Suport Curs Dreptul Propr Intelectuale

DREPTUL PROPRIETĂŢII
INTELECTUALE
Prof. univ. dr. IOAN MACOVEI

Lect. univ. dr. NICOLETA-RODICA DOMINTE
SUPORT CURS
UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI
FACULTATEA DE DREPT
DREPTUL PROPRIETĂŢII
INTELECTUALE
Prof. univ. dr. IOAN MACOVEI

Lect. univ. dr. NICOLETA-RODICA DOMINTE
- SUPORT CURS -
Anul III
Semestrul II
2014-2015
CUPRINS
I. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE ....................................................... 1
1.1. OBIECTUL DREPTULUI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ ...................... 1
1.2. DEFINIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ ..................... 1
1.3. NATURA JURIDICĂ A DREPTULUI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ ...... 2
1.4. IZVOARELE DREPTULUI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ .................... 3
1.4.1. Izvoarele interne.......................................................................... 3
1.4.2. Izvoarele internaţionale .............................................................. 4
1.4.2.1. Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale..........4
1.4.2.2. Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice .5
1.4.2.3. Convenţia pentru instituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii
Intelectuale....................................................................................................5
1.4.2.4. Convenţii încheiate în cadrul Uniunii de la Paris .............................6
1.4.2.4. Convenţii încheiate în cadrul Uniunii de la Berna............................6
1.5. PRINCIPIILE DREPTULUI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ .................... 6
1.5.1 Tratamentul naţional .................................................................... 6
1.5.2. Dreptul de prioritate ................................................................... 7
1.5.3. Independenţa brevetelor .............................................................. 8
1.5.4. Independenţa mărcilor ................................................................ 8
II. MĂRCILE ............................................................................................... 9
1.1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND MĂRCILE ................................................ 9
1.2. SEMNELE CARE POT CONSTITUI MĂRCI ................................................. 9
1.2.1. Numele......................................................................................... 9
1.2.1. Denumirile................................................................................. 10
1.2.3. Sloganurile şi titlurile de publicaţii........................................... 11
1.2.4. Literele şi cifrele........................................................................ 11
1.2.5. Elemente figurative ................................................................... 11
1.2.6. Forma produsului şi forma ambalajului ................................... 12
1.2.7. Culoarea produsului sau a ambalajului .................................... 13
1.2.8. Prezentarea sonoră ................................................................... 13
1.2.9. Desenul...................................................................................... 13
1.2.10. Combinaţiile de semne .................................................................... 13
1.3. CLASIFICAREA MĂRCILOR .................................................................. 14
1.3.1. Mărcile de fabrică şi mărcile de comerţ ................................... 14
1.3.2. Mărcile de produse şi mărcile de servicii ................................. 14
1.3.3. Mărcile individuale şi mărcile colective ................................... 14
1.3.4. Mărcile facultative şi mărcile obligatorii.................................. 15
1.3.5. Mărcile simple şi mărcile combinate ........................................ 15
1.3.6. Mărcile verbale, mărcile figurative şi mărcile sonore .............. 16
1.3.7. Mărcile auditive, mărcile vizuale şi mărcile intelectuale .......... 16
1.3.8. Mărcile speciale ........................................................................ 16
1.4. FUNCŢIILE MĂRCII ............................................................................. 18
1.4.1. Funcţia de diferenţiere a produselor......................................... 19
1.4.2. Funcţia de concurenţă ............................................................... 19
1.4.3. Funcţia de organizare a pieţei .................................................. 19
1.4.4. Funcţia de monopol ................................................................... 19
1.5. CONDIŢII PRIVIND PROTECŢIA MĂRCILOR .......................................... 20
1.5.1. Condiţii de fond ......................................................................... 20
1.5.1.1. Distinctivitatea ............................................................................... 20
1.5.1.2. Disponibilitatea .............................................................................. 21
1.5.1.3. Liceitatea ........................................................................................ 22
1.5.2. Condiţii de formă ...................................................................... 23
1.6. SUBIECTUL DREPTULUI LA MARCĂ ..................................................... 23
1.7. DOBÂNDIREA DREPTULUI LA MARCĂ ................................................. 24
1.7.1. Sisteme de dobândire a dreptului la marcă ............................... 24
1.7.1.1. Sistemul declarativ ......................................................................... 24
1.7.1.2. Sistemul atributiv ........................................................................... 25
1.7.1.3. Sistemul mixt ................................................................................. 25
1.7.2. Procedura de înregistrare a mărcii ........................................... 26
1.7.2.1. Depozitul naţional reglementar ...................................................... 26
1.7.2.2. Examinarea formală a cererii de înregistrare.................................. 26
1.7.2.3. Examinarea de fond a cererii de înregistrare ................................. 27
1.7.3. Durata de protecţie a mărcii ..................................................... 27
1.7.4. Reînnoirea înregistrării mărcii ................................................. 28
1.7.5. Modificarea înregistrării mărcii ............................................... 28
1.7.6. Înregistrarea internaţională a mărcilor .................................... 28
1.7.6.1. Regimul înregistrării internaţionale................................................ 28
1.7.6.2. Procedura înregistrării .................................................................... 29
1.7.6.3. Efectele înregistrării internaţionale ................................................ 29
1.7.6.4. Reînnoirea înregistrării internaţionale ............................................ 29
1.8. TRANSMITEREA DREPTULUI LA MARCĂ .............................................. 30
1.8.1. Modalităţi de transmitere .......................................................... 30
1.8.1.1. Cesiunea ......................................................................................... 30
1.8.1.2. Licenţa ........................................................................................... 30
1.8.2. Înscrierea transmiterii dreptului la marcă ................................ 32
1.8.3. Transmiterea mărcilor înregistrate internaţional ..................... 32
1.9. STINGEREA DREPTULUI LA MARCĂ..................................................... 32
1.9.1. Cauzele de stingere a dreptului la marcă.................................. 32
1.9.1.1. Abandonul mărcii........................................................................... 32
1.9.1.2. Expirarea duratei de protecţie a mărcii ........................................... 33
1.9.1.3. Renunţarea titularului mărcii.......................................................... 33
1.9.1.4. Nulitatea mărcii .............................................................................. 33
1.9.1.5. Decăderea din dreptul la marcă ...................................................... 33
1.9.2. Radierea înregistrării internaţionale ........................................ 34
1.10. APĂRAREA DREPTULUI LA MARCĂ ................................................... 34
1.10.1. Mijloace de drept administrativ .............................................. 34
1.10.1.1. Opoziţia........................................................................................ 35
1.10.1.2. Contestaţia ................................................................................... 35
1.10.2. Mijloace de drept civil............................................................. 35
1.10.3. Mijloace de drept penal........................................................... 36
1.10.3.1. Contrafacerea mărcilor ................................................................. 36
1.10.3.1.1. Contrafacerea în înţeles restrâns şi folosirea mărcii contrafăcute
.................................................................................................................... 36
1.10.3.1.2. Imitarea frauduloasă a mărcii altuia şi folosirea mărcii imitate . 36
1.10.3.1.3. Aplicarea frauduloasă a mărcii altuia ........................................ 37
III. INDICAŢIILE GEOGRAFICE ŞI NUMELE COMERCIAL......... 38
SECŢIUNEA 1 - INDICAŢIILE GEOGRAFICE ................................... 38
1.1. CONDIŢII PRIVIND INDICAŢIILE GEOGRAFICE...................................... 38
1.2. DOBÂNDIREA DREPTULUI ASUPRA INDICAŢIILOR GEOGRAFICE .......... 39
1.3. DREPTURILE CONFERITE ASUPRA INDICAŢIILOR GEOGRAFICE ............ 39
1.4. ÎNCETAREA DREPTURILOR ASUPRA INDICAŢIILOR GEOGRAFICE ......... 40
1.5. APĂRAREA DREPTURILOR ASUPRA INDICAŢIILOR GEOGRAFICE .......... 40
1.6. REGIMUL INTERNAŢIONAL ................................................................. 41
SECŢIUNEA 2 - NUMELE COMERCIAL ............................................. 42
2.1. COMPUNERE, FUNCŢII ........................................................................ 42
2.2. CONDIŢII DE FOND ŞI FORMĂ .............................................................. 43
2.3. DOBÂNDIRE, TRANSMITERE ............................................................... 43
2.4. MIJLOACE DE APĂRARE...................................................................... 44
IV. BREVETELE DE INVENŢII ............................................................. 46
1.1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND BREVETELE DE INVENŢIE ...................... 46
1.1.1. Invenţii brevetabile şi invenţii nebrevetabile............................. 46
1.1.2. Invenţii de produse şi invenţii de procedee ............................... 46
1.1.3. Invenţii principale şi invenţii complementare ........................... 48
1.1.4. Invenţii simple şi invenţii complexe .......................................... 48
1.2. BREVETABILITATEA INVENŢIILOR ...................................................... 48
1.2.1. Noutatea .................................................................................... 49
1.2.2. Activitatea inventivă .................................................................. 50
1.2.3. Aplicabilitate industrială........................................................... 50
1.3. CREAŢII NEBREVETABILE CA INVENŢII ............................................... 51
1.4. BREVETAREA INVENŢIILOR SECRETE ................................................. 51
1.5. BREVETARE INVENŢIILOR ÎN STRĂINĂTATE ....................................... 51
1.6. SUBIECTELE PROTECŢIEI JURIDICE A INVENŢIILOR ............................. 51
1.7. TITLURILE DE PROTECŢIE A INVENŢIILOR ........................................... 53
1.7.1. Categorii de titluri de protecţie ................................................. 53
1.7.2. Sisteme de acordare a titlurilor de protecţie ............................. 53
1.7.3. Durata de valabilitate a titlurilor de protecţie .......................... 54
1.8. BREVETUL DE INVENŢIE ..................................................................... 54
1.8.1. Procedura de brevetare a invenţiei ........................................... 55
1.8.2. Drepturile şi obligaţiile privind invenţiile ................................. 59
1.9. TRANSMITEREA DREPTURILOR PRIVIND INVENŢIILE ........................... 64
1.9.1. Contractul de cesiune ................................................................ 64
1.9.2. Contractul de licenţă ................................................................. 65
1.9.3. Transmiterea succesorală a drepturilor asupra invenţiilor ...... 66
1.9.4. Licenţele obligatorii .................................................................. 66
1.10. ÎNCETAREA DREPTURILOR PRIVIND INVENŢIILE ............................... 67
1.10.1. Stingerea drepturilor ce decurg din brevetul de invenţie ........ 67
1.10.2. Decăderea titularului din drepturile conferite de brevet......... 67
1.10.3. Anularea brevetului de invenţie............................................... 67
1.11. APĂRAREA DREPTURILOR PRIVIND INVENŢIILE ................................ 68
1.11.2. Mijloace de drept civil............................................................. 68
1.11.3. Mijloacele de drept penal ........................................................ 69
1.12. PROTECŢIA INTERNAŢIONALĂ INVENŢIILOR .................................... 70
5.12.1. Noţiuni introductive................................................................. 70
1.12.2. Sistemul Convenţiei de la Paris............................................... 71
1.12.3. Sistemul Tratatului de la Washington ..................................... 71
1.12.4. Sistemul Convenţiei de la München ........................................ 72
V. MODELELE DE UTILITATE, DESENELE ŞI ................................. 74
MODELELE INDUSTRIALE ................................................................... 74
SECŢIUNEA 1 - MODELELE DE UTILITATE .................................... 74
1.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE .................................................................... 74
1.2. PROTECŢIA MODELELOR DE UTILITATE .............................................. 74
SECŢIUNEA 2 - DESENELE ŞI MODELELE ....................................... 75
2.2. DEFINIREA OBIECTULUI PROTECŢIEI .................................................. 76
2.3. NATURA JURIDICĂ.............................................................................. 76
2.4. SISTEME DE PROTECŢIE ...................................................................... 76
2.4.1. Sistemul cumulului de protecţie ................................................ 77
2.4.2. Sistemul cumulului parţial......................................................... 77
2.4.3. Sistemul protecţiei specifice ...................................................... 77
2.5. SUBIECTELE PROTECŢIEI .................................................................... 77
2.5.1. Autorul independent .................................................................. 77
2.5.2. Autorul salariat ......................................................................... 78
2.5.3. Titularul certificatului de înregistrare ...................................... 78
2.6. CONDIŢIILE DE FOND ALE PROTECŢIEI ................................................ 79
2.6.1. Caracterul industrial ................................................................ 79
2.6.2. Noutatea ................................................................................... 79
2.6.3. Caracterul individual ............................................................... 79
2.7. DESENELE ŞI MODELELE EXCLUSE DE LA PROTECŢIE ......................... 80
2.8. PROCEDURA DE ÎNREGISTRARE A DESENELOR ŞI MODELELOR ............ 80
2.8.1. Solicitantul certificatului de înregistrare .................................. 80
2.8.2. Depunerea cererii de înregistrare ............................................. 80
2.8.3. Data depozitului naţional reglementar ..................................... 80
2.8.4. Efectele constituirii depozitului naţional reglementar .............. 81
2.8.5. Examinarea preliminară a cererii de înregistrare .................... 81
2.8.6. Publicarea cererii de înregistrare ............................................. 82
2.8.7. Opoziţia persoanelor interesate ................................................ 82
2.8.8. Examinarea de fond a cererii de înregistrare ........................... 82
2.8.9. Revocarea din oficiu.................................................................. 83
2.8.10. Eliberarea certificatului de înregistrare ................................. 83
2.8.11. Durata de valabilitate a certificatului de înregistrare ............ 83
2.9. DREPTURI ŞI OBLIGAŢII ...................................................................... 84
2.9.1. Drepturile personal nepatrimoniale ale autorului .................... 84
2.9.2. Drepturile patrimoniale ale titularului certificatului de
înregistrare .......................................................................................... 84
2.9.3. Dreptul exclusiv de exploatare .................................................. 84
2.9.4. Dreptul la despăgubiri .............................................................. 85
2.9.5. Obligaţiile titularului certificatului de înregistrare .................. 85
2.10. TRANSMITEREA DREPTURILOR PRIVIND DESENELE ŞI MODELELE ..... 85
2.10.1. Contractul de cesiune .............................................................. 85
2.10.2. Contractul de licenţă ............................................................... 86
2.10.3. Transmiterea succesorală a drepturilor ................................. 87
2.11. ÎNCETAREA DREPTURILOR ASUPRA DESENELOR ŞI MODELELOR ....... 87
2.11.1. Expirarea perioadei de valabilitate......................................... 87
2.11.2. Anularea certificatului de înregistrare .................................... 87
2.11.3. Decăderea titularului din drepturi .......................................... 87
2.11.4. Renunţarea titularului certificatului de înregistrare ............... 87
2.12. APĂRAREA DREPTURILOR ASUPRA DESENELOR ŞI MODELELOR ........ 88
2.12.2. Mijloacele de drept civil .......................................................... 88
2.12.3. Mijloace de drept penal........................................................... 88
2.13. PROTECŢIA INTERNAŢIONALĂ A DESENELOR ŞI MODELELOR ........... 89
2.13.1. Convenţia de la Paris .............................................................. 89
2.13.2. Aranjamentul de la Haga ........................................................ 89
2.13.3. Convenţia de la Berna ............................................................. 90
VI. DREPTURILE DE AUTOR ................................................................ 91
1.2. SUBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR...................................................... 91
1.3. OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR ....................................................... 91
1.4. CONŢINUTUL DREPTULUI DE AUTOR .................................................. 92
1.5. LIMITELE EXERCITĂRII DREPTULUI DE AUTOR.................................... 93
1.6. TRANSMITEREA DREPTULUI DE AUTOR .............................................. 95
1.7. APĂRAREA DREPTULUI DE AUTOR ...................................................... 96
BIBLIOGRAFIE......................................................................................... 97
I. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE
Obiective:
− definirea noţiunilor specifice materiei dreptului proprietăţii
intelectuale;
− individualizarea obiectului şi principiilor proprietăţii intelectuale;
− identificarea principalelor izvoare juridice în materie.
1.1. Obiectul dreptului de proprietate intelectuală

Dreptul de proprietate intelectuală este format din dreptul de
proprietate industrială şi dreptul de autor. Proprietatea industrială, ca
instituţie juridică, reprezintă totalitatea normelor juridice care
reglementează raporturile referitoare la creaţiile intelectuale aplicabile în
industrie şi la semnele distinctive ale acestei activităţi.
După o altă clasificare, obiectele proprietăţii intelectuale sunt
încadrate în trei grupe distincte. La cele două categorii de obiecte de
proprietate industrială, creaţiile noi şi semnele distinctive, se adaugă încă
una, reprimarea concurenţei neloiale. Libertatea şi moralitatea activităţii
economice se asigură printr-un ansamblu de dispoziţii care protejează
practicile cinstite în materia industrială şi comercială.
Dreptul de autor, ca instituţie publică, reprezintă totalitatea
normelor juridice care reglementează raporturile referitoare la realizarea
unei opere literare, artistice sau ştiinţifice. Pentru a fi protejată, opera
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie rezultatul unei
activităţi creatoare a autorului; să îmbrace o formă concretă de exprimare,
perceptibilă simţurilor; să fie susceptibilă de aducere la cunoştinţa
publicului. În cadrul dreptului de autor, elementul caracteristic al creaţiei
intelectuale constă în originalitatea operei.
1.2. Definirea dreptului de proprietate intelectuală

Prin dreptul de proprietate intelectuală se înţelege ansamblul
normelor juridice care reglementează raporturile privind protecţia creaţiei
intelectuale în domeniile industrial, ştiinţific, literar şi artistic, precum şi
semnele distinctive ale activităţii de comerţ.
Aspectul pozitiv constă în dreptul titularului de a fi singurul
îndreptăţit să exploateze obiectul dreptului său de proprietate intelectuală.
Prerogativa folosinţei se exercită de titular în mod direct şi nemijlocit.
Aspectul negativ constă în dreptul titularului de a interzice altor
persoane orice folosinţă a bunului, fără încuviinţarea sa. Prin opunerea de
1
către titular a folosinţei bunului, terţii au obligaţia de a nu face nimic de
natură a aduce atingere exercitării dreptului de proprietate intelectuală
1.3. Natura juridică a dreptului de proprietate intelectuală

Natura juridică a dreptului de proprietate intelectuală reprezintă
una din cele mai controversate probleme. În funcţie de clasificările
folosite, punctele de vedere susţinute în literatura de specialitate pot fi
grupate în două mari teorii. Dreptul asupra proprietăţii intelectuale este
apreciat ca un drept de proprietate, sau ca un drept distinct ce formează o
categorie specială.
După o primă opinie, dreptul de creaţie intelectuală este
caracterizat ca un drept de proprietate, conform dreptului natural. În
această concepţie, creaţia intelectuală este considerată cea mai personală,
cea mai legitimă, cea mai sacră şi cea mai inatacabilă dintre toate
proprietăţile.
Teoria drepturilor intelectuale a preconizat ideea unei noi
categorii de drepturi. La diviziunea clasică a drepturilor în personale,
obligaţionale şi reale, consacrată de dreptul roman, Edmond Picard a
adăugat încă o grupare a drepturilor intelectuale. Ideea drepturilor
intelectuale, ca o categorie specială, s-a bucurat de un succes deosebit. Ea
a fost preluată şi susţinută în diverse variante.
Drepturile intelectuale au un caracter patrimonial, conferă
titularului un monopol de exploatare şi sunt opozabile erga omnes. Spre
deosebire de drepturile reale, drepturile intelectuale au ca obiect
activitatea şi gândirea omului.
Drepturile intelectuale au o valoare pecuniară, fără să aibă ca
obiect bunuri corporale şi fără să constituie creanţe în raporturile cu
debitorii. Ele sunt formate din creaţiile intelectuale, literare, artistice,
invenţiile, desenele şi modelele, semnele de atragere a clientelei, numele
comercial, emblema, mărcile de fabrică, apelaţiunile de origină, drepturile
asupra clientelei, ca cele recunoscute reprezentaţilor, agenţilor de
asigurări, membrilor unor profesii liberale. Prin opozabilitatea erga
omnes şi caracterul lor imediat, drepturile intelectuale se înrudesc cu
drepturile reale.
După o teorie, dreptul asupra creaţiei intelectuale este un drept
complex, care cuprinde în conţinutul său atributele personale
nepatrimoniale şi atribute patrimoniale. Aceste prerogative personale
nepatrimoniale şi patrimoniale sunt indisolubil legate între ele, fără să
existe un primat al unora asupra celorlalte.
După o altă teorie, dreptul asupra creaţiei intelectuale este un
drept personal nepatrimonial ce dă naştere, pe cale de consecinţă, şi la
drepturi de ordin patrimonial. Drepturile de ordin patrimonial, fiind
2
împletite organic cu cele de ordin personal nepatrimonial, formează un tot
unitar.
1.4. Izvoarele dreptului de proprietate intelectuală

Dreptul de proprietate intelectuală are două categorii de izvoare:
interne şi internaţionale. Protecţia creaţiei intelectuale este asigurată pe
plan internaţional de dispoziţiile Convenţiei de la Paris pentru protecţia
proprietăţii industriale din 1883 şi Convenţiei de la Berna pentru protecţia
operelor literare şi artistice din 1881. Convenţiile cuprind reguli
aplicabile prin intermediul legilor naţionale ale ţărilor membre, precum şi
reguli uniforme aplicabile pe teritoriul Uniunii de la Paris şi Uniunii de la
Berna.
1.4.1. Izvoarele interne

Principalele izvoare interne, care pot fi grupate, în funcţie de
obiectele protecţiei juridice, sunt următoarele:
a) în domeniul invenţiilor:
- Legea nr.64 din 11
octombrie 1991 privind brevetele de invenţie, republicată în
2014;
- Legea nr. 83 din 24
iunie 2014 privind invențiile de serviciu;
- Hotărârea Guvernului
nr.499 din l8 aprilie 2003 pentru aprobarea Regulamentului
de aplicare a Legii nr.64 din l99l privind brevetele de
invenţie, republicată;
mai 1998 privind protecţia tranzitorie a brevetelor de
invenţie;
- Normele Oficiului de
Stat pentru Invenţii şi Mărci nr. 211 din 22 septembrie 1998
de aplicare a Legii nr.93 din 1998 privind protecţia
tranzitorie a brevetelor de invenţie;
- Normele Oficiului de
Stat pentru Invenţii şi Mărci nr. 242 din 18 februarie 1999
privind sprijinirea brevetării în străinătate a invenţiilor
româneşti, modificate şi completate prin Normele nr. 318 din
4 ianuarie 2000.
b) în domeniul desenelor şi modelelor industriale:
decembrie 1992 privind protecţia desenelor şi modelelor
industriale, republicată în 2014;
3
nr.1171 din 2 octombrie 2003 pentru aprobarea
Regulamentului de aplicare a Legii nr. 129 din 1992 privind
protecţia desenelor şi modelelor industriale, republicată;
c). în domeniul mărcilor şi indicaţiilor geografice:
aprilie 1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice,
republicată în 2010;
nr. 833 din 19 noiembrie 1998 pentru aprobarea
Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84 din 15 aprilie 1998
privind mărcile şi indicaţiile geografice;
d). în domeniul modelelor de utilitate:
decembrie 2007 privind modelele de utilitate;
- Hotărârea pentru
aprobarea regulamentului de aplicare a Legii nr. 350/2007
privind modelele de utilitate;
e). în domeniul dreptului de autor:
martie 1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe;
nr. 779 din 25 iulie 2002 privind organizarea şi funcţionarea
Oficiului Român pentru Drepturile de Autor şi a corpului de
arbitri;
nr. 1287 din 13 noiembrie 2002 privind numirea corpului de
arbitri de pe lângă Oficiul Român pentru Drepturile de
Autor.
1.4.2. Izvoarele internaţionale

Începând cu secolul al XIX-lea, vocaţia internaţională a
drepturilor de creaţie intelectuală a determinat includere în convenţiile
comerciale bilaterale a unor prevederi referitoare la proprietatea
industrială.
1.4.2.1. Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii

industriale
Ideea unei reglementări şi Uniuni internaţionale în domeniul
creaţiei industriale a fost discutată la Congresul de la Viena din 1873,
Congresul de la Trocadéro 1878 şi Conferinţa internaţională de la Paris
din 1880. Acest proiect s-a concretizat la cea de a doua Conferinţă
4
internaţională de la Paris, prin încheierea Convenţiei pentru protecţia
proprietăţii industriale din 20 martie 1883. Prin aceeaşi Convenţie, a fost
creată şi Uniunea internaţională pentru protecţia proprietăţii industriale,
cu sediul iniţial la Berna, iar din 1960 la Geneva.
România a aderat la Convenţia de la Paris, revizuită la Bruxelles
şi Washington, prin Decretul-Lege nr. 2641 din 17 iunie 1920, ratificat
prin Legea din 27 martie 1924. Fiecare dintre ţările Uniunii trebuie să
organizeze un serviciu special de proprietate industrială, precum şi un
depozit central pentru publicitatea brevetelor de invenţii, modelelor de
utilitate, desenelor sau modelelor industriale şi a mărcilor de fabrică sau
de comerţ. Acest serviciu va edita o publicaţie oficială.
1.4.2.2. Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare

şi artistice
După îndelungate discuţii pregătitoare, care au durat aproape 25
de ani, la 9 septembrie 1886 s-a încheiat Convenţia de la Berna pentru
protecţia operelor literare şi artistice. Convenţia a intrat în vigoare la 5
decembrie 1887. Ulterior, Convenţia a fost amendată şi completată printr-
un Act adiţional şi o Declaraţie interpretativă, semnate la Paris, la 4 mai
1896. Convenţia de la Berna a fost adoptată de 9 state, în calitate de
membre fondatoare.
România a aderat la Convenţia de la Berna în forma revizuită la
Berlin, prin Legea nr. 152, promulgată prin Decretul nr. 1312 din 24
martie 1926, cu efecte de la 1 ianuarie 1927. Ulterior, România a ratificat
şi forma revizuită a convenţiei de la Roma, Stockholm şi Paris.
Statele participante la Convenţia de la Berna au dreptul de a
încheia între ele convenţii particulare prin care să recunoască autorilor
drepturi mai întinse decât cele acordate de Uniune (art. 7). Toate statele
membre au dreptul de a autoriza, de a supraveghea sau interzice, prin
măsuri de legislaţie sau poliţie internă, difuzarea pe teritoriul lor a
oricărei opere de creaţie intelectuală (art. 17).
1.4.2.3. Convenţia pentru instituirea Organizaţiei Mondiale a

Proprietăţii Intelectuale
La conferinţa diplomatică de la Stockholm din 14 iulie 1967 s-a
semnat Convenţia pentru instituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii
Intelectuale (O.M.P.I.). Convenţia a intrat în vigoare la 26 aprilie 1970.
Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale este o organizaţie
interguvernamentală, cu statut de instituţie specializată. Organizaţia
succedă Birourilor Internaţionale Reunite pentru Protecţia Proprietăţii
Intelectuale înfiinţate în 1893, care au administrat Uniunea de la Paris şi
5
Uniunea de la Berna. Sediul Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii
Intelectuale este la Geneva.
1.4.2.4. Convenţii încheiate în cadrul Uniunii de la Paris

În cadrul Uniunii de la Paris au fost încheiate următoarele
convenţii internaţionale: Aranjamentul de la Madrid din 1891 privind
înregistrarea internaţională a mărcilor; Aranjamentul de la Madrid din
1891 privind reprimarea indicaţiilor de provenienţă false sau înşelătoare;
Aranjamentul de la Haga din 1925; Aranjamentul de la Nisa din 1957;
Aranjamentul de la Lisabona din 1958; Aranjamentul de la Locarno din
1968; Tratatul de la Washington din 1970; Aranjamentul de la Strasbourg
din 1971; Tratatul de la Viena din 1973; Aranjamentul de la Viena din
1973; Convenţia de la München din 1973; Tratatul de la Budapesta din
1977; Tratatul de la Geneva din 1994.
1.4.2.4. Convenţii încheiate în cadrul Uniunii de la Berna

În cadrul Uniunii de la Berna au fost încheiate următoarele
convenţii internaţionale: Convenţia internaţională de la Roma din 1961;
Convenţia de la Geneva din 1971; Convenţia de la Bruxelles din 1974;
Tratatul de la Geneva din 1989; Convenţia Universală de la Paris din
1971; ş.a.m.d.
1.5. Principiile dreptului de proprietate intelectuală

Principiile fundamentale ale dreptului proprietăţii intelectuale
sunt tratamentului naţional, dreptul de prioritate, independenţa brevetelor
şi independenţa mărcilor.
1.5.1 Tratamentul naţional

Prin tratamentul naţional se înţelege că resortisanţii Uniunii de la
Paris şi ai Uniunii de la Berna beneficiază, în celelalte ţări membre, de
aceleaşi drepturi ca şi naţionalii. Principiul tratamentului naţional este
consacrat de art. 2 din Convenţia de la Paris. Cetăţenii fiecărei ţări a
Uniunii, potrivit alin. 1 al art. 2, se vor bucura în toate celelalte ţări ale
Uniunii, în ceea ce priveşte protecţia proprietăţii industriale, de avantajele
pe care legile respective le acordă în prezent sau le vor acorda în viitor
naţionalilor, aceasta fără a se prejudicia drepturile prevăzute în mod
special de prezenta Convenţie.
Asimilarea străinului cu naţionalul constituie o dispoziţie
fundamentală şi a Convenţiei de la Berna din 1886. Principiul este înscris
în art. 5 al Convenţiei. În afară de tratamentul naţional, Convenţia de la
Paris instituie şi tratamentul unionist. Prin tratament unionist se înţelege
că resortisanţii Uniunii beneficiază de totalitatea drepturilor acordate
6
direct de Convenţia de la Paris. Tratamentul unionist asigură
resortisanţilor un minimum de avantaje, care constituie un drept intern al
Uniunii internaţionale.
1.5.2. Dreptul de prioritate

Prin drept de prioritate se înţelege situaţia privilegiată a unei
persoane, care a efectuat într-o ţară a Uniunii un prim depozit
reglementar, de a depune cereri cu acelaşi obiect pentru obţinerea
protecţiei în celelalte ţări membre.
Pentru a exista un drept de prioritate, primul depozit trebuie să
aibă valoarea unui depozit naţional reglementar, care îndeplineşte
condiţiile prevăzute de legislaţia naţională fiecărei ţări membre sau a
tratatelor bilaterale sau multilaterale încheiate între ţările Uniunii (art. 4,
lit. A, alin. 2). Prin depozit naţional reglementar se înţelege orice depozit
care este suficient pentru a stabili data la care a fost depusă cererea în ţara
respectivă, oricare ar fi soarta ulterioară a cererii (art. 4, lit. A, alin. 3).
Primul depozit se poate constitui în ţara de origine a resortisantului sau
într-o altă ţară a Uniunii. Cea de a doua cerere este necesar să aibă acelaşi
obiect ca şi prima. În ambele cereri se vor formula aceleaşi revendicări.
Succesorii în drepturi ai primului depunător pot invoca dreptul de
prioritate.
Termenele de prioritate, conform lit. C, alin. 1 al art. 4, au fost
stabilite la 12 luni pentru brevetele de invenţie şi modelele de utilitate şi
la 6 luni pentru desenele sau modelele industriale şi pentru mărcile de
fabrică sau comerţ. Termenele încep să curgă de la data depozitului
primei cereri, fără ca ziua depozitului să fie cuprinsă în calcul (art.4, lit.
C, alin. 3). Cererile depuse de alte persoane pentru acelaşi obiect, în
intervalul de prioritate, vor fi lovite de nulitate.
Prioritatea în cascadă înseamnă că persoana, care a depus o
cerere ulterioară cu invocarea priorităţii, va putea solicita un nou termen
de prioritate de la data depozitului posterior. Întrucât dreptul de prioritate
este configurat numai de primul depozit, nu se admite cascada de
priorităţi succesive.
Priorităţile multiple înseamnă că cererea ulterioară este cuprinsă
în mai multe cereri anterioare. Potrivit lit. F a art. 4, nici o ţară a Uniunii
nu va putea refuza o prioritate sau o cerere de brevet pentru motivul că
depunătorul revendică priorităţi multiple, chiar dacă ele provin din ţări
diferite, cu condiţia să existe o unitate a invenţiei în sensul legii ţării
respective. De obicei, priorităţile multiple se invocă cu ocazia invenţiilor
de perfecţionare sau de completare succesive. Dreptul de prioritate poate
fi transmis unui cesionar, pentru o altă ţară. Transmiterea este admisibilă
dacă beneficiarul are calitatea de resortisant al Uniunii.
7
Convenţia de la Paris consacră şi o prioritate de expoziţie. Prin
dispoziţiile art. 11, alin. 1 se prevede că ţările Uniunii vor acorda, în
conformitate cu legislaţia lor internă, protecţia temporară invenţiilor
brevetabile, modelelor de utilitate, desenelor sau modelelor industriale,
precum şi mărcilor de fabrică sau de comerţ, pentru produsele care vor
figura la expoziţiile internaţionale oficiale sau oficial recunoscute,
organizate pe teritoriul uneia din ele.
1.5.3. Independenţa brevetelor

Prin independenţa brevetelor se înţelege că cererile de brevete
pentru aceeaşi invenţie depuse în diferite ţări ale Uniunii de la Paris nu
depind unele de altele. În conformitate cu dispoziţiile alin.1-5 ale art. 4bis,
brevetele cerute în diferitele ţări ale Uniunii, de cetăţeni ai Uniunii, vor fi
independente de brevetele obţinute pentru aceeaşi invenţie în celelalte
ţări, membre sau nu ale Uniunii. Această dispoziţie trebuie înţeleasă în
mod absolut, în sensul că brevetele acordate în cursul termenului de
prioritate sunt independente, atât din punct de vedere al cauzelor de
nulitate şi decădere cât şi din punct de vedere al duratei normale de
protecţie.
1.5.4. Independenţa mărcilor

Prin independenţa mărcilor se înţelege că, după înregistrarea într-
o ţară a Uniunii de la Paris, marca nu mai depinde de marca de origine
sau de mărcile înregistrate în celelalte ţări ale Uniunii.
Întrebări:
1. Care este definiţia obiectelor dreptului de proprietate intelectuală?

2. Care este rolul şi importanţa principiului dreptului de prioritate?
3. Care sunt izvoarele internaţionale principale incidente în materie?
4. Prezentaţi principiul tratatmentului naţional.
8
II. MĂRCILE
Obiective:
− identificarea şi analiza elementelor esenţiale ale regimului juridic
al mărcilor;
− discutarea elementelor teoretice prin prisma cazurilor practice;
− particularizarea etapele necesare pentru înregistrarea unei mărci
la OSIM.
1.1. Noţiuni generale privind mărcile

Marca este un semn distinctiv, care diferenţiază produsele şi
serviciile unei persoane prin garanţia unei calităţi determinate şi
constante, formând, în condiţiile legii, obiectul unui drept exclusiv.
În dreptul român, elementele caracteristice ale mărcii sunt
consacrate de Legea nr. 84/1998. Marca este un semn susceptibil de
reprezentare grafică, servind la deosebirea produselor sau a serviciilor
unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane.
1.2. Semnele care pot constitui mărci

Semnele care pot constitui mărci sunt enumerate de art. 2 al
Legii nr. 84/1998. Ele se referă la cuvinte, inclusiv nume şi persoane,
desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi, în
special, forma produsului sau a ambalajului său, combinaţii de culori.
Legea română cuprinde o enumerare enunţiativă a semnelor distinctive
care pot fi înregistrate ca mărci.
Spre deosebire de reglementarea din 1967, între semnele
susceptibile de apropriere ca marcă nu figurează şi prezentarea sonoră.
Omisiunea a fost influenţată de prevederile Tratatului de la Geneva
privind dreptul mărcilor din 1994, care nu se aplică mărcilor holograme şi
mărcilor care nu sunt alcătuite din semne vizibile, în special mărcile
sonore şi mărcile olfactive.
1.2.1. Numele
Între semnele care pot constitui o marcă, legea prevede în mod
expres cuvintele. În economia textului, termenul de cuvinte include atât
numele, cât şi denumirile. Utilizarea numelui patronimic ca marcă
atribuie titularului un drept exclusiv. Întrucât numele poate să aparţină
mai multor persoane, dreptul exclusiv nu priveşte numele în sine, ci
numai forma sa specială. În unele state, numele poate fi utilizat ca marcă
9
fără a fi necesar să prezinte o formă specială. Cu caracter derogatoriu,
condiţia formei distinctive trebuie respectată dacă numele este banal.
O marcă poate fi formată şi din numele unei alte persoane decât a
titularului, în temeiul unei autorizaţii a terţului sau a succesorilor săi.
De altfel, art. 5, lit. j din Legea nr. 84/1998 exclude de la
înregistrare mărcile care conţin, fără consimţământul titularului, imaginea
sau numele patronimic al unei persoane care se bucură de renume în ţara
noastră.
Pentru constituirea unei mărci se poate folosi şi un nume istoric.
Utilizarea ca marcă a numelor istorice trebuie să nu aducă atingere
memoriei unei personalităţi dispărute. Marca poate fi alcătuită şi dintr-un
nume imaginar. De exemplu, Eau du docteur Addison. În mod obişnuit,
numele imaginar reprezintă o denumire ce se foloseşte ca marcă.
1.2.1. Denumirile
Denumirile sunt cuvinte luate din limbajul curent sau inventate.
Pentru a constitui o marcă, denumirile trebuie să fie arbitrare sau de
fantezie. În materia mărcilor nu pot fi folosite denumirile generice,
necesare sau descriptive.
Denumirile care reprezintă cuvântul ce indică un produs sunt
necesare. Încorporându-se cu produsul, cuvintele nu pot constitui o
marcă, fiind denumiri necesare. Ele ar implica monopolizarea unor
produse apropriindu-se sub formă de marcă, denumirea lor necesară.
Denumirile care descriu un anumit produs sunt necesare sau
descriptive. Denumirile descriptive pot desemna specia, calitatea,
cantitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică sau timpul fabricării
produsului ori prestării serviciului, sau alte caracteristici ale acestora. Ele
sunt excluse de la protecţie de către art. 5, lit. d din Legea nr. 84/1998.
Regula caracterului descriptiv prezintă şi unele derogări. Pot fi
folosite ca mărci denumirile simbolice, precum şi denumirile care
sugerează calităţile produsului în mod indirect şi fantezist.
O valoare simbolică au denumirile de ţări şi oraşe care nu mai
există. În contrast, denumirile geografice se pot folosi ca mărci numai
dacă prezintă o formă exterioară specifică. Tot ca o condiţie, denumirile
geografice trebuie să nu fie apelaţiuni de origine sau indicaţii de
provenienţă.
Denumirea este considerată admisibilă, când nu ţine seama de
natura şi de genul obiectului, fiind independentă de produs. Denumirea
poate fi formată dintr-un singur cuvânt, un adjectiv combinat cu un
substantiv sau o combinaţie de cuvinte. De exemplu, Dero, Hopfen
Köning, Diner’s Club. O valoare simbolică au denumirile de ţări şi oraşe
care nu mai există. În contrast, denumirile geografice se pot folosi ca
10
mărci numai dacă prezintă o formă exterioară specifică. Tot ca o condiţie,
denumirile geografice trebuie să nu fie apelaţiuni de origine sau indicaţii
de provenienţă.
Cuvintele adoptate ca marcă se pot transforma în unele cazuri
într-o denumire generică. Identificarea unei denumiri cu un anumit
produs este un fenomen de degenerare a mărcii. De exemplu, mărcile apă
de colonie, aspirină, gramofon, termos, celofan, telex.
1.2.3. Sloganurile şi titlurile de publicaţii

Legea română nu se referă la sloganuri şi titluri de publicaţii. Dar
modul de redactare al textului nu înlătură, în principiu, posibilitatea de
folosire, ca marcă, a sloganurilor şi titlurilor de publicaţii. Pentru a forma
o marcă, sloganurile trebuie să fie arbitrare sau de fantezie. Titlurile de
ziare, reviste şi cărţi sunt protejate fie ca mărci, fie ca obiect al dreptului
de autor.
1.2.4. Literele şi cifrele

Pentru a constitui o marcă, literele şi cifrele trebuie să aibă o
formă grafică distinctă. Literele folosite ca marcă pot fi iniţialele unui
nume. Marca poate fi alcătuită şi din iniţialele unor cuvinte. Iniţialele
trebuie să poată să fie pronunţate, formând un cuvânt fără semnificaţie
cunoscută. În cazul în care mărcile sunt exclusiv formate din cifre, ele nu
pot fi protejate. Întrucât cifrele nu sunt distinctive în sine, marca trebuie
să prezinte o formă distinctivă, fără a fi necesară asocierea cu elemente
grafice speciale.
Legea română din 1998 menţionează în mod expres literele şi
cifrele. Pentru a constitui o marcă, literele şi cifrele trebuie să aibă o
formă grafică distinctă.
În unele sisteme de drept, literele şi cifrele nu sunt acceptate ca
mărci. Cu caracter de excepţie, se admit totuşi literele şi cifrele care au o
formă originală ori sunt notorii.
1.2.5. Elemente figurative

Elementele figurative cuprind o multitudine de forme: embleme,
viniete, etichete, peisaje, portrete, fotografii, blazoane, desene, sigilii,
amprente, reliefuri, peceţi, liziere.
Emblema este un semn figurativ simplu, reprezentând un obiect
real sau imaginar, care simbolizează o anumită idee. De exemplu, o
floare, un clopot, o ancoră. Emblema are rolul de a individualiza o
societate comercială sau industrială.
Emblema care se referă la natura produsului are un caracter
descriptiv şi nu poate constitui o marcă. Astfel, emblema formată dintr-o
11
frunză de viţă pentru vinuri sau emblema alcătuită dintr-o lămâie pentru
citronadă nu este distinctivă. Pentru a fi protejată ca marcă, emblema
trebuie să aibă o formă specială sau caracteristică. În măsura în care
emblema prezintă un caracter distinctiv în sine, dreptul privativ va
include şi denumirea respectivă.
Vinieta este un ansamblu de figuri, o dispoziţie de linii sau un
desen, ce se lipeşte de produs. Constituind o ilustraţie de mici dimensiuni,
cu sau fără un subiect precis, vinieta se lipeşte pe produs.
Eticheta este o hârtie sau un carton de mărime redusă, care
conţine unele indicaţii privind un produs.
Imaginile pot forma, în principiu, obiectul unei mărci, cum ar fi
portretul sau fotografia. În practică, se consideră că folosirea de către o
persoană a propriului său portret, care seamănă izbitor cu un portret
adoptat anterior ca marcă, reprezintă un act de concurenţă neloială.
În temeiul dispoziţiilor art. 6ter al Convenţiei de la Paris, se
prevede că nu pot fi protejate, în absenţa unei autorizaţii din partea
organelor competente, mărcile care cuprind reproduceri sau imitaţii de
steme, drapele, embleme de stat, însemne, sigilii oficiale de control şi
garanţie, blazoane aparţinând ţărilor Uniunii (art. 5, lit. k). Acelaşi regim
se aplică şi reprezentărilor grafice care aparţin organizaţiilor
internaţionale interguvernamentale din care fac parte una sau mai multe
ţări ale Uniunii de la Paris (art. 5, lit. l)
În ceea ce priveşte figurile geometrice simple, cum ar fi un cerc,
un triunghi sau un pătrat, se consideră că sunt inexpresive. Figurile
geometrice simple, neînsoţite de elemente verbale sau de alte elemente
figurative, nu pot constitui mărci.
1.2.6. Forma produsului şi forma ambalajului

Forma produsului este admisibilă ca marcă dacă nu este necesară
sau de natură să producă un rezultat industrial. Mărcile constând în forma
produselor sunt într-o oarecare măsură descriptive şi, din această cauză,
limitate.
Legea română precizează în art. 5, lit. e că nu pot fi protejate
mărcile constituite exclusiv din forma produsului, care este impusă de
natura produsului sau este necesară obţinerii unui rezultat tehnic sau care
dă o valoare substanţială produsului.
Pentru a fi apropriat ca marcă, forma ambalajului trebuie să aibă
caracter distinctiv. De exemplu, sticlele de Coca-Cola, flacoanele pentru
parfumuri Guerlaine.
În unele legislaţii, protejarea ca marcă a formei ambalajului este
condiţionată de însoţirea de alte semne, cum ar fi inscripţii, etichete,
12
menţiuni. Această soluţie permite să fie înregistrată atât marca, cât şi
forma ambalajului pe care se aplică.
1.2.7. Culoarea produsului sau a ambalajului

Mărcile pot fi formate din combinaţii de culori ale produsului sau
ambalajului. Combinaţiile de culori sunt folosite, ca marcă, fără rezerve
sau obiecţiuni. Ele trebuie numai să prezinte un aspect caracteristic, un
aranjament propriu. O singură culoare nu poate constitui o marcă.
Reticenţele faţă de folosirea unei singure culori ca marcă sunt determinate
de numărul limitat al culorilor şi de imposibilitatea consumatorului de a
distinge cu claritate nuanţele. Înregistrarea ca marcă a unei singure culori
ar genera un risc de monopolizare.
Doctrina admite totuşi că o singură culoare poate fi şi un element
esenţial al mărcii, individualizându-se printr-o dispoziţie specială sau prin
aplicarea pe unele părţi ale produsului.
1.2.8. Prezentarea sonoră

Conţinutul unei mărci poate fi alcătuit şi din semnale sonore sau
melodii simple. Prezentarea sonoră se asociază de obicei cu un serviciu
sau un produs. Mărcile sonore sau auditive trebuie să fie clare, expresive
şi caracteristice. Majoritatea legislaţiilor la care s-a aliniat şi legea
română nu recunosc mărcile sonore.
Mărcile sonore sau auditive trebuie să fie clare, expresive şi
caracteristice. Ele vor însoţi comercializarea produsului, fără a se limita la
publicitate.
Art. 2 din Legea nr. 84/1998 enumeră semnele sonore, ca semne
ce pot fi înregistrate ca mărci.
1.2.9. Desenul
Desenul este un semn care poate fi folosit ca marcă.
Admisibilitatea protecţiei ca marcă este condiţionată de caracterul
distinctiv al desenului.
În cazul în care beneficiază de protecţia dreptului de autor,
desenul nu trebuie să aducă atingere drepturilor autorului.
1.2.10. Combinaţiile de semne

Prin combinarea elementelor, semnele necesare sau banale devin
particulare, putându-se folosi ca mărci. Particularităţile mărcilor
combinate permit alegerea celor mai adecvate mijloace de publicitate
comercială.
13
1.3. Clasificarea mărcilor
Mărcile se pot grupa în mai multe categorii. În mod
corespunzător, regimul juridic al unei mărci este configurat de încadrarea
ei într-o anumită categorie.
1.3.1. Mărcile de fabrică şi mărcile de comerţ

În funcţie de destinaţia lor economică, mărcile se împart în mărci
de fabrică şi mărci de comerţ. Mărcile de fabrică şi mărcile de comerţ au
acelaşi regim juridic.
Marca de fabrică se foloseşte de producător sau fabricant, în
domeniul activităţii industriale, agricole, meşteşugăreşti şi artizanale.
Marca de fabrică diferenţiază produsele unei persoane fizice sau juridice
de alte produse similare.
Marca de comerţ este utilizată de comerciant sau distribuitor,
prin aplicarea ei pe produsele pe care le vinde. Marca de comerţ arată că
distribuirea produselor se face de o societate comercială.
1.3.2. Mărcile de produse şi mărcile de servicii

Din punctul de vedere al obiectului, se disting mărcile de produse
şi mărcile de servicii. Mărcile de fabrică şi mărcile de comerţ se aplică şi
identifică anumite produse, fabricate sau naturale. În acest fel, ele
formează categoria mărcilor de produse.
Mărcile de serviciu se întrebuinţează pentru a deosebi serviciile
unei persoane fizice sau juridice de cele prestate de către alte persoane. În
conformitate cu serviciile susceptibile de a fi protejate, mărcile de servicii
sunt de două feluri:
- mărci de serviciu care se aplică pe produse sau sunt
ataşate produselor pentru a indica pe autorul serviciului
prestat;
- mărci de servicii care indică servicii ce nu sunt legate de
anumite produse.
Între semnul distinctiv şi serviciu trebuie să existe o legătură
nemijlocită. În funcţie de natura serviciului, marca se foloseşte în mod
direct sau indirect. Astfel, societăţile de transport aplică marca pe
vehicule, iar restaurantele aplică marca pe veselă şi tacâmuri. Alteori,
marca poate fi aplicată pe documentaţia care se întocmeşte la prestarea de
servicii sau pe ambalajul produsului pentru care se efectuează serviciul.
1.3.3. Mărcile individuale şi mărcile colective
Având în vedere titularul dreptului, mărcile pot fi individuale şi
mărci colective. Mărcile individuale, private sau ordinare, aparţin şi se
utilizează de o anumită persoană fizică sau juridică. În forma sa iniţială,
Convenţia de la Paris a reglementat numai mărcile individuale.
14
Mărcile colective se folosesc în comun de mai multe persoane
juridice. În mod obişnuit, mărcile colective se aplică împreună cu marca
individuală, fiind o garanţie a calităţii sau originii produsului. Potrivit art.
7bis, ţările Uniunii au obligaţia să admită la depunere şi să protejeze
mărcile colective aparţinând unor grupuri colective a căror existenţă nu
este contrară legii ţării de origine, chiar dacă aceste grupuri colective nu
posedă o întreprindere industrială sau comercială. Protecţia va putea fi
refuzată, dacă marca colectivă este contrară interesului public.
Mărcile colective sunt reglementate şi în unele legislaţii
naţionale. De exemplu, legislaţiile din Belgia, Canada, Germania, Grecia,
Italia, Marea Britanie, Spania şi Statele Unite ale Americii.
În dreptul român, art. 3, lit. e din Legea nr. 84/1998 prevede că
marca colectivă este destinată a servi la deosebirea produselor sau a
serviciilor membrilor unei asociaţii de produsele sau serviciile aparţinând
altor persoane. Mărcile colective sunt supuse regimului mărcilor
individuale dacă, prin dispoziţiile legii, nu se prevede altfel.
1.3.4. Mărcile facultative şi mărcile obligatorii

Ţinând seama de natura normelor care le reglementează, mărcile
se împart în mărci facultative şi mărci obligatorii. În sistemul mărcii
facultative, utilizarea mărcii, precum şi produsele pe care se aplică
semnul distinctiv, se hotărăşte de producător sau comerciant. Caracterul
facultativ este configurat de funcţiile îndeplinite de marcă. Garanţia unor
produse de calitate implică funcţiile de organizare a vieţii economice şi
de reclamă. În sistemul mărcii obligatorii, anumite produse trebuie să fie
marcate. De obicei, marcarea se aplică produselor executate din metale
preţioase şi produselor a căror fabricare constituie monopol de stat.
Marcarea reprezintă un mijloc de control administrativ.
1.3.5. Mărcile simple şi mărcile combinate

Sub aspectul numărului semnelor utilizate, există mărci simple şi
mărci combinate. Mărcile simple sunt formate dintr-un singur semn. De
exemplu, un nume, o denumire, o literă.
Mărcile combinate sunt alcătuite dintr-un număr de semne
diferite, verbale sau figurative. Dacă unele semne au un caracter esenţial,
ele pot fi înregistrate împreună cu marca. Mărcile combinate se împart în
mărci compuse şi mărci complexe. Marca compusă este constituită din
semne diferite, dintre care numai unele au caracter distinctiv. Dacă
semnele nu sunt esenţiale, efectul distinctiv al mărcii va fi determinat de
dispoziţia lor caracteristică. În consecinţă, contrafacerea va fi sancţionată
numai când se reproduc toate elementele mărcii, adică ansamblul mărcii.
Marca complexă este alcătuită din semne diferite, care au caracter
15
distinctiv prin ele însele. Prin urmare, contrafacerea poate fi şi parţială,
prin reproducerea unui singur element.
1.3.6. Mărcile verbale, mărcile figurative şi mărcile sonore

În funcţie de natura lor, mărcile sunt verbale, figurative şi sonore.
Mărcile verbale sunt formate din semne scrise. Ele pot fi cuvinte, litere,
cifre sau sloganuri. Mărcile figurative sunt alcătuite din reprezentări
grafice. Mărcile figurative se împart în mărci bidimensionale, sau plane,
şi mărci tridimensionale, sau plastice. Astfel, forma produsului sau forma
ambalajului reprezintă o marcă tridimensională. Mărcile sonore sunt
compuse din sunete. Notele sau sunetele trebuie să producă un efect sonor
caracteristic.
1.3.7. Mărcile auditive, mărcile vizuale şi mărcile intelectuale

După efectul sau impresia produsă asupra cumpărătorilor,
mărcile se divid în auditive, vizuale şi intelectuale. Mărcile auditive sunt
destinate să atragă atenţia prin intermediul unui sunet. Mărcile auditive
sunt verbale sau sonore. Mărcile vizuale urmăresc să scoată în evidenţă
un aspect sau o imagine. Ele sunt identice cu mărcile figurative. Mărcile
intelectuale sugerează o anumită idee. Ele sunt formate din semne
verbale, figurative sau sonore. Conţinutul intelectual al mărcii presupune
detaşarea semnului distinctiv de ideea preconizată.
1.3.8. Mărcile speciale

Din această categorie fac parte marca notorie, marca agentului,
marca defensivă, marca de rezervă, marca telle quelle şi marca naţională.
Marca notorie se caracterizează printr-un renume deosebit, având
o valoare internaţională. De exemplu, mărci notorii cunoscute sunt
Adidas, Samsung, Philips, Omega, Ford, Coca-cola. Notorietatea este o
problemă de fapt. Determinarea notorietăţii ţine seama de vechimea
mărcii, intensitatea publicităţii, identificarea cu întreprinderea sau ideea
de calitate. Notorietatea se apreciază în funcţie de condiţiile proprii sau
locale. Mărcile notorii sunt protejate prin art. 6bis din Convenţia de la
Paris.
Aşadar, protecţia acordată mărcilor notorii nu este condiţionată
de formalitatea unei înregistrări naţionale sau internaţionale, ori de
folosire. Protecţia acordată este însă limitată la sfera produselor identice
sau similare.
În dreptul român, protecţia mărcilor notorii este prevăzută de
Legea nr. 84/1998. Potrivit art. 3, lit. d, marca notorie este semnul larg
cunoscut în România la data depunerii unei cereri de înregistrare a mărcii
sau la data priorităţii revendicate în cerere. Înregistrarea unei mărci va fi
16
refuzată, dacă este identică sau similară cu o marcă notorie în România
pentru produse sau servicii identice sau similare.
Prevederile Convenţiei de la Paris nu se ocupă şi de situaţia când
un terţ foloseşte o marcă notorie pentru produse diferite. Referitor la
această problemă, în practică, s-a apreciat că terţul profită pe nedrept de
prestigiul mărcii, care se degradează.
În literatura juridică, prin consolidarea soluţiei adoptate de
jurisprudenţă, mărcile notorii sunt deosebite de mărcile de mare renume
sau celebre.
Funcţia de reclamă fiind primordială, marca de mare renume are
o valoare independentă de calitatea şi originea produsului. Datorită
celebrităţii sale, marca de mare renume trebuie să fie protejată şi
împotriva folosirii ei de către un terţ, pentru produse diferite. În
consecinţă, contrafacerea mărcii de mare renume presupune existenţa
unei reproduceri servile sau apropiate de original.
În dreptul nostru, dispoziţiile Legii nr. 84/1998 se referă expres
la o asemenea situaţie. Prin art. 6, alin. 4 lit. a, se stabileşte că o marcă
este refuzată la înregistrare dacă este identică sau similară cu o marcă
notorie în România pentru produse sau servicii diferite de cele la care se
referă marca a cărei înregistrare este cerută şi dacă, prin folosirea
nejustificată a acesteia din urmă, s-ar putea profita de caracterul distinctiv
sau de renumele mărcii notorii, ori această folosire ar putea produce
prejudicii titularului mărcii notorii. Înregistrarea poate fi totuşi efectuată
cu consimţământul expres al titularului mărcii notorii.
Marca agentului este marca folosită sau înregistrată de
distribuitorul unor produse importate şi expediate cu marca
producătorului. Marca agentului sau reprezentantului este prevăzută de
art. 6septies din Convenţia de la Paris.
În conformitate cu dispoziţiile art. 6septies, dacă agentul sau
reprezentantul celui care este titularul unei mărci într-una dintre ţările
Uniunii va cere, fără autorizaţia acestui titular, înregistrarea pe propriul
său nume a mărcii respective în una sau mai multe ţări, titularul va avea
dreptul să se opună înregistrării cerute sau să reclame radierea ei, sau
dacă legea ţării îngăduie aceasta, să ceară transferul înregistrării în
favoarea sa, afară de cazul în care agentul sau reprezentantul va aduce o
justificare faptelor sale. Sub rezerva acestor prevederi, titularul mărcii va
avea dreptul să se opună folosirii mărcii de către agentul sau
reprezentantul său, dacă el nu a autorizat această folosire.
Pentru a beneficia de o protecţie sporită, agentul local al unei
întreprinderi străine poate înregistra, pe numele său, marca
reprezentantului, cu acordul acestuia. În alte cazuri însă, urmărind
17
prelungirea contractului de reprezentare, agentul poate înregistra marca,
fără autorizarea titularului.
Marca agentului reprezintă o derogare de la principiul
teritorialităţii. Datorită anteriorităţii lor în străinătate, unele drepturi vor fi
recunoscute titularului mărcii, în detrimentul uzurpatorului local.
Marca defensivă sau de obstrucţie este dependentă de o altă
marcă, faţă de care se deosebeşte prin unele schimbări de amănunt. Fără a
fi folosită, marca defensivă asigură protecţia mărcii principale,
împiedicând înregistrarea de către terţi a unor mărci asemănătoare.
Mărcile defensive sunt admise în legislaţia japoneză şi lovite de nulitate
în dreptul elveţian, când titularul nu intenţionează să le utilizeze.
Marca de rezervă se depune cu intenţia de a fi folosită în viitor
pentru anumite produse sau servicii. Spre deosebire de marca defensivă,
existenţa mărcii de rezervă nu este condiţionată de o marcă principală.
Marca telle quelle se caracterizează prin faptul că în alte state
este protejată în forma înregistrată în ţara de origine. Marca telle quelle
este consacrată de Convenţia de la Paris. Potrivit art.6quinquies, orice marcă
de fabrică sau de comerţ, înregistrată reglementar în ţara de origine, va fi
admisă la depunere şi protejată, întocmai aşa cum este ea, în celelalte ţări
ale Uniunii. Marca telle quelle constituie o excepţie de la principiul
teritorialităţii. Semnele care pot fi înregistrate ca marcă vor fi examinate
în conformitate cu dispoziţiile legii de origine şi nu ale legii de
importaţiune.
Protecţia mărcii depuse reglementar în ţara de origine va putea fi
refuzată în următoarele cazuri: marca este de natură să aducă atingere
anumitor drepturi câştigate de terţi în ţara în care se cere protecţia; marca
este lipsită de orice caracter distinctiv sau este compusă exclusiv din
semne sau indicaţii putând să servească, în comerţ, pentru a indica felul,
calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, locul de origine al produselor
sau data producţiei, sau când ele au devenit uzuale în vorbirea curentă sau
practica comercială cinstită şi constantă din ţara în care se cere protecţia;
marca este contrară moralei sau ordinii publice, ori de natură să înşele
publicul.
Marca naţională individualizează produsele care provin dintr-o
anumită ţară, constituind o garanţie de calitate şi provenienţă. Marca
naţională este o marcă oficială a statului. Aplicându-se produselor care se
exportă, marca naţională este reglementată de normele dreptului
administrativ.
1.4. Funcţiile mărcii

Funcţiile mărcii sunt configurate de condiţiile economice şi
sociale. Principalele funcţii îndeplinite de marcă sunt următoarele: funcţia
18
de diferenţiere a produselor, funcţia de concurenţă, funcţia de organizare
a pieţei şi funcţia de monopol.
1.4.1. Funcţia de diferenţiere a produselor

Marca permite diferenţierea produselor şi serviciilor care sunt
identice sau similare. Funcţia de diferenţiere a produselor prezintă două
aspecte distincte. Prin intermediul mărcii se asigură individualizarea
produselor existente pe piaţă, iar producătorul este apărat de actele de
concurenţă neleală. Datorită valorii care o dobândeşte pe piaţă, marca nu
mai este dependentă de provenienţa produsului. Fiind un indicator al
produsului, marca permite fixarea clientelei.
1.4.2. Funcţia de concurenţă

Funcţia de concurenţă a mărcii se bazează pe sistemul de
atragere a clientelei. Funcţia de concurenţă a mărcii se realizează prin
diferenţiere şi publicitate. Diversificarea şi multiplicarea modelelor,
tipurilor şi culorilor a realizat nu numai o diferenţiere a produselor, ci şi a
mărcilor.
Publicitatea mărcii diferenţiate determină o creştere a vânzării.
Datorită progresului tehnic, publicitatea a evoluat de la forme persuasive,
cu caracter de informare, la metode violente şi invadatoare sau obsesive.
Abuzul de publicitate determină ca diferenţierea obiectivă să devină o
diferenţiere subiectivă.
Aceeaşi marcă este folosită pentru o gamă variată de modele. De
exemplu, mărcile de automobile sau mărcile de detergenţi.
1.4.3. Funcţia de organizare a pieţei

Prin corelarea cererii cu oferta, marca reprezintă un mijloc de
organizare a pieţei. Funcţia de organizare a mărcii îşi exercită influenţa
asupra formelor distribuţiei. Marca asigură realizarea vânzărilor şi
reducerea cheltuielilor de desfacere. Întrucât marca se vinde singură,
comercianţii recurg la propriile lor semne distinctive.
Folosirea propriilor mărci de comerţ şi de servicii reflectă
tendinţa vânzătorilor de a-şi asigura exclusivitatea mărcii producătorului,
în procesul de organizare a distribuţiei produselor.
1.4.4. Funcţia de monopol

Diferenţierea mărcilor şi exclusivitatea distribuţiei are ca rezultat
transformarea concurenţei într-un instrument de monopol. Datorită
acestui fenomen, funcţia de garanţie a calităţii produsului este înlocuită
cu o funcţie de protecţie a cumpărătorului.
19
Diversificarea mărcii în cadrul aceleiaşi întreprinderi constituie
un fenomen artificial, care împiedică progresul producţiei. Printr-un
număr sporit de variante, se limitează eficacitatea seriilor mari şi
diferenţierea devine exclusiv subiectivă.
Un fenomen de frânare a producţiei reprezintă şi exclusivitatea
distribuţiei. Vânzarea produselor prin intermediari presupune cheltuieli
suplimentare şi o desfacere mai lentă, care se răsfrânge asupra producţiei.
1.5. Condiţii privind protecţia mărcilor

1.5.1. Condiţii de fond
1.5.1.1. Distinctivitatea
Protecţia ca marcă a unui semn este condiţionată de existenţa
caracterului distinctiv. Un semn are caracter distinctiv dacă nu este
necesar, uzual sau descriptiv. Legea română prevede cerinţa obligatorie a
caracterului distinctiv în art. 3, lit. a. Distinctivitatea este o problemă de
fapt.
În literatura juridică s-a arătat că distinctivitatea cuprinde două
elemente: originalitatea şi noutatea. Originalitatea reprezintă o condiţie de
validitate, iar noutatea o condiţie de apropriere, de disponibilitate a
semnului ales ca marcă.
În materia mărcilor, originalitatea nu este absolută în timp şi
spaţiu. Drepturile care iau naştere sunt mai puţin complete, decât cele
decurgând din creaţiile noi. Originalitatea reprezintă o condiţie de
validitate, iar noutatea o condiţie de apropriere, de disponibilitate a
semnului ales ca marcă. Dreptul asupra mărcii este un drept de ocupaţie şi
nu de creaţie.
Fiind o noţiune relativă, distinctivitatea se apreciază de instanţele
judecătoreşti în funcţie de situaţia concretă. Aprecierea caracterului
distinctiv are în vedere aptitudinea intrinsecă sau concretă a semnului de
a identifica un anumit produs, în cadrul aceleiaşi categorii. În raport de
produsul sau serviciul la care se aplică, semnul este distinctiv dacă poate
fi recunoscut de către cei cărora le este adresat.
În lipsa caracterului distinctiv intrinsec, nu pot constitui o marcă
semnele simple şi semnele descriptive. Distinctivitatea intrinsecă se
determină în abstract.
În dreptul nostru, art. 5, lit. d din Legea nr. 84/1998 dispune că
nu pot fi înregistrate mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau
din indicaţii, putând servi în comerţ pentru a desemna specia, calitatea,
cantitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică sau timpul fabricării
produsului ori prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora.
20
În literatura de specialitate, marca descriptivă este deosebită de
marca aluzivă, care evocă anumite calităţi ale produsului. Cu toate că
diferenţierea este dificilă, marca aluzivă poate fi admisă la înregistrare.
În absenţa caracterului distinctiv concret, nu pot forma o marcă
semnele vizibil uzuale, generice sau necesare. Recunoaşterea unui drept
exclusiv ar însemna admiterea unui monopol asupra produsului.
Prevederile legii române nu se referă şi la semnele generice.
Absenţa unei asemenea menţiuni se explică prin faptul că semnele
generice şi semnele uzuale constituie o singură categorie.. Datorită unei
folosiri generalizate, semnele din această categorie sunt uzuale.
1.5.1.2. Disponibilitatea
Un semn poate fi apropriat ca marcă dacă nu aparţine unei alte
persoane. Indisponibilitatea unui semn este generată de existenţa unor
drepturi anterioare. Cauzele de indisponibilitate se referă la drepturile
personale nepatrimoniale ale terţilor şi la actele anterioare de apropriere,
care constituie anteriorităţile propriu-zise.
În dreptul român, anteriorităţile sunt prevăzute de Legea nr.
84/1998. În conformitate cu art. 6, lit. a, o marcă este refuzată la
înregistrare dacă este identică cu o marcă anterioară, iar produsele sau
serviciile pentru care a fost cerută înregistrarea mărcii sunt identice cu
cele pentru care marca anterioară este protejată. Cu caracter derogatoriu,
înregistrarea poate fi totuşi admisă dacă se obţine consimţământul expres
al titularului mărcii anterioare.
Anterioritatea poate proveni dintr-un depozit anterior ori dintr-o folosire
anterioară. Motivele relative de refuz la înregistrare sunt reglementate de
dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 84/1998. În conformitate cu art. 6 alin. 2
prin mărci anterioare se înţelege:
a) mărcile comunitare;
b) mărcile înregistrate în România;
c) mărcile înregistrate în baza unor acorduri internaţionale având
efect în România;
d) mărcile comunitare în privinţa cărora este invocată vechimea
anterioară [...];
e) cererile de înregistrare a mărcilor prevăzute la lit. a) – d) sub
condiţia înregistrării ulterioare a mărcilor.
f) mărcile care la data de depozit a cererii de înregistrare sau la
data priorităţii invocate sunt mărci notorii [...].
Limitele profesionale ale anteriorităţilor se referă la faptul că
marca nu trebuie să fie unică în raport cu toate semnele distinctive
înregistrate anterior. Noutatea mărcii se referă numai la produsele pentru
21
care a fost creată. Riscul confuziei fiind înlăturat de deosebirea dintre
produse, aceeaşi marcă poate fi folosită în ramuri sau industrii diferite.
Aprecierea diferită a anteriorităţilor în această materie, a permis
elaborarea regulii specialităţii mărcii. În baza regulii specialităţii, o marcă
poate fi înregistrată pentru alte categorii de produse.
Dispoziţiile legii române din 1998 admit, în mod expres,
principiul specialităţii mărcii. Marca identică sau similară cu o marcă
anterioară şi destinată a fi aplicată unor produse sau servicii identice sau
similare nu poate fi înregistrată, dacă există un risc de confuzie pentru
public, incluzând şi riscul de asociere cu marca anterioară ( art. 6, alin. 1
lit. a şi b).
Limitele anteriorităţii în timp se referă la faptul că un semn
protejat anterior ca marcă nu poate fi utilizat de o terţă persoană, cât timp
dreptul titularului nu s-a stins prin abandon sau decădere. O marcă
abandonată de către titular poate fi folosită pentru produse identice sau
similare. Utilizarea mărcii de către o altă persoană presupune îndeplinirea
următoarelor condiţii: abandonul mărcii să fie cert; durata abandonului să
permită uitarea vechiului semn distinctiv; să nu existe o intenţie de
fraudă. În acest fel, noua marcă înregistrată nu va fi confundată cu marca
abandonată, care nu mai constituie o anterioritate.
Limitele anteriorităţii în spaţiu se referă la faptul că o marcă este
protejată pe întregul teritoriu al ţării unde a fost înregistrată. Principiul
teritorialităţii nu asigură protecţia mărcii şi în străinătate. O marcă
identică sau similară se poate folosi în două state diferite. Numai în cazul
în care, prin înregistrarea unei mărci străine anterioare, se urmăreşte o
fraudă, titularul ei are o acţiune în concurenţă neloială. De la această
regulă există două excepţii. Protecţia mărcilor se poate realiza şi în alte
state, dacă există o convenţie internaţională sau semnele sunt distinctive
ori notorii.
1.5.1.3. Liceitatea
Pentru a constitui o marcă, un semn trebuie să nu cuprindă
indicaţii false sau înşelătoare, ori să nu fie contrar ordinii publice sau
bunelor moravuri. Exigenţele relaţiilor comerciale exclud de la protecţie
mărcile deceptive, ilegale sau imorale. Mărcile deceptive sau frauduloase
nu pot fi validate, deoarece urmăresc să inducă în eroare pe consumatori.
De exemplu, a fost refuzată la înregistrare marca Yankee pentru produse
care nu erau originare din S.U.A., sau marca Menthol pentru ţigări ce nu
conţineau mentol.
În dreptul român, art. 5, lit. f din Legea nr. 84/1998 dispune că
nu pot fi înregistrate mărcile care sunt de natură să inducă publicul în
eroare cu privire la originea geografică, calitatea sau natura produsului
22
sau a serviciului. De exemplu, indicaţia mătase naturală, atunci când
produsul este un amestec de mătase naturală şi mătase vegetală.
Mărcile ilegale sau imorale nu pot fi protejate, întrucât aduc
atingere ordinii sociale şi politice. În literatura juridică s-a pus problema
caracterului ilicit sau imoral al produsului pe care se aplică sau ataşează
marca. Întrucât marca formează obiectul unui drept exclusiv şi distinct,
iliceitatea sau imoralitatea produsului nu se răsfrânge asupra mărcii.
Semnele contrare moralei şi ordinii publice sunt prevăzute de art.
6ter alin. 1, lit. a şi b din Convenţia de la Paris, în forma revizuită la Haga,
în 1925. Astfel, ţările Uniunii convin să refuze sau să invalideze
înregistrarea şi să interzică prin măsuri corespunzătoare folosirea, fără
autorizaţia organelor competente, fie ca mărci, fie ca elemente ale acestor
mărci, a stemelor, drapelelor şi a altor embleme de stat ale ţărilor Uniunii,
a semnelor şi sigiliilor oficiale de control şi de garanţie adoptate de către
ele, precum şi a oricăror imitaţii de blazoane. Aceste dispoziţii se aplică şi
stemelor, drapelelor şi altor embleme, iniţialelor sau denumirilor
organizaţiilor internaţionale interguvernamentale din care fac parte una
sau mai multe ţări ale Uniunii.
1.5.2. Condiţii de formă

Condiţiile de formă ale protecţiei mărcilor sunt distincte de
modul lor de dobândire. Ele se referă la modul de folosire a mărcii.
Folosirea mărcii se realizează prin aplicare sau ataşare. Aplicarea sau
ataşarea se poate face pe fiecare produs în parte, pe ambalaje, pe
imprimatele prin care se oferă produsele sau serviciile, precum şi
documentele care însoţesc produsele. Mărcile mai pot fi utilizate în orice
alt mod potrivit, pe insigne, reclame, anunţuri, prospecte, cataloage,
facturi şi, în general, pe orice documente ale titularului.
1.6. Subiectul dreptului la marcă

Dreptul la marcă poate fi dobândit de orice persoană fizică sau
juridică. În conformitate cu principiul conexităţii mărcii, titularul
dreptului trebuie să aibă capacitatea de a exercita o activitate industrială
sau comercială. Pentru persoanele juridice, se poate ridica o problemă,
configurată de specialitatea capacităţii lor de folosinţă.
Dreptul la marca individuală poate aparţine unei persoane fizice
sau juridice. În unele cazuri, marca individuală poate fi folosită în comun
de mai multe persoane fizice. Coproprietatea asupra unei mărci se
caracterizează prin comunitatea de folosinţă şi consimţământul tuturor
copărtaşilor pentru actele de administraţie sau de dispoziţie.
Dreptul la marca colectivă aparţine persoanelor juridice care nu
exercită nemijlocit o activitate comercială sau industrială. Asociaţiile de
23
fabricanţi, de producători, de comercianţi, de prestatori de servicii indică
numai persoanele autorizate să folosească marca colectivă. Regulamentul
de folosire a mărcii colective va indica persoanele autorizate să
folosească marca colectivă, condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a
deveni membru al asociaţiei, condiţiile de folosire a mărcii, motivele
pentru care această utilizare poate fi interzisă unui membru al asociaţiei,
precum şi sancţiunile care pot fi aplicate de asociaţie.
Dreptul la marca de certificare aparţine persoanelor juridice care
exercită controlul produselor sau al serviciilor. Aceste persoane juridice
sunt legal abilitate să exercite controlul în ceea ce priveşte calitatea,
materialul, modul de fabricaţie a produselor sau prestare a serviciilor,
precizia ori alte caracteristici. Nu pot solicita înregistrarea unei mărci de
certificare persoanele juridice care fabrică, importă sau vând produse ori
prestează servicii, altele decât cele de control în domeniul calităţii.
Titularul mărcii de certificare va autoriza persoanele îndreptăţite
să folosească marca pentru produsele sau serviciile care prezintă
caracteristicile comune, garantate pentru regulamentul de folosire a
mărcii. Orice persoană fizică sau juridică, furnizor de produse ori
prestator de servicii, poate fi autorizată să folosească marca de certificare
sub condiţia respectării prevederilor regulamentului de folosire a mărcii.
1.7. Dobândirea dreptului la marcă

Reglementările naţionale consacră sisteme diferite, de dobândire
a dreptului la marcă. Ele se pot grupa în trei categorii: sistemul declarativ
sau realist; sistemul atributiv, constitutiv sau formalist; sistemul mixt,
dualist sau complex.
1.7.1. Sisteme de dobândire a dreptului la marcă

1.7.1.1. Sistemul declarativ
În sistemul declarativ, dreptul la marcă se dobândeşte prin
prioritate de folosire. Din momentul adoptării de către un comerciant sau
producător, marca nu mai poate fi utilizată de o altă persoană pentru a
deosebi produsele de aceeaşi natură. Marca fiind adoptată şi nu depusă,
depozitul este cerut numai pentru revendicarea semnului distinctiv.
Elementele caracteristice ale sistemului declarativ sunt efectuarea unui
prim act de folosire a mărcii şi efectul declarativ al depozitului.
În sistemul declarativ, dreptul la marcă aparţine primului
ocupant, celui care foloseşte cel dintâi semnul distinctiv în mod legitim.
Actul de folosire a mărcii este determinant şi independent de orice
depozit. În sistemul priorităţii de folosire, efectuarea depozitului nu
reprezintă o condiţie pentru dobândirea dreptului asupra mărcii.
Depozitul mărcii are un caracter declarativ. Cu toate acestea, depozitul dă
24
naştere la unele efecte juridice. După constituire, depozitul reprezintă un
mijloc de publicitate, determină o prezumţie de proprietate asupra mărcii,
permite exercitarea acţiunii penale în contrafacere şi are semnificaţia unui
act de apropriere a mărcii.
Caracterul declarativ al depozitului produce şi un număr de
consecinţe juridice. Ele constau în următoarele: posesorul unei mărci
dobândite prin prioritate de folosire poate să constituie ulterior depozitul,
fără ca actele sale să-i fie opozabile ca anteriorităţi; efectuarea depozitului
nu conferă deponentului nici un drept dacă marca nu este susceptibilă de
apropriere; marca adoptată, dar nedepusă, poate fi transmisă, urmând ca
depozitul să fie efectuat ulterior de cesionar, dacă marca a fost dobândită
de la primul posesor; resortisanţii Uniunii de la Paris au un drept de
prioritate pentru efectuarea depozitului aceleiaşi mărci în orice altă ţară
membră.
1.7.1.2. Sistemul atributiv

În sistemul atributiv, dreptul la marcă se dobândeşte prin prioritate
de înregistrare. Dreptul la marcă aparţine persoanei care înregistrează prima
un anumit semn distinctiv. Actele anterioare de folosire nu sunt opozabile,
în măsura în care nu s-a efectuat înregistrarea lor. În sistemul priorităţii de
înregistrare, depozitul constituie o etapă a procedurii. Efectuarea
formalităţilor stabilite de lege are un caracter atributiv.
În dreptul român, Legea nr. 84/1998 a consacrat sistemul
priorităţii de înregistrare. În conformitate cu dispoziţiile art. 4, dreptul
asupra mărcii este dobândit şi protejat prin înregistrarea acesteia la
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
1.7.1.3. Sistemul mixt

Sistemul mixt îmbină trăsăturile celor două moduri, declarativ şi
atributiv, de dobândire a dreptului la marcă. În unele legislaţii, se
utilizează sistemul atributiv amânat, sistemul provocator sau sistemul
avizului prealabil.
Sistemul atributiv amânat este practicat în dreptul englez. În
acest sistem, depozitul se transformă, după o anumită perioadă de timp,
într-o dovadă definitivă a dreptului titularului mărcii depuse. Sistemul
atributiv amânat se caracterizează prin existenţa publicităţii şi controlului
preventiv.
În sistemul provocator, organul competent nu efectuează un
examen de fond al mărcii. După verificarea formală a depozitului, se
admite publicarea mărcii.
Sistemul avizului prealabil este consacrat în dreptul elveţian. În
sistemul avizului prealabil, depunătorul este înştiinţat de către organul
25
administrativ competent de opunerile la înregistrarea mărcii. Cu toate că
există anteriorităţi la cererea depunătorului, organul administrativ
înregistrează marca.
1.7.2. Procedura de înregistrare a mărcii

Înregistrarea unei mărci se efectuează în mai multe etape. Ele
sunt în număr de trei, şi anume: depozitul naţional reglementar;
examinarea formală a cererii de înregistrare; examinarea de fond a cererii
de înregistrare.
1.7.2.1. Depozitul naţional reglementar
Depozitul naţional reglementar al mărcii se constituie, potrivit
art. 9 şi 10, alin. 1 al Legii nr. 84/1998, prin depunerea unei cereri de
înregistrare la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Cererea va trebui
să conţină datele de identificare a solicitantului, reproducerea mărcii,
precum şi indicarea produselor sau serviciilor pentru care înregistrarea
este cerută. Cererea de înregistrare a mărcii se redactează în limba
română şi are ca obiect o singură marcă. Cererea se întocmeşte într-un
singur exemplar, pe un formular-tip. Data depozitului naţional
reglementar este data la care a fost depusă la Oficiul de Stat pentru
Invenţii şi Mărci cererea de înregistrare a mărcii, în condiţiile în care
aceasta conţine toate elementele prevăzute de lege.
1.7.2.2. Examinarea formală a cererii de înregistrare

După depunere, cererea de înregistrare se examinează de Oficiul
de Stat pentru Invenţii şi Mărci din punct de vedere al îndeplinirii
condiţiilor stabilite pentru constituirea depozitului naţional reglementar.
Examinarea cerinţelor de formă se efectuează în termen de o lună de la
data primirii cererii. Atunci când cererea nu îndeplineşte cerinţele pentru
constituirea depozitului naţional reglementar, Oficiul de Stat pentru
Invenţii şi Mărci va notifica solicitantului lipsurile constatate. Dacă
solicitantul completează lipsurile în termen de 3 luni de la notificare, data
depozitului va fi aceea la care toate aceste elemente au fost comunicate
Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci . În caz contrar, cererea se
respinge.
Cererea de înregistrare a mărcii se publică în Buletinul Oficial de
Proprietate Intelectuală, în format electronic, într-un termen de 7 zile de
la data constituirii depozitului. În termen de 2 luni de la publicare se pot
depune observaţii de către orice persoană interesată pentru motivele
absolute de refuz reglementate la art. 5 alin. 1 şi opoziţii pentru motivele
relative de refuz reglementate la art. 6 (art. 17 – 19 din Legea nr.
84/1998).
26
1.7.2.3. Examinarea de fond a cererii de înregistrare
În urma constituirii legale a depozitului naţional reglementar şi
înscrierii în Registrul Naţional al Mărcilor, cererea de înregistrare a
mărcii este supusă examinării de fond. Examinarea cererii se efectuează
de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci în termen de 6 luni de la data
publicării cererii.
În conformitate cu art. 22 alin. 3, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi
Mărci examinează:
a) calitatea solicitantului conform art. 3 lit. h) şi i);
b) condiţiile prevăzute la art. 12 alin. 1 şi 2, dacă în cerere se
invocă o prioritate;
c) motivele de refuz prevăzute la art. 5 alin. 1 şi dacă este cazul
observaţiile formulate.
De asemenea, în temeiul art. 22 alin. 4, dacă au fost formulate
opoziţii cu privire la cererea de înregistrare pentru motivele relative de
refuz prevăzute la art. 6, avizul comisiei care a examinat opoziţia este
obligatoriu la verificarea condiţiilor de fond.
În situaţia în care cererea nu îndeplineşte condiţiile pentru
înregistrarea mărcii, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci transmite
solicitantului un aviz de refuz provizoriu, acordându-i un termen de 3 luni
în care să-şi prezinte punctul său de vedere ori să-şi retragă cererea.
În cazul în care cererea îndeplineşte cerinţele de constituire a
depozitului naţional reglementar, precum şi celelalte condiţii prevăzute de
lege, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci decide înregistrarea mărcii şi
o înscrie în Registrul Naţional al Mărcilor. În termen de 2 luni de la data
deciziei de înregistrare, marca se publică în Buletinul Oficial de
Proprietate Industrială. Decizia Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci
de înregistrare a mărcii sau de respingere a cererii de înregistrare a mărcii
este comunicată solicitantului în termen de maximum 5 zile de la luarea
acesteia.
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci eliberează titularului
certificatul de înregistrare, cu condiţia plăţii taxei prevăzute de lege.
Certificatul de înregistrare conţine menţiuni cu privire la marca
înregistrată, înscrise în Registrul Naţional al Mărcilor.
1.7.3. Durata de protecţie a mărcii

Înregistrarea mărcii conferă titularului său, potrivit art. 30, alin. 1
al Legii nr. 84/1998, un drept exclusiv asupra mărcii. Protecţia dreptului
exclusiv asupra mărcii este asigurată pe o perioadă de 10 ani de la data
depozitului naţional reglementar. Împlinirea termenului de protecţie
determină stingerea dreptului la marcă. Dar titularul are posibilitatea de a
cere reînnoirea înregistrării mărcii.
27
1.7.4. Reînnoirea înregistrării mărcii
Înregistrarea unei mărci poate fi reînnoită, conform art. 30, alin.
2 al Legii nr. 84/1998, la împlinirea fiecărui termen de 10 ani. Reînnoirea
înregistrării mărcii se poate cere înainte de expirarea duratei de protecţie
în curs, dar nu mai devreme de 3 luni înainte de expirarea acestei durate.
Reînnoirea înregistrării nu poate aduce mărcii modificări esenţiale.
Reînnoirea înregistrării mărcii se înscrie în Registrul Naţional al Mărcilor
şi se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, în termen de
6 luni de la depunerea cererii de reînnoire la Oficiul de Stat pentru
Invenţii şi Mărci.
1.7.5. Modificarea înregistrării mărcii

În conformitate cu art. 27, alin. 2 al Legii nr. 84/1998, pe durata
protecţiei mărcii, titularul poate solicita la Oficiul de Stat pentru Invenţii
şi Mărci introducerea de modificări ale unor elemente ale mărcii. Aceste
modificări trebuie să fie neesenţiale şi să nu afecteze imaginea de
ansamblu a mărcii.
În tot cursul perioadei de protecţie a mărcii, titularul acesteia
poate solicita Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci, cu plata taxei
prevăzute de lege, înscrierea modificărilor intervenite cu privire la nume,
denumire, adresa sau sediul titularului în Registrul Naţional al Mărcilor.
Modificările înscrise în Registrul Naţional al Mărcilor se publică în
Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
1.7.6. Înregistrarea internaţională a mărcilor

1.7.6.1. Regimul înregistrării internaţionale
Înregistrarea internaţională a mărcilor, conform art. 1, alin. 1 şi 2
şi art. 2 ale Aranjamentului de la Madrid, din 14 aprilie 1891, revizuit la
Stockholm în 1967 şi modificat în 1979, se poate face de cetăţenii ţărilor
care fac parte din Uniunea specială şi de persoanele asimilate lor. Sunt
asimilate resortisanţilor, persoanele care nu fac parte din Uniunea
specială, dar au domiciliul sau întreprinderi industriale sau comerciale pe
teritoriul uneia din ţările contractante.
Înregistrarea internaţională se efectuează la Biroul internaţional
al proprietăţii intelectuale. Înregistrarea naţională constituie pentru
înregistrarea internaţională o înregistrare de bază. Legătura între
înregistrarea internaţională şi marca naţională înregistrată în ţara de
origine durează 5 ani. În această perioadă, înregistrarea de bază trebuie să
rămână neschimbată. Înregistrarea internaţională a unei mărci produce
efecte pentru o perioadă de 10 ani. În condiţiile stabilite de lege,
înregistrarea va putea fi reînnoită.
28
1.7.6.2. Procedura înregistrării
Cererea de înregistrare internaţională, potrivit art. 3 al
Aranjamentului de la Madrid, se adresează administraţiei ţării de origine,
în formele prevăzute de legislaţia naţională. Administraţia ţării de origine
prezintă Biroului internaţional o cerere, în dublu exemplar redactată în
limba franceză. În situaţia în care cererea de înregistrare internaţională
este incompletă sau neregulată, Biroul internaţional va amâna
înregistrarea. Depunătorul sau mandatarul este înştiinţat că viciile sau
lipsurile cererii trebuie îndepărtate sau completate în termen de 6 luni.
Dacă rectificările sau completările necesare nu se produc în termenul
acordat, cererea se consideră abandonată.
După înregistrarea mărcii, Biroul internaţional eliberează un
certificat de înregistrare internaţională. Certificatul de înregistrare
internaţională este transmis administraţiei ţării de origine, care îl
înmânează titularului mărcii sau mandatarului său. Înregistrarea
internaţională se notifică şi administraţiilor ţărilor interesate. Mărcile
înregistrate internaţional se publică în publicaţia lunară Les Marques
Internationales.
1.7.6.3. Efectele înregistrării internaţionale

De la data înregistrării internaţionale, protecţia mărcii în fiecare
din ţările contractante interesate, potrivit art. 4, alin. 1 al Aranjamentului
de la Madrid, va fi aceeaşi ca şi în cazul când marca ar fi depusă direct în
ţara respectivă. În ţările Uniunii speciale, cu excepţia ţării de origine,
înregistrarea internaţională creează efectele unui depozit naţional.
Examenul de fond al înregistrării internaţionale se face de
administraţia naţională. Potrivit art. 5 al Aranjamentului de la Madrid,
examinarea se efectuează în termenul prevăzut de legea naţională, fără a
se depăşi un an de la data înregistrării internaţionale a mărcii sau a cererii
de extindere teritorială a protecţiei. Administraţia naţională are
posibilitatea de a refuza protecţia mărcii pe teritoriul ţării sale.
1.7.6.4. Reînnoirea înregistrării internaţionale

Înregistrarea internaţională, conform art. 7 al Aranjamentului de
la Madrid, poate fi mereu reînnoită pentru perioadă de 10 ani, socotită de
la expirarea perioadei precedente. Printr-un aviz oficios, Biroul
internaţional reaminteşte titularului mărcii şi mandatarului lui, cu 6 luni
înainte, data exactă a expirării termenului de protecţie.
29
1.8. Transmiterea dreptului la marcă
1.8.1. Modalităţi de transmitere
În conformitate cu dispoziţiile art. 40 al Legii nr. 84/1998,
drepturile asupra mărcii pot fi transmise, prin cesiune sau prin licenţă,
oricând în cursul duratei de protecţie a mărcii.
1.8.1.1. Cesiunea
Marca se poate transmite de titular în temeiul unui contract de
cesiune. Cesiunea este guvernată de prevederile Codului civil. În mod
concret, cesiunea cu titlu oneros este supusă dispoziţiilor referitoare la
vânzare, iar cesiunea cu titlu gratuit, dispoziţiilor privitoare la donaţie.
În funcţie de situaţia concretă, drepturile cu privire la marcă se
vor ceda total sau parţial. În cesiunea totală, transmiterea drepturilor cu
privire la marcă este integrală. Cesionarul dobândeşte toate drepturile
titularului mărcii, iar cedentul devine un simplu terţ. În cesiunea parţială,
transmiterea drepturilor este fracţionată, iar transmiterea se realizează
numai pentru unele din serviciile sau produsele pentru care este folosită
marca.
Datorită subrogării în drepturile cedentului, cesionarul poate exercita
acţiunea în contrafacere. Tot cesionarul, prin aplicarea reglementărilor
din materia vânzării, beneficiază şi de garanţia pentru vicii ascunse.
În literatura de specialitate s-a arătat că executarea silită nu poate
să aibă ca obiect numai marca. Executarea silită numai a mărcii permite
producătorului să fabrice în continuare produsele sale, dar fără a le marca.
În acest fel, cesiunea forţată separată a mărcii contravine scopului
reglementării juridice.
Pe de altă parte, jurisprudenţa a acceptat cesiunea forţată a mărcii
ca accesoriu al întreprinderii producătoare sau al fondului de comerţ.
Validitatea cesiunii forţate separate a mărcii este o problemă de
fapt. Soluţionarea ei are în vedere asigurarea protecţiei consumatorilor.
Raporturile dintre părţi sunt configurate de principiul autonomiei
de voinţă. Faţă de terţi, transmiterea dreptului devine opozabilă de la data
înscrierii cesiunii în Registrul Naţional al Mărcilor. Forma obişnuită de
transmitere a mărcii o constituie cesiunea voluntară. Dacă transmiterea
intervine cu ocazia executării silite sau exproprierii, cesiunea este forţată.
1.8.1.2. Licenţa
Transmiterea mărcii, prin intermediul contractului de licenţă, a
fost impusă de cerinţele practicii. Cu toate că a fost contestat, întrucât
presupune libertatea mărcii, contractul de licenţă cunoaşte o dezvoltare
deosebită. Contractul de licenţă este supus normelor dreptului comun. În
30
absenţa unei stipulaţii exprese, se vor aplica dispoziţiile cu privire la
locaţiune.
Licenţa de exploatare este specifică mărcilor. Beneficiarul
licenţei are dreptul să aplice marca transmisă şi să fabrice produsele
respective. Licenţa de folosire constă într-o autorizare de aplicare sau
ataşare a mărcii pe produsele livrate de licenţiator. Licenţa de reclamă
implică autorizarea folosirii unei denumiri care constituie obiectul unui
drept personal al altei persoane.
În funcţie de întinderea drepturilor care se atribuie, licenţele pot
fi exclusive, neexclusive şi reciproce. Prin licenţa exclusivă, licenţiatorul
renunţă la posibilitatea de a mai acorda alte licenţe, iar licenţiatul are un
drept exclusiv de utilizare a mărcii. Prin licenţa neexclusivă, licenţiatorul
are dreptul de a utiliza sau transmite marca, iar licenţiatul de a folosi
semnul distinctiv în condiţiile convenite. Prin licenţa reciprocă, părţile
contractante îşi acordă reciproc dreptul de a fabrica un produs, care va fi
pus în circulaţie cu aceeaşi denumire. Fiecare parte îşi păstrează dreptul
asupra mărcii sale.
După caracterul lor, licenţele se împart în două categorii:
nelimitate şi limitate. În licenţa nelimitată, licenţiatul beneficiază de
exclusivitate pe toată durata de valabilitate a contractului. Licenţiatul
poate acorda sub-licenţe.
Prin contractul de licenţă se transmite numai dreptul de folosire a
mărcii. Licenţiatorul are obligaţia să asigure libera folosinţă a mărcii, precum şi
obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii şi viciilor ascunse. Pe durata
contractului de licenţă, licenţiatul este obligat să folosească numai marca ce
face obiectul contractului de licenţă, având libertatea de a aplica pe produsele
fabricate semne indicând că el este fabricantul lor.
Licenţiatul este ţinut să exploateze marca, să plătească preţul
licenţei stabilit sub formă de redevenţe şi să menţină calitatea produselor
fabricate sau a serviciilor furnizate în baza contractului. Printr-o clauză de
minimum garanţi, licenţiatul poate fi obligat să realizeze o anumită cifră
de vânzare.
Licenţiatorul poate exercita acţiunea în contrafacere împotriva
persoanelor care tulbură folosirea mărcii de către beneficiar. Dacă
acţiunea în contrafacere a fost pornită de către titular, oricare dintre
licenţiaţi poate să intervină în proces, solicitând repararea prejudiciului
cauzat prin contrafacerea mărcii, conform art. 43, alin. 3 din Legea nr.
84/1998.
Beneficiarul licenţei nu poate introduce în justiţie o acţiune în
contrafacere fără consimţământul titularului mărcii, dacă în contractul de
licenţă nu este stipulat altfel. Titularul unei licenţe exclusive poate intenta o
acţiune în contrafacere, după ce a notificat actele de contrafacere de care a
31
luat cunoştinţă şi titularul mărcii nu a acţionat în termenul solicitat de
licenţiat (art. 44, alin. 2 din Legea nr. 84/1998). Tot beneficiarul licenţei are
şi dreptul de a exercita o acţiune în concurenţă neloială.
1.8.2. Înscrierea transmiterii dreptului la marcă
Transmiterea drepturilor cu privire la marcă, potrivit art. 42, alin.
3, se înscriu în Registrul Naţional al Mărcilor şi se publică în Buletinul
Oficial de Proprietate Industrială. Efectele transmiterii dreptului la
marcă se produc între părţi din momentul realizării acordului de voinţe.
Faţă de terţi, transferul produce efecte de la data înscrierii în Registrul
Naţional al Mărcilor. Înscrierea transmiterii se face de către Oficiul de
Stat pentru Invenţii şi Mărci, la cererea persoanei interesate.
1.8.3. Transmiterea mărcilor înregistrate internaţional

Convenţia de la Paris reglementează transmiterea mărcilor, sub
forma cesiunii. Cesiunea mărcii se notifică Biroului internaţional, potrivit
art. 9bis, alin. 1 şi 2 al Aranjamentului de la Madrid, din 1891, de
administraţia ţării cedentului. Biroul va înscrie transmiterea ei în registrul
internaţional, dacă cesionarul are dreptul să depună o marcă
internaţională.
Cesiunile de înregistrări internaţionale prezintă mai multe forme.
Ele pot fi totale sau părţile, precum: transmiteri totale, în ceea ce priveşte
ţările Uniunii şi produsele sau serviciile; transmiteri totale, din punctul de
vedere a ţărilor Uniunii, şi parţiale, în ceea ce priveşte produsele sau
serviciile; transmiteri parţiale, din punctul de vedere a ţărilor Uniunii, şi
totale, în ceea ce priveşte produsele sau serviciile; transmiteri parţiale, în
ceea ce priveşte ţările Uniunii şi produsele sau serviciile.
1.9. Stingerea dreptului la marcă

1.9.1. Cauzele de stingere a dreptului la marcă
1.9.1.1. Abandonul mărcii
Abandonul constituie o renunţare tacită a titularului la marcă.
Intenţia titularului trebuie să fie clară şi să rezulte din fapte pe durată şi
publice. Abandonul este o problemă de fapt. În absenţa unei reglementări
exprese, existenţa abandonului se va aprecia de instanţele judecătoreşti.
În practică, s-a considerat ca abandon faptul titularului de a
înceta fabricarea produsului pe care se aplica marca, în măsura în care
oprirea este irevocabilă. Pe de altă parte, nu poate fi socotit abandon
neutilizarea mărcii depuse, nereînnoirea depozitului unei mărci care se
foloseşte în continuare de titular sau tolerarea folosirii mărcii de către
terţi.
Efectele abandonului constau în căderea mărcii în domeniul
public sau în transformarea mărcii într-un semn liber. În funcţie de
32
urmarea concretă, marca va deveni uzuală sau necesară, ori va fi
susceptibilă de apropriere.
1.9.1.2. Expirarea duratei de protecţie a mărcii

Împlinirea termenului de ocrotire a mărcii, fără să se efectueze
formalităţile de reînnoire a înregistrării, constituie o cauză de stingere a
dreptului titularului.
1.9.1.3. Renunţarea titularului mărcii

Titularul poate să renunţe la marcă, potrivit art. 45, alin. 1 al
Legii nr. 84/1998, pentru toate sau numai pentru o parte dintre produsele
sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată. Renunţarea titularului
mărcii la drepturile sale trebuie să fie expresă şi să se facă printr-o
declaraţie scrisă, care se adresează Oficiului de Stat pentru Invenţii şi
Mărci.
1.9.1.4. Nulitatea mărcii

Nulitatea reprezintă o cauză de invalidare a mărcii şi nu de
stingere, având un efect retroactiv. Legea română din 1998 dispune, prin
art. 47, alin. 1, că orice persoană interesată poate cere Tribunalului
Municipiului Bucureşti anularea înregistrării mărcii pentru oricare dintre
următoarele motive: înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea
dispoziţiilor art. 5, alin. 1; înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea
dispoziţiilor art. 6; înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă;
înregistrarea mărcii aduce atingere dreptului la imagine sau numelui
patronimic al unei persoane; înregistrarea mărcii aduce atingere unor
drepturi anterior dobândite cu privire la o indicaţie geografică protejată,
un desen sau un model indu]strial protejat sau un alt drept de proprietate
industrială protejat ori cu privire la un drept de autor.
În situaţia în care înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă,
acţiunea în anulare poate fi introdusă oricând în perioada de protecţie a
mărcii. Pentru celelalte motive, anularea înregistrării mărcii poate fi
cerută în termen de 5 ani. Acest termen curge de la data înregistrării
mărcii.
1.9.1.5. Decăderea din dreptul la marcă

Legea din 1998 prevede în mod expres, decăderea titularului din
drepturile conferite de marcă. În conformitate cu textul art. 46, cauzele de
decădere constau în următoarele:
a. fără motive justificate, într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani,
socotită de la data înscrierii în Registrul mărcilor, marca nu a
făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României pentru
33
produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată sau
dacă această folosire a fost suspendată pentru o perioadă
neîntreruptă de 5 ani;
b. după data înregistrării, marca a devenit, ca urmare a acţiunii sau
inacţiunii titularului, uzuală în comerţul cu un produs sau cu un
serviciu pentru care a fost înregistrată;
c. după data înregistrării şi ca urmare a folosirii mărcii de către
titular sau cu consimţământul acestuia, marca a devenit
susceptibilă de a induce publicul în eroare, în special cu privire
la natura, calitatea sau la provenienţa geografică a produselor sau
a serviciilor pentru care a fost înregistrată;
d. marca a fost înregistrată de o persoană neavând calitatea
prevăzută la art. 3 lit. h şi i.
Exploatarea mărcii implică folosirea ei efectivă. Constituind un mod
de conservare dreptului la marcă, folosirea trebuie să fie reală şi serioasă.
1.9.2. Radierea înregistrării internaţionale

În conformitate cu prevederile Aranjamentului de la Madrid, din
1891, cu modificările ulterioare, mărcile înregistrate internaţional pot fi radiate
în următoarele situaţii:
a. la cererea titularului, care poate oricând să renunţe la protecţie în
una sau mai multe dintre ţările contractante, printr-o declaraţie
remisă administraţiei ţării sale, pentru a fi comunicată Biroului
internaţional, care o va notifica ţărilor la care se referă
renunţarea (art. 8bis);
b. pronunţarea unei hotărâri de invalidare a mărcii de către
autorităţile competente, notificată Biroului internaţional;
c. transmiterea mărcii nu poate fi înscrisă în registrul internaţional,
ca urmare a refuzului ţării noului titular de a-şi da
consimţământul sau pentru că a fost făcută în favoarea unei
persoane care nu avea dreptul să ceară o înregistrare
internaţională (art. 9bis,alin. 3);
d. neplata taxelor în termenele stabilite (art. 8).
1.10. Apărarea dreptului la marcă

Drepturile cu privire la marcă sunt apărate prin mijloace de drept
administrativ, de drept civil şi de drept penal.
1.10.1. Mijloace de drept administrativ

În urma examenului de fond, decizia Oficiului de Stat pentru
Invenţii şi Mărci de înregistrare a mărcii sau de respingere a cererii de
înregistrare a mărcii este comunicată solicitantului.
34
1.10.1.1. Opoziţia
În urma examenului de fond, decizia Oficiului de Stat pentru
Invenţii şi Mărci de înregistrare a mărcii sau de respingere a cererii de
înregistrare a mărcii este comunicată solicitantului. În termen de 3 luni de
la data publicării mărcii admisă la înregistrare în Buletinul Oficial de
Proprietate Industrială, pot fi formulate opoziţii. Potrivit art. 19 al Legii
84/1998, titularul unei mărci anterioare sau al unei mărci notorii, precum
şi titularul unui drept anterior cu privire la imaginea sau la numele
patronimic, la indicaţie geografică protejată, un desen sau un model
industrial protejat, la orice alt drept de proprietate industrială protejat sau
la un drept de autor, precum şi orice altă persoană interesată pot face
opoziţie la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci cu privire la marca
publicată.
1.10.1.2. Contestaţia
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, ca organ administrativ de
specialitate, dispune, în legătură cu operaţiunile privind protecţia
mărcilor, prin decizii motivate, în fapt şi în drept. Deciziile pot fi de
admitere sau de respingere.
Împotriva deciziilor Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci se
pot face contestaţii. Contestaţiile se fac de către solicitantul înregistrării
mărcii sau, după caz, de titularul mărcii, împotriva deciziilor privind
înregistrarea mărcii. Orice alte persoane interesate pot formula contestaţii
împotriva deciziilor privind înscrierea cesiunii sau a licenţei în Registrul
Naţional al Mărcilor.
Contestaţia se face în scris şi va fi însoţită de probele pe care se
bazează susţinerea părţii şi de dovada achitării taxei de contestaţie.
Contestaţia, formulată în conformitate cu cerinţele legale, se soluţionează
de către comisia de reexaminare, care este un organ administrativ
jurisdicţional.
1.10.2. Mijloace de drept civil

Litigiile privind încetarea faptelor care aduc atingere dreptului de
folosire a mărcilor, precum şi repararea prejudiciilor cauzate prin
folosirea ilegală a mărcilor se soluţionează de către instanţele
judecătoreşti. În funcţie de situaţia concretă, acţiunea civilă poate fi o
acţiune în daune sau o acţiune negatorie. Acţiunea civilă se judecă în
conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură civilă.
35
1.10.3. Mijloace de drept penal
1.10.3.1. Contrafacerea mărcilor
Contrafacerea mărcilor este prevăzută de Legea nr. 84/1998. În
conformitate cu dispoziţiile art. 90, alin. 3 contrafacerea, imitarea sau
folosirea fără drept a unei mărci în scopul introducerii în eroare a
publicului asupra calităţii produselor sau serviciilor la care se referă
marca se pedepseşte.
1.10.3.1.1. Contrafacerea în înţeles restrâns şi folosirea mărcii

contrafăcute
Contrafacerea constă în reproducerea unei mărci care aparţine altei
persoane, independent de orice act de folosire. Pentru existenţa contrafacerii,
reproducerea trebuie să fie realizată cu scopul de a se folosi pentru produse
sau servicii identice sau similare. Datorită destinaţiei sale, marca reprodusă
este de natură a induce în eroare pe cumpărător.
Contrafacerea poate fi o reproducere servilă sau brutală. În cazul în
care reproducerea este completă, contrafacerea are un caracter evident.
Existenţa contrafacerii este o problemă de fapt, pe care instanţa o apreciază
prin prisma unor reguli distincte:
Contrafacerea se apreciază ţinându-se seama de asemănări şi nu
de deosebiri. Elementele esenţiale şi caracteristice ale mărcii vor
fi supuse de către instanţă unei aprecieri analitice.
Contrafacerea implică existenţa unui risc de confuzie. Acest risc
se examinează în funcţie de reacţia unui consumator obişnuit sau
mijlociu.
Contrafacerea nu necesită dovada relei-credinţe. Intenţia delictuoasă a
făptuitorului fiind prezumată, în cauză este suficientă simpla dovadă a
actului de contrafacere.
Contrafacerea trebuie să creeze o confuzie, fără a fi necesar să se
realizeze în mod concret. Se cere numai ca inducerea în eroare a
consumatorilor să fie posibilă.
1.10.3.1.2. Imitarea frauduloasă a mărcii altuia şi folosirea
mărcii imitate
Imitarea constituie realizarea unei mărci care, prin impresia de
ansamblu, se aseamănă cu o altă marcă înregistrată. Imitarea este
frauduloasă dacă se săvârşeşte cu intenţie şi are ca scop inducerea
publicului în eroare asupra calităţii produselor sau serviciilor. În caz
contrar, imitarea va fi ilicită, constituind un act de concurenţă neloială sau
un fapt ilicit civil
Existenţa imitării frauduloase se determină în funcţie de
asemănări şi nu de deosebiri. Asemănările se stabilesc prin examinarea
aspectelor generale ale elementelor constitutive. Instanţa va recurge la o
36
apreciere sintetică şi nu analitică, ţinând seama de pregătirea şi atenţia
unui cumpărător obişnuit, care nu observă concomitent cele două mărci.
Imitarea frauduloasă poate fi prin asemănare vizuală, fonetică şi
intelectuală. Imitarea prin asemănare intelectuală se realizează prin
analogie, echivalent şi contrast. De exemplu, marca Miss Rouge este o
imitaţie prin analogie a mărcii Miss Blanche; traducerea unei mărci într-o
limbă străină, cum ar fi Soleil în raport cu Sun, reprezintă o imitare prin
echivalent; marca La vache serieuse constituie o imitaţie prin contrast a
mărcii La vache qui rit.
În cazul folosirii mărcii imitate fraudulos, normele aplicabile vor
fi aceleaşi ca la utilizarea unei mărci contrafăcute.
1.10.3.1.3. Aplicarea frauduloasă a mărcii altuia

Aplicarea frauduloasă a mărcii altuia înseamnă că o marcă
străină care se găseşte în posesia unei persoane este aplicată pe produse
de origine diferită. Producând o confuzie în rândul clienţilor, cu privire la
provenienţa produselor ce prezintă o anumită marcă, aplicarea
frauduloasă este asimilată contrafacerii.
Aplicarea frauduloasă a mărcii altuia se realizează prin folosirea
formelor materiale care reprezintă un anumit semn distinctiv. În mod
obişnuit, se utilizează timbrul, sigiliul sau ambalajul care constituie marca
unei alte persoane.
Întrebări:
1. Prezentaţi condiţia de fond a liceităţii, condiţie de validitate la

înregistrarea unei mărci.
2. Cum se poate dobândi dreptul exclusiv de exploatare în domeniul
mărcilor?
3. Care este regimul juridic al mărcii notorii?
4. Care este distincţia între contrafacere în înţeles restrâns şi imitaţie
frauduloasă?
5. Caracterizaţi sistemele de protecţie în domeniul mărcilor.
37
III. INDICAŢIILE GEOGRAFICE ŞI NUMELE
COMERCIAL
Obiective:
− caracterizarea regimului juridic al indicaţiilor geografice şi
numelui comercial;
− identificarea asemănărilor şi deosebirilor dintre marcă – indicaţie
geografică şi marcă – nume comercial;
− importanţa acordării protecţiei juridice.
Secţiunea 1 - Indicaţiile geografice
Indicaţia geografică este denumirea servind la identificarea unui

produs originar dintr-o ţară, regiune sau localitate a unui stat, în cazurile în
care o calitate, o reputaţie sau alte caracteristici pot fi în mod esenţial atribuite
acestei origini geografice.
Definiţia dată de legea română este preluată din Acordul de la
Marrakech privind constituirea Organizaţiei Mondiale de Comerţ, Anexa 1C
(TRIPS), încheiat la 15 aprilie 1994.
Indicaţia geografică reprezintă un semn distinctiv, care conferă un
drept de folosinţă. Dreptul asupra indicaţiei geografice este teritorial,
colectiv, inalienabil şi imprescriptibil.
1.1. Condiţii privind indicaţiile geografice

În conformitate cu art. 72, alin. 1 al Legii nr. 84/1998, indicaţiile
geografice ale produselor sunt protejate, în ţara noastră, prin înregistrarea
la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, potrivit legii sau convenţiilor
internaţionale la care România este parte. Indicaţiile geografice pot fi
folosite numai de persoanele care produc sau comercializează produsele
pentru care indicaţiile au fost înregistrate. O indicaţie geografică
înregistrată pe numele unei asociaţii de producători poate fi înregistrată,
în aceleaşi condiţii, de orice altă asociaţie.
Pentru acordarea protecţiei, între produsele la care se referă
indicaţia geografică şi locul de origine a acestora, în ceea ce priveşte
calitatea, reputaţia ori alte caracteristici, trebuie să existe o legătură
strânsă. Simplul fapt că produsul la care se referă denumirea este originar
dintr-o anumită regiune, nu justifică protecţia indicaţiei geografice.
Sunt excluse de la protecţie şi nu pot fi înregistrate, potrivit art.
76 al Legii nr. 84/1998, indicaţiile geografice care: nu sunt conforme
dispoziţiilor prevăzute la art. 3 lit. g; reprezintă denumiri generice ale
produselor; induc publicul în eroare asupra naturii, originii, modului de
38
obţinere şi calităţii produselor; contravin bunelor moravuri sau ordinii
publice.
1.2. Dobândirea dreptului asupra indicaţiilor geografice

Înregistrarea unei indicaţii geografice se poate solicita de
asociaţia de producători, care desfăşoară o activitate de producţie în zona
geografică, pentru produsele indicate în cerere. Pentru înregistrarea unei
indicaţii geografice, cererea se depune direct de solicitant sau prin
mandatar autorizat, cu domiciliul în ţara noastră. Cererea de înregistrare
poate fi depusă la Registratura generală a Oficiului de Stat pentru Invenţii
şi Mărci, sau se trimite prin poştă, recomandat.
La cerere se vor anexa următoarele documente: un caiet de
sarcini, conţinând elementele prevăzute de Regulamentul de aplicare a
Legii nr. 84/1998; un certificat de conformitate a produselor cu
elementele prevăzute în caietul de sarcini, eliberat de Ministerul
Agriculturii şi Alimentaţiei; dovada achitării taxei de înregistrare a
indicaţiei geografice; procura de reprezentare a solicitantului cererii, dacă
este cazul.
Dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, Oficiul de Stat
pentru Invenţii şi Mărci va decide înregistrarea indicaţiei geografice în
Registrul Naţional al Indicaţiilor Geografice şi acordarea asociaţiei de
producători solicitante a dreptului de utilizare. În termen de 2 luni de la
luarea deciziei de înregistrare, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci
publică indicaţia geografică şi lista persoanelor autorizate s-o utilizeze în
Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. În termen de 3 luni de la
publicare, orice persoană interesată poate formula o declaraţie de opoziţie
la înregistrarea indicaţiei geografice pentru nerespectarea dispoziţiilor
legale.
1.3. Drepturile conferite asupra indicaţiilor geografice

Prin înregistrarea unei indicaţii geografice, perioada sa de
protecţie este nelimitată. Solicitantul obţine un drept de utilizare a
indicaţiei geografice pentru o perioadă de 10 ani. În măsura în care
condiţiile privind dobândirea dreptului se menţin, înregistrarea indicaţiei
geografice poate fi reînnoită nelimitat.
Durata de protecţie începe să curgă de la data depunerii cererii de
înregistrare a indicaţiei geografice la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi
Mărci.
Cererea de reînnoire va fi însoţită de o confirmare din partea
Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei referitoare la menţinerea
caracteristicilor produselor şi de dovada achitării taxei prevăzute de lege.
39
În lipsa acestor documente, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci va
decide respingerea cererii de reînnoire.
Dreptul de folosire a indicaţiei geografice înregistrate aparţine
membrilor asociaţiei înscrişi în lista comunicată la Oficiul de Stat pentru
Invenţii şi Mărci. Aceste drept nu poate să reprezinte obiectul nici unei
transmiteri (art. 77, alin. 2 din Legea nr. 84/1998).
1.4. Încetarea drepturilor asupra indicaţiilor geografice

În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 84/1998, drepturile
asupra unei indicaţii geografice pot înceta în următoarele cazuri: anularea
înregistrării indicaţiei geografice (art. 85 alin. 1); decăderea din drepturile
conferite de indicaţia geografică (art. 85 alin. 2); expirarea perioadei de
utilizare a indicaţiei geografice, fără a se efectua formalităţile de reînnoire
a dreptului acordat .
Orice persoană interesată poate cere, pe întreaga durată de
protecţie, anularea înregistrării indicaţiei geografice. Dacă dreptul de
folosire a fost dobândit cu nerespectarea dispoziţiilor legale, Tribunalul
Municipiului Bucureşti va anula înregistrarea indicaţiei geografice.
Hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă se comunică la Oficiul
de Stat pentru Invenţii şi Mărci de către persoana interesată. Oficiul de
Stat pentru Invenţii şi Mărci va radia indicaţia geografică din Registrul
Naţional al Indicaţiilor Geografice şi va publica hotărârea în Buletinul
Oficial de Proprietate Intelectuală.
1.5. Apărarea drepturilor asupra indicaţiilor geografice

Deciziile Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci privind
indicaţiile geografice se iau de Directorul general sau împuternicitul
acestuia. Ele pot fi atacate în justiţie, potrivit procedurii contenciosului
administrativ.
Punerea în circulaţie a produselor care poartă indicaţii geografice
care indică sau sugerează că produsul în cauză este originar dintr-o
regiune geografică, alta decât locul adevărat de origine, în scopul
inducerii în eroare a publicului cu privire la originea geografică a
produsului constituie infracţiune.
Utilizarea unei indicaţii geografice, contrară practicilor loiale în
activitatea industrială sau comercială, în scopul de a induce în eroare
consumatorii, constituie act de concurenţă neloială. Persoanele autorizate
pot să interzică folosirea unei indicaţii geografice de către o altă persoană,
pentru vinuri sau pentru produse spirtoase care nu sunt originare din locul
menţionat prin denumire, chiar în cazurile în care originea adevărată a
produsului este menţionată expres, indicaţia este utilizată în traducere ori
indicaţia este însoţită de expresii, cum ar fi de genul sau de tipul. Acest
40
drept se exercită fără a fi necesar să se dovedească inducerea în eroare a
consumatorului sau producerea unor acte de concurenţă neloială.
Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei poate solicita instanţei
judecătoreşti competente să dispună măsura confiscării şi, după caz, a
distrugerii produselor care poartă asemenea indicaţii geografice, precum
şi a materialelor şi echipamentelor care au servit nemijlocit la comiterea
infracţiunii.
Utilizarea unei indicaţii geografice, contrară practicilor loiale în
activitatea industrială sau comercială, în scopul de a induce în eroare
consumatorii constituie act de concurenţă neloială. Acţiunea penală se
pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei poate solicita instanţei
judecătoreşti să dispună luarea unor măsuri asigurătorii, atunci când se
consideră că există un risc de încălcare de către terţi a drepturilor cu
privire la indicaţia geografică protejată. Tot Ministerul Agriculturii şi
Alimentaţiei poate solicita autorului încălcării dreptului informaţii
imediate despre mărfurile care poartă indicaţii geografice ( art. 87, 88, 89
şi 90 ale Legii nr. 84 /1998).
1.6. Regimul internaţional

Pe plan internaţional, protecţia indicaţiilor geografice este
asigurată de Acordul de la Marrakech privind constituirea Organizaţiei
Mondiale de Comerţ, Anexa 1C – TRIPS din 1994. Definind indicaţiile
geografice, textul art. 22 din Acordul TRIPS stabileşte că Membrii
Organizaţiei vor prevedea mijloace juridice care să permită părţilor
interesate să împiedice: utilizarea, în desemnarea sau prezentarea unui
produs, a oricărui mijloc care indică sau sugerează că produsul în cauză
este originar dintr-o regiune geografică, alta decât locul adevărat de
origine, într-un mod care să inducă publicul în eroare cu privire la
originea geografică a produsului; orice utilizare care constituie un act de
concurenţă neloială, în sensul art. 10bis al Convenţiei de la Paris (1967).
Tot prin Acordul TRIPS se prevede şi protecţia suplimentară a
indicaţiilor geografice pentru vinuri şi produse spirtoase. Prin
Aranjamentul de la Madrid, ţările membre se obligă să nu admită la
vânzare ori să nu facă publicitate pentru produsele ale căror indicaţii de
provenienţă sunt false sau înşelătoare. Statele vor lua măsuri de
sancţionare, produsele fiind confiscate sau interzise la import.
În cadrul Convenţiei de la Paris pentru protecţia proprietăţii
industriale din 1883, dispoziţiile art. 1, alin. 2 se referă atât la indicaţiile
de provenienţă, cât şi la denumirile de origine. Reglementările Convenţiei
de la Paris cu privire la indicaţiile de provenienţă se aplică şi denumirilor
de origine.
41
În cadrul Uniunii de la Paris, la 14 aprilie 1891, s-a încheiat la
Madrid un Aranjament privind reprimarea indicaţiilor de provenienţă
false sau înşelătoare. Statele contractante sunt constituite într-o Uniune
restrânsă.
La Conferinţa de la Lisabona, din 31 octombrie 1958, s-a
încheiat un Aranjament pentru protecţia denumirilor de origine şi
înregistrarea lor internaţională. Prin Aranjamentul de la Lisabona a fost
creată o Uniune restrânsă. Statele membre ale Aranjamentului de la
Lisabona se obligă să protejeze pe teritoriul lor denumirile de origine ale
produselor din ţările Uniunii restrânse. Protecţia este asigurată pentru
denumirile recunoscute şi protejate în ţara de origine şi înregistrate la
Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale. Prin ţară de origine se
înţelege ţara al cărei nume sau ţara în care este situată regiunea ori
localitatea al cărei nume a dat produsului notorietatea sa.
Denumirile de origine se înregistrează la Biroul Internaţional al
Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale. Protecţia pe care o
asigură înregistrarea internaţională are o durată egală cu aceea prevăzută
în ţara de origine. Taxa de înregistrare internaţională este unică.
Înregistrarea internaţională este valabilă pe toată perioada de protecţie,
fără a fi necesară o procedură de reînnoire.
Secţiunea 2 - Numele comercial
Numele comercial este denumirea sub care o întreprindere este

cunoscută şi îşi desfăşoară activitatea. Numele comercial poate fi format
dintr-un nume propriu, prenume, pseudonim, numele unui terţ sau o
denumire de fantezie. Numele comercial este guvernat de unele prevederi
ale Legii nr. 26/1990 privind registrul comertului, modificată și
actualizată.
2.1. Compunere, funcţii

Firma este numele sau denumirea sub care un comerciant îşi
exercită comerţul şi sub care semnează. Firma poate fi individuală sau
socială. Firma individuală este proprie comerciantului persoană fizică, iar
firma socială identifică societatea comercială.
Firma unui comerciant persoană fizică se compune din numele
comerciantului, scris în întregime sau din numele şi iniţiala prenumelui.
(art. 31, alin. 1 din Legea nr. 26/1990).
Firma unei societăţi de persoane se compune din numele a cel
puţin unuia dintre asociaţi, cu menţiunea privind forma juridică a
societăţii, scrisă în întregime. Dacă societatea este în comandită simplă,
42
numele inclus în firma socială trebuie să fie a unui asociat comanditat
(art. 32 şi 33 din Legea nr. 26/1990).
Firma unei societăţi de capitaluri se compune dintr-o denumire
proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi şi va fi însoţită de o
menţiune referitoare la forma juridică a societăţii, scrisă în întregime sau
prin prescurtare (art. 35 din Legea nr. 26/1990). Pentru societatea pe
acţiuni sau în comandită pe acţiuni se aplică principiul libertăţii firmei.
Firma unei societăţi cu răspundere limitată se compune dintr-o
denumire proprie, la care se adaugă numele unuia sau mai multor
asociaţi, şi va fi însoţită de o menţiune privind forma juridică a societăţii,
scrisă în întregime sau prin prescurtare (art. 36 din Legea nr. 26/1990).
În relaţiile comerciale, firma îndeplineşte mai multe funcţii, şi
anume: funcţia de identificare a comerciantului; funcţia de semnare a
angajamentelor; funcţia de raliere a clientului; funcţia de credit.
2.2. Condiţii de fond şi formă

Pentru a se efectua înregistrarea în registrul comerţului, firma
trebuie să fie disponibilă, distinctivă şi licită. Disponibilitatea înseamnă că o
firmă este susceptibilă de a fi apropriată de un comerciant, atunci când nu
aparţine unei alte persoane, prin înregistrarea ei anterioară în registrul
comerţului, pentru acelaşi obiect social şi aceeaşi arie teritorială de activitate.
Aprecierea noutăţii are în vedere numai firmele concurente. Noutatea este
relativă şi nu absolută. În această materie, cercetarea anteriorităţii se face prin
prisma regulii specialităţii, în funcţie de obiectul social şi de aria geografică
de activitate a firmei. Verificarea anteriorităţii se face de către Oficiul
registrului comerţului, prin personalul propriu. Prin distinctivitate se înţelege
că denumirea firmei trebuie să nu fie necesară sau generică, ori să fi devenit
uzuală, şi nici nu este identică sau similară cu alte firme înregistrate anterior
în registrul comerţului. Liceitatea înseamnă că, în virtutea principiilor
generale, nu se poate înregistra o firmă care ar încălca o dispoziţie imperativă
a legii privind ordinea publică sau bunele moravuri. Tot condiţia liceităţii
presupune că firma trebuie să respecte, în general, limitele concurenţei loiale.
În ceea ce priveşte condiţiile de formă, Legea nr. 26/1990
stabileşte prin art. 30, alin. 3 că firmele vor fi scrise în primul rând în
limba română.
2.3. Dobândire, transmitere

Dreptul la firmă se dobândeşte prin prioritate de înregistrare.
Legea din 1990 privind registrul comerţului consacră, prin alin. 4 al art.
30, sistemul atributiv, care implică efectuarea unor anumite formalităţi.
Persoana, care înscrie o firmă în registrul comerţului, va beneficia de un
drept de folosinţă exclusivă.
43
Operaţiunea verificării se face de către Oficiul registrului
comerţului, înainte de întocmirea actelor constitutive. Cercetarea
disponibilităţii firmei se efectuează pe baza cererii solicitantului, în raport
cu firmele anterior înregistrate la Oficiul registrului comerţului în judeţul
la care s-a depus cererea. Dacă se solicită verificarea şi rezervarea firmei
pe raza mai multor judeţe sau la nivel naţional, cererea se soluţionează de
către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului. În cazul în care firma
pentru care s-a solicitat verificarea disponibilităţii îndeplineşte condiţiile
legii, Oficiul registrului comerţului eliberează dovada rezervării acesteia.
2.4. Mijloace de apărare

Oricine se consideră prejudiciat printr-o înmatriculare sau printr-
o menţiune în registrul comerţului are dreptul să ceară radierea ei. Dacă
cerinţele legale nu au fost respectate, radierea poate interveni şi în situaţia
înregistrării unei firme.
În situaţia în care drepturile comerciantului au fost uzurpate, el
poate intenta o acţiune în contrafacere. Reclamantul nu trebuie să facă
dovada realizării unei confuzii şi nici a relei-credinţe. Existenţa
contrafacerii se apreciază în funcţie de asemănări şi nu de deosebiri.
Protecţia firmei este asigurată şi de Legea nr. 11/1991 privind
combaterea concurenţei neloiale, modificată și actualizată. Prin
dispoziţiile art. 5, lit. a sunt sancţionate următoarele acte: întrebuinţarea
unei firme, unei embleme, unor desemnări speciale sau a unor ambalaje
de natură a produce confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant.
Comerciantul prejudiciat prin înregistrarea unei firme poate intenta o
acţiune în concurenţă neloială, care este o acţiune în responsabilitate
civilă. Acţiunea se exercită cu respectarea condiţiilor prevăzute de dreptul
comun.

Numele comercial este ocrotit de Convenţia de la Paris din 1883
pentru protecţia proprietăţii industriale, cu modificările ulterioare. Potrivit
art. 8 din Convenţia de la Paris, numele comercial va fi protejat în toate
ţările Uniunii, fără obligaţia de depunere sau înregistrare, indiferent de
faptul dacă el face sau nu parte dintr-o marcă de fabrică sau de comerţ.
Aplicarea acestor dispoziţii presupune dobândirea, în mod valabil, a
dreptului la numele comercial în ţara de origine şi folosirea în statul unde
se solicită protecţia.
44
Întrebări:
1. Prezentaţi condiţiile de fond ce trebuie să fie îndeplinite la înregistrarea

numelui comercial.
2. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre regimul juridic al mărcilor
şi indicaţiilor geografice?
3. Cum se poate dobândi dreptul asupra numelui comercial?
4. Care este definiţia indicaţiei geografice şi cine poate fi subiect al
dreptului exclusiv de exploatare?
5. Care sunt izvoarele juridice ce acordă protecţie internaţională numelui
comercial şi indicaţiilor geografice?
45
IV. BREVETELE DE INVENŢII
Obiective:
− rolul şi importanţa brevetului de invenţie în dezvoltarea
industriei şi a tehnicii;
− evidenţierea principalelor aspecte ale protecţiei juridice a
invenţiilor prin intermediul cazurilor practice;
− particularizarea limitelor dreptului exclusiv de exploatare;
− individualizarea licenţelor obligatorii;
− identificarea etapelor pentru înregistrarea unei invenţii la OSIM.
1.1. Noţiuni generale privind brevetele de invenţie

Invenţia reprezintă rezultatul unei activităţi de creaţie
intelectuală. Procesul de realizare a unei invenţii presupune o contribuţie
originală, o idee inventivă. Constituie invenţie creaţia care îndeplineşte
anumite condiţii de brevetabilitate, fiind protejată prin acordarea unui
titlu specific.
Între creaţia intelectuală şi descoperirile ştiinţifice există o
strânsă legătură. Activitatea inventivă este determinată de dezvoltarea
ştiinţei şi tehnologiei.
De cele mai multe ori, în cadrul activităţii de creaţie intelectuală,
descoperirea ştiinţifică reprezintă o primă etapă. Din acest punct de
vedere, se consideră că invenţiile sunt aplicaţii industriale ale
descoperirilor ştiinţifice.
1.1.1. Invenţii brevetabile şi invenţii nebrevetabile

În funcţie de brevetabilitatea lor invenţiile sunt de două categorii.
Invenţiile brevetabile întrunesc condiţiile speciale stabilite de lege pentru
a fi protejate juridic. Invenţiile nebrevetabile sunt excluse de la protecţia
juridică.
1.1.2. Invenţii de produse şi invenţii de procedee

Raportarea la obiect are în vedere împărţirea fundamentală a
invenţiilor în produse, mijloace şi aplicaţiuni noi de mijloace cunoscute.
La această grupare, jurisprudenţa a adăugat şi combinaţia nouă de
mijloace cunoscute.
Produsele reprezintă obiecte materiale sau corpuri cu forme şi
caractere specifice. Pot fi brevetate numai produsele industriale, nu şi cele
naturale, care nu pot forma obiect de proprietate industrială. Pentru a
constitui o invenţie brevetabilă, un produs trebuie să se diferenţieze de
46
orice alt obiect prin compoziţie, constituţie sau structură. Produsele ca
obiect al unei invenţii pot fi:
a. obiecte materiale, cu proprietăţi determinate, definite tehnic prin
părţile lor constructive, cum ar fi subansambluri, organe sau
elemente de legătură dintre acestea;
b. dispozitive, instalaţii, echipamente, maşini-unelte, aparate şi
altele care se referă la mijloace de lucru;
c. circuite electrice, pneumatice sau hidraulice;
d. substanţe chimice, inclusiv produsele intermediare;
e. amestecuri fizice sau fizico-chimice definite prin elementele
componente.
În literatura juridică se face distincţie între produs şi rezultat.
Rezultatele invenţiei nu se prezintă sub o anumită formă. Având caracter
abstract, rezultatele sunt ansambluri de avantaje, ca urmare a calităţilor,
proprietăţilor sau efectelor tehnice ale produsului. Rezultatele nu pot fi
brevetate. O altă soluţie ar permite monopolizarea lor şi implicit
imposibilitatea obţinerii aceluiaşi rezultat prin mijloace diferite.
Mijlocele sunt agenţii (mijloacele chimice), organele (mijloace
mecanice) sau procedeele(succesiuni logice de etape sau faze) prin
intermediul cărora se obţine un produs sau un rezultat.
Mijloacele pot fi materiale sau imateriale. Ele se individualizează
prin formă, aplicaţie şi funcţie.
Mijloacele materiale sunt produsele în sine. Considerarea
mijlocului material are în vedere funcţia pe care o îndeplineşte efectul
tehnic realizat. De exemplu, bricheta este un produs prin ea însăşi, dar
prin funcţia îndeplinită, de a obţine o flacără, constituie un mijloc.
Mijloacele imateriale sunt procedeele sau operaţiunile. Prin
modul de a pune în aplicare şi de a combina elementele chimice şi
mecanice, se obţin anumite efecte tehnice. De exemplu, operaţiunea de
sudare, realizată după un procedeu determinat şi având un efect tehnic
distinct.
După forma pe care o prezintă, mijloacele pot fi speciale sau
generale. Mijloacele speciale au o formă de realizare determinată, iar
mijloacele generale sunt considerate ca abstracte.
Mijloacele sau procedeele se împart în mijloace complet noi şi
mijloace cunoscute aplicate sau combinate, într-un mod nou. Modificarea
de formă sau de structură trebuie să determine un rezultat diferit.
Aplicaţiile noi de mijloace cunoscute implică folosirea unui
mijloc cunoscut şi obţinerea unui rezultat necunoscut anterior. Elementul
de noutate îl constituie raportul de la mijloc la rezultat prin adaptarea
mijloacelor cunoscute la scopul urmărit.
47
Faţă de aplicaţie, întrebuinţarea nouă de mijloace cunoscute nu
reprezintă o invenţie brevetabilă. Deosebirea dintre aplicaţia nouă şi
întrebuinţarea nouă de mijloace cunoscute se apreciază după criteriul
activităţii inventive. În comparaţie cu aplicarea nouă, întrebuinţarea nouă
de mijloace cunoscute nu implică modificări sau adaptări speciale.
Combinaţia nouă de mijloace cunoscute reprezintă gruparea unor
elemente distincte, care determină un rezultat de ansamblu nou sau
superior. Între efectul tehnic şi mijloacele utilizate trebuie să existe un
raport funcţional indisolubil, sub formă de combinaţie. De exemplu,
invenţia combinei de cereale. În cazul în care mijloacele acţionează
fiecare independent, soluţia este o juxtapunere de mijloace cunoscute. De
exemplu, creionul cu gumă. Juxtapunerea nu poate fi brevetată, întrucât
proprietăţile tehnice ale ansamblului sunt proprii mijloacelor utilizate, iar
în lipsa unei adaptări speciale rezultatul nu este comun.
1.1.3. Invenţii principale şi invenţii complementare

Invenţiile principale au o existenţă de sine stătătoare. Ele pot fi
aplicate în mod independent. Invenţiile principale sunt invenţii pionier şi
invenţii obişnuite. Invenţiile pionier soluţionează pentru prima oară o
problemă tehnică într-un anumit domeniu. Faţă de soluţiile cunoscute pe
plan mondial, invenţiile pionier se caracterizează printr-o noutate
absolută, fiind realizări de o valoare excepţională. De exemplu, invenţia
primului rulment sau invenţia magnetofonului. Invenţiile obişnuite
reprezintă soluţii noi pentru anumite probleme tehnice, fără a prezenta un
aport creator deosebit. În practică, majoritatea invenţiilor sunt obişnuite şi
formează principala categorie a invenţiilor principale.
Invenţiile complementare aduc îmbunătăţiri altor soluţii. Întrucât
perfecţionează sau completează o soluţie anterioară, invenţiile
complementare nu pot fi aplicate fără o altă invenţie principală sau
complementară.
1.1.4. Invenţii simple şi invenţii complexe

Invenţiile simple au ca obiect un singur produs sau mijloc.
Invenţiile complexe sau de combinaţie au ca obiect un produs sau
procedeu realizat prin folosirea conjugată a mai multor mijloace sau
elemente.
1.2. Brevetabilitatea invenţiilor

Brevetabilitatea reprezintă aptitudinea creaţiei intelectuale
aplicabile în industrie de a fi protejată prin brevete de invenţii. Pentru a fi
ocrotită de lege, prin eliberarea unui brevet, invenţia trebuie să
48
întrunească anumite condiţii speciale: noutatea, activitatea inventivă şi
aplicabilitatea industrială.
1.2.1. Noutatea
Invenţia propusă spre brevetare trebuie să se deosebească de alte
soluţii tehnice cunoscute. O invenţie este nouă, dacă nu este cuprinsă în
stadiul tehnicii. Noutatea invenţiei este apreciată în funcţie de stadiul
tehnicii mondiale. Prin tehnica mondială se înţelege totalitatea regulilor,
metodelor şi procedeelor, iar stadiul tehnicii reprezintă toate cunoştinţele
care au devenit accesibile publicului oriunde în lume. Noutatea unei
invenţii brevetabile se stabileşte în funcţie de conţinutul revendicărilor şi
al domeniului de aplicare precizat în descriere.
Condiţia de noutate a soluţiei propuse se apreciază prin
intermediul efectelor tehnice ce pot fi realizate. În măsura în care, prin
aplicarea soluţiei, se obţine un efect tehnic care nu a fost prevăzut înainte,
regula sau metoda utilizată este nouă faţă de nivelul cunoscut de tehnica
mondială.
În examinarea soluţiei tehnice pentru care se solicită protecţia,
efectul tehnic nou prezintă un caracter material obiectiv. Noţiunea de
noutate îmbracă aspectul concret al unor elemente tehnice, distincte,
caracteristice, care fac ca soluţia propusă a fi nouă să se deosebească de
alte soluţii tehnice cunoscute, în stadiul existent al tehnicii, nu numai din
punct de vedere constructiv, funcţional sau al succesiunii fazelor într-un
proces tehnologic dat, ci şi din punct de vedere al efectelor tehnice ce pot
fi realizate datorită acestor elemente tehnice distincte şi proprii noii
soluţii.
Cunoştinţele făcute publice pot proveni dintr-o descriere scrisă
sau orală, prin folosire ori prin orice alt mijloc, până la data depozitului
cererii de brevet de invenţie sau a priorităţii recunoscute.
Prin public se înţelege orice persoană, neconstrânsă la
confidenţialitate, şi care ar putea difuza informaţii. Persoana nu trebuie să
fie neapărat un specialist.
Mai face parte din stadiul tehnicii conţinutul cererilor depuse la
O.S.I.M. şi al cererilor internaţionale sau europene desemnând România.
Aceste cereri trebuie să aibă o dată de depozit sau de prioritate
recunoscută, anterioară celei menţionate, şi să fie publicate la sau după
data respectivă, conform legii.
Prin textul art. 10, lit. a şi b din Legea nr. 64/1991, se dispune că
divulgarea invenţiei nu este luată în considerare dacă a intervenit în
intervalul de 6 luni înaintea datei de depozit a cererii de brevet şi dacă
rezultă direct sau indirect ca urmare: a unui abuz evident în privinţa
solicitantului sau a faptului că solicitantul a expus invenţia într-o
49
expoziţie internaţională oficială sau oficial recunoscută, organizată în
statele părţi la tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este
parte.
În legătură cu divulgarea s-a pus şi problema publicităţii
frauduloase a invenţiei de către un terţ. Potrivit opiniilor exprimate, s-a
considerat, printr-o interpretare strictă, că terţii nu sunt obligaţi să fie mai
vigilenţi decât autorul. Chiar dacă terţul a surprins secretul soluţiei,
datorită publicităţii, invenţia nu mai este nouă.
1.2.2. Activitatea inventivă

O invenţie este considerată ca implicând o activitate inventivă
dacă, pentru o persoană de specialitate, ea nu rezultă în mod evident in
cunoştinţele cuprinse în stadiul tehnicii. Astfel, criteriul de apreciere este
reprezentat de un profesionist, o persoană normal competentă într-un
domeniu industrial. În dreptul englez se utilizează noţiunea de
neevidenţă, în temeiul căreia obiectul unui brevet este considerat invenţie
dacă, înainte de data depozitului nu era evident pentru un om de meserie
având în vedere stadiul tehnicii. În dreptul german este folosită condiţia
nivelului inventiv, în conformitate cu care invenţia trebuie să atingă un
anumit nivel inventiv şi să depăşească cunoştinţele şi posibilităţile medii
ale unui specialist.
Pentru a stabili dacă invenţia rezultă sau nu, cu evidenţă, din
stadiul tehnicii, raportarea activităţii inventive trebuie să se facă la omul
de meserie. Poziţiile adoptate de doctrină şi jurisprudenţă admit, în
majoritatea lor, că omul de meserie este un profesionist, o persoană
normal competentă într-un domeniu industrial. Întrucât specialistul nu
trebuie să fie de referinţă, invenţia va fi evidentă în cazurile în care un om
de meserie o poate realiza exclusiv cu ajutorul cunoştinţelor profesionale,
prin simple operaţiuni de executare. Activitatea inventivă se apreciază în
raport cu problema pe care o rezolvă invenţia şi cu soluţia revendicată.
1.2.3. Aplicabilitate industrială

O invenţie este susceptibilă de aplicare industrială dacă obiectul
său poate fi realizat sau utilizat cel puţin în unul dintre domeniile
industriale, inclusiv în agricultură. Condiţia aplicabilităţii industriale se
referă la obiectul, aplicarea şi rezultatul invenţiei.
Invenţia este industrială prin obiectul ei, dacă se situează în
domeniul industriei. Legea exclude de la protecţie ca invenţii, creaţia
estetică. O invenţie este industrială în aplicarea sa când aparţine
realizărilor industriale. În absenţa aplicaţiunii practice, nu pot fi protejate
ca invenţii ideile, descoperirile, teoriile şi principiile. Invenţia este
50
industrială prin rezultatul său, dacă produce efecte industriale. Această
invenţie va fi industrială şi în obiectul şi aplicarea ei.
1.3. Creaţii nebrevetabile ca invenţii

Nu sunt brevetabile invenţiile care contravin ordinii publice şi
bunelor moravuri, precum şi realizările ce nu constituie soluţii ale unor
probleme tehnice. Nu sunt considerate invenţii în temeiul art. 7, alin. 1
din Legea nr. 64/1991, următoarele: descoperirile, teoriile ştiinţifice şi
metodele matematice; creaţiile estetice; planurile, principiile şi metodele
în exercitarea de activităţi mentale, în materie de jocuri sau în domeniul
activităţilor economice, precum şi programelor de calculator; prezentările
de informaţii.
1.4. Brevetarea invenţiilor secrete

În conformitate cu art. 38,alin.2 din Legea nr. 64/1991 constituie
secret de stat conţinutul cererilor de brevet de invenţie create pe teritoriul
României, cărora li se atribuie acest regim de către instituţiile în drept
pentru apărarea naţională şi pentru păstrarea siguranţei naţionale, cu
înştiinţarea solicitantului şi acordarea unei compensaţii materiale acestuia
de către instituţia care a atribuit caracterul secret de stat. Acest caracter
încetează numai prin hotărârea aceloraşi instituţii.
1.5. Brevetare invenţiilor în străinătate

În temeiul art. 43, alin. 1 din Legea nr. 64/1991 brevetarea în
străinătate a invenţiilor create de persoane fizice române pe teritoriul
României se face numai după înregistrarea cererii de brevet de invenţie la
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. De asemenea, brevetarea în
străinătate a invenţiilor declarate secrete se face cu aprobarea instituţiilor
care le-au atribuit caracterul de secret de stat. Protecţia în străinătate a
invenţiilor româneşti se poate obţine prin mai multe modalităţi. În
condiţiile prevăzute de legislaţiile naţionale şi de convenţiile
internaţionale, inventatorii români pot folosi o cale naţională, regională
sau internaţională. Corespunzător intereselor solicitantului, invenţia va fi
brevetată pe baza prevederilor Convenţiei de la Paris, pentru protecţia
proprietăţii industriale, Convenţia de la München privind brevetul
european sau Tratatul de la Washington de cooperare în domeniul
brevetelor.
1.6. Subiectele protecţiei juridice a invenţiilor

Invenţia fiind rezultatul unei activităţi de creaţie intelectuală,
calitatea de autor o poate avea numai persoana fizică. Invenţia poate fi
creată de una sau mai multe persoane. În majoritatea cazurilor, invenţia
51
este rezultatul unei activităţi comune. Coautoratul se caracterizează prin
următoarele trăsături: participarea mai multor persoane la o activitate
creatoare; un aport creator la rezolvarea unei probleme; invenţia realizată
trebuie să aibă un obiect unitar. Coautoratul poate prezenta două forme:
voluntar şi legal. Coautoratul voluntar rezultă din convenţia părţilor.
Înţelegerea lor poate interveni înainte de începerea activităţii ori se
desprinde din realizarea în comun a invenţiei. Coautoratul legal se referă
la situaţia de excepţie când se depun mai multe cereri de brevet pentru
aceeaşi invenţie, fără să existe între solicitanţi o înţelegere sau activitate
comună.
Obiectul unitar al invenţiei poate fi divizibil sau indivizibil. Dacă
obiectul este divizibil, fiecare persoană are calitatea de coautor pentru
întreaga invenţie şi de autor al părţii care reprezintă rezultatul activităţii
sale personale. Această parte din invenţia comună poate fi separată sau
utilizată independent. Când obiectul este indivizibil, fiecare persoană are
calitatea de coautor pentru întreaga invenţie. Această soluţie se aplică şi
în situaţia în care aportul coautorilor nu poate fi individualizat.
În cazul în care inventatorul este salariat, art. 3 alin. 1 din Legea
nr. 83/2014 reglementează două cazuri:
a. invenţii realizate în executarea unei misiuni inventive –
invențiile au rezultat din exercitarea atribuțiilor de serviciu ale
inventatorului încredințate în mod expres în cadrul contractului
individual de munca și în fișa postului sau stabilite prin alte acte
obligatorii pentru inventator, care prevăd o misiune inventivă
(art. 3, alin. 1, lit. a);
b. invenţii realizate de inventatorul salariat – invențiile s-au
obținut pe durata contractului individual de muncă, precum și pe
o perioadă de maximum 2 ani de la încetarea acestuia, după caz,
prin cunoașterea sau utilizarea experienței angajatorului prin
folosirea mijloacelor materiale ale angajatorului, ca urmare a
pregătirii și formării profesionale dobândite de inventatorul
salariat prin grija și pe cheltuiala angajatorului, prin utilizarea
unor informații rezultate din activitatea angajatorului sau puse la
dispoziție de acesta (art. 3, alin. 1, lit.b).
Invențiile de serviciu pot fi elaborate de un autor individual ori
de un grup de autori. În acest sens, art. 1, alin. 1 din Legea nr. 83/2014
stipulează că autor al unei invenții de serviciu poate fi "un inventator
individual sau de un grup de inventatori atunci cand inventatorul
individual sau cel puțin un membru al grupul de inventatori este salariat
al unei persoane juridice: a) de drept privat; b) de drept public."
52
1.7. Titlurile de protecţie a invenţiilor
1.7.1. Categorii de titluri de protecţie
Noţiunea de titluri de protecţie, potrivit art.1, alin. 4 din
Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale, cuprinde
toate formele de brevete industriale admise în legislaţiile ţărilor Uniunii.
Brevetul de invenţie este un titlu de protecţie specific, care
asigură titularului dreptului exclusiv de exploatare. Legislaţiile naţionale
consacră brevetul de invenţie fie ca titlu unic, fie împreună cu alte forme
de protecţie juridică.
Certificatul de utilitate asigură protecţia invenţiilor, care nu sunt
supuse procedurii prealabile de obţinere a unui aviz documentar. Denumit
şi mic brevet, certificatul de utilitate se acordă, mai ales, pentru invenţiile
de importanţă redusă. Certificatul de utilitate produce aceleaşi efecte ca
brevetul de invenţie.
Certificatul adiţional se acordă pentru invenţiile complementare.
Acest titlu de protecţie se solicită de titularul brevetului principal.
Brevetul de importaţiune se acordă pentru o invenţie brevetată
într-o altă ţară. Brevetul de importaţiune este reglementat în legislaţiile
din Chile, Iran, Turcia şi Tunisia.
Consacrat de Convenţia de la München din 1973, brevetul
european se eliberează printr-o procedură unică de Oficiul European de
Brevete. De la data eliberării, brevetul european reprezintă un fascicul de
brevete naţionale. Brevetul european are un regim juridic dublu. Astfel,
condiţiile de brevetabilitate, întinderea protecţiei şi dreptul la calitatea de
titular sunt stabilite de Convenţie, iar drepturile şi obligaţiile titularului,
precum şi sancţiunile de legislaţiile naţionale.
1.7.2. Sisteme de acordare a titlurilor de protecţie

Legislaţiile naţionale consacră mai multe sisteme de acordare a
titlurilor de protecţie. În funcţie de reglementările existente, se cunosc
mai multe sisteme legislative: sistemul examenului de formă; sistemul
examenului de fond; sistemul examenului amânat; sistemul examenului
mixt.
În sistemul examenului de formă sau neexamenului prealabil,
brevetul se acordă fără examinarea noutăţii, pe riscul şi pericolul
inventatorului. Organul de stat competent constată numai dacă cererea de
brevet îndeplineşte condiţiile legale pentru constituirea depozitului
reglementar.
În sistemul examenului de fond sau examenului prealabil,
brevetul se eliberează pe baza verificării noutăţii invenţiei. Examenul
prealabil presupune verificarea îndeplinirii atât a condiţiilor pentru
53
constituirea depozitului reglementar, cât şi a condiţiilor pentru existenţa
invenţiei brevetabile.
În sistemul examenului amânat sau examenului întârziat,
procedura de eliberare a brevetului este formată din două etape. În prima
etapă, a cărei durată este stabilită de lege, se examinează constituirea
depozitului reglementar şi se publică cererea de brevet, asigurându-se
titularului o protecţie provizorie. În cea de a doua etapă, care intervine la
cerere sau din oficiu, se verifică elementele de existenţă a invenţiei şi se
publică descrierea depusă, acordându-se brevetul definitiv.
În sistemul examenului mixt, brevetul se acordă, în funcţie de
obiectul invenţiei, pe baza unui examen de fond ori a unui examen de
formă. Sistemul mixt îmbină examinarea condiţiilor de formă pentru
constituirea depozitului reglementar cu cele de fond pentru existenţa
invenţiei brevetabile.
1.7.3. Durata de valabilitate a titlurilor de protecţie

În legislaţiile naţionale, titlurile de protecţie pentru invenţii au o
durată diferită. Fiind limitate în timp, titlurile de protecţie au un caracter
temporar. Aceasta a fost determinată de considerente sociale, pentru a
permite progresul economic şi tehnico-ştiinţific, prin folosirea liberă şi
gratuită a invenţiei după trecerea în domeniul public. Durata maximă de
valabilitate a unui brevet este de 20 de ani. Regula perioadei maxime este
admisă în majoritatea legislaţiilor naţionale (Algeria, Belgia, Canada,
Danemarca, Elveţia, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, România, Suedia,
s.a.m.d.).
1.8. Brevetul de invenţie

Brevetul este un act oficial prin care se atestă instituirea
protecţiei juridice asupra unei invenţii. Brevetul este un titlu de protecţie
a invenţiei, eliberat de către stat, care conferă titularului său un număr de
drepturi. Titlul se acordă, după verificarea îndeplinirii condiţiilor
prevăzute de lege, de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, care
este organul de stat specializat în materia proprietăţii intelectuale.
Brevetul de invenţie îndeplineşte două funcţii: una internă şi alta
externă. Funcţia internă asigură protecţia proprietăţii industriale prin
interzicerea folosirii invenţiei de către terţi. Funcţia externă realizează
protecţia comerţului internaţional şi a cooperării economice internaţionale
prin obţinerea de brevete în mai multe state.
Brevetul de invenţie se caracterizează prin următoarele
particularităţi: reprezintă un titlu de protecţie specific, care atestă
protecţia unei invenţii; se eliberează de către organul administrativ de
stat, la cererea inventatorului ori a succesorului său în drepturi; confirmă
54
calitatea de inventator a persoanei fizice care a creat invenţia; conferă
titularului anumite drepturi; protecţia instituită este limitată în timp şi
spaţiu; după expirarea duratei de protecţie, invenţia trece în domeniul
public şi poate fi exploatată de orice persoană interesată.
Brevetul de invenţie este un act administrativ unilateral şi

solemn, cu caracter de unicat. În literatura de specialitate, aprecierea
naturii juridice a brevetului de invenţie a determinat exprimarea unor
opinii divergente. După o primă opinie, se consideră că brevetul este un
contract sinalagmatic şi aleatoriu, care se încheie între societate şi
inventator. După o altă opinie, brevetul este un act juridic declarativ de
drepturi. Brevetul nu creează, ci numai constată anumite drepturi, care au
luat naştere anterior prin realizarea unei invenţii brevetabile. După o
opinie diferită, brevetul este un act atributiv de drepturi. Procedura de
eliberare a brevetului de invenţie se declanşează la solicitarea
inventatorului, dar brevetul exprimă manifestarea de voinţă a unui organ
al administraţiei de stat şi produce efectele pe care legea le stabileşte.
Brevetul de invenţie confirmă calitatea de autor a inventatorului.
Pentru titularul brevetului, care nu este şi inventator, titlul de protecţie
conferă un drept exclusiv de exploatare a invenţiei.
1.8.1. Procedura de brevetare a invenţiei

Aproprierea publică a invenţiei necesită îndeplinirea unor
formalităţi. Prin depozit naţional reglementar se înţelege cererea de brevet
de invenţie însoţită de descrierea invenţiei, revendicări şi, dacă este cazul
de desene explicative.
În toate procedurile de brevetare, se consideră că solicitantul este
persoana îndreptăţită la eliberarea titlului de protecţie. Solicitantul
brevetului de invenţie poate fi reprezentat, în procedurile în faţa Oficiului
de Stat pentru Invenţii şi Mărci, printr-un mandatar autorizat, care este
consilier în proprietate industrială. Profesia de consilier poate fi exercitată
numai de persoana fizică specializată în acordarea de asistenţă în
domeniul proprietăţii industriale, care desfăşoară legal această activitate.
Cererea de brevet se întocmeşte în scris pe hârtie sau sub o altă
formă. Cererea în formă imprimată va conţine o listă indicând numărul total
de pagini, denumirea altor documente anexate şi numărul figurii din
desene. Cererea trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: solicitarea
explicită a acordării unui brevet de invenţie; titlul invenţiei, într-o formă
clară şi concisă a obiectului invenţiei; indicaţiile necesare pentru stabilirea
identităţii solicitantului; desemnarea inventatorului, dacă acesta este acelaşi
cu inventatorul, cu indicarea locului de muncă la data realizării invenţiei.
55
Depunerea sau primirea cererii de brevet de invenţie este
confirmată solicitantului de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
În cerere, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci înscrie data depunerii
sau primirii, iar un exemplar al cererii completat cu precizările necesare
se returnează de îndată solicitantului.
În cererea de brevet de invenţie se pot indica, în mod
excepţional, următoarele proceduri de brevetare accelerată: publicarea
cererii de brevet de invenţie într-un termen mai scurt decât cel de 18 luni;
întocmirea unui raport de documentare, care să fie publicat odată cu
cererea; examinarea de fond a cererii de eliberare a brevetului de invenţie.
Descrierea invenţiei cuprinde prezentare completă şi corectă a
obiectului invenţiei. Prin descriere se pune în evidenţă noutatea faţă de
stadiul cunoscut al tehnicii mondiale. Descrierea invenţiei va conţine
următoarele menţiuni:
a. titlul invenţiei;
b. precizarea domeniului tehnic în care poate fi aplicată invenţia;
c. precizarea stadiului tehnicii, considerat a fi util pentru
înţelegerea, cercetarea documentară şi examinarea invenţiei
revendicate;
d. prezentarea problemei tehnice, pe care o rezolvă invenţia;
e. expunerea invenţiei;
f. indicarea modului în care invenţia poate fi exploatată industrial;
g. prezentarea avantajelor invenţiei revendicate, în raport cu stadiul
tehnicii;
h. prezentarea pe scurt a fiecărei pagini din desenele explicative,
dacă există;
i. prezentarea detaliată a obiectului invenţiei.
Revendicările sunt suportul dreptului conferit prin brevet. În
conformitate cu revendicările formulate se determină întinderea protecţiei
acordate.
Desenele explicative contribuie la înţelegerea invenţiei şi a
elementelor ei de noutate. Desenele constituie materiale grafice. Spre
deosebire de celelalte documente care însoţesc cererea de brevet, desenele
explicative nu sunt obligatorii. Rezumatul indică titlul invenţiei şi conţine o
prezentare pe scurt a descrierii, revendicărilor şi desenelor.
Cererea de brevet trebuie să se refere la o singură invenţie.
Obiectul cererii de brevet va conţine rezolvare a unei singure probleme,
chiar dacă ideea propusă prezintă mai multe soluţii tehnice noi. Această
cerinţă se desprinde din principiul unităţii invenţiei.
Data depozitului naţional reglementar este data la care, potrivit
art.14, alin.1 din Legea nr.64/1991, au fost înregistrate la Oficiul de Stat
pentru Invenţii şi Mărci următoarele: o cerere care să conţină solicitarea
56
explicită sau implicită a acordării unui brevet de invenţie; indicaţii care să
permită stabilirea identităţii solicitantului sau care să permită contactarea
acestuia de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci; o parte care, la
prima vedere, să pară a fi o descriere a invenţiei.
Constituirea depozitului naţional reglementar declanşează
procedura de eliberare a brevetului, fiind un element constitutiv de
drepturi. Depozitul cererii de brevet conferă solicitantului un depozit de
prioritate. Acest drept începe din momentul constituirii depozitului sau
priorităţii recunoscute sau invocate.
După constituirea depozitului naţional reglementar, cererea de
brevet de invenţie este supusă unei analize. Dacă în urma examinării
depozitului cererii de brevet de invenţie şi documentelor anexate, Oficiul
de Stat pentru Invenţii şi Mărci constată neregularităţi privind
îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege şi de regulament, acestea se
notifică solicitantului acordându-i-se un termen de răspuns.
Cererea de brevet de invenţie depusă pe cale naţională, pentru
care s-a constituit depozitul naţional reglementar, au fost achitate taxele
de publicare şi, cu o lună înainte de data publicării, nu s-a luat o hotărâre
de respingere sau retragere a cererii ori nu este considerată ca fiind
retrasă, se publică de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Data
publicării cererii este data apariţiei Buletinului Oficial de Proprietate
Industrială în care a fost menţionată. Publicarea cererii de brevet de
invenţie poate fi însoţită de un raport de documentare. La cererea
solicitantului, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci întocmeşte şi
publică raportul de documentare, cu luarea în considerare a materialelor
documentare accesibile din stadiul tehnicii.
De la data publicării cererii de brevet de invenţie, solicitantul
beneficiază de aceleaşi drepturi ca şi titularul brevetului. Aceste drepturi
sunt recunoscute provizoriu solicitantului, de la data publicării cererii
până când o hotărâre de acordare a brevetului de invenţie a rămas
definitivă şi irevocabilă.
Examinarea cererii de brevet de invenţie poate fi cerută la data
depozitului sau, după caz, la deschiderea fazei naţionale ori în termen de
30 de luni de la una din aceste date. Examinarea cererii de brevet de către
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci implică, potrivit art. 25 al Legii
nr. 64/1991, verificarea următoarelor prevederi: îndeplinirea cerinţelor de
formă; data priorităţii, precum şi invocarea unor priorităţi convenţionale
sau de expoziţie; unitatea invenţiei; condiţiile de existenţa unei invenţii
brevetabile.
Cererea de brevet de invenţie este analizată de Comisia de examinare
de specialitate din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Pe
baza raportului de examinare, Comisia va hotărî, în termen de 18 luni de
57
la data la care s-a solicitat examinarea, acordarea brevetului de invenţie
sau respingerea cererii de brevet ori a obiectului acesteia.
Respingerea cererii de brevet de invenţie, în tot sau în parte, se
hotărăşte potrivit art. 27, alin. 2 din Legea nr. 64/1991, în următoarele
condiţii:
a. obiectul cererii nu este brevetabil;
b. cererea de brevet de invenţie nu îndeplineşte condiţiile
prevăzute de lege;
c. depăşirea termenului de deschidere a fazei naţionale pentru
cererile înregistrate internaţional;
d. neplata taxelor de înregistrare, de depunere a revendicărilor
sau a desenelor ori a părţii lipsă din descriere, de deschidere a
fazei naţionale, de publicare, de examinare ori, după caz, a
taxei de desemnare în cuantumul şi la termenele prevăzute de
lege;
e. scurgerea termenului de 12 luni de la data la care cererile
prevăzute de alin. 7 au fost considerate retrase;
f. s-a solicitat respingerea cererii de brevet de invenţie;
g. solicitantul altul decât inventatorul nu a făcut dovada în cadrul
termenului de la art. 29, alin. 2 că este îndreptăţit la acordarea
brevetului;
h. nu s-a solicitat examinarea cererii de brevet de invenţie în
vederea acordării brevetului în termenele prevăzute la art. 25.
Menţiunea hotărârii de acordare a brevetului de invenţie sau de
respingere a cererii de brevet de invenţie se publică în Buletinul Oficial
de Proprietate Industrială, în termen de 60 de zile.
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci poate proceda din oficiu la
revocarea hotărârilor sale privind cererile de brevet de invenţie.
Revocarea se poate face dacă hotărârile conţin greşeli sau pentru
omisiuni, dacă sunt luate cu neîndeplinirea condiţiilor legale, ori pentru
erori materiale privind numele, calitatea autorului, solicitantului sau
titularului, adresă, cifre, sau dacă în perioada de revocare la Oficiul de
Stat pentru Invenţii şi Mărci sunt identificate documente de natură a
determina modificarea acestora. Hotărârile pot fi revocate până la
comunicarea lor.
Brevetul de invenţie este eliberat de către Directorul general al
Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Eliberarea se produce în
temeiul hotărârii de acordarea titlului de protecţie. Pentru brevetul
european, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci certifică validitatea
brevetului în ţara noastră, conform legii. Brevetul de invenţie se
eliberează după publicarea menţiunii privind hotărârea de acordare a
brevetului în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială şi plata de către
58
titular a taxei legale pentru tipărirea şi eliberarea brevetului. Taxa legală
trebuie plătită în termen de 12 luni de la data publicării hotărârii.
Brevetul de invenţie are un caracter temporar. Prin limitarea
duratei de valabilitate a brevetului de invenţie se asigură atât protecţia
juridică a invenţiei, cât şi trecerea creaţiei în domeniul public. Potrivit art.
30,alin. 1 al Legii nr. 64/1991, durata de protecţie a unui brevet de
invenţie este de 20 de ani.
1.8.2. Drepturile şi obligaţiile privind invenţiile

Crearea unei invenţii dă naştere la anumite drepturi. Ele aparţin
inventatorului, titularului de brevet ori unităţii netitulare titlului de
protecţie.
1.8.2.1. Drepturile personale nepatrimoniale
Drepturile personale nepatrimoniale recunoscute inventatorului,
titular sau nu al brevetului de invenţie, au acelaşi conţinut şi semnificaţie.
Inventatorul beneficiază de următoarele drepturi personale
nepatrimoniale: dreptul la calitatea de autor, dreptul la nume, dreptul de a
da publicităţii invenţia, dreptul la prioritate şi dreptul la eliberarea unui
titlu de protecţie.
1.8.2.1.1. Dreptul la calitatea de autor

Dreptul la recunoaşterea calităţii de autor al invenţiei decurge din
aportul concret la soluţionarea unei probleme. Acest drept reprezintă o
confirmare a activităţii creatoare a autorului invenţiei. În literatura de
specialitate se face o distincţie între autorul invenţiei nebrevetate şi
autorul invenţiei brevetate. Până la brevetare, autorul soluţiei poate avea o
singură revendicare. În calitate de autor al unei soluţii tehnice noi, el va
beneficia doar de o prioritate ştiinţifică. După brevetare, autorul soluţiei
dobândeşte calitatea de inventator, iar titularul brevetului de invenţie va
dispune de un drept exclusiv de exploatare. Dreptul la calitatea de autor al
unei invenţii este personal, exclusiv, absolut, inalienabil şi
imprescriptibil. Spre deosebire de drepturile patrimoniale, dreptul la
calitatea de autor nu este limitat teritorial.
1.8.2.1.2. Dreptul la nume

Dreptul la nume al autorului unei invenţii are două acepţiuni. În
sens larg, dreptul la nume reprezintă dreptul la calitatea de autor al
invenţiei sau dreptul de fi desemnat ca autor al invenţiei pe titlul de
protecţie şi pe orice alte documente privind invenţia. În sens restrâns,
dreptul la nume este dreptul de a da invenţiei numele autorului.
Exercitarea dreptului la nume este guvernată de principiul disponibilităţii.
59
Astfel, la solicitarea expresă a inventatorului, numele şi prenumele său nu
se publică. Această solicitare este supusă plăţii taxei legale.
1.8.2.1.3. Dreptul de a da publicităţii invenţia

Invenţia fiind rezultatul unei activităţi creatoare, aducerea ei la
cunoştinţa publicului se hotărăşte de către autor. Acest drept al autorului
implică înregistrarea invenţiei şi, eventual, comunicarea publică a soluţiei
preconizate. Dacă autorul invenţiei decedează, dreptul de a da publicităţii
invenţia revine moştenitorilor săi. Dreptul de care vor beneficia
moştenitorii inventatorului apare ca o derogare de la netransmisibilitatea
drepturilor nepatrimoniale.
1.8.2.1.4. Dreptul de prioritate

Depozitul reglementar al cererii de brevet asigură autorului
invenţiei un drept de prioritate. Potrivit art. 16 al Legii nr. 64/1991,
depozitul cererii conferă un drept de prioritate faţă de orice alt depozit
privind aceeaşi invenţie, având o dată de depozit sau de prioritate
ulterioară, dacă sunt îndeplinite prevederile legale. Dreptul de prioritate
constă în recunoaşterea faptului că autorul soluţiei propuse a fost primul
care a realizat invenţia.
Prioritatea ştiinţifică nu se identifică cu dreptul de prioritate.
Astfel, prioritatea ştiinţifică este dependentă de creaţia autorului invenţiei.
Fiind dependentă de inventator, prioritatea ştiinţifică este perpetuă. Pentru
a fi recunoscută, devenind opozabilă, prioritatea ştiinţifică trebuie adusă
la cunoştinţa publicului. Faptul priorităţii ştiinţifice se poate stabili prin
orice mijloace de probă.
În funcţie de scopul urmărit, prioritatea poate fi convenţională
sau de expoziţie. Prioritatea convenţională şi prioritatea de expoziţie se
invocă odată cu depunerea cererii de brevet de invenţie. Ele se justifică
prin acte de prioritate. Termenul de invocare a priorităţii convenţionale
este de 12 luni, calculat de la data de depozit a primei cereri. Prioritatea
de expoziţie poate fi invocată într-un termen de 6 luni de la data expunerii
produsului în expoziţie.
1.8.2.1.5. Dreptul la eliberarea unui titlu de protecţie

Pentru ocrotirea drepturilor sale, autorul are dreptul la eliberarea
unui titlu de protecţie. În materia invenţiilor, titlul propriu de protecţie
este brevetul.
1.8.2.2. Drepturile patriomoniale

Prin eliberarea brevetului de invenţie, potrivit art. 31, alin.1 al
Legii nr. 64/1991 se asigură titularului un drept exclusiv de exploatare.
60
Datorită trăsăturilor sale, dreptul exclusiv de exploatare al invenţiei mai
este denumit drept de monopol sau monopol de exploatare.
Dreptul exclusiv conferă titularului de brevet posibilitatea de a
exploata personal invenţia şi de a transmite prerogativele sale altor
persoane. Dreptul exclusiv de exploatare a invenţiei este opozabil erga
omnes.
Dreptul exclusiv de exploatare a invenţiei poate fi încălcat prin
fapte ale terţelor persoane. În această situaţie, titularul brevetului are
posibilitatea de a cere instanţei judecătoreşti repararea daunelor suportate
prin folosirea fără drept a invenţiei.
Obligaţiile titularului de brevet sunt configurate de raporturile pe
care le stabileşte cu Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, cu
inventatorul şi cu terţii ce beneficiază de dreptul de folosinţă a invenţiei.
În raporturile cu Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, titularul
brevetului de invenţie are obligaţiile de exploatare a invenţiei şi de plată a
taxelor.
Titularul brevetului de invenţie poate să fie şi o altă persoană
decât inventatorul independent. Aceste situaţii sunt determinate de
diferite cauze, cum ar fi încetarea din viaţă a inventatorului intervenită
înainte de eliberarea brevetului, cesiunea voluntară a dreptului de a cere
eliberarea brevetului de invenţie sau cesiunea legală pentru invenţiile de
serviciu.
Obligaţiile inventatorului independent sunt prevăzute de
contractul de cesiune a dreptului la eliberarea brevetului de invenţie.
Obligaţiile inventatorului salariat sunt următoarele: de a informa unitatea
în scris asupra cercetării şi stadiului realizării invenţiei; de a se abţine de
la orice divulgare; de a formula prima ofertă pentru încheiere a unui
contract de licenţă sau de cesiune cu unitatea; de a acorda, la cererea
titularului de brevet, asistenţa tehnică pe bază de contract, pentru punerea
în aplicare a invenţiei.
1.8.2.3. Limitele dreptului exclusiv de exploatare a invenţiei

Dreptul de exploatare al titularului de brevet este exclusiv, fiind
opozabil celorlalte persoane. Cu toate acestea, exclusivitatea comportă
unele limitări care pot fi generale sau speciale.
Limitele generale ale dreptului la exclusivitatea exploatării
invenţiei privesc durata protecţiei şi întinderea teritorială a protecţiei. Cu
respectarea cerinţelor prevăzute de lege, invenţia poate fi folosită de terţi,
fără a constitui, în absenţa unei autorizaţii prealabile, o încălcare a
dreptului exclusiv de exploatare a titularului de brevet. În timp, dreptul
exclusiv de exploatare a invenţiei este limitat la durata de valabilitate a
brevetului de invenţie. Durata de protecţie oferită începe de la data
61
constituirii depozitului naţional reglementar. În spaţiu, dreptul exclusiv de
exploatare este limitat la teritoriul statului care acordă brevetul de
invenţie. Potrivit art. 1 din Legea nr. 64/1991, drepturile asupra unei
invenţii sunt recunoscute şi aparate pe teritoriul României prin acordarea
unui brevet de invenţie. În condiţiile prevăzute de lege, se asigură aceeaşi
protecţie şi drepturilor decurgând din brevetul european.
În legislaţia actuală, art. 33 al Legii nr. 64/1991 admite
următoarele limite speciale: dreptul de folosinţă a invenţiei brevetate în
construcţia şi funcţionarea vehiculelor terestre, aeriene şi navale; dreptul
de posesiune anterioară şi personală; dreptul de posesiune ulterioară şi
personală; dreptul de a folosi invenţia în scop personal, fără caracter
comercial; epuizarea dreptului asupra obiectului invenţiei; renunţarea
titularului la protecţia invenţiei.
Prin art. 33, alin. 1, lit. a din Legea nr. 64/1991, se dispune că nu
constituie o încălcare a dreptul exclusiv de exploatare a invenţiei folosirea
invenţiilor în construcţia şi funcţionarea vehiculelor terestre, aeriene,
precum şi la bordul navelor sau la dispozitivele pentru funcţionarea
acestora, aparţinând statelor membre ale tratatelor şi convenţiilor
internaţionale privind invenţiile, la care România este parte, când aceste
vehicule sau nave pătrund pe teritoriul ţării noastre, temporar sau
accidental, cu condiţia ca această folosire să se facă exclusiv pentru
nevoile vehiculelor sau navelor.
Dreptul de a folosi o invenţie brevetată în construcţia şi
funcţionarea mijloacelor de transport necesită respectarea următoarelor
condiţii: vehiculele terestre, navele şi aeronavele să aparţină statelor
membre ale tratatelor şi convenţiilor internaţionale privind invenţiile la
care România este parte; pătrunderea mijloacelor de transport pe teritoriul
statului nostru să fie temporară sau accidentală; vehiculele terestre, navele
şi aeronavele să utilizeze în construcţia sau funcţionarea lor mijloace sau
produse brevetate în ţara noastră; invenţia brevetată să fie folosită
exclusiv pentru nevoile mijloacelor de transport.
Potrivit art. 33, alin. 1, lit. b din Legea nr. 64/1991, nu constituie
o încălcare a dreptului exclusiv de exploatare a invenţiei efectuarea
oricăruia dintre actele prevăzute la art. 31, alin. 2 de către o persoană care
a aplicat obiectul brevetului de invenţie sau cel al cererii de brevet, aşa
cum a fost publicată, ori a luat măsuri efective şi serioase în vederea
producerii sau folosirii lui cu bună-credinţă pe teritoriul României,
independent de titularul acesteia, cât şi înainte de constituirea unui
depozit naţional reglementar privind invenţia sau înainte de data de la
care curge termenul de prioritate recunoscută. În acest caz, invenţia poate
fi folosită în continuare de acea persoană, în volumul existent la data de
depozit sau a priorităţii recunoscute, şi dreptul la folosire nu poate fi
62
transmis decât cu patrimoniul persoanei ori cu o fracţiune din patrimoniul
afectat exploatării invenţiei.
În situaţia în care doi inventatori au realizat, independent unul de
altul, aceeaşi invenţie, dreptul exclusiv aparţine celui care a înregistrat
primul o cerere de brevet. Cu caracter derogator, se recunoaşte totuşi
celuilalt inventator un drept asupra invenţiei. Acest drept poartă
denumirea de posesiune anterioară şi personală.
Conform art. 33, alin. 1, lit. f din Legea nr. 64/1991, nu
constituie o încălcare a dreptului exclusiv de exploatare a invenţiei
folosirea cu bună-credinţă sau luarea măsurilor, efective şi serioase, de
folosire a invenţiei de către terţi în intervalul de timp dintre decăderea din
drepturi a titularului de brevet şi revalidarea brevetului. În acest caz,
invenţia poate fi folosită în continuare de acea persoană, în volumul
existent la data publicării menţiunii revalidării, şi dreptul la folosire nu
poate fi transmis decât cu patrimoniul persoanei care utilizează invenţia
ori cu o fracţiune din patrimoniul care este afectat exploatării invenţiei.
Potrivit art. 33, alin. 1, lit. c din Legea nr. 64 /1991, nu constituie
o încălcare a dreptului exclusiv de exploatare a invenţiei efectuarea
oricăruia dintre actele prevăzute la art. 31, alin. 2 exclusiv în cadru privat
şi în scop necomercial, precum şi producerea sau, după caz, folosirea
invenţiei exclusiv în cadru privat şi în scop necomercial.
În conformitate cu art. 33, alin. 1, lit. d din Legea nr. 64/1991, nu
comercializarea sau oferirea spre vânzare, pe teritoriul Uniunii Europene,
a acelor exemplare de produs, obiect al invenţiei, care au fost vândute
anterior de titularul de brevet sau cu acordul său expres.
În dreptul german se consideră că, prin punerea în circulaţie a
produsului protejat, dreptul titularului de brevet se epuizează. Întrucât
vânzarea produsului brevetat presupune cesiunea dreptului exclusiv de
exploatare, titularul pierde prerogativele sale.
În dreptul francez se susţine, într-o abordare diferită, că vânzarea
unui produs brevetat este însoţită de un contract de licenţă tacită. Prin
dublarea contractului de vânzare, clauzele limitative privind utilizarea
obiectului îşi păstrează eficacitatea, fiind reglementate de dreptul
brevetelor. Având dreptul de a interzice utilizarea şi comercializarea
produsului protejat, dobânditorul poate fi acţionat în contrafacere de către
titularul de brevet.
În legislaţia noastră, admiterea acestei excepţii permite
revânzarea unui produs brevetat, pus în circulaţie sau vândut anterior de
către titularul de brevet ori cu acordul său expres. Aşadar, actele
ulterioare de comercializare sau oferire spre vânzare pe teritoriul ţării
noastre nu constituie infracţiune.
63
Prin art. 33, alin. 1, lit. g din Legea nr. 64/1991, se prevede că nu
exploatarea de către terţi a invenţiei sau a unei părţi a acesteia la a cărei
protecţie s-a renunţat.
Această limită specială constituie o consecinţă a renunţării
titularului la brevet, în tot sau în parte, pe baza unei declaraţii scrise.
Invenţia sau partea din aceasta la a cărei protecţie s-a renunţat poate fi
liber exploatată de către terţi.
1.9. Transmiterea drepturilor privind invenţiile

Drepturile asupra invenţiilor se pot transmite, în tot sau în parte,
unei alte persoane. În conformitate cu art. 42, alin. 1 al Legii nr. 64/1991,
pot fi transmise dreptul la brevet, dreptul la acordarea brevetului şi
drepturile ce decurg din brevet.
1.9.1. Contractul de cesiune

Prin contractul de cesiune, titularul brevetului, cedentul,
transmite dreptul său asupra titlului de protecţie unei alte persoane,
cesionar. Cesiunea poate fi definitivă sau temporară. În cazul cesiunii
temporare, cedentul îşi rezervă dreptul, la expirarea duratei de
valabilitate, de a relua brevetul. Această cesiune are natura juridică a unei
vânzări cu pact de răscumpărare.
Obiectul contractului de cesiune îl constituie dreptul asupra unui
brevet existent, adică a totalităţii drepturilor transmisibile. În situaţia în
care brevetul de invenţie este expirat sau nul, obiectul cesiunii nu este
valabil.
În sfera de cuprindere, cesiunea poate fi totală sau parţială.
Cesiunea este totală dacă cedentul transmite brevetul în întregul său.
Cesionarul va dobândi toate drepturile titularului de brevet şi pentru tot
teritoriul pe care invenţia este protejată. Cesiunea este parţială, dacă
cedentul nu transmite ansamblul drepturilor conferite de brevet. Limitarea
se poate referi la drepturile transmise, aplicaţiile posibile, întinderea în
spaţiu sau perioada de timp. Cesiunea parţială implică un regim de
coproprietate asupra brevetului de invenţie. Cesiunea poate fi cu titlu
oneros sau cu titlu gratuit.
Efectele contractului se concretizează prin drepturile şi
obligaţiile părţilor. Cesionarul dobândeşte dreptul asupra brevetului, în
total sau în parte, şi dreptul la acţiunea în contrafacere, pentru acte
posterioare cesiunii. Principalele obligaţii ale cedentului sunt de a preda
obiectul contractului şi de a garanta pentru vicii ascunse şi evicţiune.
Obligaţia de predare a obiectului contractului implică acceptarea actelor
de exploatare a invenţiei de către cesionar. Cesionarul are, în principal,
64
obligaţiile de a plăti preţul cesiunii şi de a exploata invenţia. Preţul
cesiunii poate fi stabilit în sumă fixă sau proporţional cu sumele realizate.
De asemenea, preţul poate fi fixat într-o sumă proporţională cu beneficiile
obţinute sau sub forma unei redevenţe proporţională cu volumul
producţiei.
Contractul de cesiune încetează prin convenţia părţilor. În mod
obişnuit, cesiunea ia sfârşit la expirarea duratei de valabilitate a
brevetului, fără posibilitatea de a depăşi perioada de protecţie a invenţiei.
În cazul în care brevetul este anulat, cesiunea se desfiinţează, contractul
fiind fără obiect.
1.9.2. Contractul de licenţă

Prin contractul de licenţă, titularul unui brevet, licenţiatorul,
transmite unui beneficiar, licenţiat, în tot sau în parte, dreptul său exclusiv
de exploatare, în schimbul plăţii unui preţ.
Conţinutul şi efectele licenţei sunt reglementate de legea
contractului, care se determină de către părţi în conformitate cu principiul
autonomiei de voinţă. Contractul de licenţă este bilateral, consensual,
intuitu personae, cu titlu oneros, comutativ şi cu executare succesivă.
Legea privind brevetele de invenţie nu conţine prevederi
referitoare la contractul de licenţă. În absenţa unei reglementări speciale,
raporturile contractule dintre părţi sunt supuse dispoziţiilor dreptului
comun. Prin analogie, se consideră că licenţa voluntară are valoarea unui
contract de locaţiune.
Obiectul contractului de licenţă îl formează autorizarea sau
acordarea dreptului ca o invenţie brevetată să fie folosită de către
partener.
Contractele de licenţă pot fi clasificate după mai multe criterii. În
funcţie de întinderea drepturilor care se atribuie prin contract, licenţa este
de două feluri: exclusivă sau neexclusivă. Prin licenţa exclusivă,
licenţiatorul renunţă la posibilitatea de a mai acorda licenţe, iar licenţiatul
are un drept exclusiv de utilizare a invenţiei. Licenţa exclusivă poate fi
atenuată şi absolută, după cum licenţiatorul renunţă sau nu la folosirea
obiectului contractului. Prin licenţa neexclusivă licenţiatorul are dreptul de
a utiliza sau transmite brevetul, iar licenţiatul de a folosi invenţia în
condiţiile convenite.
După caracterul lor, licenţele se împart în două categorii:
nelimitate şi limitate. În licenţa nelimitată, licenţiatul beneficiază de
exclusivitate pe toată durata de valabilitate a brevetului. Licenţiatul poate
acorda licenţe simple sau sublicenţe. În licenţa limitată, dreptul de
folosire a invenţiei prezintă unele îngrădiri. Drepturile licenţiatului pot fi
limitate cu privire la modul de aplicare a invenţiei, utilizarea obiectului
65
contractului, perioada de timp, întinderea în spaţiu, cantitatea de obiecte
produse, preţurile de vânzare.
În funcţie de izvorul lor, licenţele se pot grupa în licenţe voluntare
şi obligatorii. Licenţa voluntară are ca izvor voinţa părţilor. Licenţa
obligatorie are ca izvor legea, care autorizează folosire a unei invenţii fără
consimţământul titularului de brevet.
Contractul de licenţă produce în sarcina părţilor un număr de
drepturi şi obligaţii. Licenţiatorul are obligaţia de a remite obiectul
contractului şi obligaţia de garanţie. În calitate de titular al brevetului, el
este ţinut, în principiu, să plătească şi taxele legale. Licenţiatorul are şi
obligaţia de garanţie pentru vicii, precum şi împotriva evicţiunii. Licenţiatul
are obligaţia de exploatare a licenţei şi obligaţia de plată a preţului.
Exploatarea invenţiei trebuie să fie personală, serioasă, loială şi efectivă.
Contractul de licenţă încheiat pe durată determinată încetează la
expirarea termenului convenit de părţi. Dacă licenţa este acordată pe o
durată nedetermintă, contractul încetează la expirarea perioadei de
validitate a brevetului, invenţia trecând în domeniul liberei concurenţe.
1.9.3. Transmiterea succesorală a drepturilor asupra

invenţiilor
Prin textul art. 42, alin. 2 al Legii nr. 64/1991 se dispune că
dreptul la brevet, dreptul la acordarea brevetului şi drepturile ce decurg
din brevet pot fi transmise, în tot sau în parte, şi prin succesiune legală ori
testamentară.
1.9.4. Licenţele obligatorii

Dreptul exclusiv conferit de brevet poate fi acordat unei alte
persoane în baza unei hotărâri judecătoreşti. Pentru a preveni abuzurile
care ar putea să rezulte din exercitarea acestui drept, instituirea licenţei
obligatorii asigură respectarea obligaţiei de exploatare a invenţiei. În
sistemul legislaţiei actuale, orice persoană interesată poate cere
Tribunalului Bucureşti acordarea unei licenţe obligatorii. În conformitate
cu alin.1 şi 2 ale art. 43 din Legea nr. 64/1991, acordarea unei licenţe
obligatorii implică îndeplinirea următoarelor condiţii:
a. expirarea unui termen de 4 ani de la data de depozit a cererii de
brevet sau de 3 ani de la acordarea brevetului, socotindu-se
termenul care expiră cel mai târziu;
b. invenţia nu a fost aplicată sau a fost insuficient aplicată pe
teritoriul ţării noastre;
c. titularul brevetului de invenţie nu poate să-şi justifice inacţiunea;
d. nu s-a ajuns la o înţelegere cu titularul brevetului privind
condiţiile şi modalităţile de utilizare a invenţiei.
66
1.10. Încetarea drepturilor privind invenţiile
1.10.1. Stingerea drepturilor ce decurg din brevetul de invenţie
Drepturile ce decurg din brevetul de invenţie se sting la expirarea
duratei de protecţie sau prin renunţarea titularului la brevet. Protecţia unei
invenţii are caracter limitat în timp. După împlinirea perioadei legale de
protecţie, invenţia trece în domeniul public. În consecinţă, invenţia poate
fi utilizată de orice persoană în mod liber.
Înainte de expirarea duratei normale de protecţie a invenţiei,
titularul poate renunţa, în tot sau în parte, la brevet. În cazul invenţiilor
de serviciu, pentru care brevetul a fost eliberat unităţii, precum şi al
invenţiilor realizate de salariaţi fără misiune inventivă, când a intervenit
o cesiune, titularul brevetului este obligat să comunice inventatorului
intenţia sa de renunţare. Tot titularul, la cererea inventatorului, trebuie
să-i transmită dreptul asupra brevetului. Dacă brevetul a făcut obiectul
unui contract de licenţă, renunţarea este posibilă numai cu acordul
beneficiarului licenţei. În acest fel, nu vor fi atacate drepturile dobândite
de terţi asupra invenţiei. În situaţia invenţiilor declarate secrete, create
pe teritoriul ţării noastre, se poate renunţa la brevet numai cu acordul
instituţiilor care le-au atribuit un asemenea caracter. Renunţarea de
către titular la drepturile conferite de brevet se face prin înregistrarea
unei cereri la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Cererea de
renunţare se face în scris, fără a fi necesară o anumită formalitate.
1.10.2. Decăderea titularului din drepturile conferite de brevet

Pe întreaga perioadă de valabilitate a brevetului de invenţie,
titularul are obligaţia de a plăti taxele de menţinere în vigoare a
brevetului. Plata anuală a taxelor evită, în principiu, menţinerea în
vigoare a titlurilor de protecţie pentru invenţii neexploatate. Neplata taxei
legale de menţinere în vigoare a brevetului de invenţie se sancţionează cu
decăderea titularului din drepturile ce decurg din brevet. Decăderea
intervine la expirarea termenului de 6 luni în care taxa poate fi plătită cu
majorări.
Decăderea are ca efect pierderea drepturilor titularului de brevet.
Decăderea este totală şi se produce numai pentru viitor. Pentru motive
justificate, titularul brevetului poate cere la Oficiul de Stat pentru Invenţii
şi Mărci revalidarea brevetului, în termen de 6 luni de la data publicării
decăderii.
1.10.3. Anularea brevetului de invenţie

Neîndeplinirea condiţiilor pentru existenţa unei invenţii
brevetabile, la data înregistrării cererii de brevet, se sancţionează prin
67
anularea titlului de protecţie. Brevetul de invenţie poate fi anulat în tot
sau în parte, la cererea oricărei persoane interesate, în temeiul art. 52 al
Legii nr. 64/1991. Cererea de anulare se poate face în tot cursul duratei de
valabilitate a brevetului. Nulitatea brevetului se va invoca pe cale
principală sau pe cale reconvenţională. Cererea se judecă de către
Tribunalul Bucureşti.
În cazul în care brevetul este anulat în totalitate, se consideră că
titlul de protecţie nu a fost niciodată acordat. Dacă anularea brevetului
este parţială, se produce o restrângere sau o limitare a revendicărilor.
1.11. Apărarea drepturilor privind invenţiile

Mijloacele administrative de apărare a drepturilor privind
invenţiile sunt contestaţia şi cererea de revocare. Împotriva hotărârilor
Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci privind cererile de brevet de
invenţie, se pot introduce contestaţii, în termen de 3 luni de la
comunicare. Împotriva hotărârilor Oficiului de Stat pentru Invenţii şi
Mărci de acordare a brevetului de invenţie, se pot face cereri de revocare
în termen de 6 luni de la data publicării menţiunii hotărârii de acordare.
Contestaţia sau cererea de revocare va fi soluţionată în termen de 3
luni de la înregistrare la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, de către o
comisie de reexaminare din Departamentul de apeluri. Comisia de
reexaminare este un organ cu atribuţii administrativ-jurisdicţionale. Şedinţa
de soluţionare a contestaţiei sau a cererii de revocare se desfăşoară cu
ascultarea părţilor. În principiu, şedinţele de audiere sunt publice. După
încheierea deliberărilor, preşedintele rezumă opţiunile posibile în legătură
cu hotărârea şi le supune la vot, care este exprimat în prezenţa tuturor
membrilor
1.11.2. Mijloace de drept civil

Litigiile privind încălcarea drepturilor asupra invenţiilor se
judecă de către instanţele de drept comun. Litigiile date în competenţa
instanţelor judecătoreşti privesc următoarele: calitatea de inventator; de
titular de brevet; drepturile născute din brevetul de invenţie; drepturile
patrimoniale ale inventatorului rezultând din contractele de cesiune şi
licenţă; executarea obligaţiei de informare şi asistenţă tehnică. Prin
exercitarea acţiunii în justiţie se apără drepturile personal-nepatrimoniale
şi patrimoniale asupra invenţiilor. Acţiunea civilă poate fi intentată de
inventator ori de titularul brevetului de invenţie. Titularul dreptului
încălcat are deschisă şi calea acţiunilor în răspundere civilă delictuală şi
contractuală. Acţiunea civilă se soluţionează potrivit dispoziţiilor Codului
de procedură civilă.
68
1.11.3. Mijloacele de drept penal
Drepturile privind invenţiile sunt apărate şi prin incriminarea
unor fapte ca infracţiuni. Principalele reglementări în materie sunt
consacrate de Legea privind brevetele de invenţie şi de Codul penal.
1.11.3.1 Însuşirea fără drept a calităţii de inventator

În conformitate cu art. 55, alin. 1 al Legii 64/1991, constituie
infracţiune însuşirea fără drept, în orice mod, a calităţii de inventator.
Subiectul infracţiunii poate fi orice persoană fizică, ce nu are nici un
drept la calitatea de inventator. Participaţia penală este posibilă numai sub
forma instigării şi complicităţii. Infracţiunea se realizează prin acţiunea
de însuşire a calităţii de inventator. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie
directă sau indirectă, întrucât se acţionează fără drept.
1.11.3.2. Contrafacerea obiectului unui brevet de invenţie

În sensul Legii nr. 64/1991, constituie infracţiunea fabricarea,
folosirea sau punerea în circulaţie, fără drept, a obiectului unui brevet de
invenţie sau orice altă încălcarea a drepturilor conferite conform art. 31,
alin.2, dacă aceste încălcări au fost săvârşite după data publicării cererii
de brevet de invenţie.
Contrafacerea prin fabricare constă în reproducerea materială a
unui obiect protejat sau utilizarea unui procedeu brevetat. Fără a fi
necesară întrebuinţarea obiectului contrafăcut, actul fabricării trebuie să
fie complet, adică să prezinte un caracter industrial.
Contrafacerea prin folosire constă în utilizarea sau întrebuinţarea
obiectului invenţiei. Acţiunea de folosire este independentă de fabricare.
Cel care utilizează obiectul contrafăcut va răspunde chiar dacă a fost
fabricat de o altă persoană.
Contrafacerea prin punerea în circulaţie constă în vânzarea sau
expunerea spre vânzare de obiecte contrafăcute.
Contrafacerea trebuie să fie săvârşită cu intenţie. Datorită
regimului de publicitate care se aplică invenţiilor brevetate, intenţia este
prezumată până la proba contrară. Acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a părţii vătămate. Dacă drepturile privind invenţia au
fost transferate altor persoane, beneficiarul unei licenţe, spre deosebire de
cesionar, nu poate exercita acţiunea în contrafacere.
1.11.3.3. Divulgarea datelor privind cererile de brevet

Potrivit art. 59, alin. 1 al Legii 64/1991, constituie infracţiune
divulgarea, de către personalul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci,
precum şi de către persoanele care efectuează lucrări în legătură cu
69
invenţiile, a datelor cuprinse în cererile de brevet, până la publicarea lor.
Existenţa acestei infracţiuni presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:
să fie depusă la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci o cerere de brevet
de invenţie, care să producă efectele unui depozit naţional reglementar;
divulgarea materialelor care formează obiectul examinării să se facă în
perioada cuprinsă între data depunerii şi data publicării cererii de brevet;
datele cuprinse în cererea de brevet să fie confidenţiale.
Infracţiunea de divulgare se comite cu intenţie directă sau
indirectă. Fapta divulgării se comite fără acordul inventatorului ori
succesorului său în drepturi.
1.11.3.4. Concurenţa neloială

Faptele de concurenţă neloială sunt sancţionate de către Codul
penal şi Legea privind combaterea concurenţei neloiale. Astfel, reprezintă
infracţiune aplicarea pe produsele puse în circulaţie de menţiuni false
privind brevetele de invenţie, în scopul de a induce în eroare pe
beneficiari. În conformitate cu art. 5, lit. b din Legea nr. 11/1991 privind
combaterea concurenţei neloiale, modificată și actualizat, se sancționează
"producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, punerea în
vînzare sau vînzarea unor mărfuri purtînd menţiuni false privind brevetele
de invenţii, originea şi caracteristicile mărfurilor, precum şi cu privire la
numele producătorului sau comerciantului, în scopul de a induce în eroare
pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari."
Existenţa infracţiunii de concurenţă neloială presupune întrunirea
a două cerinţe esenţiale. Menţiunile aplicate trebuie să privească brevetele
de invenţie şi să fie false, adică să nu corespundă realităţii. Infracţiunea
de concurenţă neloială se săvârşeşte cu intenţie. Elementul intenţional se
caracterizează prin scopul urmărit, inducerea în eroare a celorlalţi
comercianţi şi a beneficiarilor. În situaţia în care fapta de concurenţă
neloială cauzează daune patrimoniale sau morale, persoana prejudiciată
este în drept să solicite despăgubiri.
1.12. Protecţia internaţională invenţiilor

5.12.1. Noţiuni introductive
Protecţia internaţională a invenţiilor a fost consacrată de
Convenţia de la Paris din 1883, cu modificările ulterioare. Regulile
fundamentale ale Convenţiei de la Paris privind protecţia proprietăţii
industriale formează un drept comun uniform al Uniunii.
Pentru a facilita protecţia invenţiilor în alte state, Tratatul de la
Washington din 1970 a instituit un nou sistem de brevetare. Sistemul
adoptat de Tratatul de cooperare în domeniul brevetelor se caracterizează
70
prin unificarea procedurii privind depozitul, documentarea şi examinarea
cererilor de protecţie a invenţiilor.
Brevetul european reprezintă un fascicol de brevete naţionale. In
fiecare stat contractant, pentru care este eliberat, brevetul european are
aceleaşi efecte şi este supus aceluiaşi regim ca şi un brevet naţional.
1.12.2. Sistemul Convenţiei de la Paris

In sistemul clasic al Convenţiei de la Paris, resortisantul care a
depus într-o ţară membră a Uniunii o cerere de brevet de invenţie
beneficiază de un drept de prioritate. Depunătorul poate efectua în
celelalte ţări ale Uniunii depozite cu acelaşi obiect, fără ca faptele
săvârşite între timp să-i fie opozabile (art.4, lit. A, alin.1 din Convenţia de
la Paris).
Invocarea priorităţii unioniste presupune îndeplinirea
următoarelor condiţii: efectuarea unui prim depozit într-o ţară membră a
Uniunii de la Paris; primul depozit să aibă valoarea unui depozit naţional
reglementar; depozitul ulterior să aibă ca obiect aceeaşi invenţie ca şi
primul depozit; prioritatea primului depozit naţional reglementar să fie
invocată în mod expres; depozitul ulterior să fie depus în una din ţările
membre ale Uniunii de la Paris; revendicarea priorităţii să se facă într-un
termen de 12 luni de la data depozitului primei cereri.
Primul depozit se poate constitui în ţara de origine a
resortisantului sau într-o altă ţară a Uniunii de la Paris. Regularitatea
primului depozit se determină după regula locus regit actum.
1.12.3. Sistemul Tratatului de la Washington

Sistemul de brevetare instituit de Tratatul de la Washington
cuprinde trei elemente principale: cererea internaţională, documentarea
internaţională şi examinarea preliminară internaţională. La terminarea
procedurii internaţionale începe faza naţională.
Cererea internaţională poate cuprinde o declaraţie prin care se
revendică prioritatea uneia sau a mai multor cereri anterioare depuse în
sau pentru oricare stat parte la Convenţia de la Paris pentru protecţia
proprietăţii industriale. Condiţiile şi efectele unei revendicări de prioritate
sânt prevăzute de art.4 al Convenţiei de la Paris.
Fiecare cerere internaţională este supusă unei documentări
internaţionale, care se efectuează de un oficiu naţional sau o organizaţie
interguvernamentală. Documentarea internaţională are ca obiect să descopere
stadiul tehnicii pertinente şi se efectuează pe baza revendicărilor, ţinând
seama de descriere şi, când este cazul, de desene.
71
1.12.4. Sistemul Convenţiei de la München
În sistemul Convenţiei de la München, brevetul european se
eliberează de către Oficiul European de Brevete pentru unul sau mai
multe state contractante. Oficiile naţionale au rolul de oficiu receptor
pentru cererile de brevet european.
Brevetele europene se eliberează pentru orice invenţii, în toate
domeniile tehnologiei. Pentru a fi brevetabile, invenţiile trebuie să fie noi,
să implice o activitate inventivă şi să fie susceptibile de aplicabilitate
industrială (art.52-57) .
Cererea de brevet european trebuie să conţină următoarele: o
cerere de eliberare a unui brevet european; o descriere a invenţiei; una sau
mai multe revendicări; desenele la care se fac referiri în descriere sau în
revendicări; un rezumat. Cererea se întocmeşte cu respectarea condiţiilor
prevăzute de Regulamentul de aplicare.
Cererea de brevet european este publicată de Oficiul European de
Brevete, cât de repede posibil, după expirarea unei perioade de 18 luni de
la data depozitului sau, dacă a fost revendicată prioritatea, de la data
priorităţii. La intervenţia solicitantului, cererea de brevet european se
publică şi înaintea expirării acestei date. Dacă hotărârea de eliberare a
brevetului european devine efectivă înaintea datei de expirare a perioadei
stabilite, cererea de brevet european se publică simultan cu publicaţia
fascicului de brevet european.
In termen de 9 luni de la publicarea menţiunii de eliberare a
brevetului european în Buletinul european de brevete, orice persoană
poate transmite Oficiului European de Brevete o opunere la brevet.
Opunerea va fi considerată ca înregistrată numai după plata taxei de
opunere (art.99-105).
Prin dispoziţiile Convenţiei de la München, o cerere de brevet
european se poate transforma în vederea eliberării unui brevet naţional
(art.135-141) .
72
Întrebări:
1. Prezentaţi licenţele obligatorii.

2. Care sunt limitele speciale ale dreptului exclusiv de exploatare în
domeniul invenţiilor?
3. Ce diferenţe există între invenţiile de produs şi invenţiile de mijloace?
4. La ce se referă condiţia activităţii inventive, condiţie de brevetabilitate?
5. Cum se poate apăra prin mijloace penale dreptul exclusiv de exploatare
în materia invenţiilor?
6. Care sunt drepturile personal nepatrimoniale ale inventatorului?
73
V. MODELELE DE UTILITATE, DESENELE ŞI
MODELELE INDUSTRIALE
Obiective:
− discutarea regimului modelelor de utilitate prin calificarea lor ca
mici invenţii;
− analizarea regimului juridic al desenelor şi modelelor cu
evidenţierea celor două obiecte: desene şi modele;
− caracterizarea sistemului cumului de protecţie din domeniul
desenelor şi modelelor;
− identificarea etapelor de înregistrare la OSIM pentru obţinerea
protecţiei juridice.
Secţiunea 1 - Modelele de utilitate
1.1. Noţiuni introductive

Modelele de utilitate sunt creaţii tehnice care prin forma
construcţiei sau asamblarea unui produs au un rol utilitar. Sistemul
modelelor de utilitate are rolul de a permite brevetarea invențiilor mici,
precum mecanisme și dispozitive. Modelele de utilitate înregistrate pot
reprezenta o sursă importantă de informații tehnice publice.
Modelele de utilitate sunt reglementate în puţine legislaţii, de
exemplu în Brazilia, Germania, Italia, Japonia, Portugalia, Spania.
1.2. Protecţia modelelor de utilitate
Modelul de utilitate protejează orice invenție tehnică, care este

elaborată sub forma unui mecanism sau dispozitiv. Modelele de utilitate
sunt denumite mici invenții. Nu pot fi protejate ca modele de utilitate:
invențiile a căror exploatare este contrară ordinii publice sau bunelor
moravuri, soiurile de plante și rasele de animale, invențiile având ca
obiect un material biologic, substanțele chimice sau farmaceutice,
procedeele sau metodele (art. 1, alin. 4 din Legea nr. 350/ 2007).
În temeiul art. 1, alin. 1 din Legea nr. 350/2007 privind
modelele de utilitate, condițiile de validitate la înregistrare sunt noutatea,
depășirea nivelului simplei îndemânări profesionale și aplicabilitatea
industrială. Condiţiile privind protecţia juridică a modelelor de utilitate
sunt similare cu cele ale invenţiilor. Cu toate acestea, modelele de
74
utilitate se diferenţiază de invenţii, deoarece nu presupun o activitate
inventivă, progresul tehnologic fiind limitat.
Protecția juridică asupra unui desen sau model se obține prin
înregistrarea acestuia la OSIM. Etapele procedurii de înregistrare sunt
următoarele: depunerea unei cereri de înregistrare, examinarea condițiilor
de formă la înregistrare cu determinarea datei depozitului național
reglementar, elaborarea raportului de documentare în termen de 6 luni de
la data de depozit, adoptarea și publicarea hotărârii de acordare sau
respingere a protecției juridice, eliberarea certificatului de model de
utilitate. În temeiul art. 17, alin. 3 din Legea nr. 350/2007, OSIM nu
examinează îndeplinirea condițiilor de fond la înregistrare, și anume:
noutatea, depășirea nivelului simplei îndemânări profesionale și
aplicabilitatea industrială.
Datorită asemănărilor dintre regimul juridic al modelelor de
utilitate și brevetelor de invenție, art. 14 și 15 din Legea nr. 350/2007
reglementează posibilitatea transformării cererii de brevet de invenție în
cerere de model de utilitate, precum și a cererii de model de utilitate în
cerere de brevet de invenție. Legiuitorul a stipulat că această conversie se
poate realiza, la cerere, o singura dată.
Durata de protecție a modelului de utilitate este de 6 ani cu
posibilitate de reînnoire de două ori, de fiecare dată pentru 2 ani. Astfel,
durata maximă de protecție juridică este de 10 ani. Durata maximă de
protecție a modelelor de utilitate este mai mică cu 10 ani prin comparație
cu brevetele de invenție.

Modelele de utilitate sunt menţionate de art. 1, alin. 2 al
Convenţiei de la Paris privind protecţia proprietăţii industriale. Obiectul
protecţiei industriale cuprinde şi modelele de utilitate. Până în prezent, nu
a fost adoptată o convenție internațională în temeiul căreia să poate fi
constituit un depozit internațional în acest domeniu.
Secţiunea 2 - Desenele şi modelele

Desenele şi modelele reprezintă creaţii de formă, care permit
individualizarea produselor industriale printr-un element estetic sau
ornamental.
Elementul estetic poate consta în forma, modelul sau culoarea
unui obiect util. Având vocaţia de a fi reproduse prin mijloace industriale
sau artizanale, desenele şi modelele pot fi fabricate în număr foarte mare.
75
În orientarea cererii consumatorului şi creşterea valorii
comerciale a produsului un rol important îl are estetica industrială. Ca
forme de creaţie intelectuală, desenele şi modelele contribuie la
dezvoltarea industriei şi mărirea eficienţei economice a întreprinderii.
Desenele şi modelele concretizează sau personalizează aspectul unor
produse cunoscute, imprimându-le noi elemente de formă.
2.2. Definirea obiectului protecţiei

Desenele sunt ansambluri de linii şi culori, care se realizează pe
suprafeţe plane, prezentând un caracter specific. Prin aplicarea lor pe un
articol sau produs industrial, se creează un efect decorativ nou. De
exemplu, ornamentarea unei ţesături sau dispoziţia firelor unei ţesături.
Obiectul protecţiei este format din desenul sau modelul, care se
aplică sau încorporează într-un produs. Scopul protecţiei constă în
stimularea elementului de desen sau model în producţie.
Prin design se înţelege ansamblul caracteristicilor sau
elementelor vizuale ale unui obiect, aparenţa pe care o prezintă un articol,
impresia pe care o produce asupra celui ce-l observă. Forma produsului
corespunde unor cerinţe de ordin funcţional, având o funcţie utilitară.
2.3. Natura juridică

Desenele şi modelele au o dublă natură. În funcţie de efortul
creator, desenele şi modelele fac parte din drepturile de autor. Din punct
de vedere al destinaţiei şi modului de reproducere, desenele şi modelele
aparţin drepturilor de proprietate industrială.
Datorită naturii dualiste, desenele şi modelele se mai numesc
opere de artă aplicată sau creaţii industriale. Creaţiile industriale propriu-
zise se aplică în industrie şi au importanţă numai prin utilitatea lor. Cele
mai importante creaţii tehnice sunt invenţiile. Elementul de creaţie
priveşte forma artistică încorporată sau adăugată obiectului utilitar, care
se personalizează printr-o înfăţişare estetică. Din această categorie fac
parte desenele şi modelele. Creaţiile artistice pure se individualizează, în
principal, prin elementul estetic. Acest aspect este independent de orice
scop utilitar.
2.4. Sisteme de protecţie

Sistemele de protecţie adoptate prezintă o mare diversitate . În
conformitate cu particularităţile acestor creaţii, se por distinge trei sisteme
principale: sistemul cumulului de protecţie, sistemul cumulului parţial şi
sistemul protecţiei specifice.
76
2.4.1. Sistemul cumulului de protecţie
Sistemul cumulului de protecţie este consacrat de dreptul
francez. Soluţia cumulului de protecţie se explică prin teoria unităţii artei.
Datorită imposibilităţii de a găsi un criteriu obiectiv de apreciere, arta
propriu-zisă nu poate fe separată de arta aplicată.
Principalele avantaje ale cumulului de protecţie constau în
următoarele: în absenţa efectuării unui depozit, care condiţionează
obţinerea protecţiei, dreptul creatorului poate fi valorificat în sistemul
dreptului de autor; perioada de protecţie este mai mare în cadrul dreptului
de autor; acţiunea în contrafacere implică o procedură mai simplă în
sistemul dreptului de autor, iar sancţiunile sunt mai severe.
Autorul unui desen sau model poate opta pentru o protecţie
cumulativă ori, la alegere, alternativă. Protecţia acordată nu este
condiţionată de valoarea artistică a desenului sau modelului.
2.4.2. Sistemul cumulului parţial

Sistemul cumulului parţial este tradiţional în dreptul german. În
funcţie de caracterul elementului artistic, desenele şi modelele propriu-
zise sunt deosebite de operele de artă aplicată, care pot fi protejate în
cadrul dreptului de autor. Cu toate că se admite cumulul de protecţie,
teoria unităţii artei nu este acceptată.
Distincţia dintre desenele şi modelele şi operele de artă aplicată
se întemeiază pe criteriul nivelului artistic. În situaţia în care desenul sau
modelul prezintă un anumit nivel artistic se acordă o dublă protecţie.
Dacă cerinţa nivelului artistic nu este realizată, se va aplica numai
protecţia specifică.
2.4.3. Sistemul protecţiei specifice

Sistemul protecţiei specifice este adoptat de dreptul italian. Prin
excluderea totală a cumulului, desenele şi modelele beneficiază de un
regim de protecţie unic. În prezent, legiuitorul italian admite cumulul de
protecție juridică.
În dreptul nostru, desenele şi modelele beneficiază de o protecţie
specifică prin Legea nr. 129/1992, care nu exclude protecţia conferită prin
alte dispoziţii legale privind proprietatea intelectuală. Până la această
dată, desenele şi modelele erau susceptibile de protecţie în cadrul
dreptului de autor.
2.5. Subiectele protecţiei

2.5.1. Autorul independent
În conformitate cu art. 3 al Legii nr. 129/1992 dreptul la
eliberarea certificatului de înregistrare aparţine autorului desenului sau
77
modelului industrial ori succesorului său în drepturi. Se consideră ca fiind
creat în mod independent desenul sau modelul, care nu a fost realizat ca
urmare a unor contracte cu misiune creativă sau de către salariaţi, în
cadrul atribuţiilor de serviciu.
Calitatea de autor al desenului sau modelului este recunoscută
numai unei persoane fizice. Creatorul operei de artă aplicată desfăşoară o
activitate de creaţie intelectuală, fiind subiectul exclusiv al protecţiei
juridice. În cazul în care mai multe persoane au creat împreună un desen
sau model , dreptul la eliberarea certificatului de înregistrare le aparţine în
mod egal.
2.5.2. Autorul salariat

Desenele sau modelele pot fi realizate de un autor în cadrul
organizat al unei întreprinderi. Potrivit unei prime ipoteze, pentru desenul
sau modelul care este rezultatul unui contract cu misiune creativă, dreptul
la certificatul de înregistrare aparţine persoanei care a comandat realizarea
desenului sau modelului, cu excepţia unor prevederi contractuale contrare.
Conform unei a doua ipoteze, desenul sau modelul care este realizat de
către un salariat în cadrul atribuţiilor sale de serviciu, încredinţate explicit,
dreptul la eliberarea certificatului de înregistrare aparţine unităţii
angajatoare, cu excepţia unor prevederi contractuale contrare.
2.5.3. Titularul certificatului de înregistrare

În conformitate cu dispoziţiile Legii nr.129/992 dreptul la
eliberarea certificatului de înregistrare a desenului sau modelului
aparţine următoarelor persoane:
a. autorului individual, în cazul în care desenul sau modelul a fost
creat de o persoană fizică, în mod independent;
b. autorilor în comun, în situaţia în care mai multe persoane au
creat împreună un desen sau model;
c. autorului salariat, în împrejurarea în care desenul sau modelul a
fost realizat în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu,
încredinţate explicit şi există o prevedere contractuală de
atribuire creatorului a titlului de protecţie;
d. succesorului în drepturi a autorului;
e. cesionarilor dreptului la eliberarea certificatului de înregistrare a
desenului sau modelului;
f. persoanei care a comandat realizarea desenului sau modelului ca
urmare a unui contract cu misiune inventivă, fără să existe o altă
prevedere contractuală;
g. unităţii angajatoare în cazul în care desenul sau modelul a fost
realizat de un salariat, în cadrul atribuţiilor de serviciu, neexistând o
78
prevedere contractuală de atribuire către autor a dreptului la
eliberarea titlului de protecţie.
2.6. Condiţiile de fond ale protecţiei

Desenul sau modelul potrivit art. 9, alin. 1 a Legii nr. 129/1992
poate fi înregistrat în măsura în care îndeplineşte cumulativ următoarele
condiţii: să constituie un desen sau model; să fie nou; să aibă caracter
individual.
2.6.1. Caracterul industrial

Potrivit reglementării în vigoare, un desen sau un model este
considerat că are caracter individual dacă impresia globală pe care o
produce asupra utilizatorului avizat este diferită de cea produsă
2.6.2. Noutatea
În domeniul desenelor şi modelelor noutatea nu este absolută.
Formele noi au legătură cu cele existente, iar aprecierea lor depinde de
particularităţile care le diferenţiază de formele anterioare. Noutatea
desenelor şi modelelor decurge din originalitatea combinaţiei unor
elemente cunoscute. Doctrina a optat pentru criteriul noutăţii subiective.
În stabilirea originalităţii, se ţine seama de nivelul creator al autorului,
care trebuie să fie superior posibilităţilor mijlocii ale unui industrial
designer.
În dreptul român, noutatea se apreciază prin referire la un criteriu
obiectiv. Un desen sau un model este considerat nou dacă nici un desen
sau model identic nu a fost făcut public înaintea datei de depunere a
cererii de înregistrare, sau dacă a fost revendicată prioritatea, înaintea
datei de prioritate.
2.6.3. Caracterul individual

Potrivit reglementării în vigoare, un desen sau model este
considerat că are un caracter individual dacă impresia globală pe care o
produce asupra utilizatorului avizat este diferită de cea produsă asupra
unui asemenea utilizator de orice desen sau model făcut public înaintea
datei de depunere a cererii de înregistrare, sau dacă a fost revendicată
prioritatea, înainte de data de prioritate.
Dacă un desen sau model este aplicat la un produs sau încorporat
într-un produs, constituind o parte componentă a unui produs complex, va
fi considerat nou. De asemenea, va avea caracter individual numai dacă
sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a. partea componentă, o dată încorporată în produsul complex,
rămâne vizibilă pe durata utilizării normale a acestuia;
79
b. caracteristicile vizibile ale părţii componente îndeplinesc ele
însele condiţiile privind noutatea şi caracterul individual.
2.7. Desenele şi modelele excluse de la protecţie

Dispoziţiile Legii române din 1992 prevăd două categorii de
creaţii care nu pot fi protejate ca desene sau modele: desenele sau modelele
ale căror destinaţie şi aspect contravin ordinii publice sau bunelor moravuri
(art. 12); desenul sau modelul care este determinat exclusiv de o funcţie
tehnică(art. 11).
2.8. Procedura de înregistrare a desenelor şi modelelor

Protecţia specifică a desenelor şi modelelor presupune
îndeplinirea unor formalităţi de înregistrare. În legislaţiile naţionale,
procedura de înregistrare prevede examinarea formală a unei cereri pentru
un desen sau model.
2.8.1. Solicitantul certificatului de înregistrare

Persoanele îndreptăţite să solicite eliberarea certificatului de
înregistrare sunt autorul desenului sau modelului ori succesorul său în
drepturi.
2.8.2. Depunerea cererii de înregistrare

Cererea de înregistrare a unui desen sau model, potrivit art. 13 al
Legii nr. 129/1992 trebuie să cuprindă următoarele: solicitarea de
înregistrare a desenului sau modelului; datele de identificare a
solicitantului; numărul de desene sau modele pentru care se solicită
protecţia; indicarea produselor în care este încorporat desenul sau
modelul, dacă este cazul; descrierea elementelor noi, caracteristice
desenului sau modelului pentru care se aplică protecţia, aşa cum apar în
reprezentările grafice; numele autorilor sau o declaraţie pe răspunderea
solicitantului, că autorii au renunţat la dreptul de a fi menţionaţi în cerere
şi publicaţiile desenului sau modelului; reprezentările grafice ale
desenului sau modelului în 3 exemplare.
Cererea va fi înregistrată dacă sunt depuse minimum următoarele: o
cerere care să conţină solicitarea de înregistrare a desenului sau
modelului, datele de identificare a solicitantului şi reprezentările grafice
sau specimenele, într-un exemplar. Dacă în termen de două luni de la
depunere, lipsurile nu sunt acoperite, cererea de înregistrare se respinge.
2.8.3. Data depozitului naţional reglementar

Depozitul naţional reglementar este constituit din cererea de
înregistrare şi descriere, însoţite de reprezentările grafice ale desenului
80
sau modelului. În cazul desenului, reprezentările grafice pot fi însoţite de
specimene.
2.8.4. Efectele constituirii depozitului naţional reglementar

Efectele formalităţilor de depozit sunt diferite. Ele se înscriu
între reglementările privind depozitul declarativ şi depozitul atributiv. În
sistemul depozitului declarativ, primul depunător beneficiază de o
prezumţie de proprietate. Această prezumţie poate fi combătută de
titularul unor drepturi anterioare, prin proba contrară. Depozitul se
efectuează fără examinarea condiţiilor de fond şi fără a cunoaşte dacă
depunătorul este adevăratul autor.
În sistemul depozitului atributiv, dreptul privativ al depunătorilor
se constituie prin faptul înregistrării. Efectuarea depozitului este
condiţionată de îndeplinirea cerinţelor de formă şi de fond, prevăzute în
mod expres. Pentru perioada anterioară depozitului, persoana îndreptăţită
beneficiază de dreptul la o acţiune în revendicare, precum şi de un drept
de posesiune anterioară şi personală. Efectele depozitului se produc timp
de 5 ani. Depozitul poate fi reînnoit de două ori, pentru perioade
consecutive de 5 ani.
În dreptul român, reglementarea privind desenele şi modelele a
optat pentru caracterul atributiv al depozitului. Constituirea depozitului
este supusă unei examinări de formă şi fond, verificându-se îndeplinirea
condiţiilor prescrise de lege. De altfel, dreptul exclusiv de exploatare al
titularului decurge din faptul înregistrării desenului sau modelului.
Potrivit art. 18 al Legii nr. 129/1992, depozitul naţional
reglementar asigură solicitantului un drept de prioritate. Acest drept
începe de la data constituirii depozitului, faţă de orice alt depozit ulterior
privind acelaşi desen sau model . Solicitantul primului depozit va fi
recunoscut singurul titular al dreptului asupra desenului sau modelului.
Prioritatea convenţională şi prioritatea de expoziţie trebuie
invocată o dată cu depunerea cererii de înregistrare a desenului sau
modelului. În termen de 3 luni de la data depunerii cererii, prioritatea
invocată se confirmă prin acte oficiale.
2.8.5. Examinarea preliminară a cererii de înregistrare

În conformitate cu art. 22, alin. 1 al Legii nr. 129/1992, analiza
cererii de înregistrare trebuie să evidenţieze următoarele: îndeplinirea
condiţiilor de formă ale cererii; îndeplinirea condiţiilor prescrise pentru
reprezentările grafice; îndeplinirea condiţiilor prescrise pentru celelalte
documente sau acte anexate la cerere; achitarea taxelor în termenul şi
cuantumul prevăzut de lege.
81
În cazul în care cererea conţine alte date suplimentare sau este
însoţită de alte documente ori materiale decât cele stabilite, cererea va fi
examinată fără a fi luate în considerare elementele suplimentare. Aceste
materiale suplimentare pot fi returnate, la cererea şi pe cheltuiala
solicitantului.
Cererea de înregistrare a desenului sau modelului este clasificată în
conformitate cu Aranjamentul de la Locarno. Pe fiecare cerere şi pe
celelalte documente se înscriu indicii de clasificare.
2.8.6. Publicarea cererii de înregistrare

Datele bibliografice ale cererii de înregistrare a desenului sau
modelului, precum şi reproducerea, fotografia sau orice reprezentare
grafică a acestuia se publică în Buletinul Oficial de Proprietate
Industrială – Secţiunea Desene şi Modele Industriale. Publicarea se face
în termen de maximum 6 luni de la data constituirii depozitului
reglementar, în alb-negru sau, la cerere, în culori.
2.8.7. Opoziţia persoanelor interesate

Persoanele interesate pot face opoziţii scrise la Oficiul de Stat
pentru Invenţii şi Mărci privind înregistrarea desenului sau modelului.
Opoziţia la înregistrare se poate face în termen de 3 luni de la data
publicării desenului sau modelului. Solicitantul va depune opoziţia direct
la Registratura generală a Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci sau
prin fax cu confirmare prin poştă în următoarele 7 zile.
În conformitate cu art. 24, alin. 1 al Legii nr. 129/1992, opoziţia
se poate face pentru următoarele motive: desenul sau modelul nu are
noutate; desenul sau modelul contravine ordinii publice sau bunelor
moravuri; solicitantul nu este persoana care a depus cea dintâi cererea; în
cazul nerespectării art. 25, alin. 3, lit. d.
Opoziţia se soluţionează de o Comisie de specialitate, formată
dintr-un preşedinte şi 2 membri. Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci
comunică opoziţia solicitantului şi îi cere să-şi prezinte punctul de vedere
în maximum 30 ori 60 de zile, după cum au domiciliul sau sediul în ţara
noastră sau în străinătate. Comisia de specialitate poate admite sau
respinge opoziţia, întocmind un raport. Acest raport se înaintează
Comisiei de examinare şi se transmite solicitantului cererii şi opozantului.
2.8.8. Examinarea de fond a cererii de înregistrare

În termen de 12 luni de la publicare, cererile de înregistrare a
desenelor sau modelelor se examinează de către Comisia de examinare de
desene şi modele, în conformitate cu dispoziţiile art. 25, alin. 1 al Legii nr.
129/ 1992.
82
Examinatorul va stabili dacă desenele sau modelele îndeplinesc
următoarele condiţii de fond:
- obiectul cererii este un desen sau model conform art. 2, lit. d, f, h;
- obiectul cererii se încadrează în prevederile art. 11 şi 12;
- desenul sau modelul este nou şi are caracter individual;
- cererea de înregistrare constituie o utilizare improprie a oricăruia
dintre obiectivele menţionate în lista cuprinsă în art. 6ter al
Convenţiei de la Paris sau o utilizare abuzivă a emblemelor şi
stemelor, altele decât cele menţionate în art. 6ter din aceeaşi
convenţie.
Comisia de examinare poate lua următoarele hotărâri: admite cererea
total sau parţial; respinge cererea; ia act de renunţarea totală sau parţială
la cerere sau de retragerea acesteia. În termen de maximum 60 de zile,
hotărârile luate de Comisia de examinare, precum şi menţiunile privind
cererile la care s-a renunţat se comunică solicitantului ori succesorului
său în drepturi. Ele se înscriu în Registrul naţional de desene şi modele
înregistrate şi se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială –
Secţiunea Desene şi Modele Industriale.
2.8.9. Revocarea din oficiu

Până la comunicarea lor, hotărârile Comisiei de examinare
privind cererile de desene şi modele pot fi revocate din oficiu. Revocarea
se face de aceeaşi Comisie de examinare care a pronunţat hotărârea.
Comisia poate proceda la revocarea hotărârii numai pentru neîndeplinirea
condiţiilor de fond ale protecţiei desenelor şi modelelor.
2.8.10. Eliberarea certificatului de înregistrare

Comisia va lua hotărârea de acordare a certificatului de
înregistrare pe baza unui raport de examinare şi în conformitate cu
prevederile legale. Acest raport face parte integrantă din dispozitivul
hotărârii. Cererea de înregistrare va cuprinde datele bibliografice,
descrierea desenului sau modelului şi reprezentările grafice, astfel cum au
fost publicate în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială – Secţiunea
Desene şi Modele Industriale, alb-negru sau color.
2.8.11. Durata de valabilitate a certificatului de înregistrare

Potrivit art. 38, alin. 1 al Legii nr. 129/1992, perioada de
valabilitate a unui certificat de înregistrare a desenului sau modelului este
de 10 ani. Această perioadă începe să curgă de la data constituirii
depozitului naţional reglementar. Perioada de valabilitate poate fi
reînnoită pe trei perioade succesive de 5 ani. Durata maximă de protecţie
a unui desen sau model este de 25 de ani.
83
2.9. Drepturi şi obligaţii
2.9.1. Drepturile personal nepatrimoniale ale autorului
Drepturile personal nepatrimoniale sunt legate de persoana
autorului. Potrivit Legii române, autorul beneficiază de următoarele
drepturi personal nepatrimoniale: dreptul la calitatea de autor, dreptul la
nume, dreptul de a decide aducerea creaţiei la cunoştinţa publicului,
dreptul la prioritate, dreptul la eliberarea unui titlu de protecţie.
Dreptul la calitatea de autor a desenului sau modelului este
consacrat de art. 3, alin. 1 al Legii nr. 129/1992. Acest drept este
recunoscut exclusiv creatorului. Dacă desenul sau modelul constituie o
realizare colectivă, dreptul asupra operei comune aparţine coautorilor.
Dreptul de a da publicităţii un desen sau model se decide prin voinţa
autorului. În funcţie de aprecierea sa, desenul sau modelul poate fi
divulgat prin orice mijloace, cu dată certă. Dreptul de prioritate prezintă
mai multe aspecte. În funcţie de efectul recunoscut, prioritatea poate fi
ordinară, convenţională sau de expoziţie. Dreptul la eliberarea unui titlu
de protecţie specific este prevăzută expres de Legea nr. 129/1992.
2.9.2. Drepturile patrimoniale ale titularului certificatului de

înregistrare
Drepturile patrimoniale au un conţinut economic, fiind
transmisibile unei alte persoane. Conform Legii române, autorul, titular al
certificatului de înregistrare a desenului sau modelului, beneficiază de
următoarele drepturi patrimoniale: dreptul exclusiv de exploatare şi
dreptul la despăgubiri.
2.9.3. Dreptul exclusiv de exploatare

Pe întreaga sa perioadă de valabilitate, certificatul de înregistrare,
potrivit art. 33 al Legii nr. 129/1992, conferă titularului un drept exclusiv
de exploatare a desenului sau modelului. Dreptul exclusiv reprezintă un
adevărat monopol. Dreptul exclusiv de exploatare se naşte în momentul
eliberării certificatului de înregistrare. De altfel, înregistrarea desenului
sau modelului asigură titularului recunoaşterea şi protecţia dreptului său.
Conform art. 35 al Legii nr. 129 /1992, dreptul exclusiv de exploatare nu
se exercită în următoarele situaţii:
a. actelor efectuate exclusiv în scop personal şi necomercial,
experimental de cercetare sau învăţământ, cu condiţia ca aceste
acte să nu prejudicieze exploatarea normală a desenelor sau
modelelor şi să se menţioneze sursa;
b. echipamentelor aflate pe vehicule de transport maritim sau
aerian, înregistrate într-o altă ţară, atunci când acestea intră
84
temporar pe teritoriul României, ori importul de piese de schimb
şi accesorii în scopul reparării acestor vehicule sau al executării
de reparaţii pe aceste vehicule;
c. folosirii sau luării măsurilor efective şi serioase de folosire a
desenelor sau modelelor de către terţi, în intervalul de timp
dintre decăderea din drepturi a titularului şi revalidarea
certificatului;
d. folosirii desenului sau modelului cu bună-credinţă, în perioada
cuprinsă între termenul vizat la art. 31 şi data publicării dreptului
restabilit.
2.9.4. Dreptul la despăgubiri

Desenul sau modelul poate fi exploatat personal de către titularul
certificatului de înregistrare. El are dreptul de a interzice terţilor să
efectueze, în perioada de valabilitate a certificatului de înregistrare, fără
consimţământul său anumite acte.
2.9.5. Obligaţiile titularului certificatului de înregistrare

Titularul certificatului de înregistrare are obligaţia de plată a
taxelor de menţinere în vigoare a titlului de protecţie. În cazul în care
taxele anuale nu sunt plătite, titularul va fi decăzut din drepturi (art.38,
alin. 2,4 al Legii nr. 129/1992).
2.10. Transmiterea drepturilor privind desenele şi modelele

Drepturile asupra desenelor şi modelelor pot fi transmise altor
persoane. Conform art. 41, alin. 1 al Legii nr. 129/1992, dreptul la
eliberarea certificatului de înregistrare a desenului sau modelului, precum
şi drepturile născute din certificatul de înregistrare eliberat sunt
transmisibile în tot sau în parte. Transmiterea se poate face prin acte între
vii sau prin acte pentru cauză de moarte. Obiectul transmiterii îl formează
numai drepturile personal nepatrimoniale.
2.10.1. Contractul de cesiune

În conformitate cu art. 41, alin. 2 al Legii nr. 129/1992 se admite
transmiterea drepturilor asupra desenelor şi modelelor. În absenţa unei
reglementări speciale, se consideră că cesiunea este o formă de vânzare,
aplicându-se regulile dreptului comun în materie de vânzare.
Cesiunea poate fi definitivă sau temporară. Dacă cesiunea este
limitată în timp, cedentul îşi rezervă dreptul, după o anumită perioadă de
a relua certificatul de înregistrare a desenului sau modelului.
În conformitate cu sfera de cuprindere, cesiunea poate fi totală
sau parţială. Cesiunea este totală dacă se referă la totalitatea drepturilor
85
conferite de certificatul de înregistrare. Cesiunea este parţială dacă se
referă numai la o parte din drepturile conferite de certificatul de
înregistrare. Limitarea poate privi întinderea în spaţiu, aplicaţiile posibile
sau conţinutul drepturilor transmise.
Efectele contractului se produc în momentul realizării acordului
de voinţă. Înregistrarea transmiterii reprezintă o condiţie de opozabilitate
faţă de terţi şi nu de validitate. Obligaţiile cedentului sunt de a preda
obiectul contractului, de a garanta pentru vicii ascunse şi evicţiune.
Cesionarul are obligaţia de a plăti preţul cesiunii. În cazul în care preţul
este stabilit sub formă de redevenţă proporţională cu volumul producţiei,
cesionarul este obligat să exploateze obiectul cesiunii şi să evite
decăderea sa din drepturi prin neplata anuităţilor.
Contractul de cesiune încetează prin ajungerea la expirarea
duratei de la valabilitate a certificatului de înregistrare. Părţile nu pot
depăşi perioada maximă de protecţie a desenului sau modelului.
2.10.2. Contractul de licenţă

Licenţa este un contract consensual şi cu titlu oneros, care se
încheie intuitu-persoane. Beneficiarul nu poate transmite dreptul
dobândit, fără consimţământul titularului certificatului de înregistrare.
Contractul de licenţă se înregistrează la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi
Mărci. Formalitatea înregistrării reprezintă o condiţie de opozabilitate,
care nu afectează validitatea contractului. Obiectul contractului îl
reprezintă drepturile ce rezultă din certificatul de înregistrare.
Ţinând seama de întinderea drepturilor care se atribuie prin
contract, licenţele sunt exclusive şi neexclusive. Licenţa este exclusivă
când licenţiatorul se obligă să nu mai transmită drepturile cu privire la
exploatarea desenului sau modelului altor persoane. Licenţiatul are un
drept exclusiv de utilizare. Licenţa exclusivă poate fi absolută sau
atenuată, după cum licenţiatorul renunţă sau nu şi la folosirea obiectului
contractului. Prin licenţa neexclusivă, licenţitorul îşi conservă un drept de
exploatare a desenului sau modelului.
Având în vedere caracterul lor, licenţele pot fi totale sau parţiale.
Licenţa totală sau nelimitată se referă la totalitatea drepturilor transmise
pe toată durata de valabilitate a certificatului de înregistrare. Licenţa
parţială se referă numai la o parte din drepturile conferite de certificatul
de înregistrare. Îngrădirile pot privi întinderea teritoriului, durata
exploatării sau natura activităţii pentru care se acordă.
Licenţiatorul are obligaţia de a remite obiectul contractului şi
obligaţia de garanţie pentru vicii ascunse şi evicţiune. Licenţiatorul nu
garantează pentru rentabilitatea exploatării sau valoarea comercială a
86
licenţei. Licenţiatul are obligaţia de plată a preţului. În mod obişnuit,
preţul licenţei se stabileşte sub formă de redevenţe.
Contractul de licenţă încetează la expirarea perioadei de
valabilitate a certificatului de înregistrare sau prin ajungerea la termenul
stabilit de părţi. Înainte de termen, contractul de licenţă poate înceta în
cazul anulării certificatului de înregistrare ori decăderii titularului din
drepturi.
2.10.3. Transmiterea succesorală a drepturilor

Transmiterea prin succesiune legală sau testamentară a drepturilor
patrimoniale asupra desenelor sau modelelor este supusă dispoziţiilor
dreptului comun. Durata drepturilor şi limitele lor teritoriale vor fi
prevăzute de legea specială.
2.11. Încetarea drepturilor asupra desenelor şi modelelor

2.11.1. Expirarea perioadei de valabilitate
După împlinirea duratei de protecţie, desenul sau modelul trece
în domeniul public şi poate fi utilizat de orice persoană fără acordul
autorului.
2.11.2. Anularea certificatului de înregistrare

Orice persoană interesată poate cere anularea certificatului de
înregistrare a desenului sau modelului eliberat de Oficiul de Stat pentru Invenţii
şi Mărci. Certificatul de înregistrare va fi anulat, în tot sau în parte, dacă se
constată, la data înregistrării cererii, că nu erau îndeplinite condiţiile privind
acordarea protecţiei. Cererea se judecă de către Tribunalul Bucureşti. Termenul
de prescripţie a acţiunii este de 3 ani de la data la care persoana interesată a
cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa cauzei de nulitate.
2.11.3. Decăderea titularului din drepturi

Pe întreaga durată de valabilitate a certificatului de înregistrare,
titularul este obligat la plata taxelor de menţinere în vigoare a titlului de
protecţie. Neplata taxelor legale de menţinere în vigoare şi pentru reînnoirea
certificatului de înregistrare atrage decăderea titularului din drepturile ce decurg
din înregistrarea desenului sau modelului. Decăderea intervine la expirarea
termenului de 6 luni, în care taxa trebuia plătită.
2.11.4. Renunţarea titularului certificatului de înregistrare

Titularul poate renunţa la drepturile ce decurg din certificatul de
înregistrare, numai pe perioada de valabilitate a titlului de protecţie. În
absenţa unei obligaţii de exploatare, renunţarea nu poate fi prezumată.
Renunţarea se face pe baza unei notificări scrise adresate Oficiului de Stat
87
pentru Invenţii şi Mărci – Serviciul de desene şi modele. În situaţia unui
depozit multiplu, solicitantul poate să renunţe, în tot sau în parte, la
desenele sau modelele ce fac obiectul cererii.
2.12. Apărarea drepturilor asupra desenelor şi modelelor

Drepturile asupra desenelor şi modelelor pot fi apărate prin
mijloace de drept administrativ, de drept civil şi de drept penal.

2.12.1.1. Opoziţia
Persoanele interesate pot face opoziţii scrise la Oficiul de Stat
pentru Invenţii şi Mărci privind înregistrarea desenului sau modelului
Opoziţia trebuie formulată în termen de 3 luni de la data publicării desenului
sau modelului în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială – Secţiunea
Desene şi Modele Industriale.
2.12.1.2. Contestaţia
Hotărârile privind cererile de înregistrare a desenului sau modelului
industrial pot fi contestate pe cale administrativă. Contestaţiile pot fi
formulate împotriva hotărârilor de respingere sau de admitere parţială, luată
de Comisia de examinare cu privire la cererile de înregistrare a desenului sau
modelului. În soluţionarea contestaţiei, potrivit regulii 41, alin. 6 al
Regulamentului de aplicare a Legii nr. 129/1992, Comisia poate hotărî
următoarele: admiterea contestaţiei şi transmiterea dosarului Serviciului de
desene şi modele în vederea punerii în aplicare a hotărârii; respingerea
contestaţiei şi menţinerea hotărârii împotriva căreia a fost formulată
contestaţia; declinarea competenţei organului în drept, care poate soluţiona
cererea, dacă se constată că nu este competentă să soluţioneze contestaţia cu
care a fost sesizată Comisia.
2.12.2. Mijloacele de drept civil

După eliberarea titlului de protecţie pot surveni litigii cu privire
la calitatea de autor al desenului sau modelului, calitatea de titular al
certificatului de înregistrare şi drepturile patrimoniale născute din
contractele de cesiune sau licenţă. Prin textul art. 46 al Legii nr. 129/
1992, se prevede că aceste litigii sunt de competenţa instanţelor
judecătoreşti, potrivit dreptului comun.
2.12.3. Mijloace de drept penal

2.12.3.1. Însuşirea fără drept a calităţii de autor
Potrivit art. 49 al Legii nr. 129/1992, constituie infracţiune
însuşirea fără drept, în orice mod, a calităţii de autor al desenului sau
modelului. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică, care a
88
obţinut, pe nedrept, calitatea de autor. Participaţia poate prezenta forma
coautoratului, precum şi a instigării sau complicităţii.
2.12.3.2. Contrafacerea desenului sau modelului

În conformitate cu art. 51, alin. 1 al Legii nr. 129/1992,
constituie infracţiune de contrafacere a desenului sau modelului
reproducerea, fără drept, a desenului sau modelului în scopul fabricării
de produse cu aspect identic, fabricarea, oferirea spre vânzare, vânzarea,
importul, folosirea sau stocarea unor astfel de produse în vederea punerii
în circulaţie ori folosirii, fără acordul titularului certificatului de
înregistrare a desenului sau modelului, în perioada de valabilitate a
acestuia.
Infracţiunea de contrafacere implică un certificat de înregistrare
valabil, o atingere adusă drepturilor titularului şi un element intenţional.
Actele care constituie infracţiune de contrafacere se pot grupa în două
categorii. Ele privesc contrafacerea propriu-zisă şi fapte asimilate
contrafacerii. Infracţiunea se poate realiza prin reproducerea, fără drept, a
desenului sau modelului în scopul fabricării de produse cu aspect identic.
În aprecierea contrafacerii se ţine seama de asemănări şi nu de
deosebiri. Infracţiunea de contrafacere se realizează cu intenţie directă.
Acţiunea penală se pune în mişcare l plângerea prealabilă a persoanei
vătămate sau din oficiu.
2.13. Protecţia internaţională a desenelor şi modelelor
2.13.1. Convenţia de la Paris
Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din
1883, cu revizuirile ulterioare, dispune, prin art. 1, alin. 2, că în obiectul
protecţiei proprietăţii industriale se includ şi desenele sau modelele. În
sistemul Convenţiei de la Paris, resortisanţii beneficiază de principiile
tratamentului naţional şi dreptului de prioritate. Resortisanţii Uniunii de
la Paris beneficiază în celelalte state membre de aceleaşi avantaje pe care
legile interne le acordă naţionalilor. Prin asimilare, resortisanţii se vor
bucura de aceeaşi protecţie ca naţionalii şi de aceleaşi mijloace legale de
apărare (art. 2, alin. 1 din Convenţia de la Paris).
2.13.2. Aranjamentul de la Haga

În cadrul Convenţiei de la Paris, desenele şi modelele au
constituit obiectul unor înţelegeri speciale. În conformitate cu Actul de la
Geneva al Aranjamentului de la Haga din 2 iulie 1999, orice resortisant al
unui stat, care este parte contractantă ori al unui stat membru al unei
organizaţii interguvernamentale, care este parte contractantă sau orice
persoană care îşi are domiciliul, reşedinţa stabilă ori o întreprindere
89
industrială sau comercială efectivă şi serioasă cu sediul pe teritoriul unei
părţi contractante, are dreptul să depună o cerere internaţională.
Înregistrarea internaţională produce aceleaşi efecte ca acordarea
protecţiei desenului sau modelului în baza legislaţiei părţii contractante
desemnate. Protecţia asigurată, prin înregistrarea internaţională, este
limitată teritorial la ţările contractante ale Uniunii de la Haga, indicate de
solicitant.
2.13.3. Convenţia de la Berna

Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi
artistice din 1886 cuprinde în enumerarea din art. 2, alin. 1 a operelor
protejate, şi operele de artă aplicată. Potrivit art. 2, alin. 2 al Convenţiei,
ţările membre ale Uniunii de la Berna au posibilitatea de a reglementa
câmpul de aplicare a legilor privind operele de artă aplicată, precum şi
desenele sau modelele şi condiţiile lor de protecţie. Tot Convenţia de la
Berna consacră principiul reciprocităţii legislative.
Întrebări:
1. Prezentaţi sistemele de protecţie în domeniul desenelor şi modelelor.

2. Cum se poate dobândi dreptul exclusiv de exploatare în domeniul
modelelor de utilitate?
3. Care sunt condiţiile de fond la înregistrarea desenelor şi modelelor?
4. Prezentaţi limitele dreptului exclusiv de exploatare în domeniul
desenelor şi modelelor?
5. Care sunt diferenţele dintre regimul juridic al brevetelor de invenţie şi
modelelor de utilitate?
90
VI. DREPTURILE DE AUTOR
Obiective:
− analizarea aspectelor esenţiale ale acordării protecţiei juridice a
dreptului de autor;
− identificarea obiectelor protecţiei dreptului de autor;
− particularizarea limitelor şi transmiterii drepturilor patrimoniale
de autor;

Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau
ştiinţifice, precum şi asupra altor opere de creaţie intelectuală este
recunoscut şi garantat prin intermediul prevederilor art. 1 din Legea nr. 8/
1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Acest drept este în
strânsă legătură cu persoana autorului şi comportă atribute de ordin moral
şi patrimonial.
Opera de creaţie intelectuală este recunoscută şi protejată,
independent de aducerea la cunoştinţa publică, prin simplul fapt al
realizării ei, chiar neterminată. (art.1, alin. 2 din Legea nr. 8/1996).
1.2. Subiectul dreptului de autor

Autorul unei opere de creaţie intelectuală poate să fie persoana
fizică sau persoanele fizice care au creat opera. În conformitate cu art. 3,
alin. 2 al Legii nr. 8/1996 în cazurile expres prevăzute de lege, pot
beneficia de protecţia acordată autorului persoanele juridice şi persoanele
fizice altele decât autorul.
Opera comună şi opera colectivă este creată de mai mulţi
coautori, în colaborare. În cazul operei comune, dreptul de autor asupra
operei comune aparţine coautorilor acesteia, între care unul poate fi
autorul principal, în condiţiile prezentei legi (art. 5, alin. 2 din Legea nr. 8
/1996). În cazul operei colective, contribuţiile personale ale coautorilor
formează un tot, fără a fi posibil, dată fiind natura operei, să se atribuie un
drept distinct vreunuia dintre coautori asupra ansamblului operei create
(art. 6, alin. 1 din Legea nr. 8/1996).
1.3. Obiectul dreptului de autor

În temeiul art. 7 al Legii nr. 8/1996 constituie obiect al dreptului
de autor operele originale de creaţie intelectuală în domeniul literar,
91
artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma
concretă de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, cum
sunt:
a) scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile,
prelegerile şi orice alte opere scrise sau orale, precum şi programele
pentru calculator;
b) operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile,
cursurile universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile
ştiinţifice;
c) compoziţiile muzicale cu sau fără text;
d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi
pantomimele;
e) operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale;
f) operele fotografice, precum şi orice alte opere exprimate printr-un
procedeu analog fotografiei;
g) operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de sculptură,
pictură, gravură, litografie, arta monumentală, scenografie, tapiserie,
ceramică, plastica sticlei şi a metalului, desene, design, precum şi alte
opere de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice;
h) operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările
grafice ce formează proiectele de arhitectură;
i) lucrările plastice, hârtiile şi desenele din domeniul topografiei,
geografiei şi ştiinţei în general.
Obiect al dreptului de autor sunt şi operele derivate, care au fost
create pornind de la una sau mai multe opere preexistente, şi anume:
a) traducerile, adaptările, adnotările, lucrările documentare,
aranjamentele muzicale şi orice alte transformări ale unei opere literare,
artistice sau ştiinţifice care reprezintă o muncă intelectuală de creaţie;
b) culegerile de opere literare, artistice sau ştiinţifice, cum ar fi:
enciclopediile şi antologiile, colecţiile sau compilaţiile de materiale sau
date, protejate ori nu, inclusiv bazele de date, care, prin alegerea sau
dispunerea materialului, constituie creaţii intelectuale.
1.4. Conţinutul dreptului de autor

Dreptul de autor cuprinde drepturile morale şi drepturile
patrimoniale (art. 10, 12, 13 al Legii nr. 8/1996 ). Autorul unei opere are
următoarele drepturi morale:
a) dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la
cunoştinţa publică;
b) dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei;
c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa
publică;
92
d) dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune
oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă
prejudiciază onoarea sau reputaţia sa;
e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii
drepturilor de utilizare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării.
Autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide
dacă, în ce mod şi când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimţi la
utilizarea operei de către alţii. Utilizarea unei opere dă naştere la
drepturi patrimoniale, distincte şi exclusive, ale autorului de a autoriza
sau de a interzice:
a) reproducerea operei;
b) distribuirea operei;
c) importul în vederea comercializării pe piaţa internă a copiilor
realizate, cu consimţământul autorului, după opera;
d) închirierea operei;
e) împrumutul operei;
f) comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace,
inclusiv prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată
fi accesată în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de
către public;
g) radiodifuzarea operei;
h) retransmiterea prin cablu a operei;
i) realizarea de opere derivate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 25 al Legii nr. 8/1996
drepturile patrimoniale prevăzute la art. 13 si 21 durează tot timpul vieţii
autorului, iar după moartea acestuia se transmit prin moştenire, potrivit
legislaţiei civile, pe o perioadă de 70 de ani, oricare ar fi data la care
opera a fost adusă la cunoştinţa publică în mod legal. Dacă nu există
moştenitori, exerciţiul acestor drepturi revine organismului de gestiune
colectivă mandatat în timpul vieţii de către autor sau, în lipsa unui
mandat, organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de
membri, din domeniul respectiv de creaţie.
1.5. Limitele exercitării dreptului de autor

Limitele dreptului de autor sunt prevăzute de dispoziţiile art. 33,
alin. 1 al Legii nr. 8/1996. Astfel, sunt permise, fără consimţământul
autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, următoarele utilizări ale unei
opere aduse anterior la cunoştinţa publică, cu condiţia ca acestea să fie
conforme bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării normale a operei şi
să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare:
a) reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare,
parlamentare sau administrative ori pentru scopuri de siguranţă publică;
93
b) utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză,
comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care
folosirea lor justifică întinderea citatului;
c) utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere în
publicaţii, în emisiuni de radio sau de televiziune ori în înregistrări sonore
sau audiovizuale, destinate exclusiv învăţământului, precum şi
reproducerea pentru învăţământ, în cadrul instituţiilor de învăţământ sau
de ocrotire socială, de articole izolate sau de scurte extrase din opere, în
măsura justificată de scopul urmărit;
d) reproducerea pentru informare şi cercetare de scurte extrase din
opere, în cadrul bibliotecilor, muzeelor, filmotecilor, fonotecilor,
arhivelor instituţiilor publice culturale sau ştiinţifice, care funcţionează
fără scop lucrativ; reproducerea integrală a exemplarului unei opere este
permisă, pentru înlocuirea acestuia, în cazul distrugerii, al deteriorării
grave sau al pierderii exemplarului unic din colecţia permanentă a
bibliotecii sau a arhivei respective;
e) reproducerile specifice realizate de către biblioteci accesibile
publicului, de către instituţii de învăţământ sau muzee ori de către arhive,
care nu sunt realizate în scopul obţinerii unui avantaj comercial sau
economic direct ori indirect;
f) reproducerea, cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact
direct cu opera, distribuirea sau comunicarea către public a imaginii unei
opere de arhitectură, artă plastică, fotografică sau artă aplicată, amplasată
permanent în locuri publice, în afara cazurilor în care imaginea operei
este subiectul principal al unei astfel de reproduceri, distribuiri sau
comunicări şi dacă este utilizată în scopuri comerciale;
g) reprezentarea şi executarea unei opere în cadrul activităţilor
instituţiilor de învăţământ, exclusiv în scopuri specifice şi cu condiţia ca
atât reprezentarea sau executarea, cât şi accesul publicului să fie fără
plată;
h) utilizarea operelor în timpul celebrărilor religioase sau al
ceremoniilor oficiale organizate de o autoritate publică;
i) utilizarea, în scopuri publicitare, a imaginilor operelor prezentate în
cadrul expoziţiilor cu acces public sau cu vânzare, al târgurilor, licitaţiilor
publice de opere de artă, ca mijloc de promovare a evenimentului,
excluzând orice utilizare comercială.
De asemenea, în condiţiile prevăzute la alin.1 al art. 33, sunt
permise reproducerea, distribuirea, radiodifuzarea sau comunicarea către
public, fără un avantaj direct sau indirect, comercial sau economic:
a) de scurte extrase din articole de presă şi reportaje radiofonice sau
televizate, în scopul informării asupra problemelor de actualitate, cu
94
excepţia celor pentru care o astfel de utilizare este, în mod expres,
rezervată;
b) de scurte fragmente ale conferinţelor, alocuţiunilor, pledoariilor şi
ale altor opere de acelaşi fel, care au fost exprimate oral în public, cu
condiţia ca aceste utilizări să aibă ca unic scop informarea privind
actualitatea;
c) de scurte fragmente ale operelor, în cadrul informaţiilor privind
evenimentele de actualitate, dar numai în măsura justificată de scopul
informării;
d) de opere, în cazul utilizării exclusiv pentru ilustrare în învăţământ
sau pentru cercetare ştiinţifică;
e) de opere, în cazul utilizării de natură necomercială în beneficiul
persoanelor cu handicap, care sunt direct legate de acel handicap şi în
limita cerută de handicapul respectiv.
Sunt exceptate de la dreptul de reproducere, în condiţiile
prevăzute la art. 33, alin. 1, actele provizorii de reproducere care sunt
tranzitorii sau accesorii şi constituie o parte integrantă şi esenţială a unui
proces tehnic şi al căror scop unic este să permită transmiterea, în cadrul
unei reţele între terţi, de către un intermediar, sau utilizarea licită a unei
opere ori a altui obiect protejat şi care nu au o semnificaţie economică de
sine stătătoare (art. 33, alin. 3 din Legea nr. 8 /1996).
In toate cazurile prevăzute la alin. 1 lit. b, c, e, f, i şi la alin. 2
trebuie să se menţioneze sursa şi numele autorului, cu excepţia cazului în
care acest lucru se dovedeşte a fi imposibil. În cazul operelor de artă
plastică, fotografică sau de arhitectură trebuie să se menţioneze şi locul
unde se găseşte originalul.
1.6. Transmiterea dreptului de autor

În temeiul prevederilor Legii nr. 8 /1996 transmiterea drepturilor
de autor se poate realiza printr-un contract de cesiune. Cesiunea
drepturilor patrimoniale ale autorului poate fi limitată la anumite drepturi,
pentru un anumit teritoriu şi pentru o anumită durată.
Drepturile patrimoniale ale autorului sau ale titularului dreptului
de autor se pot transmite prin cesiune exclusivă ori neexclusivă. În cazul
cesiunii exclusive, însuşi titularul dreptului de autor nu mai poate utiliza
opera în modalităţile, pe termenul şi pentru teritoriul convenite cu
cesionarul şi nici nu mai poate transmite dreptul respectiv unei alte
persoane. Caracterul exclusiv al cesiunii trebuie să fie expres prevăzut în
contract. În cazul cesiunii neexclusive, titularul dreptului de autor poate
utiliza el însuşi opera şi poate transmite dreptul neexclusiv şi altor
persoane. Cesionarul neexclusiv nu poate ceda dreptul său unei alte
persoane decât cu consimţământul expres al cedentului.
95
Prin contractul de editare, titularul dreptului de autor cedează
editorului, în schimbul unei remuneraţii, dreptul de a reproduce şi de a
distribui opera (art. 48 alin.1 al Legii nr. 8/1996). Prin contractul de
reprezentare teatrală ori de execuţie muzicală, titularul dreptului de autor
cedează unei persoane fizice sau juridice dreptul de a reprezenta ori de a
executa în public o operă actuală sau viitoare, literară, dramatică,
muzicală, dramatico-muzicală, coregrafică ori o pantomimă, în schimbul
unei remuneraţii, iar cesionarul se obligă să o reprezinte ori să o execute
în condiţiile convenite. (art. 58, alin.1 al Legii nr. 8/1996).
1.7. Apărarea dreptului de autor

Încălcarea drepturilor recunoscute şi garantate prin prezenta lege
atrage răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz, potrivit
legii (art. 139, alin. 1 al Legii nr. 8/1996). Titularii ale căror drepturi au
fost încălcate pot solicita instanţelor de judecată sau altor organisme
competente, după caz, recunoaşterea drepturilor lor şi constatarea
încălcării acestora şi pot pretinde repararea prejudiciului calculat potrivit
normelor legale.
În cazul încălcării unor drepturi recunoscute şi protejate prin
prezenta lege, titularii acestora pot cere instanţei de judecată sau altor
organe competente potrivit legii să dispună de îndată luarea unor măsuri
pentru prevenirea producerii unor pagube iminente sau pentru asigurarea
reparării acestora, după caz.
Titularii de drepturi pot solicita instanţei judecătoreşti ordonarea
unor măsuri de asigurare a dovezilor sau de constatare a unei stări de fapt,
atunci când există un risc de încălcare a drepturilor prevăzute de prezenta
lege şi dacă există un risc de distrugere a elementelor de probă.
Întrebări:
1. Particularizaţi limitele dreptului exclusiv de exploatare.

2. Exemplificaţi obiectul protecţiei dreptului de autor.
3. Care sunt drepturile morale de autor?
4. Cine poate fi subiect al dreptului de autor?
5. Cum se poate dobândi protecţia dreptului de autor?
96
BIBLIOGRAFIE
1. Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate industrială, 3

volume, Editura Academiei, Bucureşti, 1982, 1983, 1984;
2. Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1994;
3. Ioan Macovei, Tratat de dreptul proprietăţii intelectuale,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010;
4. Viorel Roş, Dragoş Bogdan, Octavia Spineanu-Matei,
Dreptul de autor şi drepturile conexe, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005.
5. Viorel Roş, Octavia Spineanu-Matei, Dragoş Bogdan,
Mărcile şi indicaţiile geografice, Editura All Beck, Bucureşti,
2003.
6. Nicoleta Rodica Dominte, „Drept de autor. Mărci. Desene şi
modele. Brevete de invenţie – Jurisprudenţă comentată”,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012.
7. Nicoleta Rodica Dominte, Dicţionar de dreptul proprietăţii
intelectuale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009.
8. Romiţan Raul Ciprian, Parvu Rodica, Dreptul de autor şi
drepturile conexe. Dicţionar, Editura C.H.Beck, 2005.
9. Octavia Spineanu Matei, Culegere de practică judiciară.
Proprietate intelectuală, Editura Hamangiu, 2006, 2007,
2008, 2009, 2010, 2011.
10. Pârvu, R., Romiţan, C.R., Dreptul de autor şi drepturile
conexe, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.
- Legea nr. 84 din 15 aprilie 1998 privind mărcile şi indicaţiile

geografice, republicată în anul 2010;
- Legea nr.64 din 11 octombrie 1991 privind brevetele de invenţie,
republicată în anul 2014;
- Legea nr. 83 din 24 iunie 2014 privind invențiile de serviciu;
- Legea nr.129 din 29 decembrie 1992 privind protecţia desenelor şi
modelelor industriale, republicată în anul 2014;
- Legea nr. 8 din 14 martie 1996 privind dreptul de autor şi
drepturile conexe, actualizată în anul 2014.
− www.osim.ro – pagina de internet a Oficiului de Stat pentru
Invenții și Mărci
− www.orda.ro – pagina de internet a Oficiului Român al
Drepturilor de Autor
97

Suport Curs Dreptul Propr Intelectuale

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport Curs Dreptul Propr Intelectuale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DREPTUL PROPRIETĂŢII

Prof. univ. dr. IOAN MACOVEI

Prof. univ. dr. IOAN MACOVEI

1.1. Obiectul dreptului de proprietate intelectuală

1.2. Definirea dreptului de proprietate intelectuală

1.3. Natura juridică a dreptului de proprietate intelectuală

1.4. Izvoarele dreptului de proprietate intelectuală

1.4.1. Izvoarele interne

1.4.2. Izvoarele internaţionale

1.4.2.1. Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii

1.4.2.2. Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare

1.4.2.3. Convenţia pentru instituirea Organizaţiei Mondiale a

1.4.2.4. Convenţii încheiate în cadrul Uniunii de la Paris

1.4.2.4. Convenţii încheiate în cadrul Uniunii de la Berna

1.5. Principiile dreptului de proprietate intelectuală

1.5.1 Tratamentul naţional

1.5.2. Dreptul de prioritate

1.5.3. Independenţa brevetelor

1.5.4. Independenţa mărcilor

1. Care este definiţia obiectelor dreptului de proprietate intelectuală?

1.1. Noţiuni generale privind mărcile

1.2. Semnele care pot constitui mărci

1.2.3. Sloganurile şi titlurile de publicaţii

1.2.4. Literele şi cifrele

1.2.5. Elemente figurative

1.2.6. Forma produsului şi forma ambalajului

1.2.7. Culoarea produsului sau a ambalajului

1.2.8. Prezentarea sonoră

1.2.10. Combinaţiile de semne

1.3.1. Mărcile de fabrică şi mărcile de comerţ

1.3.2. Mărcile de produse şi mărcile de servicii

1.3.4. Mărcile facultative şi mărcile obligatorii

1.3.5. Mărcile simple şi mărcile combinate

1.3.6. Mărcile verbale, mărcile figurative şi mărcile sonore

1.3.7. Mărcile auditive, mărcile vizuale şi mărcile intelectuale

1.3.8. Mărcile speciale

1.4. Funcţiile mărcii

1.4.1. Funcţia de diferenţiere a produselor

1.4.2. Funcţia de concurenţă

1.4.3. Funcţia de organizare a pieţei

1.4.4. Funcţia de monopol

1.5. Condiţii privind protecţia mărcilor

1.5.2. Condiţii de formă

1.6. Subiectul dreptului la marcă

1.7. Dobândirea dreptului la marcă

1.7.1. Sisteme de dobândire a dreptului la marcă

1.7.1.2. Sistemul atributiv

1.7.1.3. Sistemul mixt

1.7.2. Procedura de înregistrare a mărcii

1.7.2.2. Examinarea formală a cererii de înregistrare

1.7.3. Durata de protecţie a mărcii

1.7.5. Modificarea înregistrării mărcii

1.7.6. Înregistrarea internaţională a mărcilor

1.7.6.3. Efectele înregistrării internaţionale

1.7.6.4. Reînnoirea înregistrării internaţionale

1.8.3. Transmiterea mărcilor înregistrate internaţional

1.9. Stingerea dreptului la marcă

1.9.1.2. Expirarea duratei de protecţie a mărcii

1.9.1.3. Renunţarea titularului mărcii

1.9.1.4. Nulitatea mărcii

1.9.1.5. Decăderea din dreptul la marcă

1.9.2. Radierea înregistrării internaţionale

1.10. Apărarea dreptului la marcă

1.10.1. Mijloace de drept administrativ