata investiţiilor, rata exportului şi
importului), rate a căror evoluţie în dinamică evidenţiază
factorii de susţinere, de alimentare a creşterii economice
(cererea internă, inclusiv expansiunea din ramurile dependente
de aprovizionările de pe piaţa externă, precum şi cererea
externă).
După anul 1989, exportul net a fost permanent negativ,
echivalând cu un import de bunuri şi servicii ce a depăşit
permanent exportul. Această evoluţie arată că o parte
însemnată a creşterii consumului intern a fost asigurată din
resurse externe, tendinţă care devine, în mod evident, tot mai
greu de susţinut.
Produsul naţional brut (PNB) măsoară valoarea
producţiei finale realizată de agenţii economici naţionali
(rezidenţi), în ţară şi în străinătate, astfel că la PIB se adaugă
soldul veniturilor factorilor de producţie în raport cu
străinătatea (SVFS).
PNB = PIB + SVFS = PIB + (VFIS – VFPS),
unde:
VFIS = veniturile factorilor de producţie încasate din
străinătate;
CFPS = veniturile factorilor de producţie plătite în străinătate.

267
 În funcţie de semnul soldului, PNB poate fi mai mare sau
mai mic, comparativ cu PIB. Distrincţia între PIB şi PNB este
importantă atunci când o parte importantă a producţiei interne
este realizată cu ajutorul factorilor externi, precum şi atunci
când agenţii economici români obţin venituri din activităţi
desfăşurate în străinătate.
Venitul naţional disponibil se obţine dacă la produsul
naţional net calculat la preţurile factorilor (PNNpf) se adaugă
soldul transferurilor curente cu străinătatea (STCS).
VND = PNBpf – A + STCS = PNNpf + (TCIS – TCPS),
unde:
TCIS = transferuri curente din străinătate;
TCPS = transferuri curente plătite către străinătate;
VND = venitul disponibil al economiei; exprimă posibilităţile
economiei pentru consum final (CF) şi economisire (EN).
Deci:
VND = CF + EN = PNBpf – A + (TCIS - TCPS) =
= PIBpf – A + (VFIS – VFPS) + (TCIS – TCPS) =
= CF + FBC + (Exp – Imp) – A + (VFIS – VFPS) +
+ (TCIS – TCPS) =
= CF + FNC + (Exp – Imp) + (VFIS – VFPS) +
+ (TCIS – TCPS);
În final obţinem:
CF + EN = CF + FNC + (Exp – Imp) + (VFIS – VFPS) +
+ (TCIS – TCPS)
sau
EN – FNC = (Exp – Imp) + (VFIS – VFPS) +
+(TCIS – TCPS) = SCC = - SF
unde:
SCC = soldul contului curent al balanţei de plăţi; reflectă
diferenţa dintre economisirea netă şi investiţia netă;
SF = soldul contului financiar al balanţei de plăţi şi reflectă
modalităţile de finanţare externă.
268
Ultima relaţie mai poate fi scrisă sub forma: EN + SF = FNC,
adică investiţiile nete sunt finanţate fie din economisirea
internă, fie din finanţare externă (credite, investiţii străine,
deblocări din rezerva băncii naţionale). Decalajul economisire-
-investiţii în cadrul conturilor naţionale indică relaţiile
venitului naţional cu balanţa de plăţi externe. Mărimea
decalajului extern este dată de decalajul rezultat ca urmare a
faptului că economisirea internă acoperă numai parţial
investiţia internă.
Relaţia anterioară poate fi sectorizată suplimentar,
identificând indicatorii specifici sectorului privat (sectorul
„Firme” şi sectorul „Gospodăriile populaţiei”) şi sectorului
public. În acest scop se vor descompune consumul final şi
formarea brută de capital în câte două componente (Cpv şi
Cpb, respectiv FBCpv şi FBCpb), incluzându-se în calcul şi
veniturile guvernamentale nete „TX” (venituri guvernamentale
sub formă de impozite şi taxe, mai puţin transferurile
guvernamentale către sectorul privat).
Epv
   
VND  (CF  FBC )  (VND  TX  Cpv  FBCpv 
Epb
 
 (TX  Cpb  FBCpb 
 ( Epv  FBCpv )  ( Epb  FBCpb )  SCC  SF

Este evident faptul că un deficit al contului curent extern

implică fie suficiente economii private relativ la investiţiile
private, fie insuficiente economii publice relativ la investiţiile
guvernamentale, fie amândouă. Se pune, astfel, în evidenţă
contribuţia fiecărui sector la producerea deficitului de cont
curent, înlesnind analiza cauzelor şi luarea măsurilor necesare.
Importanţa acestei identităţi trebuie accentuată. Ea
reprezintă constrângerea majoră în conturile unei economii şi
sugerează relaţia între conturile sectorului privat intern,
269
bugetul guvernamental şi contul curent al Balanţei de plăţi. Cu
alte cuvinte, suma dezechilibrelor interne este egală cu
dezechilibrul contului curent. Dacă economia absoarbe mai
multe resurse (ABS = Cpv + Cpb + FBCpv + FBCpb) decât
produce atunci, inevitabil, va exista un deficit în contul curent
al ţării.
În publicaţiile interne şi internaţionale relaţia de echilibru
dintre economisire, investiţii şi soldul contului curent al BP
(implicit soldul finanţării externe) este frecvent evidenţiată sub
forma ratelor, prin raportarea fiecăruia dintre indicatorii
enumeraţi la PIB sau PNB.
EB FBC SCC
  sau REB  RFBC  RSCC
PIB PIB PIB
Evident, o rată a economisirii (REB) mai mică decât rata
investiţiilor (RFBC) va conduce la o creştere a presiunii pe
balanţa de plăţi (RSCC < 0).

270
 CAPITOLUL IX

Teste şi probleme de verificare a cunoştinţelor.

Răspunsuri şi rezolvări
9.1. Teste şi probleme de verificare a cunoştinţelor

1. Resursele sunt limitate pentru că:

a) nu există decât în cantitatea oferită de Terra;
b) cresc mai încet decât numărul populaţiei;
c) cresc mai încet decât nevoile;
d) nu există în cantitatea de care oricine are nevoie;
e) sunt mai puţin diversificate decât nevoile.

2. Nevoile fiecărui individ sunt:

a) caracteristice doar lui;
b) rezultatul nivelului său de dezvoltare;
c) imposibil de satisfăcut datorită restricţiei impuse
de resurse;
d) toate elementele pe care le foloseşte omul în
activitatea sa;
e) cele ce determină cantitatea obiectivă de resurse.

3. În procesul evoluţiei fiinţei umane putem vorbi de:

a) scăderea continuă a cantităţii de resurse;
271
 b) accentuarea restricţiei în consum impusă de
limitarea resurselor;
c) sporirea nevoilor complexe în detrimentul celor
elementare;
d) sporirea capacităţii de satisfacere a tuturor nevoilor.

4. Interesele economice sunt:

a) nişte sentimente;
b) bunuri de consum;
c) plăceri umane;
d) nevoi conştientizate;
e) mobiluri ale activităţii economice.

5. Ştiinţa economică este:

a) o nevoie biologică;
b) o ştiinţă cu caracter istoric;
c) ştiinţa proceselor şi fenomenelor economice;
d) ştiinţa alocării resurselor;
e) ştiinţa comportamentului civilizat în societate.

6. Care dintre nevoile de mai jos sunt primare şi care sunt

superioare:
a) nevoia de a se cultiva;
272
 b) nevoia de apă;
c) nevoia de instruire;
d) nevoia de a merge la operă;
e) nevoia de îmbrăcăminte.

7. Creşterea nevoilor oamenilor se caracterizează prin

aceea că:
a) este însoţită de o creştere similară a resurselor;
b) are loc odată cu dezvoltarea societăţii;
c) implică o utilizare raţională a resurselor.

8. Care dintre afirmaţiile de mai jos este esenţială în

definirea raţionalităţii utilizării resurselor?
a) acoperirea deplină a nevoilor;
b) mărirea rezultatelor obţinute odată cu sporirea
consumului de resurse;
c) atragerea în circuitul economic a tot mai multor
resurse;
d) maximizarea efectelor utile obţinute la acelaşi
consum de resurse;
e) minimizarea cheltuielilor totale de producţie ale
unui volum dat al producţiei.

273
9. În economia naturală nu există:
a) bunuri libere;
b) marfă;
c) proprietate;
d) factori de producţie.

10. Administraţiile private:

a) produc servicii nemarfare pentru populaţie;
b) garantează despăgubirea în caz de risc asigurat;
c) produc bunuri şi servicii marfare;
d) împrumută cu bani, pe termen scurt, populaţia.

11. Economia de schimb este aceea în care:

a) nevoile sunt satisfăcute prin autoconsum;
b) toate nevoile sunt satisfăcute integral;
c) bunurile create sunt consumate de însişi
producătorii lor;
d) consumatorii finali cumpără bunuri libere;
e) nici un răspuns din cele de mai sus nu este corect.

12. Marfa se defineşte ca fiind:

a) un bun liber;
b) un bun rezultat dintr-o activitate economică şi care
274
 este apt să satisfacă o nevoie umană;
c) orice bun rezultat dintr-o activitate agricolă;
d) un serviciu social prestat de administraţiile publice;
e) un bun economic procurat pe bază de
contraechivalent.

13. Posesorul unui bun:

a) este întotdeauna proprietarul bunului;
b) poate utiliza bunul;
c) are întotdeauna dreptul de dispoziţie;
d) este singurul încasator al roadelor acelui bun.

14. Atunci când vă închiriaţi apartamentul unei alte

persoane, pierdeţi:
a) dreptul de utilizare;
b) dreptul de dispoziţie;
c) proprietatea;
d) menajul;
e) nu se pierde nici un atribut al proprietăţii.

15. Punctul de plecare al apariţiei banilor l-a constituit:

a) metalul preţios;
b) moneda metalică;
275
 c) formarea statelor independente;
d) schimbul.

16. Puterea de cumpărare a populaţiei se află în raport

direct proporţional cu:
a) raritatea resurselor;
b) indicele preţurilor bunurilor de consum;
c) mărimea veniturilor salariale;
d) puterea de cumpărare a banilor;
e) convertibilitatea monedei naţionale.

17. Puterea de cumpărare a banilor:

a) exprimă numărul de unităţi monetare naţionale ce
se primesc în schimbul unei unităţi monetare
străine;
b) exprimă numărul de unităţi monetare străine ce se
primesc în schimbul unei unităţi monetare
naţionale;
c) este determinată de structura masei monetare;
d) este invers proporţională cu nivelul şi evoluţia
preţurilor;
e) este influenţată de raportul dintre cererea şi oferta
de diferiţi bani naţionali.
276
 18. Cursul de schimb dintre două monede convertibile
depinde de:
a) masa monetară din ţările respective;
b) puterea de cumpărare a celor două monede;
c) raportul dintre cerea şi oferta pentru monedele
respective;
d) inflaţia existentă în ţările respective;
e) conţinutul în aur al monedelor;
f) materialul din care sunt confecţionaţi banii.

19. Pe piaţă există mărfuri în valoare de 100 miliarde u.m.,

din care 15 % se vând pe credit; plăţile ajunse la scadenţă sunt
în valoare de 15 miliarde u.m., iar viteza de rotaţie a banilor
este 4. Să se calculeze masa monetară necesară.

20. Valoarea nominală a masei monetare era, în T0, de 500

miliarde u.m. În perioada T0–T1, preţurile s-au dublat.
Calculaţi valoarea reală a masei monetare în T1.

21. Când preţurile cresc cu 50%, cum se modifică puterea

de cumpărare a unei bancnote de 100.000 lei, în mărime
procentuală?
277
 22. Masa monetară este de 20.000 miliarde u.m. Ştiind că
25% din masa monetară este numerar, consecinţa constituirii
unui depozit bancar de 500 miliarde u.m. este:
a) creşterea cu 25% a puterii de cumpărare a masei
monetare;
b) scăderea cu 5.000 miliarde u.m. a masei monetare;
c) scăderea cu 10% a numerarului;
d) creşterea cu 10% a banilor din cont.

23. Din punct de vedere economic, costul de oportunitate;

a) este legat de problema alegerii, numai în cazul în
care întreprinzătorul dispune de un volum nelimitat
de resurse, având întrebuinţări alternative;
b) este principalul criteriu în stabilirea preţului de
vânzare;
c) măsoară pierderea pe care o presupune o anumită
alegere;
d) este aplicabil numai în situaţiile în care
determinarea eficienţei activităţii depinde de gradul
de risc pe care şi-l asumă întreprinzătorul.

278
 24. Uzura capitalului fix reprezintă:
a) consumul capitalului utilizat;
b) pierderea treptată a unor proprietăţi ale
respectivului capital;
c) pierderea unui neofactor de producţie;
d) procesul de depreciere a capitalului tehnic.

25. Care dintre următoarele variante constituie un exemplu

concret de resurse care sunt, în acelaşi timp, şi factori de
producţie:
a) pământul folosit în agricultură şi capitalul tehnic
utilizat în producţie;
b) zăcămintele de sare şi populaţia unei ţări;
c) zăcămintele de minereuri existente şi resursele de
petrol din Irak;
d) pământul folosit în agricultură şi populaţia unei
ţări.

26. Noţiunile de capital fix şi capital tehnic:

a) sunt identice;
b) sunt componente ale aceluiaşi factor de producţie;
c) nu cuprind elemente comune;
d) se află în raport de tip parte – întreg.
279
 27. Încadrarea bunurilor economice în categoria capitalului
real are în vedere:
a) destinaţia lor;
b) provenienţa lor;
c) forma lor concretă de existenţă;
d) modul în care circulă în economie.

28. Capitalul tehnic al unei societăţi comerciale are o

valoare de 5 miliarde u.m., din care 60% reprezintă capital fix,
cu o durată de funcţionare de 5 ani. Să se calculeze mărimea
capitalului tehnic consumat.

29. Pentru producerea a 100 bucăţi dintr-un anumit bun

economic s-au efectuat următoarele cheltuieli:
 materii prime şi materiale în valoare de 1,2
milioane u.m.;
 combustibili în valoare de 0,8 milioane u.m.;
 iluminat şi încălzit spaţiul de producţie, în valoare
de 0,4 milioane u.m.;
 chirii în valoare de 0,2 milioane u.m.;
 amortizare capital fix, în valoare de 0,6 milioane
u.m.;
280
  salariile muncitorilor sunt în valoare de 1,5
milioane u.m.;
 salariile personalului administrativ sunt în valoare
de 0,3 milioane u.m.
Se cere să se calculeze: costul total al producţiei, costul
unitar, costul fix total şi unitar, costul variabil total şi unitar.

30. Completaţi tabelul de mai jos:

Q CT CF CV CFM CVM CTM Cmg
0 1000
1 1500
2 1800
3 2500
4 3500

31. O firmă a realizat 50 produse cu un cost total de

producţie de 50 milioane u.m. Sporindu-şi producţia la 75
bucăţi, costurile totale au sporit cu 10 milioane u.m. Să se
calculeze costul marginal.

32. La o firmă, costurile fixe sunt în valoare de 20.000

u.m., costurile variabile au o valoare de 40.000 u.m., mărimea
salariilor directe se ridică la 10.000 u.m., iar cea a salariilor
indirecte la 5.000 u.m. Se cere să se calculeze: costurile
materiale fixe şi variabile, costul total, capitalul circulant

281
consumat pe total şi cel inclus în costurile fixe şi cele variabile,
ştiind că amortizarea capitalului fix este de 4.000 u.m.

33. Ce evoluţie va înregistra costul marginal în cadrul unei

perioade de 4 ani, ştiind că producţia evoluează în progresie
aritmetică, iar costurile totale cresc astfel încât, de la un an la
altul, sporul lor absolut este descrescător:
a) se reduce;
b) creşte;
c) nu se modifică;
d) nu există nici o corelaţie.

34. Dacă în perioada t0 – t1 cantitatea de produse obţinută

de o firmă a crescut de 8 ori, iar costul total de producţie a
sporit cu 300%, ce evoluţie au înregistrat: 1) costul unitar; 2)
costul fix mediu; 3) costul variabil mediu:
a) nu s-au modificat;
b) a scăzut;
c) a crescut;
d) nu avem suficiente informaţii pentru a putea
aprecia evoluţia lor.

282
 35. Rata marginală de substituţie a factorului de producţie
capital prin factorul de producţie muncă se exprimă prin:
a) sporul de muncă necesar pentru obţinerea unei
unităţi suplimentare de producţie;
b) sporul de producţie obţinut cu o unitate
suplimentară de capital;
c) raportul dintre productivitatea marginală a muncii
şi productivitatea marginală a capitalului;
d) raportul dintre productivitatea marginală a
capitalului şi productivitatea marginală a muncii;
e) sporul de cheltuieli totale determinat de creşterea
numărului de salariaţi;
f) nici una din variantele de mai sus.

36. Progresul tehnic potenţează posibilităţile economiei

atunci când:
a) diminuarea consumului de factori devansează
reducerea volumului producţiei;
b) determină reducerea consumurilor unitare de
factori de producţie;
c) comparativ cu sporirea producţiei, consumul total
de factori de producţie creşte mai încet;

283
 d) reducerea consumului total de factori este
devansată de diminuarea producţiei;
e) dinamica producţiei este devansată de evoluţia
consumului total de factori.

37. Productivitatea muncii ocupă locul central în cadrul

tuturor formelor de productivitate pentru că:
a) se întâlneşte în orice activitate umană;
b) este cel mai uşor de calculat;
c) se poate exprima atât în unităţi fizice cât şi
valorice;
d) munca are rolul determinant în ansamblul factorilor
de producţie.

38. Care dintre afirmaţiile ce urmează nu sunt corecte:

a) majorarea salariilor nu are efect asupra cererii de
mărfuri;
b) diminuarea proporţională a salariilor şi a
productivităţii muncii nu determină micşorarea
costului de producţie mediu;
c) producătorii micşorează preţurile proporţional cu
scăderea salariilor;
d) scăderea salariilor duce la scăderea motivaţiei şi a
284
 productivităţii muncii.

39. Condiţia ca o firmă să fie „sănătoasă” din punct de

vedere economic este:
a) să-şi poată autofinanţa în totalitate investiţiile;
b) asigurarea locurilor de muncă pe perioadă
nedeterminată;
c) asigurarea plăţilor compensatorii pentru muncitorii
disponibilizaţi;
d) asigurarea unui program de lucru în trei schimburi;
e) dinamica salariului să fie mai mică faţă de creşterea
productivităţii muncii;
f) dinamica productivităţii muncii să fie mai mică faţă
de creşterea salariului.

40. Într-o întreprindere lucrează 100 salariaţi care, prin

munca lor, realizează într-o peroadă dată o producţie omogenă
de 500 produse. Folosind acelaşi capital tehnic, dar angajând
încă 20 salariaţi, se obţine o producţie suplimentară de 340
produse. Să se calculeze productivitatea medie a muncii înainte
şi după creşterea numărului de angajaţi, precum şi
productivitatea marginală a muncii.

285
 41. La momentul T0, productivitatea medie a unui lucrător
era de 250 produse. Dacă numărul lucrătorilor creşte cu 20%,
iar productivitatea totală cu 40%, calculaţi productivitatea
marginală a muncii.

42. La o societate comercială cu un număr de 300 lucrători,

timpul de muncă este de 8 ore a 6 zile lucrătoare,
productivitatea medie fiind de 10 piese/om/oră. Cu cât trebuie
să sporească procentual rodnicia muncii pentru ca să se obţină
aceeaşi producţie săptămânal, dar să se lucreze numai 5 zile pe
săptămână?

43. Indicele productivităţii muncii exprimat în unităţi fizice

este de 150%, iar indicele preţurilor este de 200%. Calculaţi
indicele productivităţii valorice a muncii.

44. Costul de oportunitate al timpului liber exprimă:

a) pierderea întreprinzătorului atunci când stabileşte
preţul de vânzare sub nivelul costului mediu;
b) cheltuielile efective pe care le face un individ aflat
la cumpărături în timpul liber;
c) valoarea celei mai bune alternative sacrificate în
vederea obţinerii timpului liber;
286
 d) informaţiile pe care le pierde un student prin
neprezentarea la cursuri, stând acasă.

45. Când utilitatea marginală a unui bun este pozitivă dar

descrescătoare, utilitatea totală resimţită de către consumator
prin mărirea cantităţii consumate continuu şi neîntrerupt din
bunul respectiv:
a) scade;
b) creşte;
c) rămâne nemodificată;
d) nu există nici o corelaţie.

46. Utilitatea totală continuă să crească până în punctul în

care:
a) utilitatea marginală începe să descrească;
b) utilitatea marginală este nulă;
c) utilitatea marginală este negativă;
d) consumatorul a depăşit punctul de saturaţie;
e) toate răspunsurile de mai sus sunt false.

47. Pentru Andrei, utilitatea marginală a pepenilor

raportată la utilitatea marginală a strugurilor este mai mare

287
decât preţul pepenilor raportat la preţul strugurilor. În acest
caz, pentru a ajunge la starea de echilibru, Andrei:
a) va consuma mai mulţi struguri;
b) va consuma mai mulţi pepeni;
c) va consuma mai puţini pepeni;
d) va consuma cantităţi egale de struguri şi pepeni.

48. Cantitatea consumată dintr-un bun şi utilitatea lui totală

se prezintă astfel:
Q 0 1 2 3 4 5 6
UT 0 40 60 80 90 90 80

Calculaţi utilitatea marginală şi precizaţi la ce cantitate

din acest bun utilitatea totală este maximă.

49. Un cumpărător cu un venit de 92 u.m. doreşte să

cumpere două bunuri „A” şi „B” ce au preţurile de 10 u.m. şi
respectiv 8 u.m., utilitatea lor totală fiind următoarea:
0 1 2 3 4 5 6
Cantităţi
UTA 0 55 105 150 190 225 255
UTB 0 40 78 112 136 152 162

Calculaţi utilitatea marginală a fiecărei cantităţi precum

şi programul de consum al cumpărătorului.

288
 50. Este întotdeauna fals enunţul potrivit căruia:
a) nevoile sunt o parte a cererii exprimate pe piaţă;
b) cererea şi oferta se formează sub influenţa unor
condiţii ale acestora;
c) cererea poate fi satisfăcută prin consumul de bunuri
materiale şi servicii;
d) de regulă, la o creştere a preţului cantitatea oferită
creşte.

51. În condiţiile în care pe piaţă preţul unei mărfi creşte de

la 50 u.m. la 60 u.m., iar cantitatea cerută se reduce de la 200
la 100 u.m., calculaţi coeficientul de elasticitate a cererii
respective şi specificaţi ce fel de elasticitate are bunul
respectiv.

52. Coeficientul elasticităţii cererii faţă de preţ este 2. Dacă

modificarea procentuală a preţului este de 30%, calculaţi
variaţia procentuală a cantităţii cerute.

53. Dacă la o modificare cu 5% a preţurilor o firmă îşi

pierde jumătate din clienţi, atunci cererea este:
a) inelastică;
b) de elasticitate unitară;
289
 c) elastică;
d) imposibil de determinat.

54. Dacă, într-un cartier, pâinea nu ajunge niciodată pentru

toţi consumatorii, înseamnă că:
a) oferta este abundentă;
b) cererea este excedentară;
c) consumatorii au depăşit punctul de saturaţie;
d) produsul nu este omogen;
e) nu este asigurată atomicitatea cererii.

55. Funcţia cererii este de forma C = 20 – 4P, iar cea a

ofertei este O = 5 + P, ceea ce înseamnă că preţul de echilibru
este:
a) 1;
b) 2;
c) 3;
d) 4;
e) 5;
f) imposibil de determinat.

56. Dacă într-o perioadă oarecare, indicele preţului unui

bun este de 80%, în timp ce indicele cantităţii cerute din acel
290
bun a ajuns la 160%, atunci valoarea coeficientului de
elasticitate a cererii în funcţie de preţ este:
a) 5;
b) 4;
c) 3;
d) 2;
e) 1;
f) imposibil de determinat.

57. Cantitatea de echilibru creşte, iar preţul de echilibru

scade atunci când:
a) cererea nu se modifică, iar oferta scade;
b) oferta creşte, iar cererea rămâne constantă;
c) oferta este constantă, iar cererea creşte;
d) cererea creşte, iar oferta scade.

58. Scăderea cantităţii cerute şi oferite duce la scăderea

preţului de echilibru atunci când:
a) cererea scade mai mult decât scade oferta;
b) cererea şi oferta scad în aceeaşi proporţie;
c) oferta scade mai mult decât scade cererea;
d) cererea nu se modifică, iar oferta scade.

291
 59. Piaţa cu concurenţă perfectă şi monopolul se aseamănă
prin:
a) transparenţă;
b) intrarea liberă pe piaţă a producătorilor şi
cumpărătorilor;
c) atomicitatea cererii;
d) atomicitatea ofertei;
e) numărul mare de ofertanţi.

60. Pe piaţa cu concurenţă monopolistă nu există:

a) intrarea liberă pe piaţă;
b) omogenitatea produselor;
c) ofertă inelastică;
d) ofertă elastică;
e) preţ de echilibru.

61. Piaţa cu concurenţă de oligopol se deosebeşte de piaţa

monopolistică prin:
a) existenţa preţului autonom de monopol;
b) existenţa diferenţierii produselor;
c) concentrarea cererii;
d) concentrarea ofertei;
e) atomicitatea cererii.
292
 62. În ţările cu economie de piaţă dezvoltată preponderentă
este:
a) piaţa cu concurenţă monopsonică;
b) piaţa cu concurenţă monopolistică;
c) piaţa de monopol;
d) piaţa cu concurenţă de oligopol.

63. O fabrică are un capital fix în valoare de 10 miliarde

u.m., cu o durată de func-ţionare de 5 ani. Cheltuielile salariale
au o valoare de 1,5 miliarde u.m. anual, în timp ce mărimea
profitului este de 2 miliarde u.m. Ştiind că valoarea capitalului
circulant este de 30% din costul producţiei, calculaţi valoarea
producţiei anuale şi rata profitului.

64. Profitul este de 4 ori mai mic decât costul total.

Cunoscând faptul că volumul producţiei este de 3.500 tone, iar
cifra de afaceri are valoarea de 100 miliarde u.m., să se
determine rata profitului.

65. Dacă la trei rotaţii ale capitalului se obţine un profit

anual de 45 milioane u.m., câte rotaţii sunt necesare anual şi ce
durată va avea o rotaţie pentru a se obţine un profit de 75
milioane u.m. anual?
293
 66. Ştiind că preţul unui produs este de 15.000 u.m., iar
costul total mediu este de 12.000 u.m., aflaţi cu cât trebuie
redus costul pentru ca rata profitului calculată la cost (rata
rentabilităţii) să fie de 50%.

67. Cererea de locuinţe urbane, în anul 2000, a fost de

20.000. În anul 2004, preţul locuinţelor creşte cu 100%, în
timp ce veniturile cumpărătorilor cresc cu 50%. Dacă
elasticitatea cererii la preţ este de 0,5, iar la venit este de 0,25,
determinaţi numărul de locuinţe cerute în anul 2004.

68. O firmă a obţinut un profit anual de 700 milioane u.m.

la un cost fix total de 250 milioane u.m., un cost variabil mediu
de 300.000 u.m. şi un preţ de 600.000 u.m. Determinaţi nivelul
producţiei care a asigurat acest profit.

69. Profitul se deosebşte de salariu prin faptul că:

a) este mai mic;
b) este mai mare;
c) este rezultatul unei negocieri între agentul
economic producător şi Banca Naţională;

294
 d) este rezultatul unei negocieri colective între
sindicate şi patronat;
e) poate fi şi negativ;
f) se obţine pe o piaţă de oligopol, pe când salariul se
obţine pe piaţa cu concurenţă imperfectă.

70. Rata profitului creşte atunci când:

a) rata nominală a dobânzii creşte şi agentul economic
o achită mai târziu băncii;
b) valoarea capitalului folosit creşte mai mult faţă de
sporirea masei profitului;
c) mărimea profitului şi cea a cheltuielilor materiale
rămân constante, iar costurile salariale se reduc;
d) masa profitului scade mai încet comparativ cu
reducerea costurilor materiale şi salariale.

71. Care dintre măsurile de mai jos conduc la creşterea

masei profitului:
a) reducerea costului în condiţiile menţinerii preţului;
b) creşterea vitezei de rotaţie a capitalului;
c) reducerea mai rapidă a costurilor faţă de reducerea
preţurilor bunurilor vândute;

295
 d) reducerea ponderii salariilor şi rentei în totalul
veniturilor factorilor de producţie;
e) mărirea duratei unei rotaţii a capitalului.

72. Salariul, spre deosebire de profit, este:

a) descrescător de la un anumit nivel;
b) un venit impozabil;
c) întotdeauna mai mare;
d) un venit pentru factorul muncă;
e) un cost pentru posesorul forţei de muncă.

73. Renta economică se deosebeşte de profit pentru că:

a) mărimea rentei poate să se modifice în timp;
b) renta este supusă unui impozit;
c) obţinerea rentei depinde de elasticitatea ofertei;
d) mărimea rentei nu depinde de rata dobânzii;
e) renta este un venit.

74. Renta funciară este un venit pe care îl primeşte numai

proprietarul:
a) capitalului fix atras în activitatea economică;
b) pământului, atras în activitatea economică;
c) unei bănci care acordă credite pentru agricultură;
296
 d) oricărui factor de producţie a cărui ofertă este
inelastică la preţ;
e) forţei de muncă ce lucrează în agricultură.

75. Un individ care dispune de o sumă de 50 milioane u.m.

cumpără 10 hectare de teren agricol, în vederea cultivării cu
floarea – soarelui. Ştiind că rata dobânzii la depozitele bancare
este de 15%, ce rentă economică anuală minimă trebuie să
obţină acest proprietar din exploatarea pământului (cele 10
hectare) pentru a nu regreta plasamentul făcut?

76. Printre caracteristicile stării de presiune se numără şi

aceea că:
a) concurenţa este puternică între consumatori;
b) oferta este mai mare decât cererea;
c) oferta este mai mică decât cererea;
d) stimulează risipa şi economiile;
e) investiţiile servesc sporirii producţiei pe cale
extensivă.

77. Alternativa de continuare a producţiei, în condiţii de

rentabilitate, atunci când cresc preţurile de achiziţionare a
factorilor de producţie, constă în:
297
 a) creşterea mai accentuată a productivităţii factorilor
faţă de sporirea preţului acestora;
b) reducerea consumurilor specifice într-o proporţie
mai mare decât creşterea preţurilor de achiziţionare a
capitalului circulant;
c) creşterea consumurilor specifice;
d) intervenţia guvernului pentru restrângerea formării
libere a preţului.

78. Câştigul nominal al unui salariat:

a) se identifică cu câştigul real;
b) este mai mic decât salariul nominal;
c) se identifică cu câştigul bancar;
d) cuprinde salariul nominal, sporuri şi premii.

79. Şomajul voluntar este determinat de:

a) criza economică şi arieratele din economie;
b) întreruperea activităţii unei firme din lipsă de
comenzi;
c) imposibilitatea de a găsi un loc de muncă
acceptând salariul de pe piaţa muncii;
d) nivelul salariului de pe piaţa muncii;

298
 e) înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu altele
noi.

80. La o populaţie activă disponibilă de 15 milioane

persoane, 75% reprezintă populaţia ocupată, iar 10% persoane
nu doresc să lucreze deoarece au alte surse de venit. Calculaţi
numărul şomerilor şi rata şomajului.

81. La o populaţie ocupată de 7 milioane persoane, rata

şomajului calculată la populaţia aptă de muncă este de 15%.
Ştiind că în economie există 500.000 de persoane apte de
muncă, dar care nu doresc să lucreze, determinaţi numărul
şomerilor.

82. În intervalul t0 – t1, preţurile bunurilor de consum au

crescut de 1,3 ori în timp ce preţurile bunurilor de producţie au
crescut cu 8%. Pentru ca salariul real să nu se modifice, este
necesar ca salariul nominal să:
a) crească de 1,8 ori;
b) scadă cu 0,5 puncte procentuale;
c) crească de 2,1 ori;
d) crească cu 30%;
e) crească cu 1,3 puncte procentuale.
299
 83. În decurs de un an, preţurile bunurilor de consum au
crescut cu 50%, iar salariul nominal cu 20% faţă de anul
anterior când era de 3 milioane lei. Calculaţi mărimea
salariului nominal curent, modificarea salariului real şi cât ar fi
trebuit să reprezinte salariul nominal pentru ca salariul real să
rămână constant.

84. Se află într-un raport invers proporţional:

a) preţurile şi puterea de cumpărare a banilor;
b) rodnicia muncii şi timpul liber;
c) viteza de rotaţie a capitalului şi masa profitului;
d) productivitatea marginală şi costul marginal;
e) mărimea profitului şi costul producţiei;
f) preţul de vânzare şi profitul obţinut;
g) productivitatea medie şi costul mediu.

85. Costul de oportunitate al lichidităţilor (păstrarea de

bani în numerar):
a) reprezintă venitul ce s-ar obţine prin cumpărarea de
hârtii de valoare pe termen mediu şi lung;
b) nu înseamnă o şansă sacrificată;
c) creşte atunci când rata dobânzii se măreşte;
300
 d) scade atunci când rata dobânzii creşte;
e) reprezintă dobânda ce ar putea fi încasată dacă
lichidităţile ar fi depuse la bancă.

86. Un debitor plăteşte la o bancă o dobândă de 5 milioane

u.m. pentru un credit pe un an, cu o rată a dobânzii de 25%. Să
se calculeze volumul creditului respectiv.
87. Un agent economic împrumută de la o bancă suma de
150 milioane u.m. pe o durată de 3 ani, cu o rată a dobânzii de
20%. Să se calculeze dobânda şi suma totală pe care agentul
economic o va rambursa (restitui) băncii, în două modalităţi:
a) în rate anuale egale;
b) la scadenţă.

88. Datorită depozitelor constituite de deponenţi se

formează, în cadrul sistemului bancar dintr-o ţară,
disponibilităţi băneşti în sumă de 10.000 miliarde u.m. Cota
obligatorie de rezervă a băncilor stabilită de banca centrală este
de 25%. Să se calculeze expansiunea masei monetare pe seama
disponibilităţilor respective.

89. O bancă încasează de pe urma creditelor acordate o

dobândă totală de 20 miliarde u.m. şi acordă deponenţilor,

301
pentru sumele depuse în conturi, o dobândă de 12 miliarde
u.m. Cheltuielile administrativ – financiare ale băncii sunt de 5
miliarde u.m. Calculaţi profitul bancar.

90. Să se calculeze rata medie a dobânzii unei obligaţiuni,

ştiind că preţul acesteia este de 1.000.000 u.m., iar dobânda
încasată este de 400.000 u.m.

91. Calculaţi randamentul şi dobânda totală, pe perioada de

posesie de 3 ani, ale unui pachet de 500 obligaţiuni în valoare
totală de 500 milioane u.m., cu o rată nominală a dobânzii de
22%, achiziţionate cu 0,9 milioane u.m. şi ulterior valorificate
cu 1,1 milioane u.m. bucata.

92. Dacă aveţi o disponibilitate bănească de 10 milioane lei

şi doriţi să faceţi un plasament, pe care din variantele de mai
jos o veţi alege:
a) cumpărarea unor obligaţiuni emise de stat, de pe
piaţa financiară primară, cu valoarea nominală de 500.000 lei
şi care au un cupon de 100.000 lei;
b) cumpărarea de acţiuni, de pe piaţa financiară
secundară, cu valoarea nominală de 100.000 lei şi un dividend
de cca. 35.000 lei;
302
 c) depunerea într-un depozit bancar pe termen de 1
an, cu o rată a dobânzii de 25%.

93. Un agent economic cumpără la termen 2.000

obligaţiuni care aduc un venit fix anual de 200.000 u.m.
fiecare. La scadenţă, rata dobânzii pe piaţă este de 10%. Cât
câştigă sau pierde agentul economic, dacă în momentul
încheierii tranzacţiei rata dobânzii pe piaţă era de 8%.

94. Reprezintă sursă de finanţare a deficitului bugetar:

a) impozitul pe venitul global;
b) impozitul pe venitul agricol;
c) reducerea ratei dobânzii;
d) accizele la carburanţi, calculate în Euro;
e) emisiunea de titluri de stat;
f) nici un răspuns nu este corect.

95. Principalul factor de reglare a cursului de schimb este:

a) liberalizarea preţurilor;
b) rata inflaţiei;
c) productivitatea muncii;
d) rata dobânzii;
e) exportul.
303
 96. Importul este dimensionat, în principal, ca volum şi
structură în funcţie de:
a) cererea internă de bunuri importate;
b) inflaţie;
c) cursul de schimb al monedei naţionale;
d) posibilităţile oferite de export;
e) împrumuturile valutare externe.

97. În cadrul măsurilor antiinflaţioniste care au ca scop

reducerea masei monetare se înscrie:
a) sporirea deficitului bugetar;
b) liberalizarea preţurilor;
c) scăderea ratei dobânzii;
d) creşterea ratei rezervelor obligatorii;
e) scăderea ratei rezervelor obligatorii;
f) creşterea ratei dobânzii.

98. Balanţa de plăţi este deficitară când:

a) creşte rata inflaţiei;
b) cantitatea exportată este mai mică decât cantitatea
importată;
c) valoarea exportului este mai mică decât valoarea
304
 importului;
d) se apelează la rezerva valutară;
e) creşte vânzarea de valută către agenţii economici;
f) se recurge la împrumuturi de la F.M.I;
g) nici un răspuns nu este corect.

99. Printre caracteristicile stării de presiune se regăseşte şi

aceea că:
a) investiţiile servesc sporirii producţiei pe cale
extensivă;
b) stimulează risipa şi economiile;
c) concurenţa este puternică între cumpărători;
d) se relaxează cercetarea ştiinţifică;
e) cererea depăşeşte oferta;
f) există o ofertă mai mare decât cererea.

100. Cunoscând faptul că venitul total creşte de la 3,5

milioane u.m. la 4,2 milioane u.m., în timp ce masa
impozitului încasat creşte de la 1 la 1,5 milioane u.m., să se
calculeze rata marginală de impunere fiscală.

101. Valoarea adăugată netă, la nivelul unei economii

naţionale, reprezintă:

305
 a) diferenţa dintre încasările şi plăţile acelei economii;
b) diferenţa dintre produsul global brut şi consumul
intermediar;
c) diferenţa dintre P.I.B. şi consumul de capital fix;
d) suma tuturor profiturilor nete din acea economie;
e) suma tuturor rezultatelor intermediare şi finale
obţinute în interiorul ţării.

102. Nu constituie venituri fiscale ale bugetului de stat:

a) taxele vamale de import;
b) impozitul pe profit;
c) veniturile din vânzarea unor întreprinderi ale
statului;
d) taxa pe valoare adăugată;
e) impozitele pe salarii;
f) veniturile din profitul regiilor autonome şi al
Băncii Centrale.
103. În ultimele decenii, în cadrul pieţei mondiale, a
înregistrat o dinamică mai puternică decât comerţul
internaţional:
a) turismul internaţional;
b) piaţa internaţională valutară;
c) piaţa internaţională a muncii;
306
 d) piaţa internaţională a capitalurilor;
e) piaţa simpozioanelor ştiinţifice internaţionale.

104. Putem vorbi de creştere economică efectivă atunci

când:
a) venitul naţional creşte mai încet decât populaţia;
b) venitul naţional şi pe locuitor creşte în mărime
nominală;
c) cantitatea de bunuri economice finale, în total şi pe
locuitor, creşte;
d) venitul naţional, în urma unui indice al preţurilor
de 130%, creşte cu 20%.

105. Cunoaştem următoarele date cu privire la structura

P.I.B.-ului dintr-o economie: consumul public reprezintă 20%
din P.I.B., consumul menajelor este de 60% din P.I.B.,
investiţia brută este de 10% din P.I.B., iar exportul net este în
valoare de 20 miliarde Euro. Determinaţi mărimea investiţiei
de înlocuire, ştiind că ea reprezintă 5% din investiţia brută.

106. În care dintre situaţiile de mai jos se poate vorbi de

apariţia datoriei publice:
a) exporturile înregistrează o scădere semnificativă;
307
 b) se fac emisiuni suplimentare de monedă;
c) scade rezerva valutară a ţării;
d) statul recurge la împrumuturi pentru acoperirea
deficitului bugetar;
e) când veniturile bugetului de stat sunt mai mari
decât cheltuielile.

107. Creşterea impozitelor duce la:

a) creşterea veniturilor bugetare, pe termen scurt;
b) scăderea veniturilor bugetare, pe termen lung;
c) încurajarea investiţiilor;
d) descurajarea investiţiilor;
e) sporirea locurilor de muncă;
f) sporirea exporturilor.

108. Recurgerea statului la “datorie internă” prin emisiunea

de obligaţiuni:
a) stimulează inflaţia;
b) duce la instabilitate monetară;
c) sustrage de la impunerea fiscală banii plasaţi de
populaţie în obligaţiuni;
d) asigură capacitate de plată pentru importatori;

308
 e) asigură finanţarea deficitului bugetar fără
emisiunea suplimentară de monedă.

109. La licitaţia valutară interbancară dintr-o zi, gradul de

execuţie al cererii este de 75%. Să se calculeze câţi Euro va
putea cumpăra un agent economic care a solicitat să participe,
prin intermediul unei bănci, la licitaţie pentru suma de 500.000
Euro.

110. Un agent economic realizează din activitatea de export

– import un Cre = 25.000 lei/USD şi un Cri = 35.000 lei/USD.
Pentru derularea afacerii, agentul economic a împrumutat de la
o bancă suma de 500 milioane lei, cu o rată a dobânzii de 20%.
Ştiind că agentul economic utilizează valuta câştigată la export
pentru import, calculaţi profitul afacerii sale după 3 rotaţii de
export – import efectuate într-un singur an.

111. Un producător de vopsea lavabilă exportă în Spania

marfă în valoare de 2 miliarde lei, realizând un curs de revenire
la export de 25.000 lei/USD. Calculaţi suma în valută încasată
din export, dacă valoarea cheltuielilor cu transportul,
asigurarea şi reclama a fost de 250 milioane lei.

309
 112. La o creştere a venitului, de la un anumit nivel,
ponderea cheltuielilor pentru alimente:
a) scade, deoarece producţia alimentară este
insuficientă pe plan mondial;
b) creşte, deoarece cheltuielile de consum cresc odată
cu sporirea veniturilor;
c) creşte, deoarece alimentele sunt bunuri de strictă
necesitate;
d) creşte, deoarece cererea de alimente este inelastică
la preţ;
e) scade, deoarece consumul acestora creşte cu o rată
mai mică decât sporeşte venitul.

113. Dacă rata inflaţiei creşte:

a) scade şi rata nominală a dobânzii;
b) creşte concomitent şi rata reală a dobânzii;
c) creşte decalajul dintre rata nominală şi cea reală a
dobânzii;
d) scade diferenţa dintre rata nominală şi cea reală a
dobânzii;
e) scad preţurile creditelor.

310
 114. Dacă cheltuielile guvernamentale scad cu 2.000 u.m.,
investiţiile sporesc cu 4.000 u.m., iar consumul privat creşte cu
6.000 u.m., calculaţi cu cât creşte venitul şi care este mărimea
multiplicatorului investiţiilor.

115. Ştiind că ∆C = 2.500 şi ∆S = 1.500, calculaţi înclinaţia

marginală spre consum şi spre economisiri, acceleratorul şi
multiplicatorul investiţiilor.

116. O firmă importă mărfuri din Uniunea Europeană în

valoare de 2,4 milioane Euro, plătibile peste 6 luni (în t1).
Firma, pentru a se asigura împotriva riscului valutar, solicită
băncii sale cumpărarea la termen a 2,4 milioane Euro. În t0, 1
Euro = 40.000 lei pe piaţa liberă, iar pentru cumpărarea la
termen 1 Euro = 43.000 lei, cu livrarea în t1, când 1 Euro =
45.000 lei. Ce pierdere rezultată din deprecierea leului a evitat
importatorul?

117. În condiţiile unei rate anuale a inflaţiei de 14% şi a

unei rate nominale a dobânzii de 16%, dacă astăzi se depune la
o bancă suma de 50 milioane lei, calculaţi valoarea reală a
plasamentului după 2 ani.

311
 118. Într-un an oarecare preţurile cresc cu 200%, iar
Guvernul hotărăşte ca pensiile să fie indexate cu 75% din rata
inflaţiei. Calculaţi ce pensie indexată va avea un pensionar cu
o pensie de 1,8 milioane lei pe lună.

119. Puterea de cumpărare a salariului nominal scade cu

10%, iar rata inflaţiei pe an este de 20%. Cu cât se modifică
salariul nominal?

312
 9.2. Răspunsuri şi rezolvări

1. a, b, c, d, e.
2. b.
3. c.
4. d, e.
5. b, c, d.
6. a, c, d – nevoi superioare.
b, e – nevoi primare.
7. b, c.
8. d, e.
9. b.
10. a.
11. e.
12. e.
13. b.
14. a.
15. d.
16. c, d.
17. d.
18. b, c, d.

313
 PxQ–C+S
M =
v
unde:
P x Q = valoarea mărfurilor pe piaţă;
C = valoarea mărfurilor vândute pe credit;
S = plăţi ajunse la scadenţă;
v = viteza de rotaţie a banilor.
100 mld – 15 mld + 15 mld
M = 4
= 25 mld

20.
M nominală 500 mld
M reală = = = 250 mld
Ip 200%

21.
Pcb1 – Pcb0
∆% Pcb = x 100
Pcb0

100.000 100.000
Pcb0 = = = 100.000
Ip 100%

100.000 100.000
Pcb1 = = = 66.666,66
Ip 150%

66.666,66 – 100.000
∆% Pcb = x 100 = - 33,33%
100.000

Pcb a scăzut în t1 cu 33,33%.

22. c, pentru că:

314
M = Numerar + Scriptural
M = 20.000 mld
N0 = 5.000 mld
S0 = 15.000 mld
N1 = 4.500 mld
S1 = 15.500 mld
N1 – N0 4500-5000
∆%N = x 100 = x 100 =
N0 5000
= - 10%

23. c.
24. b.
25. a.
26. d.
27. a.
28.
Kth = Kf + Kc
Kth = 5 mld
Kf = 60% x 5 mld = 3 mld
Kc = 2 mld
Kf 3 mld
Am = = = 0,6 mld
5 5
Kth consumat = Kc + Am = 2 mld + 0,6 mld = 2,6 mld

315
 29.
CT = 1,2 + 0,8 + 0,4 + 0,2 + 0,6 + 1,5 + 0,3 = 5 mil;
CMT = 5 mil / 100 = 50.000;
CFT = 0,6 + 0,2 + 0,4 + 0,3 = 1,5 mil;
CFM = 1,5 mil / 100 = 15.000;
CVT = 1,2 + 0,8 + 1,5 = 3,5 mil;
CVM = 3,5 mil / 100 = 35.000.

30.
Aplicăm formulele costului;
Atunci când Q = 0 →CT = CF
CT CF CV CFM CVM CTM Cmg
Q
0 1000 1000 - - - - -
1 1500 1000 500 1000 500 1500 500
2 1800 1000 800 500 400 900 300
3 2500 1000 1500 333,33 500 833,33 700
4 3500 1000 2500 250 625 875 1000

31.
∆CT CT1 – CT0
Cmg = =
∆Q Q1 – Q0

60 mil – 50 mil 10 mil

= = = 400.000 u.m.
75 buc – 50 buc 25 buc

32. CF = CF materiale + Salarii indirecte

316
 CF materiale = 20.000 – 5.000 = 15.000 u.m.
CV = CV materiale + Salarii directe
CV materiale = 40.000 – 10.000 = 30.000 u.m.

CT = CF + CV = 20.000 + 40.000 = 60.000 u.m.

Kc consumat = Cheltuieli materiale totale – Amortizare

Cheltuieli materiale totale = CT – Cheltuieli salariale
= 60.000 – 15.000 = 45.000 u.m.
Kc consumat = 45.000 – 4.000 = 41.000
Kc în CF = CF materiale – Amortizare = 15.000 – 4.000 =
= 11.000 u.m.

Kc în CV = CV materiale = 30.000 u.m.

33. a, pentru că:

∆CT
Cmg =
∆Q

∆CT este din ce în ce mai mic de la un an la altul, iar ∆Q

va fi constant deoarece producţia creşte în progresie aritmetică
(adică de genul 3, 6, 9, 12, etc). Dacă raportăm ∆CT (care
scade) la o mărime constantă (∆Q) va rezulta un cost marginal
descrescător.

34. În perioada t0 avem:

CT0
CTM0 =
Q0

317
 CF0
CFM0 =
Q0

CV0
CVM0 =
Q0

În perioada t1 avem:
CT1 = CT0 + 300% CT0 = 4 CT0
Q1 = 8Q0
CT1 4CT0 1 CT0
CTM1 = = = x = 0,5CTM0
Q1 8Q0 2 Q0

=> CTM1 a scăzut la jumătate faţă de CTM0.

CF1
CFM1 =
Q1

dar pe termen scurt, costurile fixe totale rămân constante;

=> CF1 = CF0
CF0 1 CF0 1
CFM1 = = x = CFM0
8Q0 8 Q0 8
=> CFM1 scade.
CVM1 = CTM1 – CFM1= 1/2 CTM0 – 1/8 CFM0
=> CVM1 = CTM0 – 1/4 CFM0 = CTM0 – 0,25CFM0
=> CVM 1 creşte.
Aşadar, răspunsul final este:
1 – b; 2 – b; 3 – c.
318
 35. d, pentru că:
∆y Wmg x
Rms = - =
∆x Wmg y

unde: x = factorul substituit;

y = factorul substituient.

36. a, b, c
37. d
38. a, c
39. e
40.
Q
WL =
L

Q0 500
WL0 = = = 5 bucăţi/salariat
L0 100

Q1 840
WL1 = = = 7 bucăţi/salariat
L1 120

Putem calcula şi dinamica productivităţii medii a muncii,

astfel:
7–5
∆%WL = x 100 = 40%
5

∆Q Q1 – Q0 840 - 500 340

WmgL = = = = = 17
∆L L1 – L0 120 - 100 50
319
 41.
Q0
WL0 = = 250
L0
IQ 140%
IWL = x 100 = x 100 =
IL 120%

= 116,66% ≈ 117%

∆Q Q1 – Q0 1,4Q0 – Q0
= = = =
Wmg ∆L L1 – L0 1,2L0 – L0

0,4Q0
=
0,2L0

Q1 = 1,4Q0 ; L1 = 1,2L0
0,4 Q0
Wmg = x = 2 x WL0 = 2 x 250
0,2 L0

= 500

=>Wmg = 500

42.
Q0
WL0 =
L0
=> Q0 = W0 x L0
Q0 = 10 x (8 x 6 x 300) = 144.000

320
 Q1
WL1 =
L1

dar Q1 = Q0
144.000 144.000
WL1 = = = 12
5 x 8 x 300 12.000

WL1 – WL0 12 – 10
∆%WL = x 100 = x 100 =
WL0 10

= 20%

=> WL creşte cu 20%.

43.
I WV = I Wf x Ip x 100, pentru că Wf =Wv / p iar
I WV
I Wf = x 100
Ip

unde: Wv = productivitatea valorică;

Wf = productivitatea fizică.
I Wv = 150% x 200% x 100 = 300%

44. c, d.
45. b.
46. b.
47. b.

321
 48.
∆UT
=
Umg ∆Q

0 1 2 3 4 5 6
Q
UT 0 40 60 80 90 90 80
Umg 0 40 20 20 10 0 - 10

UT este maximă când Umg = 0 => UT este maximă la 5

cantităţi consumate.

49.
Cantităţi 0 1 2 3 4 5 6
Umg A 0 55 50 45 40 35 30
Umg B 0 40 38 34 24 16 10
Umg A / PA 0 5,5 5 4,5 4 3,5 3
Umg B / PB 0 5 4,75 4,25 3 2 1,25
Un consumator raţional îşi va alege un program de
consum care să-i asigure o satisfacţie (utilitate) maximă şi care
să se încadreze în venitul său. Condiţia ca utilitatea
consumatorului să fie maximă este următoarea:

Umg A = Umg B
A PB

=> programul de consum care respectă această condiţie şi

se încadrează în venitul disponibil este:
6 cantităţi A + 4 cantităţi B.

50. a
322
51.
∆%C C1 – C0 P1 – P0
K ec/P = - = - :
∆%P C0 P0

100 – 200 60 – 50 1 5
K ec/P = - : = x 5=
200 50 2 2
=> cererea este elastică.

52.
∆%C
K ec/P = - = 2
∆%P

- ∆%C = 2 x 30% => ∆%C = - 60%;

53. c.
54. b.
55. c, pentru că preţul de echilibru este cel în care C = O;
unde: C = cererea
O = oferta
20 – 4P = 5 + P => 15 = 5P => P =3.

56. c.
∆%C
K ec/P = -
∆%P

∆%C = Ic – 100% = 160% - 100% = 60%

∆%P = Ip – 100% = 80% - 100% = - 20%
323
 60%
K ec/P = - = 3
(-20%)

57. b.
58. a.
59. c.
60. b.
61. d.
62. d.
63.
CA = CT + Pf
Pf
Pf’ = x 100
CA

10 mld
Am = = 2 mld
5

CT = Ch. materiale + Ch. salariale + Alte cheltuieli

CT = Am + Kc + Ch. salariale
CT = 2 mld + Kc + 1,5 mld
CT = 3,5 mld + 30% CT => 70% CT = 3,5 mld
=> CT = 5 mld => Kc = 30% CT = 1,5 mld; => CA = 5
mld + 2 mld = 7 mld;
2 mld
Pf’ = x 100 = 28,57%
7 mld

324
 64.
CA = Pf + CT
Pf = CT / 4 => CT = 4 Pf
4 Pf + Pf = CA
5 Pf = 100 mld => Pf = 20 mld
20 mld
Pf’ = x 100 = 20%
100 mld

65. Dacă la 3 rotaţii se obţine un profit total de 45

milioane =>
=> Pf/rotaţie = 45/3 = 15 milioane.
Pentru a obţine un profit de 75 milioane, numărul de rotaţii
va fi:
Nr. rotaţii = 75/15 = 5 rotaţii.
Durata unei rotaţii = 365 zile/5 = 73 zile.

66.
Preţ = CTM + Pf unitar
Pf1
= 0,5 => Pf1 = 0,5 CTM1
CTM1

Preţ = 0,5 CTM1 + CTM1 => 15.000 = 1,5 CTM1 =>

CTM1 = 10.000
∆CTM = CTM1 – CTM0 = 10.000 – 12.000 = - 2.000
=> CTM trebuie să scadă cu 2.000 u.m.
325
 67.
∆%C
K ec/P = - = 0,5
∆%P

∆%P = 100% => ∆%C/P = - 50%

C1/p – 20.000
= - 0,5 => ∆C/P = C1/p – 20.000 =>
20.000
=> C1/p = 10.000
∆%C
K ec/V = = 0,25
∆%V

∆%V = 50% => ∆%C/V = 12,5%

C1/v – 20.000
= 0,125 => C1/v – 20.000 = 2.500 =>
20.000
=> C1/V = 22.500
Aşadar, în anul 2004 faţă de anul 2000, cererea de
locuinţe va scădea cu 10.000 (datorită creşterii preţurilor) şi va
creşte cu 2.500 (datorită creşterii veniturilor)
=> C2004 = C2000 – 10.000 + 2.500
=> C2004 = 12.500 locuinţe
68.
CA = Preţ x Q
CA = CT + Pf = CF + CVM x Q + Pf
Preţ x Q = CF + CVM x Q + Pf
600.000 x Q = 250.000.000 + 300.000 x Q + 700.000.000
300.000 x Q = 950.000.000
326
 950.000.000
Q = ≈ 3.166,7
300.000

69. e.
70. c, d.
71. a, b, c, d.
72. d.
73. c, d.
74. b.
75.
Ra
PP =
d’

unde: PP = preţul pământului;

d’ = rata dobânzii;
Ra = renta anuală.
Ra
50.000.000 = => Ra = 7.500.000
15%

Dacă proprietarul nostru nu obţine o rentă funciară

anuală în valoare de 7.500.000 u.m. (minim), atunci ar fi fost
mai bine să-şi depună banii la bancă.

76. b.
77. a, b.

327
 78. d.
79. d.
80.

Pa.d. = Po + Pa.n. + Ş
unde: Pa.d. = populaţia aptă disponibilă;
Po = populaţia ocupată;
Pa.n. = populaţia aptă neocupată;
Ş = şomari.

Po = 75% x 15.000.000 = 11.250.000

Pa.n. = 10% x 15.000.000 = 1.500.000
Ş =15.000.000 – 11.250.000 – 1.500.000 = 2.250.000
Ş
Rş = x 100
Po

2.250.000
Rş = x 100 = 20%
11.250.000

sau
Ş
Rş = x 100
Pa.d.

2.250.000
Rş = x 100 = 15%
15.000.000

328
 81.
Pa.d. = 7.000.000 + 500.000 + 15% Pa.d.
0,85 Pa.d. = 7.500.000
Pa.d. = 7.500.000 / 0,85 = 8.824.000
=> Ş = 15% x 8.824.000 = 1.324.000

82. d, pentru că
ISN
ISR = x 100
IP

ISN
100% = x 100
130%

=> ISN = 130%

83.
SN1 = SN0 + 20% SN0 = 3.000.000 + 20% x 3.000.000 =
3.600.000
SN1 3.600.000
SR1 = = = 2.400.000
IP 1,5

∆SR = SR1 – SR0 = 2.400.000 – 3.000.000 = - 600.000

∆%SR = - 20%
Pentru ca salariul real să rămână constant, trebuia ca
salariul nominal să crească cu 50%, adică SN1 = 4.500.000

84. a, d, e, g

329
 85. a, c, e
86.
∆s = C x d’x n ;
5.000.000 = C x 25% x 1 => C = 5.000.000 / 0,25 =
20.000.000
87.
Pentru “a” se apelează la tabelul următor:
Rata anuală Credit Suma anuală
Dobânda
scadentă nerambur- totală rambursată
An (D=C•d’•n)
( R.a.s.) -sat (Sa=D+Ra.s.)
1 50.000.000 150.000.000 30.000.000 80.000.000
2 50.000.000 100.000.000 20.000.000 70.000.000
3 50.000.000 50.000.000 10.000.000 60.000.000

Ra.s. = Credit / nr.ani = 150.000.000 / 3 = 50.000.000

Credit nerambursat:
An 1 = 150.000.000
An 2 = 150.000.000 – Ra.s. = 100.000.000
An 3 = 100.000.000 – Ra.s. = 50.000.000
Dobânda anuală:
Ds1 = C x d’x n = 150.000.000 x 20% x 1 = 30.000.000
Ds2 = C x d’x n = 100.000.000 x 20% x 1 = 20.000.000
Ds3 = C x d’x n = 50.000.000 x 20% x 1 = 10.000.000
Dobânda totală = Ds1 + Ds2 + Ds3 = 30.000.000 +
+ 20.000.000 + 10.000.000 = 60.000.000
Suma totală restituită = 80.000.000 + 70.000.000 +
330
+ 60.000.000 = 210.000.000
Pentru “b” se foloseşte formula dobânzii compuse:
Dc = Sn – C = C x (1 + d’)n – C
Sn = 150.000.000 x (1 + 0,2)3 = 259.200.000
Dc = 259.200.000 – 150.000.000 = 109.200.000

88.
∆M = Mc x Disponibilităţi băneşti
unde: Mc = 1/ Rr;
Rr = rata rezervelor obligatorii.

1
∆M = x 10.000 mld = 40.000 mld.
25%

89.
Cb = ∆î - ∆p
unde: Cb = câştig bancar;
∆î = dobânda încasată;
∆p = dobânda plătită.
Cb – Ch.adm. = Pf.b.
unde: Ch.adm. = cheltuieli administrative;
Pf.b. = profit bancar.
Cb = 20 mld – 12 mld = 8 mld.
Pf.b. = 8 mld – 5 mld = 3 mld.
331
 90.
Dobânda
CS =
d’

400.000
1.000.000 = => d’ = 40%.
d’

91.
Dvd. sau Dob. + P.v. – P.a.
Randament = x 100
P.a.
Unde:
Dvd. = dividend; P.v. = preţ de vânzare;
Dob. = dobândă; P.a. = preţ de achiziţie.
Dobânda anuală / obligaţiune = Valoare nominală x d’=
= 1.000.000 x 22% =
= 220.000

Dobânda anuală pt. tot pachetul = 500 obligaţiuni x 220.000

= 110.000.000
Dobânda pachetului pe 3 ani = 110.000.000 x 3 =
= 330.000.000
Preţ achiziţie pt. tot pachetul = 500 obligaţiuni x 900.000
= 450.000.000
Preţ vânzare pt. tot pachetul = 500 obligaţiuni x 1.100.000
= 550.000.000
332
 330 mil + 550mil – 450 mil
Randament = x 100
450 mil

= ≈ 99,556%

92. Cea mai bună variantă de plasare a banilor este cea

care aduce cel mai mare venit anual sau care are cel mai mare
randament anual.
Depunerea banilor la bancă ar aduce un venit de 2,5
milioane (Ds = 10.000.000 x 25% x 1).
Dacă am plasa banii în acţiuni, am achiziţiona un număr
de 100 acţiuni (10.000.000/100.000) al căror venit total ar fi
de 3,5 milioane (100 x 35.000).
Dacă am achiziţiona obligaţiuni, am avea un portofoliu
de 20 obligaţiuni (10.000.000/500.000) care ne-ar aduce un
venit anual de 2 milioane (20 x 100.000).
=> Cel mai bun plasament ar fi cel în acţiuni.

93.
În momentul încheierii tranzacţiei, preţul unei obligaţiuni
era:
Dob 200.000
Cs0 = = = 2.500.000
d’ 0,08

Preţul tuturor obligaţiunilor = 2.000 obligaţiuni x 2.500.000

= 5.000 milioane
333
 La scadenţă, preţul unei obligaţiuni este:
200.000
Cs1 = = 2.000.000
0,1

Preţul tuturor obligaţiunilor (la scadenţă) = 2.000 oblig. x

x 2.000.000 = 4.000 milioane
=> Dacă ar dori să revândă obligaţiunile, agentul
economic va pierde 1.000 milioane u.m. deoarece le-a
cumpărat cu 5.000 milioane şi nu ar obţine pe ele decât 4.000
milioane.

94. e.
95. d.
96. d.
97. d, f.
98. f.
99. f.
100.
∆ impozit 1,5 – 1 0,5
Rmgf = = = = 0,714
∆ venit 4,2 – 3,5 0,7

101. c.
102. c,f.
103. d.
104. c.

334
105.
P.I.B. = CM + CA+ FBCF + ∆SR + (EXP – IMP)
P.I.B. = CM + CA + I brută + Export net
P.I.B. = 60% P.I.B. + 20% P.I.B. + 10% P.I.B. + 20 mld
0,1x P.I.B. = 20 mld => P.I.B. = 200 mld.
I brută = 10% P.I.B. = 20 mld
I brută = I netă + Amortizare
Am = I înlocuire
I înlocuire = 5% x 20 mld = 1 mld.
106. d.
107. a, b, d.
108. e.
109.
500.000 Euro x 75% = 375.000 Euro.

110.
Pf = Sn – Credit – Dobândă
Sn = C x (Cri / Cre)n
unde: Sn = suma finală încasată;
C = credit;
Cri = cursul de revenire la import;
Cre = cursul de revenire la export;
n = număr operaţii de export/import pe an
335
Sn = 500.000.000 x (35.000 / 25.000)3 = 1.372 milioane
Pf = 1.372 milioane – 500 milioane – 100 milioane = 772
milioane.
111.
Pi + Cc
Cre = Pve

2 mld + 250 mil

25.000 =
Pve

2,250 mld
=> Pve = = 90.000 USD
25.000

112. e (vezi legea lui Engel);

113. c; (d’N – R infl = d’r).
114.
∆V = ∆I + ∆C = 4.000 + 6.000 – 2.000 = 8.000
∆V 8.000
K = = =2
∆I 4.000

115.
∆V = ∆C + ∆S = 2.500 + 1.500 = 4.000
∆C 2.500
c’ = = = 0,62
∆V 4.000

∆S 1.500
s’ = = ≈ 0,38
∆V 4.000

336
 ∆I 1.500
a = = = 0,6
∆C 2.500

∆V 4.000
K = = = 2,667
∆I 1.500
116. Suma plătită pentru cele 2,4 milioane Euro
cumpărate la termen este 103,2 mld. Lei (2,4 mil. Euro x
43.000 lei).
Suma pe care ar fi plătit-o dacă ar fi cumpărat efectiv
valuta de pe piaţă în t1 este 108 mld. Lei (2,4 mil. Euro x
45.000lei).
Importatorul a evitat o pierdere de 4,8 mld. Lei (108
mld.lei – 103,2 mld.lei).

117.
Sn = S0 (1 + d’r)n
d’r = d’N – Ri = 16% - 14% = 2%
Sn = 50 mil x (1 + 0,02)2 = 50 mil x 1,04 = 52 mil.
118.
Ri = Ip – 100% = 300% - 100% = 200%
Indexare procentuală = 75% x 200% = 150%
Indexare absolută = 150% x 1,8 mil = 2,7 milioane
Pensie indexată = 1,8 mil + 2,7 mil = 4,5 milioane.

337
119.
ISN
ISR = x 100
Ip

Ri = Ip – 100%
ISN = ISR x Ip = 90% x 120% = 108%
=> Salariul nominal (SN) creşte cu 8%.

338
 Bibliografie selectivă
1. Albert Michel – Capitalism contra capitalism, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1994.
2. Anghelache Constantin – Proporţii şi corelaţii macroecono-
-mice, Editura „Artifex”, Bucureşti, 2004
3. Băbeanu M. (coord.) – Economie politică, vol. I şi II,
Editura Argus, Craiova, 1993.
4. Becker G. J. – Comportamentul uman. O abordare
economică, Editura ALL, Bucureşti, 1994.
5. Blaug Mark – Teoria economică în retrospectivă, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985.
6. Bran Paul – Economica valorii, Editura Economică,
Bucureşti, 1995.
7. Capanu I., Wagner P., Mitruţ C. – Sistemul Conturilor
naţionale şi agregatele macroeconomice, Editura ALL,
Bucureşti, 1994.
8. Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C. – Economie-manual
universitar, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
9. Creţoiu Gh., Cornescu V., Bucur I. – Economie politică,
Casa de Editură şi Presă, Bucureşti, 1993.
10. Didier Michel – Economia. Regulile jocului, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1994.
11. Dobrotă Niţă – Economie Politică, Editura Economică,
Bucureşti, 1997.
12. Frois Gilbert Abraham – Economie politică, Editura
Humanitas, Bucuresti, 1994.
13. Friedman M. – Capitalism şi libertate, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1995.
14. Galbraith J. K. – Ştiinţa economică şi interesul public,
Editura Politică, Bucureşti, 1982.
15. Gherasim T. – Microeconomie, vol l si ll, Editura
Economica, Bucuresti, 1994

339
16. Heyne Paul – Modul economic de gândire, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991.
17. Iancu Aurel – Tratat de economie, vol. I şi II, Editura
Economică, Bucureşti, 1992 şi 1993.
18. Lazăr C., Gorincu Gh., Enache L. – Teorie economică
generală, Editura Economică, Bucureşti, 1993.
19. Mecu Gh., Tobă E., Tobă D., Barbu C.M. – Economie de
piaţă contemporană, Editura Genicod, Bucureşti, 2001.
20. Madgearu Virgil – Curs de economie politică, Bucureşti,
1994.
21. Mladenatz Gromoslav – Cunoaştere şi metodă în ştiinţa
economică, Tiporex, Bucureşti, 1947.
22. Popescu C., Ciucur D., Popescu I. – Tranziţia la economia
umană, Editura Economică, Bucureşti, 1996.
23. Samuelson P.A. – Economics, Edition XIV, Mc.Graw Hill,
Inc. N.Y. 1992.
24. Tobă Elena, Mecu Gh. – Economie generală, Editura
Sitech, Craiova, 2000.
25. Tigănescu I. Eugen, Roman M. Daniel – Macroeconomie,
Editura A.S.E.- Bucureşti, 2001
26. Văcărel Iulian – Politici economice şi financiare, Editura
Economică, Bucureşti, 1996.

340