STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Anul II TOP+TOD. Semestrul 1

(Pentru uz intern)

Pr. lect. univ. dr.

Vasile BORCA

1
 CURSUL I
Introducere în Epistolele Pauline

1. Caracterizarea generală a Epistolelor Noului Testament

Epistolele pauline (în număr de 14), dimpreună cu cele sobornicești (în număr de 7), fac
parte din grupul cărților didactice ale Noului Testament.
Aceste scrieri sunt răspunsurile autorizate ale Sfinţilor Apostoli, respectiv ale Sfântului
Apostol Pavel, la problemele majore de doctrină şi viaţă cu care se confruntau comunitățile
Bisericii primare. Ele sunt scrieri ocazionale, urzite sub presiunea unor urgențe misionare pentru
clarificarea anumitor nedumeriri de natură dogmatică, morală și disciplină bisericească, sau chiar
ale conduitei personale. Ele sunt epistole și scrisori, totodată.
Deosebirea dintre epistolă şi scrisoare constă în următoarele:
 o scrisoare este o corespondenţă adresată, de obicei, unei persoane cu privire la o
situaţie specială. Scrisoarea este mai intimă.
 epistola se adresează unui cerc mai larg de cititori şi, prin urmare, dezbate probleme de
interes general. Epistola este mai solemnă decât scrisoarea particulară.
Ambele caracteristici le au Epistolele Noului Testament şi, îndeosebi, cele pauline,
bineînţeles, unele fiind îndreptăţiţi să le definim ca simple scrisori, iar majoritatea ca epistole.
Cu toate acestea, vom prefera să le numim generic epistole, fără să considerăm că le-am
împieta prin aceasta. Singura deosebire dintre ele este Epistola către Filimon, care iniţial a fost
un bilet, o scrisoare intimă, dar prin importanţa temei dezbătute are o conotaţie şi importanţă
universală (problema sclaviei).

2. Structura epistolografică a cărţilor didactice ale Noului Testament

Este de remarcat că forma sau structura Epistolelor Pauline respectă întru totul
epistolografia vremii. Din fericire, în Faptele Apostolilor capitolul 23, 25-30 avem inserată o
scrisoare sau o epistolă laică din vremea aceea. Este scrisoarea pe care ofiţerul superior roman
Claudius Lysias, tribun al cohortei din garnizoana Ierusalimului a trimis-o în anul 59 de la
Ierusalim la Cezareea Palestinei, adresată superiorului său ierarhic, procuratorul Antonius Felix
în problema deţinutului Pavel, apostolul.

Iată structura constitutivă a unei epistole antice care, defapt, este identică cu cea de astăzi:
1. Introducerea:
 autorul, autorii;
 destinatarul, destinatarii;
 salutarea (creștinească).

2. Cuprinsul – tratarea, de obicei, are două părți:

 partea teoretică - doctrinară sau de învăţătură;
 partea practică - morală, de îndrumare şi conduită.

2
 3. Încheierea sau Epilogul:
 comunicări cu caracter personal;
 salutări sau binecuvântări părinteşti – frăţeşti –chiar nominale;
 o doxologie.
Aşadar creştinismul a preluat din mediul de apariție structura epistolelor antice, dar i-a
încreștinat conținutul. Forma a rămas aceeaşi, dar fondul s-a schimbat.

3. Numărul Epistolelor pauline

Numărul Epistolelor pauline din canonul Noului Testament este de 14, adică cele păstrate,
dar în realitate a fost mai mare. De exemplu, corespondenţa cu creştinii din Corint a constat din
cel puţin trei epistole, nu din două, care s-au păstrat. Indicii în acest sens avem textul de la I
Corinteni 5, 9: „V-am scris în epistolă să nu vă amestecaţi cu desfrânaţii”. Epistola la care se
referă autorul s-a pierdut. Cronologic, aceasta este anterioară epistolei I Corinteni.
Nu este exclus ca Filipenilor să le mai fi adresat şi alte epistole (cap. 3, 1).
Epistola către Laodiceni, amintită în Coloseni 4, 16, nu este alta decât Epistola canonică
către Efeseni, cum vom vedea mai târziu.

4. Împărţirea Epistolelor Pauline

a) După conţinut:
1) Epistole mari (Romani, I, II Corinteni și Galateni);
2) Epistolele captivităţii (Efeseni, Filipeni, Coloseni, Filimon);
3) Epistolele pastorale (I, II Timotei, Tit);
Din această împărțire rămân neîncadrate I, II Tesaloniceni și Evrei.
b) După destinatari:
1) Epistole adresate unor biserici locale sau provinciale;
2) Epistole adresate unor persoane.
c) Din punct de vedere cronologic:
1) în cursul călătoriei a II-a misionară: I, II Tesaloniceni
2) în cursul călătoriei a III-a misionară: Galateni, I, II Corinteni și Romani.
3) în cursul primei captivităţi: Coloseni, Filimon, Efeseni și Filipeni;
4) după eliberarea din captivitate: Evrei, I Timotei, Tit;
5) Epistole datate în cursul celei de-a doua captivităţi romane: II Timotei.
d) Cea mai importantă împărţire este cea care ţine cont de specificul doctrinar:
1) Epistole hristologice: Filipeni, Coloseni și Evrei;
2) Epistole soteriologice: Romani și Galateni;
3) Epistole eclesiologice: Efeseni;
4) Epistole eshatologice: I, II Tesaloniceni și I Corinteni cap. 15;
5) Epistole pastorale: I, II Timotei și Tit (și Filimon);
6) Epistole disciplinare: I Corinteni;
7) Epistole apologetice: II Corinteni;
8) Epistole etico-sociale: Filimon.

3
 5. Limba şi stilul Epistolelor Pauline
Toate Epistolele pauline au fost redactate în limba greacă-elenistică sau κοινη διαλεκτος,
vorbită în secolul I al erei creştine pe întreg teritoriul Imperiului roman, inclusiv la Roma.
Conţine multe semitisme şi latinisme.
În ceea ce priveşte puritatea limbii greceşti, Epistolele pauline se situează pe locul 3 între
cărţile Noului Testament:
1. Evrei;
2. Scrierile lucanice;
3. Epistolele Pauline;
4. Celelalte scrieri.

Stilul este al unui misionar. Scrie cum vorbeşte, adică direct. Dau impresia unei
conversaţii. Fraza este încărcată, cu paranteze, cu digresiuni.
Sfântul Pavel nu este un narator ca Sfântul Luca, nici un contemplativ ca Sfântul Ioan, ci
un predicator înfocat, un apologet.

6. Citate din Vechiul Testament şi din literatura profană în vorbirile şi

scrierile pauline
Sfântul Pavel a fost iudeu şi cetăţean roman. Ca iudeu aparţinea tagmei fariseilor.
Cunoştinţele biblice le-a dobândit mai întâi în familie, apoi la Şcoala Sinagogală din Tarsul
Ciliciei, le-a aprofundat la Şcoala Ierusalimiteană, unde l-a avut dascăl pe vestitul Gamaliel. Ca
cetăţean roman, era cunoscător al mediului grecesc din cetatea de obârşie şi, de asemenea, avea
interes pentru cultura elină.
a) În primul rând, Sfântul Pavel recurge frecvent la Vechiul Testament, pentru a demonstra
pe baza citatelor biblice temele abordate, mai ales cele dogmatice.
Citatele din Vechiul Testament le întâlnim în Epistolele pauline sub trei forme:
1. literal (sensul);
2. sensul tipic: Adam - Hristos, mană – Sfânta Euharistie etc.;
3. acomodat sau aluziv.

b) Citate din autorii profani:

1. I Corinteni 15, 33: „Însoțirile rele strică obiceiurile bune”, împrumutat de la poetul comic
Menandru, secolul III î.Hr., din opera Thais sau folclorul vremii, ca un proverb des întâlnit.
2. Tit 1, 12: „Cretanii sunt pururi mincinoşi, fiare rele, pântece leneş”, preluat de la
Epimenides, poet cretan, secolul III î.Hr., care a făcut o caracterizare usturătoare compatrioţilor săi.
3. Faptele Apostolilor 17, 28: „Din neamul lui Dumnezeu suntem și noi...”, sentință
identificată la Aratus, scriitor cilician din secolul III sau întâlnită și la filosoful stoic Cleantes, tot din
secolul III, discipolul lui Zenon, precum și la Pindar, conifeul poeţilor lirici greci (571-441 î.Hr.).
Prezenţa acestor citate în discursurile şi epistolele pauline constituie un indiciu preţios
asupra pregătirii cărturăreşti pe care Sfântul Apostol Pavel şi-a dobândit-o încă înainte de
convertire.

4
 CURSUL II
Sfântul Apostol Pavel - repere biografice

Majoritatea datelor şi reperelor biografice cu referire la Sfântul Apostol Pavel le putem

culege din Epistolele sale şi din Faptele Apostolilor. Aceste repere, coroborându-le, putem
realiza o biografie Paulină destul de bine conturată.
Sfântul Apostol Pavel a fost de neam evreu, din provincia Galileea, localitatea Giscala,
situată în nordul acesteia. Familia sa aparţinea tagmei foarte influente a fariseilor. A emigrat din
Țara Sfântă în diaspora, stabilindu-se în Tars, capitala Ciliciei, situată în S-E Asiei Mici. A văzut
lumina zilei cândva prin anii 3-7, după unii chiar anii 10-15 ai erei creștine. Era mai tânăr cu
câţiva ani ca Mântuitorul. Fiu de fariseu, din seminţia lui Beniamin, a primit numele de Saul
(„cel dorit”), cu ocazia circumciziei de la opt zile. Este posibil să fi fost consacrat lui Dumnezeu
ca nazireu.
Copilăria lui Saul, la fel ca a oricărui copil evreu, a fost marcată de studiul Bibliei.
Educaţia biblică începea de la vârsta cea mai fragedă, din momentul înțărcării, cum se spunea,
defapt de când copilul devenea autonom față de mama lui, în jurul vârstei de 5 ani.
Familia sa dorea să-l facă rabin sau învăţător de lege. Rabinii nu erau salarizaţi, de aceea ca
să poată trăi apelau la daniile credincioşilor, dar învăţau şi un meşteşug din copilărie ca să-și
poată susține existenţa. Respectul faţă de muncă al vechilor evrei este de-a dreptul admirabil. A
învăţat de mic meseria de făcător de corturi (σκηνοποιος). Acest meşteşug nu era plăcut, dar era
bănos. Din pieile animalelor, mici sau mari, rău mirositoare, după ce erau cu mult dezgust
preparate și argăsite, se confecţionau foarte căutatele foi de corturi. Pe vremea aceea, pentru
orice călător, cortul era aproape atât de necesar ca pelerina sau ploierul astăzi, pentru o călătorie
mai lungă.
Primele clase le-a făcut la Şcoala sinagogală a comunităţii ebraice din Tarsul Ciliciei. Aici
a început să cunoască sistematic şi să respecte legea mozaică. A învăţat greceşte în jocurile
juvenile cu copiii grecilor din acest mare oraș grecesc.
Avea de la naştere atât de invidiatul și râvnitul Ius Italicum sau Civis romanus. Întreaga
lui viaţă, şi-a iubit şi apărat cu ardoare tripla sa patrie pământească:
- poporul evreu, al cărui mădular era;
- oraşul grecesc, în care a copilărit;
- Imperiul roman, al cărui cetăţean era.

În jurul vârstei de 15-16 ani a fost trimis de tatăl său la Şcoala superioară de teologie
rabinică din Ierusalim, practică curentă pentru unii iudei din diaspora. Aici, la Ierusalim, a fost
găzduit sau locuia la o soră a sa, care era măritată acolo.
La şcoala din Ierusalim l-a avut ca dascăl de frunte pe unul dintre cei mai renumiți
învăţători de lege ai antichității ebraice, Gamaliel, un om cu vederi largi, străin de orice
manifestare de exclusivism ebraic, plin de respect umanitar faţă de cei de alt neam şi de altă
credinţă. A avut colegi, printre alții, pe Filip şi Ştefan, viitorii diaconi în Biserica primară. A
terminat cu brio Școala superioară de teologie rabinică din Ierusalim ca șef de promoție. Tocmai
de aceea a fost angajat îndată ca funcţionar al Sinedriului. După scurt timp, s-a retras în Tars,
probabil din cauza părinţilor, care erau bolnavi sau probabil unul dintre ei decedaseră. Aici şi-a

5
continuat exercitarea meseriei de făcător de corturi, împletită cu cea de rabin. A revenit în
Ierusalim (probabil după moartea ultimului părinte), tot în slujba Sinedriului. Aceasta se
întâmpla după Înălţarea la cer a Mântuitorului Hristos.
Nu L-a cunoscut pe Iisus, faţă către faţă. Dacă l-ar fi cunoscut, temperamentul său vulcanic
presupunem că-l obliga să devină fie prieten, fie călăul.
A participat la procesul înscenat de Sinedriu și la condamnarea Sfântului Arhidiacon
Ştefan.
I-a urmărit pe creştini şi i-a persecutat, convins fiind că Hristos n-a înviat și că trupul Lui a
fost furat din mormânt şi că această orientare nou creştină este una fanatică, aberantă, care
periclitează religia mozaică, de aceea s-a năpustit cu toate forţele disponibile împotriva ei.
La Damasc, capitala Siriei, la aproximativ 200 km depărtare de Ierusalim, se găsea de
multă vreme o puternică colonie iudaică. Mulţi dintre membrii acestei colonii s-au încreştinat
prin intermediul unor refugiaţi creştini din Ierusalim și Iudeea, în urma persecuţiilor declanşate
de Sinedriu, mai ales după moartea martirică a Sfântului Ştefan. Saul a cerut delegaţie și
împuternicire din partea Sinedriului de a pleca la Damasc şi de a identifica pe creştinii de acolo,
ca apoi să îi aducă legaţi la Ierusalim şi să-i condamne.
Ajuns în preajma porţilor Damascului, ziua, în amiaza mare, se petrece evenimentul care
îi va rupe viaţa în două. Acest eveniment este convertirea lui Saul din Tars, iar efectul convertirii
este că Saul din prigonitor al creştinilor se transformă brusc sau instantaneu în Apostol al marelui
prigonit de până acum, adică al lui Iisus Hristos.
Această scenă zguduitoare este istorisită amănunţit de trei ori în Faptele Apostolilor:
capitolele 9, 22 şi 26. În capitolul 9, istorisirea este făcută la persoana a III-a singular, iar în
capitolele 22 şi 26, la persoana I.
Ziua, în amiaza mare, Saul şi zbirii ce-l însoţeau, au fost învăluiți de o orbitoare, care i-a
prăbușit înspăimântați în pulberea drumului. Era la câtva distanță înainte de a intra în Damasc.
Aceasta se întâmpla în anii 34 sau 35, după uni probabil chiar 36. Din învăluirea acestei lumini s-
a auzit un glas cu această imputare sau reproș: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? sau mă
urmărești”.
- Cine ești, Doamne? (nu L-a cunoscut);
- Eu sunt Iisus, pe Care tu îl prigonești. Nu îți este greu, nu te rănești, izbind mereu cu
piciorul în țepușă.

Dialogul acesta de pe Drumul Damascului este deosebit de semnificativ. Iisus, Cel ce nu l-

a întâlnit niciodată pe Saul îl trage la răspundere pentru violențele pe care le-a săvârșit. Saul e
învinuit de prigoanele făcute împotriva creștinilor ca fiind îndreptate împotriva lui Hristos. Se
pune întrebarea: chiar L-a persecutat el pe Iisus sau nu? Da, L-a persecutat în ucenicii Lui, în
credincioşii Lui, pentru că, persecutând pe credincioșii creştini, Saul Îl face să sufere pe însuşi
Hristos. Între Iisus şi ucenicii Săi există o legătură personală, profundă şi de comuniune reală.
Hristos se identifică cu credincioşii Săi. Această concepţie despre organismul viu al Bisericii
creştine, pe care o va dezvolta mai târziu în epistolele sale, iată că Saul a învăţat-o acum, pe
drumul Damascului. Aici, Saul din Tars învaţă unul din fundamentele teologiei creştine: Hristos
şi credincioşii Săi sunt una, formează o unitate organică. Expresia istorică a acestei unităţi este
Biserica.

6
 *
De acolo, din mijlocul drumului, Saul a fost ridicat pe braţe. Cel ce venea să răzbune şi să
persecute e acum un înfrânt total. Și-a pierdut nu numai autoritatea şi trufia, ci şi lumina ochilor.
A fost călăuzit la o adresă fixă, la casa lui Iuda din Damasc, de pe uliţa Dreaptă. Acolo este
cercetat, din poruncă mai înaltă, de fruntaşul creştin (probabil episcop) Anania, care îl botează şi
la rugăciunile căruia îşi redobândeşte vederea. A rămas puţine zile în Damasc. Toţi se fereau de
el ca de lepră. Faima de persecutor nemilos al creștinilor i-a adus acest dispreţ, iar acum după
cele întâmplate nici măcar nu stârnea milă. De aici, a plecat, s-a izolat timp de aproximativ trei
ani de zile, în pustia Arabiei, situată la răsărit de Damasc și la capătul Golfului Persic. Trebuia să
caute aici în pustie liniştea, reculegerea, meditaţia. Ca şi proorocii de odinioară, ca şi Sfântul
Ioan Botezătorul, ca şi Mântuitorul, Saul, proaspătul creştin, recent chemat în mod special la
apostolatul Domnului, vasul ales al lui Iisus Hristos, transformă pustia în laborator spiritual.
După stagiul de trei ani în pustie s-a întors din nou în Damasc. A rămas acolo zile multe.
Acum îl predica pe Hristos cu o răvnă fără pereche, cu un zel nemaîntâlnit. Evreii neconvertiţi,
oameni cu bani și cu relații, neliniștiți de prozelitismul pe care Saul îl face în rândurile lor, îi pun
la cale un atentat. Cu banii şi cu trecerea pe care o aveau la şeicul arab, care din însărcinarea
regelui Nabatean Aretas al IV-lea, ce îndeplinea funcţia de guvernator al cetăţii Damasc, pun la
cale un act criminal, uciderea lui Saul de către paznicii cetăţii, în timp ce ieşea sau se întorcea în
cetate. Creştinii evrei, prinzând de veste de acest atentat, ce s-a pus la cale, l-au coborât noaptea
peste zidul cetăţii cu ajutorul unei coşniţe, cu un scripete sau funie ca să-l scape de moarte. A
plecat la Tarsul Ciliciei, unde a predicat câțiva ani, ajutând la întemeierea Bisericii din provincia
Cilicia. După aceea, s-a dus la Ierusalim, unde a stat puțină vreme și s-a întâlnit cu Sfântul
Apostol Petru.
Apoi a fost solicitat să vină la Antiohia Siriei, ca să dea ajutor misionar celei mai noi
biserici creștine din Diaspora, din mediul elenizat. De aici, din Antiohia Siriei, care era atunci al
treilea oraș ca importanță din Imperiul Roman, ca de pe o platformă de decolare își va lua drumul
cel mai zelos apostol misionar al lui Hristos, pentru a predica Evanghelia creștină în toată lumea
antică a Imperiului roman.
Din cartea Faptele Apostolilor noi cunoaștem amănunțit trei călătorii misionare și călătoria
întâia a captivității romane.
- prima călătorie misionară: anii 45-48. În timp ce se găsea în Insula Cipru și după
convertirea proconsolului acestei insule, cu numele de Sergius Paulus, își schimbă numele în
Paulus sau Pavel, care modalitate onomastică mai prielnică de a fi acceptat în mediile romane și
grecești.
- anul 50: participă la Sinodul Apostolic de la Ierusalim.
- a II-a călătorie misionară: anii 51-54.
- a III-a călătorie misionară: anii 54-58.
- anii 58-60: captiv la Cezareea Palestinei.
- anii 61-63: prima captivitate romană.
- anul 66, vara: începe a doua captivitate romană.
- anul 67: moartea martirică la Roma.
Activitatea scrisă a Sfântului Apostol Pavel a început în anul 52, în timpul celei de-a doua
călătorii misionare.
Activitatea Sfântului Apostol Pavel, în general, a durat aproximativ un sfert de veac.

7
 Căile de desfășurare a activității misionare au fost: graiul și condeiul, vorba și scrisoarea, la
care se adaugă neapărat exemplul covârșitor de responsabilitate creștină pe care l-a dat cu propria
sa viață, de virtute, de muncă și de rugăciune.
Cuvântările ținute de Sfântul Pavel, pe traseul activității sale misionare, le-a notat în
rezumat Sfântul Luca în Faptele Apostolilor, partea a doua, de la capitolul 13 în continuare.
Cu excepția Mântuitorului, niciun apostol nu s-a bucurat de înregistrări atât de ample și de
conștiincioase ca cele de care a avut parte Sfântul Pavel prin osârdia doctorului Luca, secretarul
său personal și medicul curant. A avut nevoie Sfântul Pavel de serviciile acestui intelectual
rafinat, pentru că Apostolul Neamurilor a suferit toată viața de o maladie rebelă, a cărui
diagnosticare ulterioară a atins cifra de aproximativ 20 de posibile boli (mai ales în teologia
protestantă).
Toate Epistolele Sfântului Apostol Pavel sunt scrieri ocazionale. Ele încearcă să
înlocuiască lipsa apostolului din cutare sau cutare biserică. Când nu putea să se deplaseze
personal acolo, unde era urgență, pentru a lămuri la fața locului problemele iscate sau
dificultățile cu care se confrunta comunitatea, apostolul suplinea prezența lui printr-o scrisoare.

8
 CURSURILE III-V
Călătoriile misionare ale Sfântului Apostol Pavel

1. Întâia călătorie misionară

a. Textul: Faptele Apostolilor, capitolel 13-14;
b. Durata călătoriei: anii 45-48;
c. Scopul: propovăduirea Evangheliei între politeiştii greco-romani;
d. Componența grupul misionar: Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Iosif Barnaba (Cipriotul)
și Ioan Marcu (până la Perga Pamfiliei);
e. Itinerariul sau traseul:
- Antiohia Siriei;
- Seleucia (port);
- Cipru;
- Salamina (port în Insula Cipru);
- Pafos (capitala Ciprului).

Aici, la Pafos, vrăjitorul Barisus sau Elimas se împotrivește convertirii proconsulului

Sergius Paulus. Din această pricină Elimas este pedepsit cu orbirea de Sfântul Pavel. În urma
acestui miracol, proconsulul se convertește la creștinism. Ca act marcant al acestei biruințe, Saul
își schimbă numele în Paulus sau Pavel.
- Perga Pamfiliei, unde Ioan Marcu îi părăsește, întorcându-se la
Ierusalim;
- Antiohia Pisidei, propovăduiește două sâmbete în Sinagogă, iar
după aceea este înlăturat.
- Iconiu;
- Listra. Aici, Sfântul Pavel vindecă un olog. De aceea locuitorii își
închipuie că zeii au descins la ei, considerându-l pe Varnava ca
Zeus, pentru că avea o fizionomie mai impunătoare, iar pe Pavel ca
Hermes, interpretul lui Zeus, pentru că era purtătorul de cuvânt și
era mai firav în constituție. Pentru aceasta, localnicii voiau să le
aducă jertfe, dar apostolii se opun, arătând că și ei sunt oameni,
doar că lucrează cu puterea lui Iisus Hritos.
- Derbe;
- Listra;
- Iconiu;
- Antiohia Pisidei;
- Perga Pamfiliei;
- Atalia;
- Antiohia Siriei.

9
 f. Tactica misionară: peste tot, în diaspora, se adresează mai întâi iudeilor, în sinagogile
lor, iar după ce erau respinşi de aceştia, misionarii creştini se îndreaptă spre „neamuri”, adică
spre păgânii politeişti greco-romani.
g. Rezultatele pozitive:
- în Patmos este convertit la creștinism cel mai înalt dregător roman, proconsulul Sergius
Paulus.
- se înfiinţează primele biserici creştine în Cipru şi în sudul Asiei Mici.
- la înapoiere sunt hirotoniţi şi aşezaţi peste tot preoți (F.A. 14, 23).
h. Aspecte negative
- în Patmos, grupul misionar înfruntă opoziția magului Elimas.
- peste tot, iudeii din diaspora îi persecută pe misionarii creştini.
- în Listra, sunt bătuţi cu pietre, iar Sfântul Pavel e atât de grav rănit încât se credea că e mort.

2. Sinodul apostolic de la Ierusalim

a. Texul: Faptele Apostolilor, capitolul 15.
b. Data: anul 50.
c. Motivul: iudaizanţii pretindeau ca păgânii care vor să devină creștini, mai întâi, să se
iudaizeze, adică să se circumcidă și să respecte Legea mozaică.
d. Scopul: soluţionarea acestei pretenții.
e. Participanți: Sfinţii Apostoli, adică din grupul celor 12, între care se remarcă Sfântul
Petru, apoi Sfântul Pavel, Sfântul Iacob, „fratele Domnului” – primul episcop sedendar al
Ierusalimului, care a fost și preşedintele de onoare al sinodului, Sfântul Varnava, episcopi, preoți,
diaconi și laici. Au loc dezbateri înflăcărate și controversate, după care invocându-se și
iluminarea Duhului Sfânt (F.A. 15, 28), Sinodul în unanimitate (15, 25) a hotărît că Legea
mozaică nu este obligatorie pentru păgânii care se convertesc la creștinism. Ei au aceea la Hristos
și în Biserica Sa direct, nu pe ocolite, adică fără a mai trece prin vama religiei mozaice. Acești
convertiți dintre păgâni au totuși obligația să respecte următoarele îndatoriri, supranumite
„clauzele lui Iacov”:
1 – să se ferească de cele jertfite idolilor;
2 – să nu consume sânge;
3 – să nu consume cadavre, adică animale moarte sau zugrumate, din care nu s-a scurt
sângele;
4 – să se ferească de desfrânare.

Prin această hotărîre înțeleaptă și inspirată a fost larg deshisă calea convertirii păgânilor în
masă la creștinism.

f. Călătorie. Hotărîrea sinodală a fost consemnată în scris, remis un exemplar Sfântului

Apostol Pavel spre a o duce și a o face cunoscută celor din Antiohia Siriei și celor de pe traseul
călătoriilor misionare, precum și celorlalți apostoli să le comunice în alte părți.

10
 3. A II-a călătorie misionară a Sfântului Apostol Pavel
a. Textul: Faptele Apostolilor, capitolele 15, 36 – 18, 22.
b. Durata: toamna anului 51 – vara anului 54.
c. Grupul misionar: Sfântul Pavel și Sila, de la Antiohia Siriei, Timotei, de la Listra și
Luca, de la Troas sau Troada.
d. Scopul:
1. pentru a se face cunoscute celor interesaţi hotărîrile Sinodului Apostolic de la
Ierusalim.
2. pentru a cerceta şi consolida bisericile înfiinţate în prima călătorie misionară.
3. pentru a răspândi creştinismul în alte regiuni ale Asiei Mici şi chiar în Europa.

Observaţii
Sfântul Pavel, nevoind să-l acepte de Ioan Marcu în grupul misionar (pentru că a abandonat
grupul la Perga Pamfiliei, în prima călătorie misionară), unchiul acestuia, Sfântul Iosif Varnava,
îl i-a pe Ioan Marcu și pleacă amândoi ca grup misionar, separat, în Cipru (patria lui Varnava).
Această neînţelegere s-a dovedit providenţială pentru că în loc de un grup misionar purced la
misiune două. Între Pavel şi Varnava vor continua să existe și pe mai departe relaţii frățești.

e. Itinerariul
- Antiohia Siriei – trec peste Munții Taurus, prin trecătoarea numită „Porțile Ciliciene” în
- Cilicia (patria lui Pavel din Tars),
- Derbe
- Listra (unde Pavel și Sila îl iau pe Timotei),
- Frigia,
- Galatia. De aici vor să o ia spre Asia proconsulară, cu capitala la Efes, dar sunt opriți de
Duhul Sfânt, vor s-o apuce spre Bitinia, prin Misia, dar și acolo sunt opriți. Înapoi nu mai puteau
pleca, așa că merg înainte spre apus la
- Troda sau Troas (lângă străvechea Troa), de aici îl iau pe medicul Luca.
- Samatrochia,
- Neapolis (port la Marea Egee, în Peninsula Balcanică, locul în care misionarii paulini
calcă pentru prima dată pe teritoriul european),
- Filipi, unde este convertită Lidia, vânzătoare de porfiră sau purpură, care găzduiește
grupul misionar. Tot aici este vindecată slujnica cu duh pitonicesc, care aducea mult câștig
stăpânilor ei prin ghicit. Stăpânii reclamă grupul misionar autorităților că ar tulbura liniștea
cetății și că promovează obiceiuri și învățături străine de cultura romană și, prin urmare,
misionarii creștini sunt întemnițati. Scapă în mod miraculos din temniță, după care păzitorul
temniței se încreștinează dimpreună cu toată familia lui.
- Amfipolis,
- Apolonia,
- Tesalonic, unde predică în sinagogă trei sâmbete.
- Bereea,
- Antena, unde predică în Areopag.
- Corint, unde întâlnește pe soții Aquilla și Priscila, de aceeași meseria ca Pavel și care
predică împreună la Sinagogă. Predică și în casa lui Titus Iustus. Crispus, mai marele sinagogii,
este încreștinat. Aici, în Corint, a rămas un an și șase luni. Misionarii creștini sunt pârâți la

11
Galion, proconsulul Ahaiei, care însă le ia apărarea. Din pricina aceasta, Sostene, mai mare
sinagogii, este crunt bătut.
- Chenkreas,
- Efes,
- Cezareea Palestinei,
- Ierusalim,
- Antiohia Siriei.

f. Rezultate pozitive:
1. Se întețește ritmul convertirilor în masă a păgânilor la creştinism.
2. Se înființează primele biserici creştine în Galatia, Frigia, Misia şi în Europa.

g. Dificultăţi:
1. Opoziţia iudaică se menține.
2. La Filipi, Sfântul Pavel şi Sila sunt întemniţaţi.
3. La Atena propovăduiesc în Areopag, dar fără succesul dorit.
4. La Corint sunt reclamați lui Galion, proconsulul Ahaiei, fratele lui Seneca.

h. Activitatea scrisă. Din Corint, în anul 52 sunt scrise și expediate Epistolele I și II

Tesaloniceni.

4. A III-a călătorie misionară a Sfântului Apostol Pavel

a. Textul: Faptele Apostolilor, capitolel 18, 23 – 21, 17.

b. Durata: toamna anului 54 – primăvara lui 58.
c. Grupul misionar: Sfântul Pavel, Sfâtul Timotei, Sfântul Tit şi alţii.
d. Scopul:
1. să cerceteze şi consolideze bisericile mai vechi;
2. să respecte făgăduinţa făcută creştinilor din Efes de a cerceta comunitățile lor şi de
a le predica cu răgaz.

e. Itinerariul
- Antiohia Siriei, de unde pleacă peste Munții Taurus în Galatia.
- Frigia,
- Efes, unde stă trei ani. Aici este convertit Apollo, care predica botezul lui Ioan. Tot aici,
fiii lui Scheva, arhiereu iudei încearcă să lucreze în numele lui Pavel, invocând pe Iisus la
exorcisme, dar duhul cel rău îi atacă, rănindu-i. Tot aici are loc răscoala argintarului Demetriu.
- Troada – învierea tânărului Eutihie,
- Macedonia,
- Corint,
- Filipi,
- Troada,
- Asson,
- Mitilene,

12
 - Hios,
- Samos,
- Troghilion,
- Milet – convocă ședința preoților și episcopilor din zonă.
- Cos,
- Rodos,
- Patara,
- Tir,
- Ptolemaida,
- Cezareea Palestinei,
- Ierusalim.
Aici, la Ierusalim are loc o acțiune iudaizantă, antipaulină, care va duce la arestarea și
întemnițarea Sfântului Pavel.

f. Rezultate pozitive:
1. Sunt consolidate bisericile mai vechi.
2. Este extinsă şi organizată Biserica din Efes.
3. Sunt înfiinţate şi alte biserici locale şi regionale.
g. Dificultăţi: la Efes, Sfântul Pavel suferă efectele răscoalei argintarilor conduși şi instigați
de starostele lor, Dimitrie.
h. Activitatea scrisă:
1. Epistola către Galateni, din Efes, în anul 55.
2. Epistola I Corinteni – pierdută – din Efes, în anul 56.
3. Epistola I Corinteni – păstrată – Efes, anul 56.
4. Epistola II Corinteni – păstrată, din Macedonia (Filipi), anul 57.
5. Epistola către Romani, din Corint, anii 57-58.

5-6. Dificultăţi întâmpinate în Ierusalim. Reţinerea Sfântului Pavel în

Cezareea Palestinei. Călătoriile captivităţii și sfârșitul martiric al apostolului
Bogata activitate misionară a Sfântului Apostol Pavel a deranjat cel puțin două categorii de
adversari declarați ai acestuia: iudei neconvertiți la creștinism (care vedeau în el un renegat, un
dezertor din iudaism) și iudaizanții (iudeii convertiți la creștinism, dar adversari ai primirii
directe a păgânilor în Biserica lui Hristos).
La sfârșitul călătoriei a III-a misionară, primejdia luase proporții îngrijorătoare și Sfântul
Pavel a fost prevenit despre aceasta. Înapoiat la Ierusalim, din a III-a călătorie misionară, Sfântul
Pavel e primit foarte bine de Sfântul Iacov, primul episcop sedentar al cetății. I se face
recomandarea de a recurge la un gest menit să mai înmoaie (tempereze) înverșunarea dușmanilor
săi. Așa că Sfântul Pavel se hotărăște să suporte cheltuielile cerute de împlinirea unui vot
religios, depus de patru bărbați iudei și să se asocieze votului lor. În acest scop trebuia să
frecventeze templul. Între timp i se dusese vestea că a introdus un păgân în templu, întinându-l.
Era vorba de ucenicul paulin Trofim Efeseanul (tăiat împrejur), cu care Sfântul Pavel e
recunoscut de iudeii veniți din Asia Mică. De aceea sunt prinși, trași afară în stradă și bătuți
crâncen. A intervenit cohorta romană, cazată în cetățuia Antonia, din nord-vestul templului, sub
conducerea tribunului Claudius Lisias, pentru că altfel ei ar fi fost uciși în bătaie. De prima dată,

13
ofițerul roman, căruia i s-au plâns reprezentații templului, a crezut despre Pavel că este un iudeu
rebel, pe care autoritățile romane îl căutau de multă vreme. Se convinge, însă, în scurtă vreme, că
s-a înșelat și descoperă în Pavel un om cult, care vorbea bine grecește, adică limba maternă a lui
Claudius Lisias. De aceea, Sfântul Pavel încearcă, încă o dată, de pe treptele cetățuii Antonia,
sub protecția soldaților romani, să se adreseze gloatei de iudei în limba aramaică, dar fără succes.
A doua zi, la cererea iudeilor, Claudius Lisias îl duce înaintea Sinedriului, ca să-l judece.
Ofițerul roman e plin de respect față de ostatecul său, aflând, între timp, că deține și prețiosul
titlu de „civis romanus”, adică cetățean roman. Sinedriul nu-l poate judeca, întrucât Sfântul Pavel
reușește abil să provoace sciziune printre membrii lui, pe chestiunea învierii lui Iisus, deoarece
fariseii credeau în înviere, iar saducheii, nu. Când au auzit că învinuitul este târât la judecată, din
pricina învierii morților, cele două tabere au început să se acuze reciproc, încăierându-se în
cuvinte. Întrucât Claudius Lisias răspundea cu funcția pentru acest prizonier, ce avea cetățenie
romană, l-a scos din Sinedriu să nu i se întâmple vreun rău. Între timp, Claudius Lisias află de la
un băiețel, defapt, de la nepotul de soră a lui Pavel, că un grup de 40 de iudei zeloți au depus
jurământ să-l omoare pe inculpat a doua zi, când va fi readus în fața Sinedriului. În fața acestei
situații, Claudius Lisias, pentru a pune la adăpost viața lui Pavel, îl trimite noaptea cu o escortă
militară la Cezareea Palestinei, pentru a-l preda procuratorului roman ca să decidă acesta în
cauză. În felul acesta, Claudius scapă de cursa întinsă de iudei asupra prizonierului Pavel.
Raportul oficial de însoţire a prizonierului Pavel, adresat procurorului Palestinei Antonius Felix a
fost o scurtă scrisoare, care de altfel este inserată în F.A. 23, 25-30.
Procurorul Antoniu Felix, al cărui frate pe nume Pallas, era foarte influent la curtea
cezarului din Roma, primeşte a doua zi o delegaţie de iudei, în frunte cu arhiereul Anania, însoţit
de avocatul Terttullius, spre a-l acuza pe Sfântul Pavel. I se aduce învinuirea că este răzvrătitor
de popor. Procuratorul, în scurtă vreme, se convinge că Pavel este nevinovat şi că l-ar putea
elibera, dar totuși mai tărăgăna hotărîrea, socotind că va primi ceva bani sau atenţii din partea
deținutului. Apostolul n-avea bani și, chiar dacă ar fi avut, demnitatea lui îl oprea să-și
răscumpere nevinovăția cu arginții lui Iuda. Timp de doi ani de zile (58-60 ), Sfântul Pavel stă
captiv la Cezareea Palestinei.
Între timp, fratele lui Antonius Felix, adică Pallas, ajungând în dizgrația cezarului,
procuratorul Felix este depus și înlocuit cu Porcius Festus. Acesta, dorind să facă pe placul
iudeilor, intenţiona să-l predea pe Pavel pe mâna lor ca să-l judece la Ierusalim. Sfântul Pavel,
ştiind că-l pândește un grav pericol, refuză acest lucru şi, în calitate de cetăţean roman, cere să fie
judecat de Tribunalul cezarului din Roma (civis romanus sum, Caesaro apello). De acum înainte,
nimeni nu-i mai putea face niciun rău, ci toți trebuia să-l menajeze, ca să ajungă teafăr la Roma.
În timp ce se făceau pregătirile de plecare la Roma, soseşte la Cezareea Palestinei regele
Agripa al II-lea, cu sora lui Berenice (Veronica), pentru a-i face o vizită de curtuoazie noului
procuror Festus. Acesta le vorbeşte de cazul Pavel şi le dă prilej, într-o audiență publică solemnă,
să stea de vorbă cu el. Întâlnirea e spectaculoasă. Apostolul creștin îi uimeşte cu agerimea minţii,
prin cultura şi nevinovăţia sa. Ambii deminitari recunosc că nu are nicio vină şi că ar putea fi
eliberat, dacă nu făcea apel la judecata cezarului.
În toamna anului 60, Festus îl trimite la Roma împreună cu alți deţinuţi, sub comanda
nobilului centurion roman Iulius, ofiţer de elită din trupele de gardă ale împăratului Roman şi un
om cu un suflet deosebit.

14
 Traseul primei călătorii a captivităţii romane este următorul:
- Cezareea Palestinei,
- Sidon, apoi prin Marea Ciliciei şi a Pamfiliei la
- Mira Lichiei, după aceea trecând pe sub Creta, prin Limanuri Bune, în
- Finica, ajung pradă unui puternic uragan, din pricina căruia au rătăcit timp de 14 zile și
nopți în furtună pe Marea Adriatică, după care au naufragiat în
- Insula Malta, unde au fost primiți și găzduiţi foarte bine.

După 3 luni de iarnă au pornit mai departe cu o corabie alexandrină spre

- Siracuza (Sicilia), apoi
- Regium,
- Puteoli (Italia),
- Forul lui Apius şi
- Roma.

Creştinii i-au ieşit în întâmpinare între Puteoli și Roma.

Doi ani de zile a stat în casă cu chirie, Sfântul Pavel aşteptând să-i vină rândul la judecată.
A fost o așteptarea activă, întrucât putea să se deplaseze, putea primi vizite și putea propovădui,
fără însă a părăsi Roma.
În acest interval de doi ani, 61-63, a scris și a expediat din Roma următoarele Epistole:
Coloseni, Filimon, Efeseni şi Filipeni, iar îndată după eliberare a scris, de undeva din Italia,
Epistola către Evrei.
Faptele Apostolilor nu amintesc nimic despre eliberarea Sfântului Pavel din prima
captivitate romană, deoarece Sfântul Luca a terminat de scris această carte înainte de a i se da
sentinţa de achitare a Apostolului.
Este sigur că Tribunalul imperial l-a găsit nevinovat şi l-a eliberat. Nu avea niciun temei
să-l condamne, deoarece nu se făcuse vinovat de crimă împotriva ordinii publice. Faptul că a fost
eliberat reiese din textul Epistolei II Timotei 4, 6-7 şi 16-17, unde scrie despre „întâia mea
apărare”, iar în II Timotei 4, 18 Sfântul Pavel se referă la a doua captivitate romană din care nu
mai avea speranţe de scăpare.
Tradiţia creştină spune că Sfântul Pavel, eliberat din prima captivitate romană, a făcut o
călătorie misionară până în Spania, aşa cum intenţionase de mult, după care s-a întors, l-a instalat
episcop pe Tit în Creta, şi pe Timotei în Efes, după care s-a întors în insula Balcanică, de unde s-
a dus să viziteze Biserica din Corint, apoi în Macedonia şi undeva spre Nicopolis a fost arestat şi
trimis din nou sub escortă militară la Roma.
În vara anului 67, începe a doua captivitate romană. De această dată, este o captivitate
foarte grea şi fără speranţe de scăpare. Acest lucru reiese din Epistola II Timotei, în care Sfântul
Pavel îl roagă să vină în grabă la Roma, înainte să înceapă iarna, dacă dorește să-l mai prindă în
viață. Epistola a fost scrisă în vara anului 66 din Roma.
În vara anului 67, Sfântul Pavel a primit cununa martiriului la Roma, fiind ucis cu sabia,
aplicându-i-se astfel „bon a mors”, adică moarte ușoară, fără chinuri, întrucât era cetăţean roman,
în aceeaşi zi cu martiriul Sfântului Apostol Petru, care, însă, a fost crucificat, pentru că nu avea
cetăţenie romană. Tradiţia ne-a păstrat data și a consemnat-o în calendarul martiric la 29 iunie,
anul 67.

15
 CURSURILE VI-VII
Introducere în epistolele către Tesaloniceni

1. Date preliminare
- Epistola I Tesaloniceni – 5 capitole;
- Epistola II Tesaloniceni – 3 capitole;
- Locul scrierii – Corint;
- Data – anul 52, în cursul călătoriei a II-a misionară.

2. Orașul Tesalonic în contextul epocii Noului Testament

Orașul Tesalonic, azi Salonic, se află pe malul Mării Egee, fiind un port important, azi al
doilea oraș ca mărime și importanță a Greciei.
Așezat pe o colină în formă de amfiteatru, are în spate o vastă câmpie fertilă, străjuită în
zare de piscul înzăpezit al muntelui Olimp.
Orașul își trage numele de la victoria lui Filip al doilea, regele Macedoniei, împotriva
Tesoliei, fie, mai probabil, de la Tesolonica, fiica lui Filip II, sora lui Alexandru Macedon și
soția lui Cassandru, cel ce a reclădit orașul în anul 315 î.Hr.
În anul 146 î.Hr orașul a fost cucerit de romani, însă a fost tratat atât de convenabil de
aceștia încât a devenit oraș liber, municipiu, bucurându-se de o mare înflorire. Sub Octavian
August a devenit capitala provinciei romane Macedonia, căpătând autonomie, care-i dădea
dreptul să aibă administrație proprie și să-și bată monedă. La dezvoltarea vertiginoasă a orașului
a contribuit și faptul că era așezat pe via Egnatia, celebra șosea imperială care lega Roma cu
regiunile răsăritene ale imperiului.
Populația Tesalonicului era eterogenă. Număra atunci circa 100 de mii de locuitori (Roma
avea un milion; tot imperiul avea aproximativ 120 de milioane), majoritatea fiind greci și
romanii cuceritori. Fiind un puternic centru comercial a atras și numeroși evrei (aproximativ
20.000), care și-au construit acolo o sinanogă impunătoare.
Ca peste tot în lumea păgână, evreii au adus cu ei și ideile monoteiste și mesianice ale
Vechiului Testament. În forma acesta, diaspora ebraică a îndeplinit un rol providențial în
pregătirea neamurilor pentru primirea Evangheliei creștine.
Mai târziu, Tesalonicul și-a pierdut autonomia. Împăratul Decius i-a retras autonomia și
vechile drepturi, transformându-l în anul 250 în colonie romană. În epoca bizantină își păstrează
caracterul comercial și înfloritor.
În secolele VI și VII este devastat de câteva ori de către migratori slavi și avari, iar în
secolele VIII și IX de bulgari. Aici s-au născut cei doi „apostoli misionari” ai slavilor, Sf. Chiril
și Metodie.
În anul 1204 a căzut sub ocupația cruciaților latini. În anul 1430 a fost cucerit de turci,
flagelul Europei. De abia după războiul din 1912 a revenit în stăpânirea Greciei.

16
 3. Legăturile Sfântului Pavel cu Tesalonicul
Sfântul Apostol Pavel a cercetat pentru prima dată Tesalonicul pe la anul 51, în cursul
călătoriei a II-a misionară. Călca pentru prima dată pe pământ european. Era însoțit de Sila,
Timotei și medicul Luca.
A predicat mai întâi evreilor din sinagogă. După ce a fost respins de aceștia s-a îndreptat
spre păgâni. Tema predicii sale, ca peste tot în lumea greco-romană, era că toate profețiile
mesianice s-au împlinit în persoana lui Iisus din Nazaret, omul deplin și Dumnezeu adevărat. A
avut succes mai puțin între evrei și mai mult între păgâni.
După câteva săptămâni de predicat (2-3), a plecat mai departe spre sud în cetatea Atena,
Bereea, Corint. De pe traseul dinspre Atena a trimis înapoi la Tesalonic pe Timotei ca să se
intereseze de starea tinerei Biserici din acest oraș. Constatările sunt negative: creștinii din
Tesalonic erau persecutați, adversarii iudeizați îl calomniau pe Sfântul Pavel. Problema cea mai
gravă era faptul că unii creștini din Tesalonic au înțeles greșit, unilateral, predicile pauline despre
sfârșitul lumii, despre revenirea lui Hristos și despre viața viitoare. Ei considerau că parusia
Domnului este iminentă, adică foarte apropiată. De aceea au abandonat munca, își petreceau
timpul în priveghere, așteptând pe Domnul. Această atitudine devenise, astfel, un pretext pentru
inactivitate, lene, trândăvie și pauperizare, iar Evanghelia lui Hristos prilej de batjocură pentru
păgâni.

4. Reacția Sfântului Apostol Pavel față de rătăcirile tesalonicenilor

Apostolul, neputând merge personal la Tesalonic, recurge la mijlocul de a trimite o epistolă
prin care urmărește acest multiplu scop:
a) să întărească pe creștinii tesaloniceni împotriva adversarilor Evangheliei;
b) să precizeze că data Parusiei nu se cunoaște de nimeni și toți trebuie să reia activitatea;
c) să respingă calomniile îndreptate împotriva apostolilor și misionarilor creștini;
d) să întărească viața morală și disciplina bisericească în comunitate.

5. Epistola II Tesaloniceni
Prima epistolă și-a atins în bună parte scopul, dar neliniștea din sânul comunității a luat un
alt aspect. Cei ce așteptau Parusia și-au părăsit lucrul și nu se conformau sfaturilor apostolului, ei
colindau din casă în casă, tulburând sufletele cu propaganda eshatologică, pretinzând că Parusia
este foarte apropiată și îndemnând pe creștinii tesaloniceni să o aștepte într-o continuă rugăciune
și încordare sufletească.
Acești rătăciți nu erau numeroși, dar trebuiau treziți la realitate, pentru că răul se putea
extinde sau generaliza. De accea Sfântul Pavel le adresează o nouă scrisoare, de această dată mai
scurtă și cu acest îndoit scop de căpetenie:
a) să-i convingă că Parusia Domnului nu este apropiată;
b) să-i determine să se apuce de lucru, să nu fie inactivi și să devină ridicoli pentru
politeiștii păgâni și evreii neconvertiți.

17
 Pentru aceasta, în epistă Sfântul Apostol Pavel ia măsuri de pastorație drastică, poruncind
ca cei ce nu se dau pe brazdă să fie lăsați să moară de foame, să li se refuze orice ajutor.
Semnificativ în acest sens este textul din II Tes. 3, 10: „Cine nu vrea să lucreze, nici să nu
mănânce”.
Așadar ambele epistole au caracter eshotologic. În ele se precizează că data Parusiei nu se
cunoaște și nici nu este necesar acest lucru, pentru că ea va veni pe neașteptate. Important este că
această a doua venire să ne găsească pregătiți.
În Sfintele Evaghelii și în celelalte cărți ale Noului Testament sunt indicate doar câteva
semne prevestitoare, dar nici ele nu indică cu precizie data Parusiei.
Tot în aceste epistole se definește, succint și corect, concepția creștină față de muncă. Din
punct de vedere creștin, munca este o datorie sfântă pentru orice credincios.

18
 CURSUL VIII
Epistola către Galateni

1. Date preliminare
- Volumul 6 capitole;
- Specific doctrinar: soteriologic;
- Locul scrierii: Efes, călătoria III misionară;
- Data: anul 55.

2. Provincia Galatia în contextul epocii Noului Testament

Se cunosc două provincii Galatia:
1. Galatia veche (sau propriu-zisă) situată în mjlocul Asiei Mici;
2. Galatia nouă (provincie romană) care a luat ființă în anul 25 î.Hr., cuprinzând Galatia
veche, Pisidia, Licaonia, Pamfilia, Frigia, Isauria și Cilicia.
Locuitorii Galatiei vechi se trăgeau din nordul Italiei și erau de obârșie celți. Strâmtorați de
romani, care se aflau într-o continuă ascensiune imperialistă, trec Alpii pe la începutul secolului
IV î.Hr. și, în fuziune cu câteva seminții galice, s-au strecurat de-a lungul Dunării, ajungând până
în Panonia și Iliria. Elementul galic fiind mai puternic în această conviețuire și-au luat numele de
galiti. În anul 281 î.Hr. au invadat insulele grecești din Mareea Egee. Trei ani mai târziu, în 278,
regele Bitinei, Nicomedes, le-a cerut ajutor împotriva fratelui său Zipites, care voia să-i surpe
tronul. Așa că 10 mii de galeti trec Bosforul și-l zdrobesc pe Zipites, dar nu s-au mai întors
înapoi. Din cauza jafurilor și prădăciunilor, pe care le comit, devin o adevărată plagă pentru
populațiile grecești pașnice și civilizate din Asia Mică. Nu lucrau nimic, trăiau numai din pradă,
practicau pe scară largă comerțul cu sclavi, duceau o viață tribală.
Regele Attalus I din Pergam pune capăt expedițiilor lor. Înfrânți și slăbiți sunt obligați să
renunțe la viața lor nomadă, așezându-se printre populația greacă a ținutului într-o regiune
numită apoi Galatia. Prin pactul de la anul 190 î.Hr., cu Antioh cel mare din Siria, galati ajung în
conflict cu Roma. După ce sunt învinși de armatele romane devin aliația ai Romei. Principele lor,
Dejotarus, pentru ajutorul dat romanilor în războiul cu Mitridates, regele Pontului, între anii 74-
64 î.Hr., primește titulul de rele al Galatiei, sub suzeranitatea Romei, înglobând și câteva ținuturi
vecine Galatiei. După moartea lui Amyntas, la anul 25 î.Hr., regatul Galatiei a fost transformat în
provincia romană Galatia, cu capitala Ancyra (acuala Ankara, capitala Turciei).

3. Legăturie Sfântul Apostol Pavel cu provincia Galatia

Creștinismul în Galatia veche a fost propovăduit de Sfântul Apostol Pavel în a doua
călătorie misionară, între anii 51-52 (cf. F.A. XVI, 6). Pentru a doua oară, Galatia a fost vizitată
de misionarii paulini în a III-a călătorie misionară pe la anul 55, fiind în drum spre Efes.

19
 În provincia Galatia romană, mai precis în Pamfilia, Pisidia și Licaonia, creștinismul a fost
propovăduit de Sfântul Apostol Pavel și Varnava încă din prima călătorie misionară (46-48). Aici
misiunea creștină a fost mult mai grea decât în Galatia veche, deoarece cumunitățile iudaice au
opus rezistență. Apostoli au fost alungați din oraș în oraș aflându-se uneori în pericol de a-și
pierde viața (F.A. 13, 50; 14, 5, 19).
Pe când era activ la Efes, în a III-a călătorie misionară, a primit vești îngrijorătoare din
Biserica Galatiei propriu-zise. Apostolului nu i-a fost iertată niciodată abandonarea religiei
mozaice în schimbul convertirii la Hristos. Ba mai mult, între iudeii convertiți erau unii care
pretindeau ca păgânii politeiști, care doresc să se convertească, să treacă în prealabil la legea
mozaică, tăindu-se împrejur și respectând datinile mozaice. Acești iudeii încreștinați, care aveau
aceste pretenții, purtau numele de iudaizanți. Acești emisari iudaizanți s-au infiltrat printre
convertiții galateni, picurându-le stropi de venin în suflete, în primul rând încercând să
discrediteze autoritatea și competența apostolică a Sfântului Pavel. Prin urmare, și Evanghelia
propovăduită de el nu este o Evanghelie autentică sau plenară. Din păcate, acești detractori ai
persoanei și misiunii pauline au găsit urechi credule dispuse să înregistreze astfel de calomnii.
Prin curieri de-ai săi, prin oameni de bine, din Galatia, Sfântul Pavel află de aceste lucruri,
ceea ce-l face să se mâhneacă adânc. Împotriva acestora Apostolul se ridică vehement și,
neputând să se deplaseze personal, a scris în grabă și cu multă încordare această epistolă,
calificată de teologul noutestamentar, Nicolae Colan, drept „cea mai bolovănoasă scriptură
paulină”.

4. Cuprinsul Epistolei
1. Partea întâia, capitolele 1, 2, partea apologetică în care Apostolul își apără integritatea
Evangheliei și autoritatea sa apostolică. Se spune că le-a predicat tot ceea ce-i necesar pentru
mântuire, așa că chiar dacă un înger din cer ar interveni este neautorizat și nu le poate predica o
altă evanghelie. Apostolia sa este egală în demnitate și competență cu a oricăruia dintre Apostoli
vechi, întrucât el a fost chemat la apostolat direct de Iisus Hristos fără intermediari.
2. Partea a doua, de cuprins docmatic, capitolele 3-4, stabilește împotriva acelorași eretici
iudaizanți că nu ne putem mântui prin legea mozaică, ci numai prin credința în Iisus Hristos,
Legea mozaică având doar un rol pregătitor, ea fiind „călăuză spre Hristos” (3, 24).
3. Partea a treia, de cuprins practic-moral, capitolele 5-6, este o chemare convingătoare la
păstrarea libertății creștine, dobândită prin botez și, ca atare, să se ferească de a cădea în păcatul
mândriei și al dezbinărilor.

5. Texte remarcabile în epistolă

1. Ga. 1, 6-8 – Integritatea și autoritatea Evangheliei propovăduită de Apostol;
2. Ga. 2, 9 – „stâlpii” Bisericii Apostolice;
3. Ga. 2, 11-12 – Sfântul Pavel condamnă duplicitatea Apostol Petru față de păgâni și
iudei;
4. Ga. 2, 16 – nu prin faptele Legii (mozaice), ci prin credința în Hristos se îndreptează
omul;

20
 5. Ga. 2, 20 – „... nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” – identificarea apostolului
cu Iisus Hristos;
6. Ga. 3, 13 – „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi
blestem”;
7. Ga. 3, 24 – „Legea (mozaică) ne-a fost călăuză spre Hristos...”;
8. Ga. 3, 27 – „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat”;
9. Ga. 3, 28 – Egalitatea și fraternitatea tuturor oamenilor în Hristos, fără deosebiri etnice,
sociale sau de gen;
10. Ga. 4, 26 – Biserica triumfătoare... „este mama noastră”;
11. Ga. 5, 6 – „credința trebuie să fie lucrătoare prin iubire”;
12. Ga. 5, 14 – Toată Legea se concentrează în porunca iubirii aproapelui;
13. Ga. 5, 22 – Roadele sau faptele Duhului;
14. Ga. 5, 26 – „să nu fim iubitori de mărire deșartă, supărându-ne și pizmuindu-ne unii
pe alții”;
15. Ga. 6, 7 – „Dumnezeu nu se lasă batjocorit”;
16. Ga. 6, 14 – Apostolul se laudă în crucea Domnului Iisus Hristos.

6. Primii destinatari ai Epistolei

Se pune problema cărei comunități este adresată această Epistolă. Creștinilor de Galatia
veche sau celor din Galatia nouă sau romană.
Problema este destul de controversată și a fost îndelung și vehement discutată.
Dintre discuțiile și teoriile aprinse reținem trei ipostaze mai importante.
1. Ipoteza galatică nordică, care susține că epitola a fost adresată creștinilor din Galatia
propriu-zisă. Aceasta se bazează pe considerentul că Sfântul Apostol Pavel n-ar fi putut comite o
astfel de greșeală de tact pastoral, adresându-se grecilor civilizați cu expresii de genul „galateni
fără de minte” sau nebuni, pe când galatenii propriu-ziși nu s-ar fi supărat de această adresare
vehementă.
2. Ipoteza galitică sudică consideră că destinatarii epistolei sunt doar cei din sudul Galatiei
romane, adică din Pamfilia, Pisidia și Licaonia. Apostolul folosește o limbă greacă și este amintit
Varvara, care l-a însoțit în cursul călătoriei întâia misionară, când a trecut prin aceste provincii.
Faptele Apostolilor n-ar face nicio referire la întemeierea comunităților creștine din Galatia de
nord.
3. Ipoteza galatică mixtă susține că epistolele au fost adresată tuturor comunităților din
provincia romană Galatia, deoarece fac referire și la întâia și la a II-a călătorie misionară.

21
 CURSURILE IX-X
Legăturile Sfântului Apostol Pavel cu Biserica din Corint

1. Date preliminare
- 3 epistole adresate acestei comunități:
- I Corinteni Pierdurtă, despre care avem consemnări la I Co. 5, 9;
- I Corinteni Păstrată – 16 capitole – scrisă la Efes în anii 56-57, în timpul
călătoriei a III-a misionară;
- II Corinteni Păstrată – 13 capitole – scrisă din Macedonia, poate chiar din Filipi
în anul 57;

- 3 vizite apostolești la Corint:

1. în călătoria a II-a misionară, când înființează Biserica din Corint;
2. în călătoria a III-a misionară – 57-58, când scrie Epistola către Romani;
3. înaintea celei de-a doua captivități romane, pe la anul 65, despre care avem
consemnări la II Timotei 4, 20.
De ce atâta importanță acestei comunități? Pentru că era unul din cele mai importante orașe
ale lumii vechi.

2. Corintul în contextul epocii Noului Testament

A ajuns la o înflorire foarte mare datorită favorabilei sale așezări, între două mări, Ionică și
Egee, și traficului comercial cu Occidentul și Orientul. Cele două porturi comerciale erau ca niște
ventuze, de o parte și de alta a fortului istm de Corint. (Istm, istmuri, s.n. – fâșie îngustă de
pământ, care leagă două continente sau o peninsulă de un continent și care separă două mări sau
două golfuri).

 Corintul
1. Portul Lechsian
2. Portul Chenchreas

Intrând în conflict cu Roma, Corintul a fost distrus în

întregime de către consulul Lucius Mummius în anul 146 î.Hr.
După 100 de ani mai târziu a fost reconstruit de Iulius Cezar,
care l-a transformat în colonie romană. Împăratul Octavian
Augustus i-a acordat alte privilegii economice și politice, ridicându-l la rang de capitală a
provinciei Ahaia, a cărei proconsul își avea aici reședința.

22
 Rapida refacere și înflorire i-a adus nu numai belșug, cultura și civilizația, ci și luxul,
desfrâul și mizeria. Corintul devenise cel mai vestit centru al desfrânării și al sclavagismului din
Imperiul roman. Din aproximativ 600 de mii de locuitori, peste 400 de mii erau sclavi. Aici era
un templu închinat zeiței Venus (Afrodita), care promova destrăbălarea generală, desfrâul, care
descompunea rapid societatea antică.
Cele peste 1.000 de preotese (ierodule) ridicaseră prostituția la rangul de cult religios și se
desfrânau uneori chiar în văzul lumii. De aceea expresia ”a-ți trăi viața ca la Corint” devenise o
vorbă de ocară chiar pentru păgâni.
Devastat de mai multe ori de barbari, începând cu secolul IV d.Hr., a fost cucerit de
francezi în 1205, cedat apoi venețienilor și trecând de la un stăpân la altul, gloria, puterea și viața
lui înfloritoare s-au stins încetul cu încetul. Jugul turcesc a înmormântat orașul pentru totdeauna.
Corintul de astăzi este o localitate de dată destul de nouă, apărută la o oarecare depărtare de
vatra vechiului oraș plină de ruine și vestigii antice.

3. Legăturile Sfântului Apostol Pavel cu orașul Corint

Sfântul Pavel vine la Corint în cursul călătoriei a II-a misionară pe la începutul anul 51.
După obiceiul său pastoral, mai întâi contactează comunitatea iudaică, iar apoi se adresează și
păgânilor.
În Corint, Sfântul Pavel a avut destul succes, atât în rândurile evreilor monoteiști, cât și a
grecilor politeiști.
A întâmpinat însă și destule dificultăți.
La Corint își avea reședința proconsulul roman al provinciei Ahaia, care la vremea aceea
era un om cult, cumpănit și de caracter. Îl chema Iunius Galion și era, din întâmplare, frate cu
renumitul filozof stoic roman Lucius Anneus Seneca. În împrejurări dramatice, Sfântul Pavel
ajunge în fața acestui înalt demnitar roman. Din ce cauză? Pentru că Pavel a reușit să
convertească la Hristos, printre alții, și pe șeful sinagogii din Corint pe nume Crispus. Această
convertire i-a înfuriat atât de mult pe fanaticii și exaltații din colonia ebraică încât s-au hotărât
să-l distrugă pe apostolul creștin. Astfel, i-au montat o răscoală de stradă ca să-l poată acuza că
tulbură ordinea publică și, astfel, să-i atragă pe reprezentanții autorității romane împotriva lui și
să-l aresteze. Montați de noul sinagogar Sostene, fanaticii evrei l-au adus cu zgomot mare pe
Sfântuș Pavel înaintea lui Galion. Acesta a cercetat calm cazul, s-a convins că nu e vorba de
tulburarea ordinei publice, ci de dispute cu caracter religios care pe el nu-l interesau. Prin urmare
a dat ordin gărzii pretoriene să evacueze curtea de tulburenți. Ajunși în stradă, umiliți, rușinați și
revoltați, adversarii Sfântului Pavel căutau un țap ispășitor. În scurt timp au căzut de acord că cel
ce i-a băgat în acest bucluc este Sostene, șeful sinagogii. Pe loc i-au aplicat o bătaie atât de
cumplită, încât din această bătaie i s-a tras convertirea la creștinism.
De acum încolo, Sfântul Pavel a avut pace din partea adversarilor evrei.
Aici, la Corint, în anul 52, Sfântul Pavel pune începutul activității sale misionare scrise
prin redactarea la interval de câteva luni a celor două epistole către Tesaloniceni. Un an și
jumătate a durat rodnica sa activitate în capitala provinciei Ahaia.
A revenit aici pentru scurt timp, pentru o iarnă, cea a anilor 57-58, în cursul călătoriei a III-
a misionară.
Sfântul Apostol Pavel a ținut mereu în atenție această Biserică, foarte expusă atât ofensivei
iudaice și iudaisante, cât și mediului politeist păgân.

23
 4. Problemele Bisericii din Corint
În cursul călătoriei a III-a misionară, pe când se afla la Efes în timpul celor trei ani de
propovăduire, a primit în trei rânduri vești de peste mare de la Corint. Unele i le adusese însuși
Sostene, care venise la Efes spre a raporta apostolului situația generală a Bisericii corintene.
Altele i-au fost aduse de fruntașul creștin corintean Hloe. Acesta, din încredințarea comunității,
semnala Sfântului Pavel stări de lucruri îngrijorătoare, în special următoarele:
1) Creștinii din Corint s-au divizat în patru grupări antagoniste, create după modelul
preferințelor pe care înainte de convertire le avuseseră față de unii sau alții dintre filozofii storici,
epicurei etc., pe care îi îndrăgiseră pe când aparțineau elenismului. Prin urmare, unii afirmau că
sunt „ai lui Petru”, alții ai lui Pavel, alții ai lui Apolli (renumit retor și avocat alexandrin,
convertit la Hristos), iar alții pretindeau că numai ei sunt ai lui Hristos.
2) În al doilea rând, în sânul comunității a fost descoperit un caz de incest, care-i umplea de
oroare și de rușine; un tânăr trăia în concubinaj cu mama lui vitregă.
3) În al treilea rând, unii creștini corinteni cu o superficială pregătire catehenică se certau
întreolaltă și apoi compăreau, se înfățișau în fața tribunalelor păgâne ca să le soluționeze litigiile
sau diferendele dintre ei.

Curând, după Hloe a socit la Efes o delegație oficială corinteană alcătuită din trei fruntași:
Stefanes, Fortunatus și Ahaicus, care aduceau o listă întreagă de probleme destinate a fi
soluționate cu competență apostolică de către Sfântul Pavel. Iată pe cele mai importante:
4) Ce este de preferat pentru un creștin? Starea de căsătorit sau celibatar;
5) Cum trebuie primită Sfânta Cuminecătură?;
6) Este permis creștinilor să consume idolatite (cărnuri, uleiuri și alte alimente care au fost
jertfite zeităților politeiste)?;
7) Ce sunt harismele și cum trebuie practicate de bunii creștini? (glasololia, taumaturgia,
profeția, tălmăcirea etc.);
8) Care sunt temerile realității Învierii lui Iisus?

Pe temeiul informațiilor aduse de Sostene, Hloe și de grupul celor trei, Sfântul Pavel a scris
în anul 56, din Efes, Epistola I Corinteni păstrată.
Înainte de aceasta, mai scrisese una tot din Efes. Aceasta s-a pierdut. Urmă despre existența
acestei Epistole avem în I Corinteni 5, 9. În acea epistolă, Apostolul îi avertizează pe corinteni să
nu se amestece cu desfrânații și destrăbălații de orice fel, din mediul corupt al orașului.

5. Curpinsul Epistolele I Corinteni

Epistola are 16 capitole de un cuprins stufos.
Partea I, adică primele 6 capitole ar putea purta acest titlu: Evanghelia creștină în lupta
cu reminiscențele păgâne din sânul Bisericii corintele.

Acestea erau semnalate de oamenii lui Hloe.

1. Începutul de dezbinare în cele patru grupuri antagoniste, care periclitau unitatea și
liniștea lăuntrică a comunității creștine;

24
 2. Cazul incestuosului a cărui faptă arunca rușine și ocară asupra întregii comunități
creștine;
3. Certurile dintre creștini și solicitarea la tribunalele păgâne să-i împace i-a făcut să uite de
dragostea frățească, de îndelunga răbdare, iertarea și buna înțelegere, virtuți creștinești
indispensabile.

Partea a doua (capitolele 7-15) o putem caracteriza sau intitula: Evanghelia creștină,
cale de desăvârșire religios-morală.
Aici, apostolul soluționează de pe poziție creștină și cu autoritate și competență apostolică
mai multe probleme religioase care i-au fost comunicate de delegația alcătuită de Stefanas,
Fortunatus și Ahaicus.
1. Atât căsătoria, cât și necăsătoria sau văduvia pot fi mijloace de îmbunătățire a vieții
religios-morale, dacă sunt trăite în calea Domnului, adică dacă nu se urmărește prin ele vreun
scop egoist, supărător pentru Dumnezeu și disprețuitor pentru oameni;
2. Idolatitele pot fi consumate fără ezitare și fără primejdie. Dacă însă cineva cu o
conștiință prea scrupuloasă s-au scandaliza sau sminti cum că ele ar spurca viața creștină, atunci
de dragul păcii, a evitării oricărei sminteli, apostolul recomandă renunțarea la ele, dar nu în
principiu, ci doar în cazuri de excepție. În realitate, zeii nu există, prin urmare sanctuarele lor nu
pot macula sau întina alimentele și băuturile aduse acolo ca jertfe.
3. Sfânta Euharistie sau Cuminecătură trebuie primite cu cuvenita pregătire și vrednicie, în
caz contrar focul ei curățător devine foc mistuitor;
4. „Femeile să tacă în Biserică”, adică să aibă o ținută și atitudine decentă. Stridența și
extravaganța de orice fel este condamnabilă, atât vocală, cât și vestimentară. Limbuția,
flecăreala, lipsa de stăpânire a limbii, clevetirile, calomniile, insultele care duc la vrajbă și
dezbinare trebuie evitate de toți, dar în primul rând de femei, care sunt înclinate să alunece spre
aceste practici și obiceiuri păgâne. Femeia creștină nu e oprită să vorbească în Biserică, dar cu
Dumnezeu și despre Dumnezeu prin rugăciunea rostită și cântată.
5. Harismele sunt daruri gratuite ale Duhului Sfânt, împărtășite unor elite creștine în scopul
adeveririi originii divine a religiei creștine. De aceea Sfântul Pavel face o demarcație netă între
harismatici și șarlatani. Un harismatic adevărat totdeauna zidește sufletele semenilor săi, pe când
un șarlatan nu caută decât folos propriu, renume nemeritat, succese de impostor.
Harismele n-au viață lungă. Ele sunt acordate doar unor creștini și pentru un timp scurt.
Despre glosolalie spune că va înceta (I Co. 13, 8).
Există, însă, o modalitate permanentă de afirmare în viața creștină, în orice timp și în orice
loc, aceea a practicării virtuțiilor teologice: credința, nădejdea și dragostea, dar în primul rând a
dragostei.
Capitolul 13 din I Corinteni este integral un imn sau elogiu paulin dedicat dragostei
creștine.
6. Ultima problemă căreia i se dedică o atenție deosebită este aceea a realității Învierii lui
Iisus.
La Corint, un oraș cosmopolit, scepticismul era în floare. El fusese implantat și cultivat nu
numai de sistemele filozofice ale Antichității, începând cu stoicismul și epicureismul, ci chiar și
de unele religii de mistere politeiste. De aceea filoanele de scepticism s-au infiltrat și în rândurile
primilor creștini din acest oraș.
Realitatea învierii lui Iisus era unul din obstacolele cele mai reliefate, care stăteau de-a
curmezișul scepticismului antic. Unii creștini căzuți victime ale acestui scepticism au fost nevoiți

25
să solicite dovezi convingătoare în acest sens. Apostolul Pavel are și bunăvoința și competența
de a le furniza. Reținem doar două dintre ele:
a) Comparația cu grăuntele de grâu, pentru ca să odrăslească, să răsară, trebuie mai întâi să
moară, să putrezească.
b) Mărturia unui grup de aproximativ 500 de creștini palestinieni care l-au văzut pe Iisus
înviat. Mai mult de jumătate dintre aceștia se mai aflau în viață, la 25 de ani după înălțarea la cer
a lui Iisus și care pot fi contactați personal pentru a le furniza mărturisiri. În acest scop li se
recomandă scepticilor din Corint să trimită o delegație cu care să stea de vorbă în Țara Sfântă.
În I Co. 16, 1-2 avem una din dovezile inspirate cele mai concludente care atestă că primii
creștini sărbătoreau duminica, și nu sâmbăta, încă din secolul apostolic.

6. Motivele redactării Epistolei II Corinteni

Biserica din Corint a fost și a rămas o comunitate frământată. Nici unei alte comunități
creștine a veacului apostolic nu i-au mai fost dedicate 3 epistole și 3 vizite misionare la fața
locului.
Dacă Epistola I păstrată și-a atins multiplul scop, se pune întrebarea: de ce era nevoie de o
a treia epistolă? Răspunsul se află în însăși cuprinsul epistolei. De obicei, Sfântul Pavel își
trimite curierii și mesajele sale acolo unde lucrurile șchiopătau. La câteva luni după primirea
Epistolei I Corinteni păstrată, la Corint s-a repetat fenomenul înregistrat cu doi ani înainte în
Galatia. Pseudodidascalii iudeizanți s-au infiltrat printre credincioșii corinteni și au început a-l
calomnia pe Sfântul Apostol Pavel și a-i tăgădui integritatea Evangheliei sale.
Pe de altă parte, la Corint, colecta paulină pentru nevoiași întreținuți de Biserica mamă din
Ierusalim nu dădeau rezultatele la nivelul posibilităților materiale.
Aceste două motive l-au determinat pe Sfântul Pavel să expedieze a Doua Epistolă către
Corinteni.
Când primise informații despre asaltul iudaizant de la Corint și despre rezultatele slabe ale
colectei pentru nevoiași, Sfântul Pavel terminase etapa celor trei ani de misiune la Efes și se
mutase pe pământ european în Macedonia. De acolo, adică din Filipe, scrie Epistola II Corinteni.
Știrile alarmante din Corint i le aduse Tit, cel mai râvnitor voluntar, cel mai activ dintre ucenicii
direcția ai Sfântului Pavel. Oriunde apărea vreo situație dificilă, dacă nu se putea deplasa
personal la fața locului, Sfântul Pavel îl trimitea pe Tit.

7. Structura Epistolei II Corinteni

Partea I, capitolele 1-7, apără demnitatea apostolică a Sfântului Pavel și integritatea
evangheliei pe care a predicat-o (parte apologetică).
Partea a II-a, capitolele 8-9, au un cuprins practic-caritabil, în care Apostolul încearcă să-i
convingă pe creștinii corinteni să fie mai zeloși și mai generoși în ceea ce privește colecta
organizată în favoarea Bisericii din Ierusalim. În acest sens, el folosește modalități de a le
stimula dărnicia, între care și metoda de a le stârni gelozia prin laudele aduse macedonenilor.
Transformă, așadar, întrecerea dintre creștini în stimulent.
Partea a III-a, capitolele 10-13, au un cuprins polemic antiiudaizant. Normal era ca epistola
să se termine cu partea caritabilă. Se vede, însă, că defăimările și calomniile detractorilor săi

26
iudaisanți continuau să-l preocupe și după ce se răfuise cu ei în primele șapte capitole. De aceea
Apostolul trece acum de la apărare la atac polemic împotriva defăimătorilor săi, demascându-i și
înfierându-le cu asprime relele lor apucături, pofta hămesită de câștig, setea de popularitate cu
orice preț și ura antipaulină nejustificată.
În II Corinteni 13, 13 găsim cea mai amplă doxologie trinitară din epistolele Noului
Testament, text inclus într-unul din ecforisele Sfintei Liturghii: „Harul Domnului nostru Iisus
Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și părtășia Sfântului Duh să fie cu voi toți!”.

27
 CURSURILE XI-XII
Legăturile Sfântului Apostol Pavel cu Biserica din Roma

1. Preliminarii
Legăturile Sfântului Apostol Pavel cu Biserica din Roma constau dintr-o epistolă, cea mai
voluminoasă din ”corpus paulinum” și două vizite forțate, adică neplanificate, dintre care ultima
avea să se încheie cu moartea sa martirică la 29 iunie anul 67.
Biserica din Roma a fost înființată la Ierusalim. Ea are obârșie ierusalimiteană, cu ocazia
Pogorîrii Duhului Sfânt de la prima Cincizecime creștină (F.A. cap. 2). Știm că atunci și acolo se
aflau și ”oaspeți din Roma, iudei și prozeliți”. Acești pelerini s-au convertit în masă la Hristos și
s-au întors la Roma altcum de cum plecară. Ei au constituit nucleul Bisericii creștine din capitala
imperiului.
Sfântul Pavel știa de existența acestei Biserici și își îndrepta atenția asupra ei încă din
cursul călătoriei a III-a misionară, pe când se afla la Efes. Apostolul Pavel spunea și Sfântul Luca
nota: „după ce mă voi întoarce la Ierusalim trebuie să văd și Roma” (F.A. 19, 21). Se interesa de
Roma cu scopul consolidării Bisericii de acolo. Vizita la Roma era programată ca una de tranzit.
Ținta lui era Spania, acolo voia să ajungă și să desfășoare activitate misionară (Rm. 15, 24, 28).
Unul din principiile misionare de bază ale Sfântului Pavel era ca oriune ajungea cu vestirea
Evangheliei, mai întâi să se adreseze evreilor, iar, dacă era respins de aceștia, să se adreseze
păgânilor politeiști. De la acest principiu și tact misionar nu s-a abătut niciodată și niciunde.
Al doilea principiu misionar paulin era ca să nu zidească pe temelia pusă de altul, ci să
deschidă misiuni creștine acolo unde până atunci nu existase nicio urmă de Biserică creștină
locală. Acest principiu este înscris chiar în Romani 15, 20.
Sfântul Apostol Pavel era interesat să extindă spațiul misionar (Rm. 15, 18) până la
„marginile pământului”, după porunca Mântuitorului (Mt. 28, 19-20).
Intenția exprimată de Sfântul Pavel la Efes, în cursul călătoriei a III-a misionară, nu s-a
putut realiza, deoarece ajungând la Ierusalim a fost violent contracarat de iudei, arestat și trimis
la Cezareea Palestinei, unde proconsulul roman Antonius Felix l-a ținut doi ani închis, fără să-l
judece (59-61). În anul 61, la cerea sa, a fost transferat sub pază militară la Roma, unde a așteptat
doi ani în captivitate până să fie judecat în calitate de civis romanus și eliberat de Tribunalul
suprem. A ajuns deci la Roma, dar mai târziu decât sperase și nu liber, ci „în lanțuri”, adică
prizonier.
Între timp, în Corint, în iarna lui 57-58, redactase ampla și profunda epistolă către Romani,
pe care în primăvara lui 58 a expediat-o la destinație prin diaconița Febe (cap. 16).
Biserica din Roma era o biserică mixtă, adică de proveniență atât ebraică, cât și păgână. La
începuturile ei era preponderent iudaică, adică majoritatea membrilor ei erau evrei convertiți, fie
la Ierusalim, fie după aceea, prin influență.
În anul 49, împăratul Claudiu a dat un edict de expulzare a evreilor din Roma, pentru că
erau tulburenți și iritabili pentru ordinea publică. Această măsură a modificat și profilul Bisericii
creștine din Roma, transformând-o din iudeo-creștină în păgâno-creștină.

28
 În anul 54, după moartea lui Claudiu (omorât), a urcat pe tron Nero, care toată viața a fost
favorabil evrilor. Sub el, o bună parte din expulzații de la anul 49 s-au întors în Roma. Acuma
Biserica din Roma redevine o Biserică Mixtă.

2. Paternitatea Bisericii din Roma

Majoritatea teologilor romano-catolici au încercat să-i „plăsmuiască” Bisericii din Roma o
origine petrină. În special, de la Fericitul Ieronim, secolele IV-V s-a susținut că Sfântul Petru ar
fi călătorit la Roma, îndată după Cincizecimea creștină, ca să-l combată pe Simon Magul.
Cercetări temeinice făcute mai ales în secolele XIX și XX au dus la concluzia că Sfântul
Petru n-a călcat pe străzile Romei, decât cel mult de două ori: pentru scurtă vreme în anul 63 și în
anul 67, când a murit ca martir. Așadar pretinsul episcopat roman de 25 de ani și câteva luni este,
cum pe bună dreptate îl califică și Petru Maior, „o nălucită”.
1) Episcopatul care este sedentar este în contradicție cu apostolul care este itinerant, cum
însuși termenul arată (αποσελω = a trimite).
2) Noul Testament stă mărturie că Sfântul Petru, după Cincizecime, nu s-a instalat „papă”
la Roma, ci și-a îndeplinit misiunea de apostol itinerant în Iudeea, Antiohia Siriei și chiar în
Babilonul de pe eufrat (I Pt. 5, 13).
3) Biserica veacului apostolic ajunsese la stadiul de dezvoltare care necesita organizarea la
nivel de episcopii. Episcopii au fost selectați nu dintre apostoli, ci dintre ucenicii apostolilor. De
exemplu, Biserica mamă din Ierusalim a fost condusă de Iacob, „fratele Domnului” și nu de un
apostol, care în această calitate a prezidat chiar Sinodul apostolic din anul 50. La fel, conducerea
Bisericii din Efes a fost încredințată episcopului Timotei, iar cea din Creta lui Tit.
4) Este semnificativ faptul că în capitolul 16 al Epistolei către Romani, Sfântul Pavel salută
creștinește nominal o mulțime de cunoștințe din Roma. Dacă ar fi fost acolo un episcop sedentar
sau Sfântul Petru, era obligatoriu ca pe locul întâi al listei din anul 57-58 să fi fost consemnat.
5) Capitolul 28 din Faptele Apostolilor arată că Apostolul Pavel, sosind pe pământul italic
în anul 61, în prima captivitate romană, a fost întâmpinat, în apropiere de Roma, de numeroși
creștini dintre iudei. Sfântul Petru nu se afla între ei, nici nu citim undeva că ar fi trimis delegați
să-l solicite pe Pavel, cum era de așteptat.
6) Doi ani mai târziu, anul 63, din Roma, Sfântul Apostol Pavel scrie epistolele: Coloseni,
Filimon, Filipeni și Evrei. În niciuna din ele nu apare nici măcar vreo aluzie la eventuala
prezență petrină.
7) Aceste considerente sunt întărite de mențiune din I Pt. 5, 13, care arată că în anul 65,
când scrie această epistolă, Sfântul Petru desfășura activitate misionară ca apostol itinerant
tocmai în Babilonul de pe Eufrat, din Mesopotamia.

3. Cuprinsul Epistolei către Romani

Conținutul ei este de specific soteriologic.
Partea I, de cuprins dogmatic, tratează despre universalitatea păcatului și necesitatea
mântuirii posibilă numai prin Iisus Hristos (capitolele 1-11).

29
 Ideile de bază ale soteriologiei din Romani sunt următoarele:
1. Starea universală de păcat. Întreaga omenire, adică iudeii monoteiști și păgânii
politeiști se află în starea de păcat.
2. Starea de păcat, fiind universală, înseamnă că și necesitatea de mântuire este
universală. Așadar, din universalitatea stării de păcat, Sfântul Pavel deduce necesitatea
universală de mântuire.
3. În continuare (capitolul 4), apostolul afirmă posibilitatea mântuirii numai prin Iisus
Hristos. Această afirmație era de așteptat să nu convină iudeilor, atât de mândrii de descendența
lor din Avraam. Ei erau convinși că descendența genetică din Avraam le garantează mântuirea.
Sfântul Pavel îi dezamăgește și îndârjește împotriva sa, susținând că Avraam a fost socotit drept
de Dumnezeu prin credința lui fermă în Dumnezeu și nu prin ascultarea de Legea mozaică, nici
prin circumciziune. Circumciziunea a fost inaugurată cu Avraam abia după 15 ani de la data când
Dumnezeu a declarat că socotește credința lui ca suficientă pentru mântuire sau îndreptare. Pe de
altă parte, Avraam nu s-a putut mântui prin ascultarea de Legea mozaică deoarece aceasta a fost
dată poporului ales prin Moise abia după 430 de ani, de când Dumnezeu i-a socotit credința lui
Avraam ca valabilă pentru mântuire. Avraam și-a asigurat mântuirea pentru viitor prin credința
în Mântuitorul Hristos Care avea să vină. El se afla în situația fiecărui om care, monoteist sau
politeist fiind, se mântuiește prin credința în Mesia.
4. Credința lui Avraam a fost o credință plenară, completă, fără șovăire. Rămâne bine
stabilit că Avraam nu era nici tăiat împrejur și nici nu avea Legea mozaică atunci când credința
lui i-a fost socotită completă de Dumnezeu și valabilă pentru mântuire. Avraam este, așadar,
părintele tuturor celor ce cred în Mesia, așa cum a crezut el, indiferent dacă în momentul istoric
al convertirii lor la Hristos ei sunt sau nu tăiați împrejur. Evreii, prin urmare, n-au cu ce se
mândri, nici nu tăierea împrejur, care a fost doar un semn văzut, un ritual al legăturilor ca popor
ales cu Dumnezeu. La fel, Legea mozaică n-a fost dată ca să-i mântuiască, ci ca să-i deștepte și
să întrețină în ei conștiința păcatului, arătându-le ce trebuie să facă și ce nu trebuie să facă pentru
a fi placul lui Dumnezeu. Dacă Legea mozaică ar fi putut mântui pe cineva, nu mai era necesar
să vină Mesia.
Între credința lui Avraam și credința noastră este o deosebire mare, dar nu fundamentală.
Avraam a crezut cu o credință completă în Cel Ce avea să vină, în Mesia, noi suntem să credem
în Cel Ce a venit.
5. În capitolul 5, Sfântul Pavel arată modelele îndreptării prin credința în Iisus Hristos. El
recurge la o confruntare amănunțită între Adam, căpetenia omenirii căzute în păcat, și al doilea
Adam, Care este Hristos, Căpetenia omenirii aflate în starea harică.
Eliberat de sub tirania păcatului, omul cel vechi se sfințește prin lepădarea trupului
păcatului prin botez, devenind capabil să reziste asaltului răului (cum se arată în capitolul 6).
6. Eliberarea creștinului (care iudeu fiind) prin botez de sub jugul Legii mozaice
restabilește echilibrul dintre voință și faptă, deoarece prin comuniunea cu Hristos îi este dată
posibilitatea să îndeplinească efectiv ceea ce cere Legea (capitolul 7). Apostolul subliniează din
nou că deși Legea mozaică este dreaptă și sfântă și una, pentru că este dumnezeiască prin
obârșie, cu toate acestea ea nu-l poate mântui pe iudeul credincios, pentru că n-a fost dată în
acest scop.
7. Creștinul intrat în comuniune cu Hristos este beneficiarul vieții celei noi, insuflețită de
Duhul lui Dumnezeu. El are conștiința calității de fiu adoptiv al lui Dumnezeu și împreună-
moștenitor cu Hristos al vieții de veci (cum se arată în capitolul 8).

30
 8. Partea dogmatică a epistolei se încheie cu un excurs (capitolele 9, 10 și 11), în care
Sfântul Pavel clarifică noua poziție a poporului iudeu în iconomia mântuirii. Cu mâhnirea celui
ce știe că este de același neam cu evreii, Sfântul Pavel constată că majoritatea evreilor
monoteiști, contemporani lui, s-au împotrivit Evangheliei. Ostilitatea lor față de Evanghelie le-a
adus dizgrația dumnezeiască. Această dizgrație e meritată, fiind un act de dreptate, dar nu e
completă, nici definitivă; ea va dura până când toate neamurile se vor încreștina. De aceea,
printr-un act de grație și evreii vor fi încorporați la Hristos, intrând în masă în comuniunea cu El,
în Biserică. Această convertire în masă a evreilor la Hristos va fi unul din numeroasele semne
eshatologice ale iminentei veniri a Domnului, a Parusiei.

Partea a II-a a epistolei de cuprins moral (capitolele 12-15) oferă îndemnuri potrivite
pentru implementarea în sânul comunității a unei conduite creștine demne. Sunt sfătuiți să ducă o
viață sfântă, iar darurile de care s-au învrednicit să le folosească spre zidirea Bisericii lui Hristos,
iar dragostea care se desăvârșește în facerea de bine să n-o dea uitării (cap. 12). În capitolul 13 se
cere creștinilor să dea o deplină ascultare autorităților lumești ale statului. Se insistă asupra
iubirii aproapelui și a recomandării ca în lume creștinii să se poarte ca fii ai curăției și ai luminii.
Capitolul 15 le cere celor mai tari în credință să-i trateze cu îngăduință pe cei mai slabi,
tocmai pentru a-i recupera și întări. Toți trebuie să trăiască în pace și să poarte sarcinile unii
altora (capitolul 15, 1-13).
Epilogul epistolei (15, 14 – 16, 25) stabilește raportul Sfântului Apostol Pavel cu cititorii
răi, recomandând pe diaconiță Febe bunăvoinței creștinilor din Roma, cărora le duce această
epistolă și dă expresie salutărilor apostolului și ale colaboratorilor săi pentru un număr deosebit
de mare de creștini din Biserica Romei, salutați nominal.
Ultimele versete cuprind o doxologie finală.

31
 CURSURILE XIII-XVII
Epistolele scrise în prima captivitate romană

Date generale
- Numărul: 4+1;
- Numele: Coloseni, Filimon, Efeseni, Filipeni + Evrei;
- Data: anul 63;
- Locul: Roma, pentru evrei – Italia.
- Specificul doctrinar:
- Efeseni – eclesiologică;
- Coloseni, Filipeni și Evrei – hristologice;
- Filimon – etic-social.
- Volumul:
- Evrei – 13 capitole;
- Efeseni – 6 capitole;
- Coloseni și Filipeni – 4 capitole;
- Filimon – 1 capitol.

1. Epistola către Coloseni

a) Orașul Colose în contextul epocii Noului Testament
Orașul Colose era așezat în veninătatea Râului Lycus, pe drumul central ce lega Efesul și
Troa cu părțile orientale ale Imperiului. Se afla în ținutul Frigiei, la 16 km depărtare de
Laodiceea și 25 km de orașul Irapole.
În antichitate a cunoscut o înflorire economică și culturală. În secolul V î.Hr., Herodot îl
numea cetate importantă, iar Xenofon îl considera mai târziu „oraș mondial”.
În timpul domniei lui Nero a fost dărâmat de un cutremur violent. A izbutit să se refacă și
ajungă din nou la înflorire în secolele următoare. În epoca bizantină, orașul a fost reședința unei
episcopii. Jugul turcesc i-a adus pieirea definitivă. Din orașul de altădată au mai rămas doar
câteva ruine, iar câțiva kilometri se află orașul Chonas, din Turcia de astăzi.

b) Întemeierea Bisericii din Colose. Întemeierea Bisericii din acest oraș este atribuită lui
Epafras, unul dintre ucenicii și colaboratorii Sfântului Apostolo Pavel.
Faptele Apostolilor menționează de trei ori prezența Sfântul Pavel în Frigia, în călătoria a
II-a și a III-a misionară. Convertirea primilor creștini din Colose, Laodiceea și Ierapola s-a făcut
de către Sfântul Pavel între anii 51-56, în timpul celor trei ani petrecuți la Efes, capitala
provinciei.
De aceea se poate socoti, pe bună dreptate, că Biserica din Colose are origine direct
paulină. La Colose, Sfântul Pavel l-a convertit mai întâi pe Epafras, care i-a devenit ucenic
devotat, l-a convertit apoi pe Filimon, care și-a pus casa la dispoziție pentru întrunirile
comunității locale. La Filimon a fost primit totdeauna cu multă dragoste și de soția Apfia și de

32
fiul Arhip, pe care l-a hirotonit diacon. Tot aici, l-a cunoscit pe sclavul lor Onisim, pe care, mai
târziu, l-a întâlnit la Roma, l-a convertit și l-a retrimis la Filimon.

c) Motivele și scopul scrierii epistolei

Sfântul Pavel află de la Epafras, care vine la Roma, că Bisericile din Colose, Laodiceea și
Ierapole sunt amenințare de ivirea unei primejdioase erezii iudeo-gnostice. Această erezie
împrumutase din iudaism unele restricții alimentare, unele prescripții rituale cu privire la
sărbători și practici ascetice de nuanță eseniană, iar din păgânism, un amestec de filosofie, de
misticism și de practici oculte, care se caracterizau prin adorarea îngerilor, subestimarea
Întrupării și Jertfei lui Iisus Hristos și prin cultivarea unor superstiții.
Scopul urmărit de Sfântul Pavel este de a combate începuturile acestei erezii iudeo-
gnostice și de a întări credința, nădejdea și dragostea cititorilor pentru Iisus Hristos.

d) Cuprinsul Epistolei Coloseni

Partea I (capitolele 1 și 2) are un cuprins apologetico-dogmatic. Aici sunt combătuți ereticii
din Colose, care atacau și negau dumnezeirea Mântuitorului, așezându-L în rândul fapturilor
create, alături de îngeri sau chiar mai prejos de ei. Acești eretici au un profil doctrinar
nemaîntâlnit altundeva în veacul apostolic. Ei sunt definiți ca eretici gnostici-iudaizanți.
Trăsătura gnostică este vizibilă prin atitudinea lor negativă față de dumnezeirea Mântuitorului.
Trăsătura iudaizantă se observă din pretenția lor de a fi respectate unele practici și ritualuri
mozaice.
Partea a II-a (capitolele 3-4) este de cuprins moral sau practic, în care se stăruie să fie
respectată de creștini libertatea adusă de Hristos, subliniindu-se că Legea mozaică și
așezămintele iudaice nu sunt obligatori pentru creștini, deci nici pentru evreii încreștinați.

e) Texte remarcabile în Coloseni

1. Col. 1, 15 – Fiul este chipul lui Dumnezeu, de o ființă cu Tatăl, contribuind în egală
măsură la crearea lumii văzute și nevăzute (text asemănător cu cel din prologul ioaneic).
2. Col. 1, 18 – Hristos este capul trupului, adică al Bisericii.
3. Col. 1, 26 – taina întrupării și răscumpărării prin Hristos acum descoperită omenirii.
4. Col. 2, 19 – în Hristos „locuiește trupește plinătatea dumnezeirii”.
5. Col. 2, 14-15 – prin cruce a pironit zapisul păcatului strămoșesc și l-a biruit pe diavolul.
6. Col. 2, 16-17 – restricțiile alimentare și prescripțiile sabatice ale Legii mozaice nu mai
sunt valabile pentru creștini.
7. Col. 3, 11 – unitatea și fraternitatea noastră în Hristos, fără diferențe etnice, religioase și
sociale.
8. Col. 3, 17-23 – tot ceea ce faceți, faceți ca pe seama lui Dumnezeu.
9. Col. 3, 21 – „părinților, nu ațâțați la mânie pe copiii voștri”.
10. Col. 4, 6 – „vorbirea voastră să fie totdeauna plăcută, dreasă cu sare... ca să stiți să
răspundeți fiecăruia cum trebuie”.

33
 2. Epistola către Filimon
a) Cazul lui Onism
Filimon a fost un fruntaș al Bisericii lui Colose, care a avut un sclav pe nume Onisim.
Acesta, dornic de libertate, a plecat fără știrea și fără consițământul stăpânului său la Roma,
încercând să-și piardă urma în forfota capitalei imperiului. Acolo l-a întâlnit pe Sfântul Pavel,
care l-a convertit la Hristos, l-a botez, transformându-l astfel din punct de vedere social în frate
de credință cu stăpânul lui și, deci, egal al său. În această nouă ipostază, Sfântul Pavel îl retrimite
la Colose împreună cu fruntașul creștin Tihic. Amândoi duceau cu ei textele epistolelor către
Filimon, Coloseni și Efeseni.
În felul acesta, Onisim era pus la adăpost și de urmărirea de către fugitivarii (poliția
romană, care se ocupa de urmărirea, depistarea și arestarea sclavilor fugiți de la stăpâni) și de
greaua indispoziție pe care i-o pricinuise lui Filimon, atât prin fuga sa, cât și prin paguba ce i-a
făcut-o.
Din epistolă, Filimon află că Onisim, de acum înainte, îi este frate de credință și că
Apostolul Pavel, personal, îi va restitui paguba făcută de Onisim la plecarea lui. Dacă e vorba
însă de calculul în amănunțime – iată o mențiune plină de umor – până la urmă tot Filimon îi este
dator apostolului, pentru că datoria morală nu are echivalent în cea materială. Nimic nu poate
depăși ca valoare bănească convertirea lui Filimon la credință, botezul și comuniunea lui și a
familiei lui cu Hristos, care toate s-au făcut prin mijlocirea apostolului și care întrec orice avuție
materială, deoarece rămâne nepieritoare.
Un singur lucru nu-l poate face legal Sfântul Pavel – să-l elibereze juridic din starea de
sclav pe Onisim. Legile romane stabilească că numai stăpânul trebuia să-și dea consițământul la
eliberarea sclavului său. În cazul de față, era de subînțeles pentru Filimon că are rost să-i mai
prelungească sclavajul juridic al lui Onisim, devreme ce din punct de vedere creștin îi este egal
în credință și frate în Hristos. Nu încape îndoiala că Filimom și-a dat seama de noua conjunctură
și l-a primit cu bucurie ca pe un frate în credință, operând aceasta și sub aspect juridic.

b) Creștinismul și sclavia
1. Nota fundamentală a societății antice era nedreptatea și inegalitatea oamenilor
întreolaltă.
2. Expresia majoră a acestei organizări sociale, vicioase, era sclavia. Unii oameni deveneau
sclavi, pierzându-și libertatea, îndeosebi prin răpirea silnică a acesteia. Alții își vindeau libertatea
și aceasta o făceau tot din pricina orânduirii nedrepte care practica inegalitatea între oameni și
starea de mizerie materială și morală. Alții deveneau sclavi în urma căderii ca prizonieri în
războaie.
3. Dreptul absolut al stăpânului asupra sclavului era apărat de legi, al căror coținut este
revoltător pentru omul secolelor următoare. Exista o poliție specială a cărei misiune era tocmai
descoperirea și arestarea sclavilor fugiți de la stăpâni (fugitivarii). Erau apoi legi de stat care
opreau sau îngrădeau sever eliberarea sclavilor pe motivul că societatea romană nu se cuvine să
mărească rândurile proletariatului sau să sporească numărul liberților.
4. Atribuția statului era să facă legi și tot le să le desfacă sau abroge. Creștinismul nu era o
doctrină politică de organizare statală. El doar intervine în procesele de manifestare ale societății,
recomandând, sfătuind, îndemnând, chemând la adoptarea unor măsuri menite să ajute la
propășirea societății. El nu putea să impună creștinismul statului fără să ajungă în conflict cu

34
acesta. Și cu toate acestea, tânăra Biserică creștină a trebuit să îndure grozăvia celor zece
persecuții oficiale îndreptate de statul roman împotriva ei.
5. Cu toate acesta, creștinismul a făcut tot ceea ce a putut ca să ușureze soarta victimelor
cruntului drept al celui mai tare. Biserica, prin misionarii ei creștini, a propovăduit în rândul
maselor principiul biblic al egalității și fraternității umane. Astfel stăpânii de sclavi, care se
încreștinau, trebuiau să-și schimbe și atitudinea față de supuși. Nu-i mai puteau trata ca pe niște
animale sau obiecte, ci ca pe frați întru credință, iar realizând-o aceasta în practică, o făceau și
din punct de vedere social sau juridic.
Iată cum Biserica creștină, prin noile învățături și principii răspândite, încetul cu încetul, a
schimbat mentalitatea lumii, reușind să extirpe și această practică vicioasă a sclaviei. Aceasta cu
atât mai mult după ce Biserica a primit libertate de manifestare prin Edictul de la Medialon din
anul 313.

3. Epistola către Efeseni

a) Cuprinsul epistolei
Această epistolă are două părți mari.
1. Partea I, de conținut dogmatic (capitolele 1-4), are un cuprins cu specific doctrinar
eclesiologic.
În partea I, Biserica este prezentată ca trup al lui Hristos, Hristos fiind capul ei. Între
Hristos și credincioși există o legătură organică gândită și înțeleasă la fel și tot atât de strânsă cu
este legătura dintre cele trei părți componente ale trupului omenesc: cap, trunchi și membre.
Biserica în calitate de trup al lui Hristos este cugetată tot timpul ca un organism viu. Practic
aceasta înseamnă că dacă suferă sau se bucură un membru sau un component al trupului, suferă
sau se bucură împreună cu el întreaga Biserică, toată comunitatea.
Legătura aceasta vie, strânsă și de durată, dintre credincioși și Hristos, i s-a descoperit
Sfântului Pavel în preajma porților Damascului cu ocazia convertirii sale. Atunci Hristos l-a
întrebat imputativ și îndurerat: „Saule, Saule, de ce mă prigonești?”, cu toate că Saul nu L-a
întâlnit niciodată pe Iisus în carne și oase, practic nu avea cum să-L persecute.
Partea a II-a de cuprins practic sau moral (capitolele 5-6) tratează despre îndatoririle
credincioșilor în familie, în Biserică și în societate.
În primul rând sunt arătate îndatoririle reciproce ale soților creștini (pericopa de la Taina
Cununiei), apoi ale copiilor față de părinți, ale părinților față de copii, ale sclavilor și stăpânilor.
Este de remarcat în această parte imaginea creștinului militant care, înarmat sau echipat cu
toate „armele” lui Dumnezeu, trebuie să se opună răului, păcatului și să promoveze binele,
virtutea, adică tot ceea ce este plăcut lui Dumnezeu și de folos societății.

b) Texte remarcabile în Efeseni

- Ef. 1, 7 – jertfa răscumpărătoare a lui Iisus Hritos;
- Ef. 1, 10 – Hristos, idealul suprem al unirii și comuniunii plenare;
- Ef. 1, 22 – Hristos este capul Bisericii;
- Ef. 2, 8-10 – condițiile mântuirii subiective: harul, credința și faptele bune;
- Ef. 2, 20 – una din însușirile ființiale ale Bisericii – apostolicitatea;
- Ef. 4, 1 – când scria epistola, Sfântul Pavel era în închisoare (prima captivitate romană);

35
 - Ef. 4, 3-6 – „să păzim unitatea Duhului în legătura păcii; este un trup și un duh, adică o
Biserică; este un Domn, o credință, un botez, un Dumnezeu Tată al tuturor”;
- Ef. 4, 13 – ținta supremă sau scopul ultim al vieții creștine: „Până vom ajunge toți la
unitatea credinței... la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hritos”;
- Ef. 5, 15-16 – necesitatea de a avea o conduită creștină ireproșabilă și responsabilă;
- Ef. 6, 10-18 – activismul și dinamismul vieții creștine;
- Ef. 6, 19 – eficacitatea rugăciunilor pentru aproapele. Însuși apostolul cere acest lucru.

c) Primii destinatari ai Epistolei zise către Efeseni

Epistola zisă către Efeseni prezintă unele dificultăți în ceea ce privește identificarea
primilor cititori. Iată de ce:
1. În cei mai vechi și mai autoritativi codici neotestamentari ai lui „corpus paulinum”, din
Ef. 1, 1, lipsește mențiunea „în Efes”, fiind lăsat loc liber sau trecându-se fără nicio pauză la
textul ce urmează.
2. Epistola către Efeseni nu are la sfârșitul ei salutări nominale de la frați la frați. Acest
lucru este cu atât mai inexplicabil cu cât este de la sine înțeles că Sfântul Pavel cunoștea personal
foarte mulți creștini efeseni, mai ales că în a III-a călătorie misionară a rămas acolo aproape trei
ani de zile. Epistolele către Coloseni și Filimon, care au fost scrise în aceleași împrejurări, au
astfel de salutări nominale. Era firesc ca și această epistolă, trimisă prin aceeași curieri paulini,
Tihic și Onisim, să aibă astfel de salutări.
S-a pus astfel întrebarea: Cine au fost destinatarii primi ai acestei epistole și cum și când a
devenit numai epistolă către Efeseni?
Din numeroasele explicații și ipoteze care s-au emis reținem două mai importante:

I. Ipoteza epistolei către Laodiceni. În Epistola către Coloseni 4, 16 citim că deodată cu

Epistola către Coloseni și Filimon, apostolul a adresat și o epistolă către Biserica din Laodiceea.
Această epistolă lipsește din corpus paulinum, cel puțin sub aspect onomatic. Unii cercetători
isagogi susțin că respectiva epistolă către Laodiceni ar fi actuala Epistolă către Efeseni. Iată cum
s-au derulat evenimentele: în Apocalipsă, capitolul 3, unde se face o evaluare a Bisericilor din
Asia Mică, citim că spre sfârșitul secolului I, Biserica din Laodiceea a decăzut din punct de
vedere moral atât de mult încât a primit cel mai drastic avertisment din partea Domnului
Apocalipsei: „Am să te vărs din gura Mea”, ceea ce înseamnă nu mai vreau să-ți pomenesc
numele. Se presupune că Biserica din Laodiceea nu s-a îndreptat, nu s-a redresat nici după acest
avertisment drastic. Așadar, rămânând în această stare deplorabilă, s-a considerat de către
Bisericile surori că această Biserică nu merită, nu i se cade să poarte titlul unei epistole
apostolice. Prin urmare, i s-a aplicat tratamentul de pedepsire: damnatio memoriae sau erasio
nominis, de aceea ea nu mai figurează între epistolele pauline, ci, treptat, numele a fost completat
cu cel al Bisericii din Efes.

II. Alții isagogi și exegeți consideră că Epistolă zisă către Efeseni ar fi fost inițial o epistolă
circulară. Se presupune următoarea situație: scriind Colosenilor și lui Filimon și hotărîndu-se să
le trimită la destinație prin Tihic și Onisim, Sfântul Pavel s-ar fi hotărît să scrie și să trimită prin
aceeași colaboratori și o epistolă destinată tuturor Bisericilor din Asia Mică. Așadar, cei doi
curieri paulini ar fi avut sarcina să distribuie copii ale acestei epistole circulare în cât mai multe
dintre Bisericile Asiei Minor. Așa de explică lipsa de salutări nominale, atât de la început, cât și
de la sfârșit. Adepții acestei ipoteze mai susțin că, totodată, se explică și faptul că epistola
tratează o temă de interes general, adică eclesiologia.
36
 4. Epistola către Filipeni
a) Generalități
- Volum: 4 capitole;
- Data: anul 63;
- Localitatea: Roma;

Există o tendință mai veche în sensul datării acestei epistole mult mai timpuriu, și anume anii
56-57, din timpul când Sfântul Pavel era la Efes în a III-a călătorie misionară. Această epistolă nu
are un plan bine definit, în schimb se remarcă prin tonul cordial pe care-l folosește Sfântul Pavel de
la început și până la sfârșit. Această epistolă este cea mai intimă, cea mai personală din epistolele
sale. Creștinii filipeni au fost cei mai de treabă, cei mai atașați de Sfântul Apostol, comunitatea lor
a fost cea dintâi Biserică creștină paulină întemeiată pe teritoriu european.

b) Orașul Filipi, în contextul epocii Noului Testament

Orașul Filipi este cunoscut din secolul al VII-lea î.Hr. cu numele de krenides (izvoare),
pentru că zona respectivă era renumită prin mulțimea izvoarelor. Își trage numele de la Filip al
II-lea, regele Macedoniei, tatăl lui Alexandru cel Mare. În anul 358 î.Hr., Filip al II-lea îl
cucerește și îi schimbă numele, transformându-l într-o fortăreață împotriva Traciei. Orașul era
așezat pe via Egnatia, drumul care lega Roma de ținuturile orientale ale Imperiului. În anul 168
î.Hr., orașul a căzut sub stăpânirea romană, ca defapt întreaga Macedonie, stabilidu-se capitala la
Tesalonic. În anul 42 î.Hr., el devine un teatru al celebrei bătălii care s-a dat aici între duumvirii
Octavian August și Marc Antonius, care au nimicit trupele lui Caius Iulius Caesar, cetatea Filipi
fiind transformată în colonie romană.
Cetatea s-a bucurat de privilegiile unui oraș liber, cu administrație proprie, având
autonomie și dreptul de a-și bate monedă.
Populația cetății era compusă din băștinași, foarte mulți coloniști romani și iudei, însă
foarte puțini și atât de săraci încât n-au fost în stare să-și ridice o sinagogă, ci se întruneau la
marginea râului.
Cu vremea, orașul a început să decadă. În evul mediu, jugul turcesc l-a transformat în ruine
și l-a înmormântat pentru totdeauna.

c) Legăturile Sfântului Pavel cu orașul Filipi

Legăturile Sfântului Pavel cu această cetate au început în cursul călătoriei a II-a misionară,
în anii 51-52. Aici, apostolul a întemeiat cea dintâi Biserică paulină pe pământ european.
A revenit la Filipi în a III-a călătorie misionară și cel puțin încă o dată după eliberarea din
prima captivitate romană. Redactarea acestei epistole se datorează mai multe unor motive de
ordin personal. Dornici să ușureze situația apostolului întemnițat la Roma, creștinii din Filipi au
trimis acolo pe unul din fruntașii Bisericii lor, pe nume Epafrodit, ca să-i ducă prinoase și
ajutoare. Ajuns la Roma, Epafrodit s-a îmbolnăvit atât de greu încât era să moară. După
însănătoșire, Sfântul Pavel îl trimite înapoi la Filipi cu această epistolă în care:
a. le explică filipenilor cauza întârzierii lui Epafrodit la Roma,
b. le arată starea Evangheliei și starea sa la Roma,
c. îi anunță că în curând îl va trimite la ei pe Timotei,
d. le mulțumește cu demnitate și gingășie pentru ofrandele trimise,
e. nu scapă prilejul de a-i întări în credință, în iubire, în nădejde și-n răbdare.

37
 d) Texte remarcabile în Epistola către Filipeni
- Flp. 1, 1 – cu toate că la vremea scrierii epistolei, ierarhia bisericească consta tot din trei
trepte ca și astăzi, însă nomenclatorul acesteia era puțin deosebit. Atâta vreme cât trăiau
apostolii, cele trei trepte ierarhice aveau următoarea ordine:
- Apostol,
- Episcop-prezbiter,
- Diacon.
După ce sfinții apostoli au dispărut de pe scena Bisericii primare, nomenclatorul ierarhiei
bisericești își schimbă puțin ordinea:
- Episcop,
- Preot,
- Diacon.
Acest nomenclator apare pentru prima dată oficial la începutul secolului al II-lea la Sfântul
Ignatie, episcop al Antiohiei Siriei, și ucenic direct al Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, deci
părinte apostolic.
În sprijinul acestei interpretări avem și alte texte inspirate: I Tim. 3, 1-7, unde sunt redate
condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cel ce aspiră la demnitatea de episcop. În continuare
sunt indicate în capitolul 3, 8-13 însușirile pe care trebuie să le îndeplinească diaconii. Se pune
întrebarea: Oare nu existau preoți în Efes? Și dacă existau, ei nu trebuiau să îndeplinească nicio
condiție? Răspunsul este același ca și în cazul filipenilor. Existau preoți peste tot, numai că nu se
făcuse limitarea strictă în nomenclatura episcop-preot sau prezbiter. Un alt temei și mai
convingător în acest sens avem în Faptele Apostolilor, capitolul 20, versetul 17, unde Sfântul
Apostol Pavel convocă o ședință a preoților din jurul Efesului la Milet, iar după ce le dă mai
multe îndemnuri și sfaturi încheie cu această formulă din versetul 28: „Luați aminte de voi înșivă
și de toată turma întru care Duhul Sfânt va pus pe voi episcopi ca să păstoriți Biserica lui
Dumnezeu...”, așadar cheamă preoții și li se adresează cu numele de episcopi.
- Flp. 1, 21 – text aproape identic cu cel din Galateni 2, 20, de unde reiese că adevăratul creștin
nu trăiește după gusturile lui, nici după capriciile sau înclinările lui păcătoase, ci trăiește după
voia lui Hristos.
- Flp. 2, 5-11 – mare text hristologic paulin – kenoza. În aceste versete este concentrată esența
întregii hristologii pauline. Hristos este privit aici ca trecând prin următoarele etape:
- preexistent,
- întrupar,
- mort și înviat,
- preaînălțat întru mărire.
Când apostolul vorbește despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, el folosește aici verbul
grecesc κενόω (έκένοσεν), care înseamnă deșert, adică eu deșertez sau golesc ceva de conținut.
Cea mai mare parte a teologiei protestante, îndeosebi cu ramurile ei raționaliste, înțeleg
expresia „s-a deșertat” în sensul că Fiul lui Dumnezeu, acceptând întruparea, a consimțit implicit
să renunțe la dumnezeirea Sa. Aceasta este în esență teoria kenotică privită prin prisma teologiei
protestante raționaliste.
Teologia ortodoxă răsăriteană, cea romano-catolică și protestantismul supranumit
„ortodox”, adică fidel lui Luther, înțeleg kenoza așa cum au înțeles-o Sfinții Părinți și scriitori
bisericești ai epocii patristice. În acest sens, Sfântul Grigorie de Naziaz, supranumit și
„Teologul”, fără îndoială geniul patristic numărul unu, a exprimat tot ceea ce trebuie în această
privință prin formula ultraconcentrată, explicând în același timp kenoza în sensul autentic: Prin

38
întrupare, Fiul lui Dumnezeu „ceea ce era a rămas, iar ceea ce nu era și-a asumat”, adică
Dumnezeu fiind, prin întrupare a continuat să rămână Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat, dar totodată a devenit și ceea ce nu era până la întrupare, adică și om deplin.
- Flp. 2, 19-21 – elogiu paulin adus ucenicului Timotei.
- Flp. 2, 25-30 – elegiu paulin adus fruntașului filipean Epafrodit.
- Flp. 3, 3-11 – câteva date autobiografice pauline.
- Flp. 3, 12-17 – chemare paulină la desăvârșirea creștină.
- Flp. 4, 4 – „Bucurați-vă...”.
- Flp. 4, 7 – pacea lui Dumnezeu care covârșește orice minte.
- Flp. 4, 8 – definiția paulină a virtuții.
- Flp. 4, 9 – apostolul se dă pildă de conduită creștinilor pe sine însuși.
- Flp. 4, 13 – „Toate le pot întru Hristos, Cel ce mă îmbracă întru putere”.

5. Epistola către Evrei

a) Date preliminarii
- Volumul: 13 capitole;
- Cuprinsul: 1-10 dogmatic și 10-13 practic.
Această epistolă a fost considerată de unii isagogi ca un tratat teologic, întrucât nu este o
scriere ocazională, ci dezbate probleme foarte importante. Această epistolă a fost scrisă pentru
evreii neconvertiți la Hristos, ca ei să se convingă că au nevoie să se gândească mau mult la
Hristos și să nu rămână indiferenți față de provocarea pe care apostolul le-a face. Practic, autorul
nici nu-și dezvăluie numele, pentru că era pentru evrei odios, era privit ca un renegat, de aceea
numele lui nu apare nicăieri în epistolă, prin urmare s-a vrut o scriere anonimă. Cu toate acestea,
conținutul și modul de gândire este întrutotul paulin.

b) Cuprinsul Epistolei către Evrei

În partea dogmatică, din secțiunea întâia, capitolele 1 și 2, apostolul face o paralelă între
revelația imperfectă a Vechiului Testament și revelația desăvârșită făcută prin Fiul lui Dumnezeu
întrupat.
În secțiunea a doua, capitolele 3-4, Hristos este prezentat ca Mijlocitorul Noului Legământ,
infinit mai superior decât Moise, mijlocitorul Vechiului Legământ.
În secțiunea a treia, capitolele 4 până la 10, ne este prezentat preoția sau arhieria lui Iisus
Hristos, ca net superioară arhieriei lui Aaron. În acest sens, el are în vedere următoarele etape:
1) este prezentat Melchisedec prototipul preoției lui Hristos, mult superioară lui Avraam și lui
Aaron, întrucât preoția lui Melchisedec este veșnică.
2) preoția lui Hristos deține o funcție, atât pe pământ, cât și în cer.
3) prin jertfa adusă de Arhiereul veșnic Iisus Hristos s-a încheiat Noul Legământ prin care s-a
pus capăt Vechiului Legământ.
Partea a II-a a epistolei, capitolele 10-13, au un conținut practic sau parenetic. Aici, autorul
cere cititorilor să stăruie în credința creștină și să înfrunte toate necazurile, obstacolele și
persecuțiile. În acest sens, el aduce anumite exemple de statornicie din trecutul poporului ales.

39
 c) Caracteristicile Epistolei către Evrei
a. îi lipsește complet introducerea;
b. îi lipsește forma epistolară, dând impresia că este, mai degrabă, un tratat dogmatic;
c. lipsește expunerea caracteristică scrierilor pauline;
d. în celelalte epistole, citatele din Vechiul Testament, citatele sunt făcute de obicei din
memorie, pe când aici sunt reproduse din Septuaginta;
e. în niciuna din epistolele pauline nu întâlnim singur numele Iisus, pe când aici îl întâlnim
de șapte ori;
f. limba epistolei, cu toate că are câteva ebraisme, este o limbă clasică grecească, ocupând
locul întâi între scrierile Noului Testament. Pe primul loc este această epistolă, pe locul doi,
scrierile lucanice și pe locul trei, scrierile pauline. Scrierile ioaneice, ocupând ultimul loc.
g. stilul epistolei este îngrijit, ceea ce dovedește un autor erudit.

d) Autorul și autenticitatea epistolei

Biserica răsăriteană, de la început, a atribuit această epistolă Sfântului Apostol Pavel.
Panten, primul conducător al Școlii Catehetice din Alexandria, accentuează originea paulină a
epistolei. Urmașul său, Clement Alexandrinul, se situează pe aceeași poziție, doar că face
remarca că, eventual, Pavel a scris-o în aramaică, iar Luca a tradus-o în greacă.
Origen, de asemenea, are o poziție aparte, în sensul că această epistolă aparține în conținut
lui Pavel, dar a fost alcătuită de un ucenic de-al lui cu o înaltă pregătire grecească.
Biserica din Țara Sfântă a atribuit Epistola către Evrei Sfântului Pavel. Sinodul din
Antiohia, din anul 264, citează din această epistolă, punând-o alături de celelalte scrieri pauline.
În concluzie, Sfinții Părinți și scriitori bisericești din Alexandria, Palestina, Siria,
Capadochia și Antiohia o atribuie de la început Sfântului Pavel, diferențele lingvistice
explicându-le în sensul că ar fi fost redactată de unul dintre ucenicii apostolului.
Autenticitatea epistolei a fost pusă la îndoială de Bisericile apusene. Clement Romanul
citează din această epistolă fără a-i aminti autorul. Sfântul Ipolit pune în discuție originea ai
paulină, Sfântul Ciprian cunoaște numai șapte comunități creștine cărora le-a scris Sfântul Pavel,
iar Epistola către Evrei o atribuie lui Varnava. În Canonul Muratori sunt enumerate numai 13
epistole pauline, fără a se aminti nimic despre Evrei.
Într-adevăr, analizând cu atenție conținutul epistolei reiese faptul că în structura ei de font
este întrutotul paulină, doar sub aspectul formal ea nu se încadrează cu celelalte epistole. De
aceea, majoritatea teologilor ortodocși, catolici și chiar unii protestanți susțin că autorul în fond
este Sfântul Apostol Pavel, doar redactarea a fost făcută probabil de Aquila și Priscila, misionari
itineranți sau, probabil, de retorul alexandrin Apollo, care se bucura de o mare trecere printre
iudei datorită culturii și elocinței sale.

40
 CURSURILE XVIII-XX
Epistolele pastorale

1. Preliminarii
Termenul de păstor (ποιμήν, -ένος = păstor) este frecvent în Noul Testament, în special
capitolul 10 din Sfânta Evanghelie după Ioan utilizează frecvent acest substantiv masculine de
declinare a III-a, pe care Mântuitorul și-l autoatribuie. Pe lângă Hristos, Care este Păstorul Cel
Bun, mai sunt și alți păstori. În general, sfinții apostolic și ucenicii Mântuitorului au fost
denumiți cu titlul de păstori sufletești.
Știm că Sfântul Apostol Pavel, spre sfârșitul activității sale, i-a desemnat pe cei doi mari și
apropiați colaboratori ai săi, Timotei și Tit, ca episcopi sau păstori de suflete în Efes și Creta.
Începând din secolul al XVIII-lea, Epistolele I, II Timotei și Tit au început să poarte
numele generit de Epistole pastorale.

2. Cuprinsul
a) I Timotei. După obișnuita adresă și salutare, partea I a epistolei, de cuprins pastoral,
capitolele 1 până la 3, dau îndrumări pentru păstrarea credinței în toată curăția ei și sfaturi față de
cei potrivnici și îndemnuri de comportare la cultul divin, precum și calitățile pe care trebuie să le
îndeplinească păstorii bisericești.
Partea a II-a a epistolei, capitolele 4 până la 6, cuprinde îndemnuri concrete de luptă
împotriva ereticilor și îndrumări pastorale pentru diferite categorii de membri ai comunității:
bătrâni, tineri, văduve etc.

b) Epistola II Timotei cuprinde la început o rugăciune către Dumnezeu pentru Timotei de a

sta neclintit în slujba Evagheliei și a păzi învățătura creștină. După aceea, îl sfătuiește să se
ferească de disputele zadarnice, să evite pe cei rătăciți și să caute sfințenia, îndeplinindu-și
îndatoririle sale pastorale. Tot aici, Sfântul Pavel îl roagă că dacă mai dorește să-l afle în viață să
vină de urgență la Roma, pentru că își așteaptă sfârșitul.
În această epistolă găsim un text deosebit de important numit pe bună dreptate Testamentul
Paulin: II Timotei 4, 7-8.

c) Epistola către Tit se asemănă foarte mult cu prima epistolă către Timotei. Îi amintește lui
Tit de însușirile morale și intelectuale pe care trebuie să le aibă candidații la hirotonie, apoi îl
îndeamnă să combată cu hotărîre învățăturile mincinoase, superstițiile, viciile și să cultive cu zel
practica virtuțiilor.

41
 3. Obiecții ale criticii negative față de Epistolele pastorale
Adversarii autenticității acestor epistole susțin că ele ar fi mult posterioare veacului
apostolic, prin urmare ele sunt nepauline, deoarece ele combat gnosticismul.
Obiecția aceasta pornește de la presupunerea că gnosticismul ar fi apărut doar în secolul II,
ceea ce este eronat.
Gnosticismul, ca apariție istorică, este anterior erei creștine. Germenii acestuia se regăsesc
în religiile și sistemele filosofice ale Greciei, Persiei, Indiei, Chinei, Egiptului și Feniciei, la
Platon și Zoroastru, în Vedele și literatura budistă, precum și în Cabala iudaică.
În acest sens, trebuie să facem referire și la Epistola către Coloseni, a cărei autenticitate
este indiscutabilă și care este îndreptată tot împotriva unor idei gnostico-iudaice.
Așadar, epistolele pastorale, care privesc bisericile creștine din regiunea Asiei Mici, nu pot
rămâne indiferente la această specie de sincretism iudeo-gnostic, pe care o combat pe bună
dreptate.

4. Timotei, destinatarul primelor două epistole

Timotei a fost cel mai de seamă dintre colaboratorii Sfântului Apostol Pavel. El se trăgea
din localitatea Listra, din Licaonia. El făcea parte dintr-o familie mixtă: tata era grec, iar mama
evreică. Cunoaștem și numele mamei – Eunice, precum și a bunicii lui – Lida. Convertirea lui
Timotei la creștinism s-a făcut în cursul primei călătorii misionare, când Sfântul Pavel a predicat,
împreună cu Varnava în orașul Listra. În a doua călătorie, Sfântul Pavel l-a luat ca însoțitor
permanent, determinându-l să se circumcidă, având mamă evreică, ca să nu constituie un
obstacol în misiunea sa printre evrei.
Aportul lui Timotei la înființarea Bisericilor pauline a fost deosebit de prețios. Sfântul
Pavel i-a încredințat multe misiuni pline de răspundere, de care s-a achitat cu cea mai înaltă
conștiinciozitate și în chipul cel mai rodnic.
După eliberarea din prima captivitate romană, Timotei a fost orânduit episcop în Efes, iar
în timpul celei de-a doua captivități îl roagă ca, dacă mai dorește să-l prindă în viață, să-i facă o
vizită urgentă la Roma.
Timotei este pomenit în Noul Testament de 23 de ori. El s-a săvârșit din viață în timpul
domniei lui Domițian, fiind ucis cu un ciomag. În calendarul Bisericii noastre i se face
pomenirea în data de 22 ianuarie.

5. Tit, destinatarul epistolei cu același nume

Tit este amintit în epistolele pauline de 12 ori și totdeauna la loc de cinste. Apostolul
Neamurilor îi acordă multă prețuire și-l numește „fiu ales”, „frate” sau „colaborator”. Tatăl său
era grec și n-a fost obligat să se circumcidă, deoarece Sfântul Pavel l-a folosit mai ales în
misiunea pentru păgâni. Apostolul l-a ales și l-a desemnat în ultima fază a vieții ca episcop în
Creta. În calendarul Bisericii este pomenit pe 25 august.

42
 6. Insula Creta, în contextul epocii Noului Testament
În lumea veche, Insula Creta, cu o suprafață de peste 8.200 kmp era o adevărată punte de
trecere între cele două continente. În antichitate, solul acestei insule era foarte bogat și darnic.
Curmalii și gutuii creșteau și produceau din abundență. De asemenea, vinurile și unt-de-
lemnurile Cretei erau renumite pe piețele Mediteraneene. Masivele muntoase erau bogate în
păduri situate la altitudine de peste 2.000 m.
Istoria Insulei Creta este foarte veche. Rădăcinile ei pierzându-se în negurile Mitologiei.
Săpăturile arheologice au scos la iveală urmele celei mai vechi culturi grecești din epoca cretano-
miceiană. În Vechiul Testament, Insula Creta este amintită sub numele de Caftor (Deuteronom 2,
23 etc.). Locuitorii Cretei erau oameni viguroși și îndrăzneți, ei făceau adesea incursiuni
sângeroase și de jaf asupra regiunilor învecinate, fiind socotiți spaima mărilor. Erau cei mai de
temut negustori de sclavi. Din această pricină, un poet de-al lor pe nume Epimenides i-a descris
astfel: „Cretanii sunt pururea mincinoși, fiare crude, pântece leneșe și pline de îmbuibare”.

7. Texte remarcabile în Epistolele pastorale

- I Tim. 1, 15 – „... cel dintâi păcătos sunt eu”.
- I Tim. 2, 4 – „Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința
adevărului să vină”.
- I Tim. 3, 15 – „... Biserica este stâlpul și temelia adevărului”.
- I Tim. 3, 16 – „Mare este taina dreptei credințe...”.
- I Tim. 4, 4-5 – temei biblic pentru sfintele ierurgii.
- I Tim. 5, 17 – preoții vrednici să fie răsplătiți.
- II Tim. 1, 13 – „Ține dreptarul cuvintelor sănătoase”.
- II Tim. 3, 16-17 – „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu...”.
- II Tim. 4, 2 – îndemnul de a propovădui adevărul cu stăruință.

8. Timpul și locul scrierii Epistolelor pastorale

I Timotei și Tit au fost scrise în cursul ultimei călătorii pe care Sfântul Pavel a făcut-o în
Răsărit, după eliberarea din prima captivitate romană.
Aproximativ în anul 65, de undeva din Macedonia, probabil din Filipi, a scris I Timotei.
Arestat pentru a doua oară și, de această dată, supus unui regim sever de detenție, Sfântul
Pavel scrie, în toamna anului 66, lui Timotei a doua epistolă, rugându-l să vină la el dacă vrea
să-l mai prindă în viață.

43