DREPT CIVIL.

CONTRACTE

Lect. univ. dr. Codrin MACOVEI

SUPORT CURS
2
UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI
FACULTATEA DE DREPT

DREPT CIVIL.
CONTRACTE CIVILE

Lector univ. dr. CODRIN MACOVEI

- SUPORT CURS -

Anul III
Semestrul I

2012

3
4
 CUPRINS

CAPITOLUL I ● CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE...................... 9

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare.............. 9
2. Condiţiile de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare........................... 11
3. Efectele contractului de vânzare-cumpărare......................................................... 19
4. Varietăţi ale contractului de vânzare-cumpărare.................................................. 23

CAPITOLUL II ● CONTRACTUL DE SCHIMB .................................................. 25

1. Noţiunea şi caracterele juridice contractului de schimb ...................................... 25
2. Reguli aplicabile contractului de schimb ............................................................ 26
3. Schimbul de imobile ............................................................................................ 27

CAPITOLUL III ● CONTRACTUL DE DONAŢIE............................................... 28

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de donaţie................................. 28
2. Condiţiile de validitate ale contractului de donaţie.............................................. 29
3. Principiul irevocabilităţii donaţiilor..................................................................... 32
4. Efectele contractului de donaţie........................................................................... 33
5. Cauze legale de revocare a donaţiei..................................................................... 34
6. Varietăţi ale contractului de donaţie.................................................................... 37

CAPITOLUL IV ● CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE.......................................... 38

1. Noţiunea şi caracterele juridice............................................................................ 38
2. Condiţiile de validitate ale contractului de locaţiune........................................... 38
3. Efectele contractului de locaţiune......................................................................... 38
4. Încetarea contractului de locaţiune....................................................................... 42

CAPITOLUL V ● CONTRACTUL DE ÎNCHIRIERE........................................... 45

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de închiriere ............................ 45
2. Condiţiile de validitate ale contractului de închiriere ......................................... 46
3. Efectele contractului de închiriere ...................................................................... 48
4. Încetarea contractului de închiriere ..................................................................... 51

CAPITOLUL VI ● CONTRACTUL DE ARENDARE ........................................... 52

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de arendare .............................. 52
2. Condiţiile de validitate ale contractului de arendare ........................................... 53
3. Efectele contractului de arendare ........................................................................ 55
4. Încetarea contractului de arendare ...................................................................... 58

CAPITOLUL VII ● CONTRACTUL DE ANTREPRIZĂ ..................................... 60

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de antrepriză ............................ 60
2. Condiţiile de validitate ale contractului de antrepriză ......................................... 61
3. Efectele contractului de antrepriză ...................................................................... 62
4. Antrepriza de construcţii ..................................................................................... 65
5
CAPITOLUL VIII ● CONTRACTUL DE MANDAT............................................. 68
1. Mandatul cu reprezentare..................................................................................... 68
1.1 Noţiunea şi caracterele juridice........................................................................ 68
1.2 Condiţiile de validitate..................................................................................... 68
1.3 Forma contractului de mandat şi dovada lui.................................................... 69
1.4 Actul cu sine însuşi. Dubla reprezentare. Mandatul în interes comun............. 70
1.5 Efectele contractului de mandat....................................................................... 70
1.6 Încetarea contractului de mandat...................................................................... 72
2. Mandatul fără reprezentare................................................................................... 73
2.1 Noţiunea........................................................................................................... 73
2.2 Natura juridică a contractului de interpunere................................................... 73
2.3 Regimul juridic al contractului de interpunere................................................. 73
2.4 Inaplicabilitatea contractului de interpunere.................................................... 74

CAPITOLUL IX ● CONTRACTUL DE DEPOZIT................................................ 75

1. Noţiunea,caracterele juridice şi felurile contractului de depozit.......................... 75
2. Depozitul obişnuit/voluntar.................................................................................. 76
3. Depozitul necesar................................................................................................. 78
4. Depozitul neregulat.............................................................................................. 79

CAPITOLUL X ● CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT DE FOLOSINŢĂ

(COMODATUL)........................................................................ 80
1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de comodat............................... 80
2. Condiţiile de validitate ale contractului de comodat............................................ 81
3. Efectele contractului de comodat......................................................................... 82
4. Încetarea contractului de comodat........................................................................ 84

CAPITOLUL XI ● CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT DE CONSUMAŢIE

(MUTUUM)............................................................................... 85
1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de împrumut de consumaţie..... 85
2. Condiţiile de validitate ale contractului de împrumut de consumaţie.................. 85
3. Efectele contractului de împrumut de consumaţie............................................... 86
4. Împrumutul cu dobândă........................................................................................ 87
5. Încetarea contractului de împrumut de consumaţie.............................................. 88

CAPITOLUL XII ● CONTRACTUL DE SOCIETATE CIVILĂ ......................... 89

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de societate .............................. 89
2. Condiţiile de validitate ale contractului de societate ........................................... 90
3. Efectele contractului de societate ........................................................................ 92
4. Încetarea contractului de societate ....................................................................... 93

CAPITOLUL XIII ● CONTRACTUL DE RENTĂ VIAGERĂ ............................ 95

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de rentă viageră........................ 95
2. Condiţiile de validitate ale contractului de rentă viageră..................................... 96

6
 3. Efectele contratului de rentă viageră.................................................................... 97

CAPITOLUL XIV ● CONTRACTUL DE ÎNTREŢINERE .................................. 99

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de întreţinere ........................... 99
2. Condiţiile de validitate ale contractului de întreţinere ......................................... 100
3. Efectele contractului de întreţinere ...................................................................... 101

CAPITOLUL XV ● CONTRACTUL DE TRANZACŢIE ..................................... 104

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de tranzacţie ............................ 104
2. Condiţiile de validitate ale contractului de tranzacţie.......................................... 105
3. Efectele contractului de tranzacţie........................................................................ 106

CAPITOLUL XVI ● CONTRACTUL DE ASIGURARE ...................................... 108

1. Definiţia şi reglementarea contractului de asigurare............................................ 108
2. Caracterele juridice ale contractului de asigurare................................................. 108
3. Terminologia specifică contractului de asigurare................................................. 109
4. Clasificarea asigurărilor........................................................................................ 112
5. Asigurările facultative.......................................................................................... 115
6. Asigurarea obligatorie de răspundere civilă......................................................... 118
7. Termenele de prescripţie în materia asigurărilor.................................................. 121

BIBLIOGRAFIE DE INIŢIERE ............................................................................... 123

7
8
 CAPITOLUL I
CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE
OBIECTIVE:
9 să identifice noţiunea de vânzare-cumpărare;
9 să deosebească caracterele juridice;
9 să identifice condiţiile de fond ale contractului;
9 să identifice condiţiile de formă ale contractului;
9 să identifice obligaţiile părţilor;
9 să identifice sancţinile aplicabile neexecutării obligaţiilor părţilor;
9 să identifice varietăţile contractului de vânzare-cumpărare.

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare

Potrivit art. 1294 C. civ., vinderea este o convenţie prin care două părţi se obligă între
sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi
preţul lui. În ceea ce ne priveşte, putem defini contractul de vânzare-cumpărare ca fiind
acel contract prin care o parte, numită vânzător, transmite celeilalte părţi, numită
cumpărător, un drept asupra unui bun, în schimbul unei sume de bani plătite de
cumpărător cu titlu de preţ. C. civ. reglementează contractul de vânzare-cumpărare în
Cartea a III-a, Titlul V (art. 1294–1404). Dispoziţiile C. civ. trebuie completate şi
coroborate şi cu alte texte de lege ce conţin dispoziţii privitoare la materia vânzării-
cumpărării. Spre exemplu: L. nr. 18/1991 privitoare la fondul funciar; Decretul-lege nr.
61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie; L.
nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile
statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat; L. nr. 247 din 19 iulie,
care tratează distinct, în Titlul X, problematica circulaţiei juridice a terenurilor etc.
Contractul de vânzare-cumpărare prezintă următoarele caractere juridice:
Î este un contract sinalagmatic (bilateral), întrucât obligaţiile părţilor contractante sunt
interdependente şi reciproce, fiecare avându-şi cauza juridică în cealaltă. Prin urmare, în
cazul în care una dintre părţile contractante nu îşi execută obligaţia ce îi incumbă, dar va
pretinde ca cealaltă parte să îşi execute obligaţia corelativă, atunci aceasta din urmă se va
putea apăra prin invocarea excepţiei de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti
contractus). De asemenea, contractul de vânzare-cumpărare va putea fi desfiinţat printr-o
acţiune în rezoluţiune promovată de către partea care şi-a îndeplinit obligaţia ce îi revenea
sau se declară gata să îşi execute obligaţia, în cazul în care cealaltă parte, în mod culpabil,
nu îşi execută sau execută necorespunzător obligaţiile asumate;
Î este un contract cu titlu oneros, deoarece ambele părţi urmăresc să îşi procure un
avantaj în schimbul obligaţiilor pe care şi le asumă. Caracterul oneros ţine de esenţa
contractului de vânzare-cumpărare, o înstrăinare cu titlu gratuit neputând fi niciodată
calificată drept o vânzare-cumpărare;
Î este un contract comutativ, pentru că existenţa şi întinderea prestaţiilor datorate de
părţi sunt certe şi pot fi apreciate chiar la momentul încheierii contractului, nefiind
dependente de hazard (alea). Acest caracter nu este de esenţa, ci de natura contractului de
vânzării, astfel că vom fi în prezenţa unui contract de vânzare-cumpărare şi atunci când

9
convenţia va prezenta un caracter aleatoriu (ex.: dacă bunul care formează obiectul derivat
al contractului este supus pieirii, exproprierii etc.);
Î este un contract consensual, deoarece vânzarea-cumpărarea se perfectează în
momentul în care s-a realizat acordul de voinţă al părţilor, nefiind necesar ca manifestarea
lor de voinţă să îmbrace vreo formă prescrisă de lege pentru a produce efecte juridice. În
acest sens, art. 1295 C. civ. dispune: Vinderea este perfectată între părţi şi proprietatea
este de drept strămutată la cumpărător [...] îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi
asupra preţului, deşi lucrul nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat. Regula
caracterului consensual al contractului de vânzare-cumpărare comportă anumite excepţii,
ce vor fi precizate cu prilejul analizării condiţiilor de validitate;
Î este un contract translativ de drepturi, întrucât are ca efect strămutarea dreptului
subiectiv din patrimoniul vânzătorului în patrimoniul cumpărătorului. În acest sens, art.
971 C. civ. dispune: În contractele ce au de obiect translaţia proprietăţii, sau unui alt
drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor, şi
lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea
lucrului. În ipoteza în care prin contractul de vânzare-cumpărare se transmite un drept de
proprietate, atunci transmiterea proprietăţii operează din momentul în care părţile au
convenit asupra bunului şi asupra preţului, chiar dacă bunul nu a fost predat
cumpărătorului, iar preţul nu a fost plătit vânzătorului. Potrivit principiului res perit
domino, din momentul dobândirii dreptului de proprietate, cumpărătorul va trebui să
suporte şi riscul contractului în cazul în care bunul piere fortuit, iar vânzătorul nu a fost
pus în întârziere cu privire la executarea obligaţiei de predare a bunului ori, deşi a fost pus
în întârziere, dovedeşte că bunul ar fi pierit chiar dacă s-ar fi aflat la cumpărător. Regula
transmiterii dreptului de proprietate şi a riscului contractului din momentul realizării
acordului de voinţă al părţilor presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
- contractul de vânzare-cumpărare să fie valabil încheiat – această condiţie presupune
respectarea condiţiilor de validitate – de fond şi de formă – prevăzute de legiuitor pentru
contractul de vânzare-cumpărare;
- contractul să aibă ca obiect bunuri certe, individual determinate – dacă obiectul
contractului constă în bunuri generic determinate, transmiterea proprietăţii şi a riscului
contractului operează numai din momentul individualizării bunurilor ce urmează a fi
dobândite de către cumpărător. Individualizarea se face, de regulă, prin predare, dar se
poate realiza şi prin alte mijloace, precum cântărire, măsurare, etichetare etc. În cazul în
care obligaţia vânzătorului este de a preda un bun din două sau mai multe lucruri
(obligaţie alternativă), problema transferării dreptului de proprietate şi a riscurilor
urmează a fi soluţionată după cum este vorba despre bunuri individual sau generic
determinate. Astfel, dacă vânzarea are ca obiect un bun din două sau mai multe bunuri
individual determinate, atunci transferul proprietăţii operează în momentul alegerii, căci
numai atunci se cunoaşte bunul ce va fi dobândit de către cumpărător. Dacă alegerea
urmează a se face între două sau mai multe lucruri de gen, atunci transferul proprietăţii va
avea loc în momentul individualizării, operaţiune ulterioară alegerii.
- bunul care formează obiectului contractului să existe la momentul realizării acordului
de voinţă al părţilor – dacă contractul are ca obiect bunuri viitoare, atunci transferul
dreptului de proprietate operează din momentul în care bunurile individual determinate

10
sunt executate, terminate, finisate, apte de a fi predate cumpărătorului, respectiv din
momentul individualizării în cazul bunurilor generic determinate.
- părţile nu au amânat transferul dreptului de proprietate pentru o dată ulterioară
încheierii contractului - există mai multe modalităţi prin care părţile pot amâna transferul
dreptului de proprietate şi al riscurilor:
- inserarea unei clauze contractuale exprese care să amâne transferul proprietăţii
până la împlinirea unui termen suspensiv, cert sau incert (ex.: devii proprietarul
bunului în termen de douăzeci de zile de la încheierea contractului); dacă termenul
suspensiv a fost stipulat pur şi simplu, proprietatea şi riscurile vor fi transferate
asupra cumpărătorului din momentul realizării acordului de voinţă al părţilor,
termenul amânând doar începutul exercitării dreptului de proprietate şi al
îndeplinirii obligaţiei corelative.
- afectarea contractului de o condiţie suspensivă (ex.: devii proprietarul bunului
dacă vei promova concursul de admitere în magistratură); dacă lucrul piere
pendente conditione (pieire totală), riscul contractului va fi suportat de către
vânzător, întrucât el nu va mai fi apt să execute obligaţia de predare a bunului
individual determinat; prin urmare, nici cumpărătorul nu va mai fi obligat să
plătească preţul, chiar dacă condiţia se îndeplineşte (art. 1018 C. civ.); dacă până
la îndeplinirea condiţiei bunul piere fortuit doar parţial, cumpărătorul va fi obligat
să îl primească în starea în care se află, neputând pretinde o scădere de preţ
proporţională cu partea pierită, el suportând riscul contractului ca proprietar al
bunului (art. 1018 alin. 3 C. civ.).
În literatura de specialitate se face referire la un caz special de amânare a momentului
transferării dreptului de proprietate: ipoteza cumpărării dintr-o unitatea comercială cu
autoservire. S-a apreciat că deşi contractul se încheie în momentul în care bunurile sunt
individualizate (prin introducerea acestora în coşul pus la dispoziţie de către vânzător), iar
preţul este deja stabilit prin afişare, cumpărătorul va deveni proprietarul bunului în
momentul achitării preţului. Prin urmare, dacă bunul piere fortuit până în momentul plăţii,
riscul va fi suportat de către vânzător. Întrucât regula transmiterii dreptului de proprietate
concomitent cu riscul contractului nu este reglementată prin dispoziţii imperative, părţile
pot deroga de la această regulă prin acordul lor de voinţă, inserând, în acest sens, o clauză
contractuală expresă şi neîndoielnică.

2. Condiţiile de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare

Condiţii de fond ale contractului de vânzare-cumpărare
” Capacitatea juridică a părţilor contractante – capacitatea de a încheia un act juridic civil
reprezintă aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii
civile prin încheierea actelor juridice civile. În cazul contractului de vânzare-cumpărare
este aplicabilă regula (principiul) capacităţii, incapacitatea constituind excepţia. În acest
sens, art. 1306 C. civ. dispune: Pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit prin lege.
În ceea ce priveşte excepţiile de la regula capacităţii, acestea reprezintă prohibiţii de a
vinde şi cumpăra ori interdicţii de a cumpăra, normele care le instituie fiind de strictă
interpretare şi aplicare. Raportat la obiectul contractului, vânzarea-cumpărarea reprezintă
un act de dispoziţie, fiind, deci, necesar ca ambele părţi contractante să îndeplinească
condiţiile prevăzute de lege pentru a face acte de dispoziţie. Persoanele care sunt lipsite de

11
capacitate de exerciţiu vor putea încheia contracte de vânzare-cumpărare numai prin
reprezentanţii legali, iar persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu vor avea nevoie de
încuviinţarea ocrotitorului legal şi, în toate cazurile, cu încuviinţarea prealabilă a
autorităţii tutelare. Raportat la patrimoniul părţii contractante, este posibil ca vânzarea-
cumpărarea să reprezinte un act de administrare sau de conservare; în consecinţă, partea
va trebui să aibă capacitatea prevăzută de lege pentru a face acte de administrare, respectiv
de conservare.
a) Incapacităţi de a vinde şi de a cumpăra
Î soţii nu pot încheia între ei contracte de vânzare-cumpărare (art. 1307 C. civ.) – prin
instituirea acestei incapacităţi se urmăreşte asigurarea unei triple protecţii: a intereselor
soţului donator, în cazul unei vânzări simulate; a intereselor moştenitorilor rezervatari sau
care beneficiază de raportul donaţiilor, de asemenea în cazul unei vânzări simulate; a
intereselor creditorilor soţului vânzător. Nerespectarea acestei incapacităţi este sancţionată
cu nulitatea relativă.
Î tutorii nu pot încheia contracte de vânzare-cumpărare cu persoanele aflate sub
tutela lor, până când autoritatea tutelară nu a dat tutorelui descărcare pentru gestiunea sa
(art. 1308 pct.1 C. civ. coroborat cu art. 128 din C. fam.). Nerespectarea acestei
incapacităţi este sancţionată cu nulitatea relativă.
b) Incapacităţi de a cumpăra
Î mandatarii, legali sau convenţionali, nu pot cumpăra bunurile pe care au fost
împuterniciţi să le vândă (art. 1308 pct. 2 C. civ.) – incapacitatea are drept scop evitarea
întrunirii de către una şi aceeaşi persoană a dublei calităţi: de vânzător şi de cumpărător,
contrarietatea intereselor fiind evidentă şi acţionând în defavoarea vânzătorului. Nu
trebuie însă ignorat faptul că legislaţia noastră cunoaşte instituţia actului cu sine însuşi, a
cărui validitate este recunoscută în condiţiile în care mandantul cunoaşte şi aprobă
condiţiile în care urmează a se încheia actul juridic. Sancţiunea care intervine în cazul
ignorării acestei incapacităţi este nulitatea relativă.
Î administratorii bunurilor statului sau ale unităţilor administrativ – teritoriale nu pot
cumpăra bunurile pe care le administrează (art. 1308 pct. 3 C. civ.) – încheierea
contractului de vânzare-cumpărare cu neobservarea acestei incapacităţi este sancţionată cu
nulitatea relativă.
Î funcţionarii publici nu pot cumpăra bunurile statului sau ale unităţilor
administrativ-teritoriale care se vând prin intermediul lor (art. 1308 pct. 4 C. civ.) – în
ipoteza în care bunurile sunt destinate vânzării, iar preţurile sunt stabilite de către
legiuitor, funcţionarul nedispunând de vreo putere discreţionară în ceea ce priveşte
stabilirea condiţiilor vânzării, apreciem că incapacităţile prevăzute de art. 1308 pct. 3 şi 4
nu se mai justifică. Nerespectarea acestei incapacităţi atrage nulitatea relativă a convenţiei.
Î judecătorii, procurorii sau avocaţii nu pot cumpăra drepturi litigioase care sunt de
competenţa curţii de apel în a cărei circumscripţie îşi exercită funcţia, respectiv profesia
(art. 1309 C. civ.). Interpretarea teleologică a dispoziţiei art. 1309 C. civ. conduce la
concluzia că în cazul judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi a
procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, interdicţia se
extinde pe întreg teritoriul ţării. În cazul nerespectării incapacităţii instituite prin art. 1309
C. civ., contractul este lovit de nulitate absolută.

12
Î executorii judecătoreşti nu pot dobândi, direct sau prin persoane interpuse, pentru ei
sau pentru alţii, bunurile ce au făcut obiectul activităţii de executare silită (art. 43, L.
188/2000 privind pe executorii judecătoreşti). Sancţiunea aplicabilă în cazul nesocotirii ei
va fi nulitatea absolută.
Î persoanele insolvabile nu pot cumpăra bunurile imobile care se vând prin licitaţie
publică (art. 507 alin. 2 şi 497 alin 4 C. proc. civ.). Sancţiunea aplicabilă este nulitatea
relativă, incapacitatea fiind dictată de necesitatea protejării unor interese particulare.
Î cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor din
România decât numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană
şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în
condiţiile prevăzute prin lege organică (art. 44 alin. 2 din Constituţia revizuită). Calitatea
de cetăţean străin sau de apatrid se apreciază în funcţie de momentul încheierii
contractului; prin urmare, incapacitatea va exista dacă cumpărătorul a avut cetăţenia
română, dar nu o mai avea în momentul contractării ori dacă o dobândeşte ulterior
încheierii contractului. Contractul de vânzare-cumpărare va fi nul absolut în cazul
nerespectării acestei incapacităţi, datorită caracterului general al interesului protejat prin
reglementarea acestei incapacităţi speciale. De asemenea, L. nr. 247/2005 prevede în art. 3
din Titlul X că Cetăţenii străini şi apatrizii [...] pot dobândi dreptul de proprietate asupra
terenurilor în România în condiţiile prevăzute de legea specială, indicând astfel în mod
clar că cetăţenii străini şi apatrizii vor putea dobândi acest drept, sub condiţia
îndeplinirii anumitor criterii. O primă serie de criterii circumscrise posibilităţii dobândirii
dreptului de proprietate asupra terenurilor, atât în condiţiile aderării României la Uniunea
Europeană, cât şi în cazul încheierii unor tratate internaţionale au fost prevăzute în L. nr.
312 din 10 noiembrie 2005, privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra
terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice
străine. Acest act normativ va intra în vigoare la data aderării ţării noastre la Uniunea
Europeană. Din conţinutul art. 1 al L. nr. 312/2005 rezultă că în obiectul său de
reglementare sunt incluse atât actele juridice inter vivos prin intermediul cărora s-ar putea
dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, cât şi cele mortis causa (întrucât prin
alin. 2 se prevede inaplicabilitatea dispoziţiilor legii pentru moştenirea legală, per a
contrario ele vor fi aplicabile moştenirii testamentare). În privinţa cetăţenilor oricărui stat
membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului Economic European şi apatrizilor, L. nr.
312/2005 introduce o distincţie în funcţie de scopul în care este achiziţionat terenul. Dacă
terenul va fi dobândit pentru reşedinţe secundare, atunci cetăţeanul unui stat membru
nerezident în România, apatridul nerezident în România cu domiciliul într-un stat membru
poate încheia un astfel de act la împlinirea unui termen de cinci ani de la data aderării
României la Uniunea Europeană (art. 4). În caz contrar, termenul va fi de şapte ani, legea
făcând referire pentru această ipoteză la terenuri agricole, păduri şi terenuri forestiere
(alin. 1 al art. 5). În plus, nu se mai face referire la calitatea de nerezident, domiciliul fiind
de asemenea indiferent. Un regim special este destinat de L. nr. 312/2005 fermierilor.
Conform art. 5 alin. 4, aceste persoane vor putea dobândi dreptul de proprietate asupra
terenurilor agricole, pădurilor şi terenurilor forestiere în aceleaşi condiţii cu cele aplicabile
cetăţenilor români, de la data aderării României la Uniunea Europeană, dacă îndeplinesc
următoarele condiţii: desfăşoară activităţi independente – art. 5 alin. 1; sunt fie cetăţeni ai
statelor membre sau apatrizi cu domiciliul într-un stat membru, care îşi stabilesc reşedinţa

13
în România, fie apatrizi cu domiciliul în România – art. 5 alin. 2 lit. a şi b. Dovada calităţii
de fermier care desfăşoară activităţi independente se face cu documente emise/eliberate de
autorităţile competente din statul membru sau de provenienţă, iar pentru apatrizii cu
domiciliul în România cu atestatul eliberat, în acest sens, de către Ministerul Agriculturii,
Pădurilor şi Dezvoltării Rurale – art. 5 alin. 3. Fermierii cetăţeni străini şi apatrizi care
dobândesc proprietatea asupra terenurilor agricole, pădurilor şi a terenurilor forestiere prin
efectele L. nr. 312/2005 au obligaţia de a nu schimba destinaţia acestora pentru o perioadă
de şapte ani (alin. 5 al art. 5). În privinţa cetăţenilor străini şi apatrizilor care aparţin
statelor terţe, singura noutate adusă de Legea nr. 312/2005 se referă la faptul că aceştia nu
vor putea dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în condiţii mai favorabile decât
cele aplicabile cetăţeanului unui stat membru (alin. 2 al art. 6).
Î persoanele juridice străine nu pot dobândi în proprietate terenuri în România. Întrucât
Constituţia revizuită nu cuprinde nici o dispoziţie referitoare la persoanele juridice străine,
am considerat că în privinţa lor au fost aplicabile dispoziţiile L. nr. 54/1998. Sancţiunea
care intervenea în cazul nerespectării acestei incapacităţi era nulitatea absolută a
contractului de vânzare-cumpărare. L. nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de
proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de
către persoanele juridice străine dispune că de la momentul aderării României la Uniunea
Europeană persoanele juridice constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru
pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor pentru sedii secundare într-un termen
de cinci ani (art. 4). Persoana juridică trebuie să fie nerezidentă, adică să nu deţină nici un
sediu secundar în România (art. 2 lit. c). În cazul în care dobândirea are orice alt scop,
termenul calculat de la data aderării României la Uniunea Europeană este de şapte ani.
Î persoanele fizice sau persoane juridice străine nu pot cumpăra certificate de
proprietate (art. 22, L. 58/1991 privind privatizarea). Incapacitatea vizează numai
certificatele de proprietate, nu şi acţiunile dobândite în urma depunerii certificatelor la
societăţile comerciale privatizate. Nerespectarea acestei incapacităţi se sancţionează cu
nulitatea absolută.
Î persoanele fizice nu pot cumpăra locuinţe construite din fondurile statului decât
dacă îndeplinesc calitatea de chiriaş (art. 5 alin. 2 din Decretul-lege nr. 61/1990 privind
vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie). Conform
dispoziţiilor legale, locuinţele construite din fondurile statului şi ocupate de chiriaşi se
puteau vinde acestora pe baza cererilor adresate direct unităţilor specializate în vânzarea
locuinţelor. Contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu o persoană care nu avea calitatea
de chiriaş era lovit de nulitate. Dispoziţii asemănătoare sunt întâlnite în L. nr. 85/1992
privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi
din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat şi în L. nr. 112/1995 pentru
reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în
proprietatea statului.
” Consimţământul părţilor – consimţământul reprezintă exteriorizarea hotărârii de a
încheia un act juridic civil şi constituie o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi
generală a actului juridic civil. Valabilitatea consimţământului presupune îndeplinirea
cumulativă a următoarelor condiţii: să provină de la o persoană cu discernământ; să fie
exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; să fie exteriorizat; să nu fie afectat de
vreun viciu de consimţământ. Materia contractului de vânzare cumpărare implică analiza

14
efectelor pe care le produce în plan juridic promisiunea unilaterală (de vânzare ori de
cumpărare) sau bilaterală (de vânzare-cumpărare), existenţa unui pact de preferinţă sau a
unui drept de preempţiune.
a) Promisiunea unilaterală (de vânzare sau de cumpărare) – promisiunea unilaterală
de vânzare reprezintă un antecontract prin care o parte, numită promitent, se obligă faţă de
cealaltă parte, numită beneficiar, să îi vândă un anumit bun pe care îl are în proprietate, la
un preţ determinat, beneficiarul rezervându-şi posibilitatea de a-şi manifesta ulterior
voinţa de a cumpăra bunul. Ex.: comodantul-proprietar se obligă faţă de comodatar să îi
vândă, în schimbul unui anumit preţ, bunul împrumutat, dacă comodatarul îşi va manifesta
consimţământul de a-l cumpăra. Deşi reprezintă un act bilateral, promisiunea unilaterală
de vânzare nu constituie un contract de vânzare-cumpărare, ci un antecontract, născând
obligaţii doar în sarcina promitentului, el fiind obligat de a încheia contractul proiectat în
ipoteza în care beneficiarul promisiunii îşi va manifesta voinţa în acest sens. Promisiunea
unilaterală dă naştere unui drept de creanţă şi unei obligaţii corelative de a face. În cazul
în care beneficiarul promisiunii de vânzare îşi manifestă voinţa de a cumpăra bunul, iar
promitentul refuză să vândă, se va aplica sancţiunea specifică neexecutării obligaţiilor de a
face, şi anume obligarea promitentului la plata de daune-interese (art. 1075 C. civ.). În
ipoteza în care bunul promis spre vânzare se mai află în proprietatea promitentului, există
şi posibilitatea promovării unei acţiuni prin care beneficiarul promisiunii să solicite
instanţei pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract de vânzare-
cumpărare. O astfel de hotărâre va fi fundamentată pe principiul executării în natură a
obligaţiilor (art. 1073 şi 1077 C. civ.) şi va produce efecte constitutive de drepturi de la
data rămânerii ei definitive şi irevocabile. Promisiunea unilaterală de cumpărare reprezintă
un antecontract prin care o parte, numită promitent, se obligă către cealaltă parte, numită
beneficiar, să cumpere un anumit bun, la un preţ determinat, în ipoteza în care acesta ar
dori să îl vândă. Promisiunea unilaterală de vânzare va fi guvernată de aceleaşi reguli ca şi
promisiunea unilaterală de vânzare.
b) Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare (antecontractul de vânzare-
cumpărare) – promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare reprezintă un antecontract prin
care, pentru viitor, o parte se obligă să vândă un anumit bun în schimbul unei sume
determinate de bani plătite cu titlu de preţ, iar cealaltă parte se obligă să îl cumpere; altfel
spus, părţile (care au fiecare o dublă calitate: de promitent şi de beneficiar) se obligă să
încheie în viitor un contract de vânzare-cumpărare, stabilind bunul ce urmează a fi vândut
şi preţul ce urmează a fi plătit. Ca şi promisiunea unilaterală (de vânzare sau de
cumpărare), promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare dă naştere unui drept de creanţă
şi unei obligaţii corelative de a face. Dar, spre deosebire de promisiunea unilaterală,
promisiunea bilaterală naşte drepturi şi obligaţii în sarcina ambelor părţi contractante: o
parte va fi obligată să transfere dreptul promis, iar cealaltă să plătească preţul la care s-a
obligat. În cazul în care o parte nu îşi execută în mod culpabil obligaţia asumată, cealaltă
parte este îndreptăţită să solicite rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare
(art. 1020 C. civ.), cu daune-interese pentru prejudiciul cauzat. În ipoteza în care bunul
promis spre vânzare se mai află în patrimoniul celui care s-a obligat să îl vândă şi nu
există alte impedimente legale, se poate promova o acţiune prin care să se solicite fie
obligarea promitentului la încheierea contractului proiectat, sub sancţiunea plăţii de
daune-cominatorii, fie pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract

15
de vânzare-cumpărare, care derogă de la principiul efectelor declarative ale hotărârilor
judecătoreşti, producând efecte constitutive. În cazul în care părţile au încheiat un contract
de vânzare-cumpărare, dar acesta este lovit de nulitate absolută, manifestarea de voinţă a
părţilor valorează promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare dacă, evident, sunt
îndeplinite condiţiile necesare pentru a opera principiul conversiunii.
c) Pactul de preferinţă – pactul de preferinţă reprezintă un antecontract prin care o
parte, numită promitent, se obligă ca în cazul în care va vinde un bun al său să îi acorde
preferinţă celeilalte părţi, numită beneficiar, în condiţii egale şi la preţ egal. Ex.: locatorul-
proprietar se obligă către chiriaş ca în ipoteza în care va vinde bunul, să acorde îi acorde
preferinţă în condiţii egale sau la un preţ egal. Deşi prezintă similitudini cu promisiunea
unilaterală de vânzare, pactul de preferinţă diferă de aceasta prin condiţionarea naşterii
dreptului beneficiarului de două elemente: hotărârea promitentului de a vinde bunul şi
preferarea promitentului în condiţii egale şi la preţ egal. Prin urmare, dreptul de creanţă
devine actual numai în momentul în care proprietarul vinde bunul şi numai dacă ceilalţi
potenţiali cumpărători nu oferă un preţ mai bun sau condiţii mai avantajoase.
d) Dreptul de preempţiune – dreptul de preempţiune reprezintă un drept prioritar la
cumpărare recunoscut anumitor categorii de persoane. Reţinem următoarele aplicaţii ale
acestui drept:
- dreptul de preempţiune la dobândirea imobilului expropriat – art. 37 din L. 33/1994
privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, instituie un drept de preempţiune în
favoarea expropriatului la dobândirea imobilului expropriat la un preţ ce nu poate fi mai
mare decât despăgubirea actualizată. Nerespectarea dreptului de preempţiune al
expropriatului se sancţionează cu nulitatea relativă.
- dreptul de preempţiune al chiriaşului la cumpărarea locuinţei – O.U.G. 40/1999
privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe,
instituie un drept de preempţiune în favoarea chiriaşului în cazul vânzării locuinţei
închiriate. În situaţia în care locuinţa se vinde către un terţ în condiţii sau la un preţ mai
avantajos decât cel prevăzut în oferta adresată chiriaşului care nu a acceptat aceasta ofertă,
legea prevede posibilitatea chiriaşului de a se subroga în drepturile cumpărătorului,
plătind acestuia preţul vânzării în termen de 60 de zile de la notificarea contractului de
vânzare-cumpărare (art. 19).
- dreptul de preempţiune instituit prin L. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile
preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 – acest act normativ
instituie trei drepturi de preempţiune. Astfel: potrivit art. 17, statul, instituţiile publice,
unităţile de învăţământ sau aşezămintele social-culturale, care ocupă imobilul cu contract
de închiriere, au drept de preempţiune la cumpărarea acestuia; conform art. 19 alin. 3 şi 4,
atât persoanele cărora li s-au restituit în natură imobilele-construcţii, cât şi proprietarii
corpurilor suplimentare de sine-stătătoare adăugate după trecerea imobilelor-construcţii în
proprietatea statului pe orizontală şi/sau verticală în raport cu construcţia principală
retrocedată se bucură de un drept de preempţiune la cumpărarea suprafeţei adăugate
imobilului, respectiv la cumpărarea suprafeţei retrocedate; conform art. 42 alin. 2,
deţinătorii cu titlu valabil la data intrării în vigoare a legii au un drept de preempţiune la
dobândirea imobilelor cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, care în urma aplicării legii
nu se restituie persoanelor îndreptăţite; conform art. 42 alin. 3, chiriaşii au un drept de
preempţiune la dobândirea imobilelor cu destinaţie de locuinţe, care în urma aplicării legii

16
nu se restituie persoanelor îndreptăţite. Înstrăinările efectuate cu încălcarea drepturilor de
preempţiune prevăzute de art. 43 alin. 2 şi 3 sunt anulabile.
” Obiectul contractului de vânzare-cumpărare – constituie obiect al contractului acţiunile
sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite ori de care sunt ţinute părţile. Contractul de
vânzare-cumpărare generează obligaţii în sarcina ambelor părţi contractante: obiectul
obligaţiei vânzătorului îl reprezintă bunul vândut, iar obiectul obligaţiei cumpărătorului îl
constituie preţul.
a) Lucrul vândut – pentru ca lucrul vândut să poată constitui obiect al prestaţiei
vânzătorului şi cauză a obligaţiei cumpărătorului, trebuie îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii: lucrul vândut să existe sau să poată exista în viitor; lucrul vândut
să se afle în circuitul civil; lucrul vândut să fie determinat sau determinabil; lucrul
vândut să fie posibil; lucrul vândut să fie licit şi moral; vânzătorul să fie proprietarul
bunului vândut individual determinat.
b) Preţul – pentru a putea constitui obiect al prestaţiei cumpărătorului şi cauză a
obligaţiei vânzătorului, preţul trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
- să fie stabilit în bani; dacă drept preţ se plăteşte o sumă de bani şi se transmite şi
proprietatea unui bun a cărui valoare este inferioară sumei plătite, suntem în prezenţa unei
vânzări cu dare în plată accesorie plăţii preţului;
- să fie determinat sau determinabil (art. 1303 şi 964 alin. 2 C. civ.);
- să fie sincer – prin preţ sincer se înţelege un preţ pe care părţile l-au stabilit cu intenţia
de a fi plătit şi primit în mod real, în cuantumul stabilit în contract. Nu este sincer un preţ
simulat – fictiv sau deghizat. Preţul este fictiv în cazul în care din actul secret rezultă că
acesta nu este datorat în realitate. Fictivitatea preţului atrage nulitatea absolută a
contractului de vânzare-cumpărare pentru că îi lipseşte preţul ca element esenţial, de
validitate. Preţul este deghizat atunci când din actul secret rezultă că acesta are un alt
cuantum decât cel declarat în actul public. În cazul în care deşi deghizat, preţul nu este
derizoriu, contractul de vânzare-cumpărare rămâne valabil încheiat, sancţiunea specifică
simulaţiei fiind inopozabilitatea faţă de terţi a situaţiei juridice create prin actul secret.
Dacă se face dovada că părţile au urmărit ocolirea aplicării integrale a taxelor fiscale (taxe
de timbru, de autentificare), devin incidente reglementările de drept fiscal şi, eventual,
chiar de drept penal;
- să fie serios (art. 1303 C. civ.) – prin preţ serios se înţelege un preţ al cărui cuantum să
corespundă valorii bunului vândut. Preţul nu este serios atunci când este derizoriu,
disproporţia între prestaţiile părţilor fiind atât de mare încât nu se poate considera că
există preţ. Ex.: este derizoriu preţul de 300 lei al unui autoturism. Seriozitatea preţului nu
presupune stabilirea unui preţ care să corespundă perfect valorii reale a bunului vândut;
stabilirea unui preţ inferior sau superior acestei valori este admisă atât timp cât preţul
plătit poate constitui cauză pentru obligaţia asumată de către vânzător. Calificarea preţului
ca serios reprezintă o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanţei de judecată, care este
datoare sa stabilească, pe bază de probe, elementele necesare acestei aprecieri. S-a statuat
că preţul neserios conferă vânzătorului doar dreptul la acţiunea în constatarea nulităţii
contractului, nu şi posibilitatea obţinerii de despăgubiri pentru recuperarea prejudiciului
material suportat datorită disproporţiei dintre prestaţii.
” Cauza contractului de vânzare-cumpărare – reprezintă o condiţie de fond, esenţială, de
validitate şi generală a oricărui act juridic civil şi reprezintă obiectivul urmărit de către

17
părţi prin încheierea contractului. În ceea ce priveşte structura cauzei, în cazul contractului
de vânzare-cumpărare elementul constant şi invariabil (causa proxima) constă în
prefigurarea mentală, de către fiecare parte, a contraprestaţiei. Astfel, obligaţia asumată de
către vânzător are drept cauză (imediată) obligaţia asumată de către cumpărător, iar
obligaţia asumată de către cumpărător are drept cauză (imediată) obligaţia asumată de
către vânzător. Motivul determinant al încheierii contractului (causa remota) constă în
destinaţia concretă ce urmează a fi dată bunului cumpărat, respectiv sumei de bani plătită
cu titlu de preţ şi diferă de la caz la caz. Pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească
cumulativ următoarele condiţii: să existe (art. 966); să fie reală (art. 966); să fie licită şi
morală (art. 5 şi 966 C. civ.).

Condiţii de formă ale contractului de vânzare-cumpărare

” Forma cerută ad validitatem – în ceea ce priveşte modalitatea de exteriorizare a
voinţei părţilor, în materia contractului de vânzare-cumpărare îşi găseşte aplicarea
principiul consensualismului. Acest principiu exprimă regula de drept conform căreia
simpla manifestare de voinţă a părţilor este nu doar necesară, ci şi suficientă pentru ca
actul juridic civil să ia naştere în mod valabil, nefiind necesară respectarea unei forme
speciale. În cazul în care părţile, în considerarea avantajelor pe care le procură înscrisul
autentic, convin să încheie contractul în formă autentică, înţelegerea lor nu este de natură
a transforma contractul într-unul solemn, ci amână doar încheierea contractului de
vânzare-cumpărare, reprezentând un antecontract. În materia vânzării-cumpărării, regula
consensualismului cunoaşte şi o excepţie. Astfel, potrivit art. 2 alin. 1 din Titlul X al L. nr.
247/2005, terenurile pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în
formă autentică. Prin urmare, contractele de vânzare-cumpărare care au ca obiect un teren,
indiferent de destinaţie sau de locul situării lor, sunt contracte solemne, iar solemnitatea se
exprimă prin formă autentică. Ca o noutate, L. nr. 247/2005 prevede că este necesară
forma autentică şi pentru cazul în care prin acte juridice între vii se constituie un drept real
[deci nu doar dreptul de proprietate, ci orice drept real – subl. ns.] asupra unui teren cu sau
fără construcţie, indiferent de destinaţia sau întinderea acestora (art. 2 alin. 2, Titlul X din
Legea nr. 247/2005). Sancţiunea nerespectării formei solemne atrage nulitatea absolută a
contractului de vânzare-cumpărare (art. 2 alin. (1), Titlul X din Legea nr. 247/2005).
” Forma cerută ad probationem – în cazul în care vânzarea-cumpărarea are un obiect a
cărui valoare depăşeşte suma de 2,5 bani, contractul nu va putea fi probat decât prin
înscris autentic sau sub semnătură privată (art. 1191 din Codul civil). Potrivit art. 1 din L.
nr. 348/2004 privind denominarea monedei naţionale, începând cu data de 1 iulie 2005,
moneda naţională a României a fost denominată astfel încât 10.000 lei vechi, aflaţi în
circulaţie la această dată, au fost preschimbaţi pentru 1 leu nou. Cum acelaşi act normativ
prevede că toate sumele în moneda veche prevăzute în actele normative emise anterior
datei de 1 iulie 2005 se înlocuiesc cu sumele în moneda nouă, prin împărţirea la 10.000,
rezultă că valoarea de 250 de lei prevăzută de Codul civil va fi înlocuită cu valoarea de 2,5
bani. Apreciem că în aceste condiţii intervenţia legiuitorului este absolut şi urgent
necesară, neputând fi amânată până la finalizarea dezbaterilor privind Noul Cod civil.
Dovada contractului se va putea face şi prin prezumţii şi depoziţiile martorilor în cazul în
care există un început de dovadă scrisă (art. 1197 din Codul civil) sau dacă a existat o

18
imposibilitate, fie şi morală, de preconstituire sau păstrare a unei dovezi scrise (art. 1198
din Codul civil).
” Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi – deşi, faţă de părţi, contractul de
vânzare-cumpărare imobiliară produce efecte din momentul încheierii lui, acesta este
opozabil terţilor numai de la data îndeplinirii formelor de publicitate prevăzute de lege
(art. 1295 alin. 2 din C. civ.). Prin L. nr. 7 din 1996 privind cadastrul şi publicitatea
imobiliară, s-a realizat unificarea sistemelor de publicitate imobiliară, sub forma înscrierii
în cărţile funciare. Înscrierea influenţează doar opozabilitatea faţă de terţi a actelor de
înstrăinare privitoare la imobile, fără a avea şi efecte constitutive de drepturi. Potrivit art.
27 alin. 1 din L. nr. 7 din 1996, republicată, Înscrierile în cartea funciară îşi vor produce
efectele de opozabilitate faţă de terţi de la data înregistrării cererilor, iar ordinea
înregistrării cererii va determina rangul înscrierii. Înscrierea în cartea funciară dă naştere
unei prezumţii relative de existenţă a dreptului în patrimoniul persoanei în folosul căreia
s-a făcut înscrierea, dacă dobândirea sau constituirea s-a făcut cu bună-credinţă (art. 33
alin. 1 din L. nr. 7 din 1996). Dacă, prin contracte de vânzare-cumpărare succesive,
proprietarul unui imobil îl vinde către mai multe persoane, transferul proprietăţii operează
în favoarea aceluia dintre cumpărători care a efectuat primul formalităţile de publicitate
imobiliară, chiar dacă actul său de cumpărare are dată ulterioară actelor celorlalţi
dobânditori. Conform art. 22 alin. 1 din L. nr. 7 din 1996, republicată, dreptul de
proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe
baza actului prin care s-au constituit ori s-au transmis în mod valabil. Legea arată că
înscrierea drepturilor reale imobiliare se va putea face şi în baza unei hotărâri judecătoreşti
definitive şi irevocabile sau, în unele cazuri anume prevăzute de lege, în baza deciziei
autorităţii administrative.

3. Efectele contractului de vânzare-cumpărare

” Obligaţiile vânzătorului
Potrivit art. 1313 C. civ., vânzătorul are două obligaţii principale: a preda lucrul şi a
răspunde de dânsul. Obligaţia principală de predare implică şi obligaţia accesorie a
conservării lucrului până la predare, în cazul în care lucrul vândut nu se predă în
momentul încheierii contractului. Obligaţia de răspundere este denumită de doctrină şi
jurisprudenţă drept obligaţie de garanţie şi analizată sub două aspecte: garanţia contra
evicţiunii şi garanţia contra viciilor ascunse.
Î Obligaţia de predare a lucrului vândut – potrivit art. 1314 C. civ., predarea este
strămutarea lucrului vândut în puterea şi posesiunea cumpărătorului. Mai exact, putem
defini predarea ca fiind punerea lucrului ce formează obiectul derivat al contractului la
dispoziţia cumpărătorului astfel încât acesta să dobândească detenţia bunului. Constituie
obiect al predării lucrul vândut, fructele produse de bun după momentul transferului
dreptului de proprietate, precum şi accesoriile lucrului vândut. C. civ. (art. 1326) dispune
că vânzătorul este dator să predea lucrul vândut în măsura determinată prin contract.
Dacă lucrul vândut există şi este cert, acesta va fi predat în starea în care se afla în
momentul vânzării (art. 1324). În cazul în care lucrul vândut este generic determinat sau/şi
viitor, predarea se face în funcţie de criteriile stabilite prin contract (calitate, cantitate,
mostre, eşantioane, standarde etc.); dacă părţile au omis să insereze astfel de criterii,
trebuie predate bunuri de gen de o calitate mijlocie (art. 1103). Obligaţia de predare

19
trebuie executată la data convenită de părţile contractante. Dacă un termen al predării nu a
fost stabilit, obligaţia trebuie executată îndată ce vânzarea-cumpărarea s-a perfectat. În
ceea ce priveşte locul executării obligaţiei de predare C. civ. (art. 1319) stabileşte că
predarea trebuie să se facă la locul unde se afla lucrul vândut în timpul vânzării, dacă
părţile nu s-au învoit altfel (plată portabilă). Această regulă se aplică numai în cazul în
care predarea are ca obiect bunuri prezente, individual determinate. În cazul bunurilor de
gen şi al bunurilor viitoare, se vor aplica dispoziţiile de drept comun care stabilesc ca loc
al executării obligaţiei domiciliul debitorului (plată cherabilă). Potrivit art. 1317 C. civ., în
lipsă de stipulaţie contrară, cheltuielile ocazionate de predarea bunului (cum ar fi cele de
măsurare, cântărire, numărare, ambalare etc.) urmează a fi suportate de către vânzător, ca
debitor al obligaţiei de predare, iar cele determinate de ridicarea bunului (cum ar fi cele de
încărcare, transport etc.) sunt în sarcina cumpărătorului, ca debitor al obligaţiei de ridicare
a bunului vândut. În caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare a obligaţiei de
predare, cumpărătorul are la îndemână următoarele mijloace de apărare: excepţia de
neexecutare a contractului; acţiune în executarea silită a obligaţiei de predare; acţiune în
rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare; acţiunea în revendicare. În cazul în care
lucrul vândut există în momentul încheierii contractului şi este cert, vânzătorul este
obligat să îl conserve până la predare, indiferent dacă a operat sau nu transferul dreptului
de proprietate.
Î Obligaţia de garanţie – fiind obligat să depună toate diligenţele pentru a asigura
cumpărătorului liniştita şi utila stăpânire a lucrului vândut, vânzătorul trebuie să garanteze
cumpărătorul contra evicţiunii şi contra viciilor ascunse ale bunului vândut.
a) Garanţia contra evicţiunii (art. 1337–1351 C. civ.) – evicţiunea reprezintă pierderea
totală sau parţială a proprietăţii lucrului sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea
prerogativelor de proprietar datorită faptului personal al vânzătorului sau faptei unui terţ.
Vânzătorul, iar după moartea sa, succesorii săi, datorează garanţie contra evicţiunii nu
doar cumpărătorului, ci şi subdobânditorilor bunului, chiar în ipoteza în care aceştia ar fi
dobândit bunul cu titlu particular şi cu titlu gratuit. Vânzătorul este obligat să se abţină de
la orice act sau fapt de natură să aducă atingere dreptului de proprietate dobândit de către
cumpărător; este vorba despre o obligaţie de a nu face, ce se naşte din momentul în care
are loc translaţia dreptului de proprietate, obligaţie ce are un caracter perpetuu. Faptul sau
actul săvârşit de către vânzător poate fi anterior încheierii vânzării, dar necunoscut de
către cumpărător sau ulterior vânzării, dar neprevăzut în contract. De asemenea, poate fi
vorba de o tulburare directă, realizată nemijlocit de către cumpărător, ori de o tulburare
indirectă, săvârşită de către vânzător prin intermediul unui terţ. Cumpărătorul ameninţat
cu evicţiunea poate invoca în apărarea sa excepţia personală de garanţie: cine trebuie să
garanteze pentru evicţiune, nu poate să evingă. Răspunderea vânzătorului pentru
evicţiunea rezultând din fapta unui terţ există dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele
condiţii: existenţa unei tulburări de drept; cauza tulburării să fie anterioară încheierii
contractului de vânzare-cumpărare; cauza tulburării să nu fi fost cunoscută de către
cumpărător. Conţinutul şi modul de funcţionare a obligaţiei de garanţie variază după cum
urmează. Anterior evicţiunii, vânzătorului îi incumbă obligaţia de a nu face nimic de
natură să îl tulbure pe cumpărător în liniştita folosinţă a bunului. Este vorba despre o
obligaţie negativă, indivizibilă, de a nu face. Dacă evicţiunea este iminentă, vânzătorul
este ţinut să facă tot ceea ce este necesar pentru a evita producerea acesteia. Suntem, deci,

20
în prezenţa unei obligaţii pozitive, indivizibile, de a face. Dacă evicţiunea s-a produs,
vânzătorul urmează să îl despăgubească pe cumpărător pentru prejudiciul suferit. Este
vorba de o obligaţie pozitivă, divizibilă, de a da. În caz de evicţiune totală, vânzătorul este
obligat să plătească cumpărătorului, sau succesorilor săi în drepturi, inclusiv
subdobânditorul cu titlu particular: preţul plătit, indiferent de micşorarea valorii lucrului
la data evicţiunii; contravaloarea fructelor pe care cumpărătorul a fost obligat să le
restituie terţului evingător (art. 1341 pct. 2 C. civ.); cuantumul cheltuielilor de judecată
suportate de către cumpărător (art. 1341 pct. 3 C. civ.); cheltuielile suportate de către
cumpărător pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare (art. 1341 pct. 4 C.
civ.); despăgubirile compensatorii (art. 1341 pct. 4 C. civ.). În caz de evicţiune parţială,
cumpărătorul poate cere: rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare (art. 1347 C.
civ.); despăgubiri pentru prejudiciul suferit (art. 1348 C. civ.). Indiferent că este vorba
despre o evicţiune totală sau parţială, cumpărătorul poate promova acţiunea în garanţie
pentru evicţiunea rezultând din fapta unui terţ într-un termen de trei ani. Termenul de
prescripţie începe să curgă de la data producerii evicţiunii. Dacă evicţiunea se datorează
faptului personal al vânzătorului, acţiunea în garanţie pentru evicţiune este
imprescriptibilă. Art. 1338 C. civ. permite părţilor contractante să deroge de la regimul
legal al garanţiei contra evicţiunii, înlăturând, limitând sau agravând răspunderea
vânzătorului. Voinţa derogatorie a părţilor trebuie exprimată clar şi neechivoc, în caz
contrar aplicându-se regulile care guvernează regimul de drept al obligaţiei de garanţie.
b) Garanţia contra viciilor lucrului vândut - obligaţia de garanţie contra viciilor
lucrului vândut decurge din principiul că vânzătorul este obligat să asigure nu doar
liniştita stăpânire a lucrului vândut, ci utila folosire a acestuia. Reprezintă viciu al lucrului
vândut orice lipsă, deficienţă sau defect al bunului care face ca lucrul să fie impropriu
folosirii bunului după destinaţia sa ori care îi micşorează într-atât valoarea, încât se poate
prezuma că, în cunoştinţă de cauză, dobânditorul nu l-ar fi cumpărat sau ar fi plătit un preţ
mai mic (art. 1352 C. civ.). Răspunderea vânzătorului pentru viciile lucrului vândut
presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: viciul să fie ascuns (art. 1353
C. civ.); viciul să fie grav (art. 1353 C. civ.); viciul să fi existat la data contractării; să
nu fie vorba de o vânzare prin licitaţie publică (art. 1360 C. civ.) sau de o vânzare de
drepturi succesorale (art. 1399 C. civ.). Îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii
vânzătorului pentru viciile lucrului vândut trebuie dovedită de către cumpărător. Fiind
vorba de un fapt juridic, cumpărătorul poate să îşi probeze pretenţiile prin orice mijloc de
probă: înscrisuri, depoziţii de martor, prezumţii etc. În ipoteza îndeplinirii cumulative a
condiţiilor răspunderii pentru vicii, cumpărătorul are la îndemână trei acţiuni:
- acţiunea redhibitorie – acea acţiune civilă, patrimonială, prin care reclamantul-
cumpărător solicită instanţei să dispună rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare
deoarece lucrul vândut este afectat de vicii, ce fac bunul impropriu folosirii potrivit
destinaţiei sale sau îi micşorează covârşitor valoarea;
- acţiunea estimatorie (actio estimatoria/actio quanti minoris) – acea acţiune civilă,
patrimonială, prin care reclamantul-cumpărător (sau subdobânditorul bunului) solicită
instanţei să oblige vânzătorul să îi restituie din preţul plătit o parte proporţională cu
reducerea valorii lucrului, reducere datorată viciilor de care este afectat viciul;

21
- acţiunea în remedierea viciilor – evident, soluţia este viabilă numai în ipoteza în care
remedierea este posibilă, nu cauzează cheltuieli disproporţionate în raport cu valoarea
lucrului şi nu afectează interesele cumpărătorului.
Acţiunea în răspundere contractuală pentru vicii (redhibitorie, estimatorie sau în
remediere) este prescriptibilă în termen de şase luni, iar dacă viciile au fost ascunse cu
viclenie, în trei ani (art. 1359 C. civ. raportat la art. 5, D. 167/1958 privind prescripţia
extinctivă). Termenul de şase luni, respectiv trei ani începe să curgă de la data descoperirii
viciilor, dar nu mai târziu de un an de la predarea bunului; dacă bunul predat este o
construcţie, termenul curge cel mai târziu de la împlinirea a trei ani de la predare (art. 11–
12 alin. 1 şi 2, D. 167/1958). Prin urmare, regula privitoare al începutul prescripţiei
extinctive stabileşte două momente alternative: unul subiectiv şi variabil (data descoperirii
viciului) şi unul obiectiv şi invariabil (data expirării unui an, respectiv trei ani de la
predarea bunului). Posibilitatea părţilor contractante de a modifica conţinutul legal al
răspunderii vânzătorului pentru viciile lucrului rezultă neechivoc din dispoziţiile art. 1354
C. civ. (...afară numai dacă [...] nu se va fi învoit cu cumpărătorul ca să nu răspundă de
vicii), din caracterul dispozitiv al regulilor ce alcătuiesc regimul legal al garanţiei de drept,
precum şi din principiul libertăţii contractuale admit neechivoc o asemenea posibilitate.
” Obligaţiile cumpărătorului
Contractul de vânzare-cumpărare naşte în sarcina cumpărătorului obligaţia de a plăti
preţul bunului, de a lua în primire bunul şi de a suporta cheltuielile contractului.
Î Obligaţia de plată a preţului – potrivit art. 1361 C. civ., principala obligaţie a
cumpărătorului este de a plăti preţul la ziua şi la locul determinat prin contract. Plata
preţului presupune remiterea sumei de bani ce corespunde valorii lucrului vândut. Această
sumă este stabilită de părţi din momentul încheierii contractului sau urmează a fi
determinată pe baza criteriilor convenite de părţi la data perfectării vânzării. În principiu,
plata preţului se realizează sub forma unei sume globale, care face obiectul unei presaţii
unice. Nimic nu opreşte părţile de a conveni ca plata preţului să se facă în rate, prin mai
multe prestaţii succesive. Dacă părţile nu au stipulat data la care trebuie să se plătească
preţul bunului vândut, atunci aceasta coincide cu data la care vânzătorul trebuie să predea
bunul care formează obiectul derivat al contractului; pe cale de consecinţă, dacă s-a
stabilit un termen pentru obligaţia de predare, acesta va profita şi cumpărătorului. În cazul
în care cumpărătorul are motive temeinice să se teamă că va fi evins, el este îndreptăţit să
suspende plata preţului până când vânzătorul face să înceteze tulburarea sau până primeşte
o cauţiune (garanţie). Plata preţului trebuie făcută la locul stabilit de către părţile
contractante. Dacă contractul nu cuprinde nici o prevedere cu privire la locul plăţii, acesta
diferă după cum părţile au derogat sau nu de la principiul simultaneităţii executării
obligaţiilor ce decurg din contracte sinalagmatice. Astfel, plata preţului se va face: la
domiciliul vânzătorului (plată portabilă), dacă preţul se plăteşte în momentul predării
bunului de către vânzător (art. 1362 C. civ.); la domiciliul cumpărătorului (plată
cherabilă), dacă părţile nu îşi execută simultan obligaţiile contractuale (art. 1104 C. civ.).
Legea (art. 1363 C. civ.) enumeră trei cazuri când cumpărătorul este obligat să plătească
dobândă până la plata integrală a preţului: atunci când plata dobânzilor rezultă dintr-o
clauză contractuală expresă; atunci când lucrul vândut şi predat cumpărătorului este
frugifer; atunci când şi din momentul punerii în întârziere a cumpărătorului cu privire la
executarea obligaţiei de plată a preţului. Spre deosebire de dreptul comun (art. 1088 C.

22
civ.) aplicabil în materia obligaţiilor băneşti, punerea în întârziere a cumpărătorului se
poate face nu numai printr-o cerere de chemare în judecată, ci şi printr-o simplă notificare.
În cazul în care vânzătorul, din varii motive, refuză să primească preţul, cumpărătorul
are la îndemână procedura ofertei reale urmate de consemnaţiune (art.1114–1121 C. civ.
şi art. 586–590 C. proc. civ.). Procedura amintită presupune ca, prin intermediul
executorului judecătoresc, debitorul-cumpărător să îl someze pe creditorul-vânzător să
primească preţul bunului vândut. Dacă vânzătorul consimte, executorul va consemna plata
într-un proces-verbal; în caz contrar, cumpărătorul poate consemna suma de bani la
dispoziţia cumpărătorului, consemnare ce împiedică obligarea acestuia la plata de daune
moratorii. În cazul în care cumpărătorul nu execută obligaţia de plată a preţului,
vânzătorul are la îndemână următoarele mijloace de apărare: excepţia de neexecutare a
contractului; acţiune în executarea silită a obligaţiei de predare; acţiune în rezoluţiunea
contractului de vânzare-cumpărare.
Î Obligaţia de luare în primire a bunului vândut - cumpărătorul este obligat să ia în
primire bunul vândut la termenul şi locul unde vânzătorul trebuie să execute obligaţia de
predare (obligaţie de a face), suportând şi cheltuielile ocazionate de ridicarea de la locul
predării. Dacă cumpărătorul nu execută această obligaţie, vânzătorul are la îndemână mai
multe posibilităţi: acţiunea în executarea silită; depozitarea bunului vândut; rezoluţiunea
contractului de vânzare-cumpărare.
Î Obligaţia de suportare a cheltuielilor vânzării - în lipsă de stipulaţie contrară,
cumpărătorul este obligat să suporte cheltuielile vânzării (art. 1305 C. civ.). Sunt astfel de
cheltuieli: sumele de bani necesare pentru redactarea şi multiplicarea contractului, pentru
redactarea procurii şi plata mandatarului (dacă una dintre părţi încheie contractul prin
mandatar), taxele de timbru, taxele de autentificare, taxele de publicitate imobiliară,
onorariul pentru avocatul care a acordat asistenţă juridică părţilor, onorariul notarului care
a autentificat actul de înstrăinare etc. Dacă vânzătorul a suportat o parte din aceste
cheltuieli, el va avea drept la restituirea lor numai în cazul în care cumpărătorul nu
probează existenţa unei înţelegeri contrare prezumţiei instituite de art. 1305 C. civ.

4. Varietăţi ale contractului de vânzare-cumpărare

” Contractul de vânzare-cumpărare cu grămada (vânzarea în bloc) – potrivit art. 1299
C. civ., „dacă s-au vândut mărfuri cu grămada, vinderea este perfectă, deşi mărfurile n-au
fost încă cântărite, numărate sau măsurate” (spre exemplu, tot porumbul din hambarul
vânzătorului).
” Contractul de vânzare-cumpărare după greutate, număr sau măsură – este reglementat
de art. 1300 C. civ., în conformitate cu care, în cazul în care contractul are ca obiect
bunuri de gen dintr-un lot determinat, iar pentru individualizarea cantităţii sau
determinarea preţului este necesară operaţiunea de cântărire, măsurare sau numărare,
transferul dreptului de proprietate şi al riscurilor are loc nu la data perfectării contractului,
ci la data individualizării bunurilor.
” Contractul de vânzare-cumpărare pe gustate – art. 1301 C. civ. dispune că în cazul în
care vânzarea priveşte bunuri care, potrivit obiceiului, se gustă înainte de a fi cumpărate,
contractul se perfectează doar după ce cumpărătorul a gustat marfa şi a declarat că îi
convine; dacă marfa nu este pe gustul cumpărătorului, contractul nu se încheie, vânzătorul

23
neavând nici un mijloc juridic de a-l constrânge pe cumpărător în sensul încheierii
convenţiei.
” Contractul de vânzare-cumpărare pe încercate – deşi contractul se perfectează în
momentul realizării acordului de voinţă, cumpărătorul îşi rezervă dreptul de a verifica –
înlăuntrul unui termen – dacă lucrul vândut corespunde destinaţiei căreia îi este afectat;
dacă, în mod obiectiv, bunul nu corespunde, contractul se desfiinţează retroactiv, părţile
urmând a-şi restitui tot ceea ce şi-au prestat în temeiul contractului (art. 1302 C. civ.).
” Contractul de vânzare-cumpărare cu pact de răscumpărare - vânzătorul îşi rezervă
dreptul ca – înlăuntrul unui termen – să îşi ia înapoi bunul vândut, restituind preţul şi
cheltuielile vânzării; fructele pe care bunul le-ar fi produs în intervalul de timp cât s-a aflat
în proprietatea vânzătorului nu erau supuse restituirii. Această varietate de vânzare-
cumpărare nu mai este astăzi în vigoare.
” Contractul de vânzare-cumpărare cu arvună – C. civ. reglementează vânzarea cu dare
de arvună în art. 1297-1298. Arvuna reprezintă o convenţie accesorie contractului de
vânzare-cumpărare, pe care părţile o încheie înaintea şi în vederea perfectării contractului
şi constă în suma de bani sau bunul mobil pe care cumpărătorul o avansează, respectiv îl
dă vânzătorului ca semn al încheierii contractului. Ea poate avea rol confirmatoriu, de
clauză de dezicere, de clauză penală sau de simplu acont.
” Contractul de vânzare-cumpărare a unei moşteniri – vânzătorul, titular de drepturi
asupra unui patrimoniu sau a unei fracţiuni dintr-un patrimoniu (moştenitor universal sau
cu titlu universal), transmite aceste drepturi cumpărătorului, în schimbul unei sume de
bani plătite cu titlu de preţ (art. 1399-1401 C. civ).
” Contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase. Retractul litigios
Potrivit art.1403 C. civ., un drept este litigios atunci când este supus unei contestaţii
judiciare. În cazul în care, înainte de finalizarea procesului, titularul dreptului litigios îl
înstrăinează, operaţiunea se aseamănă cu o cesiune de creanţă; numai că, spre deosebire de
aceasta, vânzarea dreptului litigios are un caracter aleatoriu, deoarece vânzătorul nu
garantează existenţa dreptului (fapt ce ar echivala, practic, cu garantarea câştigării
procesului al cărui obiect îl formează dreptul transmis). Retractul litigios reprezintă
operaţiunea juridică prin care adversarul cedentului (care poate avea calitatea de pârât sau
de reclamant în proces) îl înlătură din proces pe cesionar, plătindu-i preţul cesiunii,
dobânda şi cheltuielile contractului.
Întrebări:
1. Care sunt elementele definiţiei contractului de vânzare-cumpărare care
in de esen a acestui contract?
2. Poate fi vânzarea-cumpărarea un contract aleatoriu? Dar intuitu-personae?
3. Care sunt incapacită ile speciale aplicabile contractului de vânzare-
cumpărare?
4. Poate fi vândut bunul uneri alte persoane? Ce condi ii trebuie să
îndeplinească pre ul valabil?
5. Care sunt obliga iile vânzătorului? Dar ale cumpărătorului?

24
 CAPITOLUL II
CONTRACTUL DE SCHIMB
OBIECTIVE:
9 să identifice no iunea de schimb;
9 să deosebească caracterele juridice;
9 să identifice condi iile de fond ale contractului;
9 să identifice condi iile de formă ale contractului;
9 să identifice obliga iile păr ilor;
9 să identifice sanc inile aplicabile neexecutării obliga iilor păr ilor;

1. Noţiunea şi caracterele juridice contractului de schimb

Conform art.ui 1405 din C. civ., schimbul este un contract prin care părţile îşi dau
respectiv un lucru pentru altul. Părţile contractante se numesc copermutanţi (art. 1407 din
C. civ.). În ceea ce ne priveşte, putem defini schimbul ca fiind acel contract consensual
prin care părţile, numite copermutanţi sau coschimbaşi, îşi transferă reciproc proprietatea
unor bunuri ale lor sau alte drepturi reale sau de creanţă, fiind exclusă contraprestaţia sub
forma unei sume de bani.
Contractul de schimb prezintă următoarele caractere juridice:
Î este un contract sinalagmatic, deoarece obligaţiile părţilor sunt reciproce şi
interdependente. Prin urmare, sunt aplicabile regulile privitoare la rezoluţiunea
contractului. De asemenea, fiecare parte este în acelaşi timp şi creditor, şi debitor;
Î este un contract cu titlu oneros, întrucât scopul urmărit de părţi prin încheierea
contractului este acela de a obţine un anumit folos drept echivalent al obligaţiei asumate.
În cazul în care cele două bunuri care fac obiectul schimbului nu sunt echivalente valoric,
pentru egalizarea valorică a prestaţiilor, copermutantul care primeşte lucrul mai scump va
putea plăti în bani diferenţa de valoare care se numeşte sultă. Subliniem însă că, pentru a
fi în prezenţa unui contract de schimb, nu este necesar ca valoarea bunurilor schimbate să
fie matematic egală. Ca şi în cazul vânzării-cumpărării, apreciem că seriozitatea
operaţiunii juridice de schimb implică o echivalenţă valorică relativă, raportată atât la
valoarea lucrurilor permutate, cât şi la subiectivismul părţilor contractante, care, prin
efectul voinţei lor, sunt libere să aprecieze cuantumul valorilor implicate. Avantajul
patrimonial al unei părţi din contractul de schimb se poate concretiza nu numai prin
valoarea superioară a bunului primit în schimbul înstrăinării unui bun al său, ci şi prin
afectarea sa pentru satisfacerea unor interese personale;
Î este un contract comutativ, întrucât întinderea prestaţiilor părţilor este cunoscută încă
de la încheierea lui şi nu depinde de hazard;
Î este un contract consensual, în principiu, acordul de voinţă al părţilor fiind suficient
pentru formarea valabilă a contractului. În general, din raţiuni probatorii, schimbul este
materializat într-un înscris probatoriu. Sunt aplicabile regulile generale privitoare la proba
prin depoziţiile martorilor; prin urmare, schimbul va putea fi dovedit şi cu martori în cazul
în care există un început de dovadă scrisă (art. 1197 din C. civ.) sau dacă a existat o
imposibilitate de preconstituire sau de conservare a unei dovezi scrise (art. 1198 din C.
civ.). Dacă prin contract se înstrăinează un teren, atunci consimţământul părţilor trebuie să
îmbrace forma solemnă a actului autentic. Schimbul imobilelor trebuie suspus
formalităţilor de publicitate imobiliară pentru opozabilitate faţă de terţi;
25
Î în principiu, este un contract translativ de proprietate din momentul încheierii lui.
Există posibilitatea ca părţile, prin acordul lor de voinţă, să amâne acest moment pentru o
dată ulterioară momentului încheierii contractului;

2. Reguli aplicabile contractului de schimb

Articolele 1407 şi 1408 din C. civ. enunţă două reguli speciale aplicabile contractului
de schimb. Potrivit art. 1407, dacă una dintre părţi transmite un bun care nu îi aparţine cu
titlu de proprietate, cealaltă parte nu poate fi obligată să îi dea lucrul promis în schimb, ci
numai să îl restituie pe cel primit. Aceasta este o regulă diferită faţă de cea întâlnită la
vânzare-cumpărare, unde art. 1364 din C. civ. prevede numai posibilitatea suspendării
plăţii preţului, dacă există vreun pericol de evicţiune, dar numai până când vânzătorul va
face să înceteze tulburarea sau va da o cauţiune. Un astfel de contract de schimb nu poate
fi opus adevăratului proprietar al lucrului în cazul în care acesta ar revendica bunul său.
Potrivit art. 1408 din C. civ., în cazul în care unul dintre copermutanţi este evins de un
terţ, el poate cere daune-interese sau întoarcerea lucrului dat celuilalt copermutant.
Doctrina interpretează aceste dispoziţii în sensul că, dacă evicţiunea s-a produs deja,
partea păgubită are de ales între acţiunea în garanţie pentru evicţiune (ceea ce presupune
menţinerea contractului) şi acţiunea în rezoluţiune, cu consecinţa repunerii în situaţia
anterioară. În plus, s-a criticat inexactitatea textului care pare a exclude în mod nejustificat
posibilitatea cumulării restituirii bunului cu plata de daune-interese. Art. 1409 din C. civ.
stabileşte principiul că, în măsura în care nu contravin reglementărilor exprese ale
contractului de schimb, regulile stabilite în materia vânzării-cumpărării sunt incidente şi
schimbului. Astfel, precizăm:
Î părţile trebuie să aibă capacitatea de a contracta; în aceeaşi condiţii ca şi la contractul
de vânzare-cumpărare, sunt aplicabile incapacităţile speciale. Instanţa supremă a decis că
dispoziţia legală privind interzicerea vânzării între soţi este aplicabilă şi schimbului între
soţi, sancţiunea aplicabilă fiind nulitatea relativă a contractului;
Î părţile trebuie să exprime un consimţământ care să îndeplinească toate condiţiile de
valabilitate;
Î părţile trebuie să se îngrijească să fie îndeplinite condiţiile cerute de obiectul
contractului de schimb – să existe; să fie determinat sau determinabil; să fie posibil; să fie
licit şi moral; să se afle în circuitul civil; să fie proprietatea copermutanţilor;
Î prin încheierea contractului de schimb, părţile trebuie să urmărească un scop real şi
moral; considerăm că prestaţiile părţilor trebuie să nu fie disproporţionate pentru ca una să
poată constitui cauza obligaţiei celeilalte.
Î părţile sunt obligate la predarea bunurilor;
Î părţile datorează garanţia împotriva evicţiunii şi a viciilor ascunse; cât despre normele
de la vânzare-cumpărare care nu pot fi aplicate şi contractului de schimb datorită
specificităţii sale, adăugăm faţă de ceea ce am precizat deja în legătură cu interpretarea
contractului:
Î copermutanţii vor suporta în mod egal cheltuielile contractului în lipsă de stipulaţie
contrară;
Î nu vor putea fi aplicabile dispoziţiile referitoare la preţ;
Î nu vor putea fi aplicabile regulile vânzării făcute altfel decât pe măsură (art. 1329 din
C. civ.);

26
Î nu pot fi aplicabile dispoziţiile art. 1311 din C. civ. privind obiectul vânzării: Dacă în
momentul vânzării, lucrul vândut era pierit în tot, vinderea este nulă. Dacă a pierit numai
în parte, cumpărătorul are alegerea între a se lăsa de contract, sau a pretinde reducerea
preţului.
Schimbul de imobile
Întocmai precum bunurile mobile, pot forma obiectul contractului de schimb şi
bunurile imobile. În perioada post-comunistă, schimbul de terenuri s-a bucurat de atenţia
legiuitorului, cunoscând o reglementare expresă prin L. nr. 18/1991 şi L. nr. 54/1998. În
prezent, art. 1 din Titlul X privind circulaţia juridică a terenurilor al L. nr. 247/2005
dispune că terenurile proprietate privată pot fi înstrăinate şi dobândite prin oricare din
modurile prevăzute de lege, cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi. Actuala
reglementare nu mai conţine norme consacrate contractului de schimb de terenuri,
acestuia aplicându-i-se regimul general al constituirii unui drept real (art. 2 alin. 2 din
lege) şi anume necesitatea întocmirii actului în formă autentică (art. 2 alin 2 din lege).
Sancţiunea încălcării acestei dispoziţii este nulitatea absolută a contractului de schimb.
Dacă cerinţa formei autentice nu a fost respectată, înţelegerea părţilor poate valora
antecontract de schimb, susceptibil de executare silită în condiţiile art. 5 alin. 2 din L. nr.
247/2005, dar şi ale art. 1073 şi 1077 din C. civ.

Întrebări:
1. Care esre defini ia contractului de schimb?
2. Schimbul valutar este un contract de vânzare-cumparare sau de schimb?
3. Care sunt regulile contrcatctului de vânzare-cumpărare aplicabile i contractului
de schimb?
4. Care sunt regulile proprii contractului de schimb?

27
 CAPITOLUL III
CONTRACTUL DE DONAŢIE
OBIECTIVE:
9 să identifice noţiunea donaţie;
9 să deosebească caracterele juridice;
9 să identifice condiţiile de fond ale contractului;
9 să identifice condiţiile de formă ale contractului;
9 să identifice obligaţiile părţilor;
9 să identifice sancţinile aplicabile neexecutării obligaţiilor părţilor;
9 să identifice varietăţile contractului de donaţie.

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de donaţie

Potrivit dispoziţiilor art. 801C. civ., donaţia este un act de liberalitate prin care
donatorele dă irevocabil un lucru donatarului care-l primeşte. Definiţia formulată de
către legiuitor nu numai că nu este completă, dar nu este nici riguros exactă. Am putea
defini donaţia ca fiind acel contract solemn prin care o parte, numită donator, cu intenţie
liberală îşi micşorează patrimoniul său cu un drept, mărind, cu acelaşi drept, patrimoniul
celeilalte părţi, numită donatar, fără a urmări să primească o contraprestaţie.
Contractul de donaţie prezintă următoarele caractere juridice:
Î este un contract unilateral deoarece, în principiu, dă naştere la obligaţii doar în sarcina
uneia dintre părţi (a donatorului); donaţia va avea caracter sinalagmatic atunci când
donatarul este obligat să execute, în favoarea donatorului sau a unui terţ, o obligaţie
(sarcină);
Î este un contract cu titlu gratuit deoarece transmiterea proprietăţii se face animus
donandi, fără ca donatorul să urmărească obţinerea unei contraprestaţii; ca şi contract cu
titlu gratuit, donaţia reprezintă o liberalitate, întrucât micşorează în mod actual şi
irevocabil patrimoniul donatorului cu dreptul care formează obiectul contractului, spre
deosebire de contractele dezinteresate (comodatul, mandatul cu titlu gratuit, depozitul cu
titlu gratuit etc.) care, deşi sunt tot contracte cu titlu gratuit, nu micşorează patrimoniul
părţii ce procură celeilalte un folos gratuit; dacă donaţia este cu sarcini, ea încetează a mai
fi pur gratuită numai în cazul în care sarcina este stipulată în favoarea donatorului sau a
unui terţ; în cazul sarcinii stipulate în favoarea donatarului însuşi, donaţia rămâne pur
gratuită;
Î este un contract comutativ, existenţa şi întinderea obligaţiilor fiind cunoscute de către
părţi din momentul încheierii contractului;
Î este un contract solemn întrucât pentru încheierea sa valabilă se cere respectarea
formei solemne impusă de lege (forma autentică); nerespectarea acestei cerinţe de formă
este sancţionată cu nulitatea absolută a contractului de donaţie;
Î este un contract translativ de proprietate din momentul încheierii lui; există
posibilitatea ca părţile, prin acordul lor de voinţă, să amâne acest moment pentru o dată
ulterioară momentului încheierii contractului.
Î este un contract irevocabil, irevocabilitatea privind nu doar efectele donaţiei, ci însăşi
natura acesteia; acest caracter are valoare de principiu în cazul contractului de donaţie,
orice clauză incompatibilă cu acesta atrăgând nulitatea absolută a convenţiei.

28
 2. Condiţiile de validitate ale contractului de donaţie
Condiţii de fond ale contractului de donaţie
” Capacitatea juridică a părţilor – în materia contractului de donaţie este aplicabilă regula
generală a capacităţii de a încheia acte juridice, incapacitatea fiind excepţia. Momentul în
care trebuie să existe capacitatea juridică este acela al realizării acordului de voinţă al
părţilor în sensul încheierii contractului de donaţie. Dacă donaţia se realizează printr-un
singur act, nu se pun probleme. În schimb, dacă contractul se încheie între absenţi, prin
înscrisuri separate, donatorul trebuie să fie capabil atât în momentul lansării ofertei de
donaţie, cât şi în momentul acceptării acesteia de către donatar şi al primirii comunicării
acceptării; în ceea ce priveşte capacitatea donatarului, aceasta trebuie să existe în
momentul acceptării donaţiei. În scopul ocrotirii unor interese generale sau individuale,
legea română instituie o serie de incapacităţi de dispune şi de a primi prin donaţii.
a) Incapacităţi de a dispune prin donaţii
Î minorii şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească nu pot încheia donaţii în
calitate de donatori nici personal cu încuviinţarea ocrotitorului legal, nici prin
reprezentantul legal, chiar dacă ar exista acordul autorităţii tutelare (art. 806 C. civ.,
modificat prin dispoziţiile C. fam.: art. 133 alin. 3, art. 129 alin. 1–3, art. 105 alin. 3 şi art.
147);
Î minorii nu pot face donaţii în favoarea tutorilor nici chiar după dobândirea capacităţii
depline de exerciţiu, câtă vreme autoritatea tutelară nu a dat descărcare tutorelui pentru
gestiunea sa (art. 809 C. civ. şi art. 141 C. fam.); această incapacitate nu se aplică în cazul
în care tutorele este ascendent al minorului (de exemplu: bunic, străbunic etc.);
b) Incapacităţi de a primi prin donaţii
Î persoanele fizice neconcepute (incapacitatea rezultă din interpretarea per a contrario a
art. 808 alin. 1 C. civ.) nu pot primi donaţii; copilul conceput dar nenăscut la momentul
facerii donaţiei poate fi gratificat.
Î organizaţiile care nu au dobândit personalitate juridică nu au capacitatea de a primi
donaţii; structurile organizatorice, mai cu seamă organizaţiile non-profit, vor putea primi
donaţii chiar în timpul constituirii, de la data actului de înfiinţare, dacă acestea sunt
absolut necesare pentru dobândirea personalităţii juridice (art. 33 alin. 3, Decretul nr.
31/1954); în concret, este vorba despre o capacitate de folosinţă anticipată momentului
dobândirii personalităţii juridice şi care priveşte exclusiv actele şi condiţiile necesare
constituirii (de exemplu, formarea patrimoniului persoanei juridice).
Î cetăţenii străini şi apatrizii pot primi donaţii care au ca obiect dreptul de proprietate
asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea
Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de
reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică (art. 44 alin. 2 din Constituţia
revizuită şi L. nr. 312/2005 studiată anterior).
Î medicii şi farmaciştii care au tratat o persoană în boala din care acesta moare nu pot
fi gratificaţi prin donaţii făcute de către bolnav în timpul bolii (art. 810 alin. 1 C. civ.).
Î preoţii care au asistat o persoană din punct de vedere religios în cursul ultimei boli nu
pot primi donaţii pe care acesta le-ar face în favoarea lor în cursul acestei ultime boli (art.
801 alin. 3 C. civ.). Incapacităţile care vizează medicii, farmaciştii şi preoţii presupun
îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: donatarul să aibă calitatea de medic sau
farmacist, respectiv preot în momentul facerii donaţiei; donatarul să-l fi tratat, respectiv

29
asistat pe donator în cursul ultimei boli; ultima boală să constituie cauza morţii
donatorului; asistenţa medicală, respectiv religioasă să aibă caracter repetat sau de
continuitate; donaţia să fie făcută în timpul ultimei boli. Incapacităţile prevăzute de art.
810 alin. 1 şi 3 cunosc două excepţii: donaţiile remuneratorii, dacă sunt potrivite cu starea
materială a donatorului şi cu serviciile prestate de către donatar; donaţiile făcute medicului
de către bolnavul care este soţul lui.
Î minorii şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească au capacitatea de folosinţă
de a primi donaţii, însă nu au capacitatea de exerciţiu necesară exercitării acestui drept;
potrivit dispoziţiilor de drept comun, donaţiile făcute în favoarea acestor categorii de
persoane se acceptă prin reprezentanţii lor legali sau cu încuviinţarea ocrotitorilor legali;
având în vedere această incapacitate a minorilor şi interzişilor judecătoreşti, legiuitorul
(art. 815 C. civ.) a permis ca donaţiile făcute acestora să poată fi acceptate şi de către
ascendenţii lor, şi aceasta chiar în condiţiile în care reprezentanţii lor ar fi în viaţă şi ar
refuza să primească donaţia; dacă donaţia este cu sarcini sau este afectată de o condiţie,
acceptarea ei constituie un act de dispoziţie, fiind necesară, în toate cazurile, autorizarea
prealabilă a autorităţii tutelare;
Î surdo-mutul care nu ştie să scrie şi să citească nu poate accepta o donaţie decât cu
asistarea unui curator special numit de autoritatea tutelară (art. 816 C. civ. combinat cu
art. 152 şi art. 159 C. fam.).
Î persoanele juridice pot accepta donaţii cu respectarea principiului specialităţii
capacităţii de folosinţă.
c) Sancţiunea nerespectării incapacităţilor prevăzute de lege
Deşi art. 812 C. civ. dispune că dispoziţiile în favoarea unui incapabil sunt nule,
nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la incapacităţile de a face sau de a primi
donaţii urmează a fi sancţionată cu nulitatea absolută sau relativă a contractului, în funcţie
de caracterul intereselor protejate prin norma încălcată. Astfel, ignorarea dispoziţiilor
legale privitoare la incapacităţile de a dispune prin donaţii, precum şi a celor referitoare la
incapacităţile de a primi donaţii de către persoanele fizice neconcepute, organizaţiile
juridice care nu au dobândit personalitate juridică, minorii şi persoanele puse sub
interdicţie judecătorească, surdo-mut atrage sancţiunea nulităţii relative. Nulitatea
contractului de donaţie va putea fi invocată în intervalul de timp prescris de lege de către
cel ocrotit prin dispoziţia legală încălcată sau de către succesorii săi în drepturi.
Neacceptarea în condiţiile prevăzute de lege a donaţiilor făcute persoanelor juridice va fi
sancţionată cu nulitatea absolută a contractului, în acest caz incapacitatea fiind dictată de
interese de ordin public. Pentru acelaşi considerent, sancţiunea va fi tot nulitatea absolută
şi în cazul nesocotirii incapacităţii ce priveşte donaţiile ce au ca obiect dreptul de
proprietate asupra terenurilor în cazul în care gratificatul este cetăţean străin sau apatrid.
” Consimţământul părţilor – potrivit dreptului comun, pentru a fi valabil, consimţământul
trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să provină de la o persoană cu
discernământ; să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; să fie exteriorizat;
să nu fie afectat de vicii de consimţământ. În ceea ce priveşte viciile de consimţământ,
eroarea asupra persoanei (error in personam) poate fi reţinută atât atunci când poartă
asupra identităţii donatarului, cât şi atunci când se referă la calităţile lui esenţiale. În
materia contractului de donaţie, elementul obiectiv al dolului poate consta atât într-un fapt
comisiv, cât şi într-unul omisiv. De regulă, faptul comisiv îmbracă forma captaţiei sau a

30
sugestiei, constând în utilizarea unor mijloace dolosive (maşinaţiuni, manopere
frauduloase, şiretenii etc.) în scopul de determina voinţa de a gratifica donatorului, voinţă
care, în absenţa mijloacelor dolosive nu s-ar fi manifestat.
” Obiectul contractului de donaţie – pot forma obiect al contractului de donaţie atât
bunurile mobile, cât şi cele imobile. Pentru a fi valabil, obiectul contractului de donaţie
trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să existe sau să poată exista în
viitor; să se afle în circuitul civil; să fie determinat sau determinabil; să fie posibil; să fie
licit şi moral; dacă bunul este individual determinat, donatorul trebuie să fie proprietarul
bunului. Donaţia lucrului altuia este lovită de nulitate absolută deoarece donatorul s-ar
putea abţine să dobândească proprietatea bunului respectiv, iar această împrejurare
contravine principiului irevocabilităţii donaţiilor. Dacă donaţia priveşte bunuri de gen sau
bunuri viitoare, lipsa calităţii de proprietar nu atrage nulitatea contractului, deoarece, într-
o atare ipoteză, dreptul de proprietate nu se transmite în momentul încheierii donaţiei.
” Cauza contractului de donaţie – în ceea ce priveşte structura cauzei, în cazul
contractului de donaţie scopul imediat (causa proxima) îl constituie intenţia de a gratifica
(animus donandi), iar scopul mediat (causa remota) îl constituie motivul determinant al
încheierii donaţiei, acesta fiind variabil şi diferit pentru fiecare contract de donaţie. Pentru
a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să existe; să
fie reală; să fie licită şi morală.
Condiţii de formă ale contractului de donaţie
” Între prezenţi – pentru ca donaţia să producă efecte juridice este necesar ca ambele
părţi să-şi manifeste consimţământul în formă autentică întrucât, potrivit art. 813 C. civ.,
toate donaţiile se fac prin act autentic. Forma înscrisului autentic este cerută de legiuitor
pentru valabilitatea actului juridic (ad validitatem), sancţiunea nerespectării acestei forme
fiind nulitatea absolută a contractului de donaţie. Nulitatea absolută a donaţiei pentru
nerespectarea formei autentice poate fi invocată oricând, de către orice persoană care are
interes, de către procuror sau de instanţă din oficiu. Mai mult, art. 1168 C. civ. dispune că
donatorul nu va putea înlătura sancţiunea nulităţii pentru vicii de formă printr-un act
confirmativ, singura posibilitate ca aceasta să producă efecte fiind refacerea donaţiei în
forma prevăzută de lege. Art. 1167 alin. 3 C. civ. instituie, în materia donaţiei, o excepţie
de la această regulă. Astfel, potrivit textului de lege citat, după moartea donatorului,
confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară şi în deplină cunoştinţă de cauză a unei
donaţii nulă absolut pentru lipsa formei autentice, de către moştenitori sau de către cei
care reprezintă drepturile donatorului, acoperă nulitate.
” Între absenţi – dacă donaţia se încheie între absenţi, atât oferta de donaţie, cât şi
acceptarea acesteia trebuie să îmbrace forma solemnă. Atât donatarul, cât şi donatorul
trebuie să se afle în viaţă în momentul facerii acceptării donaţiei. Punerea sub interdicţie a
donatorului sau moartea acestuia mai înainte ca donatarul să fi acceptat donaţia face ca
oferta să devină caducă. Dacă donatarul decedează mai înainte de a accepta donaţia în
forma prevăzută de lege, moştenitorii donatarului nu pot accepta oferta de donaţie făcută
autorului lor deoarece aceasta este un act intuitu personae, iar ei nu pot accepta ceva ce nu
li s-a transmis; cu atât mai puternic cuvânt, această posibilitate de acceptare nu este
recunoscută nici creditorilor donatarului. Oferta de donaţie poate fi revocată până în
momentul acceptării ei; revocarea poate fi expresă sau tacită (de exemplu, revocarea tacită
a donaţiei în cazul în care donatorul vinde bunul înainte ca donatarul să fi acceptat

31
donaţia). Potrivit art. 814 alin. 2 C. civ., acceptarea donaţiei trebuie notificată donatorului
în timpul vieţii lui şi mai înainte de a fi devenit incapabil. Comunicarea acceptării poate fi
făcută chiar de către moştenitorii donatarului, întrucât consimţământul se realizează prin
acceptarea ofertei de donaţie, numai efectele donaţiei fiind amânate până la notificarea
acceptării.
” Statul estimativ – dacă donaţia are ca obiect bunuri mobile, corporale sau incorporale,
acestea trebuie menţionate într-un înscris denumit stat estimativ. Acest înscris poate fi
încorporat contractului de donaţie sau poate constitui un act scris separat de contractul de
donaţie. Potrivit art. 827 C. civ., statul estimativ trebuie semnat de către donator şi de
către donatar şi trebuie să cuprindă o descriere şi o evaluare globală a bunurilor mobile ce
formează obiectul contractului. Statul estimativ este cerut ca o condiţie ad probationem,
pentru dovedirea valorii bunurilor donate (în lipsa statului estimativ, bunurile mobile
donate pot fi evaluate şi printr-o expertiză).

3. Principiul irevocabilităţii donaţiilor

” Noţiune – potrivit art. 969 C. civ., odată încheiat, contractul are forţă obligatorie pentru
părţile contractante, acestea neputând desfiinţa sau modifica contractul în mod unilateral.
Acesta este principiul irevocabilităţii actului juridic bilateral sau multilateral, cunoscut în
doctrină şi sub denumirea de irevocabilitate de gradul I. Irevocabilitatea decurge din
principiul forţei obligatorii a contractului, fiind, în acelaşi timp, şi o garanţie a acestui
principiu. Irevocabilitatea contractului de donaţie nu reprezintă însă o simplă aplicaţie a
irevocabilităţii actului juridic civil bilateral, ci dobândeşte un caracter special, vizând nu
doar efectele contractului, ci însăşi validitatea donaţiei. Această irevocabilitate, calificată
în doctrină ca fiind o irevocabilitate de gradul II, este prevăzută expres în legislaţie (art.
801şi 822–824 C. civ.) şi ţine de esenţa contractului de donaţie. Dacă în contract sunt
inserate clauze sau condiţii a căror aducere la îndeplinire ar depinde de voinţa donatorului,
donaţia va fi nulă absolut (art. 822 C. civ.). Nulitatea va fi una totală, desfiinţând întreg
contractul, nu doar clauza incompatibilă cu principiul irevocabilităţii donaţiilor. De la
această regulă, literatura de specialitate admite totuşi două excepţii: dacă donaţia este
divizibilă, iar clauza interzisă o afectează doar în parte, nulitatea va fi parţială; dacă după
decesul donatorului, succesorii săi confirmă sau execută, în mod benevol şi în cunoştinţă
de cauză, donaţia, ei nu vor mai putea invoca nulitatea donaţiei.
” Clauze incompatibile cu principiul irevocabilităţii donaţiilor – principiul
irevocabilităţii donaţiilor interzice includerea în contractul de donaţie a unor clauze ce ar
contraveni acestui principiu. Sunt astfel de clauze: condiţiile potestative; plata datoriilor
viitoare şi nedeterminate ale donatorului; dreptul donatorului de dispune de bunul
donat; dreptul de a denunţa unilateral contractul.
” Clauze compatibile cu principiul irevocabilităţii donaţiilor - delimitarea câmpului de
aplicaţie al principiului irevocabilităţii donaţiilor implică unele precizări cu privire la
clauze care nu aduc atingere acestui principiu. Sunt astfel de clauze: condiţiile cazuale şi
mixte; termenul; plata datoriilor prezente sau viitoare, determinate sau determinabile,
ale donatorului; reîntoarcerea bunului donat în patrimoniul donatorului; rezervarea
unui dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra bunului donat;
inalienabilitatea convenţională; stipularea unei clauze de împuternicire în favoarea
donatorului sau a unui terţ.

32
” Donaţiile între soţi – excepţie de la principiul irevocabilităţii donaţiilor – în timpul
căsătoriei soţii îşi pot face reciproc liberalităţi. Acestea pot avea ca obiect numai bunuri
proprii ale soţului donator şi sunt supuse condiţiilor de fond şi formă prevăzute de lege în
această materie. Conform art. 937 din C. civ. orice donaţiune făcută între soţi în timpul
maritagiului este revocabilă; se are în vedere prezumţia că soţul donatar ar fi abuzat de
influenţa pe care o avea asupra soţului donator, determinându-l să încheie un asemenea
contract. Revocarea se poate face ad nutum, expres sau tacit, oricând după încheierea
contractului, indiferent dacă căsătoria mai fiinţează ori s-a desfiinţat sau a încetat. Acest
drept discreţionar de revocare aparţine numai soţului donator, nu şi succesorilor lui în
drepturi, şi nu ar putea fi anihilat printr-o clauză contrară. Mai mult, existenţa acestui
drept este recunoscută chiar fără a fi stipulat expres în contract. După moartea soţului
donator, donaţia devine definitivă şi irevocabilă. Fiind exceptate de la principiul
irevocabilităţii, donaţiile între soţi pot cuprinde clauze incompatibile cu irevocabilitatea de
gradul II. Întrucât donatorul are posibilitatea de a revoca oricând donaţia, fără a justifica
vreo cauză, donaţia între soţi nu se revocă pentru survenienţă de copil (art. 937 alin. 3 C.
civ.) sau pentru neexecutarea sarcinii ori pentru ingratitudine. După moartea soţului
donator, succesorii săi vor putea invoca cauzele de revocare a donaţiei.

4. Efectele contractului de donaţie

” Efectele donaţiei între părţi – principalul efect al contractului de donaţie îl constituie
transmiterea dreptului care formează obiectul liberalităţii, din patrimoniul donatorului în
patrimoniul donatarului. Translaţia se face cu titlu gratuit, donandi causa, în mod
irevocabil. Donaţia este un contract unilateral, generând, în principiu, obligaţii numai în
sarcina donatorului.
Obligaţiile donatorului – contractul de donaţie naşte în sarcina donatorului următoarele
obligaţii:
Î obligaţia de predare a bunului care formează obiectul donaţiei;
Î obligaţia de conservare a bunului, în cazul în care predarea este amânată pentru o dată
ulterioară încheierii contractului; în caz de pieire sau deteriorare a bunului, răspunderea sa
va fi angajată potrivit regulilor generale;
Î obligaţia de garanţie contra evicţiunii şi viciilor ascunse; transmiterea dreptului
făcându-se cu titlu gratuit, o asemenea obligaţie are un caracter excepţional, existând
numai în următoarele cazuri: dacă obligaţia de garanţie contra evicţiunii sau cea contra
viciilor ascunse este prevăzută expres în contract (art. 828 alin. 2 C. civ.); dacă evicţiunea
provine din faptul personal al donatorului (art. 828 alin. 3 C. civ.); dacă vinovăţia
donatorului îmbracă forma dolului, donatorul răspunde pentru pagubele ce rezultă din
viciile ascunse ale lucrului, cunoscute de el şi neaduse la cunoştinţa donatarului (art. 998
C. civ.); dacă donaţia este cu sarcini, donatorul datorează garanţie contra evicţiunii şi a
viciilor ascunse în limita valorii sarcinilor.
Obligaţiile donatarului – donaţia pur gratuită naşte în sarcina donatarului doar o
obligaţie morală, de recunoştinţă faţă de donatar. În cazuri expres şi limitativ prevăzute de
lege, nerespectarea acestei obligaţii creează posibilitatea revocării donaţiei pentru
ingratitudine. Există posibilitatea ca prin contract donatorul să impună donatarului
executarea anumitor obligaţii. Este cazul donaţiei cu sarcini (sub modo), care poate fi
definită ca reprezentând acea donaţie prin care donatarul se obligă faţă de donatar la

33
executarea unei prestaţii determinate. Ca modalitate a actului juridic, sarcina constă într-o
obligaţie de a da, a face sau a nu face. Sarcina poate fi stipulată: în favoarea donatorului
(de exemplu, obligaţia de a plăti o datorie pe care gratificatul o are faţă de un terţ); în
favoarea donatarului (de exemplu, obligaţia de a absolvi o facultate); în acest caz,
obligaţia se justifică numai dacă donatorul are cel puţin un interes moral, altfel donatarul
nu se poate obliga faţă de el însuşi (caz în care donaţia este pur gratuită); în favoarea unui
terţ (de exemplu, obligaţia de plăti o rentă viageră soţiei donatorului).
” Efectele faţă de terţi ale contractului de donaţie – opozabilitatea efectelor contractului
de donaţie este supusă regulilor generale. Astfel:
- pentru bunurile mobile, se aplică dispoziţiile cuprinse în art. 1909–1910 C. civ.,
prevăzute în favoarea terţului dobânditor de bună-credinţă şi posesor al lucrului;
- pentru drepturile de creanţă, opozabilitatea este condiţionată de notificarea cesiunii
făcute prin intermediul executorilor judecătoreşti sau acceptarea acesteia de către
debitorul cedat prin înscris autentic; faţă de debitorul cedat, cesiunea produce efecte şi
prin acceptarea pe care acesta o face prin înscris sub semnătură privată;
- pentru bunurile imobile, trebuie respectate formalităţile de publicitate imobiliară
(înscrierea în cartea funciară).
În materia donaţiilor există reguli speciale cu privire la publicitatea imobiliară. Astfel:
Î Neînscrierea în cartea funciară poate fi invocată de orice persoană care are interes (art.
819, teza I C. civ.). În materie de donaţie, sunt terţi şi succesorii cu titlu particular, precum
şi creditorii chirografari ai donatorului.
Î Lipsa înscrierii în cartea funciară nu poate fi invocată de către acele persoane care
aveau obligaţia efectuării acestei înscrieri (art. 819, teza a II-a C. civ.), ex.: reprezentanţii
minorului sau a persoanei puse sub interdicţie. Art. 820 C. civ. recunoaşte minorilor şi
interzişilor judecătoreşti o acţiune în despăgubiri în contra persoanelor cărora li se poate
imputa neîndeplinirea obligaţiilor de înscriere în cartea funciară.
Î În ipoteza în care un imobil este înstrăinat prin vânzare şi ulterior donat, chiar dacă
donatarul îndeplineşte primul formalităţile de publicitate, cumpărătorul poate cere
instanţei să acorde preferinţă înscrierii sale, întrucât a dobândit imobilul cu titlu oneros.
(art. 30, L. nr. 7/1996). Înscrierea în cartea funciară a dreptului donatarului devine
opozabilă terţilor după zece ani de la data înregistrării cererii.

5. Cauze legale de revocare a donaţiei

” Enumerarea cauzelor legale de revocare a donaţiilor – desfiinţarea contractului de
donaţie poate fi generată de dispoziţii contractuale sau legale. Primele îşi au izvorul în
acordul de voinţă a părţilor şi îmbracă forma clauzelor contractuale privitoare la
desfiinţarea donaţiei. Pentru a produce efecte, acestea trebuie expres menţionate în
contract. Legea (art. 829 C. civ.) reglementează trei cauze legale de revocare, care
acţionează fără a fi prevăzute în contract: neexecutarea sarcinii; ingratitudinea
donatarului; survenienţa de copil. Existenţa primelor două cauze trebuie stabilită de către
instanţa de judecată, aceasta urmând a pronunţa revocarea donaţiei în cazul în care
constată îndeplinite cerinţele legii. În ceea ce priveşte cea de a treia cauza, acesta operează
de drept, fără a mai fi necesară intervenţia instanţei.
” Revocarea pentru neexecutarea sarcinii - în măsura valorii sarcinii, donaţia cu sarcină
este un contract sinalagmatic, fiindu-i aplicabile regulile generale în materia efectelor

34
specifice contractelor sinalagmatice, inclusiv rezoluţiunea, denumită în această materie
revocare. Dacă donatarul nu îndeplineşte sarcina impusă prin contract, donatorul are la
îndemână două acţiuni: acţiunea în executare a contractului cu daune-interese; acţiunea în
revocarea donaţiei pentru: neexecutarea sarcinii sau executarea parţială sau executarea cu
întârziere. Acţiunea în revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii cunoaşte
următoarele particularităţi: neexecutarea sarcinii poate fi totală sau parţială, în acest ultim
caz partea neexecutată trebuie să fi fost considerată esenţială la încheierea contractului;
neexecutarea trebuie să nu fie imputabilă donatorului; debitorul donatar trebuie să fi fost
pus în întârziere; revocarea nu operează de drept, ci trebuie pronunţată de către instanţă,
care poate acorda debitorului donatar un termen de graţie; au calitate procesuală activă:
donatorul, succesorii lui în drepturi, precum şi creditorii chirografari ai acestor persoane;
dacă sarcina este stipulată în favoarea unui terţ, acesta nu poate cere revocarea donaţiei
pentru neexecutarea sarcinii; el va putea solicita doar executarea silită; hotărârea prin care
instanţa pronunţă revocarea donaţiei produce efecte retroactive, atât împotriva donatarului
şi a succesorilor lui în drepturi, cât şi împotriva terţilor.
” Revocarea donaţiei pentru ingratitudine – cauzele de revocare a donaţiei pentru
ingratitudine sunt prevăzute expres şi limitativ de art. 831 C. civ. Potrivit acestui text de
lege, donaţia se revocă pentru ingratitudine dacă donatarul săvârşeşte una din următoarele
fapte:
Î atentează la viaţa donatorului; acest caz de revocare presupune stabilirea intenţiei
donatarului de a-l ucide pe donator. Nu interesează dacă infracţiunea de omor s-a
consumat sau a rămas în formă de tentativă, după cum nu interesează nici scopul sau
mobilul crimei. Nu se cere existenţa unei hotărâri penale de condamnare; dacă însă un
proces penal a avut loc, hotărârea instanţei penale prin care s-a constatat lipsa de vinovăţie
a donatarului are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile (art. 22 din C. proc.
pen.).
Î săvârşeşte faţă de donator delicte, cruzimi sau injurii grave; legiuitorul a avut în
vedere săvârşirea cu intenţie a unor fapte de natură să afecteze grav integritatea fizică sau
să lezeze onoarea şi demnitatea acestuia. Gravitatea faptelor se va aprecia de către instanţa
învestită cu cererea de revocare.
Î refuză nejustificat să dea donatorului alimente; pentru a fi în prezenţa acestui caz de
revocare, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: donatorul să fi avut nevoie de
alimente şi să le fi cerut de la donatar; donatarul să fi refuzat acordarea de alimente, deşi
avea posibilitatea de a le fi acordat; bunul donat să nu fi pierit; donatorul să nu fi avut
persoane care să fi fost obligate să-i asigure alimentele şi care ar fi avut această
posibilitate. Dacă donatarul i-a acordat alimente, el nu va avea o acţiune în restituire a
prestaţiilor efectuate, fapta sa fiind asimilată unei obligaţii civile imperfecte (art. 1092 C.
civ.). Refuzul nejustificat al donatarului nu va putea fi sancţionat cu obligarea sa la
asigurarea alimentelor, ci numai cu revocarea donaţiei. Acţiunea în revocarea donaţiei
pentru ingratitudine cunoaşte următoarele particularităţi: are caracterul unei pedepse
civile; acţiunea trebuie introdusă în termen de un an de la data săvârşirii faptului de
ingratitudine sau de la data de la care cel îndreptăţit să exercite acţiunea a cunoscut faptul
de ingratitudine; dacă sunt mai multe fapte de ingratitudine, termenul se calculează în
raport cu data săvârşirii ultimei fapte; în ceea ce priveşte natura juridică a termenului de
un an, se apreciază că este un termen de decădere, nefiind susceptibil de suspendare sau

35
întrerupere; dacă acţiunea nu a fost exercitată înlăuntrul termenului de un an, se prezumă
absolut că donatorul l-a iertat pe donatar; este o acţiune strict personală, putând fi
exercitată numai de către donator; în mod excepţional, legea recunoaşte calitate
procesuală activă succesorilor donatorului în două situaţii: dacă cererea de chemare în
judecată a fost formulată de către gratificant, dar acesta decedează înainte de finalizarea
procesului civil şi dacă donatorul moare înlăuntrul termenului de introducere a acţiunii
(art. 833 alin. 2 C. civ.); poate fi introdusă numai împotriva donatarului autor al faptului
de ingratitudine; dacă donatorul moare în timpul judecării acţiunii, procesul se stinge, iar
dacă donatarul moare înainte de declanşarea procesului, cererea de revocare va fi respinsă
pentru lipsa calităţii procesuale pasive; dacă donaţia a fost făcută în favoarea mai multor
donatari, acţiunea va putea fi pornită numai împotriva celor care au săvârşit faptele de
ingratitudine; donatorul are posibilitatea de a-l ierta pe donatar, dar numai după momentul
săvârşirii faptei; o renunţare anticipată la dreptul de promovare a unei acţiuni în revocarea
donaţiei este nulă de drept; admiterea acţiunii în revocare are ca efect obligarea
donatarului la restituire; restituirea va fi integrală şi se va face, în principiu, în natură,
pârâtul donatar având obligaţia de a-l despăgubi pe reclamant (donator sau succesorii săi în
drepturi) pentru eventuala scădere a valorii bunului ca urmare a sarcinilor sau ipotecilor
pe care le-a constituit; dacă bunul nu mai există în patrimoniul donatarului, acesta va fi
obligat la plata contravalorii, avându-se în vedere valoarea bunului la data pronunţării
hotărârii judecătoreşti; restituirea fructelor bunului este datorată de la data introducerii
acţiunii; admiterea acţiunii nu produce efecte faţă de terţi, drepturile dobândite de către ei
anterior publicităţii cererii de revocare, rămânând neatinse; dacă bunul este un imobil, este
necesar ca terţul să fi îndeplinit formalităţile de publicitate imobiliară anterior înscrierii în
registrul public a cererii de revocare.
” Revocarea donaţiei pentru survenienţă de copil – potrivit dispoziţiilor art. 836 C. civ.,
donaţia se revocă de drept dacă în momentul încheierii contractului donatorul nu avea nici
un descendent, iar ulterior i se naşte un copil, fie şi postum. Nu sunt revocabile pentru
survenienţă de copil: donaţiile între soţi, donaţiile făcute soţilor de către ascendenţii lor şi
darurile obişnuite de valoare modică care sunt scutite de raport. Pentru a fi în prezenţa
acestui caz de revocare, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: în momentul
contractării, donatorul să nu fi avut un copil sau un descendent existent; după încheierea
contractului, donatorului să i se nască un copil, din afara căsătoriei sau din căsătorie, fie şi
postum. În cazul îndeplinirii condiţiilor anterior precizate, donaţia se revocă de drept la
data naşterii copilului. Prin urmare, nu este nevoie de promovarea unei acţiuni în instanţă
care să pronunţe revocarea; totuşi, în caz de litigiu, instanţa va verifica îndeplinirea
condiţiilor, constatând revocarea ce a operat de drept. Revocarea donaţiei pentru
survenienţă de copil nu ar putea fi paralizată de inserarea în contractul de donaţie a unei
clauze contrare sau printr-un act de renunţare sau confirmare al donatorului. Singura
posibilitate pe care o are donatorul este facerea unei noi donaţii după momentul naşterii
copilului, donaţie cu privire la care nu vor mai fi incidente dispoziţiile art. 836 C. civ.
Revocarea produce efecte retroactive de la data încheierii contractului de donaţie. În
principiu, bunul se reîntoarce în patrimoniul donatorului liber de orice sarcini. Din
interpretarea per a contrario a art. 838 C. civ., rezultă că donatarul este prezumat posesor
de bună credinţă până la data când i se notifică faptul naşterii copilului; în consecinţă, el
va păstra fructele produse de bun până la data notificării (art. 485 C. civ.). Efectele

36
revocării se produc nu doar împotriva donatarului şi a succesorilor săi în drepturi, ci şi în
privinţa terţilor, în virtutea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.
Terţul de bună credinţă va putea invoca în favoarea sa dispoziţiile art. 1909–1910 C. civ.,
dacă donaţia priveşte un bun mobil, respectiv uzucapiunea, dacă este vorba despre un bun
imobil. Dacă revocarea priveşte o donaţie cu sarcini, atunci desfiinţarea donaţiei se va
produce numai în limita folosului pur gratuit procurat donatarului. Pentru a intra în
posesia bunurilor ce au format obiectul donaţiei revocate pentru survenienţă de copil,
donatorul sau succesorii săi în drepturi, inclusiv creditorii chirografari, au la îndemână o
acţiune în restituire. Potrivit art. 840 C. civ. coroborat cu art. 21 din Decretul nr. 167/1958
privitor la prescripţia extinctivă, acţiunea în restituire este prescriptibilă într-un termen de
30 de ani, calculaţi de la data naşterii copilului. Dacă acţiunea nu este promovată în acest
termen, donatorul va deţine în continuare bunul în aceeaşi calitate, aplicându-se regulile
de fond ale donaţiei.

6. Varietăţi ale contractului de donaţie

” Donaţiile simulate – ceea ce caracterizează donaţia simulată este existenţa
concomitentă, între aceleaşi persoane, a două contracte de donaţie: unul public, simulat,
prin care se creează o aparenţă juridică ce nu corespunde realităţii; unul secret, care
reflectă voinţa reală a părţilor şi prin care este anihilată, total sau parţial, aparenţa juridică
ce a fost creată prin actul public. După modul în care este conceput contractul aparent şi
raportul dintre acesta şi contractul secret, donaţiile simulate apar fie sub forma donaţiilor
deghizate, fie sub forma interpunerii de persoane.
” Donaţiile indirecte – ceea ce caracterizează donaţiile indirecte este existenţa intenţiei
de a gratifica, intenţie care se manifestă însă indirect, în cadrul unui alt act juridic decât
contractul de donaţie. Condiţiile de formă impuse în materia donaţiilor nu sunt aplicabile
în cazul donaţiilor indirecte, având în vedere că actele juridice prin care acestea se
realizează nu sunt contracte de donaţii. În schimb, vor trebui respectate condiţiile de fond
speciale prevăzute pentru donaţii, precum şi condiţiile de fond şi de formă prevăzute de
lege pentru actul juridic prin care se realizează indirect liberalitatea. Exemple: stipulaţia
pentru altul, renunţarea la un drept, remiterea de datorie.
” Darurile manuale – suntem în prezenţa unor contracte reale prin care, cu intenţie
liberală, donatorul transmite donatarului proprietatea asupra unui bun mobil al său, fără a
urmări să obţină o contraprestaţie.

Întrebări :
1.Care este defini ia contractului de dona ie?
2.Este dona ia un contract intuitu-personae?
3.De ce este dona ia un contract irevocabil?
4.Care sunt incapacită ile speciale aplicabile acestui contract?
5.Care sunt cazurile de revocare ale dona iei?

37
CAPITOLUL IV
CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE
OBIECTIVE:
9 să identifice noțiunea de locațiune; 
9 să deosebească caracterele juridice; 
9 să identifice condițiile de fond ale contractului; 
9 să identifice condițiile de formă ale contractului; 
9 să identifice obligațiile părților; 
9 să identifice sancținile aplicabile neexecutării obligațiilor părților; 
9 să identifice modalitățile de încetare ale locațiunii; 
9 să identifice varietățile contractului de locațiune.   

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de locaţiune

Contractul de locaţiune este acel contract prin care o persoană, numită locator, se
obligă să asigure unei alte persoane, numită locatar, folosită temporară, totală sau
parţială, a unui lucru în schimbul unei sume de bani, numită chirie (art. 1411 C. civ.).
Contractul de locaţiune cunoaşte două varietăţi şi anume contractul de închiriere a unor
suprafeţe locative şi contractul de arendare a terenurilor.
Contractului de locaţiune prezintă următoarele caractere juridice:
Î este un contract sinalagmatic, deoarece obligaţiile unei părţi îşi au cauza juridică
directă în obligaţiile juridice ale celeilalte părţi;
Î este un contract cu titlu oneros, chiria fiind de esenţa locaţiunii; dacă se transmite
folosinţa unui lucru cu titlu gratuit sau în schimbul unui preţ derizoriu, fictiv, contractul
nu este de locaţiune ci de comodat (dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru existenţa
comodatului);
Î este un contract comutativ, fiecare parte cunoscând încă de la momentul încheierii
contractului întinderea drepturilor şi a obligaţiilor;
Î este un contract consensual, forma scrisă a acestui contract nefiind cerută ad
validitatem;
Î este un contract cu executare succesivă prin natura sa pentru că asigurarea folosinţei de
către locator a lucrului închiriat se realizează în timp, iar plata chiriei de către locatar se
face, în principiu, la anumite scadenţe; în ceea ce priveşte durata contractului, aceasta
poate fi determinată sau nedeterminată, însă în nici un caz perpetuă; locuţiunile ereditare
sunt interzise prin lege (art. 1415 C. civ.); durata contractului se stabileşte prin acordul
părţilor, cu unele excepţii când legiuitorul hotărăşte această durată. Locaţiunea nu
transmite dreptul de proprietate, ci numai dreptul de folosinţă temporară a lucrului
închiriat.

2. Condiţiile de validitate ale contractului de locaţiune

Condiţii de fond ale contractului
” Capacitatea părţilor – atât locatorul, cât şi locatarul trebuie să aibă capacitatea de a face
acte de administrare. Dacă durata locaţiunii depăşeşte 5 ani în cazul imobilelor contractul
e considerat ca un act de dispoziţie prin aplicarea art. 1419 şi 1268 C. civ. şi, deci, părţile
trebuie să aibă capacitatea de a încheia astfel de acte; alţi autori consideră însă că
38
locaţiunea devine un act de dispoziţie atunci când depăşeşte 3 ani prin aplicarea
dispoziţiilor L. 7/1996. Întrucât prin contractul de locaţiune nu se transmite dreptul de
proprietate, locator poate fi nu numai proprietarul bunului, ci şi uzufructuarul (art. 534 C.
civ.), ori chiar locatarul principal (art. 1418 C. civ.); în cazul acestuia din urmă, locatarul
trebuie să aibă asupra bunului un drept opozabil faţă de proprietar.
” Consimţământul părţilor – pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească
cumulativ următoarele condiţii: să provină de la o persoană cu discernământ; să fie
exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; să fie exteriorizat; să nu fie afectat de
vicii de consimţământ.
” Obiectul contractului – în ceea ce priveşte lucrul dat în locaţiune, acesta poate fi:
mobil/imobil; corporal/incorporal; în general este cazul lucrurilor nefungibile individual
determinate după natura lor sau după voinţa părţilor; în toate cazurile se cere ca aceste
bunuri să nu se consume/distrugă prin folosinţă. Locaţiunea nu poate avea ca obiect o
persoană. În ceea ce priveşte preţul, acesta se numeşte chirie şi trebuie să fie
determinat/determinabil în momentul în momentul încheierii contractului; sincer şi serios.
De regulă, preţul se fixează în bani şi se plăteşte periodic. El poate consta însă şi într-o
altă prestaţie. În condiţii de inflaţie, în practică se admite recalcularea chiriei prevăzută în
contract, chiar dacă părţile nu au inclus o clauză în acest sens în contract.
” Cauza contractului – trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să existe;
să fie reală; să fie licită şi morală.
Condiţiile de formă ale contractului
Aşa cum am subliniat mai sus contractul de locaţiune este unul consensual. Unele
precizări trebuie însă făcute cu privire la proba acestui contract. Există reguli derogatorii
de la dreptul comun. Dacă contractul nu a fost consemnat într-un înscris, pot apărea
următoarele situaţii: se neagă încheierea contractului în formă verbală şi executarea
contractului nu a început; în acest caz nu se poate dovedi încheierea contractului prin
proba cu martori, nici chiar dacă ar exista un început de dovadă scrisă; se neagă încheierea
contractului în formă verbală şi contractul e în curs de executare – în acest caz proba se
face cu început de dovadă scrisă (o chitanţă prin care se face dovada că s-a plătit chiria)
completată cu martori şi prezumţii. Nu se poate însă dovedi prin simplul fapt al deţinerii
lucrului; există o contestaţie asupra cuantumului chiriei, contestaţie făcută de către locatar
- în acest caz, conform art. 1417 C. civ., locatarul poate solicita o expertiză pentru
stabilirea chiriei; atunci când nu a fost încheiat un înscris, termenul locaţiunii se stabileşte
conform obiceiului locului şi a unor prezumţii relative (art. 1450, 1452 C. civ.).

3. Efectele contractului de locaţiune

” Obligaţiile locatorului – în principal, locatorul are obligaţia de a face, adică de a
asigura locatarului folosinţa lucrului pe toată durata contractului. De aici decurg
următoarele obligaţii pentru locator:
Î Obligaţia de predare a lucrului închiriat – lucrul trebuie predat la termenul fixat de
părţi; în lipsa unui termen, trebuie predat imediat după încheierea contractului pe
cheltuiala locatorului. Lucrul trebuie predat într-o stare corespunzătoare destinaţiei pentru
care a fost închiriat (art. 1421 alin. 1 C. civ.). Dacă în momentul încheierii contractului
lucrul este necorespunzător destinaţiei sale, locatarul e obligat să facă toate reparaţiile
necesare (inclusiv cele locative). Neîndeplinirea obligaţiei de predare îl îndreptăţeşte pe

39
locatar să introducă, la alegere, două acţiuni: acţiunea în executare a contractului
(solicitând instanţei să-l oblige pe locator să predea bunul); acţiunea în rezilierea
contractului pentru neexecutarea obligaţiei, solicitând, eventual şi daune-interese.
Î Obligaţia de a menţine lucrul în stare de întrebuinţare pe toată durata locaţiunii – pe
durata locaţiunii locatorul e obligat să efectueze toate reparaţiile necesare pentru a
menţine lucrul în stare conformă folosirii potrivit destinaţiei sale. Astfel, trebuie să facă
reparaţiile capitale, reparaţiile degradărilor provenite din uzul normal al lucrului,
reparaţiile părţilor comune ale imobilului etc. Locatorul nu este obligat la efectuarea
reparaţiilor locative, acestea fiind în sarcina locatarului. Dacă locatorul nu-şi îndeplineşte
această obligaţie, locatarul poate introduce, la alegere, trei acţiuni: acţiunea prin care
solicită instanţei să-l oblige pe locator să-şi execute obligaţia sub sancţiunea plăţii de
daune; o acţiune prin care solicită instanţei să-l autorizeze să facă el reparaţiile, reţinând
cheltuielile din chirie (art. 1077 C. civ.); acţiunea în rezilierea contractului.
Î Obligaţia de a-l garanta pe locatar împotriva evicţiunii şi a viciilor ascunse ale lucrului
închiriat – conform art. 1422 C. civ., locatorul răspunde de tulburările în folosinţa lucrului
pentru: faptele sale personale; fapta unui terţ; viciile ascunse ale lucrului. Astfel, el
răspunde pentru faptele sale personale care i-ar provoca locatarului o tulburare de fapt/de
drept. Locatorul nu are dreptul să schimbe forma lucrului închiriat pe durata locaţiunii fie
direct, prin transformarea materială a acestuia, fie indirect prin schimbarea destinaţiei.
Dacă locatorul face reparaţii necesare şi urgente care nu depăşesc 40 zile, locatarul va
trebui să le suporte chiar dacă e lipsit parţial de folosinţa lucrului. Dacă reparaţiile
depăşesc 40 zile, locatarul poate cere o reducere a chiriei proporţională cu lipsa parţială a
folosinţei. Dacă reparaţiile îl lipsesc total de folosinţa lucrului, indiferent de durată,
locatarul are acţiune în rezilierea contractului. În acest caz locatorul nu are acţiunea în
reziliere. Locatorul răspunde de tulburarea de drept prin fapta unui terţ chiar dacă dreptul
invocat de terţ nu este confirmat în justiţie, dar l-a împiedicat pe locatar să folosească
lucrului. În această situaţie locatarul are două acţiuni: acţiunea în rezilierea contractului cu
daune-interese; acţiunea în reducerea chiriei proporţional cu pierderea parţială a folosinţei,
eventual şi daune-interese. În ambele situaţii locatorul răspunde numai dacă a fost
înştiinţat în timp util (a fost chemat în garanţie); altfel el poate invoca excepţia procesului
rău condus. Pentru tulburarea de fapt care provine de la terţ, locatarul se poate apăra
singur prin intermediul acţiunilor posesorii, având calitate procesuală activă chiar dacă nu
e posesor, ci detentor precar, dacă sunt îndeplinite două îndeplinite două condiţii: cel care
l-a tulburat să nu fie locatorul; să nu fie vreo persoană care invocă vreun drept asupra
lucrului închiriat (ex.: dreptul de proprietate – 1426 C. civ.).
Locatorul răspunde de viciile ascunse ale lucrului care au existat în momentul
încheierii contractului sau care au apărut ulterior. În această situaţie, locatarul are la
îndemână două acţiuni: acţiunea în reducerea proporţională a chiriei; acţiunea în
rezilierea contractului cu daune-interese. Locatorul răspunde pentru viciile ascunse
indiferent dacă a fost de bună/rea credinţă; dacă locatorul a fost de bună credinţă, va
răspunde numai pentru daunele previzibile la încheiere; dacă a fost de rea-credinţă, va
răspunde şi pentru cele imprevizibile. Dacă viciile se datorează forţei majore sau cazului
fortuit, locatarul are aceleaşi acţiuni fără însă a putea cere daune-interese. Acţiunea în
garanţie pentru vicii ascunse se prescrie în 3 ani. Părţile pot modifica obligaţia de garanţie,

40
în sensul agravării, limitării sau chiar înlăturării ei, în ultimele două situaţii numai dacă
locatorul este de bună-credinţă.
Î Obligaţia de restituire a cheltuielilor făcute de locatar cu bunul închiriat - locatorul este
ţinut numai la restituirea cheltuielilor utile, nu şi a celor voluptuarii.
” Obligaţiile locatarului:
Î Obligaţia de plată a chiriei – conform art. 1429 pct. 2 C. civ., locatarul este obligat să
plătească chiria convenită la termenele stipulate în contract. Dacă părţile n-au convenit
altfel, plata se face la domiciliul debitorului (este cherabilă). Chitanţele eliberate fără
rezervă fac să prezume plata pentru termenele anterioare. Dacă plata se face anticipat
pentru o perioadă mai mare de 3 ani este necesară realizarea publicităţii imobiliară (art.
1394 C. civ. coroborat cu dispoziţiile L. 7/1996). Dacă lucrul închiriat a fost vândut iar
noul proprietar nu-l înştiinţează pe locatar, plata chiriei făcută fostului proprietar este
valabilă. În caz de neplată a chiriei, locatorul are două acţiuni: acţiunea în executarea
obligaţiei; acţiunea în rezilierea contractului. Locatorul beneficiază şi de privilegiul
locatarului de imobile asupra mobilelor locatarului (art. 1730 C. civ.).
Î Obligaţia de a întrebuinţa lucrul ca un bun proprietar, potrivit destinaţiei sale –
locatarul are obligaţia de a folosi lucrul prudent şi diligent, el neputând face decât
modificări de mică însemnătate, care să nu schimbe destinaţia acestuia. La încetarea
locaţiunii, locatorul poate cere repunerea lucrului în starea anterioară sau dacă nu cere
acest lucru, este obligat să-l despăgubească pe locator pentru îmbunătăţirile aduse
lucrului. Dacă locatarul face modificări neautorizate, locatorul poate cere fie repunerea
lucrului în situaţia anterioară, fie poate cere rezilierea contractului cu daune-interese.
Locatarul are obligaţia de a efectua reparaţiile mici, curente (reparaţii locative) în scopul
de a întreţine lucrul în starea în care i-a fost predat, pe toată durata locaţiunii (art. 1447–
1449 C. civ.). Reparaţiile nu cad în sarcina locatarului dacă au fost cauzate de vechimea
lucrului, de forţa majoră, de cazul fortuit, culpa locatorului sau viciile construcţiei. Dacă
degradarea lucrului se datorează culpei locatarului, atunci acesta va fi obligat la repararea
lui, indiferent de natura lor (locative sau nu). Locatarul răspunde de orice stricăciune
cauzată de orice persoană care a intrat la el în imobil. Dacă locatarul nu efectuează
reparaţiile locative, la încetarea locaţiunii locatorul va putea cere daune-interese. Dacă
prin neefectuarea reparaţiilor lucrul închiriat se deteriorează/e ameninţat cu pieirea,
locatorul poate solicita instanţei: să-l oblige pe locatar să le efectueze; să-l autorizeze pe el
să le efectueze în contul locatarului; rezilierea contractului.
Î Obligaţia de a restitui lucrul la expirarea contractului – la încetarea locaţiunii, locatarul
trebuie să restituie lucrul în starea în care i-a fost predat conform inventarului sau în lipsă,
în stare bună (întrucât se prezumă că astfel l-a primit); în caz de neexecutare a acestor
obligaţii, locatorul are două acţiuni: acţiunea în restituire (acţiunea personală, izvorâtă din
contract); acţiunea în revendicare (dacă este proprietarul bunului).
Î Obligaţia de a-l anunţa pe locator despre orice încercare de uzurpare, în timp util, sub
sancţiunea de daune şi cheltuieli de judecată (art. 1433 C. civ.).
Î Obligaţia de a răspunde pentru incendiu - locatarul răspunde pentru incendiu dacă nu
dovedeşte că acesta s-a datorat unei cauze străine, neimputabile lui: cazul fortuit, forţa
majoră, defect de construcţie.
” Sublocaţiunea şi cesiunea contractului de locaţiune - întrucât contractul de locaţiune
nu este, în principiu, încheiat intuitu personae, legea permite ca locatarul să subînchirieze

41
bunul primit în locaţiune, în totul sau în parte, ori să cesioneze în întregime dreptul său
către un terţ, cu condiţia ca o asemenea operaţiune să nu-i fi fost interzisă prin contract.
Î Contractul de sublocaţiune – locatarul poate încheia un contract de sublocaţiune cu un
terţ; pentru ca acest contract să fie valabil, trebuie îndeplinite două condiţii: transmiterea
folosinţei să nu fie interzisă în contractul de locatorul principal printr-o clauză expresă
(care se interpretează restrictiv, iar dacă este imprecisă se interpretează în sensul
interzicerii sublocaţiunii totale); sublocaţiunea să nu contravină condiţiilor prevăzute în
contractul principal (ex.: să se schimbe destinaţia lucrului). Nerespectarea celor două
condiţii îl îndreptăţeşte pe locatorul principal să solicite rezilierea contractului principal cu
daune-interese sau obligarea locatarului la executarea contractului. Între locatorul
principal şi sublocatar nu se stabilesc relaţii juridice. Cu toate acestea ei ar putea intenta
acţiunea oblică, iar literatura de specialitate apreciază că în virtutea dispoziţiilor art. 1730
C. civ. locatorul poate sechestra mobilele sublocatarului aduse în imobilul închiriat în
limita chiriei datorate de locatar pentru trecut şi pentru viitor, chiar dacă sublocatarul a
plătit anticipat chiria.
Î Contractul de cesiune de locaţie – locatarul poate cesiona contractul de locaţiune, adică
poate vinde dreptul de folosinţă, fiind vorba de o cesiune de drept cu titlu oneros. Pentru
opozabilitatea faţă de terţi, cesiunea trebuie notificată locatorului sau trebuie acceptată de
el printr-un act autentic. Obiectul cesiunii îl constituie numai dreptul locatarului care
rămâne în continuare obligat faţă de locator, chiar dacă părţile s-au conformat obligaţiei
de notificare a cesiunii sau ea a fost acceptată prin act autentic de către locator. Totuşi
locatorul îl poate elibera pe locatar printr-o delegaţie perfectă confundată cu o novaţie prin
schimbare de debitor. Contractul de cesiune este cu executare imediată, şi nu succesivă.
Locatarul cedent garantează numai existenţa dreptului de folosinţă în condiţiile din
momentul încheierii contractului de locaţiune, nu şi executarea obligaţiei de către locator.
Conform regulilor de la cesiunea de creanţă, cesionarul are o acţiune directă împotriva
locatorului pentru a cere executarea contractului de locaţiune sau rezilierea lui pentru
neexecutare cu daune-interese. Spre deosebire de sublocaţiune (care se probează ca şi
locaţiunea), la cesiune se aplică regulile de la vânzarea-cumpărarea de creanţe. Aceleaşi
reguli se aplică şi dublei cesiuni când dreptul de folosinţă se transmite în schimbul unui alt
drept de folosinţă.

4. Încetarea contractului de locaţiune

În afară de cazurile când locaţiunea încetează conform acordului de voinţă al părţilor,
există următoarele cazuri de încetare a locaţiunii:
Î Denunţarea unilaterală a contractului – conform art. 1436 alin. 2 C. civ., dacă părţile
sau legiuitorul n-au determinat durata locaţiunii, contractul ia sfârşit prin denunţarea
unilaterală de către una dintre părţi, cu condiţia respectării termenului de preaviz
(concediu). Termenul de preaviz reprezintă intervalul de timp dintre manifestarea voinţei
de a desface contractul şi data la care contractul urmează să înceteze. Termenul se
stabileşte în funcţie de natura lucrului şi obiceiul locului (art. 1443 C. civ.).
Î Expirarea termenului – dacă a fost stipulat un termen (de către părţi/legiuitor),
contractul încetează de drept, fără să fie necesară o înştiinţare prealabilă, la împlinirea
acestui termen. Dacă locatarul rămâne în folosinţa bunului şi după expirarea termenului
fără ca locatorul să împiedice aceasta, operează tacita relocaţiune (art. 1437 şi art. 1452

42
C. civ.). Dacă tacită relocaţiune n-a fost exclusă printr-o clauză contractuală poate fi
împiedicată numai prin manifestarea de voinţă a uneia dintre părţi de a nu reînnoi
contractul, manifestare ce trebuie făcută anterior expirării termenului, dar fără respectarea
termenului de preaviz. Tacita relocaţiune va avea loc în aceleaşi condiţii ca şi contractul
iniţial cu excepţia termenului şi fără garanţiile din contractul iniţial.
Î Rezilierea contractului pentru neexecutare – conform art. 1439 alin. 2 C. civ.,
neexecutarea de către una dintre părţi a obligaţiilor principale ce-i revin, neexecutare ce
aduce o vătămare celeilalte părţi, îndreptăţeşte pe aceasta din urmă să ceară desfacerea
contractului prin reziliere cu daune-interese, după punerea în întârziere a debitorului.
Î Pieirea lucrului închiriat – dacă pieirea este totală contractul încetează de drept pentru
că locatorul nu-i mai poate asigura locatarului folosinţa lucrului; dacă pieirea s-a produs
din culpa uneia dintre părţi, aceasta este ţinută şi la plata de daune-interese. Dacă lucrul
piere numai în parte, doar locatarul este îndreptăţit a cere, după caz, o reducere a chiriei
proporţional cu pierderea suferită, sau rezilierea contractului.
Î Desfiinţarea titlului locatorului – dacă se desface titlul locatorului (ex.: titlul de
proprietate e anulat sau proprietarul este evins printr-o acţiune în revendicare), se desface
şi contractul de locaţiune. De la această regulă există şi excepţii: contractele de locaţiune
încheiate de uzufructuari rămân valabile pe cel mult 5 ani în limitele unui act de
administrare chiar dacă uzufructul a încetat; contractele încheiate de terţul dobânditor al
imobilului ipotecat rămân valabile chiar dacă el e evins, însă numai dacă contractul de
locaţiune a fost încheiat cu bună-credinţă şi cu data certă, anterioară transmiterii
comandamentului; contractele de locaţiune încheiate de moştenitorul aparent rămân valide
numai dacă locatarul a fost de bună-credinţă.
Î Înstrăinarea lucrului închiriat prin acte între vii – duce la încetarea locaţiunii numai în
următoarele condiţii: dacă în contractul de locaţiune există o clauză care prevede încetarea
locaţiunii în caz de vânzare a bunului închiriat; dacă contractul de locaţiune a fost încheiat
anterior vânzării, dar în formă verbală sau prin înscris sub semnătură privată fără dată
certă. Dacă contractul de locatar are dată certă şi este încheiat pe o perioadă mai mare de 3
ani, dar nu a fost supus publicităţii imobiliare, înainte de înscrierea contractului de
vânzare-cumpărare în cartea funciară, vânzarea duce la încetarea locaţiunii la expirarea
termenului de 3 ani calculat de la data înscrierii vânzării. În lipsă de stipulaţie contrară,
contractul de locaţiune cu dată certă anterioară vânzării-cumpărării cu dată certă, produce
efecte şi este opozabil terţului dobânditor, cu condiţia ca locaţiunea să fi fost încheiată
prin înscris autentic sau sub semnătură privată. În acest caz, cumpărătorul se substituie în
drepturile şi obligaţiile locatorului vânzător de la data cumpărării. Dacă vânzarea conduce
la încheierea locaţiunii în condiţiile arătate, cumpărătorul trebuie să-l înştiinţeze pe
locatar, respectând termenul de preaviz, ca în cazul denunţării unilaterale a contractului
încheiat pe o perioadă nedeterminată. În toate cazurile de încetare a locaţiunii prin
vânzare, locatarul este îndreptăţit să ceară despăgubiri de la locator dacă părţile n-au
convenit altfel. Până la plata despăgubirilor, locatarul are un drept de retenţie asupra
lucrului închiriat. Menţionăm că moartea locatorului/locatarului nu atrage încetarea
contractului de locaţiune (art. 1440 C. civ.).

43
Întrebări:
1. Care este definiția locațiunii? 
2. Care sunt caracterele juridice ale locațiunii? 
3. Care sunt condițiile de fond ale locațiunii? 
4. Care sunt condițiile de formă ale locațiunii? 
5. Care sunt obligațiile părților contractului de locațiune?  
6. Care sunt modalitățile de incetare ale locațiunii? 
 

44
CAPITOLUL V
CONTRACTUL DE ÎNCHIRIERE
OBIECTIVE:
9 să identifice noțiunea de închiriere; 
9 să deosebească caracterele juridice; 
9 să identifice condițiile de fond ale contractului; 
9 să identifice condițiile de formă ale contractului; 
9 să identifice obligațiile părților; 
9 să identifice sancținile aplicabile neexecutării obligațiilor părților; 

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de închiriere

Închirierea este acel contract, varietate a contractului de locaţiune, prin care o persoană,
numită locator, se obligă să asigure celeilalte părţi, numită chiriaş, folosinţa temporară –
totală sau parţială – a unei locuinţe, în schimbul unei sume de bani, numită chirie. În
prezent, închirierea, dar şi construcţia şi administrarea locuinţelor este reglementată de L.
locuinţei, nr. 114 din 11 octombrie 1996, cu modificările ulterioare. Sfera de aplicare a
acesteia cuprinde atât locuinţele din mediul urban, cât şi cele din mediu rural, indiferent
de titularul dreptului de proprietate – persoană fizică, persoană juridică, unitate
administrativ-teritorială, stat etc. În completarea normelor L. locuinţei, legislaţia locativă
însumează şi Normele metodologice pentru punerea în aplicare a prevederilor L. locuinţei,
aprobate prin H.G. nr. 1275 din 7 decembrie 2000 şi O.G. nr. 85 din 30 august 2001
privind organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari. Importante modificări
privind regimul juridic al contractului de închiriere au fost aduse prin O.U.G. nr. 40 din 8
aprilie 1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţie de
locuinţe, aprobată cu modificări şi completări prin L. nr. 241 din 20 aprilie 2001. În afară
de acest act normativ, situaţia chiriaşilor din imobilele preluate abuziv de stat este
reglementată şi prin norme incidente ale L. nr. 10 din 8 februarie 2001, republicată.
Contractul de închiriere a locuinţelor rămâne o varietate a contractului de locaţiune.
Subliniem că dreptul comun al locaţiunii va fi aplicabil şi în cazul închirierii altor spaţii
decât cele destinate strict asigurării nevoilor de locuit, în lipsa unor dispoziţii speciale
contrare.
Contractul de închiriere prezintă următoarele caractere juridice:
Î este un contract sinalagmatic, deoarece generează obligaţii reciproce şi
interdependente între părţile contractante, fiecare dintre aceste obligaţii reprezentând
cauza juridică a obligaţiei corelative;
Î este un contract esenţialmente cu titlu oneros, întrucât fiecare dintre părţi a contractat
cu scopul de a obţine un anumit folos drept echivalent al obligaţiei pe care şi-a asumat-o.
Astfel, chiriaşul doreşte să obţină un drept de folosinţă asupra bunului închiriat în
schimbul sumei de bani plătită cu titlul de chirie;
Î este un contract comutativ, atât pentru locator cât şi pentru locatar, existenţa şi
întinderea obligaţiilor cunoscându-se din momentul încheierii contractului (art. 947 din C.
civ.);
Î este un contract consensual, întrucât pentru încheierea sa valabilă nu se cere
respectarea vreunei forme impuse de lege. Potrivit art. 21 din L. locuinţei, înţelegerea

45
părţilor trebuie consemnată printr-un înscris, acesta fiind cerut însă ad probationem şi nu
ad validitatem;
Î este un contract cu executare succesivă, deoarece se execută treptat, în timp.
Contractul de închiriere este un contract încheiat pe durată determinată, întrucât art. 21 lit.
i din L. locuinţei prevede necesitatea ca părţile să insereze în înscrisul pe care îl întocmesc
data intrării în vigoare şi durata;
Î este un contract generator de drepturi de drepturi de creanţă, deoarece transmite numai
un drept de folosinţă temporar asupra lucrului închiriat. Prin urmare, chiriaşul este un
simplu detentor precar al acestuia, cu toate consecinţele care decurg din această calitate.

2. Condiţiile de validitate ale contractului de închiriere

Condiţii de fond ale contractului de închiriere
” Capacitatea juridică a părţilor contractante - închirierea, ca şi locaţiunea, are natura
juridică a unui act de administrare. Prin urmare, ambele părţi contractante trebuie să aibă
capacitatea de încheia astfel de acte, fiind aplicabile regulile de drept comun (art. 948-952
din C. civ.). Calitatea de locator o poate avea proprietarul, uzufructuarul, titularul
dreptului de abitaţie (în condiţiile art. 572 alin. 2 din C. civ.), superficiarul sau deţinătorul
unui drept de administrare (al unui drept de creanţă – spre exemplu, locatarul sau în
anumite condiţii chiar chiriaşul) asupra unui imobil ce are destinaţia de locuinţă. Calitatea
de chiriaş o poate avea, în principiu, orice persoană, dacă ne raportăm la destinaţia
spaţiului supus închirierii. Legislaţia locativă nu conţine referiri directe nici la această
parte contractantă, folosind pentru noţiunea de chiriaş termeni alternativi precum titular al
contractului de închiriere sau beneficiar (spre exemplu, art. 27 sau art. 44 din L. locuinţei).
Reţinem, în acest sens, că art. 21 lit. k din L. nr. 114/1996, făcând trimitere la conţinutul
contractului, dispune că acesta va cuprinde persoanele care vor locui împreună cu titularul
contractului. Prin această sintagmă vom înţelege atât membrii familiei chiriaşului, cât şi
alte persoane care locuiesc împreună cu el, fără a avea calitatea de rude (art. 27 lit. c).
Contractul de închiriere se încheie doar cu titularul, dar celelalte persoane menţionate
dobândesc şi ele calitatea de chiriaşi, având un drept locativ derivat. Prin urmare, avem de
a face cu cotitulari, care răspund pentru executarea contractului conform regulilor
specifice raporturilor juridice complexe.
” Consimţământul părţilor – în privinţa consimţământului nu există reguli speciale în
materie de închiriere, astfel încât vor fi aplicabile regulile generale, şi anume:
consimţământul trebuie să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, să provină
de la o persoană cu discernământ, să fie exteriorizat, să nu fie alterat de vicii.
” Obiectul contractului de închiriere - contractul de închiriere este un contract
sinalagmatic, având un dublu obiect derivat: locuinţa închiriată şi chiria. Locuinţa
închiriată – reprezintă o construcţie alcătuită din una sau mai multe camere de locuit, cu
dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, care satisface cerinţele de locuit ale unei
persoane sau familii, inclusiv curtea sau grădina aferente (art. 2 lit. a, art. 21 lit. b, c din L.
nr. 114/1996). Legea defineşte şi noţiunea de locuinţă convenabilă prin raportare la gradul
de satisfacere a raportului dintre cerinţa utilizatorului şi caracteristicile locuinţei, ce
trebuie să acopere necesităţile esenţiale de odihnă, preparare a hranei, educaţie şi igienă.
În toate situaţiile în care nu sunt întrunite raţiunile legii ce vizează asigurarea nevoilor de
locuit, nu vor fi aplicabile dispoziţiile legislaţiei locative. Astfel, nu vor face obiectul

46
contractului de închiriere, ci al contractului de locaţiune birourile, garajele, halele,
depozitele etc. Considerăm că şi casele de vacanţă vor face tot obiectul contractului de
locaţiune, întrucât sunt destinate ocupării temporare, în principiu de scurtă durată, în scop
de odihnă şi recreere, locuirea cu caracter de continuitate fiind exclusă. Există şi tipuri de
locuinţe cu destinaţie specială pentru care L. nr. 114/1996 prevede reguli speciale,
derogatorii de la regulile generale din materia contractului de închiriere a locuinţei. Aceste
reguli sunt prevăzute pentru:
Î Locuinţa socială – este acea locuinţă care se atribuie cu chirie subvenţionată, unor
persoane sau familii, a căror situaţie economică nu le permite accesul la o locuinţă în
proprietate sau închirierea unei locuinţe în condiţiile pieţei (art. 2 lit. c din L. locuinţei).
Aceste locuinţe pot fi închiriate numai familiilor sau persoanelor cu un venit mediu net
lunar, realizat în ultimele 12 luni, cu cel puţin 20% sub nivelul venitului net lunar pe
membru de familie sau, după caz, de persoană. Nivelul maxim al chiriei este de 10% din
venitul net lunar, calculat pe ultimele 12 luni, pe familie (art. 26 alin. 3 din O.U.G. nr.
40/1999), iar diferenţa până la valoarea reală a chiriei va fi subvenţionată de la bugetul
local.
Î Locuinţa de serviciu – este locuinţa destinată funcţionarilor publici, angajaţilor unor
instituţii sau agenţi economici, acordată în condiţiile contractului de muncă, potrivit
prevederilor legale (art. 2 lit. d din L. locuinţei). Contractul de închiriere care are ca obiect
locuinţa de serviciu este un contract accesoriu contractului de muncă şi, de aceea,
încetează odată cu stingerea contractului de muncă. Cu toate acestea, nu este exclusă tacita
relocaţiune, apreciindu-se că încetarea contractului de închiriere nu are loc de drept.
Î Locuinţa de intervenţie – este acea locuinţă destinată cazării personalului unităţilor
economice şi bugetare, care, prin executarea contractului lor de muncă, îndeplineşte
activităţi sau funcţii ce necesită prezenţa permanentă sau în caz de urgenţă în cadrul
unităţilor respective (art. 2 lit. e din L. locuinţei).
Î Locuinţa de necesitate – este acea locuinţă destinată cazării temporare a persoanelor şi
familiilor ale căror locuinţe au devenit inutilizabile în urma unor catastrofe naturale sau
accidente sau ale căror locuinţe sunt supuse demolării în vederea realizării de lucrări de
utilitate publică, precum şi lucrărilor de reabilitare ce nu se pot efectua în clădiri ocupate
de chiriaşi (art. 2 lit. f din L. locuinţei).
Î Locuinţa de protocol – este acea locuinţă destinată utilizării de către persoanele care
sunt alese sau numite în unele funcţii ori demnităţi publice, exclusiv pe durata exercitării
acestora (art. 2 lit. g din L. locuinţei). Aceste locuinţe sunt proprietate publică a statului
(deci, nu se pot înstrăina) şi se administrează de către Regia Autonomă Administraţia
Protocolului Patrimoniului de Stat (APPS), care asigură evidenţa, întreţinerea, repararea şi
conservarea acestora.
Chiria – reprezintă suma de bani pe care chiriaşul trebuie să o plătească locatorului în
schimbul folosinţei locuinţei. Cuantumul chiriei lunare, modul de plată şi regulile de
modificare a acesteia trebuie precizate în cuprinsul contractului. Pe fond, legea nu
limitează cuantumul chiriei, părţile fiind libere să negocieze profitul. Acest principiu
cunoaşte însă şi excepţii.
” Cauza contractului de închiriere – ca varietate a contractului de locaţiune, închirierea
nu se particularizează prin norme speciale sub aspectul cauzei. Pentru a fi valabilă, cauza
trebuie să îndeplinească cerinţele generale din dreptul comun: să existe (art. 967 alin. 2

47
din C. civ. prezumă relativ existenţa cauzei), să fie reală, licită şi morală. Dacă lipsa
cauzei se datorează lipsei de discernământ, sancţiunea aplicabilă este nulitatea relativă, iar
dacă lipseşte scopul imediat, contractul de închiriere este nul absolut.
Condiţiile de formă ale contractului de închiriere
L. locuinţei prevede în art. 21 că închirierea locuinţelor se face pe baza acordului dintre
proprietar şi chiriaş, consemnat prin contract scris, care se va înregistra la organele fiscale
teritoriale. Prin urmare, acordul de voinţă al părţilor pentru încheierea contractului de
închiriere trebuie să îmbrace ad probationem forma scrisă, fiind impusă apoi cerinţa
înregistrării la organele fiscale teritoriale prin grija locatorului (art. 21 din L. nr. 114/1996
şi art. 31 din Normele sale metodologice de aplicare). Pentru închirierea locuinţelor din
proprietatea statului sau a unităţilor economice cu capital de stat, Normele metodologice
de aplicare a L. locuinţei cuprind în anexa 12 şi un model de contract de închiriere. Lipsa
înregistrării contractului la organele fiscale teritoriale va atrage doar aplicarea unor
sancţiuni fiscale, întrucât această operaţiune nu reprezintă o condiţie de validitate (sau
opozabilitate faţă de terţi), ci o sarcină fiscală impusă locatorului persoană fizică sau
juridică (art. 41 lit. c combinat cu art. 61 din Codul fiscal).
Problematica termenului în contractul de închiriere
” Termenul închirierii – în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Normele metodologice
de aplicare a L. locuinţei, termenul trebuie să fie întotdeauna determinat, pentru că
închirierea, la fel ca şi locaţiunea, nu poate fi perpetuă. Contractul de închiriere îşi va
produce efectele până la expirarea termenului, după care, prin acordul lor, părţile pot
prelungi efectele contractului sau pot încheia un contract nou. În anumite cazuri, a
intervenit legiuitorul prin prorogări legale ale termenelor contractelor de închiriere pentru
a asigura chiriaşilor stabilitatea dreptului lor de folosinţă, în condiţiile în care România, ca
şi majoritatea ţărilor lumii, se confruntă cu o criză perpetuă a spaţiilor de locuit destinate
persoanelor cu venituri modeste.

3. Efectele contractului de închiriere

În cele ce urmează, vom prezenta doar obligaţiile părţilor prevăzute de normele speciale
ale legislaţiei locative.
” Obligaţiile locatorului
Î Obligaţia de predare a lucrului - conform art. 28 lit. a din L. nr. 114/96, locatorul
trebuie să predea chiriaşului locuinţa în stare normală de folosinţă. Predarea trebuie să se
facă la termenul convenit, iar în lipsa stipulării unui astfel de termen, imediat după
încheierea contractului. Până în momentul predării, locatorul trebuie să fi efectuat toate
reparaţiile necesare. Dacă locatorul nu îşi execută sau îşi execută necorespunzător
obligaţia de predare a lucrului ce formează obiectul derivat al contractului, chiriaşul are la
îndemână următoarele mijloace de apărare: excepţia de neexecutare a contractului;
acţiunea în executarea silită a obligaţiei de predare; acţiunea în rezilierea contractului de
închiriere.
Î Obligaţia de a menţine lucrul în stare de întrebuinţare – conform art. 28 lit. b-d din L.
nr. 114/1996, în cursul executării contractului locatorul e obligat:
- să ia măsuri pentru repararea şi menţinerea în stare de siguranţă în exploatare şi de
funcţionalitate a clădirii pe toată durata închirierii locuinţei;

48
- să întreţină în bune condiţii elementele structurii de rezistenţă a clădirii, elementele de
construcţie exterioare ale clădirii (acoperiş, faţadă, împrejmuiri, pavimente), curţile şi
grădinile, precum şi spaţiile comune din interiorul clădirii (casa scării, casa ascensorului,
holuri, coridoare, subsoluri, scări exterioare);
- să întreţină în bune condiţii instalaţiile comune proprii clădirii (ascensor, hidrofor,
instalaţii de alimentare cu apă, de canalizare, instalaţii de încălzire centrală şi de preparare
a apei calde, instalaţii electrice şi de gaze, centrale termice, crematorii, instalaţii de
colectare a deşeurilor, instalaţii de antenă colectivă, telefonice etc.). Locatorul este ţinut să
îşi îndeplinească toate celelalte obligaţii ce cad în seama lui pentru menţinerea lucrului în
stare de întrebuinţare potrivit dreptului comun (a contractului de locaţiune). Dacă
proprietarul nu execută aceste reparaţii, conform art. 30 din L. nr. 114/1996, chiriaşul le
poate face în contul proprietarului, reţinând contravaloarea acestora din chirie, dacă
degradarea produsă e de natură să afecteze folosinţa normală a clădirii sau locuinţei. Acest
lucru se poate face dacă chiriaşul l-a sesizat în scris pe proprietar, iar acesta nu a luat
măsuri în termen de treizeci de zile de la data sesizării. În plus, fiind vorba de o obligaţie
de a face, neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de a menţine
lucrul în stare de întrebuinţare îndreptăţeşte chiriaşul: fie să solicite instanţei executarea
silită a obligaţiei, sub sancţiunea amenzii cominatorii sau rezilierea contractului de
închiriere (art. 1020-1021 şi art. 1439 alin. 2 din C. civ.); fie să invoce excepţia de
neexecutare a contractului, refuzând plata ratelor de chirie până când locatorul îşi execută
obligaţia, dacă neexecutarea prezintă caracter esenţial.
Î Obligaţia de garanţie – fiind ţinut să asigure chiriaşului liniştita şi utila folosinţă a
spaţiului locativ dat în locaţiune, locatarul este obligat să răspundă de orice tulburare
cauzată în exercitarea prerogativei de folosinţă.
” Obligaţiile chiriaşului
Î Obligaţia de folosire corespunzătoare a lucrului – chiriaşul trebuie să utilizeze bunul
închiriat numai în conformitate cu destinaţia sa. Pentru schimbarea destinaţiei locuinţei
sau a unei părţi din ea, se cere consimţământul expres al proprietarului, iar conform art. 64
din L. nr. 114/1996, în cazul locuinţelor situate în clădiri colective, se cere şi acordul
asociaţiei de proprietari, precum şi avizul favorabil al proprietarilor sau titularilor
contractului de închiriere din locuinţele cu care se învecinează (pe plan orizontal şi
vertical) spaţiul supus schimbării. Conform art. 43 din O.U.G. nr. 40/1999, chiriaşul are
dreptul la despăgubiri pentru sporul de valoare adus locuinţei prin îmbunătăţirile necesare
şi utile, efectuate cu aprobările prevăzute de lege, confirmate pe bază de acte justificative.
În scopul garantării acestui drept, chiriaşul are un drept de retenţie asupra locuinţei, până
la achitarea integrală a despăgubirilor de către proprietar. L. nr. 10/2001, republicată,
realizează prin art. 48 reglementarea de detaliu a acestei problematici, în privinţa
chiriaşilor din locuinţele care au fost retrocedate foştilor proprietari.
Î Obligaţia de întreţinere a locuinţei – conform art. 29 din L. nr. 114/1996, în
considerarea acestei obligaţii generale chiriaşul trebuie să aibă în vedere: să efectueze
lucrările de întreţinere, reparaţii sau înlocuire a elementelor de construcţii şi instalaţii din
folosinţa exclusivă; să repare sau să înlocuiască elementele de construcţii şi de instalaţii
deteriorate din folosinţa comună, ca urmare a folosirii lor necorespunzătoare, indiferent
dacă acestea sunt în interiorul sau în exteriorul clădirii; să asigure curăţenia şi igienizarea
în interiorul locuinţei şi în părţile de folosinţă comună pe toată durata contractului de

49
închiriere. Dacă chiriaşul nu îşi îndeplineşte aceste obligaţii, locatorul poate interveni
numai dacă astfel locuinţa se deteriorează sau dacă există riscul pieirii ei.
Î Obligaţia de plată a chiriei - plata chiriei este întotdeauna datorată de chiriaş, ea fiind
de esenţa contractului de închiriere. Plata chiriei se face la termenul stabilit în contract şi
în cuantumul fixat prin acordul părţilor, în măsura în care nu există criterii legale de
stabilire a chiriei (art. 26 şi următoarele din O.U.G. nr. 40/1999), cu respectarea regulilor
generale care guvernează contractul de locaţiune. Dacă există clauză contractuală în acest
sens, chiriaşul va fi obligat şi la plata cheltuielilor de întreţinere pentru părţile de folosinţă
comună (iluminarea, încălzirea, ascensorul etc.). Dacă chiriaşul nu îşi execută obligaţia de
plată a chiriei sau o execută necorespunzător, locatorul are un drept de opţiune între: a
cere: executarea silită a obligaţiei de plată a chiriei sau rezilierea contractului de
închiriere; a invoca: excepţia de neexecutare a contractului, în cazul în care lucrul nu s-a
predat, iar chiria urma a fi plătită anticipat.
Î Obligaţia de restituire a lucrului - conform art. 29 lit. d din L. locuinţei, chiriaşul are
obligaţia de a preda proprietarului locuinţa în stare normală de folosinţă, la eliberarea
acesteia. Dacă la sfârşitul locaţiunii chiriaşul refuză să restituie lucrul închiriat, locatorul
poate solicita instanţei să îl oblige pe debitorul său la restituire; în acest scop, poate fi
promovată: o acţiune personală, întemeiată pe contractul de închiriere; o acţiune reală, în
revendicare, întemeiată pe dreptul de proprietate asupra lucrului; o acţiune posesorie, dar
numai dacă locatarul a intervertit detenţiunea precară a imobilului închiriat într-o posesie
utilă.
Î Obligaţia de apărare împotriva actelor de uzurpare – în condiţiile analizate în materia
contractului de locaţiune, chiriaşul este dator a apăra lucrul închiriat contra uzurpărilor.
Î Sancţiunea neexecutării obligaţiilor chiriaşului – situaţiile când locatorul poate solicita
rezilierea contractului sunt definite prin următoarele fapte culpabile: chiriaşul nu a achitat
chiria cel puţin trei luni consecutiv; chiriaşul a pricinuit însemnate stricăciuni locuinţei,
clădirii în care este situată aceasta, instalaţiilor, precum şi oricăror alte bunuri aferente lor,
sau dacă înstrăinează fără drept părţi ale acestora; chiriaşul are un comportament care face
imposibilă convieţuirea sau împiedică folosirea normală a locuinţei; chiriaşul nu a
respectat clauzele contractuale. Dispoziţiile lit. c a art. 24 din L. locuinţei dau posibilitatea
de a intenta acţiunea în reziliere şi asociaţiei de proprietari în cazul în care chiriaşul nu şi-
a achitat timp de trei luni obligaţiile ce îi revin din cheltuielile comune pe o perioadă de
trei luni, dacă au fost stabilite în sarcina sa prin contractul de închiriere. Pentru
recuperarea acestei creanţe, art. 351 din L. locuinţei conferă asociaţiei de proprietari un
privilegiu imobiliar cu rang prioritar asupra apartamentelor proprietatea membrilor săi,
precum şi un privilegiu asupra tuturor bunurilor mobile ale acestora.
” Transmiterea drepturilor dobândite prin închiriere
L. locuinţei reglementează expres posibilitatea de transmitere a drepturilor chiriaşului
prin intermediul subînchirierii. Cesiunea contractului de închiriere nu este reglementată,
dar aceasta nu poate echivala cu interzicerea acestei modalităţi de transmitere a drepturilor
dobândite prin închiriere. Schimbul de locuinţe se bucură însă de atenţia legiuitorului pe
parcursul mai multor articole.
Î Contractul de subînchiriere – se poate încheia numai cu respectarea următoarelor
condiţii: acordul scris al proprietarului; respectarea termenilor stabiliţi de acesta (art. 26
alin. 1 din L. locuinţei).

50
Î Cesiunea de creanţă – întrucât cesiunea de creanţă este posibilă în cadrul locaţiunii, ea
va posibilă şi pentru contractul de închiriere. În cazul locuinţelor cu regim juridic special
nu este posibilă nici subînchirierea, nici cesiunea contractului.
Î Schimbul de locuinţe – L. nr. 114/1999 reglementează schimbul voluntar de locuinţe,
iar O.U.G. nr. 40/1999 readuce în actualitate o instituţie reglementată în trecut în România
prin dispoziţiile fostei Legi a locuinţei (nr. 5/1973), şi anume schimbul obligatoriu.

5. Încetarea contractului de închiriere

L. locuinţei prevede încetarea contractului de închiriere prin: expirarea termenului,
denunţarea unilaterală a contractului, decesul sau părăsirea locuinţei de către chiriaş.
Acestor cauze li se adaugă altele cunoscute din materia contractului de locaţiune, precum:
pieirea lucrului închiriat; desfiinţarea titlului locatorului; înstrăinarea lucrului închiriat, pe
care nu le mai supunem discuţiei.
Î Denunţarea unilaterală a contractului de închiriere – prin derogare de la dreptul comun,
acest drept aparţine numai chiriaşului. Conform art. 24 lit. a din L. locuinţei, chiriaşul
poate denunţa în mod unilateral contractul, cu un preaviz de şaizeci de zile, chiar dacă
contractul de închiriere este întotdeauna un contract cu termen.
Î Expirarea termenului închirierii – la expirarea termenului prevăzut în contract,
contractul de închiriere încetează, iar chiriaşul este obligat să predea locuinţa locatorului.
Aplicarea acestor dispoziţii ale art. 23 din L. locuinţei a fost mult atenuată de instituţia
reînnoirii automate a contractului, prevăzută de O.U.G. nr. 40/1999 şi de Normele
metodologice de aplicare a legii.
Î Neuzul locuinţei şi decesul chiriaşului – dacă titularul contractului părăseşte definitiv
locuinţa sau decedează, precum şi în cazul titularului de contract, nerezident, care, fără a fi
detaşat, nu a mai folosit locuinţa mai mult de doi ani, fără întrerupere, contractul de
închiriere încetează. Încetarea nu se produce însă imediat, ci în termen de treizeci de zile
de la data părăsirii locuinţei, respectiv de la data înregistrării decesului ori de la împlinirea
termenului de doi ani de nefolosire neîntreruptă (art. 27 alin. 3 din L. locuinţei). Totuşi,
dacă există persoane care pot invoca beneficiul contractului, închirierea poate continua în
beneficiul: soţului sau soţiei, dacă a locuit împreună cu titularul; descendenţilor sau
ascendenţilor, dacă au locuit împreună cu titularul; altor persoane care au avut care au
avut acelaşi domiciliu cu titularul cel puţin un an şi care au fost înscrise în contractul de
închiriere.

Întrebări:
1. Care este definiția închirierii? 
2. Care sunt caracterele juridice ale închirierii? 
3. Care sunt condițiile de fond ale închirierii? 
4. Care sunt condițiile de formă ale închirierii? 
5. Care sunt obligațiile părților contractului de închiriere?  
6. Care sunt modalitățile de incetare ale închirierii? 

51
CAPITOLUL VI
CONTRACTUL DE ARENDARE
OBIECTIVE:
9 să identifice noțiunea de arendare; 
9 să deosebească caracterele juridice; 
9 să identifice condițiile de fond ale contractului; 
9 să identifice condițiile de formă ale contractului; 
9 să identifice obligațiile părților; 
9 să identifice sancținile aplicabile neexecutării obligațiilor părților; 

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de arendare

Arendarea este contractul încheiat între proprietar, uzufructuar sau alt deţinător legal de
bunuri agricole, denumit arendator, şi arendaş, cu privire la exploatarea bunurilor agricole
pe o durată determinată şi la un preţ stabilite de părţi. Această definiţie este conţinută de
art. 2 al L. arendării nr. 16/1994, ce completează dispoziţiile C. civ. cuprinse în articolele
1454-1461 şi 1465-1469 din Capitolul IV – Despre regulile particulare la arendare –
aparţinând titlului ce enunţă regulile locaţiunii. În cee ce ne priveşte, putem defini
arendarea ca fiind acel contract solemn, varietate a contractului de locaţiune, prin care una
dintre părţi, numită arendator, transmite celeilalte părţi, numite arendaş, dreptul de a folosi
şi de a exploata anumite bunuri agricole, pe o durată determinată şi în schimbul unui preţ
numit arendă.
Contractul de arendă prezintă următoarele caractere juridice:
Î este un contract bilateral, obligaţia arendatorului de a transmite şi garanta folosinţa
unor bunuri agricole având drept cauză juridică obligaţia arendaşului de a plăti arenda;
Î este un contract cu titlu oneros, exploatarea bunurilor agricole de către arendaş
făcându-se întotdeauna în schimbul arendei;
Î este un contract comutativ, în care existenţa şi întinderea drepturilor şi a obligaţiilor nu
depind de hazard. Deşi contractul de arendare cunoaşte unele riscuri caracteristice,
determinate de recoltele obţinute ce pot fi mai mari sau mai mici, putându-se ajunge până
la pierderea întregii recolte, astfel de împrejurări nu determină modificări ale obligaţiilor
părţilor care să nu le fie cunoscute acestora în momentul încheierii contractului;
Î este un contract generator de drepturi de creanţă deoarece prin încheierea sa nu se
transmit drepturi reale asupra bunurilor agricole;
Î este un contract cu executare succesivă, sancţiunea aplicabilă în cazul neexecutării sau
executării necorespunzătoare de către o parte a obligaţiei ce îi incumbă fiind rezilierea;
Î este un contract intuitu personae, L. nr. 16/1994 cerând îndeplinirea anumitor calităţi
în ceea ce îl priveşte pe arendaş. Acesta trebuie să fie cetăţean român, cu domiciliul în
România sau în străinătate (art. 3 alin. 2 din lege), trebuie să aibă pregătire de specialitate
agricolă, practică agricolă sau un atestat de cunoştinţe agricole şi să prezinte garanţiile
solicitate de arendatori (art. 3 alin. (21) din lege). În ceea ce priveşte persoanele juridice,
acestea trebuie să fie persoane juridice române, cu sediul în România, fiind indiferent dacă
sunt cu capital parţial sau total străin, dar trebuie să aibă ca obiect de activitate exploatarea
bunurilor agricole şi să prezinte garanţiile solicitate de arendator. L. nr. 276 din 5
octombrie 2005 privind modificarea art. 3 din L. arendării, ce a intrat în vigoare la data

52
aderării României la Uniunea Europeană, prevede că arendaşul va putea fi şi cetăţean
străin sau persoană juridică străină;
Î este un contract solemn, întrucât L. nr. 16/1994 prevede în art. 6 alin. 4 că sunt valabile
şi opozabile numai contractele de arendare încheiate în scris şi înregistrate la Consiliul
local;
Î este un contract tip, prin L. nr. 223 din 31 aprilie 2006 modificându-se art. 3 alin. 1 din
L. arendării în sensul următor: Arendarea se face prin contract scris, al cărui model este
prevăzut în anexă [...].

2. Condiţiile de validitate ale contractului de arendare

Condiţiile de fond ale contractului de arendare
” Capacitatea juridică a părţilor contractante – şi în cazul contractului de arendare sunt
aplicabile regulile de drept comun (art. 948-950 din C. civ.), cu anumite aplicaţii ce se
impun a fi subliniate în considerarea normelor speciale ce reglementează acest contract.
Contractul de arendare se încheie între arendator, pe de o parte, şi arendaş, pe de altă
parte. Părţile contractante pot fi persoane fizice sau juridice. Arendatorul poate fi
proprietarul, uzufructuarul sau alt deţinător legal de bunuri agricole, conform art. 2 din L.
nr. 16/1994. Acesta trebuie să aibă capacitatea cerută pentru a încheia un contract de
locaţiune, deci un act de administrare. În ceea ce priveşte persoanele juridice, L. nr.
16/1994 prevede în art. 4 interdicţii de a transmite în arendă bunurile agricole. Ele privesc
regiile autonome, institutele şi staţiunile de cercetare şi producţie agricolă care au în
administrare terenuri proprietate publică. Instituirea acestei interdicţii este motivată de
faptul că aceste entităţi au fost constituite tocmai pentru exploatarea bunurilor agricole, au
ca obiect de activitate valorificarea acestor bunuri şi, prin urmare, ele deţin potenţialul
necesar îndeplinirii scopului înfiinţării lor. Contractele de arendare încheiate de aceste
persoane juridice sunt lovite de nulitate absolută, legiuitorul insistând asupra acestei
sancţiuni prin repetarea sa atât în alin. 1, cât şi în alin. 3 al art. 4. Arendaşul poate fi
persoană fizică sau juridică (art. 3 alin. 1 din Lege). În ceea ce priveşte persoana fizică,
aceasta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:să fie cetăţean român (este indiferent
dacă are sau nu domiciliul în România); să aibă pregătire de specialitate agricolă, practică
agricolă sau un atestat de cunoştinţe agricole; să prezinte garanţiile solicitate de arendator.
L. nr. 16/1994 prevede că nu pot avea calitatea de arendaşi funcţionarii publici şi salariaţii
cu funcţii de conducere din cadrul regiilor autonome cu profil agricol, al institutelor şi
staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă care au în administrare terenuri agricole
proprietate publică (art. 18). Această interdicţie ce vizează evitarea unui posibil conflict de
interese în care s-ar putea găsi persoanele vizate este de strictă interpretare, neputându-se
extinde şi asupra altor categorii. Pentru identitate de motive cu dispoziţiile art. 4, şi
contractele de arendare încheiate de aceste persoane în calitate de arendaşi vor fi lovite de
nulitate absolută. Arendaşul persoană juridică trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii: să aibă naţionalitate română; să aibă sediul în România; în obiectul de activitate
să existe şi exploatarea bunurilor agricole; să prezinte garanţiile solicitate de arendator.
Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, atât cetăţenii străini, cât şi
persoanele juridice de naţionalitate străină vor putea avea calitatea de arendaş – art. unic
alin. 1 din L. nr. 276/2005 privind modificarea art. 3 din L. arendării. Nu se cere ca
cetăţenii străini să aparţină statelor din Uniunea Europeană şi nici nu se reglementează

53
situaţia apatrizilor. Arendaşii, persoane fizice, indiferent că sunt cetăţeni români sau
străini vor trebui să îndeplinească, în continuare, cele două condiţii referitoare la
cunoştinţele şi abilităţile necesare exploatării agricole şi la prezentarea garanţiilor cerute
de arendator. În aceeaşi măsură sunt interzise oficiile de arendaşi (alin. 1 al art. 22), prin
această noţiune înţelegându-se atât arendarea generală, aceea prin care arendaşul ar arenda
un ansamblu de exploatări agricole contractând cu subarendaşi fiecare exploatare, cât şi
serviciile de intermediere dintre arendatori şi arendaşi. Totuşi, această din urmă interdicţie
nu vizează orice posibilitate a arendaşilor de a se asocia. Prin aplicarea regulii conform
căreia cessio est maius, sublocatio est minus, ar rezulta că, prin interdicţia expresă totală a
subarendării, legiuitorul a interzis şi cesiunea contractului de arendare. Pe cale de
consecinţă, sunt interzise şi schimburile de bunuri agricole între arendaşi. Ipoteza este
confirmată implicit de L. arendării, care permite cesiunea doar în mod excepţional, prin
realizarea unei procedurii extraordinare şi doar către o categorie limitată de persoane.
Astfel, art. 211 din Lege prevede posibilitatea cesionării contractului de arendare către
soţul, coparticipant la exploatarea bunurilor agricole, sau către descendenţii arendaşului
care au împlinit vârsta majoratului, dar numai cu acordul scris al arendatorului. Soţul sau
descendenţii vor dobândi atât drepturile, cât şi obligaţiile arendaşului iniţial, acesta fiind
eliberat faţă de arendator.
” Consimţământul părţilor – în ceea ce priveşte consimţământul, normele din materia
arendării nu conţin reguli speciale. Prin urmare, vor fi aplicabile regulile de drept comun
prevăzute de C. civ., cerându-se, pentru valabilitatea consimţământului, ca acesta să fie
exteriorizat, să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenţia de a
produce efecte juridice şi să nu fie alterat de vicii de consimţământ (dolul, eroarea,
violenţa, leziunea).
” Obiectul contractului de arendă - chiar din momentul definirii contractului de arendare,
am subliniat că acesta este un contract bilateral, având un dublu obiect derivat: bunurile
arendate şi arenda – preţul plătit de arendaş.
A) Bunurile arendate – sunt bunuri agricole conform art. 1 alin. 1 din L. nr. 16/1994. Alin.
2 al aceluiaşi articol realizează o enumerare a bunurilor agricole arendabile, textul fiind
exemplificativ şi nu limitativ, întrucât, în final, dispune că pot intra în sfera sa de
cuprindere şi alte bunuri destinate exploatării agricole. Conform art. 5 lit. b din L. nr.
16/1994, bunurile agricole trebuie să fie complet şi precis determinate. Astfel, contractul
va trebui să cuprindă descrierea amănunţită a tuturor bunurilor agricole arendate,
inventarul acestora şi planul de situaţie al terenurilor.
B) Arenda – reprezintă preţul pe care îl plăteşte arendaşul în schimbul transmiterii
folosinţei bunurilor agricole. Atât dispoziţiile C. civ., cât şi prevederile L. arendării lasă la
aprecierea părţilor stabilirea arendei în bani, în natură sau în bani şi în natură (arendă
mixtă), aceeaşi libertate fiind recunoscută părţilor şi în ceea ce priveşte cuantumul
arendei. În cazul în care arenda este stabilită în natură, cuantumul său poate fi determinat
în cifre absolute (spre exemplu, 500 kg de struguri) sau sub forma unui procent din recoltă
(de exemplu, 40% din producţia de struguri realizată). Arenda trebuie să îndeplinească
cumulativ următoarele condiţii: să fie stabilită în bani, în natură sau să fie mixtă; să fie
determinată sau determinabilă (de exemplu, în cazul în care ea ar fi determinată
procentual din recolta realizată); să fie sinceră şi serioasă.

54
” Cauza contractului de arendare – în contractul de arendare cauza trebuie să se
conformeze regulilor generale, adică trebuie să existe, să fie reală, să fie licită, morală. În
absenţa îndeplinirii vreuneia din aceste condiţii, arendarea este nulă absolut.
” Termenul arendării – condiţie specială de validitate – atât art. 2, cât şi art. 5 lit. d sau
art. 7 din L. arendării prevăd că durata arendării trebuie să fie determinată şi stipulată
expres în contract. În acest fel se operează o diferenţă importantă faţă de contratul de
locaţiune, care poate fi încheiat fără precizarea termenului, soluţie ce fusese preluată şi de
dispoziţiile mai vechi ale arendării din C. civ. Părţile sunt libere să stabilească durata
arendării, libertatea lor de voinţă fiind cenzurată doar prin perioadele de timp necesare
realizării exploatării agricole şi obţinerii fructelor.
Condiţiile de formă ale contractului de arendare
Forma contractului de arendare este aceea a actului scris, prevăzută de art. 6 alin. 1 din
L. arendării. În plus, norma impune depunerea contractului la consiliul local în a cărui
rază teritorială se află bunurile arendate, în termen de 15 zile de la data încheierii. Dacă
bunurile arendate sunt situate în raza teritorială a mai multor consilii locale, depunerea şi
înregistrarea contractului se fac la fiecare consiliu local în a cărui rază teritorială este
situat bunul arendat. Această procedură necesită redactarea într-un număr de minim trei
exemplare a contractului, câte unul pentru fiecare parte şi unul în vederea depunerii la
secretarul consiliului local care îl va înregistra într-un registru special. Observăm că
norma legală nu face distincţie între înscrisul autentic şi înscrisul sub semnătură privată,
astfel încât ambele forme sunt valabile. Forma scrisă nu este cerută ad probationem, ci ad
validitatem, aceasta rezultând din conţinutul alin. 4 al aceluiaşi articol: Sunt valabile şi
opozabile numai contractele de arendare încheiate în scris şi înregistrate la consiliul
local, în condiţiile prezentei legi. În ceea ce priveşte termenul de 15 zile, apreciem că o
calificare a sa ca fiind unul de decădere ar fi excesivă şi nejustificată, fiind de preferat
natura juridică a unui termen de recomandare.

3. Efectele contractului de arendare

” Contractul de arendare naşte în sarcina arendatorului următoarele obligaţii:
Î Obligaţia de predare a bunurilor arendate – potrivit art. 8 alin. 1 din L. nr. 16/1994,
această obligaţie presupune ca bunurile ce fac obiectul arendării să fie predate la termenul
şi în condiţiile stabilite prin contract, adică în starea aptă de întrebuinţare potrivit
destinaţiei avute în vedere de părţi pentru exploatarea agricolă. Dacă nu există termen,
predarea se va face imediat ce contractul s-a încheiat în formă scrisă şi a fost înregistrat.
Locul predării este locul unde se găseşte bunul în momentul încheierii contractului. În caz
de neexecutare sau executare necorespunzătoare a obligaţiei de predare, arendaşul: poate
exercita: acţiunea în executarea silită a obligaţiei de predare, cu posibilitatea obligării
arendatorului la plata de despăgubiri moratorii de la data punerii în întârziere sau acţiunea
în rezilierea contractului de arendare, arendaşul fiind îndreptăţit să pretindă şi să obţină
obligarea arendatorului la plata de daune-interese compensatorii, pentru prejudiciul suferit
ca urmare a neexecutării obligaţiei; poate invoca: excepţia de neexecutare a contractului.
Î Obligaţia de garanţie - art. 8 alin. 1 din L. nr. 16/1994 dispune că arendatorul este
obligat să îl garanteze pe arendaş contra evicţiunii totale sau parţiale. Aceasta presupune
ca arendatorul să răspundă atât pentru faptele sale personale, cât şi pentru faptele terţilor
care invocă un drept. Dacă faptele menţionate ale terţilor îi produc arendaşului o tulburare

55
a folosinţei, atunci el are dreptul la o scădere proporţională a arendei, în condiţiile art.
1427 din C. civ. În egală măsură sunt aplicabile dispoziţiile art. 1428 şi celelalte norme ce
reglementează obligaţia de garanţie a locatorului. Dacă acţiunile terţilor se rezumă strict la
o tulburare de fapt, arendaşul dispune de o acţiune în răspundere civilă delictuală
împotriva făptuitorului, neputând să îl cheme în garanţie pe arendator. Întrucât considerăm
că şi bunurile agricole pot fi afectate de vicii ascunse (de exemplu, alunecări de teren,
izvoare subterane, boli ale animalelor etc.), arendatorul datorează garanţie şi în acest caz,
iar în lipsa normelor speciale vom face aplicarea regulilor de la locaţiune. Conform art.
1422 din C. civ., arendaşul va trebui să fie despăgubit pentru toate stricăciunile şi viciile
lucrului arendat, ce îi împiedică întrebuinţarea sau produc daune, chiar dacă nu au fost
cunoscute de arendator. În caz de neexecutare a acestor obligaţii, arendaşul poate: să
pretindă: reducerea arendei proporţional cu daunele suferite sau rezilierea contractului, cu
daune-interese; să invoce: excepţia de neexecutare a contractului.
Î Obligaţia de efectuare a reparaţiilor mari, capitale ale bunurilor agricole
Î Obligaţia de plată a impozitelor şi taxelor - toate impozitele şi taxele datorate, potrivit
legii, pentru bunurile agricole arendate sunt în sarcina arendatorului (art. 10 din L.
arendării).
” Contractul de arendare naşte în sarcina arendatorului următoarele obligaţii:
Î Obligaţia de folosire corespunzătoare a bunurilor arendate – potrivit art. 8 alin. 2 din L.
nr. 16/1994, arendaşul are obligaţia de a folosi bunurile arendate ca un bun proprietar, în
condiţiile stabilite în contract. Prin această sintagmă înţelegem că arendaşul trebuie să
utilizeze în mod corespunzător bunurile arendate, conform destinaţiei lor. Culpa
arendaşului se apreciază în abstract, după tipul omului prudent şi diligent, el fiind un
profesionist. Faţă de nerespectarea obligaţiilor mai sus analizate, arendatorul poate solicita
în instanţă: obligarea arendaşului la executarea întocmai a obligaţiilor de a face născute
din contract; rezilierea cu daune-interese, în ipoteza în care încălcarea obligaţiilor
contractuale este una gravă.
Î Obligaţia de apărare împotriva actelor de uzurpare – în legătură cu această obligaţie
sunt aplicabile regulile de la contractul de locaţiune.
Î Obligaţia de plată a rentei – arenda trebuie achitată la termenele, în locurile şi
condiţiile stipulate de părţi. Dacă nu este prevăzut locul plăţii, plata se face la domiciliul
arendaşului, ea fiind cherabilă şi nu portabilă (art. 1104 din C. civ.). Neachitarea arendei
ar permite arendatorului să acţioneze în instanţă prin aceleaşi acţiuni mai sus enumerate,
dar în acest caz observăm că legiuitorul vine în întâmpinarea arendatorului, declarând
contractele de arendare valabil încheiate titluri executorii pentru plata arendei (art. 6 alin.
5 din L. arendării).
Î Obligaţia de restituire a bunurilor arendate - la încetarea contractului, arendaşul are
obligaţia de a restitui bunurile agricole arendate (art. 8 alin. 2 din L. arendării), în
principiu, în starea în care au fost conform inventarului sau oricărui alt act de constatare
întocmit la epoca luării bunurilor în arendă. În anumite cazuri însă, este imposibilă
restituirea lucrului în aceeaşi stare – în această situaţie se găsesc, spre exemplu, livezile,
viile, animalele etc. Dacă arendaşul nu îşi execută această obligaţie, arendatorul poate
intenta: o acţiune personală în restituirea bunului, întemeiată pe contract; o acţiune în
revendicare, în cazul în care are calitatea de proprietar. Pe de altă parte, L. arendării
recunoaşte arendaşului un drept de retenţie a bunurilor agricole (alin. 4 al art. 8).

56
Î Obligaţia de plată a impozitelor şi taxelor - arendaşul, în calitatea acordată de lege de
agricultor (producător agricol), are obligaţia de a achita impozitul pe veniturile obţinute
din exploatarea bunurilor arendate. Se mai precizează că arendaşul are obligaţia de a
achita taxele de redactare şi înregistrare a contractului la consiliul local (art. 6 alin. 3 din
lege).
Î Obligaţia de a asigura bunurile agricole - conform art. 5 alin. 2 din L. arendării,
arendaşul are obligaţia de a asigura bunurile agricole transmise în folosinţa sa spre
exploatare. Norma legală are în vedere recuperarea daunelor pe care părţile le-ar putea
suferi ca urmare a producerii unor calamităţi naturale.
” Suportarea riscurilor în contractul de arendare
În contractul de arendare, o parte exploatează bunul unei alte persoane, în schimbul
unui preţ, pentru a realiza profit din vinderea produselor agricole (a recoltei) astfel
obţinute. Tocmai această specificitate a contractului de arendare a cauzat de-a lungul
timpului unele probleme în determinarea persoanei care va suporta riscul în contractul de
arendare. Enunţând problematica riscului, observăm că trebuie să ne concentrăm atenţia
asupra a două obiecte derivate: bunul agricol, ce aparţine arendatorului, şi recolta, ce
aparţine în principiu arendaşului şi prin realizarea căreia urmăreşte să rămână cu profit
după ce achită arenda.
Î Riscul pieirii fortuite a bunului arendat – va fi suportat de arendator prin aplicarea
regulii res perit debitori. Aceeaşi regulă se va aplica şi în cazul în care calitatea de
arendator o are uzufructuarul sau alt titular de drepturi reale. În situaţia în care bunul
arendat se strică în totalitate prin caz fortuit, contractul este de drept desfăcut (art. 1423
din C. civ.) – datorită lipsei bunului agricol, contractul nu mai poate fi executat. În acest
caz, nici arendatorul nu mai poate cere plata arendei, dar nici arendaşul predarea unui alt
bun. În situaţia în care pieirea este parţială, arendaşul va avea posibilitatea să ceară o
reducere proporţională de preţ sau desfiinţarea contractului, dacă bunul este afectat într-o
manieră ce îl face impropriu continuării unei exploatări profitabile. Sarcina aprecierii îi
revine judecătorului, dar nici de această dată părţile nu pot solicita acordarea de
despăgubiri întrucât pieirea se produce fără vreo culpă din partea uneia dintre ele.
Arendatorul va trebui totuşi să achite cheltuielile făcute de arendaş, dacă el va păstra, în
urma desfiinţării contractului, o parte din bunul agricol ce a supravieţuit distrugerii şi îi va
culege recolta (art. 484 din C. civ.). La fel, va trebui să restituie arenda plătită în avans
fiindcă o deţine fără cauză. Menţionăm că, în cazul în care bunul pierit se afla deja în
folosinţa arendaşului, el va trebui să facă dovada că distrugerea s-a produs fără culpa sa,
din cauze fortuite. Aceasta se datorează prezumţiei relative de culpă a arendaşului în
păstrarea necorespunzătoare a bunului (el este cel ce are obligaţia de a păstra în bune
condiţii bunul şi de a-l restitui întocmai la încheierea contractului). Invers, dacă pieirea s-a
produs înainte de predare către arendaş, arendatorul va trebui să facă dovada pieirii
fortuite, el fiind debitorul obligaţiei de predare în temeiul încheierii contractului. Dacă
pieirea s-a produs după punerea în întârziere a arendaşului în legătură cu executarea
obligaţiei sale de restituire a bunului agricol, atunci riscul va fi suportat de către arendaş,
cu excepţia cazului când dovedeşte că pieirea ar fi avut loc şi la arendator (art. 1074 alin. 2
şi 1156 alin. 2 din C. civ.).
Î Riscul pieirii fortuite a recoltei – va fi suportat în funcţie de modul în care a fost
stabilită arenda:

57
- dacă arenda a fost stabilită în natură (arendă fixă, de exemplu: 250 kg de porumb, sau
arendă procentuală, de exemplu: 40% din producţia de grâu), riscul va fi suportat atât de
arendator, cât şi de arendaş, conform art. 1469 din C. civ.. În acest caz, pierderea va fi
suportată de fiecare contractant proporţional cu cota-parte ce îi revine conform
contractului. Însă, în ipoteza în care recolta piere după ce a fost strânsă, iar arendaşul a
fost pus în întârziere în legătură cu plata acesteia, riscul va fi suportat de către el (alin. 2 al
art. 1469). Din această dispoziţie a Codului, putem stabili că aceeaşi formulă de suportare
a riscurilor se aplică şi produselor agricole după culegerea recoltei.
- în cazul în care arenda a fost stabilită în bani, riscul va fi suportat de către arendaş.
Explicaţia constă în aceea că această obligaţie este una de a da, ce are ca obiect o sumă de
bani, executarea sa în natură fiind întotdeauna posibilă. Atunci când arendarea pe bani s-a
încheiat pe mai mulţi ani şi, din caz fortuit, piere întreaga recoltă sau cel puţin jumătate
din ea, arendaşul are dreptul de a cere reducerea arendei (art. 1457 din C. civ.). El
beneficiază însă de această înlesnire doar la finalul contractului, când va trebui să se
observe dacă aceste pierderi nu au fost compensate de recolte mai bogate din ceilalţi ani.
Doar în mod excepţional, dacă pierderea recoltei dintr-un an afectează activitatea
arendaşului într-o manieră substanţială, judecătorul va putea acorda o scădere provizorie a
arendei proporţional cu pierderea suferită. O astfel de soluţie va putea fi pronunţată doar
după o atentă cântărire a circumstanţelor cauzei. Atunci când arendarea s-a încheiat doar
pe durata unui an şi, din caz fortuit, piere întreaga recoltă sau cel puţin jumătate din ea,
arendaşul beneficiază întotdeauna de reducerea proporţională a arendei (art. 1459 din C.
civ.). Aceste măsuri de sprijinire a arendaşului nu vor putea primi aplicare atunci când
recolta a fost deja culeasă, întrucât art. 1459 din C. civ. dispune că nu se va face
scăzământ, când pierderea fructelor se va fi întâmplat după culegerea lor. Părţile sunt
libere să stabilească în contract clauze referitoare la suportarea riscurilor.

5. Încetarea contractului de arendare

În privinţa încetării contractului de arendare sunt aplicabile, în principiu, regulile
dreptului comun. Deci cauzele generale de încetare a locaţiunii sunt aplicabile şi arendării,
cu unele derogări prevăzute de L. nr. 16/1994. Expirarea termenului contractului de
arendare are drept consecinţă juridică încetarea contractului. Prin alin. 1 al art. 12 se
prevede că reînnoirea contractului este posibilă numai prin înţelegerea părţilor, deci se
interzice tacita relocaţiune. Mai mult decât atât, reînnoirea trebuie să se facă numai în
condiţiile normelor speciale, prin urmare e necesară redactarea unui nou contract în formă
scrisă şi înscrierea sa la consiliul local. Voinţa părţilor de a reînnoi contractul este supusă
unui anumit formalism alin. 2 al aceluiaşi articol dispunând că intenţia de a reînnoi sau de
a nu reînnoi contractul de arendare trebuie comunicată în scris celeilalte părţi contractante,
cu cel puţin 3 luni înainte de expirarea contractului. Întrucât suntem în prezenţa unei
obligaţii legale a părţilor, încălcarea sa de natură să aducă prejudicii celeilalte părţi poate
fi sancţionată prin obligarea la suportarea de daune-interese. Din coroborarea dispoziţiilor
legale enunţate, înţelegem că reînnoirea contractului de arendare se traduce prin
încheierea unui contract nou, distinct de cel ce a încetat să îşi mai producă efectele
datorită expirării termenului. În cazul în care, înainte de împlinirea termenului
contractului, între părţile contractante apar interese de natură să împiedice derularea
contractului, acestea pot să convină de comun acord încetarea contractului. În acelaşi sens,

58
subliniem că denunţarea unilaterală a contractului de arendare nu este aplicabilă, întrucât
arendarea este întotdeauna încheiată pe o durată determinată. Moartea arendaşului sau a
arendatorului ar trebui să fie considerată o cauză de încetare a contractului, în pofida
dispoziţiilor din materia locaţiunii (art. 1440 din C. civ.), datorită faptului că arendarea
este contractată intuitu personae. Totuşi, L. nr. 16/1994 prevede că arendarea poate
continua în această situaţie dacă moştenitorii majori doresc acest lucru (art. 211). Ei vor
trebui să îşi comunice în scris intenţiile lor şi să obţină acordul scris al celeilalte părţi într-
un termen de 30 de zile de la data decesului. Dacă sunt mai mulţi moştenitori, aceştia pot
continua împreună executarea contractului sau pot desemna pe unul dintre ei. În cazul în
care ei nu ajung la o înţelegere, arendatorul poate să desemneze el pe unul dintre urmaşii
arendaşului, care îndeplineşte condiţiile cerute de lege, să continue contractul de arendare.
Succesorii, în calitatea de parte a contractului de arendare, au obligaţia de a înştiinţa
consiliul local în termen de 30 de zile cu privire la noile părţi în contractul de arendare. În
ceea ce priveşte efectele înstrăinării prin acte între vii de către arendator a bunurilor
arendate, menţionăm că, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. 4 din L. arendării,
contractele valabil încheiate sunt şi opozabile, deci în această materie nu îşi găseşte
aplicare problematica din cadrul contractului de locaţiune.

Întrebări:
1. Care este definiția arendării? 
2. Care sunt caracterele juridice ale arendării? 
3. Care sunt condițiile de fond ale arendării? 
4. Care sunt condițiile de formă ale arendării? 
5. Care sunt obligațiile părților contractului de arendare?  
6. Care sunt modalitățile de incetare ale arendării? 
 

59
 CAPITOLUL VII
CONTRACTUL DE ANTREPRIZĂ
OBIECTIVE:
9 să identifice noțiunea de antrepriză; 
9 să deosebească caracterele juridice; 
9 să identifice condițiile de fond ale contractului; 
9 să identifice condițiile de formă ale contractului; 
9 să identifice obligațiile părților; 
9 să identifice sancținile aplicabile neexecutării obligațiilor părților; 

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de antrepriză

Art. 1413 alin. 5 din C. civ. defineşte antrepriza ca fiind luarea săvârşirii unei lucrări
drept un preţ determinat, când materialul se dă de acela pentru care se execută o lucrare.
În ceea ce ne priveşte, putem defini antrepriza ca fiind acel contract prin care o parte,
numită antreprenor, se obligă să execute pe riscul său şi în mod independent, o anumită
prestaţie – materială sau intelectuală – pentru cealaltă parte, numită client, care se obligă,
în schimb, să plătească un preţ.
Contractul de antrepriză prezintă următoarele caractere juridice:
Î este un contract sinalagmatic, obligaţia antreprenorului de a executa lucrarea avându-şi
cauza juridică în obligaţia clientului de a plăti preţul lucrării;
Î este un contract cu titlu oneros, fiecare parte asumându-şi obligaţii în vederea obţinerii
unei contraprestaţii. Deoarece caracterul oneros ţine de esenţa contractului de antrepriză,
dacă obligaţia de executare a lucrării comandate de către client este asumată cu titlu
gratuit, atunci acordul părţilor nu poate fi calificat drept antrepriză, ci va fi vorba despre o
liberalitate, mai precis, un act dezinteresat;
Î este un contract comutativ, atât antreprenorul, cât şi clientul cunoscând, din momentul
contractării, existenţa şi întinderea obligaţiilor pe care şi le asumă. Împrejurarea că
antreprenorul suportă întotdeauna riscurile contractului nu este de natură să atribuie
antreprizei un caracter aleatoriu;
Î este un contract consensual, acordul de voinţă al părţilor producând efecte indiferent
dacă a îmbrăcat o formă scrisă (înscris sub semnătură privată, înscris autentic) sau
verbală;
Î este un contract cu executare succesivă, deoarece obligaţia asumată de către
antreprenor se execută întotdeauna în timp. În ceea ce priveşte obligaţia asumată de către
client, preţul se plăteşte, de regulă, printr-o prestaţie unică; în cazul lucrărilor complexe,
de mare întindere, părţile pot să convină ca preţul să se plătească pe măsura executării
lucrării, prin mai multe prestaţii succesive;
Î este un contract intuitu personae, de regulă, dar numai în ceea ce priveşte conceperea,
organizarea, dirijarea şi controlul execuţiei lucrării comandate de către client. Astfel fiind,
antreprenorul nu este ţinut să execute personal lucrarea, ci poate să încredinţeze execuţia
materială unor alte persoane, care vor lucra sub îndrumarea sa. Antreprenorul va fi obligat
să execute personal întreaga lucrare numai în două situaţii: 1) dacă există clauză
contractuală expresă în acest sens; 2) dacă, prin natura sa specifică, lucrarea nu ar putea fi
executată decât de către antreprenor.

60
 2. Condiţiile de validitate ale contractului de antrepriză
Condiţiile de fond ale contractului de antrepriză
” Capacitatea juridică a părţilor contractante – în cazul contractului de antrepriză sunt
aplicabile regulile generale privind capacitatea juridică a părţilor contractante. Astfel,
determinarea capacităţii cerute fiecăreia dintre părţile contractante se face prin raportare la
patrimoniul celui care se obligă, antrepriza putând reprezenta un act de dispoziţie, de
administrare sau de conservare. În ceea ce îl priveşte pe client, pentru el antrepriza poate
avea semnificaţia unui act de conservare (de exemplu, încredinţarea unei perechi de
pantaloni unui croitor pentru a fi scurtaţi), de administrare (spre exemplu, zugrăvirea
locuinţei) sau de dispoziţie (executarea unei construcţii, comandarea unui tablou etc.).
Prin urmare, clientul va trebui să aibă capacitate deplină de exerciţiu numai dacă, raportat
la patrimoniul lui, antrepriza este un act de dispoziţie. Antreprenorul trebuie să aibă
capacitate deplină de exerciţiu, pentru el antrepriza având întotdeauna valoarea unui act de
dispoziţie.
” Consimţământul părţilor – în vederea încheierii contractului de antrepriză trebuie să
îndeplinească condiţiile generale prevăzute de dreptul comun: să fie exteriorizat, să fie
exprimat animo contrahendi negotii, să nu fie alterat de vicii şi să provină de la o
persoană cu discernământ. În ceea ce priveşte viciile de consimţământ, în materia
contractului de antrepriză consimţământul părţilor este viciat de cele mai multe ori prin
eroare, dol şi leziune, problema violenţei punându-se mai rar. Eroarea asupra calităţilor
esenţiale ale antreprenorului (error in personam) viciază consimţământul şi atrage
nulitatea contractului de antrepriză care, potrivit regulilor generale, nu va putea fi invocată
decât de către client. În cazul în care o parte crede că repararea unui bun (de exemplu, a
unui aparat de radio) va fi făcută cu titlu gratuit (act dezinteresat), iar cealaltă parte crede
că reparaţia se face cu titlu oneros (antrepriză), atunci eroarea cade asupra naturii actului
juridic (error in negotium), iar sancţiunea care intervine este nulitatea absolută a actului.
În cazul în care antreprenorul utilizează manopere dolosive în scopul de a-l duce în eroare
pe client cu privire la calităţile, aptitudinile sale de a executa lucrarea comandată,
consimţământul clientului este viciat prin dol, împrejurare care atrage sancţiunea nulităţii
relative. Fiind vorba de un fapt juridic stricto sensu, dovada dolului se face prin orice
mijloc de probă. Dacă antrepriza contractată de minorul între 14-18 ani singur, fără
încuviinţarea ocrotitorului legal, are natura unui act juridic de administrare şi este
lezionară pentru minor, acesta poate opta fie pentru promovarea unei acţiuni în resciziune,
fie pentru exercitarea unei acţiuni în reducerea preţului antreprizei.
” Obiectul contractului de antrepriză - natura sinalagmatică a contractului de antrepriză
are drept consecinţă existenţa unui obiect dublu: prestaţia ce urmează a fi executată de
către antreprenor şi preţul ce trebuie plătit de către client.
A) Prestaţia antreprenorului – antreprenorul se poate obliga la executarea unor lucrări şi
servicii dintre cele mai variate; poate fi vorba despre: prestaţii materiale (de exemplu,
izolarea conductelor de încălzire, montarea repartitoarelor de căldură, confecţionarea unei
haine, înlocuirea unor ţigle, construirea unui pergole, cosirea fânului, executarea unei
sculpturi, plantarea unor brazi etc.); prestaţii intelectuale (spre exemplu, lecţia de vioară
predată, în afara orelor de şcoală, de către un profesor, consultaţia acordată de către un
expert bancar, proiectul de amenajare a unei mansarde etc.). În toate cazurile, prestaţia

61
antreprenorului trebuie să fie licită, posibilă (căci nimeni nu poate fi obligat la imposibil)
şi morală.
B) Preţul – prestaţia la care se obligă antreprenorul trebuie să existe, în lipsa preţului
neputând fi vorba de o antrepriză. Spre deosebire de dreptul comun, determinarea sau
determinabilitatea preţului nu reprezintă o condiţie de validitate în cazul lucrărilor de
antrepriză care nu sunt de mare amploare (de exemplu, înlocuirea fermoarului unei genţi);
în acest caz, se prezumă acceptarea de către client a preţului practicat de către antreprenor,
în caz de exagerare hotărând instanţa. Preţul plătit de către client poate fi stabilit într-o
sumă de bani sau într-o altă prestaţie (de exemplu, în schimbul reparării gardului, clientul
se obligă să dea antreprenorului o cantitate de grâu).
” Cauza contractului de antrepriză – scopul imediat al contractului de antrepriză îl
reprezintă prefigurarea mentală, de către fiecare parte, a contraprestaţiei (antreprenorul se
obligă să execute lucrarea deoarece ştie că şi clientul se obligă să îi plătească preţul
acesteia, şi invers). Scopul mediat constă în motivul determinant pentru care fiecare parte
încheie contractul. Spre exemplu, un client poate comanda construirea unui imobil
deoarece doreşte să îl folosească drept sediu pentru un cabinet notarial, iar altul pentru a-l
da în locaţiune. Cauza contractării trebuie să existe, să fie reală, licită şi morală.
Condiţiile de formă ale contractului de antrepriză
În ceea ce priveşte forma cerută ad validitatem, antrepriza nu derogă de la regula
consensualismului, simpla manifestare de voinţă fiind nu doar necesară, ci şi suficientă
pentru naşterea valabilă a contractului. Împrejurarea că lucrarea urmează a se executa
asupra unui lucru al clientului nu transformă antrepriza într-un contract real, predarea
lucrului putând să se facă şi după momentul contractării. Deşi contractul se poate încheia
valabil şi verbal, dacă obiectul contractului are o valoare mai mare de 2,5 bani, atunci
dovedirea lui de către părţi se va putea face numai prin act scris (art. 1191 din C. civ.),
afară de cazul în care a existat o imposibilitate de preconstituire sau de conservare a unui
înscris (art. 1198 din C. civ.).

3. Efectele contractului de antrepriză

” Obligaţiile antreprenorului
Principala obligaţie a antreprenorului este aceea de a executa prestaţia materială sau
intelectuală la care s-a obligat. În cazul în care este vorba despre o lucrare, el trebuie ca,
ulterior executării acesteia, să o predea clientului şi să garanteze pentru viciile ascunse ale
acesteia.
Î Obligaţia de executare a prestaţiei – antreprenorul execută prestaţia la care s-a obligat
în mod independent, având totala libertate de a concepe modalitatea de executare. El este
ţinut numai să respecte comanda clientului, care, după caz, se poate materializa în schiţe,
proiecte, planuri.
Antreprenorul este ţinut să execute personal obligaţia la care s-a obligat numai în cazul în
care acest lucru rezultă dintr-o prevedere contractuală expresă sau din particularităţile
comenzii (de exemplu, s-a contractat executarea unei tapiserii la un tapiser de prestigiu,
care utilizează o tehnică specială de lucru). În caz contrar, el poate folosi în acest scop
prepuşii săi ori terţe persoane, care vor lucra sub ori după ordinul său. Antreprenorul
apelează la munca unor terţe persoane numai dacă lucrarea pe care trebuie să o execute
este de mare întindere sau complexitate, încheind cu aceştia contracte de subantrepriză.

62
Dacă obligaţia antreprenorului trebuie să fie executată într-un anumit termen, acesta se
socoteşte a fi stipulat în favoarea sa, afară de cazul în care există stipulaţie expresă că
termenul a fost stipulat şi în favoarea clientului sau dacă acest lucru nu rezultă din
circumstanţele speţei. În cazul în care lucrarea urmează a fi executată cu materialele
clientului, acesta rămâne proprietarul lor, astfel încât, dacă acestea pier fortuit, riscul va fi
suportat de către client. Având în vedere că materialele se află în detenţia antreprenorului,
el va trebui să dovedească că pieirea lor nu îi este imputabilă (art. 1480 din C. civ.). Dacă,
însă, antreprenorul s-a obligat să procure materialele necesare executării lucrării, atunci el
rămâne proprietarul lor până la predarea lucrării către client, suportând riscul pieirii
fortuite al acestora (art. 1479 din C. civ.). Răspunderea antreprenorului pentru executarea
prestaţiei asumate va fi apreciată după tipul abstract al omului prudent şi diligent (culpa
levis in abstracto), antrepriza fiind contractată cu titlu oneros. În cazul în care prestaţia
antreprenorului are semnificaţia unei obligaţii de mijloace, antreprenorul trebuie să
valorifice toate mijloacele posibile, să depună toată prudenţa şi diligenţa necesare pentru a
atinge scopul dorit de către clientul său. În cazul în care antreprenorul nu îşi execută sau
execută necorespunzător prestaţia la care s-a obligat, clientul are la îndemână următoarele
posibilităţi: să solicite instanţei: obligarea debitorului de a-şi executa obligaţia asumată,
sub sancţiunea plăţii de daune-interese moratorii sau autorizarea a executa el obligaţia, pe
cheltuiala antreprenorului (art. 1077 din C. civ.). Obligarea debitorului la executarea
obligaţiei asumate şi autorizarea clientului de a executa el obligaţia în contul clientului
sunt posibile numai dacă obligaţia de a face a antreprenorului nu are un caracter intuitu
personae. Clientul mai poate cere rezilierea contractului, cu obligarea la plata de daune-
interese; fie să invoce: excepţia de neexecutare a contractului, în cazul în care preţul nu a
fost plătit. În caz de moarte a antreprenorului, obligaţia de executare a prestaţiei nu se va
transmite asupra moştenitorilor acestuia, contractul de antrepriză încetând de drept (art.
1485 din C. civ.).
Î Obligaţia de predare a lucrării – antreprenorul este obligat să predea clientului lucrarea
executată la termenul stabilit de către părţi sau care rezultă din împrejurările cauzei. În
cazul în care lucrarea este executată, dar antreprenorul refuză să o predea clientului, acesta
din urmă are posibilitatea de a solicita instanţei să constate executarea şi să îl oblige pe
antreprenor să i-o predea, în calitate de proprietar. Dacă executarea obligaţiei de predare
devine imposibilă deoarece lucrarea a pierit fortuit, riscul va fi suportat întotdeauna de
către antreprenor, deoarece este debitorul obligaţiei imposibil de executat şi pentru că a
contractat pe riscul său (art. 1479 şi 1481 din C. civ.). Astfel fiind, dacă lucrarea piere
fortuit înainte de a fi predată clientului, antreprenorul nu va putea pretinde plata, dar nici
nu va putea fi obligat la plata de daune-interese deoarece nu este în culpă. Dacă
antreprenorul are posibilitatea de a mai executa o dată lucrarea, după ce aceasta a pierit
anterior predării (de exemplu, să facă din nou mobilierul comandat de către client), riscul
suportării contractului înseamnă că, deşi antreprenorul a executat de două ori lucrarea, el
poate pretinde preţul numai o singură dată. Pieirea lucrării anterior predării obligă pe
client la plata preţului dacă: a fost pus în întârziere cu privire la obligaţia de a recepţiona
lucrarea, anterior pieirii fortuite a lucrării; pieirea s-a datorat unui viciu al materialelor
procurate de către client.
Î Obligaţia de răspundere pentru vicii - în cazul în care prestaţia executată de către
antreprenor poartă asupra unui bun corporal, antreprenorul este ţinut să garanteze contra

63
viciilor lucrului, care fac ca lucrarea să fie improprie folosirii după destinaţia sa ori care îi
micşorează foarte mult valoarea de întrebuinţare. Deşi, în principiu, antreprenorul
răspunde numai pentru viciile ascunse ale lucrării, în unele cazuri el este ţinut să răspundă
şi pentru viciile aparente. Acţiunea în răspundere contractuală pentru vicii este
prescriptibilă în termen de şase luni, iar dacă viciile au fost ascunse cu viclenie, în trei ani
(art. 5 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă). Termenul de prescripţie
începe să curgă de la data descoperii viciilor, dar nu mai târziu de un an de la predarea
lucrării.
” Obligaţiile clientului
Î Obligaţia de recepţie şi luare în primire a lucrării - după ce antreprenorul a finalizat
lucrarea comandată, clientul este obligat să o recepţioneze şi să o ia în primire. Recepţia
lucrării înseamnă obligaţia clientului de a verifica lucrarea executată de către antreprenor.
Potrivit art. 1482 din C. civ., dacă lucrarea este un lucru măsurabil sau compus din mai
multe bucăţi, atunci verificarea se poate face şi pe părţi; iar dacă, într-o proporţie oarecare,
se face şi plata preţului, operează prezumţia că în aceeaşi proporţie părţile predate au fost
verificate şi găsite corespunzătoare. În cazul în care recepţia lucrării se face fără rezerve
sau obiecţii din partea clientului, antreprenorul este descărcat de răspundere şi, în general,
exonerat de obligaţia de a răspunde pentru viciile aparente ale lucrării, afară de cazul în
care recepţia fără rezerve a fost obţinută prin fraudă. Dacă clientul nu îşi execută obligaţia
de recepţie şi luare în primire a lucrării executate de către antreprenor, acesta are
posibilitatea de a cere instanţei să constate executarea lucrării; acest fapt va avea
consecinţe în planul suportării riscului contractului şi îi va permite antreprenorului să
solicite plata preţului. De asemenea, antreprenorul va avea dreptul de a pretinde şi obţine
restituirea cheltuielilor pe care le-a făcut cu depozitarea şi conservarea lucrării.
Î Obligaţia de plată a preţului – în lipsă de stipulaţie contractuală contrară, clientul este
obligat să plătească preţul concomitent cu recepţia şi cu luarea în primire a lucrării. Dacă
este vorba despre o lucrare mai amplă, este posibil ca părţile să fi convenit ca preţul să fie
plătit pe parcursul executării lucrării. În ceea priveşte modalitatea de determinarea a
preţului, părţile pot conveni ca acesta să fie forfetar sau de deviz. Preţul este forfetar
atunci când cuantumul său este stabilit de către părţi din momentul încheierii contractului,
sub forma unei sume globale şi invariabile (spre exemplu, antreprenorul se obligă să
crească performanţele unui autovehicul în schimbul sumei de 200 lei noi). Antreprenorul
nu poate solicita ulterior modificarea majorarea preţului astfel stabilit pe motivul
scumpirii preţului muncii sau al materialelor, afară de cazul în care ar obţine
consimţământul expres (scris) al clientului în sensul majorării (art. 1484 din C. civ.).
Preţul forfetar stabilit de către părţi este obligatoriu şi pentru instanţa de judecată, care nu
îl va putea mări sau micşora pentru a-l face proporţional cu valoarea lucrării executată de
către antreprenor. Preţul este de deviz atunci când stabilesc doar criteriile prin aplicarea
cărora preţul va fi determinat după executarea integrală a lucrării; se procedează, deci, la o
preţuire provizorie pe articole, fiecare parte a lucrării având un anumit preţ. Stabilirea unui
preţ de deviz face ca preţul total al lucrării să depindă de cantitatea lucrărilor efectuate de
către antreprenor şi de eventualele oscilaţii pe care le poate înregistra preţul muncii sau/şi
al materialelor. În cazul în care clientul nu îşi execută obligaţia de plată a preţului,
antreprenorul beneficiază de următoarele mijloace de apărare: excepţia de neexecutare a
contractului, dacă în contract s-a prevăzut plata preţului pe parcursul executării lucrării;

64
privilegiul imobiliar prevăzut de art. 1737 pct. 4 din C. civ. Dacă lucrarea comandată de
client constă în repararea sau construirea unui imobil, atunci antreprenorul beneficiază de
un privilegiu cu privire la acel imobil, privilegiu ce trebuie conservat potrivit L. (art. 1742
din C. civ.). Acelaşi privilegiu imobiliar este recunoscut arhitectului şi lucrătorilor
imobilului; acţiunea civilă de obligare a clientului său la plata preţului datorat. În
principiu, plata preţului poate fi cerută numai de către antreprenor. Art. 1488 din C. civ.
consacră însă o importantă derogare de la principiul relativităţii contractului,
reglementând o acţiune directă împotriva clientului a lucrătorilor folosiţi de către
antreprenor în executarea comenzii clientului cu privire la sumele de bani ce li se cuvin
pentru lucrările executate de ei. Admisibilitatea acestei acţiuni directe este condiţionată de
îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: acţiunea trebuie promovată numai de
către persoanele care au calitatea de lucrători, adică care au presat efectiv munca, fără a
distinge după cum este vorba despre o muncă fizică sau una intelectuală; poate fi vorba,
spre exemplu, de zidari, tâmplari, geamgii, tinichigii etc., dacă lucrarea presupune
construirea unui imobil; obiectul cererii trebuie să privească numai sumele de bani care se
cuvin lucrătorilor ca urmare a muncii prestate de ei; dacă lucrătorii au fost remuneraţi
pentru munca lor, ei nu pot cere obligarea clientului la plata preţului către antreprenor;
obligaţia de plată a preţului să fi devenit exigibilă la data promovării acţiunii; clientul să
nu îşi fi executat obligaţia de plată a preţului.

4. Antrepriza de construcţii
” Noţiune. Autorizaţia de construire
Antrepriza de construcţii reprezintă una dintre cele mai cunoscute şi mai utilizate
forme ale contractului de antrepriză, acoperind o arie foarte largă de operaţiuni:
construire, transformare, modernizare, consolidare, modificare, reconstruire, extindere de
clădiri şi alte imobile (orice fel de construcţii: căi de comunicaţie, dotări subterane etc.);
realizarea de lucrări de instalaţii şi reparaţii la construcţii. Pe lângă dispoziţiile C. civ.
privitoare la contractul de antrepriză, în cazul în care prestaţia antreprenorului presupune o
activitate de construire, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile următoarelor acte normative:
L. nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii; Normele
metodologice de aplicare a L. nr. 50/1991; L. nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii;
H.G. nr. 273 din 14 iunie 1994 privind aprobarea regulamentului de recepţie a lucrărilor
de construcţii şi instalaţii aferente acestora; H.G. nr. 766/1997 pentru aprobarea unor
regulamente privind calitatea în construcţii. Realizarea construcţiilor civile, industriale,
agricole sau de orice natură, inclusiv a instalaţiilor aferente acestora, se poate realiza
numai în baza şi cu respectarea prevederilor unei autorizaţii de construire, emisă de
autorităţile administraţiei publice locale, în condiţiile L. nr. 50/1991 şi în conformitate cu
prevederile documentaţiilor de urbanism şi de amenajare a teritoriului aprobate. În
cuprinsul autorizaţiei de construire, emitentul stabileşte termenul de valabilitate al
autorizaţiei de construire, precum şi durata de execuţie a lucrărilor.
” Subantrepriza
Dată fiind amploarea deosebită pe care o presupune, de regulă, executarea de
construcţii, antreprenorul obişnuieşte să încheie contracte de subantrepriză cu diferiţi
executanţi (electricieni, instalatori, izolatori, parchetari etc.), denumiţi subantreprenori,
cărora le încredinţează executarea unor părţi determinate din lucrare. Contractul de

65
subantrepriză generează între părţi – antreprenor şi subantreprenor – aceleaşi efecte ca şi
antrepriza (art. 1489-1490 din C. civ.). Astfel fiind, subantreprenorii nu se află în raporturi
de subordonare faţă de antreprenori, ci execută partea de lucrare ce le-a fost încredinţată,
în mod independent şi pe riscul lor, fiind remuneraţi exclusiv în funcţie de rezultatul
muncii lor predat antreprenorului.
” Răspunderea pentru calitatea construcţiei
Coroborând dispoziţiile art. 1483 din C. civ. cu cele cuprinse în art. 11 alin. 2 din
Decretul nr. 167/1958 şi art. 29 din L. nr. 10/1995, rezultă că antreprenorul răspunde:
- pentru orice viciu ascuns al construcţiei descoperit într-un termen de zece ani de la data
recepţiei lucrării; termenul de zece ani are natura unui termen de decădere, prin urmare nu
este susceptibil de întrerupere, suspendare, repunere în termen;
- pentru viciile care afectează structura de rezistenţă a construcţiei, pe durata de existenţă a
construcţiei;
- pentru viciile construcţiei sau ale terenului pe care s-a construit, care au determinat
dărâmarea sau care au ameninţat cu dărâmarea construcţiilor exceptate de la aplicarea art.
29 din L. nr. 10/1990, într-un termen de zece ani.
Potrivit art. 5 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiunea privitoare la viciile ascunse
ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, se prescrie prin împlinirea unui
termen de şase luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie; per a contrario,
dacă viciile au fost ascunse cu viclenie, este aplicabil termenul general de prescripţie de
trei ani. În ceea ce priveşte începutul prescripţiei, acesta coincide cu momentul
descoperirii viciilor înlăuntrul termenelor de garanţie prevăzute mai sus. Prin urmare, dacă
înlăuntrul termenului de garanţie clientul descoperă viciul ascuns, din acel moment începe
să curgă termenul de prescripţie de şase, respectiv trei ani. Dacă clientul nu a descoperit
viciul înăuntrul termenului de garanţie, atunci la expirarea acestuia începe să curgă
termenul de prescripţie extinctivă. Menţionăm că în activitatea de construcţii există cazuri
când rolul arhitectului nu se limitează doar la a executa proiectul construcţiei, ci se
extinde şi la a supraveghea executarea proiectului. Astfel, conţinutul obligaţiei arhitectului
de a garanta calitatea construcţiei diferă după rolul atribuit lui prin clauzele contractuale.
Astfel: dacă arhitectul a elaborat doar proiectul construcţiei, nefiind însărcinat şi cu
urmărirea executării ei, atunci el va răspunde numai pentru viciile construcţiei care provin
dintr-o greşeală de proiectare, viciile de execuţie nefiindu-i imputabile; în cazul în care, pe
lângă proiectarea construcţiei, arhitectul a fost însărcinat şi cu supravegherea executării ei,
atunci el va răspunde indivizibil cu antreprenorul executant, obligaţia de răspundere
pentru vicii având caracter indivizibil. Trebuie precizat că art. 29 din L. nr. 10/1995 a
extins sfera persoanelor a căror răspundere poate fi angajată pentru viciile ascunse ale
construcţiei, incluzând în această categorie şi: specialistul verificator de proiecte atestat,
fabricanţii şi furnizorii de materiale şi produse pentru construcţii, responsabilul tehnic cu
execuţia atestat, dirigintele de specialitate, expertul tehnic; fiecare dintre aceştia va
răspunde potrivit obligaţiilor care le-au fost încredinţate. Natura contractuală a obligaţiei
de garanţie pentru calitatea construcţiei face ca vina debitorului să fie prezumată iuris
tantum (art. 1082 din C. civ.); prin urmare, dacă clientul dovedeşte existenţa viciului
construcţiei, răspunderea constructorului este angajată. Potrivit regulilor generale, pentru a
fi exonerat, el va trebui să dovedească existenţa cauzei străine exoneratoare de răspundere
(cazul fortuit sau forţa majoră).

66
Întrebări:
1. Care este defini ia antreprizei?
2. Care sunt caracterele juridice ale antreprizei?
3. Care sunt condi iile de fond ale antreprizei?
4. Care sunt condi iile de formă ale antreprizei?
5. Care sunt obliga iile păr ilor contractului de antrepriză?

67
 CAPITOLUL VIII
CONTRACTUL DE MANDAT
OBIECTIVE:
9 să identifice noțiunea de mandat; 
9 să deosebească caracterele juridice; 
9 să identifice condițiile de fond ale contractului; 
9 să identifice condițiile de formă ale contractului; 
9 să identifice obligațiile părților; 
9 să identifice sancținile aplicabile neexecutării obligațiilor părților; 
9 să identifice modalitățile de încetare ale contractului de mandat.   

1. Mandatul cu reprezentare
1.1 Noţiunea şi caracterele juridice
Mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul
sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant, de la care are
această împuternicire şi pe care o reprezintă (art. 1532 şi urm. C. civ.).
Contractul de mandat are următoarele caractere juridice:
Î în principiu, mandatul este un contract cu titlu gratuit. Gratuitatea mandatului nefiind
de esenţa, ci de natura contractului, părţile pot conveni (prin stipulaţie expresă) ca
mandatarul să fie remunerat (art. 1534 C. civ.); prezumţia de gratuitate nu va opera dacă
mandatarul e un profesionist; cuantumul remuneraţiei va fi stabilit de către instanţă, în
lipsă de stipulaţie şi criterii legale;
Î când mandatul este cu titlu gratuit, atunci este un contract unilateral; mandatul va fi
sinalagmatic atunci când este cu titlu oneros;
Î contractul de mandat are un caracter intuitu personae întrucât se încheie în
considerarea însuşirilor personale ale mandatarului;
Î mandatul este un contract consensual; conform C. civ., „mandatul poate fi dat în formă
scrisă sau chiar verbală ori în mod tacit” (art. 1533 alin. 1); în practică, părţile constată
acordul lor de voinţă într-un înscris numit procură.
1.2 Condiţiile de validitate
Condiţii de fond
” Capacitatea părţilor – capacitatea mandantului se apreciază în raport cu natura actului
juridic ce urmează a fi încheiat de către mandatar. Altfel spus, mandantul trebuie să fie
capabil să încheie el însuşi actul ce formează obiectul contractului. Sancţiunea
nerespectării acestei reguli o constituie nulitatea relativă, ce va putea fi invocată şi de
către mandatar (excepţie de la dreptul comun). Mandatarul va trebui să aibă întotdeauna
capacitate deplină de exerciţiu, aceasta întrucât în actele contracte cu terţii, pe seama
mandantului, el trebuie să exprime un consimţământ valabil. Această soluţie rezultă, per a
contrario, şi din art. 1552 alin. 3 C. civ., care prevede încetarea mandatului în cazul
punerii sub interdicţie a mandatarului.
” Consimţământul părţilor - conform art. 1533 C. civ., consimţământul poate fi dat
expres/tacit. Mandatul tacit rezultă din acele împrejurări de fapt ce fac neîndoielnică
intenţia părţilor. Oferta de mandat special trebuie să fie, în toate cazurile, expresă.
Mandatul tacit nu trebuie confundat cu mandatul aparent. În acest ultim caz, deşi lipseşte

68
voinţa mandantului de a fi reprezentat, terţii contractează sub credinţa scuzabilă şi
legitimă că mandatarul aparent ar avea puteri de reprezentare. Întrucât credinţa legitimă
valorează titlu, mandatul aparent va produce efectele întocmai ca în situaţia contractării cu
un mandatar cu putere de reprezentare. Ca urmare, terţul contractant va putea cere
mandantului executarea obligaţiilor contractuale asumate prin mandatarul aparent. Însă
mandantul va putea acţiona împotriva terţului numai dacă ratifică actul încheiat de către
mandatarul aparent; producând efecte retroactive, ratificarea transformă mandatul aparent
într-un mandat cu reprezentare de la data contractării mandatarului aparent cu terţul. În
absenţa ratificării, răspunderea mandatarului poate fi angajată numai pe teren delictual sau
ca un negotiorum gestor. Fiind în discuţie un contract intuitu personae, eroarea asupra
persoanei mandatarului atrage nulitatea contractului.
” Obiectul şi întinderea mandatului – obiectul mandatului îl reprezintă încheierea unuia
sau mai multor acte juridice de către mandatar, în numele şi pe seama mandantului.
Accidental, mandatarul poate îndeplini, pe lângă actele juridice pentru care a fost
împuternicit, şi anumite acte materiale, care au însă un caracter accesoriu (ex.: verificarea
bunului ce urmează a fi cumpărat). Nu pot face obiectul mandatului actele cu caracter
strict personal (ex.: nu se poate da mandat unei persoane să încheie un testament în
numele alteia). Obiectul mandatului trebuie să fie determinat/determinabil, posibil şi licit.
Are un obiect ilicit mandatul de a cumpăra anumite bunuri în numele unei persoane care
nu poate să le cumpere ea însăşi. În funcţie de întinderea obiectului, distingem între
mandatul special şi mandatul general. Mandatul este special atunci când are ca obiect o
singură operaţie juridică sau anumite operaţii determinate, şi general atunci când
mandatarul a fost împuternicit să încheie orice acte juridice în numele şi pe seama
mandantului. Actele de dispoziţie vor putea fi încheiate numai în baza unui mandat
special, pentru actele de conservare şi cele de administrare, este suficient un mandat
general. Uneori, părţile concep mandatul în termeni generali, având în vedere, într-o
asemenea situaţie, formularea unei procuri imprecise şi nu un mandat general, ceea ce
obligă la interpretarea mandatului. C. civ. (art. 1356) prevede că mandatul conceput în
termeni generali va fi valabil numai pentru actele de conservare şi cele de administrare.
1.3 Forma contractului de mandat şi dovada lui
Fiind consensual, mandatul nu trebuie să îndeplinească o condiţie specială sub
aspectul formei. Totuşi, în practică, contractul se materializează într-un înscris, numit
procură/împuternicire. Părţile redactează procura pentru ca terţii să aibă posibilitatea de a
cunoaşte limitele împuternicirii. Procura trebuie privită sub două aspecte: ca act juridic
unilateral al mandantului ce exprimă oferta de mandat (negotion), şi ca înscris ce o
constată obiectul mandatului (instrumentum). Procura formează un tot indivizibil cu actul
în vederea căruia a fost dat (regula simetriei formelor). Prin urmare, procura va trebui să
îmbrace aceeaşi formă cu cea a actului juridic pentru încheierea căruia a fost dată (ex.:
mandatarul va putea încheia un contract de donaţie în numele şi pe seama mandantului
numai în temeiul unei procuri autentice). Este posibil ca părţile să convină a încheia un
anumit act juridic în formă autentică, deşi legea nu prevede pentru acel act obligativitatea
unei astfel de forme. Se pune întrebarea dacă, într-un asemenea caz, procura trebuie să fie
autentică? La o asemenea chestiune, doctrina şi jurisprudenţa răspund negativ. Însă, art.
98, L. 36/95 stabileşte că părţile vor putea fi reprezentate la autentificare numai printr-un
mandatar cu procură specială autentică. Uneori, legea impune existenţa unei procuri

69
autentice indiferent de forma actului juridic ce urmează a fi încheiat de către mandatar.
Indiferent de valoare, acceptarea mandatului poate fi dovedită inclusiv prin executarea lui
de către mandatar. Dacă actul pentru încheierea căruia s-a dat mandatul expres depăşeşte
2,5 bani sau dacă legea cere forma scrisă a actului indiferent de valoarea acestuia, proba se
va face prin înscris. Sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. prevăzute în art. 1197, 1198, 1191
alin. 2. Formalitatea bun şi aprobat, precum şi cea a multiplului exemplar nu sunt
aplicabile în cazul contractului de mandat. Mandatul tacit va putea fi dovedit, atât de către
părţi, cât şi de către terţul contractant, prin orice mijloc de probă, indiferent de valoarea
actului de formează obiectul mandatului. Aceasta deoarece noţiunea de mandat tacit este
incompatibilă cu existenţa unei dovezi scrise. Chiar dacă mandatul tacit va putea fi
dovedit prin orice mijloc de probă, actul încheiat de mandatar cu terţul trebuie să îmbrace,
ad probationem, forma scrisă, în condiţiile prevăzute de dreptul comun. Dacă nu se poate
proba existenţa mandatului, raporturile dintre părţi vor fi soluţionate potrivit regulilor
gestiunii de afaceri sau îmbogăţirii fără justă cauză.
1.4 Actul cu sine însuşi. Dubla reprezentare. Mandatul în interes comun
Există posibilitatea ca mandatarul să încheie actul ce formează obiectul contractului cu
el însuşi şi nu cu un terţ (actul cu sine însuşi) sau cu un terţ pe care tot el îl reprezintă
(dubla reprezentare). În asemenea situaţii, interesele mandantului/mandanţilor ar putea fi
neglijate. Pentru ca un astfel de pericol să fie înlăturat, este necesar ca mandanţii să
cunoască împrejurările amintite. Dacă mandantul nu ar şti că are loc un act cu sine însuşi
sau mandanţii nu ar cunoaşte existenţa dublei reprezentări, s-ar putea cere anularea actului
pentru dol prin reticenţă sau pentru violarea de către mandatar a obligaţiei de loialitate faţă
de mandant. În ipoteza în care, alături de mandant, ar fi interesat în încheierea actului ce
formează obiectul contractului şi mandatarul, vom fi în prezenţa mandatului în interes
comun. Mandatul cu titlu oneros nu este un mandat în interes comun.
1.5 Efectele contractului de mandat
Mandatul generează două categorii de efecte: între mandant şi mandatar, pe de o parte,
şi între mandant şi mandatar şi terţul contractant, pe de altă parte.
” Efecte între părţi
a) Obligaţiile mandatarului – vizează executarea mandatului şi cea de a da socoteală
mandantului de îndeplinirea mandatului. Alte obligaţii se pot naşte atunci când mandatarul
îşi substituie o terţă persoană.
Î Prin executarea mandatului înţelegem obligaţia mandatarului de a depune toată
diligenţa pentru încheierea actului proiectat. Este, deci, vorba de o obligaţie de mijloace,
iar nu de rezultat. Diligenţa cerută mandatarului se apreciază diferit, după cum mandatul
este cu titlu gratuit (art. 1540 C. civ.) sau cu titlu oneros. Mandatarul este ţinut să nu
depăşească limitele împuternicirii primite, în caz contrar, va fi antrenată răspunderea sa.
Dacă terţul contractant nu-şi execută obligaţiile asumate, mandatarul va răspunde doar
dacă se dovedeşte că a comis o culpă în alegerea terţului sau dacă mandatul prevede în
sarcina lui o obligaţie de garanţie. Răspunderea mandatarului nu va putea fi angajată dacă
bunul deţinut în baza mandatului piere fortuit, chiar dacă l-ar fi putut salva, sacrificând un
bun propriu. Soluţia se explică prin aceea că, de regulă, mandatul se încheie în interesul
mandantului. Conform 1543 C. civ., când există pluralitate de mandatari, nu există
solidaritate între ei decât dacă aceasta s-a stipulat expres. Fiecare mandatar poate executa
mandatul singur, dacă nu s-a prevăzut altfel în contract. Nereglementarea solidarităţii între

70
mandatari se explică prin injusteţea agravării situaţiei mandatarului. În cazul în care
mandatarul nu-şi execută sau îşi execută necorespunzător obligaţia de îndeplinire a
mandatului, mandantul are la îndemână o acţiune personală, ex contractu, prescriptibilă în
termenul general de prescripţie.
Î Mandatarul trebuie să predea mandantului tot ce a primit în puterea mandatului.
Sumele de bani pe care le-a folosit în interesul său, deşi erau ale mandantului, vor produce
dobânzi din ziua întrebuinţării, fără a fi necesară punerea în întârziere a mandatarului.
Sumele nerestituite mandantului, dar neîntrebuinţate de mandatar, produc dobânzi din ziua
în care au fost cerute de către mandant, nefiind necesar ca punerea în întârziere să se facă
printr-o acţiune în justiţie, notificarea fiind suficientă. Mandantul va putea cere predarea
sumelor de bani sau a altor bunuri primite de mandatar în temeiul mandatului, fie printr-o
acţiune personală, derivată de contract, fie printr-o acţiune reală în revendicare, intentată
de mandant în calitate de proprietar. În ceea ce priveşte acţiunea personală, prescripţia
începe să curgă de la data încetării contractului. Stabilirea acestui moment ridică probleme
în cazul sumelor de bani ridicate de la CEC/altă unitate bancară în temeiul unei clauze de
împuternicire. Problemele neputând fi soluţionate potrivit regulilor dreptului comun (art.
7, D. 167/1958), s-a stabilit ca termenul de prescripţie să înceapă să curgă de la data când
titularul libretului (mandant) a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba pricinuită de
beneficiarul clauzei (mandatar).
Î Deşi, în principiu, mandatul trebuie executat personal de către mandatar printr-o clauză
expresă inserată în contractul de mandat, se poate stabili dreptul mandatarului de a-şi
substitui o terţă persoană, trecându-i o parte/toate drepturile sale. Mandatarul răspunde de
faptele substituitului sau în 3 ipoteze: dacă efectuează substituirea fără a avea acest drept;
dacă şi-a substituit o persoană incapabilă sau de o insolvabilitate notorie; dacă a fost
autorizat să-şi substituie o anumită persoană, iar el a trecut puterile asupra alteia. În toate
situaţiile mandatul are o acţiune directă împotriva substituitului. Substituitul poate acţiona
împotriva mandantului pe calea acţiunii oblice (974 C. civ.). Raporturile dintre mandatar
şi substituit sunt reglementate de regulile mandatului.
b) Obligaţiile mandantului
Î Mandantul trebuie să-l dezdăuneze pe mandatar pentru cheltuielile ocazionate de
executarea contractului. Restituirea lor nu va putea fi refuză chiar dacă obiectul
mandatului nu a putut fi realizat, independent de vreo culpă a mandatarului. Mandantul
trebuie să plătească dobânzi la sumele avansate de mandatar, acestea curg din ziua plăţii,
fără a fi necesară punerea în întârziere. Mandantul va trebui să-l despăgubească pe
mandatar pentru pierderile suferite ca urmare a executării mandatului.
Î În cazul mandatului cu titlu oneros, obligaţia de plată a remunerării subzistă chiar în
ipoteza neîndeplinirii obiectului mandatului, însă fără a exista vreo culpă imputabilă
mandatarului, ori în cazul când, deşi executat cu întârziere, mandantul se foloseşte de
actul încheiat.
Î Până la executarea obligaţiilor de către mandant, mandatarului i se recunoaşte un drept
de retenţie asupra bunurilor mandantului ce se află în posesia sa. În caz de pluralitate de
mandanţi, fiecare răspunde solidar pentru toate efectele mandatului (solidaritate pasivă
legală, art. 1551 C. civ.).
” Efecte faţă de terţi
a) Raporturile dintre mandant şi terţi

71
 Obligaţiile contractate de mandatar faţă de terţi, în baza şi fără depăşirea limitelor
împuternicirii, sunt obligatorii pentru mandant. Aceasta deoarece, în fapt, terţii tratează cu
mandatarul, iar în drept contractează cu mandantul. Actele încheiate de mandatar cu
depăşirea împuternicirii primite îl obligă pe mandant doar dacă le ratifică, expres sau tacit.
În lipsa ratificării şi dacă nu poate fi invocată ideea de mandat tacit, actele excesive ale
mandatarului îl obligă pe mandant doar dacă sunt îndeplinite condiţiile gestiunii de
afaceri, în caz contrar mandantul răspunzând în limita îmbogăţirii sale.
b) Raporturile dintre mandatar şi terţi
Dacă se respectă limitele împuternicirii, între mandatar şi terţi nu se nasc raporturi
juridice. El va răspunde însă pentru delictele şi cvasidelictele săvârşite în executarea
mandatului. Mandatarul va fi obligat faţă de terţi să garanteze validitatea actelor încheiate
cu aceştia în situaţia în care a depăşit limitele mandatului şi nu a adus la cunoştinţa terţilor
limitele puterilor sale. Dacă terţii au cunoscut adevăratele puteri ale mandatarului şi au
tratat cu el peste limitele mandatului, mandatarul este liberat de răspundere.
1.6 Încetarea contractului de mandat
Pe lângă cazurile generale de încetare a unei convenţii, mandatul cunoaşte şi câteva
cauze specifice, generate de caracterul intuitu personae al contractului.
Sunt astfel de cauze:
a) Revocarea mandatului de către mandant (1553–1555 C. civ.)
În principiu, mandantul poate denunţa unilateral contractul. Dacă există mai mulţi
mandanţi, revocarea reclamă acordul unanim al tuturor. Dacă mandatul este cu titlu
oneros, iar revocarea e intempestivă sau abuzivă, mandatarul poate cere o indemnizaţie,
stabilită de instanţă. În cazul mandatului în interes comun, dacă facultatea de revocare nu
este rezervată, mandantul va fi obligat la plata pagubelor cauzate mandatarului ca urmare
a denunţării contractului; obligaţia de plată nu există dacă se probează o cauză străină
exoneratoare sau culpa mandatarului. Soluţia este aceeaşi şi în cazul în care în contract ar
fi fost inserată o clauză de irevocabilitate. Revocarea poate fi expresă sau tacită.
Revocarea expresă nu este supusă vreunei condiţii de formă, dar manifestarea de voinţă
trebuie să fie neîndoielnică. Revocarea tacită rezultă din acele împrejurări de fapt care
arată neechivoc intenţia mandantului de a-l revoca pe mandatar (ex.: desemnarea unui alt
mandatar pentru aceeaşi afacere). Revocarea produce efecte numai pentru viitor, fiind
opozabilă terţilor după ce le-a fost adusă la cunoştinţă.
b) Renunţarea mandatarului la mandat
Deoarece, în principiu, mandatul e gratuit, deci încheiat exclusiv în interesul
mandantului, legea rezervă expres posibilitatea mandatarului de a renunţa la mandat.
Această posibilitate de revocare nu poate fi înlăturată prin voinţa părţilor, ci doar
condiţionată de un termen de preaviz. Renunţarea trebuie notificată mandantului pentru ca
acesta să-şi desemneze, în timp util un alt mandatar. Răspunderea mandatarului va fi
antrenată atunci când renunţarea sa e de natură a-l păgubi pe mandant, afară de situaţia
când prin continuarea executării mandatului, mandatarul ar suferi el însuşi o pagubă.
c) Moartea uneia dintre părţi
Conform art. 1559 C. civ., în cazul decesului mandatarului, dacă succesorii lui cunosc
existenţa mandatului, vor fi obligaţi să-l încunoştinţeze pe mandant despre moartea
mandatarului, continuând executarea mandatului. Dacă sunt mai mulţi mandatari, iar unul
moare, mandatul va continua în persoana mandatarilor supravieţuitori, în situaţia în care

72
acest lucru mai e posibil. Moartea mandatarului are drept efect încetarea mandatului de
substituire. În caz de deces al mandantului, mandatarul trebuie să continue executarea
dacă întârzierea ar provoca pagube moştenitorilor mandantului; dacă mandatarul nu
cunoaşte faptul morţii mandantului, obligaţiile contractate cu terţii de bună credinţă sunt
valabile. În caz de pluralitate a mandanţilor, moartea unuia dintre ei produce efecte
diferite după cum mandatul e divizibil/indivizibil; astfel, în cazul mandatului divizibil,
contractul va înceta doar în ceea ce priveşte partea mandantului decedat; în cea de-a doua
situaţie, moartea unuia dintre mandanţi atrage încetarea întregului mandat. Printr-o clauză
expresă părţile pot conveni ca mandatul să nu înceteze în cazul morţii uneia dintre părţi, ci
să continue în persoana succesorilor lor.
d) Alte cauze de încetare
Avem în vedere: punerea sub interdicţie, falimentul sau insolvabilitatea uneia dintre
părţi. Efectele încetării mandatului: indiferent de cauza încetării, mandatul trebuie să
restituie mandantului toate actele/bunurile primite în temeiul şi în cursul executării
mandatului. El nu va mai putea acţiona în numele şi pe seama mandantului, cu excepţiile
prevăzute de art. 1557-1558 C. civ.

2. Mandatul fără reprezentare

2.1 Noţiunea
Reprezentarea nefiind de esenţa, ci de natura mandatului, mandatarul poate contracta
actele în numele său propriu, dar în interesul mandantului. Mandatul fără reprezentare este
cunoscut sub denumirea de contract de interpunere (prête-nom, împrumut de nume), în
fapt un caz particular al simulaţiei prin interpunere de persoane. Se apelează la un astfel
de contract atunci când mandantul doreşte să încheie un act juridic fără ca persoana sa să
fie cunoscută de terţo. Pentru aceasta, mandantul contractează cu mandatarul şi în
însărcinează să încheie actul în interesul său, dar pe numele mandatarului.
2.2 Natura juridică a contractului de interpunere
Natura juridică a contractului de interpunere este controversată. Unii autori consideră
convenţia de prête-nom o simulaţie prin interpunere de persoane, indiferent dacă terţul
contractant cunoaşte sau nu simulaţia. Dacă terţul este părtaş la simulaţie, el va avea
calitatea de parte, putând dovedi simulaţia doar printr-un contraînscris. Dacă terţul
contractant al mandatarului ocult este străin de simulaţie, neavând cunoştinţă de contractul
intervenit între mandant şi mandatarul ocult, el va putea dovedi simulaţia prin orice mijloc
de probă. Alţi autori consideră că prête-nom-ul trebuie deosebit de simulaţia prin
interpunere de persoane întrucât în primul caz cocontractantul mandatarului ocult e străin
de simulaţie, iar o veritabilă simulaţie reclamă o convenţie secretă între aceleaşi persoane,
care figurează ca părţi atât în actul public, cât şi în actul secret. Această motivare nu poate
fi primită deoarece există situaţii când cocontractantul mandatarului ocult este părtaş la
simulaţie. Apoi, faptul cunoaşterii de către terţul contractant a contractului de interpunere
intervenit va influenţa doar calitatea sa (terţ/parte) faţă de actul secret, cu toate
consecinţele ce decurg din această calitate.
2.3 Regimul juridic al contractului de interpunere
Fiind în fapt o simulaţie, convenţia de prête-nom nu este sancţionată cu nulitatea decât
dacă suntem în prezenţa fraudei la lege. În caz contrar, raporturile dintre mandant şi
mandatarul ocult vor fi reglementate de regulile mandatului cu reprezentare. Dacă terţul

73
cunoaşte simulaţia, actul încheiat cu mandatarul va produce efecte şi faţă de el, întocmai
ca în cazul mandatului cu reprezentare. Dacă mandatarul nu-şi execută obligaţiile,
mandantul poate intenta o acţiune în declararea simulaţiei. Faţă de terţii străini de
simulaţie, mandatarul ocult devine personal creditor/debitor al dreptului real; între terţi şi
mandant nu se stabilesc raporturi juridice, deci nu vor putea acţiona unul împotriva altuia
decât pe calea acţiunii oblice sau pot cere ca mandatarul să le cedeze acţiunea sa. Dacă
simulaţia a fost dovedită, terţul poate acţiona împotriva mandantului şi în baza
contractului de interpunere, fără ca acest act să poată fi invocat împotriva sa dacă a fost
străin de simulaţie şi de bună-credinţă.
2.4 Inaplicabilitatea contractului de interpunere
Regulile convenţiei de prête-nom nu sunt aplicabile contractelor care se încheie,
potrivit legii, intuitu personae. Contractul încheiat în considerarea persoanei mandatarului
fără reprezentare produce efecte doar faţă de acesta, nu şi faţă de mandant. În absenţa unor
impedimente legale, în temeiul mandatului, mandantul poate cere transferarea dreptului
născut în persoana mandatarului asupra sa printr-un nou act de înstrăinare. Dacă
retransmiterea dreptului nu este posibilă, mandatarul nu va datora decât sumele plătite de
mandant.

Întrebări:
1. Care este definiția mandatului? 
2. Care sunt caracterele juridice ale mandatului? 
3. Care sunt condițiile de fond ale mandatului? 
4. Care sunt condițiile de formă ale mandatului? 
5. Care sunt obligațiile părților contractului de mandat?  
6. Care sunt modalitățile de incetare ale mandatului? 

74
 CAPITOLUL IX
CONTRACTUL DE DEPOZIT
OBIECTIVE:
9 să identifice noțiunea de depozit; 
9 să deosebească caracterele juridice; 
9 să identifice condițiile de fond ale contractului; 
9 să identifice condițiile de formă ale contractului; 
9 să identifice obligațiile părților; 
9 să identifice sancținile aplicabile neexecutării obligațiilor părților; 
9 să identifice varietățile contractului de depozit.   

1. Noţiunea, caracterele juridice şi felurile contractului de depozit

Depozitul este contractul prin care o parte, numită deponent, încredinţează un bun
celeilalte părţi, numită depozitar, care se obligă să-l păstreze şi să-l restituie în natură, la
termen sau la cerere (art. 1591 C. civ.).
Depozitul are următoarele caractere juridice:
Î este un contract real; pentru perfectarea sa e necesară, pe lângă realizarea acordului de
voinţă, predarea efectivă către depozitar a lucrului ce formează obiectul contractului,
exceptând cazul când acesta se află deja, sub orice titlu, la depozitar; dacă părţile convin
doar ca în viitor să încheie un depozit, suntem în prezenţa unui antecontract de depozit,
pentru perfectarea căruia este suficient acordul de voinţă a părţilor;
Î poate fi cu titlu gratuit sau cu titlu oneros; dispoziţia cuprinsă în art. 1593 alin. 1 C.
civ., conform cu care depozitul ar fi esenţialmente gratuit, este eronată, fiind, de altfel,
contrazisă de art. 1600 pct. 2 şi 1633 pct. 4 C. civ., care reglementează depozitul
remunerat; rezultă, deci, că gratuitatea ţine de natura, iar nu de esenţa depozitului;
Î e un contact unilateral în varianta cu titlu gratuit, născând obligaţii numai în sarcina
depozitarului. E posibil ca ulterior încheierii contractului şi în virtutea unor cauze
extracontractuale, să apară obligaţii în sarcina deponentului; deoarece aceste obligaţii nu
îşi au izvorul în contractul de depozit, ele nu modifică caracterul unilateral al depozitului
gratuit; depozitul va fi un contract sinalagmatic în ipoteza depozitarului remunerat;
Î creează între părţile contractante raporturi obligaţionale; el nu transferă proprietatea şi
nici posesia asupra lucrului depozitat. Depozitarul fiind un simplu detentor precar, riscul
pieirii fortuite va fi suportat de către deponentul proprietar. Pieirea lucrului depozitat face
ca depozitarul remunerat să suporte riscul contractului în calitate de debitor al obligaţiei
imposibil de executat.
În ceea ce priveşte felurile contractului de depozit – C. civ., (art. 1592) distinge între
depozitul propriu-zis şi sechestru. Primul se încheie numai prin convenţia părţilor şi poate
avea ca obiect numai bunuri mobile nelitigioase. Depozitul propriu-zis se prezintă sub trei
variante: depozitul obişnuit (voluntar); depozitul necesar; depozitul neregulat. Sechestrul
constă în depozitarea unui bun litigios în mâinile unui terţ (numit sechestru) care se obligă
să-l păstreze şi să-l restituie, la soluţionarea definitivă a litigiului, părţii ce-a avut câştig de
cauză. Sechestrul poate avea ca obiect bunuri mobile/imobile, poate fi judiciar sau
convenţional, cu titlu gratuit sau cu titlu oneros.

75
 2. Depozitul obişnuit/voluntar
Condiţii de validitate
” Capacitatea părţilor – întrucât predarea în depozit a unui bun e considerată a fi un act
de administrare, deponentul trebuie să aibă capacitatea cerută de lege pentru încheierea
unor astfel de acte. C. civ., (art. 1596) cere deponentului să fie proprietarul lucrului
depozitat ori să aibă consimţământul – expres sau tacit – al proprietarului bunului. Se
recunoaşte însă şi validitatea depozitului ce are ca obiect bunul altuia. Prin urmare, poate
avea calitatea de deponent şi uzufructuarul, locatarul, creditorul gajist, comodatarul.
Rezultă că dispoziţia art. 1596 are semnificaţia inopozabilităţii depozitului faţă de
proprietarul lucrului care nu a consimţit la încheierea depozitului. Pentru validitatea
contractului, legea cere depozitarului capacitate deplină de exerciţiu. În cazul
depozitarului incapabil, deponentul poate solicita restituirea bunului depozitat cât timp
acesta se află în mâinile incapabilului; dacă lucrul piere, este înstrăinat/pierdut/furat,
deponentul va avea împotriva depozitarului incapabil o acţiune numai în limita îmbogăţirii
acestuia.
” Consimţământul părţilor – C. civ., (art. 1595) prevede că „Depozitul voluntar se
formează prin consimţământul celui ce dă şi celui ce primeşte lucrul în depozit”. Esenţial
este ca părţile să fie în deplină cunoştinţă de cauză asupra naturii juridice a contractului;
dacă una dintre părţi ar avea în vedere încheierea unui depozit, iar cealaltă ar crede că
primeşte un împrumut sau un dar manual, în lipsa realizării acordului de voinţă,
raporturile dintre părţi vor fi extracontractuale. Dacă se doreşte încredinţarea bunului unui
anume depozitar, avându-se în vedere calităţile acestuia, eroarea asupra persoanei
depozitarului ar putea fi invocată drept cauză de nulitate.
” Obiectul contractului – necesitatea tradiţiunii face ca depozitul să poată avea ca obiect
numai bunuri mobile corporale. Sunt asimilate mobilelor corporale şi creanţele constatate
printr-un titlu la purtător precum şi documentele materiale (acţiuni, testamente), indiferent
de drepturile pe care le constată. Deoarece depozitarul trebuie să conserve şi să restituie
însuşi lucrul depozitat, obiectul trebuie să fie individual determinat, chiar dacă prin natura
lui ar fi un bun consumptibil şi fungibil.
” Cauza contractului este supusă regulilor generale; trebuie să fie reală, licită şi morală.
Dovada depozitului voluntar
Indiferent de valoarea obiectului contractului, ad probationem depozitul trebuie să fie
constatat într-un înscris (art. 1597 C. civ.). Sunt aplicabile dispoziţiile art. 1197 şi 1198 C.
civil. Mărturisirea părţii face inutilă administrarea altor probe. Remiterea, tradiţiunea
bunului, ca simplu fapt juridic, poate fi dovedit prin orice mijloc de probă.
Efectele contractului de depozit voluntar – depozitul voluntar creează între părţile
contractante numai raporturi de obligaţii.
a) Depozitarului are următoarele obligaţii (art.1599–1617 C. civ.):
Î Obligaţia de păstrare a lucrului depozitat – depozitarul trebuie să se îngrijească de paza
lucrului depozitat cu aceeaşi grijă ca de propriul său lucru (art. 1599 C. civ.). Dacă lucrul
piere/se pierde/se deteriorează, întrucât culpa debitorului contractual e prezumată iuris
tantum, depozitarul va fi exonerat de răspundere doar dacă reuşeşte să dovedească
existenţa cauzei străine ce nu-i este imputabilă (art. 1082–1083 C. civ.). Prin derogare de
la regulile răspunderii contractuale, culpa debitorului se apreciază după grija pe care
acesta o depune în conservarea propriilor lucruri (culpa levis in concreto). Derogarea se

76
explică prin faptul că, de regulă, depozitul se încheie în interesul şi din iniţiativa
deponentului. Totuşi C. civ. (art. 1600) reglementează patru cazuri când răspunderea
depozitarului va fi apreciată după tipul omului prudent şi diligent (culpa levis in
abstracto): când iniţiativa contractului a aparţinut depozitarului; când depozitul e cu titlu
oneros; când depozitul s-a făcut numai în interesul depozitarului; când există stipulaţie
expresă că depozitarul răspunde pentru orice culpă. Această din urmă dispoziţie (art. 1600
pct. 4) se explică prin caracterul supletiv al normelor ce reglementează răspunderea
depozitarului. În contract s-ar putea stipula şi clauze de înlăturare sau limitare a
răspunderii depozitarului, ce vor trebui acceptate expres de către aceasta pentru a fi valide.
Conform art. 1601 C. civ., depozitarul nu răspunde niciodată de stricăciunile provenite din
forţă majoră, afară de cazul când a fost pus în întârziere cu privire la executarea obligaţiei
de restituire. Această dispoziţie coroborată cu cea cuprinsă în art. 1600 pct. 4 C. civ., ce
face referire la posibilitatea agravării răspunderii depozitarului „pentru orice culpă”, nu şi
pentru cazul fortuit, ar putea converge către ideea nevalidităţii clauzelor de agravare a
răspunderii dincolo de ipoteza culpei. Totuşi, având în vedere caracterul supletiv al
regulilor care guvernează materia răspunderii contractuale şi faptul că art. 1156 alin. 2 C.
civ. permite ca riscul pieirii fortuite să fie asumat de către debitor, se poate admite
validitatea clauzelor de agravare a răspunderii şi pentru cazuri fortuite. Depozitarul poate
folosi bunul depozitat doar dacă are consimţământul expres/tacit al deponentului. Fructele
percepute de către depozitar se cuvin, de asemenea, deponentului.
Î Obligaţia de restituire a bunului depozitat – depozitarul va trebui să restituie însuşi
lucrul depozitat, împreună cu fructele percepute, nu însă şi fructele pe care le-ar fi putut
percepe dar nu le-a perceput. Bunul trebuie restituit în starea în care se află în momentul
remiterii. Orice degradare/pieire a bunului, neimputabilă depozitarului, va fi suportată de
către deponent. Dacă depozitarul nu-şi execută această obligaţie, distingem două situaţii:
dacă bunul se află în detenţia depozitarului, deponentul poate cere executarea silită, fiind
vorba de o obligaţie de a face; deponentul proprietar are la îndemână şi o acţiune în
revendicare; dacă bunul nu se mai află la depozitar, acesta va fi obligat la plata de daune-
interese, al căror cuantum va fi stabilit în funcţie de valoarea bunului la data pronunţării
hotărârii. Dacă depozitarul moare, iar moştenitorii săi, necunoscând depozitul,
înstrăinează bunul depozitat, apreciind că face parte din patrimoniul succesoral lăsat de
depozitar, ei nu vor fi obligaţi decât la restituirea preţului primit ori, dacă preţul nu s-a
plătit, să cedeze deponentului acţiunile lor contra cumpărătorului (art. 1607 C. civ.).
Depozitarul trebuie să restituie lucrul deponentului, respectiv mandantului, dacă depozitul
s-a făcut de către un mandatar ori persoanei indicate de deponent (art. 1609 C. civ.).
Depozitarul nu va putea pretinde deponentului să dovedească dreptul de proprietate asupra
lucrului. Dacă însă descoperă că lucrul e furat şi află identitatea adevăratului proprietar,
legea îl obligă să-l anunţe şi să-i ofere timp îndestulător pentru a-şi valorifica dreptul; dacă
adevăratul proprietar nu acţionează în timpul determinat, depozitarul va putea restitui
lucrul deponentului (art. 1610 C. civ.). În doctrină se apreciază că aceeaşi soluţie se
impune şi în ipoteza în care lucrul depozitat a fost pierdut de adevăratul proprietar. Dacă
sunt mai mulţi deponenţi, depozitarul se poate libera prin restituirea lucrului unuia dintre
ei doar dacă obligaţia e indivizibilă sau solidară între creditori. Dacă ulterior încheierii
contractului deponentul devine incapabil, restituirea se poate face valabil doar către
reprezentantul legal al deponentului incapabil (art. 1612 C. civ.). Dacă depozitul a fost

77
făcut de către reprezentantul legal a cărui funcţie a încetat în momentul restituirii,
înapoierea se va face către noul reprezentant/persoana reprezentată. Când deponentul
moare, restituirea se poate face doar către moştenitorii acestuia, chiar în ipoteza în care
deponentul l-ar fi autorizat pe depozitar ca, în cazul morţii sale, să restituie bunul unei alte
persoane. Soluţia impusă de lege protejează interesele moştenitorilor rezervatari ale căror
interese ar putea fi fraudate prin restituirea unor lucruri de valoare către terţi, care ar
beneficia, în fapt, de o liberalitate mortis causa. Dacă sunt mai mulţi moştenitori,
restituirea se va face proporţional cu cota-parte din moştenire ce se cuvine fiecăruia, iar
dacă bunul e indivizibil, potrivit înţelegerii dintre ei sau hotărârii instanţei. Restituirea
bunului se va face la locul stabilit prin contract, iar în absenţa unei asemenea clauze, la
locul situării bunului în momentul restituirii. Chiar dacă depozitul ar fi cu termen,
deponentul poate cere oricând restituirea, datorând însă remuneraţia convenită sau daune-
interese dacă termenul fusese stipulat şi în interesul depozitarului. Depozitarul poate
refuza restituirea în trei cazuri: dacă dovedeşte că el este proprietarul lucrului depozitat;
dacă este anunţat pe cale legală că s-au făcut forme de urmărire cu privire la lucrul
depozitat; dacă există opoziţie la restituire din partea unui terţ ce pretinde a fi proprietarul
lucrului. Refuzul nejustificat al depozitarului de a executa obligaţia de restituire,
îndreptăţeşte deponentul să intenteze fie o acţiune personală, ex contractu, fie o acţiune în
revendicare, dacă este proprietarul bunului depozitat. Termenul de prescripţie a acţiunii
derivate din contract începe să curgă de la data împlinirii termenului de depozitare, iar în
absenţa unui termen de la data încheierii contractului.
b) Deponentul are următoarele obligaţii (art. 1618–1619 C. civ.):
Î Obligaţia de a plăti remuneraţia – în ipoteza depozitului cu titlu oneros, deponentul
trebuie să plătească remuneraţia convenită. Dacă depozitarul este un profesionist, iar
cuantumul remuneraţiei nu a fost stabilit în contract, instanţa îl va putea hotărî în cazul în
care părţile nu se înţeleg.
Î Obligaţia de ridicare a lucrului – deponentul trebuie să ridice lucrul la termenul
convenit sau, în lipsă, la cel stabilit de instanţă la cererea depozitarului, sub sancţiunea
plăţii de daune-interese.
Î Obligaţii extracontractuale: obligaţia de a plăti depozitarului toate cheltuielile efectuate
cu păstrarea bunului depozitat; obligaţia de a-l despăgubi pe depozitar pentru daunele
pricinuite de lucrul depozitat. Executarea obligaţiilor deponentului e garantată prin dreptul
de retenţie pe care depozitarul îl are asupra lucrului depozitat (art. 1619 C. civ.).

3. Depozitul necesar
C. civ. reglementează depozitul necesar în cadrul Secţiunii V a titlului consacrat
contractului de depozit, în art. 1620-1625, definindu-l astfel: „Depozitul necesar este acela
ce se face sub sila unei întâmplări, cum ar fi: un foc, o ruină, o prădare, un naufragiu sau
alt eveniment neprevăzut de forţă majoră”. C. civ. (art. 1623-1625) reglementează şi un
depozit pe care îl asimilează celui necesar, şi anume depozitul bunurilor aduse de călători
în unităţile hoteliere (hoteluri, hanuri, moteluri, vile etc.). Jurisprudenţa a extins
aplicabilitatea acestui tip de depozit şi cu privire la camerele din staţiunile
balneoclimaterice. Caracterul necesar al depozitării lucrurilor aduse de către turişti în
unităţile hoteliere este dat de împrejurarea că, deşi alegerea hotelului este liberă, guvernată
exclusiv de voinţa turistului, totuşi el este nevoit să îşi depoziteze lucrurile sale în acel

78
hotel. Sunt, de asemenea, asimilate depozitului necesar şi următoarele depozite: depozitul
făcut de către pacienţii internaţi în spitale, clinici – private sau de stat – privind
îmbrăcămintea pe care aceştia sunt obligaţi să o depună la magazia spitalelor sau a
clinicilor; depozitul făcut de către cei care frecventează bibliotecile, privind lucrurile pe
care trebuie să le lase la garderoba bibliotecii (genţi, mape, haine groase etc.); depozitul
făcut de către clienţii unor unităţi prestatoare de servicii, (precum saloane de
înfrumuseţare, de coafură, de masaj, piscine, ştranduri, restaurante etc.), cu privire la
lucrurile pe care le au asupra lor; depozitul făcut de către spectatori la garderoba localului
unde are loc spectacolul (teatre, filarmonici, atenee); depozitul făcut de către angajaţi în
vestiarele puse la dispoziţie de către unitatea angajatoare; depozitul lucrurilor personale
(îmbrăcăminte, încălţăminte, documente etc.) făcut de către cei care execută o pedeapsă
privativă de libertate în locurile special amenajate în interiorul locului de detenţie.

4. Depozitul neregulat
Depozitul neregulat este admis implicit prin prevederile art. 1604 alin. (2), care
dispune că, dacă depozitul a avut ca obiect sume de bani, iar depozitarul a fost autorizat să
le folosească, restituirea sumelor va trebui să se facă în acele monede în care s-a făcut
predarea. De la sumele de bani despre care vorbeşte textul de lege menţionat s-a ajuns,
printr-o extensie, la toate bunurile fungibile şi consumptibile prin natura lor. Spre
deosebire de depozitul voluntar şi de cel necesar, depozitul neregulat este translativ de
proprietate, caracteristică ce atrage unele consecinţe particulare. Depunerile de sume de
bani la unităţile bancare constituie o aplicaţie frecventă a depozitului neregulat. Depozitul
bancar este acel contract prin care o persoană fizică sau juridică (deponent) încredinţează
o sumă de bani unei unităţi bancare (depozitar), care se obligă să păstreze sumele de bani
depuse şi să le restituie, la cerere, cu dobânzile aferente, dintr-o dată ori fracţionat,
titularului depunerii ori reprezentantului său, iar în caz de deces al titularului,
moştenitorilor. Titularul depunerii (care poate fi deponentul sau o altă persoană pe numele
căreia s-a făcut depunerea) este proprietarul sumelor de bani depuse, precum şi al
dobânzilor acordate. În situaţia în care depunerea este efectuată de către o altă persoană
decât titularul depunerii, se pune problema calificării raporturilor juridice care intervin
între persoanele menţionate. Ar putea fi vorba de o donaţie, de o plată sau o ofertă de plată
a unei datorii, acordarea unui împrumut de consumaţie, o simulaţie prin interpunere de
persoane. Clauza de împuternicire reprezintă un mandat special pe care titularul depunerii
îl dă unei alte persoane (beneficiarul clauzei) de a ridica sumele de bani depuse. În raport
cu depozitarul, clauza de împuternicire are valoarea unei procuri speciale, care face
dovada puterilor conferite împuternicitului. Prin intermediul unei alte clauze, numite
clauză testamentară, titularul libretului are posibilitatea de a indica depozitarului
identitatea persoanei care are dreptul să ridice sumele de bani ce se găsesc în depozit la
data morţii titularului de libret.
Întrebări:
7. Care este definiția depozitului? 
8. Care sunt caracterele juridice ale depozitului? 
9. Care sunt condițiile de fond ale depozitului? 
10. Care sunt condițiile de formă ale depozitului i? 
11. Care sunt obligațiile părților contractului de depozit?  
79
 12. Care sunt modalitățile de incetare ale depozitului? 
 

CAPITOLUL X

CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT DE FOLOSINŢĂ

(COMODATUL)
OBIECTIVE:
9 să identifice noțiunea de comodat; 
9 să deosebească caracterele juridice; 
9 să identifice condițiile de fond ale contractului; 
9 să identifice condițiile de formă ale contractului; 
9 să identifice obligațiile părților; 
9 să identifice sancținile aplicabile neexecutării obligațiilor părților; 

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de comodat

Împrumutul de folosinţă este acel contract prin care o parte, numită comodant,
transmite cu titlu gratuit folosinţa temporară asupra unui lucru determinat către cealaltă
parte, numită comodatar, care se obligă să restituie bunul în individualitatea sa (art. 1560
C. civ.).
Contractul de comodat prezintă următoarele caractere juridice:
Î este un contract unilateral deoarece naşte obligaţii numai în sarcina comodatarului;
este posibil ca pe parcursul executării contractului, să se nască obligaţii şi în sarcina
comodantului, obligaţii care nu au, însă, ca temei acordul de voinţă al părţilor, ci derivă
dintr-un fapt accidental şi ulterior încheierii contractului, neavând, deci, aptitudinea de a
converti comodatul într-un contract bilateral (ex.: cheltuielile suportate de către comodatar
cu producerea şi culegerea fructelor predate comodantului);
Î este un contract cu titlu gratuit întrucât are drept cauză imediată intenţia comodantului
de a procura comodatarului un folos gratuit, fără a urmări obţinerea unei contraprestaţii;
ca şi contract cu titlu gratuit, împrumutul de folosinţă reprezintă un act dezinteresat
deoarece folosul gratuit procurat comodatarului nu are ca efect micşorarea patrimoniului
comodantului; potrivit art. 1561 C. civ., comodatul este esenţial gratuit, prin urmare dacă
comodantul ar pretinde o contravaloare pentru dreptul de folosinţa transmis asupra
bunului, înţelegerea părţilor nu ar mai putea fi calificată drept contract de comodat
(eventual, ar putea fi vorba despre un contract de locaţiune); clauza contractuală care
obligă comodatarul să suporte contravaloarea uzurii suferite de lucru ca urmare a
folosinţei nu contravine caracterului esenţialmente gratuit al contractului de comodat;
Î este un contract real deoarece pentru formarea sa nu este suficientă simpla manifestare
de voinţă a părţilor, ci este necesar să aibă loc remiterea materială a bunului care formează
obiectul derivat al contractului; înţelegerea părţilor, prealabilă predării, valorează
antecontract (promisiune unilaterală sau bilaterală); dacă bunul se află deja în
posesia/detenţia comodatarului, contractul se încheie solo consensu, fiind suficientă
manifestarea de voinţă a părţilor contractante;

80
Î este un contract cu executare succesivă, prin urmare sancţiunea aplicabilă în cazul
neexecutării sau executării necorespunzătoare de către o parte a obligaţiei ce îi incumbă va
fi rezilierea;
Î este un contract generator de drepturi de creanţă întrucât comodatarul dobândeşte
doar un drept de folosinţă asupra lucrului; în consecinţă, proprietarul bunului, iar nu
comodatarul, va avea toate drepturile şi va suporta toate consecinţele ce decurg din
calitatea de proprietar.

2. Condiţiile de validitate ale contractului de comodat

Condiţii de fond ale contractului de comodat
” Capacitatea juridică a părţilor contractante – întrucât încheierea contractului de
comodat are semnificaţia juridică a unui act de administrare, ambele părţi contractante
trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege pentru efectuarea unui asemenea act.
În cazul persoanelor juridice, încheierea contractului se face cu respectarea principiului
specialităţii capacităţii de folosinţă. Comodatarul nu poate împrumuta lucrul unei alte
peroane pentru că îl deţine numai pentru folosinţa sa proprie.
” Consimţământul părţilor – exprimarea unui consimţământ valabil presupune ca acesta
să provină de la o persoană cu discernământ, să fie dat cu intenţia de produce efecte
juridice, să fie exteriorizat şi să nu fie viciat (prin dol, eroare sau violenţă, nu şi leziune,
fiind vorba de un act esenţialmente gratuit). În cazul în care există o eroare cu privire la
însăşi natura juridică a contractului ce a fost încheiat, convenţia este lovită de nulitate
absolută întrucât este vorba de o eroare obstacol ce echivalează cu lipsa
consimţământului. Eroarea asupra însuşirilor esenţiale ale cocontractantului viciază
consimţământul numai dacă comodatul a fost încheiat intuitu personae.
” Obiectul contractului de comodat – poate forma obiect al contractului de comodat orice
bun, mobil sau imobil, corporal sau incorporal. Având în vedere obligaţia comodatarului
ca la încetarea contractului să restituie în natură bunul împrumutat, contractul poate avea
ca obiect doar bunuri nefungibile şi neconsumptibile. Prin excepţie, bunurile
consumptibile prin natura lor, dar apreciate de părţi ca nefungibile vor putea constitui
obiect al unui împrumut de folosinţă. Comodatul nefiind un contract translativ de drepturi
reale, condiţia ca bunul ce formează obiectul (derivat) al contractului să fie proprietatea
comodantului nu trebuie îndeplinită. Deci, ar putea avea calitatea de comodant, spre
exemplu, uzufructuarul, locatarul, chiriaşul dacă legea sau convenţia părţilor nu interzice
închirierea.
” Cauza contractului de comodat – scopul imediat (causa proxima) urmărit prin
încheierea contractului constă atât în prefigurarea remiterii bunului, cât şi în intenţia
comodantului de a procura comodatarului un folos gratuit. Cerinţele prevăzute de dreptul
comun cu privire la valabilitatea cauzei actului juridic civil sunt aplicabile şi în cazul
împrumutului de folosinţă.
Condiţii de formă ale contractului de comodat
Înţelegerea părţilor cu privire la încheierea contractului nu trebuie să îndeplinească
vreo anumită formă; în ceea ce priveşte forma cerută ad probationem, dacă valoarea
lucrului este mai mare de 2,50 bani, atunci se cere existenţa unui înscris sub semnătură
privată, în privinţa căruia formalitatea multiplului exemplar ori cea a menţiunii bun şi
aprobat nu se cere a fi îndeplinită. Evident, cerinţa înscrisului vizează numai dovedirea

81
existenţei acordului de voinţă al părţilor; faptul material al remiterii lucrului reprezintă un
fapt juridic sticto sensu, putând fi probat prin orice mijloc de probă. Pentru a se asigura
opozabilitatea comodatului faţă de terţi, este necesar ca înscrisul sub semnătură privată ce
constată convenţia părţilor să aibă dată certă, dobândită într-una din cele patru modalităţi
prevăzute de art.1182 C. civ.

3. Efectele contractului de comodat

” Obligaţiile comodatarului:
Î Obligaţia de conservare a lucrului – potrivit art. 1564 C. civ., comodatarul este dator
să se îngrijească, ca un bun proprietar, de conservarea lucrului împrumutat. Prin urmare,
culpa comodatarului este apreciată după un criteriu obiectiv, care presupune a aprecia
grija depusă de comodatar în conservarea lucrului după tipul abstract al omului prudent şi
diligent (culpa levis in abstracto). Art. 1566 C. civ. impune comodatarului ca, la nevoie,
să sacrifice propriile sale bunuri pentru a salva de la pieirea fortuită bunul împrumutat.
Î Obligaţia de folosire a lucrului potrivit destinaţiei - bunul care formează obiectul
contractului trebuie să fie folosit potrivit destinaţiei sale, determinată prin natura lui sau
prin convenţia părţilor. Nerespectarea acestei obligaţii este sancţionată prin obligarea
comodatarului la plata de daune-interese (art. 1564 C. civ.) şi la suportarea riscului pieirii
fortuite (art. 1565 C. civ.); de asemenea, va putea constitui temei pentru admiterea unei
acţiuni în rezilierea contractului. Dacă deteriorarea bunului este consecinţa firească a
folosirii lucrului, lipsind culpa, comodatarul nu va răspunde (art. 1568 C. civ.).
Î Obligaţia de suportare a cheltuielilor de folosinţă - reprezentând un accesoriu al
folosinţei bunului, cheltuielile inerente folosirii lucrului împrumutat vor fi suportate de
către comodatar (art. 1569 C. civ.). Spre exemplu, dacă s-a împrumutat un autoturism,
atunci cheltuielile necesare achiziţionării combustibilului nu vor putea fi imputate
comodantului, ci rămân în sarcina comodatarului.
Î Obligaţia de restituire a lucrului – în conformitate cu dispoziţiile art. 1560 C. civ.,
comodatarul are obligaţia de a înapoia bunul împrumutat comodantului, neputându-se
elibera de această obligaţie oferind în schimb contravaloarea lucrului sau, eventual, un alt
lucru în schimb. Bunul trebuie restituit împreună cu accesoriile sale, iar fructele produse
de bun se cuvin comodantului, în lipsă de stipulaţie contrară. Comodatarul va fi îndrituit
să pretindă restituirea cheltuielilor ce le-a făcut cu producerea şi culegerea lor. În ceea ce
priveşte scadenţa obligaţiei de restituire, dacă părţile au stabilit un termen, atunci
comodantul nu va putea pretinde înapoierea bunului înainte de împlinirea acestuia; în
absenţa unui termen al restituirii, bunul se va reîntoarce în mâinile comodantului abia
după satisfacerea scopului avut în vedere la încheierea contractului (art. 1572 C. civ.). În
ipoteza în care bunul este de folosinţă permanentă, iar părţile nu au convenit cu privire la
termen, considerăm că părţile se vor putea adresa instanţei de judecată, aplicându-se prin
asemănare dispoziţiile art. 1582–1583 C. civ. din materia împrumutului de consumaţie.
Natura gratuită a comodatului permite comodantului să solicite instanţei obligarea
comodatarului la înapoierea bunului chiar înainte ca restituirea să fi devenit scadentă, în
situaţia în care ar cădea într-o trebuinţă mare şi neprevăzută. Calificarea necesităţii ca
fiind mare (importantă) şi neprevăzută rămâne în sarcina instanţei, care urmează a hotărî
în funcţie de circumstanţele speţei. În caz de neexecutare a obligaţiei de restituire,
comodantul are la îndemână două acţiuni: acţiune reală, în revendicare, imprescriptibilă,

82
accesibilă numai comodantului proprietar al lucrului, ce poate fi intentată şi împotriva
terţilor ce ar deţine bunul; o acţiune personală, ce derivă din contractul de comodat,
prescriptibilă în termenul general de prescripţie, ce poate fi folosită numai împotriva
comodatarului. În ceea ce priveşte începutul curgerii termenului de prescripţie a acţiunii
personale, acesta coincide cu scadenţa obligaţiei de restituire. Dacă termenul restituirii
este stabilit de instanţă (în cadrul unei acţiuni promovate în trei ani de la încheierea
contractului), prescripţia începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti sau de la împlinirea termenului fixat, dacă acesta este ulterior.
Î Particularităţi ale răspunderii comodatarului - răspunderea comodatarului se apreciază
după un criteriu obiectiv, dinamic şi variabil, şi anume acela al unui individ care
acţionează cu diligenţa impusă de condiţiile vieţii sociale (culpa levis in abstracto). Din
dispoziţiile art. 1568 C. civ. coroborate cu cele ale art. 1082 şi 1083 C. civ., rezultă că
răspunderea comodatarului este angajată în caz de pieire totală sau parţială, a lucrului
împrumutat; el va fi exonerat de răspundere dacă va proba că pieirea este consecinţa
întrebuinţării lucrului potrivit destinaţiei sale şi fără culpă din partea sa. Obligaţia de
restituire a lucrului fiind o obligaţie de rezultat, sarcina probei faptului exonerator de
răspundere incumbă comodatarului. Dacă executarea în natură a obligaţiei de restituire nu
mai este posibilă, atunci se va proceda la restituirea prin echivalent. Comodatarul va
trebui să plătească o sumă al cărei cuantum se va stabili în raport cu valoarea bunului de la
data pronunţării hotărârii judecătoreşti, pentru a da posibilitatea comodantului să-şi
procure un lucru asemănător cu cel împrumutat. Împrumutul de folosinţă nefiind translativ
de proprietate, riscurile pieirii fortuite a bunului vor fi suportate nu de către comodatar, ci
de către proprietarul bunului (comodantul sau o altă persoană), în virtutea principiului res
perit domino. C. civ. reglementează patru situaţii când riscul pieirii fortuite trece în
sarcina comodantului: dacă comodatarul foloseşte lucrul împrumutat altfel decât potrivit
destinaţiei bunului determinate prin natura lui sau prin acordul părţilor (art. 1565); dacă
continuă să folosească bunul şi după împlinirea termenului de restituire şi nu reuşeşte să
dovedească că bunul ar fi pierit şi dacă s-ar fi aflat la comodant (art. 1565 coroborat cu art.
1156); dacă ar fi putut salva lucrul împrumutat înlocuindu-l cu unul al său, în situaţia în
care ambele lucruri s-ar fi aflat în pericol, însă a salvat bunul său, lăsând să piară bunul
împrumutat (art. 1566); dacă bunul a fost evaluat în momentul contractării (art. 1567).
Textele legale privitoare la suportarea riscurilor au caracter dispozitiv, prin urmare părţile
vor putea deroga de la acestea prin convenţia lor. În ipoteza în care există o pluralitate de
comodatari, ei vor răspunde solidar pentru executarea obligaţiilor (art. 1571 C. civ.).
” Obligaţiile comodantului – împrumutul de folosinţă creează obligaţii numai în sarcina
comodatarului, nu şi a comodantului. Cu toate acestea, este posibil ca executarea
contractului să ocazioneze naşterea unor obligaţii şi pentru comodant, care vor avea o
natură extracontractuală deoarece nu îşi au temeiul în convenţia de comodat. Art. 1574 C.
civ. impune comodatarului o obligaţie de restituire a cheltuielilor extraordinare, necesare
şi urgente făcute de către comodatar pentru conservarea bunului. Cele trei condiţii
privitoare la natura cheltuielilor trebuie întrunite cumulativ. De asemenea, comodantul va
trebui să înapoieze comodatarului cheltuielile pe care acesta le-a făcut pentru producerea
şi conservarea fructelor restituite. În cazul în care bunul era afectat de vicii ascunse ce au
provocat pagube comodatarului, comodantul va trebui să îl despăgubească, dacă le-a
cunoscut şi nu le-a comunicat comodatarului. Până la plata cheltuielilor sau a

83
despăgubirilor, comodatarul beneficiază de un drept de retenţie asupra lucrului, drept care,
însă, nu îi mai permite să se folosească de bunul împrumutat.

4. Încetarea contractului de comodat

Împrumutul de folosinţă încetează prin plată la împlinirea termenului de restituire;
plata ar putea fi făcută şi înainte de acest termen, afară de cazul în care există dispoziţie
contractuală contrară. De asemenea, comodatul poate înceta prin confuziune sau prin dare
în plată ori prin remitere de datorie. În caz de neexecutare sau de executare
necorespunzătoare a obligaţiilor ce îi incumbă comodatarului, comodantul are deschisă
calea unei acţiuni în rezilierea contractului; hotărârea prin care instanţa dispune
desfiinţarea contractului va produce efecte numai pentru viitor, comodatul fiind un
contract cu executare succesivă. Contractul încetează în caz de moarte a comodatarului
numai dacă împrumutul a fost încheiat în considerarea persoanei acestuia; în caz contrar,
comodatul nu se stinge, obligaţiile contractuale trecând asupra moştenitorilor
comodatarului (art. 1563 C. civ.).

Întrebări:
1. Care este definiția comodatului? 
2. Care sunt caracterele juridice ale comodatului? 
3. Care sunt condițiile de fond ale comodatului? 
4. Care sunt condițiile de formă ale comodatului? 
5. Care sunt obligațiile părților contractului de comodat?  
6. Care sunt modalitățile de incetare ale comodatului? 
 

84
 CAPITOLUL XI

CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT DE CONSUMAŢIE

(MUTUUM)
OBIECTIVE:
9 să identifice noțiunea de mutuum; 
9 să deosebească caracterele juridice; 
9 să identifice condițiile de fond ale contractului; 
9 să identifice condițiile de formă ale contractului; 
9 să identifice obligațiile părților; 
9 să identifice sancținile aplicabile neexecutării obligațiilor părților; 
9 să identifice varietățile contractului de mutuum.   
 
1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de împrumut de
consumaţie
Împrumutul de consumaţie (mutuum) este acel contract prin care o parte numită
împrumutător transmite în proprietatea celeilalte părţi numite împrumutat o câtime de
bunuri fungibile şi consumptibile cu obligaţia pentru aceasta din urmă de a restitui la
scadenţă o cantitate egală de bunuri de acelaşi gen şi calitate (art. 1576 C. civ.).
Contractul de împrumut de consumaţie prezintă următoarele caractere juridice:
Î este un contract unilateral, pentru că împrumutătorul nu-şi asumă nici o obligaţie faţă
de împrumutat;
Î este un contract translativ de proprietate, împrumutatul devenind proprietarul bunului
împrumutat (art. 1577 C. civ.);
Î este un contract gratuit, dar poate fi şi oneros atunci când împrumutătorul urmăreşte
un interes material percepând o dobândă ca preţ al transferului de proprietate;
Î este un contract real, ca şi în cazul contractului de comodat fiind necesară remiterea
bunului împrumutat pentru încheierea sa valabilă.

2. Condiţiile de validitate ale contractului de împrumut de consumaţie

Condiţii de fond ale contractului de împrumut de consumaţie
Faţă de ceea ce am menţionat deja în cazul contractului de comodat trebuie să facem
următoarele precizări: întrucât încheie acte de dispoziţie, ambele părţi trebuie să aibă
capacitate deplină de exerciţiu; obiectul material al contractului poate fi format dintr-o
sumă de bani sau alte lucruri fungibile (ce pot fi consumptibile); împrumutul trebuie să fie
proprietarul bunului împrumutat, nefiind admisibil, în principiu, împrumutarea lucrului
altuia; realizarea transferului dreptului de proprietate se face cu asumarea de către
împrumutat a obligaţiei de restituire atât cât a primit.
Condiţii de formă ale contractului de împrumut de consumaţie
Înţelegerea părţilor cu privire la încheierea contractului nu trebuie să îndeplinească
vreo anumită formă; în ceea ce priveşte forma cerută ad probationem, trebuie să existe un
înscris doveditor sub forma actului autentic sau înscrisului sub semnătură privată. Întrucât
obiectul contractului îl formează, de regulă, o sumă de bani (o câtime de bunuri fungibile)
85
şi contractul e unilateral, împrumutatul trebuie să scrie în întregime înscrisul doveditor sau
să adauge bun şi aprobat, arătând în litere suma (câtimea bunurilor) şi să semneze.
Dovada cu martori este admisibilă numai dacă împrumutatul consimte sau dacă a existat o
imposibilitate de a preconstitui un înscris sau de a păstra/conserva înscrisul doveditor
preconstituit. Dacă se pune problema fraudei la lege, este admis orice mijloc de probă (art.
1203 C. civ.). Regulile generale se aplică şi pentru probarea executării obligaţiei de
restituire.

3. Efectele contractului de împrumut de consumaţie

” Obligaţiile împrumutatului:
Î Obligaţia de restituire – la scadenţă împrumutatul e obligat să restituie bunuri de
acelaşi gen, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate, indiferent de eventuala
sporire/scădere a valorii bunurilor între momentul încheierii contractului şi cel al
restituirii. Această restituire se face la termenul stipulat în contract, împrumutătorul
neputând solicita restituirea înainte de termen. Dacă nu s-a fixat un termen, instanţa va
fixa unul în funcţie de împrejurări (art. 1582 C. civ.). Tot instanţa va fixa un termen atunci
când în contract se prevede că restituirea va avea loc când împrumutatul va putea/va avea
mijloace (art. 1583 C. civ.). Dacă în contract se precizează că împrumutul va fi restituit
când împrumutatul va obţine banii, se aplică tot art. 1583. La fel se procedează atunci
când se stipulează că banii vor fi restituiţi când va vrea împrumutatul. Dacă s-a prevăzut
un termen de restituire, dreptul la acţiunea în restituire este de 3 ani, începând să curgă de
la data expirării termenului. Dacă nu s-a prevăzut un termen ori s-a stipulat că
împrumutatul va restitui bunurile când va putea/va avea mijloace/va voi el sau se indică
numai sursa restituirii, prescripţia de 3 ani începe să curgă de la data încheierii
contractului (art. 7 alin. 2, D. 167/58). Acţiunea în justiţie prin care se solicită stabilirea
unui termen, de restituire se prescrie în 3 ani de la data încheierii contractului. De la data
stabilită de instanţă începe să curgă termenul pentru executarea silită deoarece instanţa,
prin hotărâre, indică nu numai termenul, ci obligă pe debitor la restituire. După ce
acţiunea s-a prescris, obligaţia de restituire subzistă ca o obligaţie imperfectă. O convenţie
nouă prin care împrumutatul se obligă la restituirea împrumutului după expirarea
termenului prescris este valabilă ca o novaţie. Deşi lucrurile de gen nu pier, dacă
împrumutatul este în imposibilitate de a restitui lucruri de aceeaşi natură, el va restitui o
sumă de bani în funcţie de valoarea lucrurilor, la termenul şi la locul unde urma a se face
restituirea (art. 1585 alin. 1 C. civ.). Dacă termenul şi locul restituirii nu au fost
determinate, va restitui o sumă de bani în funcţie de valoarea lucrurilor din momentul şi în
locul încheierii contractului (art. 1585 alin. 2 C. civ.). Dacă obligaţia de restituire e
executată prin echivalent, împrumutatul e obligat la daune-compensatorii care pot fi
evaluate conform regulilor generale (după momentul în care se pronunţă instanţa
judecătorească), iar în cazul executării cu întârziere la daune-moratorii (denumite de
legiuitor dobânzi) de la data cererii de chemare în judecată (art. 1586 C. civ).
” Obligaţiile împrumutătorului – împrumutul de consumaţie creează obligaţii numai în
sarcina împrumutatului, nu şi a împrumutătorului. C. civ. menţionează în art. 1580 că
împrumutătorul răspunde pentru daunele cauzate de viciile ascunse ale lucrului pe care,
deşi le-a cunoscut, nu le-a adus la cunoştinţa împrumutatului. Cu toate acestea, este mai

86
de greu de admis că bunurile de gen şi fungibile sunt susceptibile de a produce daune ca
efect al viciilor lor, astfel încât se poate afirma că împrumutătorul nu are nici o obligaţie.

4. Împrumutul cu dobândă
Când împrumutul de consumaţie e cu titlu oneros ia forma împrumutului cu dobândă.
În acest caz, împrumutătorul pretinde pe lângă restituirea lucrului şi o altă prestaţie care
constă, de regulă, într-o sumă de bani numită dobândă. Împrumutul cu dobândă este
reglementat de C. civ. ( art. 1587–1590) şi de alte acte normative, în special O.G. nr.
9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, astfel cum a fost
modificată, completată şi aprobată prin L. nr. 356/2002. În cazul împrumutului cu
dobândă obiectul contractului constă în lucrul împrumutat şi dobânda. Lucrul împrumutat
este, de regulă, o sumă de bani care se restituie la scadenţă indiferent de scăderea/sporirea
valorii banilor, cu excepţia cazului când prin acte normative speciale se prevede altfel.
Dacă schimbarea valorii monedei s-a produs după scadenţă şi debitorul a fost pus în
întârziere, se admite reevaluarea sumei împrumutate. Dobânda trebuie prevăzută în mod
expres în clauzele contractului, în caz contrar, împrumutul este gratuit. Dacă împrumutatul
plăteşte dobânzi fără ca acestea să fi fost stipulate în contract sau dacă plăteşte dobânzi
mai mari decât cele prevăzute în contract, acestea nu se pot restitui, nici imputa asupra
capitalului (sumei împrumutate), plata fiind considerată o convenţie tacită (art. 1588 C.
civ.). Dacă, totuşi, împrumutatul dovedeşte că a plătit din eroare, se admite restituirea.
Dacă părţile au prevăzut plata unor dobânzi fără a preciza cuantumul lor, se aplică
dobânda legală. Conform art. 3 alin. 1 din O.G. nr. 9/2000 cu privire la dobânda legală,
aceasta se stabileşte se stabileşte, în materie comercială, la nivelul dobânzii de referinţă a
Băncii Naţionale a României. În materie civilă, dobânda legală se stabileşte la nivelul
dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, diminuat cu 20% (art. 3 alin. 3).
Nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, în funcţie de care se
stabileşte dobânda legală, este cel din prima zi lucrătoare a anului, pentru dobânda legală
cuvenită pe semestrul I al anului în curs, şi cel din prima zi lucrătoare a lunii iulie, pentru
dobânda legală cuvenită pe semestrul II al anului în curs. Nivelul dobânzii de referinţă a
Băncii Naţionale a României se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin
grija Băncii Naţionale a României. Conform O.G. nr. 9/2000 dobânda stabilită de părţi în
convenţiile civile nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an. În toate
cazurile dobânda se calculează numai asupra sumei împrumutate. Dobânda la dobândă
(numită şi anatocism sau dobânda compusă) este, în principiu, interzisă de lege, dar în art.
8 din O.G. nr. 9/2000, legea admite anatocismul dacă există o convenţie specială între
părţi în acest sens, şi e vorba de dobânzi datorate pentru cel puţin 1 an care sunt scadente
(art. 8 alin. 2). Plata dobânzilor se face la termenele prevăzute în contract, părţile fiind
libere, în tăcerea legii, să aleagă oricare scadenţă. De regulă, plata dobânzilor se face
lunar. Se permite plata anticipată a dobânzilor dar numai pentru o perioadă de cel mult 6
luni. Dovada plăţii dobânzilor se face conform dreptului comun (art. 1138 C. civ.). O
regulă specială e prevăzută în art. 1590 C. civ. conform căruia, dacă împrumutătorul
eliberează o chitanţă de primire a capitalului fără a face menţiune la dobânzi se prezumă
că acestea au fost plătite. Se aplică prevederile art. 1590 şi pentru restituirea parţială
atunci când se prezumă plata dobânzii aferente capitalului achitat. În ceea ce priveşte
răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor civile în cazul împrumuturilor băneşti, se

87
aplică dreptul comun în materia răspunderii contractuale cu următoarele precizări:
daunele-moratorii sunt echivalente cu dobânda legală; creditorul nu e obligat să
dovedească paguba suferită (dobânda datorându-se indiferent de existenţa/întinderea
pagubei suferite); punerea în întârziere a debitorului se poate face numai prin cererea de
chemare în judecată, nu şi prin notificare (art. 1088, 1586 C. civ.); dobânda poate fi cerută
numai pentru suma restantă la data introducerii acţiunii; dobânda trebuie să fie expres
solicitată prin acţiune. În cazul împrumutului bănesc cu dobândă, dobânda
convenţională/legală se acordă nu numai de la data cererii de chemare în judecată ci şi
pentru trecut, întrucât reprezintă fructe civile şi nu daune-interese pentru neexecutarea
unei obligaţii băneşti. În materia răspunderii civile delictuale dobânzile curg de drept de
la data comiterii faptei şi nu de la data cererii de chemare în judecată, dacă delictul are ca
obiect material o sumă de bani. Dacă obiectul nu e o sumă de bani, dobânzile se datorează
de la rămânerea definitivă a hotărârii. În caz de plată nedatorată, accipiens-ul de rea-
credinţă datorează dobândă din ziua plăţii, iar cel de bunăcredinţă de la data introducerii
acţiunii. Fiind în prezenţa unor prestaţii succesive prescripţia dreptului la acţiune pentru
plata dobânzilor curge distinct pentru fiecare dintre ele de la data exigibilităţii fiecărei rate
de dobândă. Există o independenţă relativă a creanţei având ca obiect dobânzile, faţă de
creanţa principală, în sensul că, dacă creanţa principală se stinge prin plată, cea privind
dobânzile nu se stinge. Dacă creanţa principală se stinge prin prescripţie, atunci se stinge
şi cea accesorie privind dobânzile chiar dacă pentru aceste dobânzi nu s-a împlinit
termenul de prescripţie. Aceste reguli se aplică atât în cazul dobânzilor care au natura
juridică a fructelor civile, cât şi în cazul dobânzilor moratorii (daune-interese).

5. Încetarea contractului de împrumut de consumaţie

Contractul de împrumut de consumaţie poate înceta prin una din următoarele
modalităţi de stingere a obligaţiilor: prin plată de bună voie la termenul stabilit în contract
(de regulă, termenul se stabileşte în favoarea debitorului; în acest caz el poate face o plată
valabilă şi înainte de termen; dacă termenul a fost stabilit în interesul ambelor părţi, plata
înainte de termen se poate face numai cu acordul împrumutătorului) sau silită, în baza
unui titlu executoriu care poate fi o hotărâre judecătorească ori un înscris autentificat care
are, conform legii, valoarea unui titlu executoriu; reziliere; remitere de datorie;
confuziune; dare în plată; compensaţia. Prin moartea oricăreia dintre părţi, de regulă,
drepturile şi obligaţiile se transmit asupra moştenitorilor.

Întrebări:
1. Care este definiția contractului de mutuum? 
2. Care sunt caracterele juridice ale contractului de mutuum? 
3. Care sunt condițiile de fond ale contractului de mutuum? 
4. Care sunt condițiile de formă ale contractului de mutuum? 
5. Care sunt obligațiile părților contractului de mutuum?  
6. Care sunt modalitățile de incetare ale contractului de mutuum? 
 

88
CAPITOLUL XII
CONTRACTUL DE SOCIETATE
OBIECTIVE:
9 să identifice noțiunea de contract de societate; 
9 să deosebească caracterele juridice; 
9 să identifice condițiile de fond ale contractului; 
9 să identifice condițiile de formă ale contractului; 
9 să identifice obligațiile părților; 
9 să identifice sancținile aplicabile neexecutării obligațiilor părților; 

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de societate

Potrivit art. 1491 din C. civ., societatea este acel contract prin care două sau mai multe
persoane se învoiesc să pună ceva în comun, cu scop de a împărţi foloasele ce ar putea
deriva. În ceea ce ne priveşte, putem defini societatea ca fiind acel contract prin care două
sau mai multe persoane fizice sau juridice, numite asociaţi, se obligă, fiecare faţă de
celelalte, să pună în comun aportul lor în bunuri, bani sau muncă pentru a constitui un
fond şi a desfăşura împreună o activitate într-un scop patrimonial comun, foloasele şi
pierderile urmând să fie împărţite între ele. Reglementarea generală a contractului de
societate civilă se găseşte în C. civ., Titlul VIII din Cartea a III-a, art. 1491-1531.
Normele Codului disting între societatea universală şi societatea particulară. Societatea
civilă particulară are ca obiect anumite bunuri sau valori determinate, folosinţa lor,
exerciţiul unei meserii sau profesiuni etc. În cele ce urmează vom analiza societăţile civile
particulare, societatea universală având doar un impact teoretic.
Contractul de societate prezintă următoarele caractere juridice:
Î este un contract sinalagmatic (bi sau multilateral), fiecare asociat obligându-se faţă de
ceilalţi să aducă aportul social şi să desfăşoare activitatea promisă. Acest contract se
particularizează prin aceea că obligaţiile fiecărui contractant coincid cu cele ale celorlalţi.
Ele sunt convergente urmărind acelaşi scop, chiar dacă întinderea lor poate să nu fie
echivalentă;
Î este un contract cu titlu oneros, deoarece fiecare asociat urmăreşte să obţină un avantaj,
cu deosebirea că asociaţii nu îl dobândesc ca echivalent pentru aportul adus, ci ca urmare
a împărţirii profitului obţinut prin activitatea realizată în comun;
Î este un contract comutativ, existenţa drepturilor şi întinderea obligaţiilor fiind
cunoscute din momentul încheierii sale; chiar dacă pe lângă beneficii se pot înregistra şi
pierderi, acestea nu transformă contractul într-unul aleatoriu, deoarece el nu se încheie în
considerarea şansei de câştig sau de pierdere, a unei speculaţii;
Î este un contract cu executare succesivă, asociaţii fiind datori să îşi execute obligaţiile
pe toată durata existenţei societăţii; durata în timp este de esenţa societăţii, în contract ea
putând fi nedeterminată, determinată ori determinabilă (pentru îndeplinirea unei anumite
activităţi); dacă durata nu este prevăzută şi ea nu poate fi apreciată nici prin raportare la
particularitatea obiectului de activitate, atunci se consideră că societatea este făcută pentru
toată viaţa asociaţilor (art. 1502 din C. civ.);

89
Î este un contract consensual, încheindu-se în mod valabil prin simplul acord de voinţă
al părţilor, fără a fi supus vreunei forme speciale; în practică, părţile încheie de multe ori
contractul în formă autentică, dar aceasta nu transformă contractul de societate civilă într-
un contract autentic;
Î este un contract intuitu personae, întrucât este vorba despre o societate de persoane şi
nu de capitaluri, iar încrederea în capacitate a asociaţilor de a exercita o anumită activitate
sau profesie este esenţială. Acest caracter al societăţii are importante consecinţe, cum ar fi:
imposibilitatea cedării drepturilor sau a substituirii unui asociat fără acordul celorlalţi,
încetarea societăţii la moartea unui asociat, acesta neputând continua cu moştenitorii
defunctului decât dacă se prevede în mod expres aceasta (art. 1519, 1523 pct. 3, 1526 din
C. civ.);
Î este un contract translativ de drepturi, în ipoteza în care asociaţii aduc bunuri în
patrimoniul societăţii, spre exemplu, cu titlu de proprietate.

2. Condiţiile de validitate ale contractului de societate

Condiţiile de fond ale contractului de societate
” Capacitatea juridică a părţilor contractante – părţile contractante trebuie să aibă
capacitate deplină de exerciţiu, pentru a putea dispune de bunurile pe care le constituie ca
aport în natură la crearea patrimoniului societăţii. Această cerinţă nu este prevăzută în
mod expres de C. civ., dar ea rezultă din împrejurarea că societatea civilă nu se poate
naşte valabil cu un asociat incapabil sau un asociat cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi,
în plus, societatea încetează în cazul pierderii capacităţii de exerciţiu prin punerea sub
interdicţie a unui asociat (art. 1511, 1513, 1523 pct. 4 din C. civ.). Prin urmare, aceste
persoane nu pot încheia contractul de societate decât prin reprezentantul lor legal şi cu
încuviinţarea autorităţii tutelare.
” Consimţământul părţilor – trebuie să îndeplinească condiţiile generale de valabilitate.
Subliniem că eroarea asupra persoanei, a calităţilor ei profesionale şi personale, poate fi o
cauză reală de viciere a consimţământului, dat fiind caracterul intuitu personae al
contractului. Spre deosebire de celelalte contracte civile, în cazul contractului de societate,
consimţământul părţilor este exprimat în vederea constituirii societăţii, cu intenţia de a
forma o societate – affectio societatis. Această particularitate a consimţământului societar
face diferenţa, spre exemplu, faţă de un simplu contract prin care părţile vizează să
schimbe folosinţa unor bunuri de care au ambele nevoie, dar a căror achiziţionare este
prea oneroasă. Affectio societatis implică reciprocitatea de nevoi, încrederea şi buna-
credinţă a părţilor contractante în realizarea interesului patrimonial prin constituirea
societăţii.
” Obiectul contractului de societate – art. 1492 din C. civ. stipulează în mod expres că
orice societate trebuie să aibă de obiect un ce licit. Însă, în cazul societăţii, aspectele
privind obiectul contractului sunt complicate de împrejurarea că prin contractul lor părţile
realizează o triplă înţelegere: părţile convin să pună ceva în comun, fiecare asociat având
obligaţia de a aduce anumite bunuri (valori) în societate, ce vor constitui aportul social;
părţile convin ca această obligaţie să fie executată în vederea constituirii unei societăţi
(affectio societatis); părţile convin asupra activităţii civile pe care societatea urmează să o
realizeze în vederea obţinerii de profit. În absenţa unuia dintre aceste elemente, contractul
încheiat de părţi nu se va putea califica drept societate. În ceea ce priveşte aportul social,

90
se consideră că, în mod esenţial şi determinant, fiecare membru al societăţii civile trebuie
să pună în comun anumite valori. Acestea constituie obiect derivat al contractului de
societate. Nu este necesar ca aportul social al asociaţilor să fie identic ca valoare sau
natură, dar nici un asociat nu poate fi scutit să aducă un aport social. Deci, aportul social
poate fi de valori inegale sau de natură diferită. Conform regulilor generale, obiectul
trebuie să fie determinat sau determinabil, posibil şi licit şi să se afle în circuitul civil
general. În plus, se impun unele precizări:
Î Dacă aportul social promis constă într-o sumă de bani, care nu a fost depusă la
termenul stabilit, asociatul debitor datorează de drept dobânzi pentru acea sumă, din ziua
scadenţei, fără a fi nevoie de punerea sa în întârziere.
Î Dacă aportul social promis are ca obiect bunuri mobile sau imobile, transmisiunea lor
trebuie să îndeplinească condiţiile de fond şi de formă (pentru imobile) pentru a opera un
transfer valabil de la asociat la societate. Asociatul va răspunde pentru evicţiune conform
art. 1503 alin. 1 din C. civ., iar doctrina a extins răspunderea şi pentru viciile ascunse al
lucrului. Bunurile aduse în proprietate vor deveni proprietatea comună pe cote-părţi a
asociaţilor.
Î Dacă aportul social are ca obiect prestarea unei munci, atunci aceasta trebuie
îndeplinită numai de către asociatul aportor, dat fiind caracterul intuitu personae al
contractului. Prin urmare, acest obiect trebuie să fie posibil şi personal.
Aporturile asociaţilor, precum şi drepturile şi obligaţiile contractate ulterior constituirii
societăţii constituie patrimoniul social al societăţii. Astfel, societatea civilă dispune de un
patrimoniu care îi este afectat şi care rămâne distinct de cel al asociaţilor (art. 1503 alin. 1
din C. civ.). Fără a aborda controversele teoriei patrimoniului de afectaţiune, care permit
unei persoane să deţină mai multe patrimonii, sau ale teoriei patrimoniului personalitate,
care neagă această posibilitate, considerăm că în acest caz nu suntem în prezenţa unui
patrimoniu propriu-zis, ci a unei mase patrimoniale destinate exercitării unei activităţi.
Prin urmare, fiecare asociat are câte o cotă-parte, determinată sau determinabilă, cu privire
la masa de bunuri, drepturi şi obligaţii pecuniare societare. Privit în mod individual,
fiecare bun din patrimoniul social formează obiectul unui drept de proprietate comună pe
cote-părţi.
” Cauza contractului de societate - în contractul de societate cauza trebuie să se
conformeze regulilor generale, adică trebuie să existe, să fie reală, să fie licită, morală.
Causa proxima constă în reprezentarea de către fiecare dintre părţi a profitului obţinut
prin desfăşurarea unei anumite activităţi. Causa remota este concretă şi variabilă, fiind
determinată de scopurile subiective urmărite de părţile contractante.
Condiţiile de formă ale contractului de societate
După cum am subliniat, contractul de societate este un contract consensual, simplul
acord de voinţă fiind necesar şi suficient pentru încheierea sa. În ceea ce priveşte dovada
contractului, aceasta se face potrivit dreptului comun (art. 1191 şi 1197 din C. civ.).
Atunci când contractul este încheiat sub forma unui înscris sub semnătură privată, întrucât
părţile nu au interese contrare, nu se cere respectarea formalităţii multiplului exemplar,
fiind suficient un singur exemplar semnat de către toţi asociaţii. Nu este necesară nici
menţiunea bun şi aprobat (art. 1180), obligaţiile părţilor nefiind reciproce. Terţii pot face
dovada contractului prin orice mijloc de probă, contractul de societate fiindu-le acestora
opozabil dacă are dată certă. În situaţia în care aportul societar are ca obiect proprietatea

91
sau constituirea unor drepturi reale asupra unor terenuri, contractul va trebui încheiat în
formă autentică, conform art. 2 alin. 1 din Titlul X al L. nr. 247/2005, sub sancţiunea
nulităţii absolute.

3. Efectele contractului de societate

Date fiind particularităţile acestui contract, sub acest titlu vom studia administrarea
societăţii, raporturile dintre asociaţi şi societate şi raporturile dintre asociaţi şi terţi.
” Administrarea societăţii – implică îndeplinirea actelor necesare pentru realizarea
scopului urmărit de societate, inclusiv a actelor de dispoziţie. C. civ. a lăsat deplină
libertate părţilor să decidă cine anume va administra societatea, calitatea acestora (dacă
trebuie să fie asociaţi sau nu), numărul lor şi întinderea atribuţiilor. Prin urmare, organele
şi modul de administrare se determină prin acordul unanim al asociaţilor, de regulă prin
contractul de societate sau printr-un act ulterior. Dacă administrarea s-a încredinţat unui
singur asociat, acesta are dreptul să încheie orice acte necesare realizării scopului
societăţii, chiar fără încuviinţarea celorlalţi, întrucât el se bucură de încrederea tuturor
celorlalţi. Dacă administrarea s-a încredinţat mai multor asociaţi, fără ca în contract să fie
precizate funcţiile lor ori faptul că ei trebuie să acţioneze în comun, atunci oricare dintre ei
va putea să încheie în mod valabil actele necesare administrării societăţii. Dacă s-a stipulat
ca unul din administratori să nu poată face nimic fără ceilalţi, atunci este necesar
consimţământul tuturor asociaţilor, sub sancţiunea nulităţii actelor astfel încheiate (art.
1516 din C. civ.). În ceea ce ne priveşte, apreciem că în cazul în care persoanele numite
administrator sunt străine de societate, ei nu putea beneficia de dispoziţiile art. 1514-1516,
întrucât aceste texte de lege fac referire expresă la calitatea de asociat a administratorului.
Prin urmare, în cazul terţilor ce au calitatea de administrator al unei societăţi civile sunt
aplicabile regulile mandatului din dreptul comun, ei având nevoie, spre exemplu, de un
mandat special pentru a încheia acte de dispoziţie. Dacă asociaţii nu au prevăzut nimic în
legătură cu administrarea societăţii în contractul pe care l-au încheiat, atunci devin
aplicabile regulile conţinute de art. 1517 şi 1518 din C. civ.:
Î se prezumă că asociaţii şi-au acordat reciproc facultatea de a administra unul pentru
altul. Fapta unuia obligă şi pe ceilalţi asociaţi, fără ca ei să fi fost întrebaţi; aceştia însă pot
întotdeauna să se opună încheierii unui anumit act, fără a fi necesară îndeplinirea
criteriului majorităţii.
Î fiecare asociat poate să se servească de lucrurile societăţii, dacă le întrebuinţează
potrivit destinaţiei lor statornicite prin uz, dacă nu produce daune societăţii şi dacă nu
împiedică şi pe ceilalţi asociaţi în exerciţiul dreptului lor;
Î fiecare asociat are dreptul de a obliga pe coasociaţi să contribuie la cheltuielile
necesare pentru păstrarea lucrurilor societăţii;
Î actele cu privire la imobilele societăţii nu se pot face decât cu acordul unanim al
asociaţilor;
Î asociatul care nu este administrator nu poate exercita acte de dispoziţie cu privire la
bunurile societăţii, indiferent dacă acestea sunt mobile sau imobile.
” Raporturile dintre asociaţi şi societate - pe întreaga durată a contractului, asociaţii au
obligaţia să îşi execute obligaţiile şi să îşi exercite drepturile cu bună-credinţă. Asociaţii
răspund faţă de societate pentru daunele cauzate din culpa lor, care se apreciază conform
regulilor dreptului comun, şi acesta chiar dacă din alte activităţi prestate de el ar fi rezultat

92
beneficii (art. 1508 din C. civ.). În virtutea art. 1519 din C. civ., orice asociat poate să îşi
asocieze o terţă persoană în privinţa părţii pe care o deţine în societate, fără a cere acordul
coasociaţilor săi. Aceasta nu înseamnă însă că asocierea va putea produce efecte în ceea ce
priveşte participarea terţului la societate, el rămânând străin de societate. Art. 1511-1513
din C. civ. reglementează modul şi condiţiile în care are loc împărţirea foloaselor şi
pierderilor. Repartizarea acestora se va putea face pe parcursul existenţei societăţii sau la
încetarea ei, în conformitate cu cele convenite în contractul părţilor. În lipsa unor
prevederi contractuale, se prevede împărţirea proporţional cu valoarea aportului social al
fiecăruia dintre asociaţi. Această regulă este valabilă pentru aporturile în bani şi bunuri,
valoarea urmând a fi determinată fie prin raportare la evaluarea iniţială a prestaţiilor, fie
prin aprecierea unuia dintre asociaţi sau a unui terţ (dacă cu toţii au căzut de acord asupra
uneia dintre aceste mijloace de evaluare). În cea de-a doua ipoteză, este stabilit un termen
de nouăzeci de zile pentru contestarea evaluării, cu excepţia cazului când acea evaluare
este în mod evident eronată. În caz de litigiu, şi nu numai, evaluarea se poate face prin
expertiză. În privinţa aportului în muncă C. civ. prevede că aceasta este valoarea ce
trebuie considerată a fi cea mai mică (alin. 2 al art. 1511). Nici unei societăţi civile nu îi
este permis să prevadă ca un asociat să îşi rezerve totalitatea câştigurilor sau că unul sau
mai mulţi asociaţi să fie scutiţi de suportarea pierderilor. Astfel de prevederi, cunoscute
sub numele de clauze leonine, atrag nulitatea întregului contract de societate, conform art.
1513 din C. civ.
” Raporturile asociaţilor cu terţii – întrucât societatea civilă nu are, în general,
personalitate juridică, aceasta nu poate intra în raporturi directe cu terţii, ca subiect
distinct de drept. În mod excepţional doar, societatea civilă poate fi chemată în judecată în
calitate de pârât, conform dispoziţiilor art. 7 alin. 3 din Codul de procedură civilă. În
relaţiile cu terţii nu există deci o societate, ci doar persoanele fizice sau juridice ce o
compun. În relaţiile cu terţii se aplică regulile prevăzute de art. 1520-1522 din C. civ.:
asociaţii nu sunt răspunzători în mod solidar pentru debitele societăţii, iar semnătura unui
asociat nu îi obligă pe ceilalţi decât dacă acesta a fost mandatat în acest sens; contractul
semnat de un asociat chiar pe seama societăţii îl obligă numai pe asociatul contractant, cu
excepţia situaţiei când acesta a avut mandatul celorlalţi sau când a rezultat un profit pentru
societate; datoria contractată şi neachitată se poate urmări de către creditor atât din
patrimoniul social, cât şi, în măsura necesară, din patrimoniul fiecărui asociat, în raport cu
numărul acestora, întrucât terţul nu cunoaşte valoarea aportului fiecărui asociat pentru a-i
putea urmări proporţional cu această valoare. Regula nu va primi aplicare atunci când în
contractul de societate s-a prevăzut contrariul.

4. Încetarea contractului de societate

C. civ. reglementează în art. 1523 unele moduri de încetare a societăţii civile. Acestea
nu sunt imperative, astfel încât părţile pot deroga de la aceste prevederi prin clauză
expresă. Cazurile de încetare enumerate sunt următoarele:
Î expirarea termenului conduce la încetarea contractului, neexistând posibilitatea unei
reînnoiri tacite; prin înţelegerea părţilor, societatea poate fi prelungită pentru un nou
termen sau pentru un termen nedeterminat
Î desfiinţarea obiectului sau realizarea scopului societăţii;

93
Î moartea unui asociat atrage încetarea contractului, întrucât acesta este încheiat intuitu
personae; excepţie face situaţia în care părţile au prevăzut continuarea societăţii cu
moştenitorii celui decedat sau numai între moştenitorii rămaşi în viaţă;
Î punerea sub interdicţie sau survenirea insolvabilităţii (falimentului) unuia dintre
asociaţi;
Î denunţarea unilaterală a contractului de către un asociat, în cazul contractului de
societate încheiat pe durată nedeterminată;
Î pieirea bunului promis ca aport social conduce la încetarea societăţii, dacă suntem în
ipoteza unei transmiteri în proprietate, iar pieirea intervine înainte de a fi predat.
Societatea va înceta însă în toate cazurile când piere bunul a cărui folosinţă a fost adusă ca
aport social. Prin încetarea contractului de societate civilă, patrimoniul acesteia se
lichidează. În conformitate cu dispoziţiile art. 1530 din C. civ., la împărţirea patrimoniului
societăţii se vor aplica regulile incidente împărţelii moştenirii.

Întrebări:
1. Care este definiția contractului de societate? 
2. Care sunt caracterele juridice ale contractului de societate? 
3. Care sunt condițiile de fond ale contractului de societate? 
4. Care sunt condițiile de formă ale contractului de societate? 
5. Care sunt obligațiile părților contractului de societate?  
6. Care sunt modalitățile de incetare ale contractului de societate? 
 

94
 CAPITOLUL XIII
CONTRACTUL DE RENTĂ VIAGERĂ
OBIECTIVE:
9 să identifice noțiunea de rentă viageră; 
9 să deosebească caracterele juridice; 
9 să identifice condițiile de fond ale contractului; 
9 să identifice condițiile de formă ale contractului; 
9 să identifice obligațiile părților; 
9 să identifice sancținile aplicabile neexecutării obligațiilor părților; 
 
1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de rentă viageră
Contractul de rentă viageră este acel contract prin care o parte, numită credirentier,
înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de bani (capital) celeilalte părţi contractante,
numită debirentier, care se obligă în schimb să plătească periodic o sumă de bani, numită
rentă, până la moartea credirentierului. Trebuie precizat că există posibilitatea ca renta să
fie plătită către o persoană străină de contract, caz în care vom fi în prezenţa unei stipulaţii
în favoarea unui terţ; cel care înstrăinează bunul sau plăteşte suma de bani va avea
calitatea de stipulant, cel care se obligă să plătească ratele de rentă va avea calitatea de
promitent, iar cel care urmează a primi ratele de rentă va avea calitatea de terţ beneficiar.
În acest caz, obligaţia de plată a rentei va subzista până la moartea terţului beneficiar-
credirentier.
Contractul de rentă viageră prezintă următoarele caractere juridice:
Î este un contract sinalagmatic deoarece naşte obligaţii în sarcina ambelor părţi
contractante; obligaţia ce revine uneia dintre părţi îşi are cauza juridică în obligaţia
reciprocă a celeilalte părţi;
Î de regulă, este un contract cu titlu oneros, ambele părţi urmărind obţinerea unor
foloase patrimoniale în schimbul obligaţiei pe care şi-o asumă; renta viageră poate fi
încheiată şi cu titlu gratuit, prin donaţie sau testament;
Î dacă se constituie cu titlu oneros, este un contract aleatoriu, deoarece pentru ambele
părţi există şanse de câştig – pierdere; elementul viitor şi incert constă în durata de viaţă a
credirentierului; dacă se constituie cu titlu gratuit, este o liberalitate inter vivos sau mortis
causa, după caz; aceasta deoarece pentru credirentier nu există şanse de pierdere, iar
pentru debirentier nu există şanse de câştig, ci numai o incertitudine privind cuantumul
prestaţiilor debirentierului;
Î este un contract consensual, realizarea acordului de voinţă fiind suficient pentru
perfectarea contractului; renta viageră va fi un contract solemn dacă se constituie cu titlu
gratuit prin testament ori dacă prin contract se transmite un drept de proprietate cu privire
la un teren;
Î este un contract translativ de drepturi reale deoarece transferă în patrimoniul
debirentierului un drept real (de exemplu, un drept de proprietate sau un drept de
superficie);

95
Î este un contract cu executare succesivă pentru că executarea obligaţiei de plată a rentei
presupune mai multe prestaţii eşalonate în timp; în caz de neexecutare culpabilă a
obligaţiei, sancţiunea ce va interveni va fi rezoluţiunea, iar nu rezilierea, aceasta din urmă
presupunând ca obligaţiile ambelor părţi contractante să aibă caracter succesiv.

2. Condiţiile de validitate ale contractului de rentă viageră

Condiţii de fond ale contractului de rentă viageră
” Capacitatea juridică a părţilor contractante – reprezintă o condiţie de fond, esenţială, de
validitate şi generală a actului juridic civil. Şi în materia contractului de rentă viageră,
regula este capacitatea de a încheia contractul, incapacitatea fiind excepţia. Întrucât
contractul de rentă viageră este translativ de proprietate, părţile trebuie să aibă capacitatea
cerută de lege pentru a face acte de dispoziţie. În cazul în care renta se constituie cu titlu
gratuit, trebuie avute în vedere incapacităţile de a dispune, respectiv de a primi prin
liberalităţi inter vivos sau mortis causa, după caz. Sancţiunea care intervine în cazul
încălcării dispoziţiilor privitoare la capacitate este nulitatea, care va fi absolută sau relativă
în funcţie de natura interesului ocrotit prin norma încălcată.
” Consimţământul părţilor – cerinţele generale de valabilitate a consimţământului sunt
incidente şi în cazul contractului de rentă viageră. Dacă renta viageră reprezintă, în fapt, o
donaţie indirectă, nu este necesară manifestarea de voinţă a beneficiarului rentei; în
această ipoteză, acceptarea are ca efect nu naşterea, ci consolidarea dreptului la rentă în
patrimoniul terţului beneficiar, creditor al rentei.
” Obiectul contractului de rentă viageră – obiectul prestaţiei credirentierului îl poate
constitui orice bun imobil sau mobil, inclusiv o sumă de bani. Având în vedere efectul
translativ de proprietate al contractului, se cere a fi îndeplinită şi condiţia ca cel care
înstrăinează să fie proprietarul bunului transmis. Obiectul prestaţiei debirentierului constă
într-o sumă de bani, ce urmează a fi plătită periodic, al cărei cuantum este stabilit prin
acordul de voinţă al părţilor. Dacă credirentierul a plătit o sumă de bani, renta nu
constituie dobândă şi, deci, nu sunt incidente restricţiile legale privitoare la dobândă
(cuantum maxim, prohibiţia anatocismului, interzicerea plăţii anticipate) deoarece renta se
plăteşte ca echivalent aleatoriu al capitalului însuşi, pe care îl absoarbe.
” Cauza contractului de rentă viageră - trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele
condiţii: să existe, să fie reală, licită şi morală. Potrivit art. 1644 C. civ., dacă persoana în
favoarea căreia a fost constituită renta era decedată la data încheierii contractului, atunci
acesta va fi nul absolut, chiar dacă faptul morţii credirentierului nu era cunoscut părţilor
contractante. Art. 1645 C. civ. dispune că renta viageră va fi lovită de nulitate absolută în
ipoteza în care renta este constituită în favoarea unei persoane afectate de o boală de care
a murit în interval de douăzeci de zile de la data încheierii contractului. Această dispoziţie
legală prezumă absolut o lipsă a cauzei, nefiind aplicabilă contractelor de rentă viageră
care se constituie cu titlu gratuit. Deoarece art. 1645 C. civ. constituie un text de excepţie,
acesta va fi de supus unei interpretări restrictive, în virtutea principiului exceptio est
strictissimae interpretationis. Prin urmare, pentru ca acest text de lege să fie incident,
trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: în momentul încheierii contractului,
credirentierul să sufere de o boală; boala de care suferea credirentierul în momentul
contractării să constituie cauza morţii sale; moartea credirentierului să survină într-un
interval de douăzeci de zile de la data încheierii contactului (termenul de douăzeci de zile

96
se calculează într-un sistem intermediar, data încheierii contractului nefiind luată în
calcul, socotindu-se, în schimb, ziua în care termenul se împlineşte; dacă renta reprezintă
un contract solemn, intervalul de douăzeci de zile se calculează de la data când acordul de
voinţă al părţilor a îmbrăcat forma prescrisă de legiuitor); renta să fi fost constituită în
favoarea numai în favoarea persoanei care a decedat în intervalul de timp indicat. Dacă
renta a fost constituită în favoarea mai multor persoane, iar numai una/unele dintre acestea
decedează, atunci contractul va fi valabil, cauza contractului subzistând.
Condiţii de formă ale contractului de rentă viageră
În cazul în care renta viageră se constituie cu titlu oneros, atunci acordul de voinţă al
părţilor nu trebuie să îmbrace vreo formă specială. Dacă prin contract se transmite dreptul
de proprietate asupra unui teren, atunci consimţământul părţilor trebuie manifestat în
forma înscrisului autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute a contractului de rentă viageră.
Dacă contractul de rentă viageră reprezintă o donaţie indirectă, nu se impune respectarea
formei autentice prevăzute de art. 813 C. civ. Dacă renta viageră se constituie prin legat,
atunci trebuie să îmbrace una din formele solemne impuse de lege în materia testamentară.

3. Efectele contratului de rentă viageră

” Obligaţiile credirentierului – dacă renta viageră s-a constituit cu titlu oneros, atunci
credirentierul are obligaţia să predea suma de bani sau bunul ce formează obiectul
prestaţiei sale. Dacă predarea bunului are loc la o dată ulterioară încheierii contractului,
credirentierul va avea şi obligaţia conservării bunului înstrăinat. Considerăm că transferul
proprietăţii asupra bunului nu poate fi analizat ca o obligaţie ce incumbă credirentierului
deoarece renta viageră este un contract consensual, transferul proprietăţii operând în
momentul realizării acordului de voinţă. Credirentierul are obligaţia de garanţie contra
evicţiunii şi contra viciilor ascunse ale lucrului înstrăinat. Deşi cu privire la obligaţia de
garanţie se aplică, prin asemănare, dispoziţiile din materia contractului de vânzare-
cumpărare, în caz de evicţiune totală sau parţială credirentierul va restitui în raport de
proporţia evingerii şi nu în raport de valoarea bunului în momentul producerii evicţiunii.
” Obligaţiile debirentierului:
Î Obligaţia de plată a rentei – ratele de rentă se cuvin credirentierului şi se plătesc în
cuantumul şi la termenele stabilite prin contract, până la moartea credirentierului sau a
terţului până la moartea căruia credirentierul are dreptul la ratele de rentă. Dacă renta a
fost înfiinţată în favoarea mai multor persoane, decesul uneia dintre acestea nu va
determina micşorarea cuantumului rentei, ci va profita credirentierilor rămaşi în viaţă. Art.
1649 din C. civ. dispune că renta se dobândeşte de către credirentier proporţional cu zilele
trăite de către acesta. În cazul în care există dispoziţie contractuală expresă ce impune
plata anticipată a ratelor de rentă, atunci fiecare rată de rentă se dobândeşte în ziua
scadenţei, chiar dacă el ar înceta din viaţă înainte de împlinirea perioadei pentru care s-a
plătit renta. Dacă există îndoieli în legătură cu faptul existenţei persoanei de a cărei viaţă
depinde plata ratelor de rentă, atunci sarcina probei incumbă celui ce pretinde plata ratei
de rentă (art. 1651 C. civ.). Având în vedere caracterul aleatoriu al contractului de rentă
viageră constituit cu titlu oneros, debirentierul nu se va putea libera de obligaţia de plată a
rentei, oricât de oneroasă se dovedeşte a fi aceasta şi chiar dacă s-ar obliga să restituie
capitalul sau lucrul primit, renunţând la restituirea ratelor de rentă ce le-ar fi plătit (art.
1648 C. civ.). Debirentierul va putea fi înlocuit pe calea unei delegaţii perfecte, pentru

97
validitatea căreia este necesar acordul credirentierului. Obligaţia de plată a rentei neavând
un caracter intuitu personae, predecesul debirentierului nu stinge obligaţia, aceasta
transmiţându-se asupra moştenitorilor săi, exceptând ipoteza când plata rentei ar fi fost
datorată până la moartea debirentierului. Dacă există o pluralitate de debirentieri sau dacă
unicul debirentier decedat lasă mai mulţi moştenitori, oricare dintre ei poate fi urmărit
pentru plata integrală a ratei de rentă, iar plata făcută de către oricare dintre ei este
liberatorie pentru toţi. Soluţia se justifică prin caracterul indivizibil al obligaţiei de plată a
rentei.
Î Sancţiunea neexecutării obligaţiei de plată a rentei - în caz de neexecutare, executare
cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de plată a rentei, credirentierul are
posibilitatea de a promova o acţiune în executare silită, neavând însă deschisă calea unei
acţiuni în rezoluţiunea contractului. Această derogare de la dreptul comun a fost justificată
în doctrină pe considerentul că ar fi nedrept de a constrânge pe debitor la restituirea unor
venituri pentru care el a plătit poate mai mult decât a primit. Există totuşi două situaţii
când poate fi cerută rezoluţiunea contractului de rentă viageră: dacă debirentierul nu
prezintă garanţiile stipulate pentru asigurarea plăţii rentei (art. 1646 C. civ.) sau le
micşorează prin fapta sa (art. 1025 C. civ.); dacă părţile au inserat în contract un pact
comisoriu expres. Admiterea acţiunii în rezoluţiunea contractului de rentă viageră are ca
efect obligarea debirentierului la restituirea capitalului sau/şi a bunului primit;
credirentierul nu va fi obligat să restituie ratele de rentă pe care le-a primit de la
debirentier în executarea contractului întrucât acestea nu reprezintă echivalentul folosinţei
capitalului/bunului. În scopul de a proteja interesele creditorilor persoanei care constituie
renta, legiuitorul român (art. 1650 C. civ.) opreşte părţile să declare renta neurmăribilă în
cazul în care contractul se constituie cu titlu oneros; în caz contrar, credirentierul ar putea
să scoată din patrimoniul său bunuri în scopul fraudării intereselor creditorilor săi
chirografari, care nu ar mai avea cum să îşi valorifice creanţele. Dacă renta viageră se
constituie cu titlu gratuit, problema fraudării intereselor creditorilor chirografari ai
creditorului nu se mai pune, părţile putând declara renta neurmăribilă. Cu toate acestea,
art. 408 din C. proc. civ. recunoaşte posibilitatea creditorilor credirentierului de a urmări
silit ratele de rentă constituie cu titlu gratuit şi declarate neurmăribile, dar numai pentru
datorii de alimente, chirii sau alte creanţe privilegiate asupra bunurilor. Având în vedere
caracterul viager al rentei, dreptul la rentă nu se prescrie indiferent de intervalul de timp în
care credirentierul nu ar solicita plata ratelor de rentă neachitate. Întrucât obligaţia de plată
a rentei se execută succesiv, prescripţia dreptului de a cere plata ratelor de rentă neplătite
se calculează separat pentru fiecare rată de rentă. Termenul de prescripţie este cel de drept
comun (trei ani) şi începe să curgă din momentul în care obligaţia de plată a ratei de rentă
devine exigibilă. Ratele de rentă scadente şi neachitate până la decesul credirentierului pot
fi urmărite de moştenitorii lui, însă numai înlăuntrul termenului de prescripţie.
Întrebări:
1. Care este definiția rentei viagere? 
2. Care sunt caracterele juridice ale rentei viagere? 
3. Care sunt condițiile de fond ale rentei viagere? 
4. Care sunt condițiile de formă ale rentei viagere? 
5. Care sunt obligațiile părților contractului de rentă viageră?  
6. Care sunt modalitățile de incetare ale rentei viagere? 
98
CAPITOLUL XIV
CONTRACTUL DE ÎNTREŢINERE
OBIECTIVE:
9 să identifice noțiunea de contract de întreținere; 
9 să deosebească caracterele juridice; 
9 să identifice condițiile de fond ale contractului; 
9 să identifice condițiile de formă ale contractului; 
9 să identifice obligațiile părților; 
9 să identifice sancținile aplicabile neexecutării obligațiilor părților; 
 
1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de întreţinere
Contractul de întreţinere este acel contract prin care o parte, numită întreţinut,
transmite un drept real asupra unui bun al său ori plăteşte o sumă de bani (capital)
celeilalte părţi, numită întreţinător, care se obligă în schimb să îi asigure întreţinerea în
natură pe tot timpul vieţii, iar după moartea acestuia, să îl înmormânteze. În ceea ce
priveşte sensul ce trebuie dat termenului de întreţinere, instanţa supremă a apreciat că
acesta trebuie să fie cât mai cuprinzător, întreţinătorul urmând să asigure creditorului
alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, medicamente, să îi asigure îngrijiri medicale etc. şi,
dacă este cazul, chiar să îi prepare hrana şi să îl ajute la diferitele treburi gospodăreşti,
neavând nici o relevanţă împrejurarea că beneficiarul întreţinerii are suficiente mijloace
materiale pentru întreţinere. Mai mult, s-a apreciat că sensul noţiunii de întreţinere ar
presupune şi obligaţia debitorului de a asigura mijloacele necesare satisfacerii nevoilor
spirituale ale creditorului, în care se includ nevoile culturale, artistice, de informare etc.
De lege lata, întreţinerea este un contract care nu beneficiază de o reglementare proprie,
nici în C. civ., nici într-un alt act normativ.
Contractul de întreţinere prezintă următoarele caractere juridice:
Î este un contract cu titlu oneros, ambele părţi contractante încheind contractul pentru a
obţine un folos patrimonial. În cazul în care o parte s-ar obliga să asigure celeilalte
întreţinerea, dar fără să primească nimic în schimb, acordul intervenit între părţi reprezintă
o liberalitate, urmând regimul juridic al actului prin care se realizează (donaţie, stipulaţie
pentru altul, testament);
Î este un contract sinalagmatic (bilateral), generând obligaţii reciproce şi
interdependente între părţile contractante. În cazul în care obligaţia de întreţinere este
asumată cu titlu gratuit, contractul de întreţinere va prezenta caracter unilateral;
Î este un contract aleatoriu, deoarece întinderea obligaţiei de întreţinere asumată de către
întreţinător nu se cunoaşte la momentul contractării, ci depinde de un eveniment viitor şi
incert, la realizarea sau nerealizarea căruia se determină câştigul sau pierderea pentru
fiecare dintre ele. Prestaţia întreţinutului este fixată la momentul realizării acordului de
voinţă;
Î este un contract consensual, manifestarea de voinţă a părţilor în sensul încheierii
contractului fiind suficientă pentru perfectarea sa validă. Cu titlu de excepţie, întreţinerea
este un contract solemn în cazul în care are ca obiect transmiterea dreptului de proprietate

99
asupra unui teren sau constituirea unui drept real asupra unui tern, consimţământul părţilor
trebuind să îmbrace forma înscrisului autentic (art. 2 din Titlul X al L. nr. 247/2005);
Î este un contract translativ de drepturi reale. Transferul dreptului în patrimoniul
întreţinătorului operează din momentul încheierii contractului, în cazul în care dreptul
transmis priveşte un lucru cert, iar părţile nu au înţeles să deroge de la regula stabilită de
art. 971 din C. civ.
Î sub aspectul duratei de executare, este un contract atipic, deoarece obligaţia
întreţinutului este cu executare dintr-o dată, iar obligaţia întreţinătorului este cu executare
succesivă. Atipicitatea întreţinerii în privinţa modului (duratei) de executare a generat
următoarea problemă: în cazul neexecutării culpabile de către o parte contractantă a
obligaţiilor ce îi revin, sancţiunea care se aplică este rezoluţiunea, specifică contractelor
cu executare uno icto, sau rezilierea, aplicabilă contractelor cu executare în timp?
Majoritatea doctrinei, la opinia căreia subscriem şi noi, apreciază că întreţinerea este
supusă rezoluţiunii, iar nu rezilierii, motivându-se că rezilierea presupune caracterul
succesiv al obligaţiilor ambelor părţi contractante şi explicându-se că utilizarea termenului
de rezoluţiune se face în sens larg, incluzând şi rezilierea. În ceea ce priveşte poziţia
jurisprudenţei, aceasta este neunitară, sancţionând neexecutarea culpabilă a contractului
fie prin pronunţarea rezoluţiunii, fie a rezilierii;
Î este un contract intuitu personae, fiind încheiat în considerarea atât a persoanei
întreţinătorului, cât şi a persoanei întreţinutului. În cazul contractului de întreţinere,
caracterul intuitu personae se manifestă pregnant, specificul obligaţiei de întreţinere
făcând ca un asemenea contract să se încheie numai în contextul anumitor calităţi ale
părţilor, indiferent că acestea privesc moralitatea, starea materială sau fizică a acestora.
Î este un contract nenumit, nefiind reglementat în dreptul nostru. Acest caracter atrage
consecinţe importante în privinţa interpretării contractului.

2. Condiţiile de validitate ale contractului de întreţinere

Condiţiile de fond ale contractului de întreţinere
” Capacitatea juridică a părţilor contractante – fiind în discuţie un contract nenumit,
capacitatea juridică a părţilor contractante urmează regulile generale aplicabile în materia
contractelor. Atât întreţinătorul, cât şi întreţinutul trebuie să aibă capacitate deplină de
exerciţiu. Cerinţa se explică prin faptul că întreţinerea are natura unui act juridic de
dispoziţie: întreţinutul transferă un drept real, iar întreţinătorul se obligă să asigure
întreţinerea, ceea ce face ca, în caz de neexecutare, să poată fi îndatorat să plătească
despăgubiri (obligaţie de a da). Cerinţa existenţei capacităţii de exerciţiu se apreciază prin
raportare la momentul contractării, sancţiunea nerespectării ei fiind nulitatea contractului
de întreţinere.
” Consimţământul părţilor – condiţie de fond, esenţială şi de validitate a actelor juridice,
consimţământul trebuie să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice şi să nu fie
alterat de vreun viciu de consimţământ (eroare, dol sau violenţă, problema leziunii
nepunându-se). De asemenea, exteriorizarea hotărârii de a încheia contractul trebuie să
provină de la o persoană cu discernământ. În acest sens, în jurisprudenţă s-a pronunţat
nulitatea contractului de întreţinere, întrucât s-a dovedit fără echivoc că la data contractării
o parte a fost lipsită de discernământ, din cauze de boală, deşi nu fusese declarată
incapabilă, potrivit legii.

100
” Obiectul contractului de întreţinere – în ceea ce priveşte prestaţia întreţinutului, acesta
se poate obliga să transmită întreţinutului un drept real (de exemplu, un drept de
proprietate, de uzufruct) asupra unui bun individual determinat sau de gen, mobil sau
imobil, cu condiţia ca acesta să se afle în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil,
posibil, licit şi moral. Întrucât contractul de întreţinere este translativ de drepturi reale,
dacă dreptul transmis priveşte un bun individual determinat, întreţinutul trebuie să fie
titularul dreptului transmis.
” Cauza contractului de întreţinere – trebuie să aibă o cauză reală, licită şi morală. Deşi
unde există aceleaşi raţiuni, trebuie aplicate aceleaşi norme juridice, întrucât regula
cuprinsă în art. 1644 din C. civ. are un caracter de excepţie, contractul de întreţinere nu va
fi considerat lipsit de cauză dacă întreţinutul decedează în douăzeci de zile de la data
contractării, chiar dacă moartea i-a fost cauzată de o boală care exista la momentul
încheierii contractului de întreţinere.
Condiţiile de formă ale contractului de întreţinere
” Forma cerută ad validitatem – contractul de întreţinere este un contract consensual;
prin urmare, forma în care părţile au înţeles să îşi manifeste consimţământul este lipsit de
relevanţă sub aspectul încheierii valide a contractului. Prin derogare de la regula
consensualismului, întreţinerea este un contract solemn atunci când prin intermediul său
se transmite un drept real asupra unui teren. Excepţia este expres prevăzută de legiuitor
care dispune că, sub sancţiunea nulităţii absolute, terenurile cu sau fără construcţii, situate
în intravilan şi extravilan, indiferent de destinaţia sau de întinderea lor, pot fi înstrăinate şi
dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică. Acelaşi text de lege
precizează că cerinţa actului autentic se cere, sub aceeaşi sancţiune, în toate cazurile în
care, prin acte juridice între vii, se constituie un drept real asupra unui teren (art. 2 din
Titlul X al L. nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi
unele măsuri adiacente).
” Forma cerută ad probationem – contractul de întreţinere este supus regulilor generale
de dovadă prevăzute de lege. În ceea ce priveşte proba executării obligaţiei de întreţinere,
întrucât este vorba de un fapt juridic material, aceasta se va putea realiza prin orice mijloc
de probă prevăzut de lege.
” Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi - dreptul real imobiliar transmis în
patrimoniul întreţinătorului trebuie să fie înscris în cartea funciară, condiţia fiind
prevăzută pentru a se asigura opozabilitatea actului de înstrăinare faţă de terţi.

3. Efectele contractului de întreţinere

Contractul de întreţinere naşte în sarcina întreţinutului următoarele obligaţii:
Î să predea bunul care formează obiectul derivat al contractului de întreţinere;
Î să garanteze contra evicţiunii şi contra viciilor ascunse ale lucrului înstrăinat. Dacă
întreţinutul nu îşi execută obligaţiile care îi revin în temeiul contractului, întreţinătorul are
la îndemână următoarele mijloace de apărare: excepţia de neexecutare a contractului;
acţiunea în executarea silită a obligaţiei asumate; acţiunea în rezoluţiunea contractului;
acţiunea în revendicare (dacă s-a transmis un drept de proprietate) sau, după caz, acţiunea
confesorie (dacă s-a transmis un dezmembrământ al unui drept real). Principala obligaţie
pe care contractul de întreţinere o generează în sarcina întreţinătorului este aceea de a
asigura creditorului său întreţinerea. Evident, există posibilitatea ca prin încheierea

101
contractului de întreţinere să se nască şi alte obligaţii pentru întreţinător, obligaţii care însă
au un caracter subsidiar.
Î Obligaţia de întreţinere ce incumbă întreţinătorului prezintă următoarele caracteristici:
- are caracter aleatoriu, împrejurare care îl obligă pe debitor la executarea ei, indiferent de
cât de oneroasă se dovedeşte a fi pentru el.
- are caracter intuitu personae, prin urmare nu se poate presta de către o altă persoană
decât întreţinătorul, afară de cazul în care întreţinutul consimte (art. 1094 din C. civ.).
- este o obligaţie de a face succesivă, implicând, deci, îndatorirea debitorului de a săvârşi
toate acţiunile ce sunt necesare pentru a asigura întreţinerea creditorului său (să îi asigure
o locuinţă, să îi procure hrana, să îi asigure îmbrăcămintea, încălţămintea, să se îngrijească
de sănătatea acestuia etc.).
- prezintă caracter alimentar, urmând a fi executată zi de zi, în mod succesiv. Acest
caracter face ca executarea zilnică a obligaţiei de întreţinere să prezinte caracter esenţial în
sensul art. 1079 pct. 3 din C. civ.. Prin urmare, în caz de neexecutare, debitorul este de
drept în întârziere.
- este indivizibilă, atât activ, cât şi pasiv.
- dacă conţinutul obligaţiei nu a fost determinat de către părţi, atunci determinarea
acestuia se va face printr-o interpretare extensivă a termenului de întreţinere.
- trebuie să fie executată în natură. Această particularitate nu înseamnă, însă, că anumite
componente minore ale obligaţiei de întreţinere nu pot fi prestate prin plata unor sume de
bani.
- plata întreţinerii este portabilă. Faptul că întreţinătorul trebuie să asigure în mod
continuu şi complet întreţinerea creditorului său, nu înseamnă în mod obligatoriu că
părţile trebuie să aibă acelaşi domiciliu de fapt. Dacă debitorul nu locuieşte împreună cu
întreţinutul, atunci el va trebui să execute obligaţia de întreţinere la domiciliul creditorului
său.
” Transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere – pe parcursul derulării contractului,
pot apărea însă situaţii când, dependent sau independent de voinţa părţilor, executarea în
natură a obligaţiei nu mai este posibilă; în atare situaţii, se poate la proceda transformarea
obligaţiei, în sensul că întreţinerea nu se va mai presta în natură, ci prin plata periodică a
unor sume de bani. După cum presupune sau nu intervenţia instanţei de judecată,
transformarea obligaţiei de întreţinere poate fi judiciară (instanţa de judecată poate fi
investită cu o cerere de transformare în bani a obligaţiei de întreţinere, fie de către
creditor, fie de către debitor) sau extrajudiciară (în baza principiului autonomiei de voinţă,
părţile contractante sunt libere ca, prin acordul lor, să modifice obligaţia de întreţinere,
înlocuind-o cu o obligaţie de plată periodică a unei sume de bani).
” Sancţiunea neexecutării obligaţiei de întreţinere - în cazul în care întreţinătorul nu îşi
execută sau îşi execută necorespunzător obligaţia principală, întreţinutul are la îndemână
următoarele mijloace de apărare: acţiunea în executarea silită a obligaţiei de întreţinere;
acţiunea în rezoluţiunea contractului. Dacă instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile
de fond şi de formă pentru admisibilitatea acţiunii în rezoluţiune, va dispune desfiinţarea
contractului. În ceea ce priveşte efectele rezoluţiunii, trebuie făcute unele precizări.
Întreţinătorul este obligat să restituie dreptul transmis de către întreţinut la data
contractării, întrucât deţinerea sa în continuare apare ca lipsită de cauză. Restituirea se
face, de regulă, în natură, iar dacă aceasta nu mai este posibilă, se va proceda la restituirea

102
prin echivalent. În cazul în care întreţinutul a plătit impozite şi prime de asigurare pentru
bunul supus restituirii, atunci el este îndrituit a pretinde restituirea sumelor de bani plătite;
soluţia se explică prin faptul că impozitele şi primele de asigurare sunt sarcini ale
proprietăţii, iar întreţinutul este considerat că a fost tot timpul proprietarul bunului datorită
efectelor retroactive ale rezoluţiunii. Deşi desfiinţarea contractului presupune o restitutio
in integrum în privinţa ambelor părţi contractante, caracterul aleatoriu al obligaţiei de
întreţinere determină o importantă derogare de la dreptul comun: contravaloarea
întreţinerii prestate nu este supusă restituirii. Dacă s-ar accepta ca, în caz de rezoluţiune,
întreţinutul să fie obligat la restituirea contravalorii prestaţiilor primite cu titlu de
întreţinere, ar însemna să se permită întreţinătorului de rea-credinţă să pună capăt
caracterului aleatoriu al obligaţiei ce îi incumbă, sistând plata întreţinerii când valoarea
prestaţiilor executate egalează valoarea dreptului transmis. Nu interesează nici perioada de
timp cât întreţinătorul a fost titularul dreptului, nici dacă sau cât a profitat de pe urma
înstrăinării. Dacă întreţinătorul, în schimbul dreptului transmis de către întreţinut, i-a plătit
acestuia şi o sumă de bani, pe lângă obligaţia de întreţinere pe care şi-a asumat-o, atunci
această sumă trebuie restituită. Aceasta deoarece caracterul aleatoriu priveşte numai
obligaţia de întreţinere, nu şi celelalte obligaţii asumate de către întreţinut sau de către
întreţinător. Dacă, cu privire la bunul care a format obiectul derivat al prestaţiei
întreţinutului, au fost constituite drepturi în favoarea terţilor, atunci, în virtutea
principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, acestea se vor desfiinţa
retroactiv. Principiul enunţat nu se aplică dacă este vorba despre un bun mobil, iar terţul
dobânditor a fost de bună-credinţă la data contractării (cazul aplicării art. 1909 alin. 1
coroborat cu art. 972 din C. civ.). Drepturile terţilor dobândite cu privire la imobile ar
putea fi păstrate în cazul în care aceştia ar putea să invoce uzucapiunea.

Întrebări:
1. Care este definiția contractului de întreținere? 
2. Care sunt caracterele juridice ale contractului de întreținere? 
3. Care sunt condițiile de fond ale contractului de întreținere? 
4. Care sunt condițiile de formă ale contractului de întreținere? 
5. Care sunt obligațiile părților contractului de întreținere?  
6. Care sunt modalitățile de incetare ale contractului de întreținere? 

103
 CAPITOLUL XV
CONTRACTUL DE TRANZACŢIE
OBIECTIVE:
9 să identifice noțiunea de contract de tranzacție tranzacție; 
9 să deosebească caracterele juridice; 
9 să identifice condițiile de fond ale contractului; 
9 să identifice condițiile de formă ale contractului; 
9 să identifice obligațiile părților; 
9 să identifice sancținile aplicabile neexecutării obligațiilor părților; 

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de tranzacţie

Potrivit art. 1704 din C. civ., tranzacţia este un contract prin care părţile termină un
proces început sau preîntâmpină un proces ce poate să se nască. Definiţia formulată de
către legiuitor nu este însă completă deoarece omite să precizeze un element esenţial al
tranzacţiei; acest element priveşte modalitatea concretă de preîntâmpinare sau de stingere
a litigiului şi constă în concesii reciproce. Putem defini tranzacţia ca fiind acel contract
prin care părţile preîntâmpină un proces eventual ori finalizează un proces existent prin
concesii reciproce, concretizate în renunţări reciproce la pretenţii sau în efectuarea sau
promiterea unor prestaţii noi. Pentru a califica un contract ca fiind o tranzacţie, trebuie să
existe cumulativ următoarele trei elemente: între părţile contractante să existe un drept
litigios şi/sau îndoielnic (res litigiosa et dubia); prin drept litigios înţelegem nu doar
dreptul ce formează obiectul unui proces început şi neterminat, ci orice drept cu privire la
care se poate naşte o contestaţie serioasă şi viitoare (dubius eventus litis); cauza
contractului să fie prevenirea naşterii unui litigiu sau stingerea litigiului existent; părţile să
prevină/să stingă litigiul prin concesii reciproce. Concesiile pot fi explicite sau implicite.
Acestea se pot concretiza în renunţări reciproce la pretenţii sau în promiterea sau
efectuarea unei prestaţii noi de către o parte contractantă în schimbul renunţării de către
cealaltă parte la dreptul litigios şi/sau îndoielnic. Nu este necesar ca valoarea concesiilor
să fie egală, fiind suficient ca acestea să apară ca echivalente în opinia părţilor. Contractul
de tranzacţie poate interveni în cadrul unui proces civil (tranzacţie judiciară) sau în afara
unui proces (tranzacţie extrajudiciară). Tranzacţia judiciară reprezintă un act de dispoziţie,
recunoscut părţilor dintr-un proces civil în virtutea principiului libertăţii de voinţă şi cel al
disponibilităţii, fiind reglementată prin dispoziţiile C. proc. civ.
Contractul de tranzacţie prezintă următoarele caractere juridice:
Î este un contract bilateral deoarece obligaţiile părţilor sunt reciproce şi
interdependente; prin urmare, sunt aplicabile regulile privitoare la rezoluţiunea
contractului;
Î este un contract cu titlu oneros întrucât scopul urmărit de părţi prin încheierea
contractului este acela de a obţine un anumit folos drept echivalent al obligaţiei asumate;
Î este un contract comutativ pentru că existenţa şi întinderea prestaţiilor datorate de către
părţi sunt certe şi pot fi cunoscute chiar din momentul încheierii contractului, nedepinzând
de hazard; elementul alea încetează prin încheierea contractului;
104
Î este un contract consensual, în principiu, acordul de voinţă al părţilor fiind suficient
pentru formarea valabilă a contractului.
Legiuitorul (art. 1705 C. civ.) condiţionează proba contractului de existenţa unui
înscris, indiferent de valoarea bunului ce formează obiectul contractului. Sunt aplicabile
regulile generale privitoare la proba prin depoziţiile martorilor; prin urmare, tranzacţia va
putea dovedită şi cu martori în cazul în care există un început de dovadă scrisă (art. 1197
C. civ.) sau dacă a existat o imposibilitate de preconstituire sau de conservare a unei
dovezi scrise (art. 1198 C. civ.). Dacă prin contract se înstrăinează un teren, iar tranzacţia
este făcută în afara unui proces, atunci consimţământul părţilor trebuie să îmbrace forma
solemnă a actului autentic. În cazul tranzacţiei judiciare, înţelegerea părţilor va trebui să
fie înfăţişată în scris, iar dacă procesul este în competenţa de soluţionare a unei
judecătorii, părţile vor putea expune şi verbal acordul lor, despre care se va face arătare
într-un proces-verbal, semnat de către judecător, grefier şi părţile contractante. Învoiala
părţilor va alcătui dispozitivul hotărârii pe care o va pronunţa instanţa care ia act de
tranzacţia părţilor.

2. Condiţiile de validitate ale contractului de tranzacţie

Condiţii de fond ale contractului de tranzacţie
” Capacitatea juridică a părţilor contractante – părţile contractante trebuie să aibă
capacitate deplină de exerciţiu, art. 1706 C. civ. dispunând că tranzacţie pot face numai
acei ce pot dispune de obiectul cuprins de ea. Partea lipsită de capacitate de exerciţiu vor
putea încheia tranzacţii prin reprezentantul legal, iar cea cu capacitate de exerciţiu
restrânsă vor avea nevoie de încuviinţarea ocrotitorului legal. Deşi în cazul minorilor este
necesară încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, în practică s-a permis tutorelui să
dispună de drepturile patrimoniale ale unui minor chiar fără încuviinţarea autorităţii
tutelare. Sancţiunea care intervine în cazul nerespectării condiţiei capacităţii este nulitatea
relativă a contractului de tranzacţie. În cazul tranzacţiei judiciare, instanţa este obligată să
verifice dacă părţile au capacitatea legală de a tranzacţiona, în caz contrar urmând să
respingă cererea de a se pronunţa hotărârea de expedient şi să continue judecata.
” Consimţământul părţilor – pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească
cumulativ următoarele condiţii: să provină de la o persoană cu discernământ; să fie
exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; să fie exteriorizat; să nu fie afectat de
vicii de consimţământ;
” Obiectul contractului de tranzacţie – trebuie să existe sau să poată exista în viitor, să fie
determinat sau determinabil, să fie posibil, licit şi moral; potrivit art. 1707 C. civ., se poate
tranzacţiona şi asupra unei acţiuni civile ce derivă dintr-o infracţiune.
” Cauza contractului de tranzacţie – trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele
condiţii: să existe; să fie reală (cauza este falsă dacă există eroare asupra motivului
determinant, adică asupra scopului mediat); să fie licită şi morală (ex.: atunci când părţile
tranzacţionează, în cadrul procesului penal, cu privire la repararea prejudiciului cauzat
printr-o infracţiune, tranzacţia ar fi nulă absolut dacă persoana vătămată prin infracţiune ar
urmări să obţină o despăgubire disproporţionat de mare în raport cu paguba suferită,
condiţionând retragerea plângerii prealabile de plata acestora).
Cauze de nulitate a contractului de tranzacţie – C. civ. reglementează în art. 1712-1716
cauzele de nulitate a contractului de tranzacţie, care reprezintă, de fapt, aplicaţii ale

105
regulilor generale în materia nulităţii actelor juridice. Astfel: tranzacţia poate fi anulată
pentru eroare asupra persoanei sau asupra obiectului litigios (art. 1712); tranzacţia poate fi
anulată dacă aceasta s-a realizat în scopul executării unui titlu nul, afară de cazul în care
părţile au cunoscut nulitatea titlului (art. 1713); este anulabilă tranzacţia pe care părţile au
încheiat-o în considerarea unor documente care s-au dovedit ulterior false; în cazul în care
una dintre părţi a cunoscut caracterul fals al documentelor, iar cealaltă nu, contractul va fi
anulabil pentru eroare, iar nu nul pentru lipsă de cauză; se poate cere anularea tranzacţiei
încheiată pentru stingerea unui proces soluţionat printr-o hotărâre judecătorească
definitivă, despre care părţile sau cel puţin una dintre ele nu au avut cunoştinţă (art. 1715);
tranzacţia care are ca obiect stingerea tuturor drepturilor litigioase existente între părţi este
valabilă chiar dacă ulterior încheierii ei se descoperă acte necunoscute părţilor; dacă
tranzacţia a avut un obiect unic, iar din actele descoperite ulterior rezultă că părţile
contractante nu aveau vreun drept cu privire la acel obiect, se poate invoca nulitatea
relativă a contractului; greşelile aritmetice nu afectează valabilitatea tranzacţiei, ele putând
fi rectificate (art. 1717); având în vedere caracterul indivizibil al contractului de
tranzacţie, dacă clauza nulă a avut un caracter determinant (prezumţie relativă), nulitatea
va fi una totală, iar nu parţială; tranzacţia judiciară este invalidată tot pe calea acţiunii în
anulare, apelul sau recurarea hotărârii de expedient nefiind admisă decât dacă priveşte
condiţiile de regularitate a hotărârii, nu şi conţinutul ei.

3. Efectele contractului de tranzacţie

” Efecte extinctive ale contractului de tranzacţie – din momentul încheierii contractului,
părţile nu mai pot invoca pretenţii cu privire la drepturile stinse sau recunoscute prin
tranzacţie. Potrivit art. 1711, tranzacţiile au între părţile contractante puterea unei
sentinţe neapelabile. Evident, această dispoziţie nu este riguros exactă, deoarece, pe de o
parte, tranzacţia judiciară nu poate fi atacată cu recurs sau supusă revizuirii, iar pe de altă
parte, fiind o convenţie, poate fi desfiinţată pe calea unei acţiuni în anulare.
” Efecte declarative ale contractului de tranzacţie – în principiu, tranzacţia produce
efecte declarative de drepturi deoarece prin intermediul acestui contract nu se constituie
sau transferă drepturi, ci se recunosc drepturi preexistente. Spre exemplu, dacă în cadrul
procesual al unei acţiuni în revendicare reclamantul recunoaşte pârâtului printr-o
tranzacţie un drept de uzufruct, nu operează o transmitere de drepturi, situaţia pârâtului
rămânând neschimbată; în acest caz se realizează doar o consolidare a drepturilor în
litigiu, care sunt astfel puse la adăpost de o eventuală contestaţie judiciară ulterioară.
Caracterul declarativ al contractului de tranzacţie atrage următoarele consecinţe juridice:
părţile nu sunt ţinute să îşi garanteze reciproc drepturile recunoscute prin tranzacţie;
tranzacţia produce efecte retroactive de la data naşterii drepturilor recunoscute prin
tranzacţie; contractul de tranzacţie nu poate fi invocat ca just titlu pentru uzucapiunea de
la 10–20 de ani; dacă prin tranzacţie se fac modificări sau îndreptări cu privire la
drepturile supuse publicităţii imobiliare, pentru opozabilitate faţă de terţi se cere
respectarea formelor de publicitate.
” Efecte translative şi constitutive ale contactului de tranzacţie – este posibil ca în
schimbul renunţărilor făcute de către o parte, cealaltă să constituie sau să transmită
celeilalte părţi anumite drepturi (ori să promită o asemenea transmitere sau constituire de
drepturi). În acest caz, tranzacţia va produce efecte constitutive sau translative de drepturi.

106
Spre exemplu, într-o acţiune de partaj a bunurilor comune, unul dintre soţi renunţă la cota
sa parte dintr-un bun comun, în schimbul constituirii în favoarea sa a unei rente viagere.
În ipoteza în care tranzacţia produce efecte constitutive sau translative de drepturi: există
obligaţia de garanţie a drepturilor transmise; efectele contractului se produc pentru viitor;
tranzacţia va putea fi invocată ca just titlu pentru uzucapiunea scurtă; dacă dreptul priveşte
un imobil, în toate cazurile va necesară respectarea formelor de publicitate pentru a se
asigura opozabilitatea contractului faţă de terţi.

Întrebări:
1. Care este definiția contractului de tranzacție? 
2. Care sunt caracterele juridice ale contractului de tranzacție? 
3. Care sunt condițiile de fond ale contractului de tranzacție? 
4. Care sunt condițiile de formă ale contractului de tranzacție? 
5. Care sunt obligațiile părților contractului de tranzacție?  

107
 CAPITOLUL XVI
CONTRACTUL DE ASIGURARE
OBIECTIVE:
9 să identifice noțiunea de contract de asigurare; 
9 să deosebească caracterele juridice; 
9 să identifce terminologia specifică acestui contract; 
9 să identifce clasificările asigurărilor; 
9 să identifice condițiile de fond ale contractului; 
9 să identifice condițiile de formă ale contractului; 
9 să identifice obligațiile părților; 
9 să identifice sancținile aplicabile neexecutării obligațiilor părților; 

1. Definiţia şi reglementarea contractului de asigurare

Contractul de asigurare este acel contract prin care o parte, numită
asigurat/contractant, se obligă să plătească o sumă de bani, numită primă de asigurare,
unei alte persoane, numită asigurător, iar aceasta din urmă se obligă ca, la producerea
unui anumit risc, numit risc asigurat, să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării
sau terţului păgubit despăgubirea sau suma asigurată, numită indemnizaţie, rezultată din
contratul de asigurare, în limitele şi la termenele convenite (art. 9 din L. nr. 136 /1995).
Asigurările sunt reglementate, în principal, prin L. nr. 136 din 29 decembrie 1995
privind asigurările şi reasigurările din România, dar şi prin alte acte normative, precum L.
nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor (care a abrogat L.
nr. 47/1991).

2. Caracterele juridice ale contractului de asigurare

Î este un contract sinalagmatic, obligaţia asumată de către asigurător fiind sub condiţie
suspensivă;
Î este un contract cu titlu oneros;
Î este un contract aleatoriu: în momentul încheierii contractului, producerea
evenimentului asigurat este incertă, atât în ceea ce priveşte survenirea sa, cât şi momentul
la care se va produce; consecinţe:
- deoarece şansa avută în vedere de către parţi la încheierea contractului reprezintă cauza
obligaţiilor asumate, în absenţa ei contractul va fi lipsit de efecte (operează rezilierea de
drept a contractului);
- deoarece părţile contractează cunoscând şansele de câştig-pierdere (alea), iar hazardul
poate determina o disproporţie vădită între prestaţii, acţiunea în anulare pentru leziune nu
e aplicabilă contractului;
Î este un contract consensual; deşi art. 10 din L. nr. 136/1995 cere expres întocmirea
unui înscris la încheierea contractului, iar contractul nu se poate dovedi cu martori, chiar
dacă există un început de dovadă scrisă, asigurarea nu e un contract solemn, forma scrisă
fiind cerută ad probationem; când documentele de asigurare pier dintr-o cauză de forţă
majoră se admite orice mijloc probator; momentul încheierii contractului nu trebuie
confundat cu data de la care începe suportarea riscurilor de către asigurător (începutul

108
asigurării); ca regulă generală, asigurătorul nu suportă riscurile înainte de plata cel puţin a
primei rate de primă;
Î este un contract cu executare succesivă: asigurătorul îşi asumă o obligaţie continuă –
suportarea riscului asigurat – iar asiguratul plăteşte periodic primele de asigurare; acest
caracter se menţine şi în ipoteza în care asiguratul îşi achită prima de asigurare printr-o
plată unică (sumă globală); în cazul asigurării de bunuri, asiguratul are obligaţia continuă
de a întreţine bunul asigurat (art. 26 alin. 1, L. 136/1995).
Conform art. 201 din L. denunţarea contractului de asigurare de către una dintre părţi
se poate efectua numai cu notificarea prealabilă a celeilalte părţi, care trebuie făcută cu cel
puţin 20 de zile înainte de denunţare.

3. Terminologia specifică contractului de asigurare

A. PĂRŢILE CONTRACTULUI DE ASIGURARE
- de regulă, părţile contractului de asigurare sunt asigurătorul şi asiguratul;
- asigurătorul este societatea comercială obligată să plătească indemnizaţia de asigurare în
momentul realizării evenimentului prevăzut în contract;
- asiguratul este persoana fizică/juridică ce intră în raporturi juridice cu asigurătorul prin
încheierea unui contract de asigurare. De regulă, asiguratul are şi calitatea de parte
contractantă şi este titularul interesului asigurat/persoana asupra căreia poartă asigurarea
şi, totodată, titularul indemnizaţiei de asigurare;
- asigurarea poate îmbrăca forma stipulaţiei pentru altul, caz în care părţile contractului
vor fi: asigurătorul, asiguratul-contractant şi terţul beneficiar, acestuia din urma
cuvenindu-i-se indemnizaţia de asigurare la apariţia cazului asigurat.
B. RISCUL ASIGURAT
- diferă de noţiunea de risc din dreptul comun;
- reprezintă un eveniment viitor, posibil, dar incert, prevăzut în contractul de asigurare, la
care sunt expuse patrimoniul, bunurile sau viaţa/sănătatea unei persoane; contractul se
încheie tocmai împotriva consecinţelor acestor riscuri;
- incertitudinea poate privi îndeplinirea sau neîndeplinirea acestor riscuri (condiţie
suspensivă) sau numai data îndeplinirii acestor riscuri (ex.: decesul unei persoane);
- în cursul executării contractului, asiguratul e obligat să comunice în scris asigurătorului
schimbarea împrejurărilor esenţiale privind riscul;
- riscul trebuie să fie independent de fapta intenţionată a asiguratului/a altor persoane
determinate;
- dacă riscul asigurat s-a produs înainte de încheierea asigurării sau dacă producerea
acestui risc este imposibilă, contractul e nul (ex.: asigurare de supravieţuire până la 200 de
ani).
C. CAZUL ASIGURAT (SINISTRU)
- este riscul care s-a produs (ex.: în cazul asigurării contra incendiului, incendiul survenit);
- din momentul apariţiei cazului asigurat, asigurătorul e obligat să plătească indemnizaţia
de asigurare.
D. OBIECTUL ASIGURĂRII
- îl reprezintă valorile patrimoniale/nepatrimoniale expuse pericolului (adică ceea ce s-a
asigurat);

109
- nu trebuie confundat cu obiectul contractului de asigurare, reprezentat de prestaţiile
părţilor.
E. INTERESUL ASIGURĂRII
- în cazul asigurării de bunuri, interesul asigurării îl reprezintă dauna efectivă, evaluabilă
în bani, pe care asiguratul o poate suferi în caz de pierdere/degradare a bunului asigurat
(art. 25, L. nr. 136/1995). Pot avea un astfel de interes: proprietarul bunului,
uzufructuarul, creditorul cu garanţii reale, depozitarul etc.;
- în cazul asigurării de răspundere civilă, interesul asigurării îl constituie evitarea
micşorării patrimoniului asiguratului şi/sau al altei persoane cuprinsă în asigurare, ca
urmare a angajării răspunderii lui/lor civile faţă de terţe persoane păgubite prin fapte
ilicite;
- în cazul asigurării de persoane, interesul asigurării nu prezintă importanţă deoarece
indemnizaţia de asigurare este datorată independent de existenţa vreunei daune;
- în cazul asigurării de credite şi garanţii, interesul asigurării îl reprezintă evitarea
inconvenientelor unei stări de insolvabilitate generală.
Dacă asigurarea are în vedere un eveniment ce priveşte o altă persoană decât cea care
încheie contractul, se cere – de regulă – ca persoana să consimtă la încheierea
contractului. Cerinţa se justifică pe considerentul că asigurarea pentru cazul morţii altuia
ar putea trezi dorinţa decesului acesteia.
F. SUMA ASIGURATĂ
- reprezintă suma maximă în limita căreia asigurătorul e obligat să plătească indemnizaţia
de asigurare la ivirea cazului asigurat;
- prima de asigurare se plăteşte în funcţie de cuantumul sumei asigurate;
- în cazul asigurării de bunuri, cuantumul sumei asigurate nu trebuie să depăşească
valoarea reală a bunului la data asigurării, însă poate fi inferior valorii bunului (altfel spus,
e permisă doar subasigurarea, nu şi supraasigurarea);
- în cazul asigurării facultative de răspundere civilă, întrucât cuantumul pagubei este
incert, suma asigurată se stabileşte prin acordul părţilor contractante; în cazul răspunderii
obligatorii de răspundere civilă, suma asigurată e stabilită prin hotărâre de guvern;
- în cazul asigurării de persoane, suma asigurată se stabileşte prin acordul părţilor
deoarece pentru viaţa/sănătatea omului nu se poate stabili o limita de valoare.
G. PRIMA DE ASIGURARE
- reprezintă suma de bani (remuneraţia) pe care asiguratul/contractantul o plăteşte
asigurătorului pentru asumarea riscului (preţul asigurării); obligaţia este portabilă;
- se mai numeşte primă brută/tarifară;
- este alcătuită din: PRIMA NETĂ (destinată fondului necesar plăţii indemnizaţiilor de
asigurare) şi PRIMA ADAOS (destinată acoperirii cheltuielilor şi profitului
asigurătorului);
- prima se stabileşte pe categorii de riscuri asumate şi în funcţie de suma asigurată, pe
unităţi de timp (de regulă, un an);
- operează principiul indivizibilităţii primei (adică, cuantumul ei nu se recalculează
chiar dacă asigurarea încetează înainte de expirarea intervalului de timp avut în vedere la
stabilirea ei); ex.: în situaţia în care cazul asigurat apare după două luni de la încheierea
contractului, iar prima a fost plătită pentru întreg anul, nu se restituie pentru celelalte zece
luni.

110
 H. INDEMNIZAŢIA DE ASIGURARE
- reprezintă suma de bani pe care asigurătorul o plăteşte asiguratului/beneficiarului
asigurării la ivirea cazului asigurat;
- în cazul asigurării de bunuri, indemnizaţia (despăgubire) se plăteşte în limita sumei
asigurate, dar numai până la concurenţa daunei de asigurare şi nu poate depăşi valoarea
bunului din momentul producerii riscului asigurat;
- în cazul asigurării de răspundere civilă, indemnizaţia se stabileşte în funcţie de
prejudiciu şi de suma asigurată;
- în cazul asigurării de persoane, indemnizaţia coincide cu suma asigurată.
I. DAUNA/PAGUBA DE ASIGURARE
- prejudiciul suferit de către asigurat ca urmare a ivirii cazului asigurat;
- se are în vedere numai prejudiciul efectiv, nu şi beneficiul nerealizat; excepţie: la
asigurările de pierderi financiare se suportă şi pierderea de profit, cheltuielile generale şi
cele decurgând direct sau indirect din producerea riscului asigurat;
- în cazul asigurării de răspundere civilă, beneficiul nerealizat de terţa persoană păgubită
reprezintă pentru asigurat o pagubă efectivă;
- în cazul asigurării de persoane, noţiunea de daună nu interesează deoarece indemnizaţia
se plăteşte indiferent de aceasta şi nu are caracter de despăgubire.
J. SISTEME DE ACOPERIRE ÎN ASIGURARE
Sistemul de acoperire în asigurare reprezintă modul în care se stabileşte nivelul
despăgubirii şi, deci, raportul dintre dauna de asigurare şi indemnizaţia de asigurare.
Noţiunea este aplicabilă numai în cazul asigurării de bunuri şi în cazul asigurării de
răspundere civilă.
1. SISTEMUL ACOPERIRII PROPORŢIONALE
- se aplică în materia asigurării facultative de bunuri;
- se caracterizează prin faptul că indemnizaţia de asigurare reprezintă aceeaşi parte din
dauna pe care o reprezintă suma asigurată faţă de valoarea bunului asigurat; ex.: dacă un
bun în valoare de 10 milioane lei e asigurat pentru 8 milioane lei (deci, în proporţie de
80%) şi piere parţial (să spunem, în proporţie de 50%), deşi în acest caz valoarea pagubei
e de 5 milioane lei, asigurătorul va plăti doar 4 milioane lei.
2. SISTEMUL PRIMULUI RISC
- se aplică atât în materia asigurării de bunuri, cât şi în materia asigurării de răspundere
civilă;
- se caracterizează prin aceea ca asigurătorul suportă în întregime dauna, dar în limitele
sumei asigurate; ex.: în ipoteza menţionată anterior, asigurătorul va plăti 5 milioane; dacă
dauna e de 8 milioane lei, iar valoarea bunului e de 9 milioane lei, asigurătorul va plăti 8
milioane lei.
3. SISTEMUL ACOPERIRII LIMITATE
- se numeşte şi franşiză, din verbul fr. Franchir = a trece peste;
- se caracterizează prin faptul că asigurătorul suportă paguba numai peste o anumită limită
(franşiza) determinată în cifre absolute/procentuale (de exemplu, 5% din pagubă); în
limitele franşizei se suportă dauna;
- franşiza poate fi: deductibilă (când se deduce din orice pagubă); nedeductibilă (când nu
se deduce din pagubă dacă cuantumul ei depăşeşte valoarea franşizei.

111
 4. Clasificarea asigurărilor
I. În funcţie de natura juridică a raportului de asigurare, distingem între:
- ASIGURĂRI COMERCIALE (când ambele părţi sunt comercianţi);
- ASIGURĂRI COMERCIAL-CIVILE (când numai asigurătorul e comerciant);
- ASIGURĂRI CIVILE (în cazul societăţilor civile mutuale cu personalitate juridică, când
asociaţii sunt, simultan, asigurător şi asigurat).
De regulă, asigurătorul este comerciant. În ceea ce priveşte regimul juridic al asigurări,
se aplică legislaţia specială în materie, care se completează cu cea comercială sau civilă,
după caz.
II. În funcţie de modul în care iau naştere, distingem între:
- ASIGURĂRI OBLIGATORII – în acest caz, ambele părţi contractante (societatea de
asigurare autorizată să încheie o asemenea asigurare, respectiv persoana fizică/juridică
deţinătoare de autovehicule supuse înmatriculării/folosirii pe teritoriul României) au
obligaţia legală de a încheia un astfel de contract, iar drepturile şi obligaţiile părţilor sunt
stabilite de lege;
- ASIGURĂRI FACULTATIVE – încheierea contractului are loc numai dacă părţile, prin
libera lor voinţă, convin să dea naştere raporturilor de asigurare, stabilind şi condiţiile
contractului.
III. În funcţie de obiectul asigurării, distingem între:
- ASIGURĂRI DE BUNURI – au ca obiect bunuri degradabile sau care pot fi distruse
datorită unor accidente sau dezastre naturale;
- ASIGURĂRI DE RĂSPUNDERE CIVILĂ – obiectul asigurării constă într-o valoare
patrimonială egală cu despăgubirile pe care ar trebui să le plătească asiguratul ca urmare a
unui prejudiciu cauzat unei terţe persoane pentru care răspunde potrivit legii civile;
- ASIGURĂRI DE CREDITE ŞI GARANŢII, ASIGURĂRI DE PIERDERI
FINANCIARE ŞI ALTE ASIGURĂRI – obiectul acestor asigurări constă în acoperirea
riscurilor de insolvabilitate generală, de credit de export, vânzare cu plata în rate, credit
ipotecar, credit agricol, precum şi de garanţii directe şi indirecte;
- ASIGURĂRI DE PERSOANE – au ca obiect un anumit atribut al persoanei fizice
(viaţa, integritatea corporală, capacitatea de muncă, atingerea unei anumite limite de
vârsta etc.).
IV. În funcţie de subiectele raporturilor de asigurare, distingem între:
IV.1. ASIGURĂRI DIRECTE – raportul de asigurare ia naştere între asigurător şi
asigurat;
a) COASIGURAREA
- este o asigurare directă încheiată între un asigurat şi mai mulţi asigurători, fiecare
asumându-şi o cotă parte din risc, în vederea asigurării sau reasigurării unor riscuri
deosebite, care nu pot fi preluate de un singur asigurător (art. 451 din L. nr. 136/1995);
- obligaţia de plată a indemnizaţiei de asigurare se divide între asigurători, fiecare
asigurând numai o cotă-parte din risc;
- între coasigurători nu se practică solidaritatea convenţională;
- coasigurarea poate exista indiferent de obiectul asigurării;
COASIGURAREA ÎN CAZUL ASIGURĂRII DE BUNURI
- coincide cu situaţia în care mai mulţi asigurători asigură acelaşi bun pentru acelaşi risc;

112
- cf. art. 29 alin. 1 din L. nr. 136/1995, fiecare asigurător e obligat la plată proporţional cu
suma asigurată şi până la concurenţa acesteia, fără ca asiguratul să poată încasa o
despăgubire mai mare decât prejudiciul efectiv, consecinţa directă a riscului;
- cf. art. 29 alin. 2 din L. nr. 136/1995, asiguratul are obligaţia să declare existenţa altor
asigurări pentru acelaşi bun şi risc la asigurători diferiţi, atât la încheierea contactului, cât
şi pe parcursul executării acestuia; scopul acestei dispoziţii îl reprezintă evitarea
supraasigurarii, legea neprecizând, însă, sancţiunea încălcării acestei obligaţii de
informare;
- dacă prin coasigurare s-a depăşit valoarea bunului, despăgubirile vor fi plătite numai în
limita valorii bunului, respectiv a pagubei.
COASIGURAREA ÎN CAZUL ASIGURĂRII DE RĂSPUNDERE CIVILĂ
- asigurarea obligatorie: cf. art. 52 alin. 1 din L. nr. 136/1995, în cazul în care, pentru
acelaşi deţinător de autovehicul, la data producerii accidentului există mai multe asigurări
valabile, despăgubirea se suportă în părţi egale de către toţi asigurătorii;
- asigurarea facultativă: se aplică regula generală conform căreia repartizarea despăgubirii
se face proporţional cu sumele asigurate, în raport de care asigurătorii au calculat şi au
încasat primele de asigurare.
COASIGURAREA ÎN CAZUL ASIGURĂRII DE CREDITE
- se aplică regula generală.
COASIGURAREA ÎN CAZUL ASIGURĂRII DE PERSOANE
- nu există nici un fel de restricţii: asiguratul poate încheia oricâte contracte de asigurare
doreşte, indemnizaţia neavând caracter de despăgubire, iar la ivirea cazului asigurat va
încasa indemnizaţia de la fiecare asigurător cu care a contractat.
b) ASIGURAREA MUTUALĂ
- se realizează între mai multe persoane asociate într-o societate civilă cu personalitate
juridică, persoane care sunt expuse unor riscuri similare;
- asociaţii se obligă la plata primei de asigurare (cotizaţie) în scopul constituirii unui fond
comun, din care urmează să se plătească, la ivirea cazului asigurat, indemnizaţia de
asigurare asociatului sau unei alte persoane îndreptăţite;
- fiecare parte contractantă are o dublă calitate, de asigurat şi asigurător;
- încheierea contractului nu are drept scop realizarea unui profit, ci partajarea riscurilor
între asociaţi;
- dovada contractului de asigurare mutuală se face prin act scris, proba testimonială
putând fi admisă numai în cazul în care ea este admisă şi de C. civ.;
- în actuala reglementare, societăţile mutuale sunt supuse aceloraşi reguli ca şi celelalte
societăţi de asigurare, inclusiv autorizării de către Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor.
IV.2. REASIGURAREA
- reprezintă o asigurare a asigurătorului direct, ambele părţi (reasiguratul, reasigurătorul)
fiind societăţi comerciale de asigurare;
- în temeiul contractului de reasigurare, reasiguratorul, în schimbul primei de asigurare,
contribuie, corespunzător cu riscurile preluate, la suportarea indemnizaţiei de asigurare pe
care reasiguratul o plăteşte la producerea evenimentului ce a făcut obiectul reasigurării.
Reasigurarea poate fi de mai multe feluri:

113
 REASIGURAREA DE COTĂ FIXĂ (COTĂ-PARTE) – atunci când reasiguratorul
preia o anumită fracţiune (ex.: 20%, 50%) din riscurile de acelaşi fel contractate de
reasigurat, suportând cota-parte corespunzătoare din indemnizaţiile de asigurare plătite de
asigurătorul direct asiguraţilor.
REASIGURAREA DE EXCEDENT – atunci când reasiguratorul preia din riscurile
care determină plata unei indemnizaţii peste limita prevăzută în contractul de asigurare;
ex.: asigurătorul direct (reasigurat) încheie o asigurare de răspundere civilă pentru mărfuri
în limita sumei de 100 milioane lei, iar cu reasigurătorul încheie o reasigurare pentru
excedentul ce depăşeşte 50 de milioane. Dacă, în urma apariţiei cazului asigurat,
prejudiciul este de 80 de milioane lei, asigurătorul va plăti asiguratului această sumă, însă
va recupera de la reasigurător 30 de milioane lei.
Obiectul reasigurării: indiferent dacă asigurarea directă e de bunuri, de răspundere
civilă sau de persoane, reasigurarea este întotdeauna de răspundere civilă, vizând obligaţia
reasiguratului ce rezultă din raporturi de asigurare directă, iar nu din fapte ilicite
cauzatoare de prejudicii. Deci, obiectul reasigurării îl reprezintă patrimoniul reasiguratului
ce urmează să fie reîntregit cu o parte a indemnizaţiei plătită de reasigurat asiguraţilor
direcţi.
Variantele reasigurării:
- coreasigurarea (două sau mai multe societăţi de reasigurare preiau câte o cotă-parte din
riscurile asumate de asigurătorul direct şi cedate în reasigurare; şi coasigurătorul direct
poate ceda în reasigurare o parte din riscurile asumate faţă de asiguraţi);
- reasigurarea reasigurătorului (reasiguratorul încheie un contract de reasigurare prin
cedarea unei părţi din riscurile preluate de la asigurătorul direct, acesta din urmă
neparticipând la încheierea acestui contract); ultimele modificări ale legii numesc,
neinspirat, această operaţiune retrocesiune;
Reasigurarea poate fi:
- unilaterală (când numai una dintre părţile contractante preia o parte din riscurile
asumate prin contracte de asigurare de către cealaltă parte);
- reciprocă (când fiecare dintre părţi cedează şi preia în reasigurare - prin acelaşi
contract/prin contracte diferite – o parte din riscurile asumate de cealaltă parte prin
contracte de asigurare sau de reasigurare);
Efectele reasigurării:
- contractul de reasigurare produce efecte numai între părţile contractante;
- asiguratul din asigurarea directă, persoana responsabilă de producerea pagubei, persoana
păgubită, beneficiarul asigurării directe au calitatea de terţi faţă de contractul de
reasigurare;
- cedarea în reasigurare a unei părţi din riscuri nu stinge obligaţia asigurătorului direct de
a plăti integral indemnizaţia de asigurare asiguratului;
- în limitele indemnizaţiei plătite în asigurarea contra pagubelor, asigurătorul direct se
subrogă în toate drepturile asiguratului/beneficiarului asigurării contra celor răspunzători
de producerea pagubei; dacă în temeiul acestei subrogaţii legale asigurătorul direct
acţionează împotriva persoanei responsabile de pagubă, cerând restituirea indemnizaţiei
plătite, aceasta nu ar putea refuza plata despăgubirilor invocând restituirea parţială a
indemnizaţiei de către reasigurator;

114
- reasigurătorul nu are acţiune în subrogaţie împotriva persoanei responsabile de
producerea pagubei deoarece efectele reasigurării, în absenţa unor dispoziţii legale ori
stipulaţii exprese contractuale, se mărginesc la raporturile dintre părţile contractante.

5. Asigurările facultative
5.1. Asigurarea de bunuri
L. nr. 136/1995 reglementează asigurările de bunuri în CAP. II, Secţ. a II-a, art. 24-30.
- în cadrul acestui tip de asigurare, asigurătorul se obligă ca la producerea riscului asigurat
să plătească asiguratului/beneficiarului/celor în drept o indemnizaţie (art. 24);
- asigurat poate fi orice persoană fizică care are capacitatea cerută de lege pentru a face
acte de conservare sau o persoană juridică; în toate cazurile, asiguratul trebuie să aibă un
interes patrimonial în conservarea bunului asigurat (art. 25);
- obiectul asigurării îl constituie bunurile menţionate în contract, determinate individual
sau prin indicarea unui grup de bunuri (de exemplu, o gospodărie ţărănească); se pot
asigura şi bunuri viitoare;
- dacă bunul asigurat este înstrăinat, contractul de asigurare se reziliază, cu restituirea
sumelor plătite pentru perioada ulterioară rezilierii, dacă nu s-a prevăzut altfel în contract;
- obligaţiile asiguratului: să întreţină bunul asigurat în bune condiţii şi în conformitate cu
dispoziţiile legale (art. 26 alin. 1); în cazurile prevăzute în condiţiile de asigurare, la
producerea riscului, asiguratul e obligat să ia, pe seama asigurătorului şi în cadrul sumei la
care s-a făcut asigurarea, potrivit cu împrejurările, măsuri pentru limitarea pagubelor (art.
26 alin. 3); să plătească prima de asigurare la termenele stabilite în contract; să comunice
asigurătorului apariţia cazului asigurat, în condiţiile şi în termenele prevăzute în contract;
în caz de deces a asiguratului, drepturile şi obligaţiile ce-i incumbă trec asupra
moştenitorilor săi potrivit regulilor generale.
- obligaţiile asigurătorului: să plătească indemnizaţia de asigurare în limitele sumei
asigurate, în caz de pieire parţială a bunului putându-se utiliza sistemul acoperirii
proporţionale ori sistemul primului risc; dacă există mai multe asigurări încheiate pentru
acelaşi bun expus aceluiaşi risc, fiecare asigurător este obligat la plată proporţional cu
suma asigurată şi până la concurenţa acesteia, fără ca asiguratul să poată încasa o
despăgubire mai mare decât prejudiciul efectiv;
- suma asigurată: nu poate depăşi valoarea bunului asigurat; după fiecare pagubă
parţială, suma asigurată se micşorează pentru restul perioadei asigurării cu suma cuvenită
drept despăgubire, asigurarea continuând pentru suma asigurată cu prima redusă în mod
proporţional; asiguratul poate completa această sumă;
- subrogarea asigurătorului: dacă pentru prejudiciul cauzat e răspunzător un terţ,
asigurătorul se subrogă, în limita indemnizaţiei plătite şi din momentul plăţii, în toate
drepturile asiguratului; subrogaţia asigurătorului e legală şi personală; asigurătorul poate
renunţa, în tot/în parte, la exercitarea dreptului rezultând din subrogaţie, conform
contractului de asigurare, cu excepţia cazului când paguba a fost produsă cu intenţie (art.
22 alin. 3); asiguratul poate introduce o acţiune împotriva terţului responsabil numai dacă
asigurătorul nu a acoperit integral paguba sau pentru beneficiul nerealizat (ce nu este
acoperit de asigurare); în materia asigurărilor de bunuri întâlnim şi un caz de subrogaţie
reală cu titlu singular: suma indemnizaţiei de asigurare va lua locul bunului pierit în
patrimoniul asiguratului şi, deci, drepturile creditorilor cu garanţii reale asupra bunului se

115
exercită asupra indemnizaţiei de asigurare, dacă nu va fi cheltuită pentru repararea bunului
asigurat (art. 1721 C. civ.).
5.2. Asigurarea facultativă de răspundere
- se încheie în legătură cu activităţile economice, sanitare, sportive ori în legătură cu
deţinerea de clădiri sau alte construcţii ori cu privire la faptele persoanelor fizice
menţionate în contract;
- această asigurare acoperă, în limitele sumei asigurate stipulate în contract, despăgubirile
pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde faţă de terţe persoane în temeiul legii şi
pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil;
- această asigurare priveşte numai răspunderea civilă delictuală, nu şi cea contractuală;
- terţul păgubit poate fi orice persoană fizică/juridică care a suferit un prejudiciu privitor la
patrimoniul sau/ori la viaţa/sănătatea sa; persoanele care sunt cuprinse în contractul de
asigurare nu au calitatea de terţ;
- despăgubirile se stabilesc prin acordul celor trei: asiguratul, asigurătorul şi terţul păgubit;
dacă nu se înţeleg, hotărăşte instanţa;
Terţul păgubit poate introduce direct o acţiune împotriva asigurătorului sau îl poate
chema în judecată pe cel responsabil (asiguratul). În această ultimă ipoteză, hotărârea
pronunţată îi va fi opozabilă asigurătorului dacă a fost introdus în proces; în caz contrar,
asiguratul îl va despăgubi pe terţul păgubit, ulterior având o acţiune împotriva
asiguratului, acţiune întemeiată pe contractul de asigurare.
- dacă terţul păgubit a fost despăgubit direct de către asigurător, dar despăgubirea este
parţială, el se va putea îndrepta împotriva asiguratului pentru recuperarea diferenţei;
- asigurătorul poate refuza plata indemnizaţiei numai dacă paguba a fost cauzată
intenţionat de către asigurat sau de către alte persoane prevăzute în contractul de
asigurare;
- şi în această materie, asigurătorul se subrogă în drepturile asiguratului plătit şi se poate
întoarce, printr-o acţiune în regres, împotriva celui răspunzător de producerea pagubei.
5.3. Asigurarea de credite
- în această materie, la încheierea contractelor prin metoda folosită în evaluarea riscurilor
de credit şi a riscului la subscrierea unei garanţii, trebuie să rezulte că asiguratul
îndeplineşte condiţiile necesare pentru a putea fi angajată răspunderea asigurătorului;
- dacă s-a convenit ca printr-un contract de asigurare directă de credite şi garanţii să se
acopere riscul neplăţii de către un debitor al asiguratului pentru un credit acordat acestuia,
asigurătorul nu poate condiţiona acordarea indemnizaţiei de asigurare de începerea
acţiunii de recuperare a prejudiciului, inclusiv prin executare silită, de la respectivul
debitor.
5.4. Asigurarea de persoane
A) DEFINIŢIE ŞI CLASIFICARE
Prin contractul de asigurare facultativă de persoane, asiguratul/contractantul se
obligă să plătească prima de asigurare, iar asigurătorul se obligă să plătească cu titlu de
indemnizaţie de asigurare suma asigurată în cazul producerii riscului asigurat.
Asigurările de persoane sunt de două FELURI: ASIGURĂRI ASUPRA VIEŢII şi
ASIGURĂRI PENTRU CAZURILE DE ACCIDENTE CORPORALE.
a) Asigurările asupra vieţii pot fi:

116
 1. asigurări de deces Asigurarea temporară de deces se caracterizează
prin aceea că dacă asiguratul moare în perioada pentru care s-a încheiat
contractul, asigurătorul plăteşte suma asigurată beneficiarului, iar dacă
asiguratul va fi în viaţă la expirarea termenului contractual, asigurătorul
va fi liberat de orice obligaţie.
Asigurarea viageră de deces se încheie până la sfârşitul vieţii asiguratului, asigurătorul
fiind obligat sa plătească suma asigurată beneficiarului la decesul asiguratului, oricare ar
fi data morţii.
2. asigurări pentru caz de supravieţuire (se încheie pe o perioadă
determinată, la termenul convenit - împlinirea vârstei prevăzute în
contract - asigurătorul fiind obligat să plătească suma asigurată
asiguratului/beneficiarului dacă asiguratul va fi în viaţă; dacă asiguratul
nu atinge vârsta prevăzută, asigurătorul este liberat de orice obligaţie).
b) Asigurările pentru cazuri de accidente corporale – asigurătorul plăteşte
suma asigurată sau un procent din ea (de regulă, corespunzător gradului de invaliditate
permanentă) numai în caz de producere a vreunui accident – în perioada asigurării – ce are
drept consecinţă decesul/invaliditatea permanentă, totală/parţială, a asiguratului ori alte
consecinţe menţionate în contract; prima se plăteşte întotdeauna anticipat.
c) Asigurările mixte de persoane – cele mai frecvente asigurări de persoane în
dreptul nostru;
- variante: asigurarea familială mixtă de viaţă, asigurarea mixtă de viaţă cu pensie pentru
urmaşi; întruneşte trei feluri de asigurări: pentru caz de supravieţuire, pentru caz de deces
şi pentru cazuri de accidente.
B) TRĂSĂTURI
- reprezintă o măsură de prevedere şi, de regulă, un mijloc de economisire pe termen mai
îndelungat;
- indemnizaţia de asigurare nu are caracter de despăgubire; de aici următoarele consecinţe:
suma asigurată poate avea orice cuantum, stabilit prin acordul părţilor; asigurătorul nu se
subrogă în drepturile asiguratului/beneficiarului contra terţului responsabil de producerea
cazului asigurat; suma asigurată se plăteşte independent de sumele cuvenite
asiguratului/beneficiarului din asigurările sociale şi independent de repararea pagubei de
către cei răspunzători de producerea ei;
C) BENEFICIARUL ASIGURĂRII
- indemnizaţia de asigurare se plăteşte asiguratului/beneficiarului, iar dacă nu a fost
desemnat un beneficiar, suma asigurată se plăteşte moştenitorilor asiguratului;
- desemnarea/înlocuirea/revocarea beneficiarului se poate face fie la încheierea
contractului, fie în cursul executării contractului prin declaraţie scrisă comunicată
asigurătorului ori prin testament;
- revocarea beneficiarului e posibilă indiferent dacă acesta ar fi acceptat stipulaţia făcută
în favoarea sa, însă poate fi efectuată numai până la producerea evenimentului asigurat şi
cât timp asigurarea este în vigoare;
- în caz de pluralitate de beneficiari, dacă asiguratul nu a dispus altfel, ei au drepturi egale
asupra sumei asigurate; dacă unul dintre beneficiari, la data ivirii cazului asigurat, nu mai
există/nu poate/nu vrea să exercite dreptul stipulat în favoarea sa, partea cuvenită lui va fi
împărţită între ceilalţi beneficiari;

117
- beneficiarul asigurării, având poziţia unui terţ beneficiar dintr-o stipulaţie pentru altul,
are acţiune directă împotriva asigurătorului;
- indemnizaţia de asigurare nu e supusă reducţiunii ca liberalitate excesivă, nici raportului
ca donaţie indirectă şi nici nu poate fi urmărită de creditorii asiguratului; justificare: suma
asigurată nu provine din patrimoniul asiguratului şi nu intră în acest patrimoniu nici în
timpul vieţii, nici după moartea asiguratului;
- dacă asiguratul nu a desemnat nici un beneficiar sau dacă, la producerea cazului asigurat,
acesta nu mai există/nu voieşte/nu poate să exercite dreptul, suma asigurată se cuvine
asiguratului, iar dacă el nu mai este în viaţă, moştenitorilor săi;
- între moştenitorii asiguratului suma se va împărţi nu în mod egal, ci după regulile
devoluţiunii legale sau testamentare;
D) REACTIVAREA ASIGURĂRII
La asigurările încheiate cu plata primelor în rate, dacă asiguratul nu plăteşte la
scadenţă sau în termenul de păsuire acordat, contractul se reziliază. Dacă asiguratul vrea
să revină asupra neplăţii primelor, el poate cere repunerea în vigoare a asigurării, fie cu
achitarea primelor restante, fie cu prelungirea în mod corespunzător a termenului de
expirare şi a duratei plăţii primelor.
E) REZERVA DE PRIME LA ASIGURĂRILE ASUPRA VIEŢII
- în asigurările asupra vieţii, primele încasate sunt împărţite în trei părţi: o parte este
afectată cheltuielilor şi profitului asigurătorului, alta, plăţii indemnizaţiilor, iar a treia
constituie rezerva de prime;
- dacă asiguratul s-a hotărât să nu mai plătească primele de asigurare, el are anumite
drepturi asupra rezervei de prime:
Reducerea sumei asigurate – asiguratul poate cere menţinerea asigurării cu
reducerea sumei asigurate şi cu încetarea plăţii primelor. Rezerva de primă creată
se considera o primă unică, în raport de care se stabileşte mărimea noii sume
asigurate.
Rezilierea contractului prin răscumpărarea lui – în acest caz are dreptul de a cere
restituirea rezervei constituite – numită sumă de răscumpărare – în condiţiile
prevăzute în contract.
Alte drepturi asupra rezervei de prime stabilite prin contract - ex.: dreptul de a
obţine un împrumut cu dobândă, suma împrumutată reprezentând parte din suma
de răscumpărare.

6. Asigurarea obligatorie de răspundere civilă

6.1. Precizări prealabile
Asigurările obligatorii se caracterizează prin faptul că, deşi raporturile de asigurare se
stabilesc tot prin convenţia stabilită între asigurat şi asigurător, încheierea acestuia
constituie o obligaţie legală, iar nu o facultate. Conform dispoziţiilor art. 4 din Legea nr.
136/1995, este obligatorie numai asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse
prin accidente de autovehicule, atât pe teritoriul României, cât şi în afara teritoriului
acesteia. Remarcăm că noţiunea de asigurare obligatorie, aşa cum este definită de lege,
este diferită de cea de asigurare a cărei încheiere este impusă de lege. Practic, există mai
multe asigurări a căror încheiere este impusă de lege, dar numai asigurarea de răspundere

118
civilă pentru pagubele produse prin accidente de autovehicule se califică ca şi asigurare
obligatorie.
6.2. Cazul asigurat
- constă în accidentul cauzator de prejudicii terţelor persoane pentru care - potrivit legii
civile - se angajează răspunderea asiguratului sau a persoanei care conducea autovehiculul
ori a unei persoane neidentificate, în acest ultim caz numai dacă autovehiculul ce a produs
accidentul este identificat şi asigurat;
- obligaţia de plată a indemnizaţiei de asigurare se naşte numai dacă cazul asigurat se
produce în următoarele condiţii:
1. accidentul de autovehicul a produs pagube unei terţe persoane (dacă se produc pagube
asiguratului sau dacă nu se produc pagube, asigurătorul nu plăteşte);
2. asiguratul sau persoana cuprinsă în asigurare răspunde civil pentru paguba produsă;
3. în cazul în care persoana responsabilă de producerea pagubei rămâne neidentificată,
trebuie făcută dovada existenţei unei asigurări valabile a autovehiculului ce a cauzat
accidentul.
Sunt cuprinse în asigurare accidentele de autovehicule produse pe teritoriul României,
indiferent de locul producerii lor - pe drum public sau nu - atât în timpul mersului, cât şi
în timpul staţionarii, indiferent de cauza accidentului, cu excepţia cazurilor exoneratoare
de răspundere civilă: forţa majoră, fapta unui terţ sau a victimei. Asigurătorul plăteşte
numai dacă asiguratul/persoana cuprinsă în asigurare este responsabil(ă) din punct de
vedere delictual civil pentru fapta proprie/fapta altuia/a lucrului (atunci când are calitatea
de păzitor juridic al autovehiculului). Deoarece legea se referă la „prejudiciile de care
asiguraţii răspund în baza legii”, nu poate fi invocată răspunderea contractuală a
deţinătorului de autovehicul. Dacă au constituit cauza exclusivă a producerii accidentului,
sunt exoneratoare de răspundere: cazurile de forţa majoră (lato sensu); cazurile de forţa
majoră (stricto sensu), ex.: trăsnet, seism, inundaţie, avalanşa etc.; fapta unei terţe
persoane pentru care asiguratul nu răspunde; fapta victimei. Asigurătorul datorează
despăgubiri şi „în cazul în care cel care conducea autovehiculul, răspunzător de
producerea accidentului, este o altă persoană decât asiguratul” (art. 51 alin. 1). Cazul
fortuit (ploaie, ceaţă, stop cardiac la volan etc.) nu este exonerator de răspundere. Pentru
ipoteza autorului neidentificat şi a imposibilităţii acoperirii pagubei în condiţiile arătate la
art. 51 alin. 3, s-a constituit Fondul de protecţie a victimelor străzii, de unde se plătesc
despăgubirile, dacă paguba se referă la persoană, nu şi la bunuri, în ipoteza autorului
rămas necunoscut, respectiv pentru ambele categorii dacă este vorba despre un
autovehicul neasigurat. Dacă ulterior plăţii despăgubirilor autovehiculul este identificat şi
se dovedeşte că era asigurat în momentul producerii accidentului, administratorul
Fondului are o acţiune în regres împotriva asigurătorului. Subrogaţia legală nu poate avea
aplicaţie, Fondul nefiind obligat împreună cu altul sau pentru altul.
6.3. Indemnizaţia de asigurare (despăgubirile)
A. LIMITELE INDEMNIZAŢIEI DE ASIGURARE
- se stabilesc pentru fiecare an prin hotărâre de guvern, în mod diferenţiat pentru
avariere/distrugere de bunuri şi pentru vătămări corporale/deces, inclusiv pentru prejudicii
fără caracter patrimonial (daune morale);
- se aplică principiul reparării integrale din dreptul comun în limita sumelor maxime
prevăzute de lege. Prin urmare, terţul păgubit are dreptul nu doar la repararea pagubei

119
efective, ci şi la repararea prejudiciului nerealizat, inclusiv repararea daunelor morale (fără
caracter patrimonial) în caz de vătămări corporale sau de deces;
- deci, dacă prejudiciul nu este acoperit integral prin plata indemnizaţiei, păgubitul se
poate îndrepta, pentru obţinerea diferenţei, împotriva persoanei responsabile civilmente.
B. STABILIREA DESPĂGUBIRILOR
1. PRIN CONVENŢIA PĂRŢILOR – convenţie între asigurat, asigurător şi
terţul păgubit
Dacă autorul accidentului a rămas neidentificat, dar autovehiculul e identificat şi
asigurat, convenţia se încheie între persoana păgubită şi asigurător (care e mereu parte în
convenţie).
2. PRIN HOTĂRÂRE JUDECĂTOREASCĂ pronunţată în România, conform
dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale.
C. PLATA DESPĂGUBIRILOR
- asigurătorul plăteşte despăgubirile direct persoanelor păgubite, în măsura în care ea nu a
fost despăgubită de persoana responsabilă (art. 55 alin. 1);
- dacă persoana responsabilă a despăgubit pe cel prejudiciat, asigurătorul restituie
persoanei responsabile despăgubirile plătite, mai puţin în situaţia când asigurătorul ar
urma să recupereze despăgubirile plătite victimei pe calea unei acţiuni în regres îndreptată
împotriva asiguratului;
- despăgubirile nu pot fi urmărite de creditorii asiguratului (art. 55 alin. 2).
6.4. Noţiunea de terţă persoană păgubită
- terţa persoană păgubită poate să fie, în principiu, orice persoană fizică/juridică, cu
domiciliul/reşedinţa sau sediul în ţară/în străinătate (art. 51 alin. 2), păgubită printr-un
accident de autovehicul, păgubirea putându-se produce prin vătămare corporală/deces ori
prin avarierea/distrugerea de bunuri (art. 50), inclusiv prin cheltuieli făcute în vederea
limitării pagubelor;
- în cazul morţii persoanei păgubite, calitatea de terţ o au succesorii acesteia care au fost
păgubiţi prin moartea susţinătorului ori persoanele care dovedesc că au suportat anumite
cheltuieli ca urmare a accidentului (ex.: cheltuieli de înmormântare);
- terţa persoană păgubită trebuie despăgubită în baza răspunderii civile delictuale;
- nu au calitatea de terţ păgubit :
- asiguratul, deţinător al autovehiculului;
- conducătorul auto care a cauzat accidentul, altul decât asiguratul;
- creditorii contractuali ai asiguratului/ai persoanei responsabile cuprinse
în asigurare/persoanei păgubite care acţionează pe temei contractual
6.5. Acţiunea în regres
Asigurătorul acoperă paguba cauzată şi suportă despăgubirile definitive din fondurile
acumulate ca urmare a încasării primelor de asigurare. Există patru cazuri când
asigurătorul are un drept de regres împotriva persoanei responsabile (art. 58):
1. Accidentul a fost produs cu intenţie;
2. Accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile
legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie,
chiar dacă aceste fapte nu s-au comis pe astfel de drumuri sau în timpul altor
infracţiuni săvârşite cu intenţie;

120
 3. Accidentul a fost produs în timpul când autorul infracţiunii săvârşite cu intenţie
încerca să se sustragă de la urmărire;
4. Persoana responsabilă de producerea pagubei a condus autovehiculul fără
consimţământul asiguratului (ex.: hoţul sau copilul asiguratului).
În toate aceste patru cazuri, asigurătorul se subrogă în drepturile persoanei păgubite pe
care a despăgubit-o, în limitele despăgubirii plătite. El se poate constitui parte civilă în
procesul penal chiar dacă paguba suferită nu este urmarea directă a faptei incriminate de
legea penală. În afara acestor patru cazuri expres reglementate de lege, în materia
asigurării de răspundere civilă şi de bunuri operează, ca regulă generală, subrogarea
asigurătorului „în toate drepturile asiguratului […] contra celor răspunzători de
producerea pagubei” (art. 22 alin. 1); ex.: dacă la producerea pagubei a participat şi o altă
persoană decât asiguratul, asigurătorul are o acţiune în regres contra lui, potrivit dreptului
comun.
6.6. Coliziunea de vehicule
Interesează următoarele aspecte:
a) Atunci când, în urma ciocnirii a două/mai multe autovehicule asigurate, se cauzează un
prejudiciu unei terţe persoane, răspund solidar toţi deţinătorii de autovehicule implicate
dacă sunt îndeplinite condiţiile aplicării art. 1000 alin. 1 C. civ. şi dacă nici unul dintre ei
nu poate invoca fapta celuilalt drept cauză de exonerare şi nici alte cauze de exonerare.
Asigurătorul va plăti despăgubirile cuvenite victimei, cu posibilitatea de a le recupera
printr-o acţiune în regres îndreptată împotriva persoanelor cuprinse în asigurare.
b) Dacă printre autovehiculele aflate în coliziune, unul/mai multe nu sunt asigurate de
răspundere civilă şi se reţine atât răspunderea persoanelor asigurate, cât şi a celor fără
asigurare, asigurătorul va trebui să plătească despăgubiri integrale, în limitele sumei
asigurate. Asigurătorul se poate subroga în drepturile victimei pentru a recupera partea din
despăgubire ce revine persoanei neasigurate.
c) Dacă se cauzează pagube reciproce prin coliziune, în practică se consideră că
prezumţiile de răspundere se anihilează reciproc şi se revine la regula generală a
răspunderii pe bază de culpă, conform art. 998–999 C. civ.
Deţinătorii nevinovaţi de accident vor primi despăgubiri integrale de la asigurător, iar
cei în culpă nu vor primi despăgubiri, putând chiar să fie obligaţi la restituirea
despăgubirilor plătite de asigurător în condiţiile art. 58. Dacă toţi sunt în culpă, primesc
despăgubiri de la asigurător invers proporţional culpei fiecăruia.
d) Dacă nu se dovedeşte culpa niciunuia dintre conducători şi nici unul nu poate dovedi
cauze exoneratoare de răspundere, asigurătorul suportă toate pagubele.
e) Dacă ciocnirea se produce în urma cazului fortuit care priveşte numai un autovehicul,
se repară de către asigurător numai paguba suferită de deţinătorul autovehiculului care nu
are răspunderea coliziunii.
f) Dacă cazul fortuit priveşte ambele autovehicule, asigurătorul suportă toate pagubele.

7. Termenele de prescripţie în materia asigurărilor

7.1. Termenul special de prescripţie
- în raporturile ce izvorăsc din asigurare, termenul de prescripţie este de 2 ani (art. 3 alin.
2 din Decretul nr. 167/1958);
- termenul special de 2 ani se aplică indiferent dacă asigurarea este obligatorie/facultativă;

121
- domeniu de aplicare - raporturi ce izvorăsc din asigurare: dintre asigurător şi asigurat;
dintre asigurător şi contractantul asigurării; dintre asigurător şi persoana cuprinsă în
asigurare; dintre asigurător şi beneficiarul asigurării; termenul special de prescripţie nu
este aplicabil în privinţa terţelor persoane care au anumite drepturi sau obligaţii născute în
afara raporturilor de asigurare; (ex., dreptul asiguratului împotriva terţului responsabil
pentru prejudiciul cauzat se poate valorifica în termenul general de prescripţie).
7.2. Cazuri exceptate
Deşi este vorba de raporturi care izvorăsc din asigurare, termenul special nu este
aplicabil în următoarele două cazuri (când se revine la termenul general de prescripţie de 3
ani):
a) în cazul asigurărilor de persoane în care obligaţiile devin exigibile prin ajungerea la
termen sau prin amortizare (art. 3 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958);
b) drepturile asiguraţilor asupra sumelor rezultând din rezerva de prime ce se
constituie la asigurările de persoane pentru obligaţii de plată scadente în viitor sunt
imprescriptibile (art. 40 din L. nr. 136/1995).

Întrebări:
1. Care este definiția contractului de asigurare? 
2. Care sunt caracterele juridice ale contractului de asigurare? 
3. Care sunt condițiile de fond ale contractului de asigurare? 
4. Care sunt condițiile de formă ale contractului de asigurare? 
5. Care sunt obligațiile părților contractului de asigurare?  
6. Care sunt clasificările contractului de asigurare? 

122
 BIBLIOGRAFIE DE INIŢIERE

1. Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed.

Universul Juridic, Bucureşti, 2001
2. Ion Dogaru, Drept civil. Contracte speciale, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2004
3. Dumitru Macovei, Iolanda Elena Cadariu, Drept civil. Contracte,
Ed. Junimea, Iaşi, 2004
4. Codrin Macovei, Contracte civile, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006
5. Radu Motica, Florin Moţiu, Contracte civile, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2004
6. Camelia Toader, Drept civil. Contracte speciale, ed. a II-a, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2005
7. Dan Chirică, Contractele speciale civile şi comerciale, vol. I, Ed.
Rosetti, Bucureşti, 2005

123