Mircea ELIADE

50 de conferinte radiofonice. 1932-1938

Editura Humanitas, Bucuresti, 2001, 304 p., f.p.

La sfirsitul anului trecut, Editura Humanitas a publicat in colaborare cu

Societatea Romana de Radiodifuziune un volum inedit continind
transcrierea a 50 de conferinte radiofonice sustinute de Mircea Eliade
intre 1932 si 1938. Prelegerile se inscriu intr-un proiect mai amplu,
datorat lui Dimitrie Gusti care, in calitatea sa de presedinte al Consiliului
de Administratie al Societatii, creeaza in 1930 o emisiune culturala,
Universitatea Radio, difuzata zilnic si realizata de tineri intelectuali printre
care Constantin Noica, Petru Comarnescu, Mircea Vulcanescu, Ionel Jianu.
In conferentiarul Eliade il recunoastem cu usurinta pe eseistul din India,
din Oceanografie, din Fragmentarium sau din Insula lui Euthanasius, pe
autoul Itinerarului spiritual: credinta in valorile necontingente, aliata cu o
mistica a vietuirii fervente intr-un concret insufletit de tensiunea dintre
mister si revelatie, profetizarea (uneori violenta a) unei existente
revolutionare a spiritului, purificate de inesential, de futilitatile
modernilor sint toposuri ce contureaza profilul unui intelectual deopotriva
cerebral si exaltat, al unui „trairist“ lucid imbinind rationalismul si
eruditia, principii ale culturii occidentale, cu fascinatia irationalului extatic,
caracteristica spatiului oriental.
O mare parte din conferintele radiofonice ale tinarului Eliade – intors de
curind din India – impartasesc, cu o exaltare inteligent temperata de
observatia erudita, ceva din experienta indiana, au ca tema desavirsirea
interioara in miezul misterului indic. Sint prelegeri-confesiune, lirice si
autentice. Dincolo de fraza sobra ce evoca plastic, cu o vadita sensibilitate
a detaliului, imagini indiene, banuim pathos-ul retinut al vorbitorului.
Cetatea Benares, pe malurile Gangelui, „apa cu flori si cadavre“, e un loc
privilegiat unde incerci bucuria/infiorarea de a te contopi cu sacrul pina si
in gesturile cele mai marunte ale vietii cotidiene; Amritsar, „Templul de
Aur“, „o cladire simpla, fara idoli si fara draperii“, „e singurul templu
indian in care sint acceptati toti oamenii, indiferent de religie si de rasa“;
in manastirile indiene nu ai voie sa ucizi nici o faptura, nici macar un
sarpe; credinta profunda ca exista anumite locuri care purifica si sanctifica
face ca pelerinajele sa fie evenimente de fiecare zi, iar pe oamenii ce
locuiesc, chiar daca doar temporar, in manastiri, ii converteste in sfinti:
„Din cele dintii zile ale statornicirii mele in Swarga-Ashram, de cum am
imbracat vesmintul brahmacarin-ului, zvonul despre prezenta unui
european in cea mai pioasa parte a Rishikeshului a si inceput sa se intinda,
si zilnic veneau convoiuri ca sa bata la usa colibei mele. Nu-mi cereau
nimic altceva decit sa-i las sa ma vada. Zadarnice au fost impotrivirile
mele, zadarnic le-am tagaduit sfintenia mea. […] In zadar ma feream eu de
plecaciunile lor venerabile“ (p. 27).
Evocarea – pitoreasca, semnificativa – devine persuasiva, se transforma
discret intr-o pledoarie in favoarea unor habitudini ale vietii spirituale:
rugaciunea, meditatia, contemplatia – acte umane, edificatoare, ale caror
valente lumea moderna – esentialmente profana – le ignora.
Un numar de 10 conferinte din 1935 constituie o „cateheza“ sui generis
care ii atrage atentia omului modern – indepartat de sursele vitalitatii,
opac fata de „semnele“ ce-i structureaza destinul, incapabil sa se
interogheze asupra sensului propriei vietuiri – ca, lasindu-se acaparat de
aparente (de maya), angajindu-se inconstient in iuresul unor evenimente
nesemnificative ce tin de clipa, de istorie, de lumea perisabilului, isi ignora
in mod tragic esenta de fiinta a cosmicului.
Prelegerile despre rugaciune, despre „tehnica si educatia culturii
spiritului“, despre meditatie si contemplatie ca posibilitati de regasire a
sinelui, despre efectele malefice ale reveriei („un film mental de o
covirsitoare bogatie, dar de o ingrozitoare sterilitate“), despre experienta
singuratatii („Un om singur nu poate niciodata trisa. Un om singur trebuie
sa priveasca lucrurile in fata, adica sa accepte durerea, sa accepte
destinul. Un om singur sfirseste intotdeauna prin a se impaca“ – p. 160)
sint indemnuri – rostite in cuvinte simple, care nu menajeaza insa in nici
un fel autosatisfactia calduta si amagitoare a celor carora li se adreseaza –
la cautarea fertila, la articularea acelei intrebari „care rodeste“: „Daca n-
am avea, nestiut de nimeni, un Parsifal – care sa intrebe pentru noi si sa
patimeasca pentru lenea noastra spirituala – am deveni toti, peste
noapte, sterpi si bolnavi ca intreaga viata din castelui Regelui Pescar. Si nu
numai noi, oamenii, ci toata Firea ar secatui din cauza lipsei noastre de
inteligenta, generozitate si curaj – daca n-ar aparea, la rastimpuri, cite un
Parsifal“ (p. 276).
In ipostaza unui asemenea Parsifal ii apar lui Eliade oamenii de seama ai
culturii precum Dante, Unamuno, Samuel Butler, Hasdeu, despre care
vorbeste in citeva dintre conferintele sale.
Vocatia analogiilor complicate si pasiunea integratoare il conduc pe Eliade
la ideea de corelare a unei culturi a religiozitatii cu o religiozitate a culturii
– intuitie care se intrevede in perioada prelegerilor radiofonice, a
cronicilor criterioniste si a cartilor publicate imediat dupa revenirea din
India…