Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CRIŞAN, RODICA
Construcţii din zidărie şi beton armat / Rodica Crişan –
Bucureşti: Editura Universitară “Ion Mincu”, 2012
Bibliogr.
ISBN 978-606-638-013-3
69

Coperta: Andra Panait

© Editura Universitară “Ion Mincu”, str. Academiei 18-20

010014 Bucureşti, România

Aceasta este o publicaţie non-profit, cu scop didactic, destinată

studenţilor UAUIM.
Este interzisă multiplicarea şi difuzarea chiar parţială, pe orice fel
de suport, în scop comercial.
Cuprins

Cuvânt înainte 5

Zidăria – între tradiţie şi actualitate 7

Forme ale spaţiului şi forme ale construcţiei 7
Tradiţie, continuitate, inovare 11
Funcţia structurală a zidăriei 12
Funcţia de închidere a zidăriei 13
Valoarea semantică a zidăriei 17
Zidăria în arhitectura secolului XX şi tendinţele actuale 17
Produse pentru zidării 21
Produse ceramice 21
Produse din beton 31
Produse din silico-calcar 48
Piatra naturală 49
Alcătuirea modulară a zidăriilor 53
Dimensiuni modulare şi dimensiuni nominale 54
Tipuri de apareiaje 54
Coordonarea modulară 59
Proiectarea modulară 60
Elemente constructive din zidărie 61
Pereţi din zidărie 61
Stâlpi din zidărie 68
Ziduri de sprijin 70
Pereţi liberi autoportanţi 72
Proiectarea construcţiilor din zidărie 73
Concepţia de ansamblu a clădirilor 73
Cerinţe constructive 77
Realizarea golurilor in pereţi din zidărie 82
Rosturi de control in pereţi din zidărie 89
De la proiect la realizarea construcţiei 91
Proiectul de execuţie 91
Pregătirea terenului de amplasament 92
Trasarea săpăturii generale 92
Realizarea săpăturii generale 93
Trasarea construcţiei 94
Realizarea săpăturilor la şanţurile de fundaţii 98

3
Tipuri de construcţii din zidărie 101
Construcţia din «celule» 101
Construcţia din «cutii înşiruite» 102
Construcţia cu pereţi izolaţi 106
Construcţia cu schelet 108
Betonul, un material asociat cu modernitatea 109
Marile inovaţii de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX 109
Afirmarea betonului armat în arhitectura modernă 112
Estetica betonului armat 121
Formă şi structură 121
Expresivitatea materialului 122
Structuri curente din beton armat 125
Structuri în cadre 125
Structuri cu pereţi portanţi (cu diafragme) 127
Structuri mixte 129
Planşee la construcţii din zidărie şi beton armat 131
Planşee din lemn 131
Planşee din beton armat şi mixte 135
Relaţia clădirii cu terenul 147
Infrastructura 147
Rosturi 155
Protecţia hidrofugă şi protecţia termică 157
Pereţi de inchidere din zidărie şi beton armat 173
Alcătuirea pereţilor 174
Problema punţilor termice 184
Controlul migraţiei vaporilor de apă 187
Execuţia elementelor din beton armat 189
Betonul aparent 209
Betonul armat cu fibre 211
Betonul prefabricat 215
Construcţiile cu pereţi portanţi prefabricaţi 218
Prefabricarea construcţiilor cu schelet 233
Faţade prefabricate din beton armat 251
Tendinţe actuale în prefabricarea construcţiilor 269
Studii de caz 275

Bibliografie 317

4
 Cuvânt înainte

Volumul de faţă reprezintă suportul teoretic al cursului omonim predat studenţilor anului
2 al Facultăţii de Arhitectură din UAUIM şi se referă la modul de a construi arhitectura folosind
ca materiale principale zidăria şi betonul armat.
Sunt evidenţiate caracteristicile respectivelor materiale, ale punerii lor în operă şi ale
principalelor subansambluri constructive în care ele intervin, din perspectiva posibilităţilor,
limitelor şi cerinţelor specifice în proiectarea de arhitectură pentru execuţie, dar şi din
perspectiva implicaţiilor asupra calităţii arhitecturale, inclusiv cu referire la sustenabilitatea
produsului final. In acest context, perspectiva istorică – prezentă în volum ca şi în cursul predat
– este menită să pună în evidenţă felul în care de-a lungul timpului şi cu precădere pe parcursul
secolului XX aceste materiale au influenţat arhitectura. Studiile de caz din arhitectura recentă au
fost selectate cu scopul de a evidenţia o dată în plus rolul materialelor şi tehnologiilor, precum şi
al rezolvărilor de detaliu, în creaţia de arhitectură; totodată ele ilustrează felul în care
preocupările actuale pentru sustenabilitate „redescoperă” şi „reinterpretează” materiale cu o
lungă tradiţie de utilizare precum zidăria şi betonul.
In cadrul volumului, ca şi în cadrul cursului, cele două materiale sunt prezentate într-o
manieră integrată, având în vedere că foarte frecvent în practică ele sunt utilizate împreună.
Acest volum nu este o colecţie de produse şi tehnologii, nici un „reţetar” de detalii
constructive şi nu poate suplini documentaţia personală; produsele, tehnologiile şi detaliile
prezentate aici au numai un caracter ilustrativ într-un anumit context. Volumul, ca şi cursul,
reprezintă doar o introducere, la nivel de principii generale, în problematica foarte complexă a
relaţiei între arhitectura imaginată şi posibilităţile de materializare a ei în obiectul real, construit,
unde cele din urmă depind fundamental de oferta de produse şi tehnologii, aflată în permanentă
şi rapidă schimbare. Ca atare, o componentă importantă a formării profesionale în domeniul
tehnologiilor arhitecturale o reprezintă obişnuinţa documentării personale continui, alături de
dobândirea competenţelor necesare pentru a selecta şi utiliza corect produsele, tehnologiile şi
documentaţiile existente în raport cu cerinţele unui caz concret de proiectare.

Rodica Crişan

5
6
 ZIDĂRIA – INTRE TRADIŢIE ŞI ACTUALITATE

Zidăria are o lungă tradiţie care, timp de mai multe milenii, a furnizat pe cale empirică
soluţiile cele mai raţionale pentru realizarea construcţiilor. Pe parcursul istoriei, din zidărie s-au
realizat atât construcţii de mică anvergură, destinate locuinţelor modeste, dar şi mari palate,
biserici, fortăreţe, poduri, apeducte etc
Dintotdeauna constructorii zidăriilor s-au confruntat cu o serie de problemele specifice
acestui mod de a construi; ceea ce a diferit în timp a fost „soluţia” dată acestor probleme, mereu
perfecţionată de progresul tehnologic. Aceste probleme specifice zidăriilor se referă la:
- alegerea materialor de bază adecvate pentru a construi zidăria:
- pietre naturale
- pietre artificiale - de la cărămizile tradiţionale, până la blocurile moderne din
material ceramic sau beton;
- asocierea elementelor de bază („elementele legate” din alcătuirea zidăriei), astfel
încât să fie asigurată continuitatea zidăriei;
- realizarea structurilor orizontale de acoperire şi de separare între nivele;
- realizarea golurilor de uşi şi ferestre;
- în zone seismice, preluarea acţiunilor orizontale, în plus faţă de cele din încărcările
gravitaţionale;
- necesitatea de a îndeplini şi alte funcţii decât cea portantă, cum ar fi protecţia
contra factorilor climatici, dar şi cerinţe estetice.
In rezolvarea majorităţii problemelor de mai sus, principala limită o reprezintă SLABA
REZISTENŢĂ LA ÎNTINDERE (practic neglijabilă) a zidăriilor, de unde au rezultat o serie de
restricţii privind înălţimile construcţiilor, distanţele între pereţii portanţi şi dimensiunile golurilor.
Pe de altă parte, creativitatea constructorilor a oferit în timp diverse rezolvări ale acestor
probleme, bazate pe mijloacele tehnice disponibile în diverse epoci istorice.

Forme ale spaţiului şi forme ale construcţiei

In ceea ce priveşte relaţia între spaţiu şi construcţie, istoria arhitecturii pune în evidenţă
două ipostaze distincte.
a) Construcţiile “nediferenţiate” - unde nu se
deosebesc elemente constructive cu funcţii distincte;
construcţia este un tot unitar rezultat din „acumularea” de
pietre dispuse după reguli statice precise, dând astfel
formă spaţiului interior; amplificarea spaţiului se
realizează uneori cu pseudo-cupole din pietre de mari
dimensiuni sau blocuri în consolă.

7
 Piramida lui Kheops, ansamblul de la Giseh (2575 – 2465 î.Hr). Tunelul Al-mamoun.

”Nuraghe”: construcţii antice de tip „tholos”.

Ansamblul Su Nuraxi, Barumini, Sardinia: turnul central (1500 î.Hr)

“Trulli”: arhitectură vernaculară de uz agricol, Puglia, Italia meridională

8
 “Crotti”: arhitectură vernaculară de uz agricol, Bruscio, Elveţia

b) Construcţiile “diferenţiate” - unde se disting componente constructive cu funcţii

distincte, respectiv structuri portante verticale şi orizontale; spaţiul este condiţionat de relaţia
între cele două categorii de componente (colaborarea lor în transmiterea solicitărilor şi limitările
dimensionale reciproce)
Diferenţierea între elemente verticale portante şi structuri orizontale purtate a existat din
vremuri străvechi.
La locuinţele modeste din oraşul antic Ur (Mesopotamia) ridicate în mileniul III î.Hr.
spaţiile erau acoperite cu o structură orizontală realizată din şipci de lemn şi trestie, asociate cu
lut; în mod similar au fost acoperite mai târziu şi locuinţele pentru muncitori din oraşele antice
de pe valea Nilului.

Deir el-Medina, Egipt, 1567-1085 î.Hr.

Secţiune printr-o casă tipică de muncitori, la necropola de la Teba; pereţii din
cărămidă de argilă nearsă susţin un planşeu din lemn, trestie şi lut

9
 Pe de altă parte, la realizarea construcţiilor monumentale – cum sunt templele –
structurile orizontale erau realizate din lespezi mari de piatră.
In alcătuirea curentă a templului egiptean (începând cu sec. XVI î.Hr.), şiruri de coloane
sau semicoloane adosate pereţilor de închidere reduc deschiderile la dimensiunile impuse de
lespezile de piatră; imaginea de ansamblu a templului egiptean este încă cea a unei construcţii
generate prin „acumulare”.
La templul grec (sec. VI-V î.Hr.),
cutia din zidărie creează un nucleu
central rigid înconjurat la exterior de
coloane pe care reazemă arhitrave din
piatră; întreg spaţiul este acoperit de o
şarpantă din lemn în două ape, cu pane
longitudinale ce descarcă pe frontoane.
Diferenţierea părţilor constructive
şi, în particular, a componentelor cu
funcţii structurale, pune în evidenţă
problema „nodului” ce realizează
conexiunea între părţi şi care, prin modul
de realizare, trebuie să asigure
continuitatea şi soliditatea ansamblului.
In ceea ce priveşte structurile boltite, arhitectura etruscă şi cea romană sunt cele în
care arcul şi bolta s-au afirmat ca elemente constructive cu funcţie distinctă, a căror formă este
astfel concepută încât distribuţia
încărcărilor să nu genereze în zidărie
decât eforturi de compresiune.
Arhitecţii epocii romane
republicane târzii sunt cei care au avut
meritul “de a fi îndrăznit să elibereze
bolta, care nu era decât un gol într-o
masă, pentru a face din ea un volum
1
liber în spaţiu.” Bolta devine astfel o
componentă constructivă cu rol distinct –
cel de acoperire a spaţiilor – ce reazemă
pe pereţi verticali portanţi.

1
Adam, Jean-Pierre, La construction romaine. Materiaux et techniques. Editions A. et J. Picard, Cahors,
Paris, 1984.

10
 Tradiţie, continuitate, inovaţie
Fie ea manifestare spontană a unui meşteşug transmis de-a lungul secolelor sau
rezultatul unei “reinterpretări” moderne, ştiinţifice, a tehnicii tradiţionale, arhitectura din zidărie
include elemente de continuitate milenară pe care inovaţia în materie de produse şi evoluţia
cunoştinţelor nu le anulează.
La construcţiile din zidărie portantă, peretele este
deopotrivă structură şi închidere. Sistemul constructiv este
organizat pe bază de celule, conform unui criteriu ordonator al
spaţiului puternic legat de ordinea structurală, de dimensiunile
limitate ale elementelor ce formează structura orizontală şi de
slaba rezistenţă la întindere a pereţilor. Stabilitatea la solicitări, nu
numai verticale, ci şi orizontale sau înclinate, impune organizări
spaţiale pe cât posibil simetrice şi care să ofere trasee continui
pentru transportul încărcărilor către terenul de fundare. Simetria şi
controlul raportului plin–gol influenţează organizarea spaţială a
clădirilor din zidărie, generând o regulă ordonatoare a proiectului A. Palladio, Villa Capra „La
bazată pe respectarea logicii constructive. Rotonda”, Vicenza, cca.1570

Ceea ce nu înseamnă că tradiţia construcţiilor din zidărie portantă nu a fost capabilă să

interpreteze aceste limite, găsind deseori soluţii specifice care exprimă, dicolo de respectarea
cerinţelor structurale şi constructive, capacitatea de inovare. Concepţia construcţilor din zidărie
a introdus pe parcursul secolelor elemente de continuă înnoire, tinzând să deschidă „cutia”
zidită, să lase lumina să intre în volumele delimitate de pereţi, tinzând să amplifice distanţele
între reazeme, să crească înălţimea pereţilor. Prin intermediul experimentării unor moduri
diverse de dispunere a blocurilor de piatră şi a cărămizilor în zidărie, prin adoptarea unor forme
adecvate în raport cu solicitările şi
folosirea unor elemente constructive
detaşate (peretele, arcul, stâlpul),
distribuţia încărcărilor a fost organizată
conform unor criterii de mai mare
eficienţă structurală în cadrul unor
expresii arhitecturale diverse; de la
arhitectura catedralelor gotice, până la
formele complexe ale lui Gaudi şi
configuraţiile spaţiale deschise ale vilelor
Frank Lloyd Wright, Robie House, Chicago, 1908-1910
lui Wright de la începutul sec. XX, istoria
arhitecturii demonstrează potenţialul zidăriei de a ieşi din „tiparele” consacrate de tradiţie.
Importanţa acordată în prezent intervenţiilor de reabilitare a clădirilor existente
considerate ca „resurse reutilizabile” impune cunoaşterea tehnicii zidăriei, abandonată în

11
trecutul recent în favoarea sistemelor cu schelet din oţel sau beton armat. Prin intermediul
intervenţiilor asupra existentului construit, se redescoperă mecanismele de funcţionare
structurală a construcţiilor istorice din zidărie, diferite de schemele luate în considerare de
normativele actuale.
1
Totodată preocupările actuale pentru sustenabilitatea mediului construit redescoperă
mecanismul de control ambiental bazat pe masivitatea zidăriei şi acordă atenţie sporită
continuităţii în raport cu tradiţia, cu cultura constructivă a unui loc, reînnoind astfel interesul
pentru sistemele constructive din zidărie ce au demonstrat potenţialul unei tehnici constructive
milenare de a genera o arhitectură „durabilă”, adaptată contextului local.

Funcţia structurală a zidăriei

Slaba rezistenţă la întindere a zidăriei impune ca solicitările induse de greutatea proprie
şi de încărcările exterioare să se distribuie în masa zidăriei în aşa fel încât să implice volumul
maxim de material, fără să genereze eforturi de întindere. Ca atare, construcţia zidăriei portante
se subordonează unui sistem de reguli de compunere a elementelor de bază ce trebuie astfel
dispuse încât să nu se formeze plane de lunecare şi separare.
Modul de dispunere a elementelor
legate într-un zid poartă numele de
APAREIAJ. In cazul componentelor
constructive cu rol structural, apareiajul este
cel care asigură continuitatea zidăriei.
Decalajul rosturilor trebuie să aibă în vedere
toate posibilele planuri verticale de lunecare,
în direcţie longitudinală şi transversală.
In plus, continuitatea zidăriei este asigurată de sistemele de conexiune între elementele
legate, bazate pe frecarea între elemente, pe ancoraje mecanice sau pe aderenţa mortarului.
Ca “material de legătură” în zidării, MORTARUL asigură:
- conlucrarea “elementelor legate”, prin aderenţă
- transmiterea şi repartizarea solicitărilor între “elementele legate”
Continuitatea zidăriei face ca fiecare rând (asiză) să descarce pe cel de dedesupt.
Această continuitate poate fi însă întreruptă de prezenţa unor goluri; în astfel de cazuri, zidăria
se comportă ca o placă şi deviază eforturile interioare din dreptul golului către şpaleţi, unde
materialul oferă o rezistenţă corespunzătoare. Traseul de descărcare către şpaleţi valorifică
relaţia dintre centrele de greutate ale elementelor zidite, distribuţia eforturilor făcându-se după
un fals arc obţinut prin console succesive între elemente. Deasupra golului descarcă doar o

1
Sustainable development: “development which meets the needs of the present without compromising the
ability of future generations to meet their own needs.” (The World Commission on Environment and
Development)

12
porţiune redusă de zidărie, ce trebuie
suportată de un element adecvat:
(arhitrava). Se pune astfel în evidenţă un
mecanism de adaptare specific zidăriei,
bazat pe apareiaj.
Un fenomen similar de ‘adaptare’
se manifestă şi în cazul unor cedări la
baza zidului; el devine evident atunci când
în pereţi apar fracturi la separaţia între
materialul ‘activ’ şi cel ‘inactiv’.

Masa zidăriei nu este deci permanent şi în

totalitate implicată în funcţia structurală; construcţia zidăriei
nu coincide cu alcătuirea rezistentă a peretelui.
Tehnica de realizare a zidăriei este lizibilă la nivelul
paramentului; dacă acesta nu este tencuit, apareiajul este
perceput ca ‘textură’ ce exprimă vizibil modul în care este
ordonat decalajul rosturilor, regularitatea paturilor de
mortar, ţeserile la intersecţii, ranforsările de la capetele libere, bordajele de goluri. Astfel,
dincolo de raţiunea sa structurală, apareiajul poate genera efecte estetice căutate.

Funcţia de închidere a zidăriei

Până la sfârşitul secolului XIX, închiderile din zidărie masivă au constituit principalul
element de control şi reglare a micro-climatului interior al clădirilor, având la bază
comportamentul “conservativ” specific zidăriilor. Zidăria masivă permite controlul micro-
climatului interior în relaţia cu clima exterioară prin capacitatea sa de a acumula căldură şi a o
restitui mediului ambiant cu un decalaj de timp (efect de „volan termic” sau „schimbător de
căldură”).

Efect de „volan termic” zi - noapte în timpul verii Efect de „volan termic” zi - noapte în timpul iernii

13
 La construcţiile tradiţionale din zidărie pot fi identificate o serie de caracteristici – de
conformare şi amplasare a clădirilor – care ajută zidăria la îndeplinirea funcţiei sale
“conservative”:
- forme compacte ale clădirilor;
- goluri mici (care să nu reducă masa închiderilor în raport cu volumul interior)
- amplasarea adosată terenului;
- acoperişe divers conformate în raport cu funcţia care este mai importantă: cea de
conservare a căldurii la interior în nopţile reci, sau cea de răcire în nopţile calde de
vară;
- acoperişe boltite care activează circulaţia aerului în spaţiul interior prin forma lor şi
dispunerea golurilor.
In particular, în regiuni cu clime diverse s-au născut în timp – ca expresie a unor culturi
constructive locale – diverse rezolvări ale închiderilor din zidărie, capabile să “optimizeze”
raporturile cu mediul înconjurător.
La „trulli” (Puglia, Italia, climă
mediteraneană), grosimea
variabilă şi forma pseudo-cupolei
din piatră permit vara un efect de
aspirare a aerului interior care se
ridică spre vârful mai cald al
cupolei şi este evacuat prin gol.

La construcţiile de piatră din

zonele montane (ex. Masivul
Pasubio, Alpii de est, nordul
Italiei), acoperişul din piatră şi
înclinat până aproape de pamânt,
cu pantele orientate spre
expunerile însorite, acumulează
căldură din radiaţiile soarelui în
poziţie joasă pe linia orizontului şi
contribuie la limitarea pierderilor
de căldură în nopţile reci.

14
 In regiunile unde soarele estival
intens impune umbrirea faţadelor,
zidăriile se “deschid” în logii şi
portice adânci care devin spaţii
locuibile umbroase, dar şi protecţii
solare pentru interior.

Louis Kahn, Indian Institute of

Management, Ahmedabad, India,
1962 – 1974.

In zonele cu climă caldă şi uscată din Asia, faţadele

expuse la soare rămân complet blindate, în timp ce
porticele se deschid spre curţi interioare umbrite. Când
curţile sunt înalte, pe mai multe nivele, diferenţa de
temperatură între zonele înalte şi nivelul terenului permite
activarea naturală a ventilării.

Casele tradiţionale din Baghdad

au închideri din zidărie dublă care
captează vânturile dinspre NV,
răcesc aerul trecându-l prin
pivniţă şi îl utilizează pentru
ameliorarea climatului interior
(sistem de climatizare naturală
“badgir-sirdab”)

15
 In climele reci, peretele se
deschide în suprafeţe vitrate mari,
pentru a beneficia de ‘însorire’.
Dacă sunt bine orientate (S, SE,
SV), ferestrele ample pot
funcţiona ca sisteme de captare a
energiei solare şi, prin
valorificarea capacităţii de
acumulare a pereţilor interiori, se
poate realiza încălzirea spaţiilor
locuibile.

F. L. Wright, Jacobs House, the Solar

Hemicycle, Middleton, Wisconsin,
1944.

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, progresiva “dematerializare” a

închiderilor odată cu extinderea sistemelor portante de tip schelet, a fost însoţită de
introducerea instalaţiilor centralizate de încălzire şi climatizare care au făcut posibilă o relativă
autonomie a confortului interior în raport cu clima şi performanţele închiderilor.
Criza energetică din 1973 a readus în discuţie problema funcţiei termice a închiderilor;
dar deja zidăria masivă nu mai era soluţia constructivă cea mai răspândită; ca atare atenţia s-a
îndreptat cu precădere către ameliorarea capacităţii de izolare termică a pereţilor de închidere
prin dezvoltarea de noi produse mai performante şi noi moduri de alcătuire a pereţilor (pereţii
multistrat, cu termoizolaţie eficientă).
Astăzi, preocupările privind REDUCEREA CONSUMURILOR ENERGETICE în
utilizarea clădirilor se asociază cu folosirea de TEHNOLOGII ECO-COMPATIBILE, care să nu
irosească resursele şi să nu polueze.

16
 Din această perspectivă, sunt aduse din nou în atenţie calităţile „conservative” ale
peretelui monostrat din zidărie masivă, folosind materialele cu impact ambiental redus şi
consum energetic mic la producerea lor.
Diversele soluţii tradiţionale regionale bazate pe zidărie sunt astăzi privite ca răspunsuri
“inteligente” la problemele create de folosirea neraţională a sistemelor de încălzire şi de
climatizare, precum şi a materialelor termoizolante moderne; arhitectura tradiţională devine
sursă de inspiraţie pentru promovarea unor rezolvări arhitectural-tehnologice sustenabile.

Valoarea semantică a zidăriei

Atâta timp cât apareiajul portant şi masivitatea au reprezentat „adevărul” tehnic-
constructiv al zidăriei, de aceste aspecte a fost legată concepţia peretelui şi sub aspectul valorii
sale semantice.
Evoluţia tehnicilor constructive şi a produselor a acţionat însă în sensul uşurării zidului,
reducerii dimensiunilor sale şi simplificării apareiajelor.
Preocupările privind limitarea consumului de energie şi o mai bună izolare termică au
adăugat tendinţa de stratificare a pereţilor: diferenţierea paramentului “cortină“ de termoizolaţie
şi de stratul portant.
In aceste condiţii, rezistenţa peretelui nu mai decurge din decalajul rosturilor, grosimea
redusă nu mai permite diverse moduri de dispunere a cărămizilor iar funcţia termică nu se mai
bazează pe masivitatea zidului.
Dar fascinaţia zidăriei aparente s-a păstrat, indiferent dacă ea corespunde unui adevăr
tehnic-constructiv sau doar îl simulează. Calităţile texturii unei zidării aparente nu rezultă
neapărat din masivitatea zidului; în timp, ele au fost asumate de limbajul arhitectural ca sugestie
a funcţiunii rezistente originare a peretelui sau ca o compoziţie decorativă autonomă, în cadrul
unor stiluri diverse.

Zidăria în arhitectura secolului XX şi tendinţele actuale

In cea mai mare parte a istoriei arhitecturii zidăria a fost deopotriva structură şi
închidere. Apariţia scheletului portant din oţel sau beton armat la sfârşitul sec.XIX a făcut
posibilă separarea celor două funcţii; acest fapt a determinat atitudini diverse ale arhitecţilor şi
teoreticienilor secolului XX faţă de zidărie.
CĂRĂMIDA nu a fost nici o clipă respinsă total; aparentă sau tencuită, ea a fost
constant utilizată pe parcursul secolului XX, fiind integrată aproape tuturor stilurilor arhitecturale.
Pot fi însă identificate mai multe direcţii şi maniere de valorificare a ‘tradiţionalei’ cărămizi în
relaţie cu noile materiale, oţelul şi betonul.
O prima direcţie o reprezintă ‘reinterpretarea’ cărămizii aparente în spiritul ideilor
moderniste, tinzând către suprafeţe simple, relativ neornamentate, direcţie ilustrată de proiectul
lui Daniel Burnham pentru Monadnock Building (Chicago, 1889).

17
 O a doua direcţie, mai complexă, poate fi observată la Wainwright Building (Louis
Sullivan, St. Louis, 1890). Deşi neportantă, faţada de cărămidă a fost astfel concepută încât să
sugereze scheletul de oţel din spatele ei. Considerată ca expresie a „sincerităţii în arhitectură”,
această atitudine a influenţat puternic arhitectura de cărămidă a începutului de secol XX.
Multe dintre construcţiile de început ale lui F.L.Wright – Larkin Building (Buffalo, 1904),
Robie House (Oak Park, 1909), Hotel Imperial (Tokyo, 1906) – includeau elemente ascunse din
oţel sau beton care făceau posibilă materializarea viziunii sale formale.
O a treia direcţie derivă din arhitectura fabricilor secolului XIX din zidărie portantă.
Clădirile din această categorie sunt caracterizate de mari suprafeţe plane de cărămidă,
distribuţie funcţională a volumelor şi folosirea unor elemente portante (stâlpi) din lemn sau fontă.
O a patra direcţie combină valenţele de textură ale apareiajului de cărămidă cu interesul
pentru modelarea liberă a volumelor şi siluete romantice, în contextul arhitecturii „expresioniste”
a începutului de secol XX.
Alături de remarcabile creaţii expresioniste
din nordul Europei (Michael de Klerk, Piet Kramer,
Fritz Höger, Bernhard Hötger, Eduard Scotland,
Alfred Runge etc), modernismul catalan valorifică
într-o manieră particulară tradiţia locală a zidăriei
de cărămidă (Cesar Martinell, Puig i Cadafalch,
Antoni Gaudí etc).
Intre cele 2 războaie mondiale, cărămida a
fost utilizată de o generaţie tânără de arhitecţi
modernişti europeni care experimentau noi
concepte spaţiale bazate pe ortogonalitate
carteziană şi volume simple. In particular, lucrările
timpurii ale lui Mies van der Rohe încearcă să
concilieze această nouă concepţie formală cu
construcţia tradiţională din zidărie de cărămidă
Piet Kramer, Ansamblul rezidenţial De
„ajutată” de noile materiale ale vremii, oţelul şi
Dageraad, Amsterdam, 1923
betonul (Haus Lange, Krefeld, 1927-1930). Dar cel
mai frecvent în arhitectura modernistă zidăria de cărămidă era acoperită cu un strat neted de
tencuială.
In SUA, arhitecţii păreau mai puţin interesaţi de confruntarea ideologică între estetica
modernistă în ascensiune şi folosirea materialelor tradiţionale. Asociată unui schelet portant din
oţel, cărămida a fost folosită la închideri, ca material principal (American Standard Building,
1923) dar şi în asociere cu oţelul (Crysler Building, 1930).

18
 După al doilea război mondial, folosirea aparentă a cărămizii – atât în pereţi portanţi,
cât şi la închideri neportante – a fost „revitalizată” datorită unui nou interes pentru materialele
brute evidenţiate într-o manieră foarte directă şi agresivă de estetica brutalistă.
Zidăria portantă a avut un impact redus în arhitectura postbelică; prezenţa ei s-a făcut
simţită cu precădere în închideri neportante asociate unor structuri din oţel sau beton. In
această perioadă, Mişcarea Modernă acceptă închiderea din cărămidă aparentă ca pe un
compromis; rezonanţa istorică a texturii ei este complet integrată în vocabularul modernist.
In a doua jumătate a secolului XX, post-modernismul utilizează cărămida ca referinţă la
tradiţia istorică într-o manieră stilizată şi/sau ironică. In Europa s-a conturat un post-modernism
diferit de cel din SUA: în contextul unei sinteze de elemente geometrice clasice, ‘esenţa’
cărămizii – masivitatea, rezistenţa, soliditatea – au fost
apreciate şi exploatate.
In prezent cărămida continuă să fie utilizată cu
precădere la ÎNCHIDERI, situându-se în fruntea competiţiei cu
materiale mai moderne şi mai sofisticate tehnologic, ca dovadă
a faptului că sunt apreciate calităţile sale „nestructurale”: costul
rezonabil, flexibilitatea, durabilitatea şi, nu în ultimul rând,
aspectul.
In contextul preocupărilor actuale pentru o arhitectură
sustenabilă, calităţile ecologice ale ceramicii – ca material
“sănătos” şi cu impact redus asupra mediului ambiant –
precum şi capacitatea de control ambiental a peretelui masiv,
readuc în atenţie zidăria monostrat, bazată însă pe produse cu
Mario Botta, Biserica Santo
perfomanţe ameliorate.
Volto, Torino, 2001-2006.
PIATRA – din ce în ce mai anacronică din perspectiva
strict funcţională a peretelui portant – a „supravieţuit” în arhitectura secolului XX pe de o parte
ca mijloc prin care diverse atitudini puteau fi exprimate în mod simbolic, pe de altă parte ca
material accesibil, utilizat în virtutea unor tradiţii locale.
Piatra are două „feţe” arhitecturale: în arhitectura monumentală ea exprimă bunăstare,
forţă, permanenţă; atunci când este utilizată în arhitectura domestică, se prezintă ca un material
modest, natural, accesibil. Acestor două aspecte le corespund nivele diferite de exigenţă privind
calitatea pietrei, prelucrarea şi punerea ei în operă: pe de o parte, piatra tăiată şi prelucrată cu
grijă, uneori de provenienţă exotică şi/sau lustruită, în arhitectura monumentală; pe de altă
parte, bolovani de râu, pietriş sau piatră cioplită, asociate cu straturi groase de mortar, în
arhitectura domestică.
La începutul secolului XX, arhitectura monumentală din piatră se asociază cu stilul neo-
clasic şi cel neo-gotic, înglobând totodată noile tehnologii constructive: metal şi sticlă, elemente
ascunse din beton armat. In acelaşi timp, ca reacţie contra industrializării, mişcarea Arts and

19
Crafts utiliza piatra în arhitectura domestică, propunând o întoarcere la valorile „oneste” ale
materialelor şi tehnicilor constructive tradiţionale.
Invocând tot „onestitatea” dar în sprijinul schimbărilor majore aduse de revoluţia
industrială – raţionalizarea procesului constructiv, pentru creşterea productivităţii şi reducerea
costurilor – Mişcarea Modernă utilizează şi ea piatra dar în manieră specifică, eliminând
decoraţiile „inutile” ale arhitecturii monumentale tradiţionale.
Pereţii portanţi din zidărie de piatră rămân o rezolvare curentă doar în arhitectura
domestică. Dezvoltarea scheletului din oţel sau beton armat a oferit o nouă soluţie, mai
adecvată pentru structura portantă a clădirilor de dimensiuni mari ce adăpostesc instituţii sau
funcţiuni comerciale; în acest caz, peretele din piatră devine exclusiv “închidere”. Promovarea
închiderilor nestructurale de către Otto Wagner şi Adolf Loos a furnizat o bază teoretică pentru
expresia „onestă” a paramentului de piatră. Frecvent el este utilizat pentru a conferi „legitimitate
tradiţională” unor clădiri moderniste.
In perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial, timp de trei decenii
utilizarea pietrei a cunoscut un regres, în favoarea unor materiale şi sisteme de pereţi-cortină
mai avansate din punct de vedere tehnologic. In contextul arhitecturii moderniste a epocii,
pietrei i-a fost rezervat rolul de parament fără decoraţii, efectele estetice limitându-se la culoare
şi textură.
Anii ’80 au marcat o „explozie” în ceea ce priveşte utilizarea pietrei la închideri: rigoarea
inhibantă a modernismului a lăsat locul exuberanţei post-moderne, în timp ce progresele în
tehnologia de fabricare a pietrei au redus semnificativ costurile. Combinând valorile simbolice
ale arhitecturii tradiţionale cu structura raţională a modernismului, post-modernismul a căpătat
notorietate şi legitimare odată cu construcţia clădirii
AT&T a lui Philip Johnson la New York (1983) ce
aminteşte de zgârie norii începutului de secol XX,
având un parament din granit roz.
Astăzi, piatra nu mai este printre
principalele materiale de zidării structurale. Cu toată
productivitatea utilajelor actuale, costul prelucrării
pietrei este în continuare ridicat, la fel costul
transportului şi manoperei de şantier.
De cele mai multe ori piatra este utilizată ca
parament (simplu sau dublu, în asociere cu b.a.)
sau ca placaj.
In anumite regiuni se menţine o utilizare
relativ extinsă a zidăriilor din pietre locale.

Peter Zumthor, Baie termală, Vals, Elveţia,

1994-1996

20
 PRODUSE PENTRU ZIDĂRII

Este vorba despre produsele ce constituie „elementele legate” din alcătuirea zidăriilor
portante – pereţi şi alte elemente structurale (stâlpi, bolţi, arce) – dar şi cele folosite la elemente
constructive neportante, cum sunt pereţii de închidere la structurile cu schelet şi pereţii de
compartimentare.
In plus, anumite produse pentru zidării – cele cu calităţi estetice deosebite – au fost din
totdeauna folosite ca paramente aparente ale unor pereţi realizaţi din alte materiale.

I. PRODUSE CERAMICE
Produsele ceramice sunt încă cele mai răspândite în lucrările de zidărie. Producţia s-a
diversificat însă mult în ultimul timp, pentru a oferi pe piaţă produse optimizate în ceea ce
priveşte performanţele zidăriei în care vor fi utilizate: produse termoizolante pentru închideri,
produse uşoare pentru compartimentări, produse apte să primescă în interior armături etc. Mai
mult, se manifestă tendinţa de a majora dimensiunile elementelor, pentru a reduce timpul de
execuţie a zidăriilor, dar şi pentru a reduce numărul de rosturi; faţă de tradiţionala cărămidă,
manevrabilă cu o singură mână, astăzi se produc elemente de dimensiuni mari (blocuri)
prevăzute cu goluri de priză pentru manevrare.
In producţia de elemente ceramice pentru zidării există tendinţa către o progresivă
specializare a lor pentru diverse destinaţii de folosinţă:
- cărămizi pline sau semipline pentru zidării tencuite sau aparente;
- blocuri semipline pentru zidării portante;
- blocuri semipline pentru pereţi portanţi de închidere;
- blocuri cu goluri mari, pentru pereţi de umplutură la structuri cu schelet;
- cărămizi şi blocuri cu goluri pentru pereţi despărţitori.

Cărămizi pline şi semipline

Cărămizi masive sau cu număr mic de goluri

verticale (3 ... 20-24)

Tăierea cărămizilor

Tăiere cu târnăcopul Tăiere cu dalta

Trasarea liniei de tăiere
(variantă) (variantă)

21
 Realizarea zidului 1.

Inaintea punerii în operă cărămizile

trebuie udate.
Se aşează primul rând de cărămizi pe
talpa de beton; se materializează feţele zidului
2.
prin sfori întinse; se verifică orizontalitatea,
apoi se fixează cu mortar rândul următor de
cărămizi decalând rosturile (1).
Se realizează întâi colţurile sau
extremităţile, apoi se completează mijlocul
peretelui. Se verifică permanent orizontalitatea
şi verticalitatea peretelui, cu nivela cu bulă de 3.
aer, respectiv cu firul cu plumb (2).
Pentru controlul planeităţii asizelor se
foloseşte o sfoară de ghidaj care se mută pe
verticală pentru rândul următor (3).
Mortarul trebuie să umple rosturile
orizontale şi verticale (4); rosturile se 4.
adâncesc cu o mistrie specială (trebuie să fie
uşor retrase în raport cu faţa zidăriei);
surplusul de mortar se îndepărtează imediat.

Cărămizi pentru zidării aparente

Caramidă plină cu feţe netede, pentru

paramente exterioare; culori: galben, roşu
deschis, roşu, roşu nuanţat
(Wienerberger-Terca) TERCA Klinker NF, 120 x 250 x 65 mm

Caramidă cu goluri mari, cu feţe netede,

pentru paramente exterioare; culori: roşu
deschis, roşu, roşu nuanţat
(Wienerberger-Terca) TERCA Klinker NF, 120 x 250 x 65 mm

Caramidă cu goluri mici, cu feţe netede sau

rugoase, pentru coşuri de fum la exterior;
culori: roşu deschis, roşu, roşu nuanţat
(Wienerberger-Terca) TERCA Klinker NF, 120 x 250 x 65 mm

22
 Blocuri ceramice cu goluri
Cele mai multe inovaţii în domeniul materialelor pentru zidării privesc producţia de
elemente de dimensiuni mari (blocuri) şi se referă la: reducerea greutăţii specifice prin goluri
şi/sau prin porozitatea pastei de argilă; noi forme menite să faciliteze punerea în operă;
creşterea preciziei dimensiunilor şi formei pentru a reduce dimensiunile rosturilor, ca şi pentru a
simplifica execuţia zidăriilor şi a lucrărilor de finisaj. Cu titlu de exemplificare, sunt prezentate în
continuare produsele din seria Porotherm (Wienerberger) folosite în România.

Blocuri ceramice cu goluri pentru pereţi EXTERIORI structurali şi nestructurali

Blocuri ceramice cu locaş de mortar, pentru

pereţi structurali şi nestructurali (la structuri în
cadre)
l x b x h = 250 x 300 (380) x 238 mm; disponibil şi
sub formă de jumătăţi (pentru ţeserea zidăriei)
POROTHERM 30; POROTHERM 38;
POROTHERM 30 ½; POROTHERM 38 ½

Bloc ceramic pentru pereţi structurali, cu

configuraţie specială care îmbunătăţeşte
comportarea în regim seismic

l x b x h = 250 x 300 (380) x 238 mm

POROTHERM 30S; POROTHERM 38S

Blocuri ceramice cu goluri pentru pereţi INTERIORI structurali şi nestructurali

Bloc ceramic cu locaş de mortar, pentru pereţi

structurali şi nestructurali (la structuri în cadre)

l x b x h = 375 x 250 x 238 mm

POROTHERM 25

Bloc ceramic pentru pereţi structurali, cu

configuraţie specială care îmbunătăţeşte
comportarea în regim seismic

l x b x h = 375 x 250 x 238 mm

POROTHERM 25S

23
Blocuri ceramice cu nut şi feder pentru pereţi
de compartimentare nestructurali

l x b x h = 500 x 200(115; 100) x 238 mm

POROTHERM 20N+F; 11.5N+F; 10N+F

Elemente pentru buiandrugi la zidării din blocuri ceramice

Elemente din beton armat precomprimat în

cofraj ceramic, pentru goluri cu deschideri de
0,25 - 2,50 m în pereţi exteriori şi interiori.

120 x 65 mm
POROTHERM*

Elemente pentru buiandrugi din beton armat

precomprimat în cofraj ceramic, la goluri cu
deschideri de 0,50 - 2,75 m în pereţi exteriori
şi interiori.

80 x 238 mm
POROTHERM S*
Realizarea zidăriilor din blocuri Porotherm

Asizele şi apareiajul
Rosturi verticale decalate la ½ din dimensiunea blocului, în lungul zidului; rosturi
orizontale de mortar: 12 mm. Locaşurile de mortar trebuie umplute complet.

24
 Zidărie confinată - colţ de perete exterior

Betonul (stâlpişor b.a.) este

acoperit la exterior cu elemente
de protecţie (ex. elemente
ceramice PTH 11.5 N+F) pentru
evitarea punţilor termice.

Zidărie confinată – intersecţie perete interior cu perete exterior

Betonul (stâlpişor b.a.) este

acoperit la exterior cu elemente
de protecţie (ex. plăci polistiren
min. 5 cm) pentru evitarea
punţilor termice.

25
 Realizarea golurilor de uşi şi ferestre în zidării din blocuri Porotherm

Montaj buiandrugi prefabricaţi din

beton armat precomprimat în
cofraj ceramic (120 x 65 mm)
peste goluri de uşi şi ferestre;
rezemare laterală min.25 cm, pe
blocuri întregi cu golurile verticale
umplute cu mortar.

26
Asiză din cărămizi pline 240 x
115 x 63, pentru completarea
zidăriei la nivel cu buiandrugii
Poroteherm.

Elemente de b.a. (centuri în dreptul planşeului)

acoperite la exterior cu elemente de protecţie (corpuri
ceramice + plăci polistiren) pentru evitarea punţilor
termice.

Buiandrugi prefabricaţi din beton armat precomprimat

în cofraj ceramic (120 x 65 mm) peste goluri de uşi şi
ferestre.

27
 Sortimente optimizate

Blocuri ceramice cu proprietăţi termice

ameliorate: au faţa superioară şi cea inferioară
absolut plane (proces de fabricare controlat de
computer); în rosturile orizontale mortar
special cu grosime de 1 mm, aplicat cu o rolă.
(Wienerberger – Porotherm)

Blocuri ceramice cu proprietăţi termice

ameliorate: geometrie optimizată a golurilor;
compoziţie optimizată a argilei (cu adaos de
materiale care îi cresc porozitatea); umplutură
de perlit în golurile blocului.
(Wienerberger – Porotherm)

POROTON T9

Blocuri ceramice cu proprietăţi acustice (de

izolare la zgomot) ameliorate: blocuri grele;
blocuri destinate umplerii cu mortar sau beton
(în imagine).
Pentru cerinţe speciale de izolare se folosesc
pereţi dubli.
(Wienerberger – Porotherm)

28
 Blocuri cu goluri din ceramică alveolară
Ceramica alveolară (poroasă) pentru corpuri cu goluri de greutate redusă (şi capacitate
de izolare termică ameliorată) este obţinută adăugând în amestecul “tradiţional” de argilă+apă
+nisip, anumite materiale naturale (pleavă de orez, resturi de
măsline stoarse, făină de lemn, celuloză din hârtie reciclată) sau
sintetice (granule de polistiren) cu granulometrie mică (2-2,5 mm)
care, în timpul arderii, degajă gaze, lăsând “alveole” (goluri)
închise, uniform distribuite în masa materialului ceramic.

Laterizi Torres – Poroton

Blocuri ceramice din argilă uşoară, cu alveole

sferice închise (în argila crudă se adaugă
granule de polistiren de 1-2 mm diametru care
prin ardere degajă CO2), cu feţe plane şi
profilate.

Mortar discontinuu în rosturile orizontale şi

verticale.

Bellenberg – Monomur 3B

Blocuri ceramice din argilă cu conţinut mare de carbonat

de calciu car
e, prin ardere, determină o porozitate naturală.
Feţe orizontale plane rectificate cu laser.
Montaj cu mortar de ciment 1 mm în rosturile orizontale,
întins cu un dispozitiv special.
Feţe verticale profilate (montaj “uscat”).

29
 Imbinări între pereţi ranforsate cu benzi din oţel la fiecare două asize.

Terreal – Calibric

Fâşii ceramice cu goluri pentru pereţi despărţitori

30
 II. PRODUSE DIN BETON
Prima utilizare a blocurilor de beton pentru zidării la construcţii civile se situează la
începutul secolului XX în SUA şi este rezultatul căutării „pietrei artificiale” în prima jumătate a
sec. XIX. Primul bloc de beton a fost turnat în 1882.
Şi astăzi produsele din beton pentru zidării sunt în continuare legate de două moduri de
a le interpreta şi utiliza în construcţii şi arhitectură.
1) Ca materiale economic, înlocuind alte materiale mai scumpe.
Blocurile de beton costă mai puţin ca piatra, dar şi decât cărămida. Din acest motiv, dacă în
unele ţări b.b. sunt utilizate cu precădere în alte construcţii decât cele de locuit (Italia), în
diverse alte ţări (Franţa, SUA) utilizarea b.b este foarte răspândită în zidării destinate a fi
tencuite la orice fel de clădiri .
2) Ca materiale capabile să simuleze calităţile estetice ale pietrei.
Capacitatea betonului de a simula calităţile estetice ale pietrei a condus la punerea la punct a
unor produse speciale, destinate zidăriilor aparente, cu moduri de finisare foarte diverse
(culoare, agregate, tratamente superficiale); blocul din beton este utilizat ca element de
modulare a texturii de zidărie, cu trimitere la piatră.
In prima jumătate a scolului XX, F. L. Wright a experimentat blocul de beton în
construcţia de locuinţe economice şi adaptate contextului regional. Ideea sa se baza pe
posibiltatea de a amprenta materialul, atribuindu-i decoraţii diverse pe suprafaţa văzută.

F.L.Wright, Storer House, Hollywood, 1923.

Zidărie armată din blocuri de beton (“textile block slab”)

31
 Sistemul „textile block slab”, pus la punct şi aplicat de Wright la diverse clădiri construite
între anii ’20 şi 50’, are la bază cărămizi de
beton pătrate (41 x 41 cm) cu grosime de 9
cm, asamblate cu mortar fluid şi bare de oţel.
Plăcile puteau forma paramentele unui perete
dublu cu gol de aer interior, sau ale unui
perete (sau stâlp) cu miez din b.a. turnat in
situ. Wright a exploatat natura compozită a
betonului pentru a varia culorile şi granulaţia
plăcilor, folosind nisipuri de diverse tipuri sau
pietre sfărâmate.
Elementele din beton pentru zidării
sunt în principal blocuri pline, semipline sau cu
goluri mari produse prin matriţare; sunt realizate din beton de ciment cu agregate de diverse
naturi. Forma lor – volumul, golurile, feţele, rosturile – rezultă din conformarea matriţelor în care
betonul proaspăt, într-un amestec relativ uscat (cu puţină apă), este turnat, compactat şi vibrat.
Caracteristicile agregatelor sunt importante pentru determinarea proprietăţilor
elementului şi a costului său; se utilizează agregate normale (nisip şi pietriş) sau agregate
uşoare (argilă expandată, spume vulcanice, scorii, zgură).
In raport cu greutatea betonului şi procentul de goluri, se obţin produse cu greutăţi
specifice diverse – deci cu diverse rezistenţe mecanice şi diverse rezistenţe la transferul
căldurii.
Aspectul blocurilor de beton este influenţat întâi de toate de natura şi dimensiunile
agregatelor, precum şi de cantitatea de apă din amestec. Culoarea se datorează cu precădere
materiilor prime utilizate.
Forma blocurilor – inclusiv profilatura superficială (striuri, caneluri, basoreliefuri) – şi
structura materialului sunt obţinute prin cicluri rapide de amprentare sub presiune în matriţe din
care blocul încă proaspăt este transferat către procesul de maturare, prin care betonul atinge
stadiul de întărire. Procedeul folosit pentru maturarea betonului influenţează coloraţia blocului.
Odată întărite, blocurile destinate zidăriilor aparente pot fi supuse unor tratamente
superficiale (ca şi piatra): şlefuire, sablare, buciardare, flamare etc.
Dacă sunt destinate a fi utilizate în zidării “uscate” sau cu rosturi foarte subţiri,
suprafeţele sunt frezate sau rectificate mecanic.
Un tip particular de finisare care imită bosajul de piatră (relief superficial pronunţat) este
finisajul „split”. Alt tip de finisaj, care imită piatra neregulată, este cel al blocului „slump”, obţinut
cu amestecuri mai fluide şi care în momentul decofrării suferă o deformare în sens vertical,
determinând o formă neregulată a blocului.

32
 Blocurile pentru zidării aparente pot suferi şi tratamente superficiale peliculogene, pe
bază de răşini, emailare şi glazurare.
Şi blocurile din beton au suferit o evoluţie interesantă, menită să le amelioreze
performanţele şi/sau să le lărgească domeniul de utilizare.
Folosirea argilei expandate ca agregat a fost pusă la punct la finele anilor ’30 în
Danemarca şi este astăzi larg răspândită îndeosebi în Europa.
Blocurile din b.c.a. (inventat în anii ’20 în Suedia) au o greutate foarte redusă, sunt uşor
de prelucrat, au feţe regulate şi netede.

Tipuri de blocuri din beton

a) – b) Blocuri pline

c) Bloc semiplin d) Bloc cu gol interior

e) Bloc pentru parament f) Bloc cu gol interior -

aparent (cu caneluri) format special de colţ

g) Bloc special pentru h) Bloc special pentru

zidării de umplutură la centuri şi buiandrugi
structuri în cadre

Montarea blocurilor din beton

Cu mortar în rosturi
Cu mortar în rosturi Montaj ‘uscat’
orizontale şi profile de + miez turnat
orizontale şi verticale
îmbinare verticală

33
 Blocuri VOBB

Blocuri din beton cu goluri mari, zidite uscat şi

monolitizate cu mortar de ciment preparat şi
turnat “in situ”; peretele include armături
verticale şi orizontale.

Montaj “uscat”+ miez turnat

34
 Blocuri DAC-ART

Blocuri din beton colorat pentru zidării

aparente cu aspectul şi rezistenţa pietrei de
calcar; blocuri de diverse dimensiuni pentru
pereţi interiori şi exteriori, inclusiv cu forme
speciale (ex. de colţ).

Blocurile pot include carcase de polistiren cu

gol interior.

Blocurile sunt zidite uscat, apoi în goluri se

dispun armături şi se toarnă beton.

Blocuri TRENWYTH – VERASTONE

Blocuri de zidărie prefinisate, din material

reciclat, pentru pereţi structurali şi
nestructurali.

35
 Produse din beton celular autoclavizat
1
Betonul celular autoclavizat (BCA ) a fost inventat în Suedia în anii ’20, de către
arhitectul Johan Axel Ericksson, ca alternativă pentru produsele de lemn, deficitare după război.
Betonul celular autoclavizat este un beton uşor preturnat, care, spre deosebire de alte
produse din beton, se poate tăia cu fierăstrăul la dimensiunile
cerute şi permite realizarea de şliţuri pentru trasee de
instalaţii.
Unul din motivele importante pentru care în prezent
BCA este utilizat în construcţia de locuinte, este economia de
energie. Numit “termoizolaţia structurală”, BCA are o bună
capacitate de izolare termică, dar şi calitatea de a acumula
2
căldură.
Blocurile de BCA au feţe regulate şi netede, aşa încât se zidesc cu rosturi subţiri şi se
finisează cu o tencuială „la piele” realizabilă rapid. Se folosesc în principal la zidării de
3
umplutură şi compartimentare; sunt utilizabile şi pentru zidării portante, dar cu restricţii.

1
Corespondentul în engleză este AAC - Autoclaved Aerated Concrete.
2
“In some European countries 60% of new home construction uses autoclaved aerated concrete (AAC)
blocks or panels for exterior wall construction. AAC is also a common building material in the Middle East,
Far East, Australia, and South America” (Residential Concrete Magazine, May 1st, 2006)
3
Conform Normativului CR6-2006, din BCA GBN 50 în România se pot construi: ZNA – numai P; ZC –
max. P+1 în zone cu seismicitate foarte redusă (ex. Sibiu, Deva...)

36
Blocuri YTONG
Dimensiuni standard. Montaj cu mortar în rosturi subţiri (2-3 mm)

37
 Zidărie din blocuri Ytong – detalii caracteristice.

38
39
40
41
42
43
 Elemente pentru pereţi despărţitori

a) Plăci
- cu feţe lise – montate cu mortar în rosturile
verticale şi orizontale

- cu feţe profilate – montate cu mortar numai

în rosturile orizontale

b) Fâşii armate

44
 Fâşii armate pentru acoperişe înclinate la mansarde

Lungime standard: 6m; posibil până la 8m.

Lăţime: 62.3 (şi peste).
Grosime: 20 cm (şi peste)

45
 Sistem constructiv din fâşii de BCA, pentru hale industriale (Ytong – Hebel)

46
47
 III. PRODUSE DIN SILICO-CALCAR

YTONG-SILKA

48
 Pereţi prefabricaţi din blocuri de silico-calcar (Ytong-Silka)

IV. PIATRA NATURALĂ

Intrucât piatra este în continuare prezentă în tradiţia locală, în diverse ţări europene
normativele recente de zidării portante o iau în considerare; utilizarea sa este admisă cu
condiţia să poată fi demonstrată asigurarea comportamentul mecanic şi durabilitatea, ca şi
comportamentul termic cerut de normele actuale privind economia de energie.
Tipurile istorice de zidării din piatră sunt:
- zidăriile din piatră brută - piatră spartă sau bolovani de râu
- zidăriile din piatră de carieră cioplită grosier (moloane)
- zidăriile din piatră făţuită sau piatră de talie
In prezent, cu aceste tipuri de zidării se confruntă în mare parte activitatea de
restaurare, în timp ce normativele actuale privind zidăria portantă exclud (cel puţin în zone
seismice) zidăriile care nu sunt realizate din elemente cu forme rectangulare regulate, astăzi
produse chiar şi industrial (v. Eurocode 6).

Zidărie din piatră brută

Planul unei asize

49
 Zidărie din piatră cioplită grosier (moloane)

50
Zidărie din moloane + beton armat

Zidărie din piatră făţuită

Zidărie din piatră de talie

Tipuri de apareiaje

51
 Tipuri de zidării portante din piatră (conform Normativului italian DM 20.11.1987)

In zone seismice, se admit numai zidării din blocuri rectangulare; la clădiri cu max 2
nivele se admit şi zidării din piatră brută listate la max 160 cm.

Planul unei asize

Planul unei asize

52 Aldo Rossi, Casa Alessi, Lago Maggiore, 1989

 ALCĂTUIREA MODULARĂ A ZIDĂRIILOR
„Ca toate dispozitivele sau instrumentele simple, unitatea de zidărie este un element ingenios al
1
vieţii de zi cu zi”.

Cărămida este fecvent indentificată ca fiind primul element de construcţie standardizat,

cu dimensiuni şi proporţii prestabilite.
Elementul de bază al zidăriei (unitatea, modulul) condiţionează apareiajul zidăriei:
modul de ţesere şi dispunerea în asize cu distribuţie regulată a rosturilor depind de o anumită
relaţie între părţi cu dimensiuni prestabilite.
Dimensiunile elementelor de zidărie alese, cu raportul lor specific lungime-lăţime-
înălţime, determină un sistem de coordonare modulară propriu fiecărui proiect. Grosimea
pereţilor, lungimea, înălţimea, poziţia şi dimensiunile golurilor sunt definite ca rezultantă a
multiplilor modulului de bază.
Dimensiunile cărămizii arse au variat în timp şi de la regiune la regiune, dar rareori au
depăşit 35 cm în lungime şi lăţime, şi 11 cm în înălţime, pentru a garanta arderea
corespunzătoare şi a preveni deformarea excesivă în timpul arderii; în plus, elementele de
zidărie trebuie să fie uşor de manipulat (cu o mână). Cu puţine excepţii, această regulă este
valabilă şi azi.
Dimensiunile elementelor de zidărie sunt întotdeauna indicate în această ordine:
lungime x lăţime x înălţime (în mm). Formatele sunt diverse, dar în general se respectă o regulă
de bază ce asigură ţeserea:

lungimea = 2 x lăţimea + 1 rost

Ca sistem de reguli de compunere (“ţesere”) a elementelor de

bază ce asigură „legarea” peretelui pe 3 direcţii, APAREIAJUL se
bazează pe acest raport între dimensiunile elementului de bază.
Orice zidărie – şi îndeosebi cea aparentă – trebuie să ţină
cont de coordonarea dimensională a elementelor de bază, pentru
raţionalizarea proiectării şi execuţiei, dar şi pentru obţinerea unui
aspect corespunzător (în cazul zidăriilor aparente).
In cazul zidăriilor tencuite, elemente de dimensiuni mai mici pot fi obţinute prin tăierea
piesei de bază în şantier. In cazul zidăriilor aparente se folosesc elemente speciale cu
dimensiuni mai mici standardizate, corespunzătoare unor submultipli ai cărămizii: 3/4, 1/2, 1/4.

1
Ramcke, Rolf, Masonry in Architecture, Masonry Construction Manual, Basel/Boston/Berlin, 2001

53
 Proiectul trebuie deci să respecte restricţiile care decurg din ţeserea zidăriei, evitând
printr-o corectă dimensionare nevoia de a tăia cărămizi şi de a folosi bucăţi cu dimensiuni
speciale.

Dimensiuni modulare şi dimensiuni nominale

Dimensiunile modulare (dimensiuni tehnice de coordonare) se referă la elementele de
zidărie ‘puse în operă’ şi sunt cele care se folosesc în proiectare. Dimensiune Dimensiune
modulară nominală
Se bazează pe un sistem modular cu baza 10 cm, ceea ce
(cm) (mm)
înseamnă că fiecare dimensiune a cărămizii majorată cu 2 semi-
grosimi de rost este multiplu de 10 cm; sunt utilizate şi semi- 75 63

module (5 cm). 10 90
125 115
Dimensiunile nominale sunt dimensiunile utilizate în
15 140
comerţ pentru a desemna un anumit sortiment de cărămidă sau
20 190
bloc. Sunt determinate în raport cu sistemul modular, scăzând 25 240
grosimea rostului din dimensiunea modulară. 30 290

GROSIMI DE ZIDURI / DIMENSIUNI MODULARE

pentru cărămida cu dimensiuni nominale 240 x 115 x 63

Zidărie de ¼ cărămidă Zidărie de 1 cărămidă Zidărie de 1 1/2 cărămizi

75cm (63+12 mm) 25cm (240+10 mm) 375cm (240+115+10+10mm)

Zidărie de ½ cărămidă Zidărie de 2 cărămizi

125cm (115 +10 mm) 50cm (240+240+10+10)

Tipuri de apareiaje
In cazul cărămizilor, dimensiunile mici ale elementului de bază fac posibile apareiaje
diferite, rezultând zidării de diverse grosimi şi cu diverse texturi pe faţa expusă.
In regiunile unde cărămida a fost şi este folosită frecvent, s-au utilizat în timp diverse
tipuri de apareiaje, cu diverse moduri de dispunere a cărămizilor în alternanţa din cadrul unui
rând şi în rândurile suprapuse; diversele apareiaje răspund unor cerinţe structurale şi/sau
estetice diverse.

54
Zidărie de 1/2 cărămidă
stretcher bond

Zidărie de o cărămidă
header bond

flamish bond

55
 monk bond

Zidărie de o cărămidă şi jumătate

english bond

Zidărie de două cărămizi

english bond

56
english cross bond

dutch bond

57
 In cazul elementelor de dimensiuni mai mari – blocurile ceramice sau din beton –
diferenţierile între apareiaje sunt minore, întrucât în general blocul ocupă toată grosimea zidului.
Pentru decalarea rosturilor pe verticală se folosesc local elementele de dimensiuni mai mici
obţinute prin tăiere sau elemente speciale (jumătăţi de blocuri).

Blocuri ceramice Blocuri din BCA

Proiectul trebuie să prevadă dimensiuni stabilite funcţie de dimensiunile modulare ale

blocurilor de zidărie.

MODULUL (M) = dimensiunea nominală a blocului + grosimea rostului vertical

Determinarea cotelor A, B, C
pentru J = grosimea rostului = 5 mm
A (exterior-exterior) = (n x M) – J = (n x M) – 0.5 cm
B (interior-interior) = (n x M) + J = (n x M) + 0.5 cm
C (exterior-interior) = (n x M)

58
Inălţimea zidăriilor din blocuri trebuie să fie un
multiplu întreg al înălţimii modulare a blocului
(înălţimea nominală a blocului + grosimea rostului
orizontal)

Coordonarea modulară
Este un mijloc de a defini dimensiunile spaţiilor arhitecturale şi ale elementelor din care
ele sunt realizate, astfel încât să fie posibilă corelarea dimensională între componente produse
independent. Are ca efect creşterea eficienţei în proiectarea şi execuţia construcţiilor, şi
1
facilitează întreţinerea.
In general, coordonarea modulară are la bază un sistem de axe şi plane de coordonare,
bazat pe anumite ‘măsuri’ repetabile şi cumulabile - respectiv un modul (M).
Conceptul de “modulare” este foarte vechi. Folosirea modulelor (bazate pe măsuri
antropomorfice) ca instrumente de compoziţie şi coordonare dimensională se întâlneşte încă din
arhitectura clasică greco-romană.
Fără a neglija valabilitatea demonstrată a modulului ca instrument de dimensionare şi
compoziţie, conceptul modern de coordonare modulară este legat întâi de toate de
industrializarea proceselor constructive.
In arhitectura modernă, istoria coordonării modulare începe în 1936, când Albert
Farwell Bemis propune un modul (M = 4 inci) pentru construcţiile de serie.
In perioada primului război mondial şi anii imediat următori, s-au formulat mai multe
propuneri privind valoarea modulului:
1. In Germania – Ernst Neufert propune modulul 1/8 m = 12.5 cm – baza “sistemului
octametric”.

1
"Greater productive capacity in the construction industry to meet the demands of an expanding
population must be provided by increases in efficiency in the processes and techniques of designing and
building. An ultimate objective is the development of a system of construction in which all materials,
components, products and equipment fit together simply and easily with minimum alterations required on
the job.“ (Modular Practice, 1962, John Wiley & Sons)

59
 2. In Franţa – Jean Pierre Paquet propune modulul de 10 cm (aproximând valoarea de
4 inci a lui Bemis)
3. In Suedia – Lennart Bergwall ajunge la aceeaşi propunere ca şi Paquet - modulul de
10 cm (cca 4 inci).
Dar abia în 1953 “European Productivity Agency” (organism tehnic al OEEC) lansează
un studiu sistematic privind coordonarea modulară (Proiectul EPA 174), la care au participat
reprezentanţi ai 11 ţări vest-europene.
In prezent, valoarea standardizată pe plan internaţional a modulului de bază (adoptată
în 1955 prin Convenţia de la Munchen, în urma studiului amintit) este
M = 10 cm.
Valorile multimodulelor standardizate pe plan internaţional pentru coordonarea
dimensiunilor în plan orizontal sunt:
3 M, 6 M, 12 M, 30 M, 60 M respectiv 30 cm, 60 cm, 1.20 m, 3.00 m, 6.00 m.

Proiectarea modulară
Se referă la sisteme de proiectare bazate pe reţele modulare care fac posibilă folosirea
şi integrarea unor componente standardizate, produse industrial.
Modularea simplifică proiectarea, execuţia, dar şi întreţinerea construcţiilor
(componentele cu dimensiuni modulare putând fi uşor înlocuite).
In general, pentru a realiza economii de costuri, se recomandă folosirea unui număr
minim de dimensiuni preferate.
Proiectarea modulară este obligatorie în cazul construcţiilor prefabricate.

60
 ELEMENTE CONSTRUCTIVE DIN ZIDĂRIE

PERETE NEPORTANT
(NESTRUCTURAL)

STÂLP PERETE PORTANT

(STRUCTURAL)
PERETE AUTOPORTANT
ARHITRAVĂ (BUIANDRUG)

PERETE DE INCHIDERE
SUB NIVELULTERENULUI
SCARĂ

BOLTĂ PERETE DE RIGIDIZARE

(DE CONTAVÂNTUIRE)
CONTAVÂNTUIRE)

PEREŢI DIN ZIDĂRIE

Din perspectiva funcţiei portante, peretele din zidărie poate îndeplini diverse roluri în
cadrul construcţiei; astfel, el poate fi:
- perete structural (portant) – atunci când preia forţe verticale şi orizontale care
acţionează în planul său
- perete de rigidizare (de contravântuire) – atunci când nu este încărcat direct cu
forţe verticale, dar preia forţe orizontale care acţionează în planul său
- perete nestructural (neportant) – atunci când nu face parte din structura portantă a
construcţiei (poate fi suprimat!)
- perete de umplutură – la structuri în cadre de b.a.; nu face parte din structura
portantă, dar contribuie la rigiditatea laterală a construcţiei şi disiparea energiei
1
seismice (nu poate fi suprimat decât cu măsuri speciale!).
In ceea ce priveşte alcătuirea pereţilor, în timp, în diferite contexte naţionale şi regionale
s-au constituit diverse modalităţi de realizare a zidăriilor portante; ele sunt prezentate schematic
în cele ce urmează, cu menţiunea că normele actuale au diverse atitudini în raport cu aceste
alcătuiri. Specificaţia Eurocode 6 indică faptul că respectivul tip de zidărie este inclus în norma
europeană, dar nu este luat în considerare de normele româneşti. Unele din zidăriile prezentate
(i, j, k, l), tradiţional folosite în nordul Europei şi în SUA, nu sunt în prezent considerate zidării
portante nici de Eurocode 6, nici de anumite normative naţionale (cum sunt, de exemplu, cele
din România şi Italia).

1
Conform Normativului CR6-2006.

61
 I. Pereţi din zidărie nearmată

I.A_Zidărie simplă (monostrat)

(Eurocode 6)

a. Din elemente ce acoperă b. Din elemente ţesute în grosimea

integral grosimea zidului zidului, cu rosturi verticale decalate

c. Idem a – dar cu mortar d. Idem b – dar cu parament aparent din

discontinuu în rosturi (grosime elemente speciale, amorsate în apareiajul
peste 3 mm – 8-15 mm) zidului realizat din elemente obişnuite

I.B_Zidărie dublă fără spaţiu intermediar

2 pereţi paraleli asociaţi între ei cu mortar în rost longitudinal cu grosime max 25 mm
(Eurocode 6)

e. Conexiune ranforsată cu agrafe metalice f. Conexiune ranforsată cu armături în

transversale (min.2 / mp perete) rosturi orizontale

62
I.C_Zidărie dublă cu spaţiu intermediar
(Eurocode 6)

g. Cu miez din mortar sau beton
(min.50 mm) + agrafe metalice de
asociere a paramentelor
h. Cu spaţiu de aer sau umplutură din material
termoizolant; pereţii pot fi asociaţi cu armături
orizontale înglobate în mortarul din rosturi
Variante:
- Ambii pereţi sunt portanţi
- Unul din pereţi este portant, celălalt autoportant
(min.70 mm) cu rol de parament

I.D_Alte tipuri de zidării duble cu spaţiu intermediar: zidăriile articulate

Sunt zidării cu pereţii paraleli între care conexiunile sunt realizate cu elemente de
zidărie dispuse transversal. Prezintă risc de ruptură prin mecanisme locale de cedare,
la nivelul elementelor de legătură.
Tradiţional folosite în nordul Europei şi SUA (unele tipologii au fost folosite şi în
România interbelică – ex. zidăria „americană”, fig.i), în prezent NU sunt considerate
zidării portante de către Eurocode 6.

i. Conexiuni din cărămizi pe cant; j. Conexiuni din cărămizi aşezate orizontal;

golul nu e continuu pe nici o direcţie gol continuu pe direcţie orizontală

63
 k. Conexiuni din elemente de zidărie
transversale la câteva asize; de
regulă unul din pereţi este portant.
l. Pereţi cu grosime redusă, la distanţă
relativ mare, asociaţi cu zidării
transversale (‘contraforţi’)
Sistemul permite realizarea unor zidării
portante cu înălţimi foarte mari, pereţii fiind
asociaţi sus şi jos cu centuri de b.a.

II. Pereţi din zidărie armată

Ideea armării zidăriilor pentru a le conferi o mai bună rezistenţă la întindere (acţiuni
orizontale) şi o ductilitate superioară de natură să reducă riscul fisurării, este foarte veche. Din
timpuri străvechi s-au utilizat zidării care înglobează elemente din lemn sau metal, capabile să
preia întinderi. Unele rezolvări care anticipează în mod direct soluţiile actuale se situează în
secolele XVII şi XVIII, în legătură cu problemele ridicate de realizarea cuplolelor din zidărie. Dar
apariţia zidăriei armate ca tehnologie constructivă poate fi fixată la sfârşitul secolului XIX, odată
cu diversele inovaţii şi experimente privind cimentul armat. In această perioadă, primele utilizări
ale zidăriei armate apar în Franţa şi se datorează arhitectului Anatole de Baudot care aplică
noua soluţie la unele locuinţe de lângă Paris şi la biserica Saint Jean de Montmartre din Paris.

Anatole de Baudot, Saint

Jean de Montmartre,
Paris, 1897 – 1904.
Inchideri din zidărie
armată. Armături din bare
Ø 3 mm înglobate în
mortar de ciment, dispuse
în golurile cărămizilor şi în
rosturile orizontale

64
Zidăriille armate s-au răspândit cu precădere în ţările confruntate cu probleme seismice,
ceea ce impune restricţii importante pentru utilizarea zidăriilor simple, nearmate. In
continuare sunt prezentate tipurile de zidării armate utilizate în prezent.

II.A_Zidăria confinată

II.B_Zidăria cu inima armată

65
 II.C_Alte tipuri de zidării armate
(Eurocode 6)

Zidărie cu armătură orizontală difuză în rosturi orizontale

Zidărie cu armătură orizontală difuză, dispusă în elemente tip U apte să formeze centuri
continui din b.a

66
Zidărie cu armătură verticală difuză în blocuri cu goluri, dispusă la interax redus
(corespunzător dimensiunii blocului)

Zidărie cu armătură orizontală şi verticală difuză, înglobată în mortar

Zidărie cu armătură difuză în goluri create prin modul de ţesere a cărămizilor şi umplute
cu beton

67
 III. Pereţi din zidărie precomprimată
(Eurocode 6)
Zidăria precomprimată este o zidărie
căreia i-au fost induse în mod deliberat eforturi de
compresiune prin intermediul cablurilor înglobate şi
tensionate; aceste eforturi de compresiune
anulează eforturile de întindere ce pot apărea în
utilizare.

STÂLPI DIN ZIDĂRIE

Antoni Gaudi, Palau Güell, Barcelona (1886 – 1890)

68
Stâlpi din zidărie simplă

Coloană la Basilica din Pompei (120 î.H)

Stâlpi din zidărie armată

69
 ZIDURI DE SPRIJIN

Probleme specifice:
- preluarea împingerilor pământului
- colectarea apelor meteorice din pământ
Pot fi realizate din:
- zidărie simplă – cu grosime variabilă (a, b)
- zidărie armată (c)

70
Zid de sprijin din blocuri de beton cu montaj uscat (AB Retaining Walls)

71
 PEREŢI LIBERI AUTOPORTANŢI

Pot fi realizaţi din:

- zidărie simplă, nerarmată
- cu grosime constantă
- cu „contraforţi”
- zidărie armată

Zidărie autoportantă de ½ cărămidă cu contraforţi

dispuşi simetric faţă de grosimea peretelui, la
interax de cca 2 m

Zidărie autoportantă din blocuri de beton cu montaj uscat (AB Fence™System)

Local, sunt prevăzute armături în rosturi orizontale înglobate în mortar

72
 PROIECTAREA CONSTRUCŢIILOR DIN ZIDĂRIE

Compoziţia spaţială a construcţiilor tradiţionale din zidărie este evident influenţată de

tehnica constructivă devenită principiu ordonator al proiectului:
- construcţia este organizată din ‘celule’
delimitate de pereţi, conform unor criterii
dictate de ordinea structurală, de slaba
rezistenţă la întindere a zidăriilor şi de
dimensiunile limitate ale elementelor ce
formează structura orizontală;
- dimensiunile şi poziţiile golurilor sunt
restricţionate din raţiuni constructive şi
structurale;
- stabilitatea la solicitări impune organizări
spaţiale pe cât posibil simetrice şi care
să ofere trasee continui pentru
transportul încărcărilor către terenul de A. Palladio, Villa Rotonda, cca.1570
fundare.
Aceste caracteristici sunt indicate şi de normele actuale de proiectare. In cazul
României, Codul de proiectare a structurilor din zidărie din CR6-2006 şi capitolul referitor la
proiectarea structurilor din zidărie în zone seismice din Normativul P100-1/2006, prevăd o serie
de cerinţe stricte de conformare a clădirilor şi de alcătuire a principalelor subansambluri
structurale (pereţi, planşee, infrastructură).

CONCEPŢIA DE ANSAMBLU A CLĂDIRILOR1

Forma în plan a clădirii

Se recomandă partiuri cu:
- formă aproximativ simetrică în raport cu 2
direcţii ortogonale;
- formă compactă şi contur regulat;
- retrageri şi proeminenţe reduse (sub 10%
din aria planşeului sau sub 1/5 din
dimensiunea laturii respective).

1
Conform CR6-200 şi P100-1/2006, Cap.8 - Construcţii din zidărie în zone seismice 6.

73
 Separarea clădirii în tronsoane (prin rosturi) este necesară dacă:
- forma în plan are neregularităţi care depăşesc limitele admise
- lungimea clădirii depăşeşte 50 m
- terenul pe care este amplasată clădirea
prezintă neregularităţi (de stratificaţie,
de consistenţă, umpluturi locale etc).

Dispunerea pereţilor structurali în plan

Trebuie să asigure “regularitatea mecanică”; ca atare, pereţii structurali se dispun:
- pe două direcţii ortogonale;
- cât mai uniform / fără disimetrii importante.
Sumele ariilor nete de zidărie ale pereţilor pe cele două
direcţii principale ale clădirii trebuie să fie aproximativ egale.

Funcţie de densitatea pereţilor structurali se deosebesc două tipuri de structuri:

a) Structuri cu pereţi deşi (sistem fagure)
Pereţii structurali separă principalele încăperi.

- înălţimea de nivel ≤ 3,20 m;

- distanţele maxime între pereţi, pe cele
două direcţii ≤ 5,00 m;
- aria celulei formate de pereţii structurali
≤ 25,00 mp.

74
 Se admite suprimarea locală a unui perete structural, cu condiţia suprimării lui şi la
nivelele superioare.
b) Structuri cu pereţi rari (sistem celular)
Pereţii structurali se dispun, de regulă, la limita între unităţile funcţionale (ex. între
apartamente).

- înălţimea de nivel ≤ 4,00m;

- distanţele maxime între pereţi, pe cele
două direcţii ≤ 9,00 m;
- aria celulei formate de pereţii structurali
≤ 75,0 mp.

Stabilirea materialelor şi a tipului de zidărie

I. Zidării nearmate (ZNA)
II. Zidării armate (ZC, ZC+AR, ZIA)
unde: ZNA = zidărie nearmată
ZC = zidărie confinată
ZC+AR = zidărie confinată şi armată în rosturile orizontale
ZIA = zidărie cu inima armată

Numărul de nivele
Se limitează funcţie de:
- zona seismică
- regularitatea structurii
- densitatea pereţilor structurali
- tipul zidăriei (ZNA, ZC, ZC+AR, ZIA)
- materialele de zidărie
- importanţa (funcţiunea) clădirii

ZNA din cărămizi ceramice: P ... P+2 (inclusiv mansarda!)

ZC, ZC+AR, ZIA din cărămizi ceramice: P+1 ... P+4
ZC, ZC+AR, ZIA din blocuri ceramice cu goluri: P ... P+3
ZC din BCA GBN50: P ... P+1

Regularitatea structurală în elevaţie

- înălţimile nivelurilor trebuie să fie constante sau cu variaţii de max. 20%;
- dimensiunile pereţilor structurali trebuie să fie constante la toate nivelurile
supraterane sau cu variaţii limitate:

75
 - reducerea lungimii unui perete faţă de nivelul inferior max. 20%
- reducerea ariilor nete totale de zidărie la nivelurile superioare (pentru
clădirile cu n≥3) max. 20% din aria zidăriei de la parter
- aria planşeelor trebuie să fie constantă la toate nivelurile clădirii; se acceptă
reduceri de arie de cca 10-15% la nivelele superioare, cu condiţia ca traseul de
scurgere a încărcărilor către NU!
fundaţii să nu fie întrerupt.
- fără niveluri ‘slabe’ (cu rigiditate
şi/sau rezistenţă mai mică)

Grosimea pereţilor structurali

Se stabileşte prin calcule de specialitate, în raport cu cerinţe de:
- siguranţă structurală;
- izolare termică şi economie de energie (pentru pereţii exteriori);
- izolare fonică;
- protecţie la foc.
Grosimea minimă a unui perete structural: 25 cm (1 cărămidă)
Raportul între înălţimea etajului (hetaj) şi grosimea peretelui (t) trebuie să satisfacă
următoarele condiţii:
- la zidăria nearmată (ZNA): h etaj / t ≤ 12;
- la zidăria confinată (ZC) şi zidăria cu inimă armată (ZIA): h etaj / t ≤ 15.

Caracterul spaţial al construcţiilor din zidărie

Se asigură prin:
a) Legăturile dintre pereţii structurali de pe cele
două direcţii, la colţuri, intersecţii şi ramificaţii;
funcţie de tipul zidăriei, se realizează prin:
- ţeserea zidăriei;
- armături aşezate în rosturile orizontale;
- stâlpişori de beton armat.
b) Legăturile între planşee şi pereţii structurali - realizate
cu centuri de b.a. turnate pe toţi pereţii.

76
 CERINŢE CONSTRUCTIVE

I. Cerinţe constructive pentru zidării nearmate (ZNA)

1
I.A_Zidării din cărămidă, corpuri ceramice, blocuri din beton
Conform CR6-2006 şi P100-1/2006, în România pot fi utilizate zidării nearmate
monostrat la construcţii cu max. P+2 nivele – funcţie de zona seismică şi materiale – cu
respectarea următoarelor condiţii:
- conformare regulată a clădirii
- pereţi structurali deşi (sistem fagure)
- funcţiuni curente, de mică importanţă
- înălţimea de nivel ≤ 3,00 m
Aceste zidării trebuie să îndeplinească anumite cerinţe constructive.
La nivelul fiecărui planşeu al construcţiei, indiferent de modul de realizare a acestuia
(b.a., lemn) trebuie prevăzute centuri din beton armat.
Inălţimea minimă a centurilor este:
- la pereţii interiori: egală cu grosimea plăcii planşeului
- la pereţii exteriori şi cei de la casa scării: dublul grosimii plăcii planşeului
Lăţimea centurilor este în general egală cu grosimea pereţilor (min. 25 cm); la pereţii
exteriori lăţimea centurii poate fi mai mică decât a peretelui (2/3 din grosimea pereţilor şi min.
25 cm)

Perete zidărie

Placă b.a. Placă b.a.

2h h
Centură b.a.
Centură b.a.

Centură b.a.

1
Conform CR6-2006

77
 I.B_Zidării din piatră

1 – zidărie din piatră făţuită cu

umplutură
2 – umplutură din pietriş şi piatră
spartă + mortar de ciment şi nisip
3 – legătură transversală (butisă) din
piatră sau bloc de b.a. turnat in situ
4 – armături Ø12
5 – etrieri Ø 8

Zidărie din piatră

Zidărie din piatră
Placă b.a.
Placă b.a.

Centură b.a.

Centură b.a.

Centură b.a.

II. Cerinţe constructive pentru zidării armate

Conform CR6-2006 şi P100-1/2006, zidăriile armate (ZC, ZC+AR, ZIA) pot fi utilizate la
construcţii cu max. P+4 – funcţie de zona seismică, densitatea pereţilor structurali şi materialele
folosite.

78
 1
II.A_Zidăria confinată (ZC)

Dispunerea stâlpişorilor de b.a.

- la capetele libere ale fiecărui perete;
- de ambele părţi ale oricărui gol cu suprafaţa ≥ 2.5 mp (ex. uşă 1.20x2.10 m);
- pe conturul construcţiei la toate colţurile - intrate şi ieşite;
- în lungul peretelui - la max. 4.00 m interx (max. 5.00 m la sistem fagure);
- la intersecţiile pereţilor - dacă cel mai apropiat stâlpişor este la >1.50 m;
- în toţi şpaleţii care nu au lungimea minimă normată

Secţiunea transversală a stâlpişorilor:

aria secţiunii transversale ≥ 625 cm → min 25 x 25 cm
2
-
- latura minimă - 25 cm

1
Conform CR6-2006

79
 Dispunerea centurilor:
- la nivelul fiecărui planşeu indiferent de modul de realizare a acestuia (b.a., lemn)
- şi în poziţie intermediară (între planşee)
- la construcţiile etajate cu pereţi rari (în ‘sistem celular’)
- la construcţiile tip ‘hală’ (cu deschideri 9.00÷15.00m şi înălţimi 6.00÷8.00m)
Centurile sunt continui pe toată lungimea pereţilor şi formează contururi închise.
Continuitatea centurilor poate fi întreruptă - cu măsuri speciale - în dreptul casei scării.

Secţiunea transversală a centurilor:

aria secţiunii transversale: ≥ 500 cm → min 25 x 20 cm (lxh)
2
–
– lăţimea (l): min.25 cm şi cel puţin 2/3 din grosimea peretelui
– înălţimea (h): min.20 cm

80
Realizarea stâlpişorilor şi centurilor din b.a. – odată cu realizarea zidăriei.

81
 1
II.B_Zidăria cu inima armată (ZIA)

─ grosimea pereţilor de cărămidă: min. ½

cărămidă x 2 (min.115 mm x 2)
─ grosimea stratului median (beton sau
mortar-beton): min.10 cm

REALIZAREA GOLURILOR IN PEREŢI DIN ZIDĂRIE

Arc fals

Arc

Arhitravă în arc plat

Buiandrug

1
Conform CR6-2006

82
 Goluri în arc

Arce din cărămidă

Dispunerea cărămizilor

a) dispunere radială
b) dispunere în 2 inele concentrice
c) dispunere într-un singur inel din
elemente speciale în formă de
pană

Tipuri de arce

d) arc eliptic radial, de o cărămidă

e) arc în plin cintru radial, de o
cărămidă
f) arc plat (‘anse de panier’) cu inele
concentrice, de 2 cărămizi grosime

83
 Realizarea arcelor din cărămidă

I. Poziţionarea cintrului II. Aşezarea cărămizilor, de la III. Inchiderea arcului şi

extremităţile arcului către centru dezarmarea cintrului

Arce din piatră de talie

a) arc în plin cintru cu grosime constantă

b) arc plat
c) arc în plin cintru cu grosime variabilă
d) arc frânt cu grosime variabilă
e) - f) conformarea pietrelor pentru aliniere
la asizele zidăriei

84
Arhitrave în arc plat

Arhitrave în arc plat din cărămidă

Arhitrave în arc plat din piatră de talie

85
 Buiandrugi (arhitrave, lintouri)

a) Buiandrug din b.a. b) Buiandrug din b.a. în cofraj ceramic. c) Buiandrug prefabricat din b.a.
precomprimat în cofraj ceramic. d) Buiandrug din b.a. înglobat în zidărie. e) Buiandrug din 2 profile
laminate de oţel + termoizolaţie interpusă. f) Buiandrug din elemente ceramice + armătură în mortar de
ciment. g) Buiandrug din profil metalic îmbrăcat cu elemente ceramice.

86
a) Buiandrugi prefabricaţi din b.a. precomprimat, în cofraj
ceramic

b) Zidărie armată + buiandrugi prefabricaţi din b.a.

precomprimat în cofraj ceramic

c) Zidărie armată + centură b.a.

Arhitrave din zidărie armată.

Meinhard Von Gerkan, Parcare,
Bremen, 1983–1984.

87
 Prevederi constructive privind golurile în pereţi structurali din zidărie1

- Raportul plin/gol în plan se limitează funcţie de:

- zona seismică;
- numărul de niveluri;
- poziţia peretelui în clădire
- Golurile se dispun, de regulă, pe aceeaşi verticală la toate nivelurile. (Se admite
dispunerea decalată, cu anumite condiţii de distanţe.)
- Se recomandă ca şpaleţii să aibă lungimi egale sau cât mai apropiate; la pereţii
lungi, şpaleţii cu dimensiuni mult diferite se dispun alternativ.
- Lungimea şpaleţilor este condiţionată de înălţimea golurilor adiacente, grosimea
peretelui şi tipul de zidărie; când nu se poate respecta lungimea minimă, se
introduc stâlpişori de b.a.
- Se recomandă ca dimensiunile şpaleţilor să fie multiplu de ½ din lungimea
‘elementului legat’ din zidărie. Condiţia este obligatorie pentru zidării din blocuri.

Dimensiuni minime ale şpaleţilor

h
L l
≥ 0.6h ≥ 0.5h
ZNA
≥ 1.20m ≥ 1.00m
L l ≥ 0.5h ≥ 0.4h
ZC
≥ 1.00m ≥ 0.80m

1
Conform CR6-2006.

88
 ROSTURI DE CONTROL IN PEREŢI DIN ZIDĂRIE

Variaţiile dimensionale ale materialelor de zidărie trebuie luate în considerare în

proiectul de arhitectură; în zidării trebuie prevăzute rosturi astfel poziţionate şi realizate încât să
‘absoarbă’ deformaţiile fără degradări.
Rosturile de contracţie
Privesc zidăria din blocuri de beton (cu mişcări de contracţie pe parcursul procesului
lung de întărire a betonului), dar şi zidăriile din
piatră de carieră puse în operă înaintea unei uscări
adecvate.
Rosturile de contracţie sunt predispuse
deschiderii. Această deschidere nu trebuie să
devină o fisură sau o fractură care să afecteze
etanşeitatea peretelui. In acest scop, în rost se
utilizează materiale “expandabile” (ex. cordoane
din fibre bituminoase).
Rosturile de expansiune (de dilatare)
Mişcările de expansiune privesc:
- dilatarea termică - în acest caz mişcările sunt reversibile;
- dilatarea higrometrică - din absorbţia de umiditate (cazul anumitor materiale
ceramice); deformaţiile se manifestă în timp îndelungat şi sunt ireversibile.
In acest caz rostul tinde să se închidă; ca atare în rost se folosesc materiale compresibile.

89
 Rost de control în zidărie din elemente ceramice

Alvaro Siza, Vitra Factory,

Weil am Rhein, Germany,
2006

90
 DE LA PROIECT LA REALIZAREA CONSTRUCŢIEI

Proiectul de execuţie
Proiectul pentru obţinerea autorizaţiei de construire (PAC) cuprinde: planul de situaţie;
planurile de arhitectură pentru toate nivelurile constructiei; planul de invelitoare; o secţiune
caracteristică; toate faţadele; planul de săpătură; planul de fundaţii; memoriu tehnic (de
arhitectură, rezistenţă, instalaţii). Cu excepţia planului de situaţie, toate piesele desenate sunt
redactate la sc.1/50, respectând convenţiile de reprezentare pentru execuţie.

Plan parter sc.1/50

91
 Pregătirea terenului de amplasament
După operaţiunile de curăţare şi defrişare, terenul de amplasament rezultă denivelat; în
continuare este necesar să fie adus la o formă cât mai plană care să permită începerea
lucrărilor de trasare şi executare a fundaţiilor. In proiectul de execuţie trebuie precizată cota
terenului sistematizat (CTS) pe care se va face trasarea sistemului modular de axe. Lucrările
care conduc la realizarea platformei
orizontale pe care se aşează
construcţia sunt lucrări de săpătură
(debleu) şi/sau de umplutură de
pământ (rambleu). Aceste lucrări se
numesc lucrări de sistematizare
verticală a terenului de amplasament;
platforma astfel obţinută se numeşte
platforma terenului sistematizat.

Proiect de sistematizare verticală

Trasarea săpăturii generale

92
 Realizarea săpăturii generale

Săpătură generală executată cu excavatorul.

Când adâncimea depăşeşte 1.50 m, este necesară o sprijinire cu căptuşeală orizontală.

Sprijinire cu profile metalice verticale susţinute

de un cablu întins
1. Profile metalice la 1.50–2.50 m distanţă
2. Longrine
3. Platelaj vertical
4. Eventuală betonare a profilului metalic

Sprijinire cu şpraiţuri oblice

1. Şpraiţuri înclinate la 1.50-2.50 m distanţă
2. Căptuşeală cu panouri verticale 5-8 cm gr.
3. Contravântuire verticală şi longitudinală
4. Rezemare pe talpă sau radier din beton

Protecţia săpăturii generale contra apei

Atunci când fundul săpăturii generale este deasupra
nivelului pânzei freatice, eliminarea apelor pluviale şi de infiltraţie
se face cu pantă către un canal colector şi pompă de evacuare, în
punctul de cotă minimă. Dacă fundul săpăturii este sub nivelul
pânzei freatice, se realizează incinte etanşe din elemente special
profilate (realizate din lemn, beton armat sau metal) numite
palplanşe; din incinta etanşă apa se evacuează cu pompe speciale
amplasate pe conturul săpăturii, executându-se epuismente.
1. Înălţime de refulare; 2. Înălţime de aspirare; 3. Pantă care
adună apa; 4. Materii flotante; 5. Sorb în zonă fără materii solide;
6. Materii grele.

93
 Trasarea construcţiei
Trasarea este prima etapă a lucrărilor pregătitoare pentru realizarea fundaţiilor.
Prin trasarea constructiei se întelege, în principal, trasarea sistemului modular de axe,
format din axe transversale (notate în general cu cifre - 1, 2, 3 etc) şi axe longitudinale (notate
în general cu litere mari - A, B, C etc).
De regulă cel care execută operaţiunea de trasare este topograful autorizat; folosindu-
se de aparate speciale (aparatura topografică), el transpune în teren elementele de geometrie
din proiect, pe baza planului de trasare întocmit de proiectant.

Plan de trasare sc.1/50

94
Teodolit: instrument optic pentru măsurarea
unghiurilor orizontale şi verticale, alcătuit
dintr-o lunetă care se poate roti în faţa unui
cadran împărţit în grade, folosit în lucrările de
geodezie şi topografie.

95
 Materializarea punctelor caracteristice determinate se face cu ţăruşi de lemn sau picheţi
metalici. La construcţiile importante se folosesc borne din beton; ele au la partea superioară o
plăcuţă metalică cu o cruce imprimată care marchează punctul considerat.

Ţăruş de lemn + apărătoare Bornă din beton

Trasarea axelor se poate face cu balize locale sau cu un profil continuu, pe tot conturul
viitoarei construcţii.

Baliză (martor) pentru trasarea axelor

In imaginile următoare este reprezentată trasarea sistemului modular de referinţă cu

profil continuu pe întregul contur al viitoarei construcţii.
Axele 1 - 4 şi axele A - C sunt materializate prin fire (cabluri sau sârme) şi poziţionate
pe profilul continuu. Proiecţia în plan a acestor fire este tocmai sistemul de axe principal. Axele
se coboară pe suprafaţa terenului cu firul cu plumb sau cu aparatele topografice. Marcarea pe
teren se face cu vopsea.

96
97
 După trasarea axelor, se încep lucrările de fundaţii, respectiv săpăturile pe axele de
referinţă. Pe axul B din imaginea anterioară este exemplificată trasarea şanţului continuu cu
lăţimea stabilită prin proiect. Marginile săpăturii se marchează cu dulapi fixaţi cu ţăruşi.

Realizarea săpăturilor la şanţurile de fundaţii

I. Săpături cu pereţi nesprijiniţi

Săpături cu pereţi verticali Săpături cu pereţi în taluz

Numai în terenuri coezive şi pe In orice fel de teren, pentru
adâncime relativ mică (1.5 - 2 m), suprafeţe şi adâncimi de
deasupra nivelului apelor freatice fundare mari.

II. Săpături cu pereţi sprijiniţi

Sprijinirea pereţilor verticali ai săpăturii este obligatorie în toate situaţiile în care nu sunt
îndeplinite condiţiile ce ar permite executarea săpăturii fără sprijiniri. Faţă de săpăturile cu pereţi
în taluz, au ca avantaj reducerea amplorii săpăturii.

Sprijiniri orizontale
─ Sprijiniri orizontale, cu şpraiţuri orizontale

Căptuşeală discontinuă din scânduri orizontale

1. Adâncime peste 1.50 – 2.00 m; 2. Lăţimea minimă normată; 3. Depăşire min.5 cm; 4. Zonă
de circulaţie min.1m; 5. Căptuşeală scânduri orizontale 4-5 cm grosime; 6. Şpraiţuri din lemn;
7. Zonă fără sprijinire 40 – 80 cm
98
 Căptuşeală continuă din scânduri orizontale

─ Sprijiniri orizontale cu şpraiţuri orizontale şi piloţi de lemn

Căptuşeală discontinuă Căptuşeală continuă

din scânduri orizontale din scânduri orizontale

Sprijiniri verticale
Sunt necesare în terenuri cu coeziune slabă şi unde există riscul unor infiltraţii de apă.

şpraiţ

pop pop

longrină longrină

Căptuşeală din scânduri verticale încastrate în pământ. Necesită longrine (în general
din bile Ø 18 cm) şi popi verticali care să prevină deplasarea pe verticală a longrinelor şi
şpraiţurilor.

99
 Căptuşeală discontinuă din Căptuşeală continuă din
scânduri verticale scânduri verticale

Şpraiţuire „pe paşi” – la săpături de mare adâncime în terenuri slab coezive.

1. Traverse peste săpătură; 2.

Talpă de repartiţie; 3. Cabluri
sau lanţuri de suspendare; 4.
Căptuşeală din dulapi introduşi
înclinat; 5. Longrină; 6. Scoabă;
7. Pană; 8. Şpraiţuri; 9.
Scândură de rezemare–calare;
10. Pop care susţine longrina şi
menţine cadrul în poziţie; 11.
Eventuală calare; 12. Căptuşeală
în curs de punere în poziţie; 13.
Talpă de repartiţie

100
 TIPURI DE CONSTRUCŢII DIN ZIDĂRIE

Evoluţia arhitecturii din zidărie a fost marcată în timp de diverse încercări de a ieşi din
tiparele consacrate de tradiţie. Astfel, dincolo de tradiţionala construcţie din „celule” delimitate
de pereţi portanţi, în a doua jumătate a secolului XIX şi mai ales pe parcursul secolului XX s-au
1
conturat mai multe tipuri de construcţii din zidărie ; chiar dacă aria de utilizare a unora din
respectivele tipuri a fost şi este limitată, sau respectivele construcţii au avut doar un caracter de
experiment unic, aceste categorii tipologice sunt interesante prin modul inedit de a utiliza zidăria
în contextul unor concepţii arhitecturale particulare.

Construcţia din «celule»

După cum s-a mai arătat, construcţia din „celule” este tipică pentru zidărie: ea
presupune un sistem de spaţii complet închise, delimitate de pereţi portanţi, ale căror legături –
între ele şi cu exteriorul – constau în goluri izolate de uşi şi ferestre, cu dimensiuni reduse.
Aspectul general al clădirii sugerează – din diverse motive – o sumă de “celule”.
Construcţia din “celule” foloseşte la maximum posibilităţile zidăriei: toţi pereţii sunt
încărcaţi egal şi îşi asigură reciproc stabilitatea; ca atare dimensiunile lor pot fi minimizate (cel
puţin din punct de vedere al funcţiei portante). In ceea ce priveşte partiul, opţiunile sunt însă
limitate.
Este cel mai vechi tip de construcţie, generat de constrângerile impuse de materialele şi
tehnicile disponibile: zidăria cu asize regulate, având planşee din lemn, care până la sfârşitul
sec.XIX a constituit “regula”. Planşeul de b.a. a
generat ulterior noi posibilităţi de utilizare optimizată
a sistemului constructiv tradiţional.
Caracteristici şi criterii generale de
alcătuire:
- dimensiuni limitate ale spaţiilor
- relaţii spaţiale şi partiuri limitate la
câteva variante
- dimensiuni şi poziţii restricţionate ale
golurilor în pereţii portanţi
Deşi astăzi posibilităţile constructive sunt
mult mai largi, frecvent se impune respectarea unor
condiţii de acest fel din considerente economice.
Dar, atâta timp cât criteriile de proiectare urmează
Robert Mallet-Stevens, vila Martel, Paris,
Franţa, 1926-1927
1
După Deplazes, Andrea, Constructing Architecture. Birkhauser, Basel, 2005.

101
însăşi logica constructivă, clădirile evidenţiază o remarcabilă claritate în organizarea internă, ca
şi în aspectul general. O dovadă în acest sens sunt construcţiile compacte ale anilor ’20-’30 –
îndeosebi locuinţe – între care pot fi găsite multe exemple de o remarcabilă calitate
arhitecturală.

3 2

P 1
Adolf Loos, Casa Möller, Viena, Austria,
1928

Construcţia din «cutii înşiruite»

Este vorba de construcţii unde mai mulţi pereţi portanţi paraleli delimitează o
succesiune de spaţii de tip “cutie” identice.
Opţiunea pentru acest tip de construcţie poate fi legată de realizarea unor clădiri cu
spaţii repetitive sau cu o orientare preferenţială (însorire, privelişte); o altă motivaţie (care a
generat numeroase exemple interesante din punct de vedere arhitectural) a fost nevoia
crescută de a construi clădiri de locuit economice şi simple din punct de vedere tehnic, asociată
dorinţei de a obţine forme cu calităţi estetice.
Primele construcţii din ”cutii înşiruite”
au luat naştere în contextul realizării marilor
ansambluri de locuinţe sociale ale anilor ’20 şi
’30 – cum sunt cele proiectate de Bruno Taut,
Martin Wagner, Ernst May, J. J. P. Oud –
influenţate de metodele de producţie
industrializate.

Jacobus Johannes Pieter Oud, De Kiefhoek,

Rotterdam, 1925

102
J.J.P. Oud, Weissenhofsiedlung, Stuttgart, 1927

103
 S P 1 2

Bruno Taut, Waldsiedlung, Onkel Toms Hütte, Berlin- Zehlendorf, 1929

104
 Caracteristici şi criterii de alcătuire (ce limitează domeniul de utilizare):
- lăţimi ale încăperilor şi clădirilor limitate la deschideri impuse de materiale,
economicitate etc (ex. planşee pe o direcţie)
- compartimentări portante, deci grele – cu bune calităţi de izolare acustică
(“ecranare” spre vecini)
- pereţi exteriori fără restricţii costructive, maximum de lumină posibilă
- planuri adânci şi raport favorabil închideri / volum încălzit.
Din punct de vedere constructiv, sistemul presupune o succesiune de pereţi portanţi
transversali faţă de axa lungă a construcţiei. Dar nevoia de stabilitate în direcţie longitudinală
face ca numeroase normative naţionale să impună prezenţa unor pereţi longitudinali. Ca atare,
sistemul din cutii înşiruite are o utilizare limitată (acolo unde normele permit) sau este folosit în
asociere cu alte tipuri constructive.

Atelier 5, Locuinţe Flamatt 1, Berna, Elveţia, 1957-58

DKV Architekten, Ansamblu rezidenţial la Breda, Olanda,

1995-1996

105
 Construcţia cu pereţi izolaţi
In contrast cu acumularea de „celule” sau înşiruirea de „cutii” paralele, acest tip de
construcţie evidenţiază o poziţionare liberă a pereţilor portanţi sub structura orizontală. Intrucât
aceşti pereţi portanţi nu înconjoară complet spaţiile (nu formează “celule” închise) se creează
spaţii delimitate parţial de zidării şi parţial de elemente nestructurale (ex. compartimentări din
sticlă); Construcţia se caracterizează prin deschidere şi interconectare spaţială fluidă (imposibile
la construcţiile din “cutii înşiruite” şi mai ales la cele din “celule”); spaţiul este continuu, „curge”
în interiorul clădirii şi trece dincolo de limitele ei materiale, prelungindu-se în exterior.
Proiectul lui Mies van der Rohe pentru o casă la ţară din zidărie de cărămidă (1923)
este un exemplu semnificativ. Pereţii devin elemente de compoziţie şi, prin prelungirea lor în
exterior, leagă clădirea de
contextul său. In locul golurilor
decupate (tipice pentru sistemul
din “celule”), porţiuni întregi de
pereţi lipsesc pentru a crea
deschideri ample.

Construcţia cu pereţi portanţi izolaţi presupune existenţa unor structuri orizontale

adaptate la condiţii variate de preluare şi transfer al încărcărilor. Restricţiile tehnice ce restrâng
posibilităţile de realizare a unor construcţii de acest tip din zidărie se referă la faptul că poziţia

106
liberă a pereţilor conduce la eforturi locale mari (la capetele pereţilor sau în anumite puncte
unde trebuie preluate încărcări concentrate din elementele orizontale); ca atare, realizarea unor
construcţii de acest fel din zidărie omogenă este posibilă numai în condiţii speciale (variind
grosimea pereţilor şi stâlpilor).
Cu toate acestea, dorinţa de a putea concepe clădirile nu ca sume de entităţi
“autonome”, ci mai curând ca succesiune de spaţii şi legături interior-exterior, a generat în
perioada de început a arhitecturii moderne construcţii de zidărie remarcabile din această
categorie. Catalizatorul acestei direcţii a fost Frank Lloyd Wright, care, cu “casele preeriei”, a
stabilit un veritabil “standard”: spaţiile interioare, joase şi ample, se interpătrund, iar terasele şi
grădinile se contopesc.

F. L. Wright, Rosenbaum House, Alabama, 1939. “The Purest Usonian”

107
 Construcţia cu schelet
In 1836, arhitectul Karl Friedrich Schinkel a realizat la Berlin construcţia Academiei de
Arhitectură (azi dispărută) având un sistem constructiv de tip schelet format din stâlpi şi bolţi
plate de zidărie (fără pereţi portanţi!). Clădirea se baza pe o tramă de 5.50 x 5.50 m; în nodurile
reţelei se aflau stâlpi din zidărie pe care descărcau bolţile. Ansamblul construcţiei era rigidizat
cu tiranţi din fier forjat şi arce din zidărie pe două direcţii, legând stâlpii. Planurile clădirii
evidenţiază felul în care reţeaua de stâlpi a influenţat partiul.
Faţă de construcţiile moderne cu schelet – bazate pe materiale rezistente la întindere
din încovoiere – posibilităţile elementelor de zidărie sunt extrem de limitate. Schinkel a reuşit
totuşi să exploateze la maximum cărămida ceramică tradiţională, atingând o incredibilă claritate
şi unitate din punct de vedere arhitectural şi tehnologic.
Dar, în condiţiile unui teren de fundare slab, conformarea construcţiei (stâlpii diferit
încărcaţi) a condus la apariţia unor tasări locale importante şi avarieri grave care în anii ’60 au
determinat demolarea construcţiei.

Karl Friedrich Schinkel, Academia de Arhitectură,

Berlin, 1836 (demolată în 1961-1962)
108
 BETONUL, UN MATERIAL ASOCIAT CU MODERNITATEA

Marile inovaţii de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX

Deşi originile sale se situează în antichitatea romană, naşterea betonului armat ca
material de construcţie modern are loc în a doua jumătate a secolului XIX în directă legătură cu
evoluţia tehnologiei de producere şi punere în operă a cimentului Portland care în această
perioadă devine un produs industrial. Inţelegerea comportamentului rezistent al betonului armat
şi a avantajelor sale ca material de construcţii – îndeosebi buna comportare la foc şi
economicitatea – a făcut ca în perioada 1880 – 1890 să apară numeroase patente destinate
exploatării comerciale a noului material, la început sub formă de elemente de construcţii, ulterior
în sisteme constructive complete din beton armat.

Brevete de invenţie de la
sfârşitul secolului XIX privind
utilizarea b.a. în construcţii
(după Paul Christophe, Le
Béton Armé, 1902)

Nodul structural grindă – stâlp

1
Sistemul Hennebique , 1892

1
François Hennebique, inginer francez, 1842 – 1921.

109
G. Mattè-Trucco, Uzinele FIAT,
Lingotto-Torino, 1916 – 1926
Schelet de beton în sistem
Hennebique

Placa fără grinzi pe stâlpi cu capitel (planşeul-ciupercă)

1
Sistemul Maillart , 1909

Robert Maillart, Depozit,

Giesshübel Strasse, Zurich,
Elveţia, 1910

1
Robert Maillart, inginer şi antreprenor elveţian, 1872 – 1940.

110
 In SUA, dezvoltarea sistemelor constructive cu schelet din beton armat capătă o
relevanţă majoră în domeniul fabricilor, procesul fiind favorizat de industria automobilistică în
1
curs de afirmare. In 1884 Ernest L. Ransome a berevetat propriul sistem constructiv, foarte
asemănător cu cel al lui Hennebique, folosind armături răsucite; acest sistem constituie
paradigma construcţiilor cu schelet americane de la începutul secolului XX şi, în particular, a
„fabricilor transparente”
adoptate ca model de
arhitectura modernă.

Albert Kahn, Packard

Company Bulding,
Detroit, 1901-1911

Tot sistemul constructiv brevetat de Ernest L. Ransome (ce foloseşte ca armături bare
răsucite din oţel) este utilizat la construcţia primului zgârie-nori cu schelet din beton armat.

Ingalls Building, 1903, Cincinnati, Ohio: primul

zgârie-nori cu schelet din b.a., 15 etaje, proiectat de
firma de arhitectură Elzner & Anderson şi inginerul
Henry N. Hooper

1
Ernest Leslie Ransome (1852–1917), inginer şi arhitect de origine britanică, stabilit în SUA.

111
 Afirmarea betonului armat în arhitectura modernă
La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, betonul deschide în arhitectură o
nouă epocă, pe de o parte datorită scheletului din stâlpi şi grinzi de b.a. (ca alternativă la cel din
oţel), pe de altă parte prin valorificarea caracterului său fluid.

Scheletul de beton armat

Imobilul cu apartamente proiectat de
Auguste Perret la Paris, în str. Franklin 25,
pune în evidenţă dihotomia între structura
portantă (schelet din beton) şi închiderile
neportante.

Auguste Perret, imobil cu apartamente,

25 rue Franklin, Paris, 1902-1904

La Biserica Notre Dame du Raincy (proiectată tot de Auguste Perret), stâlpul devine
coloană cilindrică zveltă din beton aparent şi se desparte categoric de închideri; acestea din
urmă devin o epidermă subţire, transparentă.

Auguste Perret,
Biserica Notre Dame
du Raincy, 1922

112
 Proiectându-şi propria casă, François Hennebique, inventatorul nodului stâlp-grindă ce
stă la baza scheletului din beton armat, face în fapt o demonstraţie privind potenţialul noului
sistem constructiv în arhitectura civilă.

François Hennebique, Villa Hennebique, Bourg-la-Reine, 1904

Conceput ca sistem constructiv pentru locuinţe de serie, sistemul structural Dom-ino al

lui Corbusier este din multe puncte de vedere un precursor al celor „cinci puncte”. Ordinea
structurală a punctelor de
sprijin izolate ce susţin plăci
plane de beton armat conduce
la formularea conceptului de
spaţiu modern izotrop.
Scheletul tridimensional din
beton armat conferă
arhitecturii o libertate teoretic
nelimitată privind organizarea
interioară şi a faţadelor;
totodată modifică radical
relaţia construcţiei cu terenul. Le Corbusier,
sistemul structural Dom-ino, 1914

113
 1
In 1913 Walter Gropius publica un articol privind evoluţia arhitecturii industriale, ce a
avut un impact considerabil asupra arhitecturii europene interbelice; în articolul respectiv el
recomanda – ca model de urmat – arhitectura industrială americană de la începutul secolului
XX, unde scheletul de beton se asocia cu faţada de sticlă. Imediat după război, Le Corbusier
reia această teorie care propune “fabricile transparente” şi silozurile cu geometrii pure ca
modele ale noii arhitecturi. Astfel, betonul armat – asociat până atunci cu construcţiile
‘inginereşti’ – este ridicat de teoreticienii dintre războaie la rangul de precursor al noilor forme
arhitecturale. Arhitectura ‘viitorului’ necesita noi materiale, iar betonul armat asociat cu sticla
este consacrat ca o garanţie a modernităţii; caracteristicile lui – plasticitatea, omogenitatea,
rezistenţa – se potrivesc cvasi-tuturor mişcărilor de avangardă, de la expresionism, la noul
obiectivism.

Walter Gropius, Clădirea

Bauhaus, Dessau, 1925-1926
Schelet din b.a. în sistem
Hennebique. Faţade cortină din
sticlă.

1
“Die Entwicklung moderner Industriebaukunst”, în Jahrbuch des Deutschen Werkbundes, 1913.

114
 Sintetizând din punct de vedere arhitectural experienţa şi realizările acumulate timp de
peste 25 de ani în domeniul ingineriei şi tehnologiei construcţiilor, cele „5 puncte” formulate de
1
Le Corbusier ca definitorii pentru arhitectura modernă sunt consecinţa teoretică a afirmării
scheletului în arhitectură:
1. parterul liber
2. acoperişul-terasă
3. planul liber
4. fereastra orizontală
5. faţada liberă
Cele „5 puncte” sunt perfect ilustrate de Vila Savoye.

Le Corbusier,
Vila Savoye, Poissy, 1929-1931

1
Le Corbusier et Pierre Jeanneret: Les 5 points d'une architecture nouvelle , Almanach de l'Architecture
moderne, Paris 1926.

115
 Fluiditatea betonului
Continuitatea materialului turnat deschide o altă direcţie de căutare şi inovare în
arhitectură. Pe de o parte, peretele turnat conduce la o reconsiderare a modului în care spaţiile
arhitecturale sunt generate prin intermediul celulelor delimitate de pereţi; din acest punct de
vedere, betonului armat a inspirat o arhitectură care, spre deosebire de construcţiile tradiţionale
cu pereţi portanţi, proiectează celulele deschizându-le.

Peretele turnat.
Le Corbusier, Casa Citrohan, 1922.
Spaţiu delimitat de doi pereţi paraleli,
articulat liber pe două nivele şi deschis
la capete.

Spaţiul creat de pereţii din b.a. a generat în timp tipologii constructive repetitive, formate
din celule alăturate. Construcţiile tipizate din prefabricate – unde peretele portant de b.a
prefabricat devine un mod de a simplifica execuţia – rămân, în diverse părţi ale lumii, o marcă a
monotoniei periferiilor urbane ale anilor ’60-’70; dar în acest caz eroarea poate fi pusă pe
1
seama asocierii nefericite dintre ideea funcţionalistă şi cea a costului scăzut.
Pe de altă parte, caracterul „fluid” al betonului a fost valorificat din plin în domeniul
structurilor de acoperire. O serie de experimente şi inovaţii din prima jumătate a secolului XX au
demonstrat că structura de acoperire din beton
armat poate fi o alternativă viabilă la structura
cu grinzi din oţel. Economia de material,
corespondenţa între spaţiul interior şi volumul
exterior, dar mai ales marea libertate formală,
au făcut ca structurile de acoperire din beton
armat să devină soluţia constructivă curentă
pentru spaţiul monumental modern.
Cimentul armat Cottancin (1890)
foloseşte plăci subţiri din ciment armat, cu
dozaj mare şi fără pietriş, rigidizate cu nervuri
din acelaşi material.

Anatole de Baudot, Paul Cottancin, biserica

Saint Jean de Montmartre, 1894-1904.

1
Tadao Ando, Learning from the Modern Movement, 1989.

116
 La începutul secolului XX, betonul armat este adoptat rapid în domeniul construcţiilor
utilitare de mari deschideri – marile spaţii paradigmatice ale epocii industriale: gări, pieţe,
expoziţii etc – unde concurează cu succes metalul, având avantajul unei mai bune rezisenţe la
foc.

Grossmarkthalle, Munchen, 1903-1912

Gara principală din Leipzig, 1907-1915

117
 1
In perioada 1915 - 1929 Eugène Freyssinet realizează numeroase acoperişe de mare
deschidere din beton armat pentru hangare şi fabrici, unde experimentează configuraţii
arhitectural-structurale ce vor fi
ulterior utilizate în toată lumea,
dar şi inovaţii în tehnologia
turnării betonului: cofrajele
glisante.

E. Freyssinet, hangare
pentru dirijabile la Orly,
1916-1921.

2
Intuiţia statică şi experimentul constructiv i-au permis lui Pier Luigi Nervi să creeze
structuri de acoperire complexe, cu suprafeţe cutate sau ondulate, care i-au adus renumele.
Deopotrivă proiectant şi constructor, Nervi concepe odată cu forma şi modul în care ea va fi
construită.
Ferocimentul inventat de Nervi (şi
brevetat în 1943) este un material omogen,
izotrop, elastic şi uşor, rezistent atât la
compresiune cât şi la întindere. El este
compus din mai multe straturi de reţea din
fire de oţel înglobate în ciment şi permite
realizarea de suprafeţe subţiri cu formă
complexă fără cofraj. In perioada anilor ’30–
’60 Pier Luigi Nervi pune la punct şi aplică
„Sistemul Nervi”, reprezentând un mod
inedit de a concepe şi realiza structuri din
beton armat, eficient, rapid şi economic.
Sistemul se bazează pe două „invenţii”:
prefabricarea structurală şi ferocimentul din
care sunt realizate cofraje pierdute.

Pier Luigi Nervi, Palatul expoziţional din

Torino, 1949-1950

1
Inginer francez (1879 – 1962).
2
Inginer italian (1891 – 1979).

118
 Cojile subţiri din beton armat sunt structuri de acoperire a căror rezistenţă decurge din
1
formă şi nu din masivitate, inspirate de caracterul „fluid” al betonului. Eduardo Torroja şi Felix
2
Candela , sunt consideraţi pionierii domeniului, cel de al doilea fiind supranumit "The Shell
Builder“.

Eduardo Torroja, Hipodromul

Zarzuela, Madrid, 1935

Felix Candela, Club La

Jacaranda, Hotel Presidente,
Acapulco, Mexic, 1957

Santiago Calatrava, Felix

Candela, Oceanogràfic,
Valencia, 1997-2002

1
Eduardo Torroja y Miret (1899-1961), inginer spaniol.
2
Félix Candela Outeriño (1910-1997), arhitect spaniol.

119
 Justo García Rubio,
Staţie de autobuz,
Cáceres, 1998 – 2003

120
 ESTETICA BETONULUI ARMAT
«Betonul armat este cea mai frumoasă tehnică pe care omenirea a reuşit să o inventeze până
acum. Posibilitatea de a modela piatra, de a-i da orice formă, de a o face superioară pietrei naturale prin
1
capacitatea de a rezista la întindere are, în sine, ceva magic».

Formă şi structură
In prima jumătate a secolului XX, betonul armat a stat în centrul atenţiei inginerilor şi
arhitecţilor deschişi către inovare; în acest nou material şi în libertatea „fanteziei constructive”
pe care el o permite, a fost identificat un instrument esenţial al înnoirii în arhitectură.
In acelaşi timp proiectarea structurilor din beton armat beneficia de raţionalitatea ştiinţei
construcţilor şi rigoarea calculului, pentru a „fundamenta” frumuseţea ca „triumf al tehnicii” şi ca
expresie a legilor naturale ale comportamentului static.
De la origini şi până în prezent, în arhitectura betonului armat structura portantă nu este
disimulată, din contra, este evidenţiată, atribuindu-i-se rolul de suport al valorilor estetice. De la
Perret, la Nervi şi până la Calatrava, arhitectura betonului armat se caracterizează printr-o
concepţie formală înţeleasă ca manifestare vizibilă a adevărului static, în numele principiului
unităţii între structură şi formă; ea se bazează pe înţelegerea şi interpretarea legilor naturii în
actul constructiv şi pe adaptarea proiectului la caracteristicile materialului.
Referindu-se la beton, Calatrava face analogia construcţie-organism viu, evidenţiind un
paradox şi un adevăr constructiv deopotrivă. «Acestui material greu şi masiv prin natura sa,
arhitectura şi sculptura îi permit uşurarea, îi permit să se ridice, să zboare, să se menţină
2
suspendat în aer» spune el şi adaugă: «betonul permite orice volum, orice curbă»

Santiago Calatrava, Sală de

concerte, Tenerife, Insulele
Canare, Spania, 2003

«Ca material de construcţie, betonul poate crea o legătură între tehnologia realizării
construcţiilor şi formele perfecte ale naturii. Elementele pun în evidenţă un aspect esenţial dar

1
P. L. Nervi, Savoir construire, 1965, trad. Éditions du Linteau, 1997
2
Interviu cu S. Calatrava, T&A, august-septembrie 1995

121
mai curând neglijat al betonului şi anume capacitatea sa de a fi modelat. In spaniolă beton se
1
spune 'hormigon' – ceea ce înseamnă “modelabil”.»

Expresivitatea materialului
Odată ce betonul a fost adoptat de arhitecţii secolului XX, ideea valorificării calităţilor
estetice ale suprafeţei de beton nu a întârziat să apară. Un prim exemplu datează din 1906 şi i
se datorează lui Frank Loyd Wright care, la First Unity Temple (Oak Park, Illinois),
experimentează posibilităţile expresive oferite de tehnologia betonului aparent.
In anii ’30, Nervi utilizează şi el betonul aparent la Stadionul de la Florenţa (1930-1932)
şi la hangarele de avioane.
Dar abia după al doilea război mondial cunoştinţele tehnice permit un control
satisfăcător asupra proiectării şi execuţiei suprafeţelor de beton aparent.
Calitatea suprafeţei de beton caracterizează clădirea în ansamblu, fiind integrată
limbajului arhitectural ce poate fi foarte diferit de la caz la caz. In timp, diverse stiluri şi-au
asumat expresivitatea suprafaţei de beton, de la constructivism, raţionalism şi expresionism,
până la postmodernism şi deconstructivism.
In anii ’50 betonul aparent este adoptat rapid în arhitectura „brutalistă”, ca manifest
contra „arhitecturii populare” din cărămidă, larg utilizată la reconstrucţia de după război.
Betonul aparent predomină în arhitectura lui Le Corbusier de după al doilea război
mondial. La mănăstirea La Tourette (Eveux-sur-Arbresle, lângă Lyon, Franţa, 1957-1960) Le
Corbusier utilizează o largă gamă de ipostaze
ale cimentului şi betonului: de la cimentul
aplicat ca tencuială pe zidărie, la betonul
aparent al structurii portante, betonul vopsit în
culori vii şi panourile prefabricate de parapet
cu pietre naturale mărunte încastrate în masa
de ciment.
In a doua jumătate a secolului XX,
suprafaţa de beton aparent este integrată unor
limbaje arhitecturale foarte diferite, de către
diverşi arhitecţi precum Louis Kahn, Marcel
Breuer, Joseph Lluis Sert, I.M.Pei, Carlo
Scarpa, Mario Botta, Luigi Snozzi etc

Carlo Scarpa, Brion-Vega Cemetery, San

Vito d'Altivole, Italia, 1972

1
Santiago Calatrava, Engineering Architecture, Birkhäuser Verlag, Basel-Boston-Berlin, 1990

122
In arhitectura japoneză modernă şi contemporană, betonul aparent este o prezenţă constantă,
de la Kenzo Tange la Tadao Ando şi Toyo Ito.

Tadao Ando,
The Church of
the Light,
Osaka, Japonia,
1989

Toyo Ito,
Tod's
Omotesando,
Tokyo, 2004

La începutul secolului XXI suprafaţa de beton este din nou adusă în atenţie fiind
revalorizată din punct de vedere estetic în cadrul lucrărilor unor arhitecţi celebri precum Enric
Miralles, Zaha Hadid, Moshe Safdie, Daniel Libeskind, Peter Eisenmann, Rem Koolhas,
Santiago Calatrava etc

123
 Zaha Hadid, Phaeno Science Center, Wolfsburg, Germania, 2005

Moshe Safdie, Holocaust History Museum, Yad Vashem

Jerusalem, Israel, 2005

124
 STRUCTURI CURENTE DIN BETON ARMAT

Structuri în cadre
Eficienţa structurilor în cadre din b.a. este condiţionată de solidaritatea între stâlpi şi
grinzi, asigurată de nodul de cadru rigid.

Intr-un cadru din beton armat, părţile (grinzi şi stâlpi) lucrează în mod solidar, motiv
pentru care încărcările se distribuie tuturor elementelor – spre deosebire de structurile
discontinui cu stâlpi şi grinzi (sisteme trilitice, cu grinzi simplu rezemate pe stâlpi).

Comparaţie între comportarea unui sistem trilitic (stânga) şi a unui

cadru (dreapta) sub acţiunea unei forţe orizontale

In tehnologia specifică betonului armat,

solidaritatea între stâlpi şi grinzi este posibilă datorită
legăturii monolitice obţinute prin suprapunerea şi
legarea armăturilor în noduri, înaintea turnării
betonului.

125
 H grindă = 1/8 – 1/10 L
Aaf x 1t/mp x n
H grindă A stâlp ≥
A A Rb / 4

stâlp Modul de 5 cm!

unde
Secţiune A-A Aaf = aria aferentă stâlpului
n = numărul de etaje
Rb = marca betonului

126
Structuri cu pereţi portanţi (diafragme)

Diafragme în sistem fagure Diafragme în sistem celular

A A
Secţiune A-A

Det.1
t ≥ 14 cm; min 1/20 din h etaj
a ≥ 20 cm
a

b ≥ 2...2,5 t; min 1/7 din h etaj

b

Detaliul 1

Se recomandă rigidizarea capetelor de

diafragme prin prevederea de bulbi.

Condiţii privind amplasarea golurilor în diafragme

De evitat distanţe mici faţă de capetele diafragmelor fără

bulbi şi goluri foarte apropiate între ele

127
 Construcţie cu diafragme de beton armat în sistem celular, cu pereţi de faţadă portanţi

Structuri cu diafragme de b.a. la clădiri cu geometrii speciale

128
Structuri mixte

Structuri în cadre, cu diafragme de rigidizare

Structuri în cadre, cu tuburi rigide

Structuri cu stâlpi, dale groase şi diafragme rare

129
 diafragmă

dală groasă

grindă
de faţadă
stâlp

130
 PLANŞEE
LA CONSTRUCŢII DIN ZIDĂRIE ŞI BETON ARMAT

PLANŞEE DIN LEMN

Până la sfârşitul secolului XIX planşeele din lemn au reprezentat soluţia curentă, fiind
utilizate în asociere cu zidăriile care, la rândul lor, reprezentau tehnica obişnuită de realizare a
construcţiilor. In prezent, ele continuă să fie utilizate la construcţii de zidărie de mică importanţă.
In România, utilizarea planşeelor din lemn – considerate „cu rigiditate nesemnificativă în plan
orizontal” de normativul CR6-2006 – este permisă numai în condiţii speciale (stabilite de
normativul P100-1/2006) şi anume: pentru clădiri cu puţine niveluri (max. 3 niveluri), din clasele
de importanţă inferioare şi amplasate în zone cu acceleraţie seismică slabă.

Planul unui planşeu din lemn la o

construcţie din zidărie.
A
1 – Grindă curentă;
B 2 – Grindă de margine;
3 – Grindă de podest;
4 – Grindă-jug;
5 – Coş;
6 – Perete de neportant;
7 – Grinda ranforsată sub perete neportant;

Imbinări de continuitate la grinzi de lemn (det. A – variante)

a) Grinzi decalate, bulonate; b)
Grinzi în continuare, tăiate drept
+ scoabă; perete (grindă) de
rezemare min. 20 cm lăţime; c)
Grinzi în continuare, tăiate oblic
+ scoabă; d) Grinzi decalate,
tăiate oblic + scoabă; perete
(grindă) de rezemare min.10 cm
lăţime; e) Imbinare cu chertare
în “fulgerul lui Jupiter” +
buloane; f) Scoabă.

131
 Rezemarea grinzilor de lemn pe zidărie (det. B – variante)

a) Incastrare în zidărie (cu măsuri de protecţie hidrofugă!); b) Decroş în zid; lungime de rezemare cca 15
cm; eventual pe tălpi de lemn; c) Consolă din zidărie; d) Consolă din piatră; e) Grindă în lungul zidului sau
longrină de rezemare.

Rezemarea grinzilor secundare pe grinzi principale

a) Cu cep şi scobitură;
b) Cu chertare la jumătate-lemn;
c) Cu sabot metalic;
d) Cu piesă metalică ascunsă;
e) Pe longrină fixată cu cuie de grinda principală;
f) Cu şurub de strângere.

Rezolvarea golurilor de scări

Cu grindă-jug (3) Intre două grinzi, cu suprimarea Pe consolă, cu suprimarea

locală a pardoselii locală a pardoselii
132
 Ancorarea grinzilor de planşeu din lemn la pereţii din zidărie

Rigidizarea planşeelor din lemn cu scânduri în două straturi, dispuse pe direcţii rotite la
0
90 şi fixate cu cuie.

133
 Izolarea acustică între nivele
a) Cu plafon suspendat (45 dB); b) Cu pardoseală flotantă (45 dB); c) Cu plafon suspendat (45 dB); d) Cu
pardoseală flotantă pe plăci de beton (50 dB); e) Cu pardoseală flotantă şi plafon suspendat (50 dB); f) Cu
şapă ciment şi plafon între grinzi (50 dB); g) Cu şapă ciment şi plafon suspendat (50 dB); h) Cu şapă
ciment şi plafon suspendat (50 dB); i) Cu dale de beton şi plafon între grinzi (50 dB); j) Cu dale de beton şi
plafon suspendat (55 dB); k) Cu dale de beton şi plafon suspendat (55 dB); l) Alcătuire istorică, cu moloz
(55 dB).

1 – Grindă lemn; 2 – Şapă ciment; 3 – Izolaţie (material elastic cu densitate mare); 4 – Plăci
din derivate de lemn; 5 – Gol; 6 – Vată minerală; 7 – Plăci beton; 8 – Scânduri sau plăci
gips-carton; 9 – Şipci

134
 PLANŞEE DIN BETON ARMAT ŞI MIXTE

Planşeele din beton armat şi cele mixte (beton armat + elemente înglobate din alte
materiale) reprezintă soluţia curentă de realizare a structurilor orizontale, atât la clădirile cu
structură din beton armat cât şi la cele realizate din zidărie portantă.
Planşeele pot rezema pe pereţi portanţi (din zidărie sau din beton armat) sau pe stâlpi
din beton armat; în acest ultim caz, rezemarea se face prin intermediul grinzilor de cadru, direct
pe stâlp (în cazul structurilor cu „dale groase”) sau prin intermediul unor capiteluri („planşee
ciupercă”)

Planşee cu rezemare pe pereţi. Planşee cu rezemare pe stâlpi

Descărcare bidirecţională (stânga) şi - prin intermediul grinzilor de cadru
unidirecţională (dreapta). - cu dală groasă
- cu capitel

135
 Planşee din beton armat monolit

Planşee din plăci de b.a. rezemate pe pereţi sau pe grinzi de cadru

L1 L1
H

H = 1/8 – 1/10 L
L2 L2
b/H = 1/2 - 2/3
Modul de 5 cm! Incărcări obişnuite; L max. 5 – 6 m

L1/L2 ≤ 2
h placă = p/180

Planşee cu grinzi principale şi secundare

Grindă principală (GP)

L1
Grindă secundară (GS)

L2 HGS = 1/15 L2

L1/L2 > 2

136
Planşeu cu grinzi principale şi secundare, la o structură în cadre de b.a.
Plan de cofraj

Planşee cu nervuri dese unidirecţionale

Grindă principală

Nervură
L1
70 - 1.50

Perete portant

L2 Hn = 1/15 L2
137
L1/L2 > 2
 Planşee cu nervuri dese bidirecţionale: planşee casetate

1.5 – 3.0
L1/L2 ≤ 1.5 L2 min 70 cm

L1

L1/L2 > 1.5 L2

L1

Hn = 1/20 – 1/25 L2 Casete pline în dreptul rezemării

pe stâlp - variante

138
Planşee tip „ciupercă”

Capitel hiperbolic Capitel cu grosime

constantă

Capitel în dublu trunchi de Capitel în trunchi de

piramidă piramidă

Dale groase

L1

L2

L1/L2 ≤ 2

139
 Dale groase – procedee de reducere a greutăţii

Cu grosime redusă în
zona centrală
≥L/4

Cu nervuri realizate cu cofraje

pierdute sau detaşabile
≥L/6

Cu casete sau elemente de

L polistiren înglobate
≥L/8

Cu tuburi înglobate

≥L/8

Planşee prefabricate şi semiprefabricate

Planşee cu predale şi suprabetonare (planşee semiprefabricate)

Suprabetonare

Predală prefabricată din b.a.

4 – 6 cm grosime

140
Planşeu cu predală şi elemente de polistiren înglobate

Planşee cu corpuri de umplutură

Plăci (dale groase) cu corpuri ceramice de umplutură

Plăci (dale groase) cu corpuri de umplutură din aglomerate lemn-ciment

Planşee cu nervuri prefabricate din b.a. şi corpuri de umplutură

60 cm
4
h

Nervuri prefabricate din b.a. (precomprimat) + corpuri de umplutură

din beton, h = 12; 14; 18; deschideri maxime: 5.40; 5.75; 6.35.
4
h

Nervuri prefabricate din b.a. (precomprimat) + corpuri de umplutură

din polistiren, h = 12; 14; 18; deschideri maxime: 5.40; 5.80; 6.90.

141
 Planşee ceramice

Planşeu ceramic cu grinzişoare din Planşeu ceramic cu grinzişoare din

material ceramic cu rol de cofraj pierdut beton armat precomprimat

Planşee din corpuri ceramice cu goluri + grinzi precomprimate

Grinzile: 12 x 6.5 cm; l = 2.50...7.25 m; interax: 45 (60) cm; rezemare min.12.5 cm

(Wienerberger – Porotherm)

142
143
 Planşee din fâşii ceramice preasamblate

Planşee din fâşii cu goluri din b.a. precomprimat

Intre fâşii se dispun armături; planşeul este completat cu o suprabetonare care închide
rosturile între fâşii şi realizează o şapă de asociere la partea superioară (5 – 15 cm) armată cu
reţea de bare.

144
Rezemarea fâşiilor cu goluri pe pereţi din zidărie

1 – fâşie cu goluri; 2 – centură b.a.;

3 – capac prefabricat pentru
acoperirea golului; 4 – mortar de poză

Fâşii cu goluri la structuri cu stâlpi şi grinzi

145
 Prescripţii privind proiectarea planşeelor la construcţii din zidărie1

De regulă planşeele construcţiilor din zidărie portantă se proiectează ca diafragme

rigide în planul lor menite să asigure conlucrarea elementelor verticale pentru preluarea forţelor
orizontale.
Rigiditatea planşeelor în planul lor depinde de:
– alcătuirea constructivă
– dimensiunile şi poziţiile golurilor mari (ex. goluri de scări)

DA!

NU!

Prevederi constructive pentru planşeele din beton armat

placă b.a.

min.13 cm
centură b.a. centură b.a.

Faţa superioară a planşeelor va avea de regulă aceeaşi cotă de nivel pe toată suprafaţa
construcţiei. In mod excepţional, se acceptă decalări ale
≤ 20 cm
feţei superioare a planşeului mai mici decât înălţimea
curentă a centurilor (≤ 20 cm).
Consolele exterioare (balcoane, copertine) vor fi amplasate la nivelul planşeului curent;
se acceptă o denivelare ≤ 20 cm cu asigurarea continuităţii structurale. Se acceptă console de
b.a. în poziţii intermediare, încastrate în zidărie, cu respectarea următoarelor condiţii:
deschiderea consolei Lc ≤ 3t, unde t = grosimea peretelui (în caz contrar se introduc elemente
de b.a. în perete); accesul oamenilor pe consolă este ocazional (pentru întreţinere); rezemarea
consolei se face pe toată lăţimea ei.

1
Conform Normativului CR6-2006.

146
 RELAŢIA CLĂDIRII CU TERENUL

Relaţia clădirii cu terenul de amplasament priveşte transmiterea forţelor care acţionează

asupra construcţiei către pământ, protecţia clădirii contra umidităţii din teren şi limitarea
pierderilor de căldură din interiorul clădirii către pământ.

Toate aceste probleme privesc infrastructura construcţiei şi implică rezolvări

constructive specifice la nivelul componentelor sale.

INFRASTRUCTURA

La clădirile fără subsol, infrastructura cuprinde:

- fundaţiile
- soclurile
- placa suport a pardoselii parterului
La clădirile cu subsol, infrastructura include:
- fundaţiile
- pereţii de subsol
- placa suport a pardoselii subsolului
- planşeul peste subsol

Tipuri de fundaţii
Fundaţiile au rolul de a transmite pământului greutatea construcţiei şi solicitările
rezultate din acţiunile exterioare exercitate asupra sa.

147
 Funcţie de încărcări, natura terenului şi adâncimea cotei de fundare, fundaţiile pot avea
una din următoarele alcătuiri constructive:
- bloc din beton simplu (cu sau fără trepte) – cu un domeniu de utilizare limitat
- bloc din beton simplu şi cuzinet din beton armat
- talpă din beton armat

Bloc din beton Bloc din beton Talpă din

simplu simplu + beton armat
cuzinet din
beton armat

Din punct de vedere al geometriei în plan, fundaţiile pot fi continue sau discontinue.
Pereţii structurali au întotdeauna fundaţii continui care urmează traseul zidurilor
portante. Structurile cu stâlpi pot avea fundaţii discontinui sau fundaţii continui.

Fundaţii continue rigide (a, b, c) şi elastice (d, e)

a) fundaţii din zidărie de cărămidă sau piatră; b) blocuri de beton simplu, cu una sau mai multe trepte; c)
bloc de beton simplu + cuzinet de beton armat; d) – e) fundaţii cu tălpi din beton armat

148
Dimensionarea fundaţiilor b

INCĂRCAREA (pe 1 ml)

LĂŢIMEA FUNDAŢIEI (B) =
PRESIUNEA
ADMISIBILĂ A
TERENULUI

Alte condiţii care determină lăţimea tălpii de fundare:

– Lăţimea peretelui
B ≥ b (+ 2 x 5 cm)
– La fundaţiile pereţilor de subsol - atenţie la rezemarea zidului de protecţie a h.i.!

– Lăţimea minimă constructivă (săpătură posibil de executat):

30 cm (≤ 40 cm adâncime) ... 50 cm (>1.20 m adâncime)

Lăţimea B = modul de 5 cm!

ADÂNCIMEA FUNDAŢIEI (H)

b

Este determinată de:

– Adâncimea terenului bun de fundare
20 cm SUB cotă

– Adâncimea de îngheţ (numai la pereţii EXTERIORI!)

Adâncimea de îngheţ = 70 cm...1.15 m de la cota terenului
decapat, funcţie de zona climatică; pentru Bucureşti: 90 cm

20 cm SUB cotă
1.10 m
– Condiţia de unghi (α) de transmitere a eforturilor în
blocuri de BETON SIMPLU (funcţie de marca betonului)
a 2
≤
– Relaţia cu fundaţiile învecinate paralele
b 3

Adâncimea H = modul de 10 cm! b

Fundaţii discontinue

Tălpi izolate Tălpi asociate cu Tălpi asociate cu

o reţea de grinzi o reţea de centuri

149
 Tălpi excentrice
1 – Perete existent adiacent la limita de proprietate; 2 – Stâlp nou; 3 – Placă;
4 – Rost de tasare; 5 – Placă subsol; 6 – Talpă excentrică; 7 – Eventuală
talpă de legătură pentru rigidizare

Fundaţii continue liniare

Fundaţie continuă liniară sub Fundaţie continuă liniară sub

perete portant stâlpi

Fundaţii cu tălpi continui pe o direcţie Fundaţii cu tălpi continui pe două direcţii

150
 Tălpi continui sub stâlpi
1 – Grindă de legătură; 2 – Talpă continuă pe două direcţii; 3 – Talpă
continuă pe o direcţie.

Fundaţii continue în suprafaţă: radiere

Fundaţii de tip radier din dale groase de b.a.

1 – Incărcări din construcţie; 2 – Repartiţia încărcărilor pe suprafaţa terenului

Radier cu capiteluri
151
 Radier cu grinzi pe două direcţii
1 – Stâlp; 2 – Grindă principală; 3 – Nervuri; 4 – Radier 12-14 cm; 5 – Beton de egalizare

Radier cu grinzi pe două direcţii (casetat)

Fundaţii indirecte cu piloţi

Tipuri de tălpi la
Piloţi cu descărcare Piloţi cu descărcare partea superioară a
pe vârf prin aderenţă piloţilor
152
 Fundaţii în trepte la clădiri pe teren în pantă

Fundaţii în trepte la clădiri cu subsol parţial

≥ 60 cm
≥ 90 cm

a ≤ 50 (70) cm

a
≥ 40 cm

a 2
≤
b 3

Fundaţii la pereţi nestructurali

In funcţie de dimensiunile şi greutatea pereţilor, se poate alege una din următoarele
soluţii de fundare:
- rezemarea pe placă (dacă are rezistenţa şi rigiditatea necesară pentru a prelua
încărcările respective)
- îngroşarea locală a plăcii (pentru obţinerea rezistenţei şi rigidităţii necesare)
- fundarea directă

153
 Prescripţii constructive privind infrastructura construcţiilor din zidărie1

Socluri la clădiri fără subsol

Soclul (şi fundaţiile) vor fi de regulă axate faţă de pereţii structurali.
Lăţimea soclului va fi cel puţin egală cu grosimea peretelui de la parter; se admite o
retragere de max. 5 cm a feţei exterioare a soclului în raport cu planul zidăriei de la parter.
Soclul se va executa de regulă din beton armat.
Dacă soclul se execută din beton simplu, la nivelul plăcii parterului se prevede un
sistem de centuri din b.a. cu contur închis.
Dacă înălţimea soclului este ≥ 1.50 m, se prevede o centură de b.a şi la baza lui.

Soclu b.a. Centură b.a. Centură b.a.

CTD
Soclu din Soclu din

≥ 1.50 m
beton simplu beton simplu
CTD
Centură b.a.
CTD

Bloc fundaţie
beton simplu

Soclu şi fundaţii axate faţă de

pereţii structurali.
Lăţimea soclului cel puţin egală cu Dacă soclul este din beton Dacă înălţimea soclului este
grosimea peretelui de la parter simplu, la nivelul plăcii parterului ≥ 1.50 m, se prevede şi o
(max.5 cm retragere). se prevăd centuri de b.a. centură la baza soclului.

Pereţi de subsol
De regulă pereţii de subsol se realizează din beton armat şi se dispun axat faţă de
pereţii structurali din parter.
Dacă se execută din beton simplu, la baza peretelui şi la nivelul planşeului peste subsol
se prevăd centuri din b.a.
Grosimea pereţilor se stabileşte prin calcul, funcţie de încărcările verticale, din acţiunea
seismică şi – în cazul pereţilor de pe conturul subsolului – din împingerile pământului.
In cazul clădirilor cu pereţi rari (în sistem ‘celular’), se recomandă sporirea rigidităţii
subsolului prin introducerea unor pereţi suplimentari.

1
Conform Normativului CR6-2006.

154
 Plan etaj curent Plan subsol

Planşee de infrastructură
La clădirile fără subsol, placa suport a pardoselii parterului se execută din beton armat
(chiar dacă restul planşeelor sunt din lemn!) şi legată monolit cu soclul clădirii.
La clădirile cu subsol:
- placa planşeului peste subsol va avea cel puţin aceeaşi grosime ca şi plăcile etajelor
supraterane (min.13 cm!)
- placa suport a pardoselii subsolului se va executa din beton armat şi legată de tălpile de
fundaţie, în cazul în care construcţia este amplasată pe un teren de fundare dificil şi/sau
placa susţine pereţi nestructurali din zidărie; se recomandă această soluţie atunci când
construcţia este amplasată în zone cu seismicitate mare (ex. Bucureşti).

ROSTURI

Rosturi de tasare
Privesc fundaţiile şi suprastructura: trebuie să taie complet
construcţia – elementele portante şi neportante – într-un plan vertical.
Fiecare parte de construcţie trebuie să poată „lucra” liber, pe propriile
fundaţii; independenţa este obţinută prin interpunerea unor straturi
continui de material elastic (polistiren, PFL poros bitumat etc)

Rost de tasare între o construcţie nouă şi una existentă Construcţie cu volume de

înălţimi diferite, transmiţând
solului încărcări inegale

155
 Construcţie cu fundaţii la cote diferite (teren Construcţie pe teren cu structură geologică
bun de fundare la adâncimi diferite) neomogenă: separare în tronsoane funcţie
determinând reacţiuni inegale. de rezistenţele terenului

Rosturi antiseismice
Privesc fundaţiile şi suprastructura (taie complet construcţia – elementele portante şi
neportante – într-un plan vertical). Se prevăd la:
a) clădiri cu forme neregulate în plan şi/sau în elevaţie – unde au rolulul de separa
tronsoane cu caracter cât mai omogen din punct de vedere constructiv care să lucreze
(oscileze) independent la seism;
b) clădiri cu dimensiuni mari în plan – unde au rolul de a diminua efectul nesincron al
mişcării seismice la extremităţile clădirii.
Clădirile tip bară foarte lungi se separă în tronsoane intermediare cu caracteristici
structurale omogene şi tronsoane de capăt în care se concentrează o masă mai mare decat
masele celor intermediare.
Lăţimea rostului antiseismic se stabileşte astfel încât să se evite ciocnirea reciprocă în
timpul seismului (atunci când tronsoanele sunt în “antifază”).

Rosturi de dilatare
Privesc suprastructura (expusă variaţiilor de temperatură). In cazul unor pereţi sau
stâlpi dubli, separaţi printr-un rost de dilatare, talpa de fundaţie este comună (spre deosebire de
rosturile de tasare şi cele antiseismice care taie şi fundaţia).
Se prevăd la distanţe de 30 – 50 m.
In general coincid cu rosturile de tasare şi/sau antiseismice.

1 – rost 2-3 cm; 2 – perete din zidărie; 3 – perete din beton armat

156
 PROTECŢIA HIDROFUGĂ ŞI PROTECŢIA TERMICĂ

La nivelul elementelor de infrastructură aflate în contact cu pământul, se prevăd în mod

curent sisteme de protecţie contra umidităţii normale – mai mari sau mai mici – a terenului.
Aatunci când infrastructura se află sub nivelul pânzei freatice, se prevăd sisteme speciale,
complexe, de protecţie împotriva apei cu presiune hidrostatică (cuve).
Deasemenea, la nivelul închiderilor – verticale şi orizontale – către pământ care
delimitează spaţii încălzite, este necesară prevederea unor izolaţii termice.

Zonă convenţional uscată

Zonă capilaritate discontinuă

Zonă capilaritate continuă

Zonă apă freatică

cu presiune hidrostatică

Variaţii ale gradului de umiditate în Posibile direcţii de infiltrare a apei din

profunzimea terenului teren în infrastructură

Clădiri amplasate pe terenuri cu umiditate normală

Clădiri fără subsol

La clădirile fără subsol, problema protecţiei
hidrofuge priveşte prevenirea posibilităţii transmiterii
umidităţii din teren către zidăria de suprastructură ca
urmare a ascensiunii capilare a apei în fundaţii şi soclu,
precum şi prevenirea ridicării umidităţii din teren către
pardoseală.
Placa suport a pardoselii parterului reprezintă
totodată închiderea inferioară a clădirii care separă spaţiul interior încălzit de teren, ceea ce
pune în plus şi problema limitării pierderilor de căldură dinspre interiorul încălzit către pământ.

157
 In mod tradiţional, problema protecţiei împotriva umidităţii din ascensiune capilară se
rezolvă în două feluri:

a) cu strat de rupere a capilarităţii din

pietriş sub placa suport a
pardoselii – soluţie utilizată curent
în România

b) cu strat de aer sub placa suport a

pardoselii (procedeu folosit de
romani) – soluţie utilizată curent în
vestul Europei

In ambele variante stratul de sub placa suport a pardoselii trebuie ventilat cu aer
exterior pentru a preveni acumularea de umiditate din ascensiune capilară sau condens inversat
(la intradosul plăcii suport).
Prevederea unei termoizolaţii la nivelul pardoselilor peste pământ previne riscul de
condens pe faţa pardoselii şi totodată reduce pierderile de căldură dinspre interiorul încălzit
către pământ; prezenţa termoizolaţiei în alcătuirea pardoselilor pe pământ este actualmente
impusă de normele privind limitarea consumului de energie în exploatarea clădirilor.
Termoizolaţia se poate pune sub sau peste placa suport, ambele variante avânt
avantaje şi dezavantaje ce trebuie cântărite în raport cu cazul concret.
Alcătuirea protecţiilor hidrofuge se stabileşte, de la caz la caz, funcţie de gradul de
umiditate a terenului, funcţiunea adăpostită şi sensibilitatea la apă a finisajelor folosite; în
anumite situaţii poate fi oportună realizarea unei hidroizolaţii orizontale continui pe toată
suprafaţa pardoselii.

158
 In cele ce urmează sunt prezentate schematic alcătuiri constructive în care sunt
evidenţiate poziţiile protecţiilor hidrofuge şi variante de poziţionare a termoizolaţiei la nivelul
plăcii suport a pardoselii parterului.

Profil de solclu din

aluminiu, cu
lăcrimar (Baumit)
Hidroizolaţie orizontală (rigidă)
între soclu de beton şi zidărie
Termoizolaţie XPS

Placă beton armat

Strat rupere capilaritate

pietriş şi piatră spată 10 -15 cm

Hidroizolaţie orizontală continuă

Termoizolaţie polistiren expandat Termoizolaţie

(EPS)

Termoizolaţie polistiren extrudat

(XPS)

Placă beton armat

Strat rupere capilaritate

pietriş şi piatră spată 10 -15 cm

Hidroizolaţie orizontală continuă

Termoizolaţie polistiren extrudat

(XPS)

Placă beton armat

Termoizolaţie XPS
Strat rupere capilaritate
pietriş şi piatră spată 10 -15 cm

159
 1
Exemple de rezolvare a relaţiei clădire-teren

Protecţie hidrofugă la soclu

(strat impermeabilizant elastic 2mm + Membrană impermeabilă continuă
tencuială ciment pentru soclu) racordată cu hidroizolaţia orizontală a peretelui
Soclu din blocuri ceramice Placă beton slab armat
cu impermeabilizant aplicat turnată pe folie de polietilenă
pe ambele feţe Strat pietriş min.15 cm

Fundaţie beton simplu

turnată în săpătură
(teren coeziv)

Hidroizolaţie orizontală la perete,

pânză bitumată cu armătură metalică Fâşie polistiren expandat sau vată minerală, 5 cm
Tencuială cu terminaţie unghiulară
protejată cu profil din oţel galvanizat
sau inoxidabil (15x15 mm) + rost Membrană impermeabilă continuă
tencuială-beton închis cu mastic elastic Placă b.a.
Beton de egalizare 5 cm
Soclu de beton armat
Strat pietriş min.15 cm

Fundaţie beton simplu

turnată în săpătură
(teren coeziv)

1
După: Hugues,T., Greilich, K., Peter, C., Building with large clay blocks, Birkhäuser/Edition Detail,
Münich, 2006 / Ediţia spaniolă DETAIL Praxis, Bloques ceramicos, GG, Barcelona 2008.

160
 Protecţia contra u.a.c. cu strat de aer ventilat sub placa suport a pardoselii

Sistemul Guttadrytek (Gutta Werke S.p.A.)

Reprezintă o versiune contemporană a soluţiilor tradiţionale cu strat de aer sub placa
suport a pardoselii ce foloseşte elemente standardizate din material plastic reciclat, cu rol de
cofraj pierdut.

161
 Clădiri cu subsol
La clădirile cu subsol, problema protecţiei hidrofuge priveşte prevenirea riscului de
infiltraţii de apă din teren prin fundaţii, prin pereţii de închidere, precum şi la nivelul pardoselii pe
pământ. Alcătuirea protecţiilor hidrofuge depinde de gradul de umiditate a terenului şi tipul de
teren (comportarea sa în raport cu apa). In terenuri coezive şi/sau la construcţii pe teren în
pantă este necesar şi un sistem de drenare a apelor.
In ceea ce priveşte protecţia termică, există două situaţii: a) când subsolul adăposteşte
funcţiuni anexe care nu necesită încălzire; b) când subsolul adăposteşte funcţiuni care implică
existenţa unui sistem de încălzire.

+ +

_ +

a) Subsol neîncălzit b) Subsol încălzit

In continuare sunt prezentate schematic alcătuiri constructive ce ilustrează relaţia cu

terenul în cazul clădirilor cu subsol neîncălzit şi cu subsol încălzit, în care sunt evidenţiate
variantele posibile de poziţionare a termoizolaţiei (sub şi peste placa suport a pardoselii),
precum şi diverse variante de principiu privind alcătuirea protecţiei hidrofuge.

Termoizolaţie

162
 Termoizolaţie

min. 50 cm

Termoizolaţie

Membrană HDPE
(polietilenă de
înaltă densitate)

163
 Termoizolaţie

Placă b.a.

Pietriş + piatră spartă

Umplutură pamânt

Termoizolaţie

Placă beton slab armat

Hidroizolaţie + şapă protecţie

Beton de egalizare

164
Placă b.a.

Termoizolaţie

Pietriş + piatră spartă

Umplutură pamânt

Placă b.a.

Termoizolaţie

Hidroizolaţie + şapă protecţie

Beton de egalizare

165
166
 1
Exemple de rezolvare a relaţiei clădire-teren

Zidărie din blocuri ceramice

Termoizolaţie
Soclu b.a. turnat

Izolaţie acustică

Hidroizolaţie verticală – cu alcătuire Subsol neîncălzit

funcţie de gradul de umiditate şi tipul
de teren
Perete b.a.
In terenuri coezive şi/sau la
construcţii pe teren în pantă este
necesar şi un sistem de drenare a Şapă ciment 3 cm
apelor

Fundaţie b.a. Placă b.a.

Termoizolaţie

Tencuială hidrofugă
+ membrană HDPE

Subsol neîncălzit

Hidroizolaţie bituminoasă sau Membrană impermeabilă

membrană impermeabilă

Placă b.a.

1
După: Hugues,T., Greilich, K., Peter, C., Building with large clay blocks, Birkhäuser/Edition Detail,
Münich, 2006 / Ediţia spaniolă DETAIL Praxis, Bloques ceramicos, GG, Barcelona 2008.

167
 Zidărie din blocuri ceramice

Soclu b.a. prefabricat sau Izolaţie acustică

piatră naturală
Folie polietilenă

Perete subsol din beton

armat impermeabil; grosime
min.25 cm

Termoizolaţie (polistiren
Subsol încălzit
extrudat, sticlă spongioasă)
fixată cu mortar adeziv
Termoizolaţie
Protecţie termoizolaţie cu
membrană amprentată
HDPE

Radier b.a.

Tencuială impermeabilă de soclu

armată cu rabiţ (eventual pe reţea) Hidroizolaţie orizontală

Termoizolaţie (polistiren extrudat,

sticlă spongioasă) Subsol încălzit

Strat impermeabilizant elastic

Strat separator (folie polietilenă, hârtie kraft)

Strat impermeabilizant mineral
(mortar hidrofug) Termoizolaţie
(polistiren extrudat, sticlă
spongioasă, granulit)

168
 Termoizolaţie la tavan, pentru
reducerea efectului de punte termică
Blocuri de beton drenante

Strat impermeabilizant

In terenuri coezive şi/sau la

construcţii pe teren în pantă este Subsol încălzit
necesar un sistem de drenare a
apelor

Geotextil Termoizolaţie
min. 20 cm

Material drenant (pietriş şi Beton de egalizare

piatră spartă) Strat pietriş

Tub de dren Ø min.100 mm,

pantă 0.5 – 1%

Strat impermeabilizant elastic

Placi ondulate HDPE

Hidroizolaţie elastică
Subsol încălzit
Plăci ondulate HDPE sau plăci
drenante geocompozite

Termoizolaţie

Placi drenante
geocompozite

169
 Protecţia contra apelor cu presiune hidrostatică

Probleme de acest fel apar în cazul construcţiilor cu infrastructură situată sub nivelul
maxim al apelor subterane. Hidroizolaţia contra apelor cu presiune hidrostatică trebuie să
formeze un sistem de protecţie unitar – aşa numita „cuvă” – care închide părţille de construcţie
aflate sub nivelul pânzei freatice într-o incintă etanşă continuă; acest sistem de protecţie
hidrofugă trebuie totodată să fie asigurat împotriva efectului mecanic al presiunii apelor, prin
poziţionarea sa sau prin alte mijloace adecvate.
Cuva se ridică până la min 50 cm peste nivelul maxim al apelor subterane (nivelul
superior maxim al zonei de capilaritate continuă).
De regulă, hidroizolaţia contra apelor cu presiune hidrostatică se aplică pe partea
dinspre care acţionează apa, deci la exteriorul construcţiei; în situaţii excepţionale (ex. lucrări de
hidroizolare executate ulterior realizării construcţiei, la interiorul ei) se adoptă rezolvări speciale
care prevăd sisteme de ancorare a peretelui de protecţie.
In cazul hidroizolaţiei aplicate la exteriorul construcţiei, la proiectarea construcţiei
trebuie avute în vedere următoarele:
- fundaţia clădirii trebuie să fie constituită dintr-un radier general, pentru a asigura o
presiune cât mai uniformă asupra hidroizolaţiei orizontale;
- dacă există diferenţe de nivel ale cotei de fundare între porţiuni de construcţie,
trecerea subradierului şi hidroizolaţiei de la o zonă la ala se va face cu o racordare
înclinată;
- dacă porţiuni de construcţie trebuie fundate pe planuri înclinate, atât radierul cât şi
subradierul-suport al hidroizolaţiei se execută în trepte prevăzute cu contrapante.

Dispunerea cuvei la exteriorul Dispunerea cuvei la interiorul

construcţiei de rezistenţă. construcţiei de rezistenţă.
Hidroizolaţie aplicată pe subradier şi Soluţie adoptată în cazuri speciale (ex.
perete protecţie. Elementele de la clădiri existente).
rezistenţă (perete, radier) lestează Este necesară ancorarea peretelui
170 hidroizolaţia. cuvei.
 La realizarea cuvelor se folosesc hidroizolaţii de calitate superioară, elastice (pe bază
de bitum, bitum elastomeri, materiale sintetice, cu o grosime de 10-15 mm, local putând ajunge
până la 20 mm) sau rigide (mortare impermeabile, 30-40 mm grosime). Alcătuirea hidroizolaţiei
se stabileşte funcţie de înălţimea maximă a colanei de apă şi în acord cu indicaţiile specifice de
utilizare a materialelor alese.
Execuţia cuvelor implică uscarea temporară a săpăturii pe parcursul lucrărilor
(coborârea nivelului pânzei freatice cu epuismente)

Exemple de rezolvări

Hidroizolaţie aplicată pe subradier şi perete de protecţie

1 – taluz săpătură; 2 – fundul săpăturii; 3 – beton de egalizare peste strat pietriş; 4 – subradier, suport
hidroizolaţie; 5 – hidroizolaţie orizontală + strat protecţie; 6 – hidroizolaţie verticală pe perete de protecţie;
7 – eventuală hidroizolaţie contra infiltraţiilor de apă şi umidităţii terenului; 8 – construcţia interioară de
rezistenţă: radier şi pereţi; 9 – gură de scurgere + colector cu pompă; 10 – curte engleză / ieşire de
emergenţă; 11 – cămaşă de drenare; 12 – nivel pânză freatică.

171
 Hidroizolaţie rigidă aplicată la interior

1 – nivel maxim al pânzei freatice; 2 – beton de egalizare peste strat pietriş; 3 – radier din b.a. cu adaosuri
hidrofuge; 4 – puţ ascensor; 5 – traversare a unei conducte; 6 – rost etanşat cu mastic; 7 – hidroizolaţie la
curte engleză; 8 – mortar cu adaosuri hidrofuge.

Hidroizolarea unei construcţii existente

1 – nivel maxim al pânzei freatice; 2 – strat pietriş

existent; 3 – placă existentă; 4 – şapă de egalizare
după şpiţuirea plăcii; 5 – hidroizolaţie elastică
multistrat; 6 – şapă de protecţie; 7 – placă nouă
armată, cu eventuală înglobare de blocuri cu goluri
pentru majorarea înălţimii statice; 8 – tencuială
mortar cu adaosuri hidrofuge; 9 – ancorări locale ale
peretelui armat în zidăria existentă; 10 – şapă
suport şi pardoseală interioară.

172
 PEREŢI DE INCHIDERE DIN ZIDĂRIE ŞI BETON ARMAT

Din punct de vedere al relaţiei cu structura portantă, pereţii de închidere pot fi:
a) pereţi cu funcţie portantă
- pereţi structurali (care preiau încărcări verticale şi orizontale pe care le transmit
fundaţiilor) – ex. pereţii de închidere ai construcţiilor cu structură din zidărie
portantă; pereţi structurali din b.a. pe conturul clădirilor cu structură din
diafragme de b.a.
- pereţi de rigidizare (nu sunt încărcaţi direct cu forţe verticale, dar contribuie la
rigiditatea laterală a construcţiei) – ex. pereţi de închidere din zidărie la clădiri
cu structuri în cadre de b.a.; pereţi de rigidizare din b.a. pe conturul clădirilor
având structuri cu stâlpi din b.a.
b) pereţi fără funcţie portantă – respectiv pereţi nestructurali (suportă doar propria
greutate şi au numai rol de închidere; trebuie să poată transmite acţiuni orizontale
perpendiculare pe planul lor – de ex. din vânt – către structura portantă) – ex. pereţi
de închidere din zidărie sau panouri de b.a. la clădiri cu structuri în cadre sau
diafragme de b.a.
In plus, pereţii de închidere trebuie să îndeplinească în cadrul construcţiei o serie de
funcţii fizice menite să regleze raporturile între mediul exterior şi microclimatul din interiorul
construcţiei:
- controlul schimburilor de căldură (izolarea termică şi acumularea de căldură)
- controlul migraţiei vaporilor de apă
- protecţia contra ploii
- izolarea la zgomot
- protecţia la foc
La acestea se adaugă unele cerinţe speciale pe care în anumite cazuri pereţii de
închidere trebuie să le îndeplinescă, cum ar protecţia contra apei din sol (cu şi fără presiune
hidrostratică) în cazul pereţilor de închidere a subsolurilor sau asigurarea unor condiţii
particulare de securitate în cazul unor clădiri ca băncile, adăposturile, anumite construcţii
militare.
Nu în ultimul rând, închiderile trebuie să satisfacă cerinţele estetice impuse de
concepţia arhitecturală a clădirii.
Numeroasele cerinţe ce privesc alcătuirea pereţilor de închidere pot să conducă la
„conflicte de interese” a căror rezolvare satisfăcătoare depinde în mod esenţial de o atentă
alegere a materialelor şi o rezolvare corectă a detaliilor.
In general, dincolo de opţiunile estetice, la proiectarea închiderilor primează cerinţele
referitoare la funcţia sa termică. La alegerea tipului de perete şi a materialelor trebuie însă luate

173
în considerare şi alte aspecte, cum ar fi greutatea, oportunităţile de raţionalizare a execuţiei,
costul materialelor şi al execuţiei.

ALCĂTUIREA PEREŢILOR

Pereţii exteriori se împart în două mari categorii: pereţi simpli şi pereţi dubli. Pereţii
simpli constau dintr-un unic perete de zidărie, în timp ce pereţii dubli sunt constituiţi din doi
pereţi paraleli asociaţi cu agrafe. Din punct de vedere al modului de realizare a funcţiei termice,
pereţii de închidere pot avea o alcătuire monostrat, bistrat sau multistrat. Zidăria monostrat este
un perete simplu care, în plus faţă de funcţia portantă, îndeplineşte şi cerinţele referitoare la
funcţia termică. Pereţii bistrat sau multistrat sunt pereţi unde zidăria satisface numai în parte
cerinţele de ordin termic sau pereţi din beton care, prin natura materialului, nu au capacitate de
izolare termică; ca atare, în alcătuirea peretelui apar alte straturi care în general au doar rolul de
a creşte capacitatea de izolare termică.

Pereţii simpli
In prezent, proiectarea lor este determinată în principal de cerinţele de ordin termic;
reglementările privind izolarea termică şi limitarea consumului de energie în utilizare au condus
la dezvoltarea unor soluţii diverse menite să satisfacă aceste cerinţe.
Adăugarea unui strat termoizolant la o zidărie portantă obişnuită permite lesne peretelui
exterior satisfacerea cerinţelor de ordin termic.
Pe de altă parte, peretele simplu monostrat continuă să fie preferat în anumite cazuri.
funcţia termică este asigurată prin grosimea peretelui, în relaţie directă cu proprietăţile
termoizolante ale materialelor din alcătuire (elemente de zidărie şi mortare). Pentru a satisface
cerinţele de izolare termică evitând totodată grosimi foarte mari ale peretelui (ce presupun
costuri mari şi pierderi de spaţiu), se utilizează elemente de zidărie cu proprietăţi de izolare
termică foarte bune, mortare uşoare, zidării cu rosturi subţiri, zidării din blocuri mari fără mortar
în rosturile verticale. Arhitectura sustenabilă readuce în atenţie peretele masiv din zidărie pentru
calităţile sale de „schimbător de căldură” (sau „volan termic”).

174
 Peretele simplu din zidărie tencuită
O tencuială hidrorepelentă aplicată pe faţa exterioară previne pătrunderea apei de
ploaie în zidărie şi, ca atare, face posibilă utilizarea unor elemente de zidărie obişnuite, fără o
rezistenţă deosebită la îngheţ. Folosirea tencuielilor termoizolante susţine o dată în plus
utilizarea acestui tip de perete.
Peretele simplu cu termosistem
La pereţii de închidere care îndeplinesc cerinţe de ordin structural şi/sau de alt tip dar
au caracteristici de izolare termică relativ slabe, se poate aplica pe faţa exterioară un sistem
termoizolant („termosistem”). Astfel de sisteme termoizolante se folosesc la clădiri noi, dar şi
pentru ameliorarea izolării termice la clădiri existente.
Termosistemul este compus din 3 straturi:
- strat de fixare (mortar adeziv + şine sau dibluri)
- termoizolaţie (plăci de polistiren sau vată minerală rigidă)
- tencuială exterioară armată cu plasă din fibre de sticlă.
Intrucât rolul de izolare termică
revine practic termosistemului, de cele mai
multe ori acesta este aplicat pe zidării cu
slabe calităţi de izolare termică dar cu
rezistenţă mare la compresiune (ex. zidării
din cărămizi silico-calcare) sau pe pereţi
din beton armat.
Pereţii cu astfel de alcătuire au
grosimi relativ mici, în beneficiul spaţiului
interior util. Intrucât alcătuirea sistemul
termoizolant nu respectă condiţia
descreşterii progresive a rezistenţei
mecanice a straturilor de la interior spre
exterior, pentru a preveni efectele
Perete simplu cu termosistem
negative, materialele utilizate în cele 3
straturi trebuie să fie compatibile între ele; ca atare este recomandabilă utilizarea unor
termosisteme complete, cu unic producător al materialelor din cele 3 straturi.
Trebuie menţionat şi faptul că aceste termosisteme sunt vulnerabile la şocuri mecanice.
In plus, adăugarea unui strat moale la peretele masiv are un efect defavorabil asupra
proprietăţilor sale de izolare acustică. Problema protecţiei la foc trebuie tratată corespunzător
atunci când se folosesc materiale termoizolante inflamabile.
Peretele simplu cu placaj ventilat
Un perete de închidere netencuit, realizat din elemente de zidărie obişnuite,
nerezistente la îngheţ, sau din beton, poate fi protejat contra intemperiilor cu un placaj exterior

175
având în spate un strat de aer ventilat. Placajul exterior poate fi ataşat
direct peretelui (în cazul în care acesta îndeplineşte cerinţele de izolare
termică) sau poate fi prevăzut peste un strat termoizolant aplicat pe
perete. Placajul se fixează pe perete cu piese metalice (prinderi
mecanice); acestea pot avea un impact negativ considerabil asupra
capacităţii de izolare termică a peretelui în situaţia în care creează punţi
termice.

Placaj ventilat din elemente ceramice (ArGeTon- Wienerberger)

Peretele simplu cu dublaj termoizolant interior

Şi o termoizolaţie (plăci de polistiren sau vată minerală) aplicată pe faţa interioară a
peretelui îi poate îmbunătăţi capacitatea de izolare termică. Este o soluţie adoptată cu
precădere în cazul intervenţiilor la construcţii existente, atunci când nu sunt posibile intervenţii
de termoizolare la exterior. Alcătuirile de acest fel prezintă riscul producerii condensului în
spatele termoizolaţiei, ceea ce impune măsuri constructive cu caracter preventiv (barieră de
vapori pe faţa interioară a termoizolaţiei).
Datorită anulării efectului de acumulare a căldurii în pereţi, încăperile termoizolate la
interior se încălzesc repede dar conservă mai puţină energie termică după oprirea sursei de
căldură.
Peretele simplu din zidărie aparentă
Dincolo de opţiuni bazate pe criterii estetice sau tradiţii
locale, zidăria aparentă are avantajul unor costuri reduse de
întreţinere. Un perete simplu, monobloc, din zidărie aparentă înclude
un strat exterior din cărămizi rezistente la îngheţ, în general de
format mic, masa peretelui fiind realizată din elemente de zidărie
nerezistente la îngheţ; stratul de faţă şi restul zidăriei sunt ţesute
între ele. In general se presupune că numai stratul exterior este
afectat de infiltrarea apei de ploaie şi îngheţ. Pentru a preveni

176
îmbibarea masei peretelui, în regiunile cu climat sever, fiecare asiză de zidărie, pe toată
înălţimea peretelui, trebuie să includă cel puţin două elemente de aceeaşi înălţime separate
printr-un rost de 20 mm (rosturi decalate pe verticală în asize
succesive, pentru asigurarea ţeserii). Rostul se umple complet
(fără goluri) cu un mortar hidrofug. Faţa expusă a zidăriei trebuie
rostuită adecvat încât să fie asigurată protecţia la ploaie.

Pereţii dubli
In alcătuirea pereţilor dubli, diversele funcţii sunt încredinţate unor straturi specializate.
Stratul interior din zidărie sau beton oferă o închidere solidă către spaţiul interior; el poate avea
rol portant sau nu. Stratul exterior din zidărie aparentă sau tencuită determină imaginea faţadei;
totodată are rol de protecţie contra intemperiilor şi agresiunilor mecanice; el se realizează din
cărămizi (preferabil pline) rezistente la îngheţ şi care nu produc eflorescenţe saline.
Spaţiul dintre cei doi pereţi poate include sau nu o termoizolaţie; atunci când
termoizolaţia există, ea este aplicată pe peretele interior şi poate umple parţial sau integral
spaţiul dintre pereţi; se disting astfel mai multe tipuri de pereţi dubli.

177
 Pereţii dubli sunt mult utilizaţi în diverse părţi ale lumii, pentru a atinge nivelul de izolare
termică cerut de normele actuale. In România există însă rezerve în privinţa comportării unor
alcătuiri de acest fel în regim seismic iar pereţii dubli nu sunt luaţi în considerare de normele
naţionale de proiectare. Ca atare, condiţiile constructive menţionate se bazează pe literatura de
specialitate din alte ţări.
Peretele dublu cu gol interior
Spaţiul de aer dintre cei doi pereţi de zidărie poate fi inclus în calculul termic numai
1
dacă în stratul exterior nu sunt prevăzute goluri de ventilaţie. Prezenţa golurilor de ventilaţie în
stratul exterior permite ca apa de ploaie sau din condens să fie evacutată din cavitatea
intermediară către exterior sau îi facilitează evaporarea, fără ca stratul interior să devină saturat;
în plus, spaţiul de aer intermediar ajută stratul exterior din zidărie să se usuce mai repede.
Capacitatea de izolare termică a peretelui dublu este determinată în principal de stratul
interior; ca atare această alcătuire se justifică din punct de vedere economic numai în cazul în
care stratul interior are foarte bune calităţi izolante.
Pentru o bună circulaţie a aerului, cavitatea intermediară trebuie să aibă cel puţin 40 -
60 mm grosime; distanţa maximă între cei doi pereţi este determinată de rezistenţa la
compresiune a agrafelor care îi
asociază şi nu trebuie să depăşească
150 mm.
Golurile de ventilaţie (ex. rosturi
verticale deschise) trebuie prevăzute la
partea superioară a cavităţii şi la baza
ei, precum şi la nivelul reazemelor
intermediare ale stratului exterior aşa
încât să fie asigurată circulaţia aerului.
Golurile de la bază servesc şi pentru
2
evacuarea apei. La 20 m de perete
(inclusiv ferestre şi uşi) trebuie
2
prevăzute goluri de ventilare cu suprafaţă cumulată de 7500 mm (ceea ce înseamnă că, pentru
o construcţie parter, fiecare al doilea rost vertical de la baza peretelui exterior şi de la terminaţia
sa superioară trebuie lăsat deschis). Golurile de la baza peretelui trebuie să fie la min. 100 mm
2
deasupra cotei terenului.

1
Rezistenţa termică a straturilor de aer stagnant nu creşte direct proporţional cu grosimea stratului;
pentru flux termic orizontal, ea atinge valoarea maximă la 25 mm grosime (la grosimi mai mari rămâne
aceeaşi). Straturile de aer slab ventilate pot fi şi ele luate în calculul termic, considerând o rezistenţă
termică egală cu jumătate din rezistenţa termică a stratului de aer staţionar cu aceeaşi grosime. Conform
DIN EN ISO 6946 se consideră straturi de aer staţionar cele care comunică cu exteriorul prin goluri a căror
2
suprafaţă cumulată nu depăşeşte 500 mm pentru 1 m lungime şi straturi de ael slab ventilat cele aflate în
2
contact cu aerul exterior prin goluri a căror suprafaţă cumulată se situează între 500 şi 1500 mm pe metru
liniar. (După Pfeifer, Ramke, Achtyiger, Zilch, Masonry Construction Manual. Birkhäuser, Basel, 2001)
2
După Pfeifer, Ramke, Achtyiger, Zilch, Masonry Construction Manual. Birkhäuser, Basel, 2001.

178
 Peretele dublu cu miez termoizolant şi strat de aer ventilat
La acest tip de perete funcţiile diverselor straturi sunt clar separate. Un strat
termoizolant este ataşat feţei exterioare a peretelui interior. Intre termoizolaţie şi peretele
exterior există un strat de aer ventilat, ceea ce face ca apa din condens sau apa de ploaie
infiltrată prin stratul exterior să poată fi evacuată fără ca termoizolaţia să fie saturată. Stratul
exterior al peretelui dublu protejează deci termoizolaţia împotriva efectelor directe ale
precipitaţiilor, şocurilor mecanice şi altor agresiuni posibile. Dacă termoizolaţia este permeabilă
la vapori, atunci circulaţia de aer nu numai că ajută la uscarea mai rapidă a peretelui (stratului)
exterior, ci şi la menţinerea uscată a termoizolaţiei permiţând umidităţii din condens să se
evapore.
Distanţa maximă între stratul interior şi cel exterior este de 150 mm (v. peretele dublu
cu gol interior); atunci când stratul interior este realizat dintr-o zidărie cu rezistenţă mare la
compresiune dar cu slabe calităţi termoizolante, acest spaţiu permite prevederea unui strat de
termoizolaţie eficientă suficient de gros, căruia îi revine rolul principal în asigurarea capacităţii
de izolare termică a peretelui. O astfel de soluţie poate compensa într-o anumită măsură
dezavantajul unei grosimi mari a închiderii necesară pentru a include termoizolaţia plus spaţiul
de aer ventilat. Un alt dezavantaj al acestui tip de închidere este costul ridicat.
Grosimea minimă a spaţiului de aer ventilat este 40 mm; considerând dimensiunea
maximă a golului dintre cei doi pereţi de 150 mm, rezultă că termoizolaţia poate avea o grosime
maximă de 110 mm. Este însă recomandabilă prevederea unei toleranţe dimensionale
rezonabile, ţinând cont de neplaneitatea suprafeţelor interioare ale celor doi pereţi ce
delimitează golul. Ca termoizolaţie sunt recomandabile plăcile rigide, fixate cu sisteme adecvate
(ex. discuri de fixare pe agrafele de ancore sau dibluri etc); saltelele sunt contraindicate întrucât
au tendinţa de a se deforma reducând spaţiul de aer.

179
 Peretele dublu compact cu miez termoizolant
In acest caz cavitatea dintre cei doi pereţi este ocupată complet de materialul
termoizolant. Stratul exterior trebuie realizat din cărămizi rezistente la îngheţ şi cu o grosime de
min 115 cm pentru a creşte rezistenţa la ploaia batantă. Cărămizile glazurate sau cu strat de
acoperire trebuie să prezinte o rezistenţă superioară la îngheţ.
Termoizolaţia poate fi sub formă de plăci rigide, saltele sau materiale în vrac hidrofobe,
precum şi din spume celulare injectate (polistiren, poliuretan).
Pentru ca în termoizolaţie să nu se acumuleze umiditate excesivă, este important ca
stratul exterior al închiderii să fie foarte bine executat, având rosturile complet umplute cu
mortar de calitate corespunzătoare. La baza peretelui exterior trebuie prevăzute goluri (min.
2 2
5000 mm la 20 m ), aşa încât apa accidental ajunsă în cavitatea interioară să poată fi evacuată
în afară.
Plăcile şi saltelele din fibre minerale, precum şi plăcile din spume de răşini sintetice sau
sticlă spongioasă trebuie fixate pe peretele interior (ex. cu discuri de plastic montate pe agrafele
de ancorare) astfel încât grosimea termoizolaţiei să se menţină constantă. Plăcile rigide trebuie
prevăzute cu profile de îmbinare între ele (falţuri, lambă şi uluc) sau asociate cu benzi speciale,
aşa încăt apa să nu poată penetra în rosturi. Străpungerile (de ex. cu agrafe de ancorare)
trebuie etanşate cu un sigilant adecvat.
Atunci când se folosesc materiale termoizolante în vrac, acestea trebuie să umple
complet cavitatea; pentru ca golurile de la bază să nu fie obturate, se poate folosi o reţea de
oţel inoxidabil.
Peretele dublu cu miez de mortar şi strat minimal de aer
Acest tip de închidere include un strat continuu de tencuială aplicat pe faţa exterioară a
stratului interior, realizat din elemente cu bune calităţi termoizolante. Astfel apa este împiedicată
să ajungă la peretele interior şi este asigurată protecţia contra ploii batante. Stratul exterior
(zidărie aparentă) este realizat cât mai aproape de stratul de tencuială (la limita spaţiului
necesar pentru degetele zidarului) având rosturile umplute complet cu mortar.
Acest tip de închidere este o îmbunătăţire a peretelui simplu de zidărie aparentă cu
rosturi continue de 20 mm; spre deosebire de acesta, care suferă frecvent degradări imputabile
lipsei de atenţie la umplerea rostului cu mortar hidrofug, calitatea tencuialii de pe faţa exterioară
a peretelui interior poate fi lesne verificată înaintea zidirii peretelui exterior. Totuşi, dezavantajul
peretelui dublu rezidă în faptul că încărcările verticale trebuie preluate numai de stratul interior.
Dacă în locul unui parament de zidărie aparentă se preferă un parament tencuit, atunci
tencuială de pe stratul interior al peretelui dublu poate fi omisă; de asemenea în stratul exterior
nu sunt necesare cărămizi rezistente la îngheţ.
Sunt necesare orificii de drenare numai la bază, pentru a permite evacuarea apei
pătrunse prin stratul exterior.
Pentru conectarea celor doi pereţi sunt suficiente agrafe Ø 3 mm.

180
 Susţinerea stratului exterior de zidărie
Greutatea stratului exterior din zidărie trebuie susţinută pe toată lungimea sa, pe
reborduri din placă sau pe profile din oţel. Dacă suportul nu este continuu, fiecare element de
zidărie din asiza corespunzătoare cotei de rezemare trebuie susţinut la ambele capete.
Suporturile metalice care după montare nu mai
sunt accesibile, trebuie asigurate cu o protecţie
anticorozivă permanentă (ex. oţel inoxidabil).
De regulă straturile exterioare sunt realizate din
zidărie de 115 mm (1/2 cărămidă); în unele ţări se
consideră necesară doar rezemarea lor la intervale de
3
12 m înălţime ; în România alcătuirea trebuie să
respecte normele de proiectare privind siguranţa
construcţiilor în regim seismic şi poate fi necesară
rezemarea la fiecare nivel.
Pereţi de 115 mm pot ieşi în consolă faţă de
reazem cu max. 1/3 din grosimea lor.
Zidăriile exterioare mai subţiri de 115 mm trebuie
nu pot fi utilizate pe o înălţime mai mare de 20 m
deasupra cotei terenului datorită rezistenţei lor limitate la
încărcări din vânt.
In stratul exterior de zidărie se prevăd rosturi de
dilatare-contracţie cel puţin sub elementele de susţinere.
Pentru realizarea golurilor se pot folosi:
- buiandrugi beton armat precomprimat în
cofraj ceramic (tip Porotherm)
- buiandrugi din zidărie de cărămidă aparentă cu elemente metalice înglobate (ex.
buiandrug metalic portant tip HCL Halfen-Deha)
- console metalice (ex. consola-buiandrug HHL Halfen-Deha)

Buiandrug din zidărie de cărămidă

aparentă cu element metalic
înglobat (HCL Halfen-Deha)
1 – reazem din platbandă; 2 –
traversă de legătură; 3 – tijă
conector; 4 – piesă transversală
de menţinere în poziţie.

3
Conform Pfeifer, Ramke, Achtyiger, Zilch, Masonry Construction Manual. Birkhäuser, Basel, 2001.

181
 Consolă metalică aparentă

Console metalice şi arhitravă din zidărie armată.

182
 Ancorarea stratului exterior de zidărie
Stratul exterior de zidărie trebuie ancorat de stratul interior al peretelui dublu aşa încât
să se prevină răsturnarea sa şi/sau deformarea ca urmare a variaţiilor de temperatură. In plus,
sistemul de ancorare serveşte la preluarea încărcărilor din vânt; întrucât acţiunea vântului poate
genera atât presiune cât şi sucţiune, agrafele de ancorare trebuie să fie deopotrivă rezistente la
întindere şi compresiune. Agrafele
de ancorare se realizează din oţel
inoxidabil şi pot avea diverse forme.
Atunci când apareiajul celor doi
pereţi coincide, se utilizează agrafe
în formă de Z. In alte situaţii este
preferabilă utilizarea agrafelor în
formă de L care pot fi îndoite pentru
adaptare. Dacă rosturile orizontale
ale celor două zidării paralele nu
sunt în acelaşi plan sau dacă
peretele exterior se realizează după
ce peretele interior a fost deja
construit, sunt necesare sisteme de
ancorare speciale (care permit
fixarea ulterioară).
De regulă agrafelele de ancorare trebuie dispuse la distanţe de max. 500 mm pe
verticală şi max. 750 mm pe direcţie orizontală; în jurul golurilor, la colţurile clădirii, precum şi
dealungul rosturilor de dilatare-contracţie sunt necesare 3 agrafe/ml. In general, la 1 mp de
perete sunt necesare min. 5 agrafe Ø 3 mm; dacă înălţimea peretelui este mai mare de 12 m,
sunt necesare 5 agrafe Ø 4 mm; dacă distanţa între cei doi pereţi este 70-120 mm, pe 1 mp sunt
4
necesare 7 agrafe Ø 4 mm sau 5 agrafe Ø 5 mm.
La zidării curbe sau cu proeminente, tipul, numărul şi poziţiile agrafelor de ancorare
trebuie stabilit de la caz la caz ţinând cont de deformaţiile datorate vântului şi/sau variaţiilor de
temperatură.
Pentru prevenirea/reducerea riscului de fisurare a zidăriei exterioare (din contracţii sau
din mişcări termice), se pot prevederea armături în rosturi; se recomandă prevederea de
armături în rostul de deasupra sau dedesuptul rândului de ancore, sau în ambele.
Pentru fiecare caz în parte, elementele de ancorare, ca şi cele de susţinere, vor fi
proiectate şi verificate astfel încat să asigure cerinţele de rezistenţă şi stabilitate.

4
Ibidem.

183
 Rosturi de dilatare-contracţie
In peretele exterior din zidărie se prevăd
rosturi de dilatare-contracţie – orizontale şi verticale
– cu grosime de 10-20 mm, umplute cu material
elastic. Distanţa între rosturi trebuie să fie max.12
m (Eurocode 6); la clădiri cu înălţime mai mare de
12 m, se prevăd rosturi orizontale la max. 9 m
distanţă. In practică, se prevăd rosturi la fiecare
etaj (sau la două etaje), sub piesele de rezemare.
Rosturile deschise pot fi folosite pentru ventilarea
stratului de aer din alcătuirea peretelui dublu.

Protecţia contra umidităţii

Sistemul de ancorare trebuie astfel realizat încât agrafele să nu faciliteze transmiterea
umidităţii din stratul exterior de zidărie către cel interior. In acest scop, agrafele trebuie aşezate
orizontal; în plus, în zona centrală a spaţiului de aer
dintre pereţi, se montează pe agrafe un disc de
plastic (disc picurător); discul interceptează apa
pătrunsă prin peretele exterior şi face ca ea să nu
ajungă la termoizolaţie şi la peretele interior.
La partea inferioară a spaţiului de aer dintre
cei doi pereţi trebuie prevăzută o hidroizolaţie,
pentru a proteja peretele interior şi pardoseala de
umiditatea care pătrunde prin peretele exterior şi se
adună în partea de jos a golului. Hidroizolaţia
trebuie să aibă pantă către exterior în zona spaţiului de aer, fiind orizontală sub peretele exterior
şi cel interior. Peretele exterior trebuie astfel rezemat încât să se prevină lunecarea lui; în acest
scop, primul rând de agrafe trebuie poziţionat cât mai jos iar hidroizolaţia orizontală trebuie
astfel realizată încât să nu favorizeze lunecarea (ex. hidroizolaţie rigidă, din mortar hidrofug).
Hidroizolaţia trebuie ridicată min. 150 mm pe peretele interior şi fixată de acest perete; pentru
realizarea pantei se foloseşte o piesă suport din lemn.

PROBLEMA PUNŢILOR TERMICE

Punţile termice apar acolo unde închiderea termoizolantă este penetrată de

componente care permit trecerea căldurii de la interior spre exterior (materiale bune
conducătoare de căldură) cum ar fi elementele din b.a. – grinzi, stâlpi, centuri, stâlpişori etc –
din alcătuirea închiderilor.

184
 Pentru evitarea pierderilor de căldură şi a degradărilor ce decurg din prezenţa punţilor
termice (suprafeţe reci – condens – umezeală – degradări specifice), acestea trebuie eliminate
din alcătuirea închiderilor sau cel puţin reduse.
La pereţii multistrat,
continuitatea termoizolaţiei la
exteriorul elementelor de
construcţie din b.a. permite
eliminarea punţilor termice; la
pereţii monostrat portanţi,
prevederea unor termoizolaţii
locale, cu grosimi mici, în dreptul
centurilor şi stâlpişorilor, permite
reducerea punţilor termice.
In anumite situaţii,
rezolvări de detaliu particulare ale unor noduri „delicate”, permit eliminarea sau reducerea
punţilor termice; o atenţie specială trebuie acordată nodurilor marcate în secţiunile de mai jos
(în general racorduri între structura verticală şi cea orizontală).

185
 Se poate observa că în cazul pereţilor multistrat cu termoizolaţie la exteriorul stratului
portant (pereţi simpli cu termosistem sau cu placaj ventilat, pereţi dubli cu miez termoizolant),
riscul formării unor punţi termice este relativ limitat.
Mai complexă este situaţia în cazul pereţilor cu dublaj termoizolant la interiorul stratului
portant, unde sunt necesare rezolvări de detaliu particulare.

Corectarea punţii termice la placa de balcon cu

element de legătură din beton armat cu microfibre din
oţel, care înglobează polistiren şi este prevăzut cu
conectori din oţel inoxidabil (Schöck Isokorb)

186
 CONTROLUL MIGRAŢIEI VAPORILOR DE APĂ

Controlul migraţiei vaporilor de apă prin închiderile unei construcţii are în vedere
fenomenul de condens care, în anumite situaţii, se poate produce în masa peretelui.

Prevenirea acumulării de apă din

condens în perete se poate realiza pe
două căi:
(1) împiedicarea producerii condensului
interstiţial, prin prevederea unei
bariere de vapori pe faţa caldă a
termoizolaţiei;
(2) crearea posibilităţii de evacuare a
apei din condensul produs
ocazional, prin:
─ permeabilitatea la vapori a
materialelor din alcătuirea
peretelui, crescătoare de la
interior către exterior;
─ pereţi cu alcătuiri multistrat
ventilate.

187
 Richmond House, Dublin, Irlanda, 2004-2005
Boyd Cody Architects, Dublin

188
 EXECUŢIA ELEMENTELOR DIN BETON ARMAT

Cofrajele
Pentru a dobândi forma finală dorită, betonul este turnat în cofraje; turnarea se poate
face în şantier sau se poate realiza în prealabil într-o fabrică, de unde elementele de b.a. astfel
obţinute sunt transportate în şantier şi puse în operă.
Betonul turnat în cofraje pe şantier se numeşte ’beton monolit’ (engl. in situ concrete).
Betonul turnat în fabrică se numeşte ’beton prefabricat’ (engl. precast concrete).
Cofrajele destinate turnării betonului pot fi ‘reutilizabile’ sau ‘pierdute’.
Cofrajele reutilizabile (de inventar) sunt cele care după întărirea betonului sunt
demontate şi utilizate pentru alte turnări; numărul de reutilizări depinde de deteriorabilitatea
materialului din care este făcut cofrajul.
Cofrajele pierdute devin parte integrantă a elementului constructiv turnat sau se distrug
la decofrare fiind realizate din materiale perisabile (ex. carton).
Dincolo de funcţiunea lor primă – cea de a da betonului forma proiectată – cofrajele
trebuie să mai îndeplinească următoarele cerinţe:
- să asigure corecta poziţionare a armăturilor;
- să asigură stabilitatea betonului proaspăt turnat;
- să protejeze betonul de influenţa temperaturilor exterioare şi de pierderea apei.
Acţiunile cele mai importante care pot afecta estetic betonul cofrat sunt: presiunea
betonului proaspăt din cofraj, acţiunea dinamică a vântului şi vibraţiile. Ele trebuie luate în
considerare la realizarea cofrajului.
Cofrajul este alcătuit din 3 componente:
(1) parament – strat continuu în contact cu betonul proaspăt; determină forma şi
textura superficială a elementului turnat; are ranforsări menite să asigure rezistenţa
suprafeţei la presiunea betonului;
(2) sistem de sprijinire – constituit din
elemente structurale menite să
preia încărcările rezultate din
acţiunile asupra paramentului şi să
le transmită către alte părţi deja
realizate sau către pământ;
(3) sisteme auxiliare – platforme fixe
sau mobile solidarizate de cofraj
pentru a permite turnarea, pentru
siguranţa lucrătorilor şi pentru
întreţinere.

189
 Pentru asocierea celor 2 paramente ale cofrajului şi preluarea presiunii betonului, se
folosesc bare de ancorare (distanţieri) din oţel, aşezate în tuburi de PVC şi tensionate. Barele
de ancorare (distanţierii) determină producerea unor orificii în suprafaţa turnată; aceste orificii
sunt ulterior supuse unui tratament, mascându-le sau evidenţiindu-le prezenţa.

190
 Toate componentele cofrajului pot fi realizate prin lucrări tradiţionale de dulgherie (ca în
imaginile de mai sus) sau cu sisteme moderne.
In prezent industria furnizează o gamă largă de sisteme de cofrare ce permit ca
suprafeţe mari de cofraj să fie montate şi demontate rapid; sistemele includ panouri modulare
cu piese de îmbinare adecvate, cofraje
pentru planşee cu popi telescopici,
cofraje glisante şi căţărătoare cu auto-
sprijinire etc. Cu scopul de a îmbina
avantajele economice ale cofrajelor
modulare şi efectele estetice ale lemnului,
acestea sunt frecvent folosite în
combinaţie cu paramente ’tradiţionale’ din
scânduri.

Cofraje pentru pereţi

Panouri modulare cu ranforsări metalice şi parament din plăci fenolice (Sistem Peri)

191
 Cofraje modulare din material plastic (Sistem Geopanel)

Cofraje pierdute termoizolante (Sistem Styrostone)

192
Cofraje pentru stâlpi rectangulari

Cofraj modular pentru stâlpi realizat cu panouri universale (Sistem Doka)

Cofraj reutilizabil din polistiren expandat cu faţa interioară din material plastic
termoformat (Valero)

193
 Cofraje pentru stâlpi circulari

Cofraje refolosibile din platbandă de oţel cu ranforsări (Sistem Doka)

Cofraje refolosibile din polistiren expandat, cu faţa exterioară din tablă şi faţa interioară
din lemn sau material plastic.

194
Cofraje circulare de unică întrebuinţare din carton, aluminiu şi polietilenă - K.A.P.
(Tubotec-Valero; Plakatube etc)

195
 Cofraje pentru plăci

Cofraje tip masă cu grinzi de lemn şi popi metalici telescopici (Sistem Doka)

Cofraje tip masă din panouri de aluminiu (Sistem Peri)

196
Cofraje pierdute din plasă de oţel
laminată la rece (Nervometal).
Suportă şi armează plăci uşoare (3-5
cm grosime). Se adaptează la orice
formă (suprafeţe curbe, forme libere).
Se livrează în panouri de 2500 x 600
mm; poate fi galvanizată sau nu.

Cofraje pierdute din GRC (Glassfibre Reinforced Concrete) sub formă de plăci subţiri (8
– 18 mm) plane sau cutate, pe deschideri până la 1200 mm.

197
 Cofraje pierdute din polistiren expandat de înaltă densitate (Sistem Forel)

Cofraje pierdute din plăci din fibre lemnoase aglomerate cu ciment (Heraklith)
Au capacitate de izolare termică şi protecţie la foc. Capacitatea termoizolantă se poate
majora înglobând spumă rigidă de poliuretan (15 – 90 mm) între 2 plăci de 5 mm
(imaginea din drapta).
Dimensiunile plăcilor: 2000 x 6000 mm; grosimi 15...100 mm. La peste 25 mm grosime
necesită fixare suplimentară cu dibluri de plastic.

198
Cofraje speciale

Sisteme de panouri preasamblate pentru cofraje de mari dimensiuni

Panouri modulare cu raster din oţel sau

aluminiu care rigidizează suprafaţa de
cofrare realizată din plăci fenolice. (ex.
Sistem Peri - Trio)
Asocierea panourilor se face cu clame
cu aliniere automată.

Sistemul permite compunerea unor cofraje cu diverse forme şi dimensiuni, folosind

relativ puţine tipuri de elemente. Este uşor de pus în operă; clama cu aliniere automată
asociază panourile între ele şi rigidizează ansamblul, permiţând transportul unor
panouri preasamblate de mari dimensiuni cu macaraua.

199
 Sisteme de cofraje cu grinzi dese

Sistem de cofraje de mari dimensiuni pentru pereţi şi stâlpi bazat pe utilizarea unor
grinzi dese – din lemn, oţel sau mixte (lemn-oţel sau lemn-aluminiu) – rigidizate cu centuri din
oţel. Permite modulări diverse şi se adaptează la orice formă, atât în plan cât şi în elevaţie. Este
indicat îndeosebi pentru beton aparent. (ex. Sistem Peri – Vario)

Toyo Ito, Fira de Barcelona, Montjuic 2, 2007

200
 Cofrarea suprafeţelor continui cu formă repetitivă dezvoltate pe orizontală sau pe
verticală este facilitată de utilizarea unor dispozitive care permit deplasarea şi relocarea
cofrajului pentru o nouă utilizare – fie pe orizontală (cofraje ‘glisante’), fie pe verticală (cofraje
‘căţărătoare’).

Cofrajele glisante
In cazul unor pereţi cu lungime mare, cofrajul preasamblat se poate deplasa pe
orizontală pentru etape succesive de turnare, cu
ajutorul unor şine metalice sau patine dispuse la
partea inferioară.

Cofrajele căţărătoare
Sunt utilizate la turnarea pereţilor unor clădiri dezvoltate pe înălţime; sunt formate din
module autonome care se deplasează vertical, in diverse moduri (ex. Peri - Climbing Systems)

201
 Air Traffic Control Tower, Edinburgh Airport, UK (cca 46 m înălţime)

Cofrarea pereţilor curbi

Cofrarea pereţilor curbi ridică probleme particulare:
- realizarea curburii
- menţinerea planeităţii pe verticală
- preluarea presiunii betonului
- prevenirea momentelor de torsiune generate de formă, ce ar putea provoca
destabilizarea parţială sau totală a ansamblului (cu tensori şi sprijiniri repartizate pe
suprafaţa cofrajului)

Sistem Iguazuri - Wendler

202
Sistem de cofrare pentru pereţi perfect circulari cu contur închis, cu diametru ≥ 1,20 m,
folosind centuri articulate din oţel (Sistem Peri – GRV)

203
 In cazul curbelor deschise cu rază variabilă, sunt necesare reglaje cu tensori. Legătura
între panouri se face cu agrafe autoaliniante.

Sistem modular pentru raze ≥ 1 m; ajustare simplă a cuburii, prin intermediul tensorilor,
fără modificarea panourilor (Peri – Rundflex)

204
 Cofraje tunel
Sunt cofraje metalice modulate, constituite din cadre deplasabile, care permit turnarea
simultană a pereţilor şi planşeelor.
Cofraje-tunel autoportante de dimensiunea unei celule (până la 6-7 m) au fost folosite
încă din anii ‘70 – ’80 la construcţia locuinţelor colective, permiţând o execuţie foarte rapidă. Au
la origine tehnologia folosită la realizarea canalelor şi galeriilor.
Cea mai mare problemă o reprezintă decofrarea. In acest scop, cofrajele dispun de
tensori mecanici sau hidraulici şi se pot plia datorită articulaţiei de la cheie sau celor laterale.

1 – cale de rulare; 2 – soclu; 3 –

pasarelă în consolă; 4 – panouri
de cofraj pentru planşeu; 5 –
panou cofraj pentru diafragmă
longitudinală; 6 – panou cofraj
pentru diafragmă transversală; 7
– cofraj grindă faţadă; 8 – cofraj
bulbi; 9 – dispozitiv coborâre
cofraj; 10 – dispozitiv decofrare.

Construcţiile bazate pe această tehnologie au demonstrat o bună comportare la

cutremur; ca atare, continuă să fie utilizate în ţări seismice (ex. Turcia).

Construcţii de locuinţe realizate cu cofraje-tunel

în Turcia.

205
 Cofraje flexibile
Betonul cu agregate foarte fine este injectat într-un spaţiu delimitat de un material
deformabil: un material special, permeabil la aer şi apă, dar care reţine cimentul. Se formează
panouri cu lăţimi de 170 – 240 cm şi
lungimi variabile (până la 100 m), întrerupte
de ‘coaste’ verticale la fiecare 5 m.
Aplicaţiile cele mai frecvente sunt
la îmbrăcarea malurilor de râuri, canale etc,
pentru a preveni eroziunea. Cu acelaşi
procedeu se îmbracă tuburi, se repară
piloţi, se construiesc tetrapozi in situ, se
acoperă cavităţi în diguri.

Cofraje gonflabile
Se realizează din două membrane PVC de înaltă rezistenţă între care se introduce aer
cu presiune, după care se
proiectează spumă de poliuretan
(termoizolaţie), apoi beton peste
armătură (de regulă beton armat
cu fibre).
Se pot realiza construcţii
de până la 120 m diametru.

Materiale pentru paramentul cofrajelor

- Scânduri
In general se folosesc scânduri din lemn de brad; grosime 25 mm; lăţime max. 30 cm
(curent 10 – 15 cm); lungime max. 600 cm (curent până la 300 cm)
- Plăci din derivate de lemn
De regulă se folosesc plăci de
contraplacaj acoperite pe ambele feţe cu
răşină fenolică (plăci fenolice) sau
melamină.
Sunt mai uşoare şi se asamblează
mai repede. Răşina cu care sunt finisate

206
ajută decofrarea şi lasă o suplafaţă lisă de beton. Sunt reutilizabile.
- Panouri din tablă de oţel sau aluminiu
Sunt folosite atât pentru betoane turnate în şantier, cât şi pentru betoane prefabricate.
Costul mare al unor astfel de cofraje este de regulă compensat de numărul mare de reutilizări
posibile.
- Alte materiale: mase plastice, carton plastifiat, K.A.P.
Atât metalul cât şi plasticul sau Plăci
plăcile fenolice melaminat
contraplacaj formează pentru
suprafeţe deaparent
beton cofrare(Peri)
impermeabile apte pentru obţinerea unor suprafeţe de beton de bună calitate.
Materialul din care este făcut cofrajul (lemn, panouri pe bază de lemn, oţel, plastic etc)
şi finisarea suprafeţei sale (netedă, rugoasă, cu relief etc) determină textura de suprafaţă a
betonului aparent.
Netezimea sau rugozitatea influenţează culoarea (nuanţa) suprafeţei de beton – de ex.
un cofraj foarte neted determină o culoare mai deschisă a betonului, decât unul rugos.

Agenţii de decofrare
Se aplică pe faţa de contact între materialul cofrajului şi beton. Facilitează separarea
dintre suprafeţele de beton şi cofraj fără degradări la baterea cofrajul; ajută la obţinerea unui
strat finit continuu la faţa betonului; protejează materialul cofrajului, contribuind la posibilitatea
reutilizării lui. Pot fi: ulei, ceară, produse de tip pastă sau emulsie – funcţie de materialul
cofrajului.

Turnarea betonului
Betonul fluid trebuie turnat în cofraje fără a se produce modificări (cum ar fi segregarea
betonului). După turnare betonul este compactat omogen in situ, manual sau mecanic.
Compactarea in situ are ca scop:
- asigurarea umplerii complete a cofrajului
- disiparea bulelor de aer înglobate
- distribuţia omogenă a pastei de ciment
- asigurarea acoperirii continue a agregatelor
- asigurarea formării unui strat dens de beton la suprafaţă, care să acopere complet
armăturile

Intărirea betonului
Priza şi întărirea betonului nu sunt rezultatul uscării. Dacă betonul se usucă prea
repede, se produc fisuri de contracţie; dacă se stropeşte betonul cu apă, este aproape sigur că
vor apărea eflorescenţe. Betonul trebuie să-şi menţină propria umiditate cât mai mult timp; ca
atare se acoperă cu o folie impermeabilă, aşezată cât mai aproape de faţa betonului dar fără a-l

207
atinge. Metodele sunt laborioase dar indispensabile în cazul betonului aparent (min.4 zile stropit
şi/sau acoperit; iarna protejat de îngheţ prin acoperire şi eventual încălzire).

Rosturi de turnare
Rezistenţa cofrajului la presiunea betonului fluid impune limite în ceea ce priveşte
cantitatea de beton posibil a fi turnată în condiţii economice dintr-o singură operaţie. Ca atare
turnarea betonului trebuie executată pe etape separate prin rosturi.
Intrucât este imposibilă ascunderea unor astfel de rosturi în cazul betonului aparent,
este recomandabilă planificarea (proiectarea) lor atentă.

Facultatea de Ştiinţe Sociale a Universităţii din Navarra, Pamplona, 1997

Ignacio Vicens, José Antonio Ramos

208
 BETONUL APARENT

Betonul aparent este de două feluri: beton aparent natural (brut) şi beton aparent tratat
(prelucrat).
Betonul aparent natural (brut)
Betonul aparent natural (brut) reproduce structura cofrajului în care a fost turnat, aleasă
sau proiectată funcţie efectul estetic urmărit, fără să suporte tratamente ulterioare.
In acest caz în textura suprafeţei se valorifică faptul că, pe parcursul prizei şi întăririi, la
contactul cu cofrajul, se formează o crustă constituită numai din mortar de ciment cu agregate
foarte fine; la nivel macroscopic suprafaţa rezultă omogenă.
Structura materialului (compactă sau poroasă) şi coloraţia sa depind în principal de
cimentul şi nisipul utilizat.
Desenul suprafeţelor de beton aparent natural depinde de suprafaţa interioară a
cofrajului: mortarul de ciment reproduce în negativ suprafaţa fibroasă a scândurilor de brad,
suprafaţa netedă a panourilor fenolice din derivate de lemn, a panourilor metalice sau din
material plastic. Cofrajele de lemn pot fi în
prealabil tratate pe suprafaţa interioară prin
sablare sau periere, pentru a scoate în
evidenţă fibra lemnului şi a-i imprima textura pe
beton. Pe suprafaţa betonului se pot imprima
reliefuri – operând asupra rosturilor între
scândurile/panourile de cofraj, asupra poziţiei
distanţierilor metalici sau folosind contramatriţe

(de ipsos, ciment, material plastic, cauciuc etc). Beton cu ciment alb sau gri, tip ‘tije de
Proiectantul trebuie să colaboreze cu bambus’; contramatriţă de cauciuc

producătorul şi constructorul, întrucât reţeta amestecului şi execuţia în şantier influenţează

considerabil calitatea betonului aparent. Prezenţa unor aditivi, modul de turnare şi compactare,
montarea cofrajelor şi legarea lor, modul de decofrare, influenţează calitatea suprafeţelor (se
pot produce porozităţi sau exfolieri, fisuri, desprinderi ale cojii de ciment, pete). Turnarea în
cofraje verticale poate conduce la neregularităţi mai evidente: ‘cuiburi’ de pietriş (datorită
proastei amestecări şi vibrări); ‘cratere’ superficiale (cauzate de bule de aer care se formează la
contactul cu suprafeţe de cofraj impermeabile în timpul compactării); desprinderea locală a
stratului superficial la decofrare (datorită aderenţei la cofraj); pete (provocate de oxidarea
dispozitivelor metalice folosite la legarea şi menţinerea în poziţie a cofrajelor). Pentru
îmbunătăţirea calităţii suprafeţelor aparente, după decofrare se pot realiza operaţiuni de
rectificare.
Culoarea betonului aparent natural depinde de culoarea nisipului (foarte variabilă în
cazul nisipului de carieră), dar mai ales de tipul şi cantitatea cimentului. Cimentul comun este

209
gri, dar cu nuanţe care depind de provenienţa materiei prime. Cimentul alb este obţinut prin
folosirea de calcare fără oxizi de fier. Cimentul colorat este obţinut cu adaosuri controlate de
pigmenţi, în ciment gri sau alb.
Culoarea suprafeţelor de beton aparent poate fi influenţată în mod ireversibil de factori
nedoriţi, cum ar fi heterogenitatea cofrajelor, condiţiile climatice în timpul prizei, modalităţile de
uscare etc. Ca atare este foarte greu de asigurat uniformitatea culorii, îndeosebi în cazul
betonului turnat in situ. Proiectul poate ţine cont de acest lucru, evitând spre exemplu suprafeţe
extinse, plane, netede şi uniforme, unde orice neregularitate devine mai evidentă şi introducând
fragmentări care pot face acceptabile anumite variaţii aleatorii ale culorii suprafeţelor.
Betonul aparent tratat (prelucrat)
După decofrare, betonul aparent poate suferi diverse tratamente superficiale; acestea
pot fi aplicate după întărirea completă a betonului, caz în care sunt similare celor utilizate în
cazul pietrei naturale (sablare, şpiţuire,
buceardare etc) sau înainte ca betonul să se fi
întărit complet (periere, spălare etc). In acest
din urmă caz pasta superficială de nisip şi
ciment este îndepărtată iar aspectul (culoarea,
rugozitatea) şi durabilitatea sunt legate
îndeosebi de caracteristicile agregatelor;
agregatele sunt alese funcţie de forma,
dimensiunile şi culoarea dorită; uneori sunt
Blocuri de beton cu faţă splitată
folosite agregate preţioase (granit, cuarţ, onix,
marmură, materialele ceramice etc); trebuie să fie materiale dure, durabile şi chimic stabile,
încât tratamentul superficial să nu le reducă rezistenţa mecanică şi să nu determine
desprinderea lor de masa de beton.

Tadao Ando, Church of the Light, Osaka, Japonia, 1989-1990; beton aparent natural
210
 BETONUL ARMAT CU FIBRE

Ferocimentul
Ferocimentul poate fi considerat un precursor al betoanelor armate cu fibre.
Plecând de la o idee deja existentă (cimentul armat al lui Cottancin) ferocimentul a fost
pus la punct şi experimentat de Pier Luigi Nervi în prima jumătate a secolului XX.
Ferocimentul constă în asociearea dintre
mortarul de ciment şi un pachet de reţele metalice
suprapuse (10 - 12 straturi de reţele cu latura de 1
cm, din fire Ø 0.5 – 1.5 mm) pentru a realiza o placă
cu o grosime de 3 – 4 – 6 cm. Ideea de bază este
obţinerea unui material care, prin distribuţia difuză a
reţelei metalice, să dobândească un caracter
omogen, să nu fie fisurabil şi să utilizeze reţeaua ca
suport al materialului proaspăt fără a fi necesare
cofraje. Ferocimentul este deci un material
rezistent, elastic şi care oferă o mare libertate
formală, calităţi pe care Nervi le-a valorificat la
realizarea celebrelor sale structuri de acoperire
realizate în perioada 1930 – 1960.
Tradiţia ferocimentului a fost reluată în anii
’80 de Renzo Piano şi Peter Rice, la acoperişul
muzeului pentru Colecţia Menil (Houston, Texas,
Renzo Piano, Peter Rice, Colecţia Menil,
1981-1986). Plăcile din ferociment formează Houston, Texas, 1981-1986
intradosul unui acoperiş cu grinzi reticulare din oţel.

Fibrocimentul
Fibrocimentul se obţine adăugând fibre cu rol de armătură difuză la un amestec de
ciment, apă şi agregate.
Până în anii ’70 se utilizau cu precădere de fibre de azbest (de unde denumirea de
“azbociment”); folosirea lor fost abandonată din cauza nocivităţii demonstrate a fibrelor libere în
aer. In prezent azbocimentul se produce cu alte tipuri de fibre care nu sunt nocive (fibre
naturale, fibre sintetice).
Produsele încă de largă utilizare din fibrociment sunt plăcile pentru învelitori şi plăcile
pentru placări de faţade.
Culoarea naturală gri a cimentului poate fi modificată prin adăugarea de coloranţi în
straturile superficiale sau în masă; poate fi utilizat şi ciment alb.

211
 Fibrocimentul Eternit
este un material compozit pe
baza de ciment Portland şi
apa, armat cu fibre naturale
(celuloză neînălbită) şi
cantitati mici de fibre sintetice
organice, din care se produc
plăci pentru învelitori şi
faţade ventilate
Astăzi, piaţa
costrucţiilor oferă diverse
sortimente de cimenturi
armate cu fibre de sticlă, de
oţel, de carbon sau fibre
polimerice; înglobate în pasta
de ciment, aceste fibre permit
realizarea unei game largi de
produse pentru construcţii, de la’coji’ subţiri, ductile şi rezistente, cu geometrii variate, utilizate
ca elemente nestructurale, şi până la elemente portante de înaltă rezistenţă din beton armat cu
fibre şi armături din oţel.

Betonul armat cu fibre de sticlă 1

Este utilizat la realizarea de elemente prefabricate nestructurale pentru faţade, la
cofraje pierdute, obiecte de mobilier urban etc.

Soccer City 2010,

Johannesburg, Africa de Sud.
Panouri de faţadă din GFRC.

1
GFRC = Glass Fiber Reinforced Concrete.

212
 Betonul translucid – LiTraCon 2
Amestecul de fibre optice (4%) cu o combinaţie fin divizată de piatră sfărâmată, ciment
şi apă conferă acestui material proprietatea de a fi translucid.
El fost inventat şi brevetat în 2001de arhitectul maghiar Aron Losonczi; este produs în
prezent de compania
inventatorului, LiTraCon Bt,
fondată în primăvara anului
2004, în oraşul Csongrad
(Ungaria).

Perete despărţitori din LiTraCon

Betonul Ductal
Este un material bazat pe ciment cu fibre metalice sau organice; are calităţi deosebite
de rezistenţă, ductilitate, durabilitate şi aspect, creat de Lafarge în asociere cu Bouygues şi
Rhodia. Se produce în următoarele
sortimente:
- Ductal® FM - conţine fibre
metalice şi este folosit la structuri
portante.
- Ductal® AF - are aceleaşi calităţi
mecanice + rezistenţă foarte bună
la foc.
- Ductal® FO - conţine fibre
organice şi este adecvat pentru
elemente nestructurale: panouri
de pereţi, mobilier, copertine etc

RATP Bus Centre, Thiais, France, 2007,

arh. ECDM Combarel Marrec.
Panouri de faţadă din beton Ductal.

2
Light Transmitting Concrete

213
Extinderea Muzeului de Artă din Lille, 2010, arh. Manuelle Gautrand.
Panouri de faţadă din beton Ductal.

214
 BETONUL PREFABRICAT

Conştientizarea faptului că betonul poate fi transportat după ce a fost turnat a deschis

noi posibilităţi şi totodată a generat un nou mod de a înţelege betonul. Prefabricarea a
îmbunătăţit condiţiile de producere şi deci calitatea elementelor din beton, generând în schimb
probleme legate de transport, manipulare, montaj. Totodată prefabricarea a oferit cadrul propice
pentru afirmarea unor noi tehnologii complementare: precomprimarea şi postcomprimarea;
născute în cadrul lucrărilor de inginerie, tehnologiile respective au fost preluate rapid în
arhitectură conducând la rezolvări inovative.
Diferenţa fundamentală dintre betonul armat turnat in situ şi cel prefabricat constă în
aceea că în primul caz se pune în operă un material amorf, iar în al doilea caz unul deja
conformat. Punerea în operă a unui material deja ‘format’ ridică problema asocierii pieselor
prefabricate; ca atare realizarea îmbinărilor a reprezentat în timp principalul domeniu de
cercetare şi inovare în domeniul prefabricării.
Rentabilitatea şi dezvoltarea prefabricării se datorează promovării lucrărilor de mare
amploare, unde repetabilitatea sa intrinsecă au făcut-o să fie soluţia cea mai avantajoasă;
această repetabilitate a provocat însă şi o monotonie a imaginii de care prefabricarea pare să
se fi ‘vindecat’ în prezent.

Caracteristicile betonului prefabricat

1. Este un material produs în industrie – ceea ce are drept consecinţe:
- creşterea considerabilă a tuturor caracteristicilor sale fizice: rezistenţă mecanică,
calitatea suprafeţelor etc
- eliminarea ‘impreciziei’ proprii betonului
turnat in situ, prin introducerea controlului
de calitate şi a preciziei specifice proceselor
industriale de fabricaţie
2. Este un material turnat în cofraje şi poate, în
principiu, să primească orice formă; principala limitare o
reprezintă însă amortizarea costului cofrajului: deci,
totul este (teoretic) posibi, dar nu totul este raţional. Ca
atare, orice formă din beton prefabricat trebuie înţeleasă
ca parte a unui sistem de piese repetabile şi/sau
variabile plecând de la un ‘şablon’.
3. Construcţia prefabricată este inseparabilă de
1
inventarea precomprimării. Eugène Freyssinet,
podul Annet-sur-Marne, Franţa, 1949

1
Eugène Freyssinet (1879-1962) este considerat inventatorul betonului precomprimat.

215
 Prin precomprimare s-a depăşit principala limită a b.a. (riscul de fisurare), s-a făcut
intrarea unor noi materiale (betoane şi oţeluri de înaltă rezistenţă) şi au crescut considerabil
posibilităţile în domeniul concepţiei pieselor.
Noul material – betonul precomprimat – a revoluţionat întâi de toate construcţia
podurilor, unde a permis dezvoltarea unor soluţii-tip, bazate pe elemente fabricate în serie;
astfel, dintr-un efort constructiv excepţional, podul devine o problemă de rutină.
Pe de altă parte betonul precomprimat a facilitat rezolvarea unor probleme complexe de
conformare şi de execuţie în prefabricarea construcţiilor civile.

Angelo Mangiarotti,
Biserica Mater Misercordiae,
Baranzate, Milano, 1957
Elemente prefabricate asamblate
prin postcomprimare

216
 4. Discontinuitatea este o caracteristică fundamentală a betonului prefabricat iar
rezolvarea îmbinărilor între prefabricate este determinantă pentru comportamentul ansamblului.
Prin tradiţie, problema îmbinărilor între prefabricate a fost abordată în două moduri:
I. ca simplă rezemare – soluţie limitată la construcţii simple, trilitice; implică un sistem
de stabilizare a ansamblului;
II. ca nod rigid – folosind în principal două tehnici:

a) îmbinări prin monolitizare –

cu spaţii între prefabricate,
în care se realizează
continuitatea armăturilor
apoi se toarnă beton in
situ;

b) îmbinări ‘uscate’ – cu piese

metalice de legătură.

Tehnologia care a modificat radical domeniul îmbinărilor între prefabricate a fost

postcomprimarea (respectiv precomprimarea cu armătură postîntinsă). Ea a deschis noi
posibilităţi, permiţând realizarea de piese continui prin asocierea unor elemente prefabricate de
dimensiuni mai mici şi a generat noi concepţii în procesul de execuţie şi montaj, cu impact
asupra proiectării.

Dacă în domeniul podurilor şi al altor construcţii inginereşti contribuţia betonului

prefabricat este cât se poate de evidentă, în arhitectură rolul prefabricării nu apare la fel de clar
şi poate ridica semne de întrebare îndeosebi în legătură cu producţia actuală de clădiri: mai
este prefabricarea betonului o tehnologie de actualitate?
O trecere în revistă din perspectivă istorică a unor realizări bazate pe tehnologia
prefabricării, urmărind ce noi soluţii arhitecturale a generat ea în timp - cu aspecte pozitive şi
negative - poate fi utilă pentru a găsi răspunsuri de actualitate.

217
 CONSTRUCŢIILE CU PEREŢI PORTANŢI PREFABRICAŢI

Construcţiile din „panouri mari”

In arhitectură istoria betonului prefabricat cunoaşte prima sa mare etapă de dezvoltare
şi cea mai cunoscută în sistemele de prefabricare a locuinţelor născute după al doilea război
mondial din nevoia enormă de reconstrucţie şi necesitatea de a reduce manopera tradiţională.
Cum locuinţele au în general mulţi pereţi, s-a considerat că betonul prefabricat se
pretează cel mai bine pentru a construi clădiri cu pereţi portanţi. Scheletul din b.a. cu deschideri
mici nu conducea la soluţii judicioase (problema îmbinărilor se complica); pe de altă parte,
stabilitatea construcţiei era mai simplu de asigurat dispunând pereţi pe două direcţii. In plus,
proprietăţile betonului „se potriveau” caracteristicilor construcţiei tradiţionale cu pereţi portanţi: o
construcţie masivă, cu inerţie termică.
Blocurile de dimensiuni mici, manevrabile de doi oameni, au fost rapid înlocuite de
prefabricate de 1t; progresul macaralelor a permis apoi manevrarea unor piese mai mari (de 5 –
10t) şi asfel s-a putut reduce numărul rosturilor.
Totodată s-a urmărit integrarea cât mai multor funcţii într-un unic element prefabricat de
dimensiuni mari: pereţi portanţi cu instalaţii înglobate şi finisaje realizate odată cu turnarea.
Diversele sisteme de construcţii din prefabricate grele (aşa-numitele „panouri mari”)
s-au dezvoltat în anii ‘50 îndeosebi în Franţa, în Danemarca şi în ţările din estul europei.

Sistemul Camus (Franţa). Ansamblu de

locuinţe la Le Havre, 1950-1951.
In prezent zonă protejată (ZPPAUP - Zone
de Protection du Patrimoine Architectural
Urbain et Paysager)

218
 Sistemul Balency (Franţa), 1954

Construcţiile cu pereţi prefabricaţi au demonstrat că pot oferi soluţii tehnice adecvate

pentru clădirile de locuit. Dar căutările în domeniu s-au concentrat asupra sistemelor cu cost
minim (şi performanţe în consecinţă). In general, sistemele care au fost folosite sunt
caracterizate printr-o limitare drastică a deschiderilor, fiind preferate acele sisteme în care toţi
pereţii de compartimentare sunt portanţi. Pe de altă parte, necesitatea unor pereţi longitudinali a
impus faţade portante. In plus, ideea prefabricării locuinţelor s-a însoţit cu conceptul de
„tipizare” ceea ce a însemnat prefabricarea clădirilor (şi nu a componentelor) conducând în fapt
la bine cunoscuta monotonie de imagine asociată ansamblurilor de locuinţe de masă din
această categorie.

Clădiri de locuit din „panouri

mari” realizate în anii ’80 în
Bucureşti (şi în multe alte
oraşe din România) după
proiectul tip IPCT 770.

219
 Proiect tip IPCT 770 – planul unui tronson de mijloc.

In prezent, toate oraşele, mari şi mici, din România şi din alte ţări, au acumulat un
important stoc de construcţii de locuit din „panouri mari”; în toată lumea ele fac obiectul unor
operaţiuni complexe de reabilitare pentru aducerea la zi a calităţii locuirii. Aceste intervenţii de
reabilitare presupun cunoaşterea felului în care clădirile respective au fost construite, ca bază
necesară pentru înţelegerea fenomenelor de degradare care le afectează şi stabilirea modului
corect, eficient, de intervenţie.

Ansamblu structural spaţial din „panouri mari”

1 – panouri de pereţi interiori;

2 – panouri de pereţi exteriori;
3 – panouri de planşeu;
4 – îmbinări verticale;
5 – îmbinări orizontale.

220
Sisteme de asociere a panourilor suprapuse

a) cu legături distribuite pe conturul

panourilor

b) cu legături la colţurile panourilor

Imbinări verticale între panouri prefabricate

A. Imbinări cu mustăţi şi eclise sudate.

1 – armătură verticală;
2 – mustăţi din panouri;
3 – eclise sudate;
4 – beton de monolitizare;
5 – rectificare cu mortar de ciment

221
B. Imbinări fără suduri.

a - cu mustăţi suprapuse

b, c - cu bucle

1 – armătură verticală;
2 – mustăţi suprapuse;
3 – mustăţi îndoite,
ancorate în betonul de monolitizare;
4 – bucle suprapuse;
5 – beton de monolitizare

Rezemarea panourilor de planşeu

A. Panouri de planşeu cu rezemare discontinuă

222
B. Panouri de planşeu cu rezemare continuă

Rezemarea panourilor de pereţi

A. Rezemarea panourilor de pereţi pe strat de mortar

1 – mortar de poză;
2 – beton de monolitizare turnat înaintea montării panoului de perete de
la nivelul superior;
3 – mortar matat sub panoul de perete;

Preluarea eforturilor de lunecare între panourile de pereţi suprapuse cu rezemare pe strat de

mortar, prin pene de beton armat.

1 – panou de perete;
2 – panou de planşeu;
3 – mustăţi din panourile de perete;
4 – eclise sudate;
5 – beton de monolitizare;
6 – mortar de poză

223
B. Rezemarea panourilor de pereţi cu subbetonare

4 – beton de monolitizare turnat după montarea panoului de perete de la

nivelul superior;
5 – mortar de poză

Preluarea eforturilor de lunecare între panourile de pereţi suprapuse îmbinate cu subbetonare,

prin prin profilatura panourilor şi armături verticale

1 – panou de perete;
2 – panou de planşeu;
3 – beton de monolitizare.

Imbinări orizontale între panouri prefabricate

Panouri de pereţi exteriori şi interiori rezemate pe strat de mortar

a – Legături cu mustăţi şi eclise sudate

1 – panou de perete interior;

2 – panou de perete exterior;
3 – panou de planşeu;
4 – mortar de poză;
5 – armătură longitudinală;
6 – eclise sudate;
7 – bucle de armătură;
8 – beton de monolitizare

b – Legături cu bucle

224
Panouri de pereţi exteriori şi interiori rezemate cu subbetonare

a – Legături cu mustăţi şi eclise sudate;

1 – panou de perete interior;

2 – panou de perete exterior;
3 – panou de planşeu;
4 – armătură longitudinală;
5 – eclise sudate;
6 – bucle de armătură;
7 – beton de monolitizare

b – Legături cu bucle

Imbinări cu postcomprimare

Panouri de pereţi şi planşeu cu margini

profilate

Panouri de pereţi şi planşeu cu margini

plane

225
 Construcţia cu pereţi portanţi prefabricaţi s-a asociat în general cu construcţii de tip
“fagure”, cu performanţe minime şi nivel scăzut de calitate.
Totuşi, un sistem cu pereţi portanţi prefabricaţi nu are neapărat aceste caracteristici.
Unele soluţii interesante de locuinţe (majoritatea în ţările nordice şi SUA) s-au distanţat în timp
de acestă concepţie primitivă, tinzând către performanţe superioare; se pot cita în acest sens
locuinţele P+2 înşiruite realizate de James Stirling la Runcorn (1970-1977, demolate în 1990)
sau clădirea cu 16 nivele de locuinţe pentru studenţii universităţii Delaware (SUA) realizată în
1972 de Charles Luckman, ambele având pereţi transversali portanţi prefabricaţi şi faţade
libere. Pe aceeaşi linie se înscriu şi unele construcţii de locuinţe contemporane ce
demonstrează că, în condiţiile unei prefabricări „deschise” (de elemente constructive, şi nu de
clădiri), cu materiale şi
execuţie de bună
calitate, din prefabricate
se pot obţine construcţii
de o calitate arhitecturală
apreciabilă.

Ansamblu de locuinţe “Las

Artes”, Madrid, 2003

Celulele spaţiale prefabricate

Sunt prefabricate spaţiale (pereţi + planşee) de dimensiunea unei încăperi. Clădirea se

poate compune din alăturarea unor asemenea „celule”, ceea ce implică de regulă dublarea
pereţilor (şi uneori a planşeelor); în
imaginea alăturată sunt prezentate
câteva scheme de clădiri compuse
din „celule” prefabricate.
Un exemplu celebru de
construcţie realizată integral din
celule spaţiale prefabricate îl
reprezintă ansamblul Habitat 67
realizat la Montreal (Canada) în

226
1996-1997 după proiectul arhitectului Moshe Safdie, folosind celule cu 5 feţe pline completate
cu elemente spaţiale prefabricate pentru terase; solidarizarea celulelor se face cu
postcomprimare.

227
Tipuri de celule spaţiale prefabricate

● Celule spaţiale prefabricate cu 6 feţe pline obţinute cu tehnologie tip „clopot” (a) sau
tip „pahar culcat”
(b); panourile de
planşeu inferior (1)
şi respectiv de
perete exterior (2)
sunt executate
separat şi asociate
apoi prefabricatului

● Celule spaţiale prefabricate cu 5 feţe pline

a – planşeu superior + 4 pereţi; b – planşeu inferior + 4 pereţi

● Celule spaţiale prefabricate cu 3 şi 4 feţe pline

a – planşeu superior + 2 pereţi; b – planşeu superior + 3 pereţi

● Celule spaţiale prefabricate cu o singură faţă plină

a – planşeu superior; b – planşeu inferior

228
Tehnologia de fabricare a celulelor spaţiale cu 6 feţe pline

I. Celule spaţiale prefabricate executate cu tehnologia de tip „clopot”

a – secţiune longitudinală;
b – secţiune transversală;
c – vedere de jos în sus a planşeului inferior.

1 – perete exterior;
2 – pereţi interiori;
3 – planşeu superior;
4 – planşeu inferior;
5 – piese metalice pentru
asamblarea „clopotului”
cu planşeul inferior

Schema procesului de fabricare:

a b c d

e f g

a – executarea planşeului inferior;

b – executarea peretelui exterior;
c – dispozitivul (cofrajul) pentru realizarea ‘clopotului’ (1 – tipar exterior; 2 – tipar
interior);
d – introducerea peretelui exterior în cofraj;
e – realizarea celor 3 pereţi interiori + planşeu superior;
f – extragerea ‘clopotului’ din cofraj;
g – realizarea celulei spaţiale prin asamblarea ‘clopotului’ cu planşeul inferior.

229
 II. Celule spaţiale prefabricate executate cu tehnologia de tip „pahar culcat”

a – secţiune longitudinală;
b – secţiune transversală.

1 – planşeu inferior nervurat; 2 – pereţi interiori; 3 – planşeu superior; 4 – perete exterior

Schema procesului de fabricare:

a b

c d

e f

g h

a – dispozitivul (cofrajul) pentru realizarea celulei (1 – tipar exterior; 2 – tipar interior

mobil);
b – executarea planşeului inferior (în tiparul exterior);
c – introducerea tiparului interior;
d – realizarea celor 3 pereţi interiori + planşeul superior;
e – extragerea tiparului interior;
f – extragerea celulei spaţiale din cofraj;
g – realizarea peretelui exterior;
h – asamblarea peretelui exterior la celula spaţială

230
 In prezent, se produc industrial celule spaţiale prefabricate din beton armat pentru
utilizări comune, precum birouri de organizare de şantier, bucătării sau grupuri sanitare.
Celulele spaţiale pentru bucătării şi/sau grupuri sanitare pot fi utilizate şi în asociere cu
alte sisteme constructive.

231
232
 PREFABRICAREA CONSTRUCŢIILOR CU SCHELET

La prima vedere ideea de a prefabrica piese liniare (stâlpi, grinzi) pare simplă; apare
însă problema realizării îmbinărilor şi, legat de ea, cea a stabilităţii construcţiei, determinând
complicaţii îndeosebi în cazul construcţiilor etajate.
In principiu stabilitatea construcţiilor cu schelet prefabricat poate fi asigurată prin modul
de realizare a nodului sau folosind un sistem auxiliar de rigidizare.
In timp, numeroase brevete au încercat să rezolve un schelet spaţial stabil prin el
însuşi, cu noduri rigide realizate prin asocierea armăturilor şi betonare in situ, sau cu suduri
între piese metalice. Un exemplu în acest sens îl reprezintă depozitele cu structură prefabricată
realizate la Le Havre în anii ’50.

O altă soluţie este transformarea scheletului într-un sistem discontinuu de elemente

simplu rezemate (sistem trilitic) care, în cazul construcţiilor multietajate, face necesar un al
doilea sistem structural de stabilizare a ansamblului.
Plecând de la ideea de sistem trilitic s-au dezvoltat marile soluţii de prefabricare a
construcţiilor cu schelet de tip hale parter şi parter-etaj.

Construcţiile de tip hală

1
Sistemele pentru hale concepute de Angelo Mangiarotti în anii ’60 constituie un
exemplu strălucit. Concepţia halelor sale se baza pe un sistem de îmbinări simplu rezemate,
construcţia desfăşurându-se în înălţime pe un singur nivel; stabilizarea ansamblului se realiza
prin propria greutate şi încastrarea stâlpilor în fundaţie. Pe aceeaşi idee se bazează şi astăzi
prefabricarea construcţiilor cu schelet de tip hală.
Angelo Mangiarotti a adus două elemente noi foarte importante:
(1) o nouă scară a construcţiilor prefabricate din b.a.: piesele precomprimate au făcut
să crească considerabil deschiderile, permiţând hale cu grinzi de dimensiuni
până atunci posibile numai din oţel.

1
Arhitect, sculptor şi designer industrial italian, născut în 1921 la Milano. Conceptul care stă la baza
activităţii sale este generarea formei prin corecta utilizare a materiei şi tehnicii.

233
 (2) piese prefabricate cu profil variabil şi secţiuni complexe, capabile să rezolve cu
eleganţă rezemările, să încorporeze sisteme de colectare a apei de ploaie, goluri
pentru instalaţii etc - astfel încât, prin concepţia prefabricatelor, betonul
recuperează lipsa de ‘flexibilitate’ asociată raţionalizării cofrajului.
Construcţia industrială realizată de Mangiarotti în 1993 la Giussano reprezintă punctul
culminant al unei lungi cerecetări evolutive desfăşurate de Mangiarotti asupra sistemelor
constructive prefabricate din beton armat bazate pe ideea triliticului. Stâlpul, grinda şi elementul
de suprafaţă reprezintă elementele
principale ale cercetării sale, care, prin
interpretarea originală a formei, a dat o
nouă calitate clădirilor prefabricate
inclusiv din punct de vedere al limbajului
arhitectural. Construcţia de la Giussano
reprezintă versiunea mai recentă a unui
sistem constructiv conceput şi realizat
prima dată în 1969 pentru sediul Lema
de la Alzate Brianza (Como), aplicat
ulterior şi la sediul Unifor de la Turate
(Como) în 1983. Designul particular al
componentelor constructive permite
menţinerea grinzii principale în grosimea
planşeului şi astfel obţinerea unui
intrados plan ritmat doar de nervurile
grinzilor şi elementelor de suprafaţă, a
căror formă facilitează traseele
instalaţiilor.

Prefabricarea construcţiilor de tip hală se

bazează pe sisteme de piese produse industrial:
stâlpi, fundaţii, grinzi, pane, elemente de suprafaţă
pentru acoperişe şi pentru planşee intermediare,
elemente de închidere.; este deci o prefabricare
deschisă.

234
 Stâlpii
Au secţiuni rectangulare şi sunt prevăzuţi cu lăcaşuri sau console de rezemare.

Fundaţiile
Sunt fundaţii de tip „pahar” în care stâlpii prefabricaţi sunt încastraţi.

Grinzile
Au secţiunea transversală curentă conformată în raport cu rolul în cadrul construcţiei
(grinzi principale, secundare, de bordaj sau de rigidizare) şi solicitările aferente. Uneori forma
grinzilor permite şi îndeplinirea unor alte funcţii decât cea portantă (ex. grinzi de bordaj cu canal
de calectare a apelor pluviale). In profil longitudinal pot fi orizontale sau cu înălţime variabilă (cu
pante). Capetele grinzilor sunt conformate în raport cu cerinţele de rezemare.

235
 Grinzi principale I

Rezemare grindă principală pe capăt de stâlp

236
Grindă principală cu tălpi înclinate

237
 Grinzi secundare T

238
Grindă canal cu secţiune H, pentru colectarea apelor pluviale

Elemente de planşeu intermediar şi de acoperiş

Fâşii cu goluri

Chesoane – plane şi curbe – pentru acoperiş

239
 Elemente tip T şi TT

240
Alte tipuri de elemente de acoperiş

241
242
Elemente de închidere

Fâşii cu goluri din b.a.

(faţade autoportante)

Fâşii de b.c.a.
(faţade autoportante)

Fâşii plane şi nervurate din b.a.

(faţade autoportante)

Fâşii din b.a. cu termoizolaţie înglobată

(faţade autoportante)

243
 Sistem de prefabricate pentru construcţii de tip hală
Prefabricarea halelor se bazează pe „elemente de catalog” ale unui producător; ele
formează sisteme de prefabricate cu dimensiuni modulare care le fac să fie compatibile între
ele.

244
 Construcţiile multietajate
Un element decisiv în alegerea soluţiei de prefabricare a scheletelor multietajate îl
reprezintă asigurarea stabilităţii la acţiuni orizontale. Din acest punct de vedere există două
variante:
a) construcţii cu stâlpi şi grinzi (sisteme trilitice)
b) construcţii cu noduri rigide.

Costrucţiile cu stâlpi şi grinzi (sistemele trilitice)

Se bazează pe prefabricarea unui schelet regulat de stâlpi, grinzi şi plăci cu deschideri
mici, folosind reazeme simple şi prevederea unor sisteme separate de stabilizare a construcţiei.
Construcţiile lui Otto Steidle şi Herman Hertzberger (anii ’70) se remarcă prin perfecta
corelare între organizarea spaţială şi sistemul constructiv, ambele fiind caracterizate de
dezvoltarea prin repetare a unei celule tip.

Otto Steidle, locuinţe la Munchen,

1971-1974

Herman Hertzberger, locuinţe pentru bătrâni "De

Drie Hoven“, Amsterdam, 1964-1974

245
 Construcţiile cu noduri rigide: cadrele prefabricate
La construcţiile multietajate cu cadre prefabricate se urmăreşte (îndeosebi în zone
seismice) realizarea unor noduri rigide care să apropie cât mai mult comportarea structurii
prefabricate de cea a unei structuri monolite. Dar realizarea continuităţii armăturilor în zona
nodului (unde momentele încovoietoare şi forţele tăietoare au valori maxime) implică dificultăţi
de ordin constructiv şi tehnologic. Ca atare, tendinţa de a asigura structurilor prefabricate în
cadre un grad cât mai mare de monolitism, evitând totodată dificultăţile de realizare a nodurilor
rigide, conduce frecvent la adoptarea unor soluţii cu prefabricare parţială.

Prefabricarea parţială a cadrelor

Se realizează în general cu stâlpi turnaţi monolit; realizarea nodurilor este mai simplă
iar cofrajele pot fi prevăzute cu fante şi reborduri pentru rezemarea grinzilor prefabricate,
eliminându-se astfel, total sau parţial, necesitatea sprijinirilor temporare. Este o soluţie indicată
îndeosebi la clădiri cu număr mare de niveluri, unde montarea stâlpilor prefabricaţi ar ridica
probleme în ceea ce priveşte menţinerea lor în poziţie până la executarea îmbinărilor.
Grinzile pot fi prefabricate pe ambele direcţii sau numai pe o direcţie; de regulă sunt
prefabicate grinzile pe care reazemă fâşii de planşeu iar grinzile pe direcţie inversă se toarnă
odată cu monolitizările şi eventuala suprabetonare a planşeului prefabricat.

Nod de cadru cu prefabricare parţială

1 – stâlp monolit;
2 – grindă prefabricată;
3 – grindă monolită;
4 – placă din fâşii cu goluri;
5 – armătură de continuitate pentru grinda
prefabricată;
6 – armătură de continuitate în grinda monolită;
7 – suprabetonare pe grinda prefabricată.

246
 Prefabricarea integrală a cadrelor
In cazul construcţiilor multietajate în cadre integral prefabricate, se recurge la soluţii
care urmăresc:
- reducerea numărului de îmbinări
- amplasarea îmbinărilor în afara nodurilor (în zone cu eforturi secţionale reduse)
Rezultă astfel mai multe categorii de soluţii.
a) Cadre cu stâlpi continui pe mai multe nivele
Soluţie indicată în cazul clădirilor cu
deschideri mari; stâlpii pot fi prevăzuţi cu
console pe una sau două direcţii (îmbinări cu
grinzi prefabricate în afara nodului)

247
 b) Cadre cu stâlpi fragmentaţi pe înălţimea fiecărui nivel
Soluţie cu câmp mai larg de aplicare; sunt posibile îmbinări în
afara nodului, în zone mai puţin solicitate.

c) Cadre cu elemente prefabricate de diferite

forme (T, L, H etc)
Soluţie cu număr redus de îmbinări; îmbinările pot fi
realizate ca articulaţii dacă stabilitatea de ansamblu
este asigurată.

Imbinările între prefabricate pot fi realizate într-una din următoarele variante:

(1) Imbinări prin monolitizare (‘umede’) – conferă grad înalt de monolitism, dar sunt
complicat de executat şi reduc eficienţa prefabricării
(2) Imbinări cu buloane sau sudură (‘uscate’) – utilizate cu precădere la noduri de tip
articulaţie; este posibilă realizarea de îmbinări rigide, dar în general rezultă
alcătuiri complicate
(3) Imbinări prin postcomprimare – conferă caracter de continuitate elementelor
îmbinate şi grad de monolitism similar îmbinărilor ‘umede’; sunt preferabile în
cazul structurilor cu deschideri şi încărcări mari, dar realizarea lor reclamă un
grad înalt de tehnicitate în execuţie

248
Imbinări prin monolitizare între grinzi şi stâlpi prefabricaţi

a – cu rezemarea la montaj a grinzilor pe stâlp; b – cu sprijinirea provizorie a grinzilor

1 – profile metalice înglobate în grinzile prefabricate;
2 – eclise sudate pentru realizarea continuităţii armăturilor din grinzi;
3 – beton de monolitizare;
4 – sprijiniri provizorii la montaj (popi metalici)

Imbinări cu piese metalice sudate între grinzi şi stâlpi prefabricaţi

1 – profil metalic (scaun) înglobat în stâlp;

2 – bulon;
3 – placă metalică înglobată în grindă;
4 – eclisă sudată

249
 Imbinări de continuitate între stâlpi prefabricaţi

a – prin suprapunerea armăturilor; b – prin introducerea armăturilor în locaşuri umplute

cu mortar de ciment expansiv; c – prin sudarea armăturilor în cochilie
1 – beton de monolitizare; 2 – ţeavă; 3 – mortar de ciment expansiv; 4 – eclise sudate

250
FAŢADE PREFABRICATE DIN BETON ARMAT

Forma prefabricatelor de faţadă şi relaţia plin-gol

A. Elemente de suprafaţă

a) Panouri cu gol inclus

b) Panouri cu gol în exterior

c) Panouri cu forme simple (parapet – şpalet)

251
 B. Elemente tip cadru

a) Elemente tip ramă

b) Elemente tip nod de cadru

c) Elemente liniare

252
 Rolul structural şi relaţia panourilor prefabricate cu construcţia

A. Panouri cu rol structural (panouri portante)

Primesc încărcări de la elementele de deasupra şi de la planşee, încărcări pe care le
transmit elementelor pe care reazemă sau fundaţiei; totodată contribuie la asigurarea stabilităţii
construcţiei la acţiuni orizontale

B. Panouri fără rol structural

B1. Panouri autoportante

Primesc numai încărcarea

peretelui de deasupra şi o transmit
elementelor de dedesupt sau fundaţiei.
Trec prin faţa structurii şi sunt
ancorate de ea pentru stabilitate (de
obicei ancorare de planşeu – v. detaliile
c1, c2).
Rezolvările de detaliu trebuie
să permită mici deplasări relative
panou-structură; ca atare sunt
preferabile îmbinările metalice sudate
sau mecanice (şi nu monolitizările).
Detaliile b şi c3 sunt specifice
panourilor din b.c.a.

253
 B2. Panouri neportante
Sunt “purtate” de structura portantă. In relaţia cu structura, trebuie să aibă 2 solidarizări
(continue sau punctuale), sus şi jos: una cu rol de rezemare+ancorare, alta numai cu rol de
ancorare.

● Panouri cu rezemare continuă la partea de jos

C1 – rezemare pe planşeu existent;
planşeul poate fi întrerupt local în
dreptul dispozitivelor de ancorare a
panoului inferior; solidarizare sus şi
jos cu prinderi mecanice (piese
metalice sudate) sau cu monolitizări
C2 – rebord turnat după montarea
panoului de jos
C3 – panoul de jos ajunge până la
faţa superioară a planşeului
C4 – planşeu turnat după montarea
panoului de jos

● Panouri cu rezemare punctuală la partea de jos

1b, 1c – rezemare la extremităţi, pe

console de beton din stâlpi

2, 3 – rezemare pe console de beton

din panou, între stâlpi sau diafragme

4, 5, 6, 7 – rezemare pe console metalice (în

grosimea panoului sau în afara lui); solidarizare
sus şi jos cu suduri sau buloane

254
 ● Panouri cu rezemare punctuală la partea de sus (panouri suspendate)

1 – Rezemare pe console din stâlpi sau

diafragme, în grosimea panoului; ancoraj (jos)
cu piese metalice

2 – Console din panou rezemate pe planşeu;

calare cu şurub, apoi monolitizare.

Sistem de suspendare cu cârlige reglabile

în 2 variante: cu şurub (v1) sau cu pene
metalice (v2). Calarea panoului cu şuruburi
amplasate sub el în panoul inferior (z)

● Panouri cu rezemare la capete, cu console laterale

Console laterale obţinute din retrageri şi avansări ale diafragmelor şi stratului interior al
unor panouri tristrat (console din stratul interior al panoului reazemă pe porţiuni avansate ale
diafragmelor).

255
 1 – console înalte la partea superioară a panoului; 2 – console înalte la partea inferioară
a panoului; 3 – console locale numai pe înalţimea planşeului

Panouri înalte pe 2 - 3 nivele

Se montează suspendat (1) sau cu rezemări la fiecare
nivel (2); piesele trebuie să permită reglajul necesar pentru o
rezemare egală.

Panouri parapet
Stabilitatea la răsturnare se asigură prin solidarizări sus şi jos, una dintre ele având şi
rol de reazem.

● Panouri parapet cu rezemare

pe planşeu – asigurată prin
forma panoului (a), forma
planşeului (b) sau cu console
metalice (c). Posibilităţi de
solidarizare foarte variate, de
tip monolitizare (e, x) sau cu
piese metalice (d).

256
 ● Panouri parapet cu rezemare pe
structura verticală – cu console
de beton (a) sau metal (b) sau
printr-o îmbinare de tip
monolitizare (d); este posibilă şi
suspendarea la partea
superioară (c). Rezemarea la
capete este preferabilă.

Panouri orizontale suprapuse

Este bine să aibă rezemări proprii şi să nu rezeme unele pe altele pe înălţimi prea mari.
De obicei rezemarea se face pe structura verticală, cu console metalice sus sau jos.
Cazul „clasic” îl reprezintă fâşiile orizontale
de b.c.a. de 300 – 600 cm lăţime; însă panourile
pot avea orice alcătuire în secţiune.

Panouri tristrat. Suspendare de console

metalice în grosimea panoului, prin intermediul
unor buloane.

257
 Alcătuirea panourilor în secţiune

1. Panourile tristrat

Panourile tristrat au fost primele utilizate la prefabricarea faţadelor din beton şi avut cea
mai largă utilizare; ele se compun din:
- două straturi de beton – min. 6 cm la exterior + min. 10 cm la interior în cazul
panourilor portante;
- un strat de termoizolaţie eficientă – în general polistiren expandat.

1 – prag
2 – strat interior de beton
3 – strat exterior de beton
4 – buclă de manevrare
5 – şpalet
6 – buiandrug
7 – gol fereastră
8 – faţa laterală a golului
9 – faţa orizontală a golului
10 – parapet
11 – panou plin

1A. Panourile tristrat cu nervuri din beton

Asocierea celor două straturi de beton prin nervuri de beton continui pe conturul
panoului şi pe conturul golului creează punţi termice (cu risc de condens pe faţa interioară)
precum şi deficienţe de comportare în timp a panourilor (degradări) legate de incapacitatea
nervurilor de a prelua mişcările termice diferite ale straturilor interioare şi exterioare de beton.

258
 Construcţii integral prefabricate realizate pe baza proiectului tip IPCT 770

In timp, diverse sisteme au încercat să corecteze deficienţele determinate de nervurile

continui din beton.

1B. Panourile tristrat cu lamă exterioară semi-liber dilatabilă

● Panouri cu lungimi reduse ale nervurilor

de pe conturul panoului – parţial (A) sau
total (B)

259
 ● Panouri cu nervuri îngustate (până la 2-3 cm) şi poziţionate în câmp (în zone mai
puţin „delicate”) + puncte suplimentare de ancorare cu agrafe din oţel

● Panouri fără nervuri, cu ancoraje din oţel inoxidabil (sau oţel obişnuit) trecut prin
ploturi locale de beton

260
 1C. Panourile tristrat cu lamă exterioară liber dilatabilă
Cele două straturi din beton sunt asociate prin sisteme de ancorare punctuală
nerigidă. Soluţiile utilizate se bazează pe prevederea unor dispozitive de suspendare-
ancorare (DP) în centrul de greutate al
panoului şi a unor ancoraje
suplimentare (AS) cu agrafe. Uneori
sunt necesare şi dispozitive de
suspendare-ancorare secundare (DS)

2. Panourile monostrat

2A. Panourile din beton uşor

Panouri din beton cu agregate uşoare,

aparent

Panouri din beton cu agregate uşoare,

protejat la exterior cu 3 cm de mortar şi
tencuit la interior

261
 2B. Panourile din b.c.a.

Fâşii din b.c.a.

Faţade autoportante Faţade neportante

Panouri mari din fâşii de b.c.a.

preasamblate

3. Panouri din beton cu dublaj termoizolant la interior

Panouri plane din beton greu cu dublaj

termoizolant montat in situ
(portante sau neportante - funcţie de
grosimea betonului)

262
 Panouri din beton greu cu relief
pronunţat; dublaj termoizolant
montat in situ

4. Panourile parament exterior

Sunt aşezate în faţa unui alt perete

greu sau uşor, cu sau fără termoizolaţie; de
obicei nu au rol structural, uneori fiind susţinute
chiar de peretele din spate.

Panouri parament din beton armat cu fibre de

sticlă (GFRC).
Complexul imobiliar “Il Magnifico”, Florenţa, 1997.
Arh. G. Pacini, P. Puggelli

263
 Rosturi între panouri prefabricate de faţadă

Rosturile constituie una dintre caracteristicile arhitectural-constructive esenţiale ale

faţadelor realizate din elemente prefabricate. Ele trebuie să asigure etanşeitatea la aer a
închiderii şi să împiedice pătrunderea apei, printr-o geometrie adecvată, precum şi prin folosirea
unor materiale de umplutură, chituri, masticuri, benzi şi profile de etanşare. Desenul rosturilor
participă la compoziţia faţadei; ascunderea rosturilor este nerecomandabilă întrucât cu timpul
apar fisuri cu traseu neregulat; rosturile pot fi reduse la minimum, dar în acest caz este
necesară o execuţie foarte precisă; rosturile verticale pot fi accentuate prin profilarea panourilor
iar cele orizontale prin lărgirea rostului sau profilarea panoului; deasemenea rosturile pot fi
acoperite cu profile metalice.

Rosturile verticale
După principiul de funcţionare, pot fi:
- rosturi închise
- rosturi ventilate
- rosturi deschise
- rosturi libere
Fiecare categorie poate fi realizată în mai multe variante constructive.

Rosturi închise

Rosturi închise rigide + plastice,

umplute cu mortar + cordon de chit
permanent plastic (CPP) la exterior

Rosturi închise elastice, umplute total sau parţial cu un material

elastic şi chituite; soluţie folosită la construcţii industriale

264
Rosturi ventilate

In spatele unui cordon de etanşare (din benzi elastice sau chit) există un spaţiu de aer
care are rolul de a egaliza presiunea aerului în spatele etanşării şi de a asigura
decompresiunea şi drenajul prin care apa eventual infiltrată se scurge în exterior.

SDD – spaţiu de decompresiune şi drenaj

BE – bandă elastică
CPP – chit permanent plastic
PSE – profil structural de etanşare
PEX – polistiren expandat
MA – mortar adeziv

Rosturi deschise

● Rosturi deschise cu o treaptă de etanşare, unde:

- un sistem de profile structurale de etanşare (PSE) formează barieră contra apei
- un spaţiu profilat asigură detenta şi drenarea apei eventual pătrunse (SDD)

BVI – barieră contra vântului şi ploii (protejează termoizolaţia)

CI – caneluri înclinate spre exterior
PSI – profil structural înglobat la turnare

265
 ● Rosturi deschise cu două treapte de etanşare, unde profile duble sau mai complexe
asigură etanşarea, detenta şi drenarea apei.

Rosturi libere

Sunt înguste, şicanate, cu eventuale spaţii de detentă; bariera

de vânt (BVI) în fundului rostului este obligatorie.

Profile de acoperire

Sunt profile din metal, eventual în combinaţie cu materiale plastice şi cu garnituri de

etanşare. Pentru realizarea etanşării,
profilele sunt presate prin alăturarea
panourilor (2) sau sunt strânse cu şuruburi
(1). Se pot utiliza corect numai la rosturi pe o
singură direcţie.

Rosturile orizontale
Rezolvările sunt bazate pe aceleaşi principii ca şi în cazul rosturilor verticale; însă
geometria rostului trebuie să ţină cont de scurgerea gravitaţională a apei.

266
Rosturi închise

Rosturile închise rigide + plastice se folosesc la

panouri portante sau autoportante care reazemă
unul peste altul; pot fi plane (1), dar realizarea unei
şicane este preferabilă (2)

Rosturile închise elastice se folosesc atunci când se evită rezemarea panoului superior
pe cel inferior (1, 2) sau când încărcările sunt foarte mici (3)

CPP – chit permanent plastic

PEX – polistiren expandat
DA – dispozitiv ancorare la stâlp

Rosturi ventilate
Includ obligatoriu o şicană (prag ridicat în panoul de jos, acoperit cu un “limb” al
panoului de sus) care joacă şi rol de spaţiu de decompresiune şi drenaj; etanşare cu
benzi de etanşare (1), cu chit permanent plastic (2) sau cu mortar (3)

267
 Rosturi libere
In situaţia rosturilor verticale deschise sau libere, se folosesc rosturi orizontale libere.
Etanşarea se obţine prin forma de prag a marginii superioare a panoului, cu rol de
barieră contra ploii şi vântului; în acest scop, pragul trebuie să aibă o înălţime (h) de
0 0
min. 60 mm şi să facă un unghi de 70 – 90 cu orizontala. La partea de sus a pragului
se dispun materiale de etanşare la vânt (benzi, folii, mase de etanşare, mortare).

Profile de acoperire
Se folosesc împreună cu garnituri de etanşare atunci când au şi rol de montaj (1).
In exemplul (2) este reprezentat un profil care aruncă apa scursă de pe panoul superior
şi are fante de evacuare a apei infiltrate sau din condens

PA – profil metalic de acoperire

PI – panou inferior
PS – panou superior
GL – garnitură locală de montaj
FC – fantă pentru ventilare şi
evacuare condens

Intersecţii de rosturi
Pentru dirijarea apei către exterior, la intersecţia dintre rostul orizontal şi cel vertical, pe
panourile de jos se aplică local o fâşie dintr-o folie etanşă
lipită (F.L.) care acoperă rostul vertical inferior şi se
racordează în sus cu bariera de vânt din faţa
termoizolaţiei.

268
 TENDINŢE ACTUALE IN PREFABRICAREA CONSTRUCŢIILOR

Necesitatea de a scurta timpul de execuţie asigurând totodată o calitate din ce în ce

mai ridicată a construcţiilor, continuă să impună folosirea unor sisteme constructive care,
bazându-se pe industrializare, pot da un răspuns adecvat cerinţelor de acest fel.
De la hale industriale şi centre comerciale, la dotări publice şi locuinţe, popularitatea
acestui mod de a construi a crescut exponenţial în ultimele două decenii. Motorul principal l-a
reprezentat industria prefabricatelor pe care perseverenţa şi capacitatea de inovare au facut-o
să creeze o nouă generaţie de soluţii constructive.
Astăzi oferta de piese prefabricate din beton tinde să crească de o manieră optimistă iar
varietatea produselor industrializate permite realizarea unor construcţii parţial sau chiar integral
prefabricate fără a cădea în mod necesar într-o ‘arhitectură de catalog’.

Centru educaţional pentru preşcolari şi şcolari mici „Gerbert D’Orlhac”, Sant Cugat, Barcelona 2004
Autori: Felip Pich-Aguilera Baurier, Teresa Batlle Pagès

269
 Prefabricarea „deschisă”
Se bazează pe sisteme de elemente prefabricate produse industrial, grupate în mai
multe clase de bază şi combinabile între ele, aşa încât pot fi utilizate împreună la realizarea unei
clădiri; elementele se pot folosi şi individual, în asociere cu alte sisteme constructive. Spre
exemplu, intreprinderea Indag S.A. are ca obiect de activitate dezvoltarea construcţiei
industrializate în principal în sectorul locuinţelor; ea produce un sistem de prefabricate care
include 6 clase de elemente:
1. Panouri de b.a. pentru pereţi interiori – portanţi, autoportanţi, neportanţi.
2. Panouri de b.a. pentru pereţi exteriori – portanţi, autoportanţi, neportanţi.
3. Panouri subţiri de b.a. (4 – 6 cm) pentru faţade uşoare din beton aparent.
4. Panouri şi predale de b.a. sau beton precomprimat pentru planşee.
5. Elemente liniare – stâlpi, grinzi, buiandrugi – pentru completarea funcţiei constructive
a elementelor din clasele 1 şi 2.
6. Elemente speciale pentru rampe de scară, panouri cu instalaţii sanitare, panouri cu
gol de ascensor; sunt piese cu geometrie variabilă care rezolvă aspecte particulare ale
fiecărui caz în parte.
Utilizarea unor astfel de sisteme de prefabricate permite o anumită flexibilitate în
proiectare; arhitectura clădirilor se distanţează evident de monotonia generată în trecut de
prefabricarea „închisă” a construcţiilor tipizate.
In continuare este prezentat ca exemplificare ansamblul Alcobendas, Madrid (1996)
1
grupând 198 de locuinţe sociale cu garaje.
Construcţiile sunt realizate cu sistemul de
prefabricate Indag S.A.; piesele folosite sunt:
- panouri de b.a pentru pereţi interiori
portanţi – 12 cm grosime, 2.90 m
înălţime, max. 10 m lungime;
- panouri de b.a cu agregate colorate
pentru pereţi exteriori portanţi – 12
cm grosime, 2.90 m înălţime, max. 10
m lungime;
- elemente de planşeu precomprimate,
cu nervuri la 70 cm interax, lăţime
2.10 m, înălţime 26 cm;
- piese speciale cu geometrie variabilă
pentru rampe de scări, panouri cu
instalaţii sanitare, plăci cu gol de
ascensor etc Ansamblul de locuinţe sociale, Madrid, 1996
Autor: Manuel de las Casas
1
Referinţe: Tectonica 5, Hormigón (II) prefabricado. ATC Ediciones, Madrid

270
271
A – îmbinări punctuale între panouri, cu plăci metalice înglobate; B – dornuri de poziţionare; C – plăci
metalice de asociere care se sudează de plăcile înglobate; D – suprabetonare şi monolitizare între panouri
de faţadă şi planşeu; E – călăreţi; F – mustăţi; G – armături suplimentare ridicate; H – armătură superioară
a plăcii

272
A – glaf tablă oţel galvanizat şi lăcuit 1.5 mm; B – geam securizat în panourile fixe; C – geam dublu
termoizolant; D – rost între panouri; E - sigilant (silicon peste cordon rigid din spumă de poliuretan) în
rosturi între panouri şi între panou şi rama ferestrei

273
E - sigilant (silicon peste cordon rigid din spumă de poliuretan) în rostul dintre panou şi rama ferestrei; F –
dublaj termoizolant poliuretan; G – gipscarton pe schelet metalic

274
 Construcţii
din zidărie şi beton armat
Studii de caz

1. Galerie de Artă, Marktoberdorf, Germania, 1998-2000 277

Valentin Bearth & Andrea Deplazes
2. Locuinţe în Baden, Elveţia, 2004 281
Urs Burkard, Adrian Meyer & Partner
3. Locuinţă în Dublin, Irlanda, 2004-2005 285
Boyd Cody Architects
4. Centru de formare Hilti, Schaan, Lichtenstein, 2006 289
Baumschlager Eberle Architekturbüro
5. Facultatea de Ştiinţe Sociale a Universităţii din Navarra, Spania, 1997 293
Ignacio Vicens, José Antonio Ramos
6. Galerie de Artă, Walsall, Marea Britanie, 2000 295
Caruso St. John Architects
7. Centraal Beheer Offices, Apeldoorn, Olanda, 1972 299
Herman Herzberger
8. Locuinţe sociale, Sants-Montjuic, Barcelona, Spania, 2004 303
Felip Pich-Aguilera Baurier, Teresa Batlle Pagés
9. Spelman Halls, Princeton University, New Jersey, SUA, 1974 305
M. Pei and Partners
10. Facultatea de Ştiinţe Economice, Reus, Spania, 1991 309
Pau Pérez, Antón M. Pamies, Antón Banús

275
276
Galerie de Artă, Marktoberdorf, Germania, 1998-2000
Valentin Bearth & Andrea Deplazes

277
 A. Pietriş 50 mm
B. Hidroizolaţie 3 mm
C. Termoizolaţie sticlă celulară
D. Strat bitum
E. Planşeu din plăci de lemn laminat
tristrat (95 mm) pe grinzi metalice
F. Cordon de etanşare elastic 15 mm
G. Copertină tablă cupru
H. Mortar de pantă 1%
I. Centură b.a.
J. Profil IPE 360
K. Şuruburi
L. Perete din zidărie de cărămidă
klinkerizată 50 cm grosime
M. Mână curentă din lemn
N. Pardoseală cărămidă klinkerizată
O. Element prefabricat din b.a

278
A. Pietriş 50 mm
B. Scurgeri pluviale
C. Priză aer ventilaţie
D. Membrană izolantă bituminoasă
dublă 3 mm
E. Copertină tablă cupru
F. Substructură din plăci hidrofugate
de lemn laminat
G. Termoizolaţie vată minerală 10 cm
H. Planşeu din plăci de lemn laminat
tristrat (95 mm) pe grinzi metalice
I. Canal cabluri electrice, cu capac
demontabil
J. Cordon elastic 15 mm
K. IPE 360
L. Tub fluorescent cu capac acrilic
M. Buiandrug din ţeavă de oţel +
platbandă sudată

279
 A. Perete portant din cărămidă
klinkerizată
B. Ţevi de cupru pentru încălzire
C. Placă acoperire 1.5 cm
D. Barieră impermeabilă
E. Planşeu din plăci de lemn laminat
tristrat (95 mm) pe grinzi metalice
F. Profil IPE 360
G. Termoizolaţie polistiren 3 cm
H. Tub fluorescent cu capac acrilic
I. Perete din cărămidă 14.5 cm
J. Perete b.a. 33 cm
K. Folie impermeabilizantă bituminoasă
L. Profil protecţie din tablă de cupru
M. Izolaţie polistiren extrudat 6 cm
N. Folie profilată pentru ventilare şi
protecţia termoizolaţiei
O. Pardoseală din cărămidă klinkerizată
P. Şapă mortar 10.5 cm
Q. Cordon din spumă rigidă 5 mm
R. Beton de nivelare 5 cm
S. Tub de drenaj

Referinţe: TECTONICA 15, Cerámica (I). ATC Ediciones, Madrid; Deplazes, Andrea,
Constructing Architecture. Birkhauser, 2005.

280
Locuinţe la Baden, Elveţia, 2004
Urs Burkard, Adrian Meyer & Partner

281
 Plan demisol

Plan parter

Plan etaj 1 Plan etaj 2 Plan etaj 3

282
Alcătuirea zidăriei portante
400 mm blocuri ceramice Optitherm
ţesute + 120 mm cărămizi Kelesto
aparente, arse sub punctul de vitrifiere
2
(U = 0.38 W/m K)

A. Element de bordaj din b.a.

prefabricat
B. Cărămizi aparente
C. Bloc din argilă uşoară
D. Spaţiu aer 1 cm
E. Polistiren extrudat 5 cm
F. Tâmplărie lemn vopsită
G. Geam dublu
H. Placă beton

283
A. Pietriş din cărămizi reciclate
B. Hidroizolaţie bituminoasă
C. Termoizolaţie polistiren extrudat 12 cm
D. Barieră de vapori
E. Placă beton armat 24 cm cu pantă
F. Şorţ tablă de aluminiu peste profil de
lemn
G. Polistiren extrudat 5 cm
H. Element din b.a. prefabricat 25 x 29 cm
I. Tâmplărie aluminiu/lemn cu geam
dublu termoizolant
J. Mână curentă din ţeavă de oţel
K. Geam laminat de securitate
L. Şapă beton 8 cm cu acoperire din
răşină 1 cm
M. Izolaţie acustică 3 cm
N. Placă beton armat 24 cm
O. Cărămizi aparente 25 x 12 x 65 cm
P. Blocuri din argilă uşoară de 14 cm
înălţime şi 225 sau 15 cm lăţime
Q. Termoizolaţie poliuretan 5 cm
R. Ancoraje în beton din 2 profile UPN şi
bare transversale (2)
S. Element din beton prefabricat 12 x 29
cm (S)

1 - Element beton prefabricat (S)

2 - Ancorare element prefabricat (S) de placa
b.a., cu 2 profile metalice U + bare
transversale

Referinţe: TECTONICA 15, Cerámica (I). ATC Ediciones,

Madrid; Deplazes, Andrea, Constructing Architecture. Birkhauser, 2005.

284
Locuinţă în Dublin, Irlanda, 2004-2005
Boyd Cody Architects

285
286
1 – criblură 50 mm; hidroizolaţie 3 mm; termoizolaţie min.120 mm; barieră de vapori 3 mm; plăci din
derivate de lemn 18 mm pe şipci 50x50 mm; grinzi de lemn 175x44 mm; gipscarton 12.5 mm vopsit alb
2 – zidărie de cărămidă 100 mm, ancorată cu agrafe din oţel inoxidabil; strat aer ventilat 40 mm;
termoizolaţie poliuretan 60 mm; zidărie din blocuri de beton 100 mm
3 – membrană hidroizolantă 2 mm
4 – platbandă oţel 200x10 mm; grindă buiandrug din oţel cu secţiune I 203 mm
5 – vitraj dublu 8 mm + 12 mm gol + 6 mm, în profile de aluminiu anodizat 50x50 mm
6 – contraplacaj 2x18mm cu furnir de mesteacăn; strat elastic 5 mm; sistem încălzire în şapă ciment 50
mm, între grinzi lemn 200x44; vată minerală 150 mm; gipscarton 12.5 mm vopsit alb
7 – contraplacaj 18 mm cu furnir de
mesteacăn
8 – gipscarton 12.5 mm, pe grinzi de
lemn 170x44; lumină indirectă
9 – stâlp din ţeavă rotundă de oţel ø
114x8mm
10 – glaf din b.a. 750x200 mm
11 – tencuială sclivisită 20 mm
12 – şapă cu sistem de încălzire, 75
mm ciment sclivisit; strat separaţie 2
mm; strat elastic (amortizare zgomot
impact) 50 mm; placă b.a. 150 mm;
hidroizolaţie bituminoasă; strat beton
30 mm; termoizolaţie 250 mm

287
 Referinţe: DETAIL. Brick, Concrete, Stone. Vol. 4, 2007; www.boydcodyarch.com

288
Centru de formare Hilti, Schaan, Lichtenstein, 2006
Baumschlager Eberle Architekturbüro

289
1 – acoperiş verde;
hidroizolaţie; termoizolaţie
min. 222 mm; placă beton
armat 300 mm; gipscarton
12.5 mm
2 – vitraj dublu 6+16+8 mm
3 – tâmplărie lemn/aluminiu
4 – canal ventilaţie
5 – pardoseală cu canale
încălzire/răcire înglobate;
placă beton armat 400 mm;
termoizolaţie 200 mm;
tencuială
6 – pardoseală logie
7 – tâmplărie lemn/aluminiu
8 – geam laminat 8 mm
9 – piatră (gneis) 160 mm;
mortar poros 20 mm; beton
prefabricat 80 mm;
termoizolaţie polistiren
extrudat 200 mm; beton
armat 250 mm; tencuială
15 mm
10 – pardoseală cu canale
încălzire/răcire; placă beton
armat 500 mm; tavan cu
tratament acustic
11 – corp iluminat

290
1 – hidroizolaţie sablată, cu protecţie UV
2 – piatră (gneis) 160 mm; mortar poros 20 mm; beton
prefabricat 80 mm; termoizolaţie polistiren extrudat 200 mm;
beton armat 250 mm; tencuială 15 mm
3 – storuri
4 – tâmplărie lemn / aluminiu
5 – ventilo-convector, încălzire / răcire
6 – canal ventilaţie

291
 Referinţe: DETAIL. Brick, Concrete, Stone. Vol. 4, 2007.

292
Facultatea de Ştiinţe Sociale a Universităţii din Navarra, Spania, 1997
Ignacio Vicens, José Antonio Ramos

Plan nivel acces

A – intrare; B – hol; C – birouri;

D – bar-cafenea; E, F, G, H –
aule cu diferite capacităţi
(20...180 locuri); I – amfiteatru
300 locuri; J – sală dezbateri şi
mese rotunde

Plan etaj 1

A – sală desen; B – redacţie

revistă; C – laborator
informatică; D – studio radio;
E – platou televiziune; F –
audiovideotecă

293
 Alcătuirea închiderilor
2 straturi de beton armat (2 x 15 cm) aparent
+ miez de polistiren expandat (5 cm)
Pereţii sunt turnaţi în cofraje Peri cu plăci
fenolice 208 x 124.6 cm, conform modulării
stabilite prin proiect.

Referinţe: TECTONICA 3, Hormigón (I). ATC Ediciones, Madrid

294
 Galerie de Artă, Walsall, Marea Britanie, 2000
Caruso St. John Architects

Plan nivel acces

A – intrare; B – hol; C – scară principală +

ascensoare; D – cafenea şi comerţ; E – galerie
expunere; F – rampă încărcare/descărcare.

295
 Plan etaj 1

A – sală seminar; B – atelier artişti; C – scară

expunere; D – birouri.

296
 Secţiune verticală

Secţiune orizontală

A – polistiren extrudat 10 cm; B – membrană cauciuc

sintetic; C – tablă oţel inoxidabil 1.5 mm;
D – ţeavă 60x30x3 mm; E – vitraj dublu fix cu geam
7.5 mm + 12 mm + geam laminat 4+4 mm, fixat cu
silicon structural; F – profil aluminiu 30x30x3 mm; G
– glaf de lemn 3 cm fixat cu şuruburi pe schelet; H –
etanşare cu silicon; I – profil de fixare ancorat în
perete; J – cornier oţel 120x60x6 mm; K – schelet din
ţeavă de oţel inoxidabil 50x30x3 mm; L – stor alb; M
– placare interioară cu lamele din lemn de pin pe
schelet oţel 45 mm

297
 A – polistiren extrudat 10 cm; B – şorţ neopren; C – tablă oţel
inoxidabil; D – polistiren extrudat 5 cm acoperit cu profil tablă oţel
inoxidabil 30x30x4 mm; E – fâşie PVC extrudat 5x4 mm; F –
longrină oţel inoxidabil 50x30x3 mm; G – vitraj dublu cu geam
difuzant: 7.5 mm + 12 mm + 4+4 mm geam laminat, fixat cu silicon
structural pe ramă de aluminiu; H – canal de drenare din aluminiu
anodizat; I – stor; J – reflector cu carcasă de aluminiu extrudat; K –
jaluzele acţionate electric; L – foaie de geam securizat 6 mm
rabatabilă, fixată cu silicon structural pe profil de aluminiu

Referinţe: TECTONICA 15, Cerámica (I). ATC Ediciones, Madrid

298
Centraal Beheer Offices, Apeldoorn, Olanda, 1972
Herman Herzberger

299
 Schema structurală a „turnului” (9 x 9 m)

Secţiune verticală prin „turn”.

a – stâlp prefabricat; b – grindă principală

prefabricată; c – grindă de bordaj
prefabricată; d – zonă turnată in situ /
îmbinare cu bulon + 2 plăci metalice
prevăzute cu fante la 450 în direcţii opuse;
e – ştifturi; f – 2 ştifturi din stâlpul de
deasupra; g – 3 buloane de reglare pentru
stâlpul de deasupra; h – elemente de
planşeu prefabricate; i – suprabetonare; j
– canal ventilaţie; k – panouri cu lumină
fluorescentă; l – gură absorbţie aer viciat;
m – ţevi apă; n – geam simplu cu
tâmplărie de aluminiu; o – radiator

300
 Detalii de îmbinare între prefabricate

a – stâlp prefabricat; b – grindă principală

prefabricată; c – grindă de bordaj
prefabricată; d – zonă turnată in situ;
îmbinare cu bulon + 2 plăci metalice
prevăzute cu fante la 450 în direcţii opuse; e
– ştifturi; f – 2 ştifturi din stâlpul de deasupra;
g – 3 buloane de reglare pentru stâlpul de
deasupra.

301
 Detaliu de faţadă

a – stâlp prefabricat; b – grindă principală prefabricată; c – grindă

de bordaj prefabricată; d – zonă turnată in situ / îmbinare cu bulon
+ 2 plăci metalice prevăzute cu fante la 450 în direcţii opuse; e –
ştifturi; f – 2 ştifturi din stâlpul de deasupra; g – 3 buloane de
reglare pentru stâlpul de deasupra; h – elemente de planşeu
prefabricate; i – suprabetonare; j – canal ventilaţie; k – panouri cu
lumină fluorescentă; l – gură absorbţie aer viciat; m – ţevi apă; n –
geam simplu cu tâmplărie de aluminiu; o – radiator; p – bridă de
oţel fixată de grindă; q – parasolar; r - rost

Referinţe: Orton, Andrew, The way we build now. Van Nostrand Reinhold (UK), 1988

302
Locuinţe sociale prefabricate, Sants-Montjuic, Barcelona, 2004
Felip Pich-Aguilera Baurier, Teresa Batlle Pagés

Plan tip

303
 Schema structurii
Nucleu rigid din celule prefabricate + stâlpi, grinzi şi plăci prefabricate

Detaliu celulă spaţială prefabricată

Referinţe: Pich-Aguilera Baurier, Felip, Batlle Pagés, Teresa, Sauer, Bruno, Arquitectura
industrializada: una respuesta real. ACTAR-PRO, Barcelona, 2005

304
Spelman Halls, Princeton University, New Jersey, SUA, 1974
I. M. Pei and Partners

305
306
 Secţiune prin grinda postcomprimată de contur, la legătura panourile interioare.

a – grindă prefabricată postcomprimată; b – cablu postcomprimare; q – panou perete interior; r – spaţiu

între panourile de pereţi; s – conector reglabil; t – cablu din panoul de jos; u – placă oţel + dorn; v –
material compresibil; w – cornier

307
 Detaliu în zona ferestrei mobile

Secţiune prin grinda postcomprimată de contur, în zona de consolă

a – grindă prefabricată postcomprimată; b – cablu postcomprimare; c – panou planşeu; d –

cornier oţel; e – termoizolaţie; f – gips-carton; g – vitraj; h – etanşare; i – glaf; j – piesă fixare glaf; k –
platbandă oţel; l – opritor; m – fereastră mobilă cu tâmplărie de oţel; n – furură; o – placă suport din oţel; p
– garnitură neopren.

Referinţe: Orton, Andrew, The way we build now. Van Nostrand Reinhold (UK), 1988

308
Facultatea de Ştiinţe Economice, Reus, Spania, 1991
Pau Pérez, Antón M. Pamies, Antón Banús

Plan parter

309
 Plan etaj 1

310
A – Placă oţel inoxidabil sau galvanizat pentru nivelare;
B – dornuri verticale pentru împiedicarea deplasării
grinzii;
C – panouri de planşeu;
D – armături suplimentare (de continuitate) trecute prin
golurile prevăzute în stâlp, ulterior înecate în răşină
epoxidică sau ciment fără contracţii;
E – armătură în rosturile dintre fâşiile de planşeu; F –
beton turnat in situ

311
 Rezolvarea închiderilor

1 – Stâlp; 1’ – Consolă din stâlp; 2 – Grindă; 3 – Panou

de închidere curent; 4 – Panou de închidere special; 5
– Cornier din platbandă îndoită 8 mm grosime.

Detaliu de îmbinare între

panouri (D1)

Detaliu îmbinare panou-

grindă (D2)

A – Panou orizontal de închidere; B – Chituire

exterioară; C – polistiren expandat 3 cm; D – Placă de
fixare

312
Detaliu îmbinare panou-stâlp (D3)

A – Panou orizontal de închidere; B – Chituire exterioară; C – polistiren expandat 3 cm; D – Placă de

fixare; E – Cornier din platbandă oţel inoxidabil 8 mm; F – Ancoraje; G – Stâlp; H – Cordon etanşare

313
A – Panou planşeu prefabricat;
B – Strat de pantă;
C – Membrană impermeabilă cu protecţie;
D – Prefabricat rebord terasă;
E, F – Membrană impermeabilă;
G – Pietriş 16 - 32 mm;
H – Geotextil;
I – Polistiren extrudat 6 cm;
J – Beton celular.

314
315
 Referinţe: TECTONICA 5, Hormigón (II). ATC Ediciones, Madrid

316
Bibliografie

Deplazes, Andrea, Constructing Architecture. Birkhäuser, Basel, 2005

Ghiocel, Dan şi colectiv, Construcţii civile. Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1985
Hardt, Dorian, Proiectarea detaliilor de construcţii. Editura tehnică, Bucureşti, 1973
Herzog, Krippner, Lang, Façade Construction Manual. Birkhäuser, Basel, 2004
Hugues,T., Greilich, K., Peter, C., DETAIL Praxis. Bloques ceramicos. Gustavo Gili, Barcelona,
2008
Kind-Barkhauskas, Kauhsen, Polonyi, Brandt, Concrete Construction Manual. Birkhäuser,
Basel, 2002
Orton, Andrew, The way we build now: form, scale and technique. Van Nostrand Reinhold (UK),
1988
Pfeifer, Ramke, Achtyiger, Zilch, Masonry Construction Manual. Birkhäuser, Basel, 2001
Pich-Aguilera Baurier, Felip, Batlle Pagés, Teresa, Sauer, Bruno, Arquitectura industrializada:
una respuesta real. ACTAR-PRO, Barcelona, 2005
Smigelschi, Miclescu, Stan, Găleşeanu, Proiectarea faţadelor cu elemente prefabricate. Ed.
Tehnică, Bucureşti 1982
Torricelli, M.C., Del Nord, R., Felli, P., Materiali e tecnologie dell’architettura. Editori Laterza,
Roma-Bari, 2004
Vittone, Renée, Bâtir. Manuel de la construction. PPUR, 1999
*** TECTONICA. Monografías de arquitectura, tecnología y construcción, nr. 3, 5, 13, 15, 25.
ATC Ediciones, Madrid.
*** DETAIL. Review of Architecture and Construction Detail. Brick, Concrete, Stone. Vol. 4,
2007

317