Sunteți pe pagina 1din 367

Olimpia BLĂGOI

Olimpia BLĂGOI Amedeu MITROI

Amedeu MITROI
SOLUȚII MODERNE
ȘI CLASICE PENTRU

SOLUȚII MODERNE ȘI CLASICE PENTRU LUCRĂRI DE PROTECȚIE PE CURSURILE DE APĂ


LUCRĂRI DE PROTECȚIE
PE CURSURILE DE APĂ

9 786066 851008
OLIMPIA BLĂGOI AMEDEU MITROI

SOLUŢII MODERNE ŞI CLASICE


PENTRU
LUCRĂRI DE PROTECŢIE PE
CURSURILE DE APĂ

EDITURA PERFORMANTICA
I A Ş I, 2 0 13
Editura PERFORMANTICA
Institutul Naţional de Inventică, Iaşi
performantica@inventica.org.ro
Iaşi, Campusul Universitar “Tudor Vladimirescu”,
Corp T24, Etaj 1, CP 2002, OP 10, Iaşi
Tel/fax: 0232-214763

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BLĂGOI, OLIMPIA
SOLUŢII MODERNE ŞI CLASICE PENTRU LUCRĂRI
DE PROTECŢIE PR CURSURILE DE APĂ/
OLIMPIA BLĂGOI, AMEDEU MITROI.
- Iaşi : Performantica, 2013
ISBN 978-606-685-100-8

AMEDEU MITROI

Consilier editorial:
Prof. univ. dr. Traian D. Stănciulescu

Secretar editorial:
Octav Păuneţ

EDITURĂ ACREDITATĂ DE CNCSIS BUCUREŞTI, 1142/30.06.2003


Copyright © 2013
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate autorilor
Profesorului nostru,
Victor ZAVATI
In natură, nu există
nici recompense,
nici pedepse,
există consecinţe.
Robert Ingersoll (1833-1899)
CAPITOLUL I

PRINCIPII DE PROTECŢIE ŞI REGULARIZARE A


CURSURILOR DE APĂ

I.1. Obiectivele amenajării şi regularizării cursurilor de apă


Cursurile de apă constituie o importantă bogăţie naturală a unei ţări.
Amenajarea şi utilizarea complexă şi raţională a resurselor hidraulice au rol
esenţial în activitatea economică şi socială.
Cursurile de apă sunt utilizate pentru:
 navigaţie,
 sursă de energie,
 alimentare cu apă industrială şi urbană,
 irigaţii,
 agrement.
În stare naturală, cursurile de apă nu îndeplinesc, întotdeauna, condiţiile
pentru aceste folosinţe, de aceea se execută lucrări de amenajare şi regularizare
pe traseul râurilor şi în bazinul lor hidrografic.
Variaţia continuă a regimului hidrologic al râului modifică forma şi
dimensiunile albiei. Procesele de albie au efecte nefavorabile ca:
 schimbarea traseului;
 erodarea malurilor şi periclitarea construcţiilor limitrofe;
 formarea de sedimente care perturbă navigaţia, funcţionarea prizelor de
apă şi a construcţiilor de traversare;
 inundarea terenurilor, căilor de comunicaţie şi construcţiilor riverane.
Amenajarea unui curs de apă reprezintă totalitatea lucrărilor inginereşti
executate în bazinul de recepţie şi în albie, pentru a elimina sau a reduce efectele
negative directe şi indirecte ale scurgerii naturale, necontrolate a apelor.
Lucrările din bazinul hidrografic (împăduriri, plantaţii, lucrări de fixare a
solului) urmăresc diminuarea eroziunii pe versanţi, care este produsă de
scurgerea superficială a apei din precipitaţii. Pentru folosirea complexă a apelor,
se realizează lacuri de acumulare.
Lucrările din albie au scopul de a limita procesele de modelare, de a
modifica sau de a consolida albia în mod artificial pentru a se obţine o albie
stabilă pe o perioadă de timp cât mai mare. Aceste lucrări se numesc lucrări de
regularizare şi consolidare a albiilor.

1
Obiectivele lucrărilor pentru regularizarea şi consolidarea albiilor sunt:
 protecţia malurilor;
 protejarea localităţilor, construcţiilor, culturilor agricole şi a altor bunuri
economice, sociale şi culturale riverane, împotriva inundaţiilor şi eroziunii
malurilor;
 protejarea construcţiilor de traversare (poduri, podeţe, apeducte) de
afuiere sau ocolire;
 creşterea capacităţii de transport a debitului lichid, pentru se evita
inundaţiile;
 asigurarea condiţiilor de funcţionare normală a lucrărilor hidrotehnice
de pe cursul de apă;
 asigurarea gabaritului de navigaţie;
 amenajarea punctelor de confluenţă;
 amenajarea albiilor torenţiale.
I.2. Clasificarea lucrărilor de protecţie şi regularizare
Lucrările de protecţie - regularizare se grupează după următoarele criterii:
a). după funcţia realizată:
─ lucrări de protecţie a sectoarelor ameninţate: se caracterizează prin
modificarea nesemnificativă pe care o produc în structura curenţilor (ex.: diguri
longitudinale de apărare a malurilor, diguri de inundaţie, consolidări de mal);
─ lucrări de protecţie-regularizare: se caracterizează prin modificarea
semnificativă a curgerii (ex.: epiuri, sisteme permeabile, panouri pentru protecţia
malurilor);
─ lucrări de regularizare a curenţilor: au funcţii diverse şi multiple precum
adâncirea albiei pentru navigaţie, asigurarea captării apei din râu la nivel scăzut,
protejarea captărilor de apă împotriva accesului aluviunilor şi a gheţii (ex.:
epiuri submersibile pentru navigaţie, panouri plutitoare,).
b). după acţiunea asupra curentului:
─ lucrări cu caracter activ: acestea limitează efectele dăunătoare ale apei,
prin modificarea structurii hidrodinamice a curentului (ex.: lucrări de protecţie-
regularizare, lucrări de regularizare);
─ lucrări cu caracter pasiv: acţionează asupra efectelor dăunătoare ale apei,
fără a schimba parametrii iniţiali ai curenţilor (ex. lucrările de protecţie).
c). după poziţia lucrărilor faţă de nivelul maxim:
─ submersibile: sunt inundate la niveluri mari;
─ insubmersibile: partea superioară se află deasupra nivelului maxim.

2
d). după durata de funcţionare:
─ lucrări temporare: au durată de serviciu mică din cauza materialelor;
─ lucrări definitive: au durată mare, fiind executate din piatră, beton.
e). după tipul construcţiilor:
─ lucrări permeabile (filtrante): în timpul funcţionării permit ca o parte din
debitul râului să treacă prin corpul lor;
─ lucrări nepermeabile (masive).
f). după principiul tehnologic:
─ lucrări realizate prin tehnologii structurale,
─ lucrări realizate prin biotehnologii.
Măsurile împotriva instabilităţii curentului şi a afuierii pot fi grupate
după funcţionalitatea lor, în 4 grupe [2, 74, 160]:
 măsuri hidraulice,
 măsuri structurale,
 măsuri bioinginereşti,
 măsuri de supraveghere.
 Măsurile hidraulice se referă la două categorii de lucrări: structuri de
modificare a curgerii (structuri transversale, structuri longitudinale, structuri
zonale) şi structuri de mărire a rezistenţei la acţiunea forţelor hidrodinamice
(apărări şi consolidări de albie, structuri împotriva afuierii locale).
Structurile de modificare a curgerii au ca efect atenuarea condiţiilor
nedorite de eroziune sau/şi de sedimentare în anumite locaţii sau tronsoane ale
râului. Specificul acestor lucrări este orientarea faţă de direcţia de curgere.
Structurile de creştere a rezistenţei la acţiunile hidrodinamice au, ca
specific, tipul de material.
Îmbrăcăminţile şi consolidările se folosesc pentru a proteja malurile şi/sau
albia împotriva eroziunii. Ele se aplică, obişnuit, sub formă de pătură pe zona de
protejat. Pot fi rigide şi articulate/flexibile. Protecţiile rigide sunt impermeabile,
în general, şi nu au capacitatea de adaptare la modificările produse în suprafaţa
de sprijin, ceea ce duce la distrugere prin subminare. Protecţiile
articulate/flexibile se pot adapta la modificările sub-bazei şi la tasări. Totuşi,
aceste lucrări pot eşua prin spălarea şi/sau deplasarea materialului constituent.
Consolidarea împotriva afuierii locale se aplică, în mod special, pentru a
proteja elementele individuale din infrastructura unui pod. În general, este
folosit acelaşi tip de material ca la protecţiile de albie, dar, cu adaptările de
proiectare şi de amplasare adecvate pentru a rezista la turbioanele şi şocurile
hidraulice create prin obstrucţia curgerii.
3
 Măsurile structurale cuprind: consolidarea fundaţiei, modificarea
geometriei pilelor.
Consolidarea fundaţiei include modificări la structura originală, cu scopul
de a consolida şi/sau a extinde fundaţiile podului. Aceste măsuri se proiectează
fie pentru a preveni avarierea dacă patul albiei va coborî la cota de afuiere
calculată, fie pentru a reface integritatea structurală, după ce s-a produs o afuiere
accidentală.
Modificările în geometria pilelor se aplică pentru a reduce afuierea locală,
dar pot fi adoptate şi pentru a transfera procesul de afuiere în alt loc.
 Măsurile bioinginereşti se folosesc tot mai mult împotriva eroziunii
malurilor sau pentru stabilizarea acestora. Vegetaţia poate fi aplicată
independent sau în combinaţie cu măsuri structurale. Biotehnologia poate fi un
instrument util în controlul eroziunii malurilor şi albiei, având, totodată, un rol
benefic din punct de vedere estetic şi ecologic. Totuşi, în cazul construcţiilor de
traversare sau în cazul structurilor şi amenajărilor riverane de mare importanţă,
se vor adopta măsuri inginereşti de tip hard.
 Monitorizarea are în obiectiv: instrumentaţia fixă, instrumentaţia
mobilă, monitorizarea vizuală.
Caracteristicile ansamblului de măsuri, grupate în 5 categorii, care
servesc la selectarea şi aplicarea lucrărilor adecvate sunt: funcţionalitatea,
efectul asupra mediului acvatic, întreţinerea, execuţia, principiile de proiectare.
Regularizarea scurgerii lichide şi solide a cursurilor de apă se realizează
după două concepţii:
 în regim barat,
 în curent liber.
 Regularizarea în regim barat constă din lucrări transversale (baraje)
executate în anumite secţiuni ale cursului de apă. Curgerea este modificată
radical, pe un anumit sector de râu, deoarece, panta longitudinală este
concentrată sub formă de trepte locale de cădere.
Ansamblul lucrărilor din sectorul treptei de cădere constituie un nod
hidrotehnic.
După diferenţa de nivel realizată, nodul hidrotehnic poate fi:
 de joasă cădere: se foloseşte pentru captări de apă şi îmbunătăţirea
condiţiilor de navigaţie, nu are funcţie de regularizare a debitului lichid, iar
nivelul normal de retenţie nu depăşeşte albia principală;
 de medie cădere şi de mare cădere: are funcţia principală de regularizare
a debitului lichid.
4
 Regularizarea în curent liber nu modifică esenţial regimul natural de
curgere. Poate avea caracter conservativ sau radical.
Regularizarea conservativă obţine albia regularizată, prin:
 folosirea la maximum a malurilor existente şi a talvegului iniţial,
 modificarea minimă a pantei longitudinale iniţiale.
Prin această metodă, curgerea este puţin influenţată, iar cantităţile
suplimentare de aluviuni puse în mişcare sunt reduse.
Regularizarea radicală constă în a crea o albie nouă pe lungimi mari, prin:
 executarea unor lucrări de străpungere şi de corectare a coturilor;
 modificarea traseului noii albii faţă de albia şi malurile iniţiale.
Prin această metodă, se modifică panta longitudinală şi scurgerea solidă. Se
deplasează cantităţi mari de aluviuni suplimentare, ceea ce are consecinţe
evidente: sectoarele amonte se adâncesc şi, în aval, apar bancuri de nisip.
Folosirea metodei de regularizare radicală necesită o justificare temeinică
prin calcul şi modelare hidraulică.
În concluzie, efectele lucrărilor realizate în bazinul hidrografic şi albie sunt:
 regularizarea debitului lichid,
 regularizarea debitului solid,
 regularizarea albiei şi fixarea ei,
 regularizarea scurgerii gheţurilor.
I.3. Documentaţii şi studii pentru proiectarea lucrărilor de protecţie şi
regularizare a cursurilor de apă
I.3.a. Documentaţia tehnică preliminară
În prima fază, se alege modul de regularizare folosind hărţi, descrieri,
tabele din cadastrul râului aflat în Cadastrul Hidrologic al râurilor din România,
care se referă la scurgerea medie, minimă, maximă lichidă şi de aluviuni pe
cursurile de apă cadastrate. Se consultă şi Cadastrul apelor subterane.
Documentaţia cuprinde:
1. Hărţile în proiecţie Gauss, la scara 1:50.000 şi 1:25.000, completate cu
planuri detaliate la scara 1:500 ÷ 1:10.000, întocmite de Administraţia Naţională
”Apele Române”. Din studiul hărţilor întocmite în diferite perioade, se stabileşte
evoluţia cursului de apă şi se prognozează evoluţia lui.
2. Profilurile în lung pentru fundul albiei şi pentru suprafaţa apei.
3. Măsurătorile înregistrate la posturile hidrometrice privind debitele
lichide, debitele de aluviuni, fenomenele de iarnă.

5
4. Curbele hidrobatimetrice, izoliniile vitezelor de fund, axa dinamică a
curentului, compoziţia granulometrică a aluviunilor de fund, distribuţia debitului
solid târât în secţiune.
5. Forajele geotehnice în albia minoră şi în albia majoră.
6. Principalele caracteristici climatice, pedologice şi geobotanice ale
bazinului hidrografic şi ale albiei.
I.3.b. Observaţii şi studii pe teren
Cadastrul râului nu poate furniza date la zi, datorită caracterului
nepermanent al regimului hidrologic.
Datele se completează prin observaţii şi studii in situ constând din:
– ridicări topografice,
– observarea microreliefului de pe fundul albiei,
– stabilirea perioadelor în care au loc transformări intense ale fundului,
– stabilirea debitelor la care se produc transformări importante ale albiei,
– determinarea parametrilor geologici şi geotehnici ai patului şi malurilor,
– stabilirea influenţei albiei majore asupra proceselor din albia minoră.
Dacă este necesar, se înfiinţează noi posturi hidrometrice.
I.3.c. Calculul hidraulic şi cercetările de laborator
După prelucrarea bazei de date colectate, se efectuează calculele hidraulice.
Calculul hidraulic în dinamica albiilor se face prin metode aproximative
sau cu programe de calcul, iar pentru lucrările importante, rezultatele se verifică
şi se completează prin modelare virtuală sau modelare în laborator.
Tipuri de modelare în dinamica albiilor:
– modelarea cu pat fix: permite numai evaluări calitative;
– modelarea cu pat mobil: permite evaluări cantitative şi calitative, dar
prezintă dificultăţi de realizare.
Datorită diferenţelor mari între dimensiunile din natură şi cele de pe model,
scările de modelare a albiilor cu pat mobil se aleg după criteriul distorsiunii
geometrice. Distorsiunea geometrică reprezintă renunţarea la similitudinea
geometrică dintre natură şi model [5, 76, 108]. Se aplică modelelor mici.
Studiile pe modele de albii urmăresc:
– analiza detaliată a proceselor de albie;
– analiza factorilor ce influenţează procesele de albie în ansamblu şi izolat;
– direcţia curenţilor, pantele, zonele de eroziune şi depuneri, axa dinamică
a curentului şi compararea lor cu observaţiile făcute în natură;

6
– verificarea efectului produs de construcţiile de regularizare proiectate,
asupra albiei, în amonte şi aval de amplasament;
– verificarea calculelor hidraulice.
I.3.d. Elaborarea proiectelor
Documentaţia standard pentru elaborarea şi prezentarea ofertei pentru
achiziţia publică de servicii, se află în Ordinul 1013/2001, publicat în Monitorul
Oficial 340/27.06.2001.
Fazele de proiectare sunt:
– studiul de prefezabilitate;
– studiul de fezabilitate;
– proiectul tehnic şi caietele de sarcini pentru execuţia lucrărilor;
– detaliile de execuţie.
Fiecare fază de proiectare cuprinde un anumit stadiu al prospecţiunilor,
studiilor şi calculelor.
Studiul de prefezabilitate cuprinde datele tehnice şi economice prin care
autoritatea contractantă fundamentează necesitatea şi oportunitatea investiţiei.
Studiul de fezabilitate cuprinde caracteristicile principale şi indicatorii
tehnico-economici ai investiţiei, prin care se asigură utilizarea raţională şi
eficientă a cheltuielilor de capital şi a cheltuielilor materiale.
Proiectul tehnic verificat, avizat şi aprobat potrivit prevederilor legale
reprezintă documentaţia pe baza căreia se execută lucrarea.
Caietele de sarcini pe specialităţi dezvoltă, în scris, elementele tehnice
menţionate în planşe, prezintă informaţii, prescripţii şi precizări complementare
planşelor, descrie soluţiile tehnice, caracteristicile, testele şi probele de
materiale, modul de realizare a lucrărilor, ordinea de execuţie şi montaj, prevăd
modul de urmărire în timp a lucrării.
I.4. Principii şi metode de regularizare
Regularizarea şi stabilitatea albiei se obţin dacă se acţionează simultan
asupra elementelor morfometrice: traseu, secţiuni transversale, profil
longitudinal. În caz contrar, rezultatele sunt parţiale şi temporare [56, 65, 68].
Metodele de regularizare s-au dezvoltat odată cu explicarea fenomenelor de
curgere a apei prin albii.
Primele justificări teoretice ale indicatorilor stabilităţii albiei au fost
prezentate de Lohtin, în 1897 [77, 78].

7
I.4.a. Metoda îngustării curentului de apă
Această metodă de regularizare are la bază ipoteza paralelismului
curenţilor şi foloseşte ecuaţiile mişcării uniforme pentru calculul canalelor
artificiale.
Parametrii care intervin în aceste ecuaţii sunt: debitul de formare, aria
secţiunii de curgere, raza hidraulică, panta energetică şi rugozitatea hidraulică.
Metoda constă în a realiza:
– o albie îngustată,
– secţiuni transversale uniforme (lăţime constantă),
– traseu în aliniament, prin rectificarea la maximum a coturilor existente.
Lăţimea medie Bm a profilului transversal se calculează cu formula:
Q
Bm  (I.1)
Hv
cu notaţiile: Q – debitul corespunzător nivelului de regularizare adoptat;
H – adâncimea medie necesară folosinţei;
v – viteza medie în secţiune.
Viteza admisibilă se verifică conform cu calculul hidraulic al canalelor.
I.4.b. Metoda normalizării albiei
Metoda constă în a realiza, pe toată lungimea sectorului regularizat, un
profil transversal denumit “profil normal” (sau secţiune normală), în formă de
trapez simplu sau în etaje. Prin acest procedeu, se modifică elementele naturale
ale curgerii fără a se ţine seama de legătura dintre secţiunea transversală şi
forma în plan a albiei. De aceea, metoda nu dă rezultate bune.
I.4.c. Metode bazate pe analogii naturale şi relaţii morfometrice
Plecând de la teoria neparalelismului curenţilor, s-au conceput metode de
regularizare care reflectă dinamica albiei, mai aproape de realitate.
La baza acestor metode, stau două legi:
 existenţa şi dezvoltarea curenţilor interiori (teoria circulaţiei
transversale);
 interdependenţa caracteristicilor geometrice ale albiei, anume între
secţiunea transversală, traseul în plan, profilul longitudinal.
Pe râurile care au albia în terenuri aluvionare, unde procesele de albie se
pot desfăşura liber, se formează sectoare stabile, numite sectoare model, având
următoarele caracteristici:
– modificări nesemnificative în timp;

8
– traseul în plan are aliniamente de lungime mică (aproximativ cât lăţimea
albiei) şi curbe cu variaţie continuă şi lină (curbura mai mare de 3,5 B);
– panta hidraulică este relativ uniformă;
– diferenţe mici între adâncimile de pe praguri şi din adâncuri;
– vitezele medii asigură stabilitatea albiei.
Metoda analogiilor naturale admite transpunerea elementelor albiei din
sectorul model al unui râu în alt sector al acestuia, care trebuie regularizat şi care
are caracteristici hidrologice şi geologice asemănătoare. Pentru a extinde metoda
pe râuri similare, dar lipsite de sectoare model, s-a exprimat interdependenţa
dimensiunilor albiei şi factorilor hidraulici prin relaţii morfometrice. Iniţial,
aceste relaţii s-au bazat pe observaţii, dar, pe măsura identificării factorilor care
intervin, au căpătat caracter teoretic. Rezultatele obţinute din calcul şi efectele
lucrărilor de regularizare asupra proceselor din albie se verifică pe modele.
Prima metodă de regularizare bazată pe relaţii morfometrice stabilite
empiric a fost concepută de Fargue [50], în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea, în urma observaţiilor şi studiilor pe râul Garonne (Franţa) şi, parţial, în
laborator. Principiile metodei au fost sintetizate de Eydoux D., în 1921
[Hydraulique générale et appliquée, Baillière, Paris], sub denumirea cele 6
recomandări ale lui Fargue, cunoscute şi ca legile lui Fargue:
1. Curbura râului este legată de adâncimea debitului maxim în lungul
talvegului.
2. Adâncimea maximă se află întotdeauna în aval de centrul unei curbe.
3. Adâncimea maximă de afuiere creşte cu deviaţia unghiulară, începând de
la tangenta amonte la tangenta aval a curbei.
4. Pentru o schimbare continuă a adâncimii talvegului, o curbă nu trebuie
să fie nici prea lungă, nici prea scurtă.
5. Fiecare schimbare bruscă a unui parametru al curbei duce la schimbarea
bruscă a cotei talvegului.
6. Panta talvegului depinde direct de evoluţia curburii în lungul unui cot.
Această metodă de regularizare se numeşte metoda fixării patului
mijlociu, deoarece ţine seama de legătura dintre forma în plan a albiei şi profilul
ei longitudinal.
Aplicând legile lui Fargue, se poate stabili traseul unui curs de apă cu
profilul dorit.
Avantajul metodei: permite trasarea în plan a talvegului şi a noilor maluri
create prin lucrări de regularizare (diguri longitudinale, epiuri).
În acest scop, se recomandă (Fig. I.1) [78]:
9
• în punctele de inflexiune ale talvegului, lăţimea albiei va creşte din
amonte în aval;

Fig. I.1. Trasarea malurilor prin metoda fixării patului mijlociu


concavitate

a2
convexitate
convexitate
b1
convexitate
a1 b2
a3
concavitate concavitate
• distanţa dintre malurile artificiale trebuie să modifice şi curbura;
• lăţimea albiei între două puncte de inflexiune consecutive se va micşora
odată cu creşterea curburii şi va fi minimă în vârful curbei; valoarea minimă va
fi proporţională cu mărimea curburii din vârf;
• malurile convexe trebuie să fie mai dezvoltate decât malurile concave.
Dezavantajele metodei fixării patului mijlociu:
 nu ţine seama de parametrii hidraulici: debit, numărul Froude;
 modul de stabilire a lăţimii albiei nu este clar;
 modul de trasare a malurilor faţă de talvegul proiectat nu este clar;
 razele de curbură rezultate sunt mici;
 la creşterea curburilor, pentru a se realiza adâncimi mai mari, apar
dificultăţi în scurgerea debitelor de viitură.
a). Relaţii morfometrice bazate pe teoria regimului stabil
Râurile sau sectoarele de râu care se încadrează în teoria regimului stabil au
regimul hidrologic stabil, albiile s-au format în propriile aluviuni, nu există nici
eroziune nici depunere, secţiunea transversală nu are variaţii importante ale
dimensiunilor. Sunt excluse râurile cu amenajări hidrotehnice în bazinul lor
(lacuri de acumulare, hidrocentrale, prize de apă, poduri, derivaţii, ecluze) [52].
 Leopold & Maddock, 1953, propun relaţii exponenţiale între
parametrii albiei şi debit:
Adâncimea medie a apei: H  AH · Q  (I.2.a)
Lăţimea medie a albiei: B  AB · Q (I.2.b)
Viteza medie: v  Av · Q  (I.2.c)

10
cu condiţiile: AH · AB · Av  1 şi       1 (I.2.d)
Relaţiile din teoria regimului stabil au următoarele deficienţe:
– sunt valabile la valori mici ale numărului Fr, în sectoarele cu ripluri;
– sunt valabile pe zone rectilinii late (B ≥ 3H), cu panta malului 1/1 ÷ 1/3;
– nu sunt valabile la ape mari, cu albii majore foarte late;
– debitul de formare trebuie bine definit, cu probabilitatea de 5 ÷ 20 %.
 Kellerhals, 1967, a propus relaţii morfometrice între caracteristicile
albiei şi debitul de antrenare a particulelor mari D90 :
- 0,12
Adâncimea medie a apei: H = 0,182 Q 0,8 D90 B - 0,8 (I.3.a)
-0,12 -0,2
Viteza medie: v  2,08 Q 0,2 D90 B (I.3.b)
-0,92 -0,8
Panta longitudinală: I  0,167 Q 0,8 D90 B (I.3.c)
 Nixon, 1959, propune lăţimea albiei corelată cu debitul de formare:
B   Q 0,5 (I.4)
unde coeficientul α depinde de asigurarea debitului (Tabel I.1).

Tabel I.1. Asigurarea (%) 30 20 10 5 0,5


Coeficientul albiei stabile (α) α 4,9 4,2 3,4 2,8 1,65

 Blench, 1957, introduce influenţa patului, a malurilor şi a vâscozităţii


cinematice:
FB Q
Lăţimea la suprafaţa apei: B (I.5.a)
FS

F Q
Adâncimea medie a apei: H 3 S (I.5.b)
FB2
0,875
FB
Panta energetică: S= (I.5.c)
B C
3,63g ( ) 0,25 H 0,125 (1 + )
υ 2330
unde: FB - factorul de pat =1,9 D50 ; FS - factorul de mal = 0,1 - 0,7;
υ – vâscozitatea cinematică; C – concentraţia sedimentelor pe pat.
Ecuaţia este valabilă în condiţiile: Q = 0,7 - 1,73 m3; h = 0,5 - 3 m; Fr =
0,14 - 0,21; S = 0,00013 - 0,0005.

11
b). Relaţii morfometrice bazate pe starea limită de antrenare a
particulelor
Stabilitatea albiei se apreciază în funcţie de:
 viteza critică de antrenare a aluviunilor de fund,
 numărul Fr,
 panta longitudinală,
 debitul solid de fund.
Parametrii albiei se calculează cu formulele:
Adâncimea medie a apei: H  A1-0,23 A2-0,46 A30,46 Q 0,46 (I.6.a)
Lăţimea la suprafaţa apei: B  A1-0,23 A2-0,46 A3-0,54 Q 0,46 (I.6.b)
Viteza medie: v  A10,46 A20,92 A30,08 Q 0,08 (I.6.c)
cu notaţiile: A1  H I (I.6.d)
A2  v H -0,66 I -0,5 (I.6.e)
H
A3  (I.6.f)
B
c). Relaţii morfometrice bazate pe disiparea energiei circulaţiei
transversale
Din condiţia ca energia cinetică specifică a curenţilor transversali să fie
echilibrată de lucrul mecanic al forţelor rezistente, se poate stabili o relaţie între
lăţimea la suprafaţa apei (B) şi adâncimea medie a sectorului (H), de forma:
B 0,5
K (I.7.a)
H
unde K este coeficient empiric în funcţie de tipul secţiunii albiei.
Relaţia (I.7.a) este valabilă numai pentru ape mari, care ocupă albia majoră,
deci la viteze maxime. După studii în timp, relaţia (I.7.a) s-a generalizat (I.7.b).
Relaţia între adâncimea şi lăţimea albiei stabile, la debitul de formare dat,
pentru sectoarele rectilinii ale râurilor cu albii aproximativ dreptunghiulare are
forma generală:
Bm
K (I.7.b)
H
unde: m – exponent în funcţie de panta râului:
pentru râuri de munte m = 1 ; pentru râuri de şes m = 0,5
K – coeficient care depinde de rezistenţa la eroziune a albiei:
pentru maluri uşor erodabile K = 16 ÷ 20
pentru albie aluvionară stabilă în plan K = 8 ÷ 12
pentru maluri greu erodabile K=3÷4

12
Altunin şi Buzunov [4, 5] au completat relaţia (I.7.b) cu alte relaţii
morfometrice:
Q Q 0,5
BA ; BA (I.8)
I 0,5 I 0, 2
unde: B – lăţimea albiei la suprafaţa liberă (m);
Q – debitul de formare (m3/s);
I – panta longitudinală a suprafeţei libere (panta hidraulică);
A – coeficientul lăţimii stabile a albiei (coeficientul de stabilitate a albiei);
A = 0,5 - 1,3 şi β = 0,4 - 0,5 (valorile minime - pentru cursul superior;
valorile maxime - pentru cursul inferior al râurilor). Coeficientul A
depinde de panta sectorului de râu, rezistenţa la eroziune a secţiunii
transversale (Fig. I.2) şi de tipul curgerii (Tabel I.2).
B B
N.max N.max
N.med.ape mari N.med.ape mari
N.etiaj N.etiaj
b.
a.
Fig. I.2. Tipul secţiunii transversale
a.- cu maluri neerodabile; b.- cu pat şi maluri erodabile

Tabel I.2. Coeficientul lăţimii stabile a albiei pentru debitul de formare Q 3 ÷10%

Coeficientul Numărul m
A
Sector de râu Lohtin (la K=10)
Froude
Condiţii de curgere f  Dm I Tip secţiune transversală
Fr
a b a b
Munte
10 ÷ 15 1 0,5 0,75 − 1
Albie din bolovani, stâncă
Submunte
Albie din bolovăniş şi galeţi 7 ÷ 10 1 ÷ 0,5 0,75 0,9 1 0,8
Viteze ≈ viteza critică
Deal
Albie din galeţi, pietriş şi nisip 6÷7 0,5 ÷ 0,2 0,9 1 0,8 0,75
Curgere liniştită
Sector mijlociu de şes
Albie din nisip 5÷6 0,2 ÷ 0,04 1 1,1 0,75 0,7
Curgere liniştită
Curs inferior
2÷5 0,2 ÷ 0,02 1,1 1,3 0,75 0,7
Albie din nisip fin, argilă

13
Pentru a caracteriza un sector de râu, se foloseşte:
- coeficientul lui Lohtin (f) sau coeficientul de stabilitatea a profilului
longitudinal, în funcţie de diametrul mediu al particulelor (mm) şi panta medie a
sectorului de râu (‰) [77]:
D
f  med (I.9.a)
I
şi numărul lui Froude (Fr):
 v2
Fr  (I.9.b)
gH
Pentru alte debite de formare (debit minim Qmin , debit de etiaj Qe ), pentru
care nu există date în tabelul I.2, coeficientul A se determină cu expresiile:
v1. max v1. max
Amin  Amax ; Ae  Amax (I.10)
v1. min v1.e
unde v1 este viteza unitară de formare.
Râurile stabile prezintă, în plan, o formă sinuoasă, alcătuită din 2 ÷ 3 arce
de cerc distincte, având razele:
r1 = (7 ÷ 8)B ; r2 = (5 ÷6 )B ; r3 = 3,5B (I.11)
în care B este lăţimea la suprafaţa apei, pe sectoarele rectilinii ale râului.
În figura I.3, se prezintă elementele caracteristice ale unei sinuozităţi
stabile, la un râu de şes: două adâncuri şi două praguri, cu pasul de 14 B.
La râurile navigabile, raza de curbură trebuie să fie:
rc  5 B (I.12)
iar lăţimea albiei în curbă, la oglinda apei, se determină cu formula:
Bc = (0,5 ÷ 0,75)B (I.13)
recomandând: 0,5B – pentru râuri cu maluri neerodabile, având unghiul de
schimbare a direcţiei de 45o ÷ 90o; secţiunea transversală se va considera de
formă triunghiulară (Fig. I.3.d); 0,75B – pentru râuri cu albia în teren aluvionar
şi care îşi modifică direcţia cu un unghi mai mic de 45º.
În expresia (I.8), se efectuează substituţiile:
Q m 2 vcrt
5
B= şi qmed =
q I2
m 2 vcrt
5
şi se obţine: Qstab = A 2, 2
(I.14)
I
cu vcrt - viteza critică de antrenare a particulelor din patul albiei, pentru H=1 m.

14
Cu formula (I.14), se calculează debitul albiei stabile pentru o pantă dată I
şi pentru o anumită structură a patului, definită prin parametrii A, m şi vcrt .

a.

Secţiunea I-I Secţiunea II-II


B Bc Bc

H N.min Hc
b. c. d.

Fig. I.3. Traseul albiei stabile [apud 36, 114]


a.- plan; b.- secţiune în aliniament; c.- secţiune în curbă;
d.- secţiune neerodabilă, în curbă
d). Relaţie morfometrică între lăţimea albiei şi suprafaţa bazinului de
recepţie
Din măsurători, s-a dedus o relaţie între lăţimea albiei stabile şi suprafaţa
bazinului hidrografic, de forma:
B=β F (I.15)
2
cu notaţiile: F – suprafaţa bazinului hidrografic (km ); β – coeficient de curgere
în bazin, specific fiecărui bazin; ex.: Dunărea la Galaţi β = 1,05.
I.4.d. Metoda morfometrică-hidraulică
Relaţiile morfometrice, care sunt expresii algebrice obţinute prin
generalizarea observaţiilor făcute pe teren, includ coeficienţi empirici specifici
râurilor pe care au fost determinaţi, de aceea se pot utiliza numai la râurile care
au regim hidrologic similar.
Relaţiile morfometrice determinate empiric au fost completate cu ecuaţii
din Hidraulică, rezultând o nouă metodă de calcul pentru albiile stabile.

15
Stabilitatea secţiunii transversale se obţine prin îndeplinirea simultană a
două condiţii:
1. asigurarea stabilităţii în adâncime: viteza apei trebuie să fie egală cu
viteza critică de antrenare, deci să nu aibă loc eroziune sau depunere;
2. asigurarea stabilităţii în lăţime: să nu se formeze ostroave sau braţe.
Din aceste condiţii, se determină panta scurgerii stabile I st , adică panta la
care, în albie, nu au loc procese de modelare (eroziuni, depuneri, divagări). Cu
această pantă, pentru debitul de formare dat, se calculează lăţimea la suprafaţa
apei (B) şi adâncimea medie (H) (Tabel I.3) [5, 114] pe sectoarele rectilinii.

Tabel I.3. Formule de calcul pentru elementele medii ale albiei stabile
α = 1/(2+H)

Lăţime medie Adâncime medie Viteză medie


Pantă stabilă
(m) (m) (m/s)

10 3
A0,653 v13,26 0,5 v1
Q H = 0,732 15
1/5 I  192 B = A 0,2 (
1000 I )10 9 v = v1 H
100000 Q 0,326 I
3,21
A0,563 v1 v14
1/4 I = 163 Idem H = 0,685 v = v1 H 1 4
100000 Q 0,268 (
1000 I 4 3 )
3,15
A 0,31 v1 v16
1/3 I = 123 Idem H = 0,565 v = v1 H 1 3
100000 Q 0,154 ( 1000 I 2)

În formulele din tabelul I.3, notaţiile au următoarele semnificaţii:


A – parametrul lăţimii stabile (Tabel I.2);
v1 – viteza de formare pentru adâncimea unitară;
Q – debitul de formare;
α – coeficient funcţie de adâncimea apei şi diametrul aluviunilor antrenate.
Cu aceste formule, pot fi calculate:
 panta longitudinală şi elementele unei albii sinuoase pentru a fi
regularizată,
 elementele unei albii stabile în sectoarele de ramificare.
Panta unui sector de râu (I) nu este întotdeauna egală cu panta curgerii
stabile ( I st ) şi, pentru ca râul să ajungă la echilibru dinamic, apar fenomene de
modificare a albiei în plan vertical şi orizontal.

16
Observaţii
* Viteza unitară de formare v1 se adoptă pentru debitul maxim Qmax .
* Viteza de antrenare a particulelor izolate fine de diametru D se adoptă
pentru debitul minim Qmin .
* Viteza de antrenare în masă a particulelor de diametru Dmed se adoptă
pentru debitul de etiaj Qe .
* Viteza de antrenare a particulelor celor mai mici se ia egală cu viteza
pentru diametrul mediu Dmed , corectată cu factorul Dmax 3D med .

Cazul A I > I st
În acest caz, râul nestabil are lăţime mare (B > Bst ) (Fig. I.4).
Pentru a ajunge la starea stabilă (starea de echilibru), râul evoluează după
trei direcţii, în funcţie de rezistenţa la eroziune a albiei:
– eroziunea de adâncime pentru reducerea pantei albiei de la I la I st ;
– eroziunea laterală pentru reducerea pantei prin dezvoltarea sinuozităţilor;
– divagarea cursului (adică despărţirea traseului în mai multe braţe) pentru
reducerea debitului până la valoarea impusă de panta sectorului de râu, fără
modificarea ei (Fig. I.5) [apud 10, 36, 78, 114].
Numărul braţelor la debitul de viitură se calculează cu formula:
Q
N= (I.16)
Qb.st

I
a. Fig. I.4. Albie mai lată
Istabil decât albia stabilă
a.- profil în lung; b.- plan
Bstabil B
b.

braţe
Fig. I.5.
Divagarea cursului

Debitul unui braţ stabil Qb.st cu o pantă dată şi o anumită rugozitate a


albiei este:

17
2
2 q
Qb.st = A 2 5 (I.17)
I
unde, s-a notat: q – debitul specific; I – panta sectorului pentru albia majoră.
Lăţimea braţului stabil Bb.st rezultă:
q
Bb.st = A 2 2 5 (I.18)
I
Cazul B I < I st
Panta fundului albiei este mai mică decât panta curgerii stabile pentru
debitul dat, rezultând că lăţimea albiei este prea mare (B < Bb.st ).
În acest caz, pentru a se ajunge la lăţimea şi panta stabilă au loc
următoarele procese:
 depuneri intense în amonte de sector, ceea ce ridică fundul albiei;
 corectarea în plan a coturilor râului.
Pentru calculele preliminare, la râurile de munte şi deal, diametrul
particulelor solide corespunzătoare albiei stabile se stabileşte prin relaţiile:
diametrul mediu (mm): Dmed = 4710 I 0,9
diametrul maxim: Dmax = (3 ÷ 4) Dmed
Elementele albiei stabile pentru sectoarele în curbă se apreciază în funcţie
de caracteristicile sectoarelor în aliniament.
Lăţimea albiei în curbe la suprafaţa apei se micşorează până la:
Bc.st = (0,75 ÷ 0,5) Bst (I.19)
unde Bst este lăţimea stabilă pentru porţiunile rectilinii.
Adâncimea în curbe se determină cu formula lui Boussinesq:
( )
H c = H 1 + τ B Rc = λH (I.20)
Adâncimea maximă lângă malul concav în curbă este dată de expresia:
H c. max = ε H (I.21)
unde: H c – adâncimea medie pe sectorul curb (m);
H – adâncimea medie în aliniament;
Rc – raza de curbură a malului convex stabil (m);
B – lăţimea medie a porţiunii rectilinii (m);
τ, λ, ε – coeficienţi empirici, în funcţie de raportul B / Rc (Tabel I.4).
Valoarea coeficientul ε scade odată cu înclinarea malului concav. În
consecinţă, pentru a reduce eroziunea locală, taluzul malului şi al construcţiilor
de protecţie trebuie să aibă pantă mică.
18
Tabel I.4. Coeficienţii pentru adâncimea în curbă (după Boussinesq) [36, 114]
B Rc 0 0,16 0,20 0,25 0,33 0,50 0,70 1
τ 0 0,60 0,60 0,65 0,75 0,85 2 –
λ 1 1,24 1,27 1,33 1,43 1,6 2,69 3
ε 1,27 1,48 1,84 2,20 2,57 3 – –

 Velikanov, 1955, apreciază că stabilitatea albiei este, în mare măsură,


determinată de viteza de fund, nu de panta longitudinală şi propune un coeficient
de stabilitate cu expresia:
gD
η= 2 (I.22)
U med
unde: D - mărimea caracteristică a materialului albiei; U - viteza medie pe
verticală. Pe cursurile stabile, coeficientul η = 0,06 - 0,07.
Velikanov introduce influenţa regimului turbulent în coeficientul de
stabilitate, prin intensitatea turbulenţei K = σ u u , unde σ u este abaterea
standard a componentei longitudinale a vitezei de fund:
gD gD
η= = (I.23)
KU 2 med
σ uU med

I.4.e. Conceptele „râu continuu” şi „mai mult spaţiu pentru râuri”


Directiva APA 2000/60/CE nu prezintă cerinţe cantitative sau metode noi
pentru calibrarea cursurilor de apă după necesităţile societăţii actuale, ci
sistematizează cerinţele pentru conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii
mediului, pentru utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale [142].
Acestea trebuie să fie bazate pe principiile precauţiei şi prevenirii şi pe
principiul corectării, cu prioritate la sursă, a daunelor aduse mediului.
Soluţiile tehnice de amenajare şi reamenajare a cursurilor de apă trebuie să
plece de la conceptele de „râu continuu” şi „mai mult spaţiu pentru râuri”.
Principiile acestor concepte [43] sunt:
 considerarea tendinţelor naturale de mobilitate ale albiei, dacă nu
contravin apărării riveranilor;
 evitarea artificializării (canalizarea, modificarea geometriei albiei) la
regularizarea cursului de apă;
 amenajarea de pasaje pentru fauna acvatică migratoare, la lucrările de
barare a cursului de apă, mai înalte de 40 cm;
 asigurarea debitelor minime pentru conservarea biotei acvatice şi pentru
satisfacerea cerinţelor de apă, în aval de construcţiile de retenţie sau de derivaţie.

19
Lucrările de amenajare a cursului de apă constituie alterări fizice
(hidromorfologice) ale apelor, care conduc la neatingerea stării bune a apelor
(calitatea apei), prin:
 amenajări transversale: praguri, stăvilare care au efecte asupra regimului
hidrologic, transportului de aluviuni, migraţiei vieţuitoarelor acvatice;
 amenajări transversale: baraje, acumulări de apă care influenţează asupra
scurgerii apei în aval şi asupra biotei;
 amenajări longitudinale: îndiguiri având efecte asupra conectivităţii
laterale, vegetaţiei din lunca inundabilă şi zonelor de depunere a pontei;
 amenajări longitudinale: consolidări de maluri, regularizarea albiei cu
consecinţe asupra profilului longitudinal al albiei, structurii substratului, biotei;
 canale de navigaţie - influenţează biota şi stabilitatea patului albiei;
 captări de apă, evacuări de apă, derivaţii - cu efecte asupra scurgerii
minime a râului, stabilităţii patului albiei şi asupra biotei.
Prevenirea şi remedierea acestor efecte se obţin prin aplicarea de măsuri de
re-naturare, ce pot fi grupate în:
a. re-naturarea peisajului natural sau a elementelor morfologice;
b. restaurarea proceselor naturale sau a proceselor hidrologice;
c. măsuri specifice pentru specii.
a. Re-naturarea peisajului natural sau a elementelor morfologice se
poate realiza prin continuitatea longitudinală şi continuitatea laterală.
Continuitatea longitudinală se referă la:
 îndepărtarea din cursul de apă a obstacolelor scoase din uz sau care nu
sunt funcţionale;
 amenajările pentru migraţia peştilor (unde este cazul).
Continuitatea laterală are în vedere:
 restaurarea zonelor umede,
 restaurarea meandrelor sau a braţelor secundare,
 re-naturarea malurilor prin îndepărtarea sau re-locarea digurilor pe
sectoare scurte de râu,
 oprirea activităţilor din lunca inundabilă şi restaurarea reliefului.
b. Restaurarea proceselor naturale are în vedere:
 restaurarea regimului hidrologic prin schimbarea regimului de exploatare
a acumulărilor;
 realizarea de zone cu inundare controlată.

20
I.5. Elementele albiei regularizate
Elementele hidrologice şi geometrice ale cursurilor de apă regularizate
sunt: nivelul de regularizare, nivelul proiectat, debitul de formare, debitul de
calcul, secţiunea transversală, profilul în lung.
I.5.a. Nivelul de regularizare. Nivelul proiectat
Nivelul de regularizare reprezintă cota apei pentru îmbunătăţirea curgerii şi
înălţimea până la care trebuie să se execute coronamentul lucrărilor de
regularizare pe sectorul respectiv, pentru a obţine efectele urmărite.
Nivelul de regularizare se stabileşte în raport cu unul dintre debitele
caracteristice, în funcţie de obiectivul regularizării:
a). regularizarea pentru ape mici (regularizare în albia minoră) are ca scop
realizarea adâncimii minime pentru navigaţie, prize de apă şi alte folosinţe.
Se execută lucrări de fixare a şenalului navigabil, de îmbunătăţire a trecerii
peste praguri şi de desfiinţare a dunelor şi bancurilor călătoare.
b). regularizarea pentru ape medii (regularizarea în albia principală)
urmăreşte stabilizarea traseului şi a secţiunii transversale. Se execută lucrări în
albia principală pentru îmbunătăţirea scurgerii lichide, solide şi a gheţurilor.
Lucrările sunt submersibile, cota lor nu depăşeşte nivelul albiei principale.
c). regularizarea pentru ape mari (regularizarea în albia majoră) asigură
scurgerea debitelor de viitură cu o anumită probabilitate, pentru a proteja
folosinţele riverane. Coronamentul lucrărilor se află deasupra nivelului maxim.
Tehnologia de execuţie a lucrărilor de regularizare şi materialele folosite
necesită cunoaşterea tuturor nivelurilor caracteristice: nivelul mediu al apelor
mici, nivelul minim şi maxim al gheţurilor, nivelul maxim cu diferite
probabilităţi, nivelul mediu anual.
Nivelul proiectat este nivelul impus de utilizarea pentru care se
amenajează sectorul.
Exemple:
– pentru navigaţie, nivelul proiectat va asigura adâncimea de navigaţie
minimă necesară, adică va asigura gabaritul de apă;
– pentru un pod, nivelul proiectat va asigura înălţimea de liberă trecere a
flotorilor sau a navelor pe sub pod, adică va asigura gabaritul de aer.
Cota coronamentului construcţiilor de regularizare se proiectează astfel:
 cu 0,5 m peste nivelul de regularizare ales;
 sub nivelul de scurgere a sloiurilor de primăvară pentru a nu fi distruse;
dacă nu este posibil, construcţiile se consolidează special în această zonă.

21
Observaţie
* Degajarea gheţurilor din vecinătatea lucrărilor de regularizare, prin
dinamitare sau alte procedee nu este o măsură eficientă şi de durată.
I.5.b. Secţiunea de regularizare
Secţiunea transversală trebuie să asigure tranzitarea debitului lichid şi solid
la nivelul de regularizare fixat, astfel ca apele să nu se reverse peste maluri, iar
fundul albiei să fie stabil în raport cu procesul de sedimentare - afuiere.
Secţiunea de regularizare (numită secţiunea normală) este determinată
geometric dacă se cunoaşte:
– mărimea ariei de curgere pentru nivelul de regularizare considerat,
– forma secţiunii,
– lăţimea medie sau adâncimea medie, sau raportul lor.
Lăţimea (B) şi adâncimea (H) se calculează din condiţiile albiei stabile
(după metoda sectorului model sau după metoda relaţiilor morfometrice).
După determinarea analitică a secţiunii de curgere, se fac verificările:
– verificarea condiţiilor hidraulice pentru debitul corespunzător nivelului
de regularizare şi pentru alte debite caracteristice;
– verificarea stabilităţii fundului albiei;
– verificarea gabaritului de navigaţie, pe cursurile navigabile.
Secţiunea regularizată nu este absolută şi definitivă, mai ales când calculele
s-au bazat pe date hidrologice relativ sumare. De aceea, se recomandă
proiectarea acelor tipuri de lucrări de regularizare care permit rectificări
ulterioare şi cu investiţii mici, precum: lungirea sau scurtarea epiurilor,
adâncirea fundului, ridicarea sau coborârea coronamentului. În acest scop, pe
malul convex, se folosesc epiuri, iar pe malul concav, se folosesc diguri
longitudinale. Pentru calibrarea secţiunii în timp, în funcţie de importanţa
amenajării, se pot folosi lucrări provizorii, de exemplu perdele, garduri.
Forma secţiunii transversale se adoptă în funcţie de debit şi relief (Fig. I.6):
– secţiune unică,
– secţiune etajată (compusă).
La râurile de munte şi deal, caracterizate prin variaţia mică a nivelului apei
(1 ÷ 2 m), se regularizează albia în întregime, adoptând o secţiune unică, prin
care se tranzitează debitele mici şi mari (Fig. I.6.a) [114].
La râurile de şes, caracterizate prin albii majore largi şi variaţii mari ale
nivelului, adoptarea secţiunii unice nu este posibilă, deoarece, la debite mici

22
(viteze reduse), apare fenomenul de sedimentare (colmatarea secţiunii de
curgere), iar la debite mari (viteze mari) se produce fenomenul de afuiere.

a.

Albia majoră
N.max

b. Nmed

Albia principală
Fig. I.6. Secţiunea de regularizare
a.- secţiune unică; b.- secţiune etajată (compusă)
Pentru a diminua fenomenele de depunere-eroziune, noua secţiune poate fi:
– de formă parabolică sau eliptică: dezavantaje de execuţie şi exploatare;
– de formă etajată (compusă) - pentru regularizarea separată a albiei
principale şi a albiei majore (Fig. I.6.b).
Observaţii
* Secţiunea etajată nu este fixă pe tot sectorul regularizat, ci se adoptă
forma şi dimensiunile care satisfac cerinţele locale ale regularizării.
* Secţiunea etajată micşorează diferenţele dintre nivelurile caracteristice,
fragmentează taluzurile prea înalte şi, în albia principală, chiar la debite mici,
asigură adâncimi şi viteze suficiente curgerii normale.
* La râurile navigabile, pentru a regulariza şi albia minoră (pentru a
asigura adâncimea minimă de navigaţie), se adoptă secţiunea transversală cu
două etaje.
I.5.c. Traseul de regularizare
Traseul regularizat al unui curs de apă este determinat de linia noului
talveg. Faţă de talveg şi în funcţie de configuraţia terenului, se fixează şi traseul
malurilor.
În plan, traseul regularizat este format din:
– curbe,
– contracurbe,
– sectoare în aliniament.
La alegerea traseului, se ţine seama de natura şi panta terenului, de
posibilităţile de realizare a secţiunii şi a ansamblului de amenajări necesare.

23
Forma traseului impune şi forma secţiunii transversale astfel:
 în aliniament  forma simetrică;
 în curbă  forma asimetrică.
Pentru ca trecerea de la secţiunea simetrică la cea nesimetrică să se facă
progresiv, axa traseului se va alcătui din curbe având razele continuu variabile,
de la R =  în punctul de tangenţă, la R = R0 în vârful curbei.
Curbele traseului regularizat pot avea formă de:
 arce de cerc cu racordări parabolice,
 arce de parabolă,
 arce de elipsă,
 arce de lemniscată,
 arce de sinusoidă,
 mâner de coş (trei arce de cerc, cel din mijloc având raza cea mai mică).
Recomandări
 Mânerul de coş satisface corespunzător creşterea progresivă a curburii
spre vârful curbei şi prezintă avantaje la trasare, datorită arcelor componente.
 Studiul albiilor naturale (legile lui Fargue) arată că sinusoida se apropie
mult de traseul natural şi satisface condiţiile de variaţie continuă a curburii.
Trasarea sinusoidei (Fig. I.7) se face prin puncte determinate cu expresia:
π x
y = y0 cos (I.24)
2 x0
π θ
în care: y0 = K 2 R0 ; x0 = K R0 ; K = tg (I.25)
2 2
y
D θ

A y0 B
x0 O x

Fig. I.7. Trasarea sinusoidei

24
Raza R0 din vârful curbei trebuie să se înscrie în limitele 3,5B  R0  8B,
unde B este lăţimea traseului regularizat, la suprafaţa apei.
Valoarea optimă a razei se adoptă de pe sectoarele stabile (sectoare model)
ale râului.
Dacă R0 < 3,5B, atunci pot apărea următoarele procese:
– profilul transversal devine extrem de nesimetric,
– curentul se desprinde de malul convex,
– se formează sedimente pe malul convex,
– malul concav este puternic erodat.
Dacă R0 > 8B, consecinţele sunt:
– talvegul devine instabil,
– axa dinamică a curentului divaghează de la un mal la altul,
– se formează traversade, mai ales la râurile cu debit târât important şi
aluviuni de dimensiuni mari.
 La alcătuirea traseului regularizat, se ţine seama de rezultatele studiilor
efectuate pe cursul natural privind procesele de albie, cauzele şi evoluţia lor.
 Traseul regularizat va respecta tendinţa de evoluţie naturală a râului.
 Lungimea traseului regularizat se stabileşte din condiţia ca panta
proiectată să fie egală cu panta curgerii stabile ( I st ).
 Noul traseu se amplasează în albia medie, în zonele cu depuneri mici.
 Traseul se înscrie în sinuozităţile mari ale albiei majore, cât mai aproape
de traseul acesteia.
 Din motive economice, se urmăresc malurile existente şi, în deosebi,
cele concave.
 Nu se vor folosi malurile permeabile (izvoare), grohotişurile, terenurile
curgătoare, care sunt instabile.
 Unghiul de intersecţie dintre axele hidrodinamice ale albiei majore
existente şi albiei medii proiectate trebuie să fie cât mai mic.
 Cu scopul de a reduce panta hidraulică medie a sectorului, nu se fac
străpungeri abuzive de coturi, ci se folosesc alte procedee.
 Închiderea braţelor secundare se va proiecta pentru nivelul apelor medii,
pentru a păstra capacitatea de trecere a apelor de viitură.
 Regularizarea sectorului nu trebuie să influenţeze negativ curgerea din
sectoarele vecine din amonte şi aval.
 Lucrările de regularizare proiectate se prelungesc în amonte şi aval până
se racordează cu sectoare stabile.

25
I.6. Protecţia şi conservarea mediului prin folosirea tehnologiilor
ecologice clasice şi moderne în lucrările pe cursurile de apă
Proiectele de intervenţie pe un curs de apă trebuie să aibă la bază două
principii intangibile, anume [58]:
 rolul esenţial al relaţiei între curent şi albie;
 procesele de curgere şi mediul natural.
În consens, Directiva Apa 2000/60 a C.E. [142] şi Ordinul Ministerial
1163/16.07.2007 accentuează conceptele de „râu continuu” şi „mai mult spaţiu
pentru râuri”, reglementând soluţiile tehnice de proiectare şi realizare a
lucrărilor hidrotehnice de amenajare şi reamenajare a cursurilor de apă.
Procesul de curgere poate fi considerat, pe de o parte, ca fenomen fizico-
geografic legat direct de geomorfologia solului şi componentele geobotanice ale
peisajului şi de regimul apelor din bazin, iar, pe de altă parte, în procesul de
curgere este necesar a distinge factorii dinamici ai interacţiunii curent-albie.
Aceste două aspecte combinate – geomorfologic şi hidrodinamic – exprimă
concepţia modernă a legilor formării albiei râului.
Regimul de curgere este determinat de trei elemente ale mediului [77]:
 debitul râului - depinde de condiţia precipitaţiilor şi stocarea lor în
reţeaua hidrografică;
 panta longitudinală a albiei, datorată reliefului intersectat de râu;
 rezistenţa albiei râului - adecvată proprietăţilor terenului dislocat de
curgerea apei.
Debitul lichid, proeminent în unitate indisolubilă, constituie principala
verigă în lanţul relaţiilor cauză-efect al proceselor de albie. Acesta este generat
de climat şi condiţiile de umiditate. De aceea, A. I. Voikov [58] a spus „Râul
este un produs al climatului”.
Debitul solid depinde de mulţi factori, printre care: regimul precipitaţiilor
şi condiţiile scurgerii lor în reţeaua hidrografică, vegetaţia, activitatea
economică [58]. Procesele debitului solid, la scara bazinului, acţionează ca
factori de modificare a reliefului, iar în sistemul albiei, se manifestă ca factori de
deformaţie a fundului şi malurilor.
Râurile, în starea lor naturală, constituie artere verzi în cadrul peisajului,
oferind habitat pentru fauna şi flora acvatică şi coridoare de circulaţie pentru
fauna de zonă umedă. Dar, în societatea contemporană, în zonele de interes
economic sau intens populate, tehnicile inginereşti au modificat cursul râurilor,
cu scopul de a apăra şi consolida malurile sau albia pentru a proteja riveranii de
inundaţii sau pentru scopuri economice. Mai ales, în secolul 20, s-au folosit
26
soluţii inginereşti hard, incluzând materiale grele (elemente prefabricate din
beton, anrocamente, gabioane ş.a.). Timpul a arătat că, în multe cazuri, s-au
accentuat procesele nedorite deoarece nu au fost înlăturate cauzele şi că,
întotdeauna, s-au perturbat ecosistemele riveran şi acvatic [111].
Aprofundarea cauzelor instabilităţii curenţilor şi a albiei este singura soluţie
pe termen lung de protecţie a cursurilor de apă. La aceasta, se adaugă măsurile
legislative şi educaţionale privind folosirea malurilor, a luciului de apă şi
protejarea siturilor vulnerabile [Directiva 2000/60 CE, 43].
„Apărare de mal” este un termen generic referitor la protecţia malurilor
unui râu sau lac, a taluzurilor unui canal, folosind un material mai greu decât
solul malului, pentru a preveni sau a reduce eroziunea.
Lucrările de protecţie sunt de tip „greu” (hard), constând dintr-un tratament
robust care include oţel, beton, piatră, buşteni, sau de tip "uşor" (soft) care includ
material lemnos, fibre naturale, plantaţii.
„Protecţia verde” (bioingineria) de consolidare a malurilor vulnerabile sau
deteriorate constituie un mod durabil şi estetic de control al eroziunii, totodată
favorabil faunei sălbatice [49, 146].
Totuşi, bioingineria nu trebuie considerată un panaceu [2]. Lucrările
bioinginereşti trebuie efectuate prudent şi în consonanţă cu proiectarea formei în
plan şi stabilitatea patului albiei. Conceperea unui proiect de bioinginerie trebuie
să fie un proces integrat, care începe cu faza de studii şi de calcul şi se continuă
prin faza de construcţie. Există, evident, bucle de feedback de la fazele de
proiectare şi de construcţie înapoi la primele faze, pentru readaptare [2, 40].
În faza de studii, trebuie să se dea o deosebită importanţă la:
- modul în care lucrarea se încadrează în peisajul local,
- impactul în amonte, în aval şi în secţiunea curentului, pentru că orice
acţiune pe un curs de apă conduce la o reacţiune din partea mediului,
- identificarea activităţilor din zonă care au influenţă asupra eroziunii.
În faza de adoptare a soluţiei de bioinginerie, trebuie analizate trei aspecte:
 vegetaţia în relaţia cu elementele din construcţiile aferente,
 vegetaţia în relaţia cu calitatea apei,
 vegetaţia în relaţia cu calitatea materialelor componente [110].
Este benefic să se colecteze date de proiectare locale şi informaţii cu privire
la practicile de proiectare tradiţionale şi care au fost verificate de timp.
Un program de bioinginerie are componente economice, politice, climatice,
fizice, edafice (soluri), biologice care sunt interdependente, generându-se, în
acest fel, o varietate de probleme care trebuie rezolvate, dacă este posibil [2].
27
Realizarea lucrărilor va începe numai după obţinerea acordului de mediu
(Legea nr. 137/95 - Legea protecţiei mediului).
Lucrările realizate prin biotehnologii necesită monitorizare şi
mentenanţă, a căror intensitate şi frecvenţă depind de condiţiile locale
(severitatea climatului, condiţiile de valuri şi de curenţi, posibilele distrugeri
cauzate de către animale).
Monitorizarea se realizează în mod direct şi indirect [2].
Monitorizarea directă se face prin fotogrammetrie aeriană care permite
evaluarea schimbărilor la interfaţa uscat-apă.
Monitorizarea indirectă se face urmărind dezvoltarea vegetaţiei plantate.
Întreţinerea lucrărilor începe prin monitorizare timpurie şi remedieri
imediate, apoi prin măsuri temporare de protecţie împotriva degradărilor.
Avantajele tehnologiilor bioinginereşti
Vegetaţia protejează malurile prin modalităţi specifice de control asupra
eroziunii [2, 40, 55, 160], anume:
 creşte rugozitatea malului, ceea ce are un lanţ de consecinţe, anume:
 scade viteza lângă mal  scade capacitatea de transport a curentului 
scade tensiunea de forfecare lângă mal  provoacă depunerea suspensiilor;
 acţionează ca amortizor la efectul materialelor transportate şi sloiurilor;
 sistemul radicular menţine particulele din sol, mărind stabilitatea
generală a malului şi rezistenţa lui la forfecare;
 disipează energia cinetică a picăturilor de ploaie  reduce scurgerea
de suprafaţă  reîncarcă rezervele de apă subterană;
 reduce apa din sol, prin asimilare şi transpiraţie;
 susţine habitatul natural al faunei sălbatice de uscat şi de apă;
 îmbunătăţeşte calitatea apei;
 poate proteja siturile culturale/arheologice.
Limitările în a folosi vegetaţia pentru controlul eroziunii malurilor, până la
momentul actual, includ [2, 55]:
 lipsa sau insuficienţa criteriilor de proiectare şi a cunoştinţelor despre
proprietăţile materialelor vegetative;
 lipsa monitorizării cantitative pe termen lung şi lipsa evaluării calităţii;
 lipsa posibilităţilor de a evita insuccesul în condiţii de secetă;
 distrugerile produse de animalele sălbatice sau domestice;
 volumul important de lucrări de întreţinere.
La aceste limitări de ordin general, se adaugă restricţiile de ordin geografic,
de relief, restricţiile date de mărimea cursului de apă.
28
CAPITOLUL II

MATERIALE ŞI ELEMENTE DE CONSTRUCŢIE PENTRU


LUCRĂRILE DE PROTECŢIE ŞI REGULARIZARE

II.1. Materiale
În lucrările pentru protecţia şi regularizarea râurilor, sunt folosite:
– materiale naturale: pământ, piatră, lemn, metal;
– materiale artificiale: beton, materiale bituminoase, materiale plastice.
Materialele utilizate trebuie să satisfacă cerinţele specifice lucrărilor
hidrotehnice:
― rezistenţă la acţiunea fizică şi chimică a apei: de eroziune, coroziune,
dizolvare;
― rezistenţă la acţiunea fizică a gheţii;
― rezistenţă la variaţiile de umiditate.
Lucrările de regularizare şi protecţie a râurilor includ cantităţi mari de
materiale, de aceea, pentru a reduce costurile de transport, se folosesc sursele de
materiale cele mai apropiate de amplasamentul construcţiei.
II.1.a. Pământul
Pământul se foloseşte ca:
─ teren vegetal suport pentru înierbarea taluzurilor;
─ material auxiliar la umpluturile folosite pentru corectarea malurilor şi
depresiunilor;
─ material de bază la execuţia corpului unor lucrări de regularizare: diguri,
epiuri.
Categoriile de pământ folosite sunt variate: pământ vegetal, nisip, argilă,
argilă nisipoasă, nisip argilos.
Pământul vegetal se întrebuinţează pentru înierbare şi pentru a favoriza
lăstărirea la lucrările cu nuiele şi fascine.
Pământul folosit la executarea integrală a unor lucrări trebuie să
îndeplinească condiţii bine definite, în funcţie de poziţia lucrării faţă de nivelul
apei şi anume:
 părţile submersibile ale lucrării se execută din pământuri cu greutate
specifică mare, fără materii organice şi săruri acvasolubile (max. 5 %), deoarece,
prin descompunere şi/sau dizolvare, se produc tasări şi deformări în lucrare.

29
Se recomandă pietriş cu nisip, nisip grăunţos, nisip argilos.
Nu se folosesc pământurile argiloase, pământurile mâloase şi nisipurile fine
(nisipuri curgătoare) care, în contact cu apa, se transformă în mase fluide.
 părţile nesubmersibile din lucrare, fiind situate permanent deasupra
nivelului maxim, se pot executa din orice tip de pământ.
II.1.b. Piatra
Piatra este materialul cel mai folosit în lucrările de protecţie şi regularizare
a albiilor.
Domeniile de utilizare:
─ consolidări de maluri şi albii,
─ îmbrăcăminţi de maluri şi albii,
─ filtru invers,
─ straturi de egalizare,
─ încărcarea părţilor din construcţie executate din material lemnos,
─ masive de anrocamente,
─ zidării.
Piatra naturală are provenienţa din:
 roci eruptive: granit, diorit, andezit, bazalt;
 roci metamorfice: gnais, micaşist, cuarţit, ardezie;
 roci sedimentare: gresii, calcare, marnă.
Nu se folosesc gresiile slabe, calcarele poroase şi marnele, fiind gelive.
După formă şi după gradul de prelucrare, se foloseşte:
─ piatră de râu, caracterizată prin muchii rotunjite:
 pietriş D = 20 ÷ 70 mm,
 bolovani de râu D > 70 mm,
 bolovăniş D > 100 mm,
 balast (amestec natural de pietriş şi nisip);
─ piatră brută, având muchii şi feţe neregulate:
 blocuri extrase din carieră,
 anrocamente;
─ piatră cioplită:
 moloane (cioplire sumară),
 calupuri (formă paralelipipedică),
 piatră de talie (tăiată după şablon);
─ piatră spartă de formă paralelipipedică, obţinută din piatra brută, prin
spargere cu ciocane sau cu concasoare.

30
Dimensiunile şi calităţile pietrei se stabilesc în funcţie de:
□ rolul pietrei în lucrare,
□ caracteristicile hidrologice şi hidrochimice ale râului,
□ poziţia pietrei în lucrare, faţă de nivelul apei,
□ condiţiile climatice,
□ tehnologia de execuţie.
Piatra folosită deasupra etiajului trebuie să fie dură, compactă, negelivă, cu
greutate specifică aparentă mai mare de 2000 daN/m3. Piatra folosită sub nivelul
de etiaj trebuie să reziste la acţiunea agenţilor fizici, chimici şi biologici din apă.
Nu trebuie folosite:
• calcarele foarte poroase, deoarece sunt gelive;
• gresiile calcaroase, deoarece sunt higroscopice, sunt dezagregate de apele
care conţin dioxid de carbon sau sulf;
• gresiile argiloase şi marnele, pentru că se înmoaie.
Greutatea pietrei se stabileşte în funcţie de viteza apei (Tabel II.1).
În corpul lucrărilor executate din anrocamente, se utilizează piatra de
carieră. Nu se folosesc bolovani de râu, deoarece au formă rotunjită, ceea ce
reduce stabilitatea construcţiei.

Tabel II.1. Greutatea pietrei în lucrările de regularizarea râurilor [5, 36, 78]
Viteza apei (m/s) 1 1,5 2 3 3,5 5
Greutatea pietrei (daN) 1,3 3 3,5 12 16 30

II.1.c. Lemnul
Materialul lemnos se foloseşte sub diferite forme:
– lemn rotund: ţăruşi, pari, piloţi;
– semirotund: longrine, moaze, cioplitură;
– cherestea: scânduri, dulapi;
– arbori întregi la protecţia malurilor: brad, salcie;
– produse secundare lemnoase: crengi, nuiele, paie ş.a.
Speciile de arbori utilizate sunt:
– răşinoasele: molid, brad, pin;
– foioasele: stejar, salcâm, ulm.
Nuielele sunt ramuri tinere, întrebuinţate pentru a confecţiona:
 fascine,
 împletituri de garduri,
 cleionaje.

31
Nuielele trebuie să fie:
• rezistente,
• drepte şi flexibile,
• cu lungimea de 2 ÷ 5 m,
• cu grosimea la cotor de 1 ÷ 4 cm.
Speciile cele mai indicate sunt:
 salcia, răchita roşie, mlajele (Salix viminalis) (dau rădăcini uşor),
 plopul, aninul şi mesteacănul (calitativ, sunt inferioare).
Nu se folosesc conifere deoarece nu sunt elastice şi au multe ramuri.
Proprietatea esenţială a speciilor recomandate este lăstărirea (a da rădăcini
şi muguri) mărind durata de serviciu a lucrărilor care nu sunt permanent sub apă.
Recoltarea nuielelor este operaţia cea mai importantă. Ea se face toamna
sau iarna, când tulpinile conţin mai puţină sevă (seva favorizează putrezirea
nuielelor). Numai pentru lucrările aflate permanent sub apă, pot fi folosite nuiele
recoltate vara, când au frunze şi sevă în cantitate mare. Pentru a-şi păstra
elasticitatea, nuielele se pun în operă la cel mult 2 ÷ 4 săptămâni de la tăiere, în
perioada de iarnă. Recoltarea se face din zăvoaie, lăstărişuri şi păduri, operaţia
făcută raţional fiind benefică pentru aerisirea şi evoluţia pădurii.
Depozitarea nuielelor se face în locuri umbrite, în stive bine îndesate şi
fixate cu pari, acoperite cu frunze şi crengi pentru a nu se usca. Capetele groase
se aşează spre interior.
Alte produse secundare, folosite tot mai mult din considerente ecologice,
provin din zona de sud a Asiei: bambus, paie de orez, fibre de cocos, fibre de
iută. Se utilizează sub formă de fire, plase, rogojini, rulouri, ţesături, drenaje
(Fig. II.1) [157].

Fig. II.1. Geotextil ţesut din fibre de iută Fig. II.2. Ţăruş cu cârlig

Crengile de specii foioase se folosesc la lucrări mai puţin importante şi la


căptuşeli de albii. Dacă se amplasează peste nivelul de etiaj, atunci frunzele se
îndepărtează pentru a nu favoriza putrezirea, dar dacă se află permanent sub apă,
crengile pot fi lăsate cu frunze.

32
Arborii întregi se folosesc la executarea lucrărilor filtrante, la dirijarea
curenţilor.
Ţăruşii sunt piese de lemn rotund cu diametrul 5 - 7 cm şi lungimea 1- 1,5
m, care se utilizează la confecţionarea gărduleţelor, fixarea snopilor şi fascinelor
din nuiele (ţăruşi cu nas sau cârlig în Fig. II.2).
Parii şi piloţii sunt piese de lemn rotund (din brad, stejar) cu diametrul de
15 ÷ 40 cm, ascuţiţi la partea inferioară pe o înălţime egală cu 3 ÷ 4 ori
diametrul piesei. Piloţii bătuţi în rânduri se solidarizează longitudinal, cu
longrine, iar transversal, cu moaze. Având în vedere variaţiile de umiditate ale
mediului, cel mai bine se comportă stejarul.
Pentru a prelungi durata de viaţă a materialului, porţiunile de lemn din zona
variaţiilor de nivel se impregnează prin vopsire sau pulverizare cu substanţe
împotriva putrezirii.
Buştenii (lemn brut curăţat de coajă) cu diametrul de 20 ÷ 40 cm şi
lungimea de 3 ÷ 15 m, precum şi grinzile (lemn fasonat) se utilizează la:
 consolidări de maluri,
 căsoaie,
 baraje,
 praguri de fund,
 lucrări mixte în combinaţie cu piatra.
II.1.d. Materialele artificiale
a. Metalul serveşte pentru a confecţiona:
 piese de prindere: scoabe, buloane, cuie;
 piese de întărire: saboţi, cercuri pentru piloţi;
 piese de legare: sârmă neagră, sârmă galvanizată, cabluri;
 plase de sârmă pentru gabioane;
 armături pentru elementele de beton armat.
b. Betonul şi betonul armat sunt materiale care permit mecanizarea, de
aceea domeniul de utilizare recomandat îl constituie lucrările voluminoase:
 diguri,
 ziduri de sprijin,
 cheuri,
 pinteni,
 pereuri.
După tehnologia de execuţie, elementele din beton şi beton armat sunt: –
turnate monolit, – prefabricate.

33
După formă, elementele din beton şi beton armat sunt:  blocuri,  piloţi,
 tetraedre,  grinzi,  plăci.
Pentru durabilitatea lucrării, aceste materiale trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii de calitate (STAS 1030:85; SR EN 1008:2003; SR EN
12620+A1:2008):
– compactitate mare: greutatea specifică 2200 - 2300 daN/m3,
– rezistenţă la gelivitate,
– rezistenţă mecanică mare,
– rezistenţă la acţiunea agenţilor chimici,
– permeabilitate redusă.
c. Materialele bituminoase au utilizare:
 la lucrările de protecţie a canalelor şi digurilor,
 sub formă de membrană de acoperire,
 ca liant între agregate.
Calităţile bitumului pentru care este folosit la regularizarea şi consolidarea
albiilor:
― insolubil în apă;
― aderenţă mare la agregate chiar sub acţiunea apei;
― plasticitate: se întinde în straturi subţiri dacă este fluidizat prin
încălzire, prin emulsionare, cu solvenţi;
― rezistenţă la acţiunea agenţilor chimici;
― rezistenţă la gelivitate;
― netoxic.
La protecţiile de maluri, materialele bituminoase se folosesc sub formă de:
 masticuri pentru închiderea rosturilor la pereuri,
 îmbrăcăminţi din bitum şi beton bituminos.
Îmbrăcăminţile bituminoase au următoarele calităţi:
 sunt impermeabile, de aceea se folosesc la realizarea straturilor etanşe şi
a straturilor compacte (cu procent redus de pori: 3 - 4 %);
 sunt elastico-plastice, fără fisuri de contracţie, datorită plasticităţii
materialului.
Masticurile (mastic bituminos, mastic azbobituminos) sunt amestecuri din:
 bitum topit: bitum industrial neparafinos de tip E, cu punctul de înmuiere
45 - 95 oC sau bitum natural NB ori NC cu punctul de înmuiere 45 - 50 oC,
respectiv, 50 - 55 oC;
 filere minerale pulverulente (var stins, calcar, cenuşă de termocentrală)
sau filere din materiale fibroase (azbest, celuloză).
34
Masticul bituminos se foloseşte la etanşarea rosturilor orizontale, iar
masticul azbo-bituminos se foloseşte la etanşarea rosturilor transversale pe taluz.
Betonul asfaltic este obţinut din:
 bitum neparafinos utilizat pentru drumuri, de tip F sau G (punctul de
înmuiere 55 - 60 oC, respectiv, 57 - 67 oC),
 agregate (criblură sau nisip).
Amestecul se încălzeşte la 160 - 180 oC, se pune în operă la 140 oC, apoi se
cilindrează.
Mortarul asfaltic este amestecul de mai sus (bitum neparafinos şi
agregate) din care lipseşte criblura, crescând astfel conţinutul în bitum până la 9
- 14 % din greutate.
Alegerea tipului de liant şi stabilirea dozajului se face cu atenţie deosebită,
deoarece de ele depinde durata de serviciu a lucrărilor din materiale
bituminoase.
d. Materialele plastice se folosesc în lucrările de protecţii de maluri:
 la etanşarea rosturilor: policlorura de vinil, polietilena;
 ca adaos în mortare şi betoane cu ciment, la protecţia superficială a
elementelor de beton: acetat de polivinil, răşini furanice, răşini poliesterice,
latexuri sintetice;
 la prepararea betoanelor fără lianţi naturali: răşinile poliesterice,
monomerul FA, răşinile epoxidice.
Se folosesc pentru următoarele calităţi:
― rezistenţă mare la tracţiune;
― rezistenţă la coroziune chimică,
― rezistenţă la variaţii de temperatură;
― aderenţă la materialele de construcţie.
e. Materialele geosintetice şi geocompozite [8, 9, 60, 91, 117, 122, 131]
se folosesc la:
 drenaje orizontale sau verticale (georeţelele),
 impermeabilizare, etanşare (geomembranele),
 drenare, filtrare (geoxtilele),
 acoperire (georeţelele),
 strat suport (geotextilele),
 mărirea capacităţii portante a terenurilor slabe - ranforsare (geotextilele),
 consolidarea albiilor şi malurilor.
După structură şi formă, geosinteticele sunt [117, 154]:
− georeţele, geoplase, geocelule,
35
− geotuburi,
− geomembrane,
− geotextile.
Georeţelele au următoarele caracteristici:
• suprafaţa totală a golurilor este mare, faţă de suprafaţa totală,
• rezistenţă transversală mare,
• reducerea grosimii stratului granular cu cca. 40% fără scăderea calităţii,
• inerţie chimică,
• scăderea cantităţii de material excavat,
• punere în operă simplă, înnădire prin coasere sau legare,
• flexibilitate mare,
• compactare bună a materialelor de umplere,
• prelungirea duratei de exploatare,
• controlul tasărilor diferenţiate.
Se execută din polietilenă de înaltă densitate (PEID), polipropilenă sau
poliester, negru de fum 2 % pentru protecţie la raze ultraviolete, aditivi
antioxidanţi şi lubrifianţi 0,25 - 0,75 %. Se realizează de tip monoetirat şi
bietirat (Fig. II.3.a) [155].
Geomembranele sunt produse polimerice plane, subţiri, sub formă de folii
(0,3 mm - 5 mm), cu permeabilitate extrem de mică, folosite la etanşare, în
contact cu pământuri sau alte materiale. Membranele din polietilenă de înaltă
densitate (PEID) sunt rezistente la factorii chimici din mediu.

a. b. c.
Fig. II.3. Geosintetice
a.- georeţea semirigidă din fibre de poliester cu protecţie de polietilenă;
b.- geotextil ţesut; c.- geotextil neţesut

Geotextilele sunt elemente continue, etanşe, de lungimi mari, alcătuite din


fibre polimerice, cu proprietăţi fizico-mecanice compatibile cu utilizarea lor în
lucrări de pământ. După modul de fabricare, principalele tipuri de geotextile
sunt [117]: geotextile neţesute (fibre din unul sau mai mulţi polimeri, dispuse la
întâmplare în valuri fibroase, suprapuse şi consolidate prin procedee mecanice,
36
fizice şi chimice); geotextile ţesute (materiale realizate prin încrucişarea în unghi
drept a două sisteme de fire din polimeri sintetici); geotextile tricotate (materiale
realizate prin buclarea firelor chimice sau naturale pentru a obţine o structură
plană cu ochiuri înlănţuite); geotextile reţea (materiale cu spaţii mari, realizate
din benzi, fire sintetice sau naturale asamblate prin procedee speciale) (Fig.
II.3.b,c) [151, 155]. Alegerea geotextilelor se face pe baza următoarelor criterii:
criteriul M (materia primă şi tehnologia de fabricare), criteriul G (grosimea şi
masa geotextilului), criteriul R (rezistenţa la întindere), criteriul S (rezistenţa la
sfâşiere), criteriul k (permeabilitatea la apă), criteriul C (capacitatea de reţinere a
debitului solid).
Geotextilele sintetice nu trebuie confundate cu textilele biodegradabile care
se folosesc în lucrările de protecţie a albiilor şi malurilor râurilor din
considerente ecologice.
Materialele geocompozite sunt combinaţii de georeţele, geotextile,
pământ, realizate pentru a folosi eficient şi complex calităţile acestora.
Tipuri de geocompozite:
 asociaţii geosintetice-bentonită (sau geocompozite bentonitice): compuse
din georeţele sau geomembrane (ex.: polietilenă de înaltă densitate, de 1,5 mm
grosime) şi bentonită de 5 mm grosime; se folosesc pentru etanşare;
 asociaţii geotextile-georeţele: folosite în două sau mai multe straturi;
 asociaţii geotextile-geomembrane: geotextilul măreşte rezistenţa la
degradări mecanice, măreşte frecarea dintre geomembrană şi stratul suport sau
cel de acoperire, asigură drenajul apei pentru a nu mai veni în contact cu
geomembrana;
 asociaţii geosintetice-pământ: măresc capacitatea portantă a terenurilor
slabe, îmbunătăţesc proprietăţile mecanice ale pământului.
Exemple de geocompozite:
 geocompozitele bentonitice sunt produse prefabricate folosite la etanşare;
 textolul se obţine prin injectarea sub presiune, în pământ, a fibrelor
polimerice;
 geocelulele sunt structuri tridimensionale sub formă de fagure, folosite
pentru mărirea capacităţii portante a terenurilor slabe, combaterea eroziunii,
fixarea terenului.
Saltelele bentonitice (sau geocompozitele bentonitice) sunt produse
prefabricate ce asociază materialele geosintetice şi bentonita, formând o barieră
etanşă, din material uşor de pus în operă, omogen şi rezistent la poansonare.

37
Bentonita este o rocă sedimentară argiloasă cu mare capacitate de absorbţie
a apei, deci cu permeabilitate foarte scăzută datorată proprietăţii de umflare, iar
materialele geosintetice au rol de protecţie şi, eventual, de etanşare. Saltelele
bentonitice sunt alcătuite din trei straturi: stratul suport (din geotextil ţesut din
polipropilenă, geomembrană de înaltă densitate); stratul de bentonită (pulbere
sau granule); stratul de acoperire (din geotextil neţesut din polipropilenă).
Avantajele folosirii saltelelor bentonitice:
 cost competitiv,
 înlocuiesc argila compactată sau geomembranele,
 rezistenţă la cicluri de îngheţ/dezgheţ şi umezire/uscare,
 comportare bună pe pante şi la tasări diferenţiate,
 instalare uşoară în condiţii nefavorabile de climă şi teren,
 autocicatrizare,
 suprapunerile se realizează uşor, cu pastă de bentonită
În Fig. II.4 [16], se prezintă o asociaţie geotextil – geocompozit bentonitic
– filtru granular natural, iar, în Fig. II.5 [155], se prezintă un geocompozit numai
din polimeri sintetici.
Lucrările ce înglobează geosintetice sau geocompozite necesită evidenţa
centralizată şi urmărirea continuă a comportării în timp.
Geosinteticele se confecţionează din polimeri sintetici, încât, spre deosebire
de materialele naturale, nu sunt supuse degradării biologice (putrezire).
Comportarea în timp a geotextilelor depinde de modificarea condiţiilor
de mediu şi a solicitărilor, faţă de situaţia considerată la proiectare [118].
Unele modificări sunt ireversibile şi duc la deteriorarea esenţială a
funcţionalităţii geotextilelor, cum se arată în continuare.

Protecţie de taluz

Geotextil de separaţie
0,4m

Strat drenant din balast 16/32 mm


Geotextil de protecţie 1200 g/m2
Geocompozit bentonitic (bentonită +
geomembrană PEID 1,5 mm)
2,5-6 m

Teren natural

Fig. II.4. Geocompozit: geotextil - geomembrană

38
Fig. II.5. Geocompozit de drenaj:
filtru din geotextil neţesut +
miez din filamente de
polipropilenă extrudată +
membrană din polietilenă
de joasă densitate

Modificările fizice sunt provocate de variaţii ciclice de temperatură şi


umiditate când punerea în operă şi exploatarea sunt neadecvate (rupturi de fibre
produse de îngheţ-dezgheţ; rupturi/perforări din solicitări mecanice sau produse
de vegetaţie şi rozătoare; deformaţii excesive), colmatare fizică din cauza
greşelilor de proiectare la alegerea geotextilului.
Modificările chimice sunt produse de agenţii chimici, climatici sau
biologici. Polimerii folosiţi ca materie primă au stabilitate chimică la acizi, baze,
agenţi oxidanţi şi solvenţi, dar pot fi degradaţi destul de repede de radiaţiile
solare intense şi prelungite.
Faţă de lumina solară, cea mai bună comportare o prezintă fibrele de
poliester, poliamidă, polipropilenă.
În mediu umed, fibrele de poliester şi polipropilenă nu-şi modifică
rezistenţa, dar, poliamida suferă o reducere a rezistenţei cu cca. 20 %.
Geotextilele sunt un mediu favorabil dezvoltării microorganismelor, însă
nu constituie hrană pentru acestea [118]. Proliferarea microorganismelor în porii
geotextilelor produce colmatarea biologică, dar fenomenul nu schimbă
caracteristicile hidrice ale materialului textil dacă microorganismele nu secretă
substanţe chimice agresive. Dacă microorganismele eliberează substanţe ce
degradează polimerii sintetici, în condiţii de temperatură de peste 20 °C şi la
concentraţii mari, fibrele se degradează ireversibil.
Observaţii
 Folosirea produselor geosintetice este o soluţie performantă şi accesibilă,
faţă de metodele clasice. Aceste materiale nu prezintă pericol pentru mediu şi
sănătatea oamenilor, au o durată lungă de viaţă, de aceea nu necesită înlocuiri
frecvente [9].
 Diversitatea acestor materiale şi evoluţia tehnologiilor de utilizare face
ca, până acum, să nu existe standarde pentru utilizarea geosinteticelor, ci doar
norme [91, 117].
 Durabilitatea lucrărilor cu geosintetice realizate pentru protecţii de albii
nu este concludentă, deoarece se folosesc în ultimii 50 de ani.

39
II.2. Elemente de construcţie
Lucrările de protecţie şi regularizare a albiilor se execută din materialele
descrise în Cap. II.1 şi din elemente de construcţie. Elementele de construcţie
specifice lucrărilor de regularizare şi/sau de consolidare a albiilor sunt
prefabricate sau sunt confecţionate pe şantier, anume:
 snopi de nuiele şi fascine,
 cilindri şi rulouri,
 saltele,
 pachetaje de fascine,
 garduri de nuiele,
 panouri,
 gabioane,
 tetraedre şi tetrapozi,
 plăci şi dale.
II.2.a. Snopi de nuiele. Fascine
Snopii de nuiele sunt mănunchiuri de nuiele cu lungimea de 3 ÷ 4 m şi
diametrul de 0,25 ÷ 0,4 m (Fig. II.6) [105, 111, 114]. Nuielele cu grosimea de 2
÷ 4 cm se aşează cu cotoarele la un singur capăt, se leagă în 2 ÷ 3 locuri cu
sârmă neagră sau sârmă galvanizată cu diametrul de 1,8 ÷ 2,2 mm. Speciile
folosite sunt răchita, salcia, plopul, alunul.

3-4 m
0,35 1,30 1,3-2 m

25-40

Fig. II.6. Snop de nuiele


Snopii se confecţionează pe capre şi se leagă cu sârmă neagră, la distanţe
de 1,2 ÷ 1,4 m, după ce nuielele înfoiate au fost strânse cu un cleşte cu lanţ, până
la obţinerea diametrului dorit. Volumul snopului este de 0,25 m3 şi greutatea de
20 ÷ 25 daN. Confecţionarea se face în pădure, în apropierea stivelor de nuiele,
pentru a se evita transportul nuielelor. Din snopi de nuiele, se execută lucrări de
pachetaje (pentru diguri, epiuri).
Fascinele sunt mănunchiuri de nuiele cu lungimi de 4 - 12 m şi diametre de
12 - 20 - 30 cm, cu cotoarele repartizate la ambele capete (Fig. II.7.a).
Confecţionarea se face, de preferat, la locul de recoltare, pe capre din pari de

40
lemn, aşezate la distanţe de 1 m (Fig. II.7.b), începând de la un capăt, unde se
aşează 2 - 3 ramuri groase de 3 - 5 cm şi mai multe ramuri subţiri conform
dimensiunii pe care o va avea fascina. Se continuă aşezarea de nuiele în
secţiunile următoare, cu partea retezată spre capătul de unde s-a început
confecţionarea, nuielele se suprapun pe 1/3 din lungime. Se procedează astfel
până la 1/3 din lungimea planificată, apoi se trece la celălalt capăt şi se lucrează
la fel. Acest mod de realizare asigură aceeaşi cantitate de nuiele pe toată
lungimea fascinei, deci elasticitatea şi rezistenţa vor fi uniforme. Pentru a fi
legate cu sârmă, nuielele se strâng ca la snopi, cu un cleşte format din două
manele de 30 - 40 cm lungime, legate cu lanţ (Fig. II.7.c).
La necesitate, pot fi confecţionate fascine cu diametrul mai mic de 15 cm şi
de diferite lungimi (funii de fascine) şi fascine legate numai pe porţiunea de la
un capăt (fascine mătură) folosite la perdele de fascine.
Utilizarea fascinelor este o metodă de consolidare soft, care se adaptează
perfect la elementele naturale ale râului şi nu modifică mediul [157].

a.

b. c.

lanţ L=0,7m

Fig. II.7. Fascină [36, 78, 114]


a.- structură; b.- confecţionare; c.- cleşte

Foto II.1. Fascine confecţionate de studenţii


de la Facultatea de Arhitectură,
Universitatea Tehnică din Dresda, Germania [105]

41
Materia primă se găseşte din abundenţă în pădurile de salcie din lunca şi
delta Dunării ca şi pe alte râuri, deşi în ultimii zeci de ani au fost dezvoltate
pădurile de plop în detrimentul celor de salcie. Un hectar de pădure de salcie
oferă ramuri de 4 - 7 m pentru 1000 m de fascine. Productivitatea este de 80
m/zi.om, nu este necesară mână de lucru specializată (Foto II.1).

2
3 1

5
4
a. b.

Fig. II.8. Pregătirea şi amplasarea fascinelor pe malul râului [apud 2]


a.- etapele de lucru (schemă); b.- fascine instalate pe taluz (foto)
1.- ţăruş de trasare; 2.- şanţ deasupra ţăruşului cu 1/2 diam. fascinei;
3.- aşezarea fascinei în şanţ; 4.- fixarea cu ţăruşi prin şi sub fascină;
5.- acoperirea cu pământ, lăsând descoperit 5-7 cm la vârf
Domeniile de folosire a fascinelor:
− la confecţionarea saltelelor de fascine,
− ca element de protecţie la piciorul taluzului,
− la lucrări de protecţie de tip uşor a malurilor.
Când sunt amplasate pe taluz, deasupra apelor medii, fascinele protejează
contra eroziunii provocate de apa de şiroire, de energia precipitaţiilor şi a
vântului.
Fascinele se poziţionează paralel cu malul, uneori în combinaţie cu o saltea
din fibre de cocos (rezistente la umezeală), pre-însămânţată (Fig. II.8). În acest
fel, taluzul situat între şirurile de fascine va fi consolidat şi stabilizat, încât nu
mai apar formaţiuni torenţiale.
II.2.b. Cilindri, rulouri, tuburi, geocelule
II.2.b.1. Cilindri de fascine (fascine grele)
Structura unui cilindru de fascine este următoarea:
 înveliş de nuiele,
 umplutură de piatră brută sau bolovani de râu.
Domeniile de folosire şi dimensiunile cilindrilor de fascine:
• realizarea părţilor submerse ale lucrărilor grele (de tip epiuri şi diguri);

42
• lucrări de închideri de albii, diguri submersibile - se folosesc cilindri de
fascine cu diametrul de 0,6 - 1 m şi lungimea de 4 - 10 m;
• protecţia malurilor şi a paturilor afuiabile - cilindrii au lungimi mari,
chiar egale cu zona ce trebuie protejată;
• închiderea breşelor din diguri;
• execuţia capetelor construcţiilor din pachetaje de fascine.
Calităţile acestor elemente de construcţie sunt elasticitatea şi rezistenţa.
Confecţionarea se face pe capre joase (Fig. II.9) aşezate la distanţe de 1 m,
în vecinătatea locului de punere în operă, deoarece cilindrii se transportă dificil.

Fig. II.9. Fazele confecţionării unui cilindru de fascine


1.- strat de nuiele şi umplutură de piatră [114]
Fazele de confecţionare sunt:
1. la partea inferioară a caprei, se pune un strat de nuiele, cu cotoarele în
ambele părţi;
2. în zona centrală, se aşează piatră [78]; în lateral, se aşează nuielele, pe
înălţimea de 15 - 20 cm; operaţia se repetă până la atingerea diametrului propus;
3. se aşează stratul de nuiele de acoperire;
4. capetele se închid cu dopuri din mănunchiuri de nuiele lungi de 0,6 m;
5. legarea e face cu sârmă neagră Φ 4 mm, la distanţe de 40 - 70 cm; se
începe de la capete, strângând puternic dopul cu cleştele, apoi se leagă la mijloc
şi se continuă spre capete.
Un cilindru cu dimensiunile L = 10 m şi D = 1 m necesită:
– materiale: fascine 7 m3, piatră 3,5 ÷ 4 m3 , sârmă 100 m;

43
– manoperă: 25 om·ore, în care s-a inclus şi confecţionarea caprelor.
La lucrările de protecţia malurilor, cilindrii se confecţionează pe mal, apoi
se scot parii care formează latura dinspre apă şi, în final, cilindrii se rostogolesc
în apă, cu ajutorul unor pârghii (Fig. II.10.a) [5, 70, 114]. Dacă, lângă un
cilindru scufundat la baza taluzului, trebuie aşezat alt cilindru, înspre axa albiei,
atunci se foloseşte un plan înclinat format din câteva bile sau ţevi, pe care se
rostogoleşte şi se poziţionează elementul la locul dorit (Fig. II.10.b). Lansarea în
apă a unui cilindru cu lungime mare se efectuează treptat, pe măsură ce se
confecţionează. În timp ce extremitatea din aval a cilindrului este deja
scufundată în apă pe amplasamentul ales, partea din mijloc se găseşte în faza de
lansare, iar capătul din amonte este în faza de confecţionare (Fig. II.11) [114].

a. b.

Fig. II.10. Lansarea cilindrilor


a.- lansarea primului cilindru la baza taluzului;
b.- lansarea lângă un cilindru existent

Secţiunea A-A

A I
I II

A II
Fig. II.11. Lansarea cilindrilor lungi

Pentru lucrările mai îndepărtate de mal (lucrări în albie), cilindrii se


confecţionează pe plute sau pe pontoane aşezate deasupra locului de scufundare.
Lansarea se face în două moduri:
− printr-o trapă prevăzută în platforma de lucru,
− prin rostogolire de pe platforma de lucru.
II.2.b.2. Gabioane - cilindri
Gabioanele-cilindri au diametrul de maximum 1 m şi lungimea de 1...10 m.
Se folosesc la protecţii de maluri, având numeroase avantaje:
 aşternere bună pe fundul albiei neregulate;
 deformare în timp fără pericol de rupere, faţă de cilindrii de fascine;
44
 durabilitate mare (apropiată de cea a pietrei);
 execuţie independentă de anotimp;
 comportare bună în apă cu nivel variabil (cilindrii de fascine putrezesc);
 comportare bună în râurile cu viteze mari (la cilindrii de fascine, nuielele
din înveliş pot fi rupte, iar piatra de umplutură poate fi antrenată de curent).
Se pot confecţiona şi sub formă de saci, folosiţi mai ales în situaţii de
urgenţă şi pe terenuri de mică rezistenţă.
II.2.b.3. Rulouri de nuiele
Elemente de construcţie asemănătoare cilindrilor sunt rulourile cu piatră
sau melcii, care diferă de primele numai prin modul de confecţionare.

Fig. II.12. Rulou

Fazele de execuţie sunt următoarele:


• pe pământul nivelat, se aşterne un strat de nuiele, apoi un strat de paie
având, împreună cu nuielele, grosimea de 10 - 15 cm;
• se aşează un strat de piatră gros de 8 - 10 cm sau brazde de iarbă;
• se ridică un capăt şi se răsuceşte în formă de rulou;
• se leagă cu sârmă neagră, la distanţe de 0,6 - 0,7 m (Fig. II.12) [36, 114].
Lansarea în apă a rulourilor se efectuează la fel ca la cilindrii de fascine.
II.2.b.4. Rulouri din fibre de cocos
Rulourile din fibră de cocos sunt înconjurate cu plasă din acelaşi material şi
sunt folosite ca fascine organice [40, 105, 154, 157].
Sunt amplasate în lungul malului în curent mic, dar şi în situaţii severe de
curgere, când, se folosesc rulouri cu piatră, amplasate la piciorul taluzului sau se
folosesc în combinaţie cu palplanşe, pentru a absorbi energia valurilor. Se
folosesc şi pentru proiecte de re-vegetare şi colonizare. Au diametrul de 30 cm şi
lungimea de 3 m.
Deşi materialul biodegradabil din care sunt realizate are durata de viaţă de
câţiva ani, totuşi se utilizează tot mai mult pentru că favorizează dezvoltarea
45
vegetaţiei. În interiorul ruloului, pot fi puse bucăţi de rădăcini de plante locale.
Când se folosesc mai multe straturi de rulouri, acestea se leagă pentru a avea
siguranţa că se menţine stabilitatea rambleului.
În spatele rulourilor, se plasează filtru geotextil pentru a preveni sufozia.

Fig. II.13.
Suluri de fascine
din fibre de cocos
preînsămânţate

Sulurile de fascine din fibre de cocos preînsămânţate se folosesc la


stabilizarea malurilor spălate de ploi şi împotriva acţiunii valurilor (Fig. II.13)
[105, 157]. Aceste sisteme oferă un suport de cultură potrivit pentru dezvoltarea
rapidă a rădăcinilor şi sunt biodegradabile. Sunt eficiente la diametrul de 30 cm
şi lungimea de 30 m.
II.2.b.5. Geotuburi
Sistemul se aplică recent în ingineria costieră. Geotubul este făcut dintr-un
geotextil permeabil pentru apă dar impermeabil pentru pământ. Acesta se umple
prin pompare, cu material dragat, cu nisip (1 parte apă + 4 părţi material solid).
II.2.b.6. Geocelule
Geocelulele au fost dezvoltate în perioada 1970 - 1980, pentru protecţia şi
stabilizarea malurilor (Fig. II.14) [apud 168, 169]. Geocelulele sunt panouri sau
fâşii din PEID, poliester sau alt polimer, care, prin lipire cu ultrasunete,
formează o structură celulară flexibilă şi cu greutate mică. După instalare,
celulele sunt umplute cu agregate, pământ vegetal, beton.

Fig. II.14.
Geocelule
a.- protecţie la
inundaţii

a.

Materialele se aleg în funcţie de natura şi intensitatea solicitărilor,


disponibilitatea şi costul materialelor, cerinţele ecologice şi estetice [12]. Se
creează un sistem de drenaj care menţine umplutura în loc şi previne deplasările
de masă. Deasupra nivelului apei, geocelule pot fi însămânţate, oferind vegetaţia
adecvată pentru stabilizarea solului pe pante uşoare. Sunt lucrări estetice.
46
II.2.c. Saltele
II.2.c.1. Saltele de fascine
Sunt elemente de construcţie cu forma în plan dreptunghiulară, alcătuite din
fascine, având domeniile de utilizare:
 apărarea împotriva eroziunii generale;
 protejarea unor părţi din construcţia hidrotehnică împotriva afuierii;
 la baza lucrărilor, pentru repartizarea presiunilor pe fundul albiei;
 ca fundaţie la majoritatea construcţiilor de regularizare a râurilor (diguri,
epiuri) care se execută pe albii afuiabile.
Fiind foarte elastice, se pot deforma şi adapta uşor terenului, limitând, în
condiţii foarte bune, afuierea din jur.
Observaţie
* Saltelele de fascine constituie un element de construcţie neegalat,
comparativ cu saltelele de beton şi saltelele asfaltice.

a.

Fig. II.15.
Saltea de fascine
cu grosimea de 1 m
a.- secţiune; b.- plan
I.- grătar inferior;
II.- umplutură;
III.- grătar superior

b.

Structura saltelei de fascine de 1 m grosime (Fig. II.15) [5, 10, 36, 52]:
 grătarul inferior format din straturi suprapuse de fascine;
 umplutura de rezistenţă şi de lestare,
 grătarul superior.

47
III
II
I

Fig. II.16. Saltea de fascine cu grosimea 0,75 m


I.- grătar inferior; II.- umplutură; III.- grătar superior

Grosimile de confecţionare a saltelelor sunt: 0,45 m; 0,6 m; 0,75 m; 1 m.


Alcătuirea grătarelor depinde de grosimea saltelei, în timp ce umplutura
rămâne neschimbată. Astfel, saltelele subţiri au următoarea structură:
 salteaua de grosime 0,75 m are grătarul inferior format dintr-un singur
rând de fascine aşezate la interval de 1 m (Fig. II.16) [36, 52, 78],
 salteaua de 0,6 m are ambele grătare din câte un rând de fascine.
Saltelele mai groase de 1 m se realizează prin suprapunerea normală sau
încrucişată a două sau mai multe saltele, nu prin creşterea numărului de straturi.
Confecţionarea saltelei constă din următoarea succesiune de operaţii:
 se face primul strat, dintr-un rând de fascine paralele, la interval de 1 m;
 se aşterne al doilea strat, în aceleaşi condiţii, dar cu fascinele aşezate
perpendicular pe primul strat. Ambele straturi alcătuiesc grătarul inferior (sau
cadrul inferior), având aspect de reţea cu ochiuri pătrate cu latura de 1m;
 se execută umplutura din două rânduri de fascine joantive, fiecare rând
aşezat perpendicular pe stratul precedent;
 se execută grătarul superior în mod identic cu cel inferior.
Fascinele se leagă între ele cu sârmă neagră de Φ 3 mm, grătarele se leagă
între ele în punctele de încrucişare a fascinelor.
Pentru rigiditate şi rezistenţă la lansare, marginile se prind cu suluri de
nuiele, iar în punctele de încrucişare, uneori, se bat ţăruşi care trec prin toată
grosimea saltelei [78].
Dimensiunile în plan ale saltelelor sunt 4 - 8 m lăţime şi lungime 8 - 15 m,
dar pot fi până la 2.000 m2. Suprafaţa saltelelor este limitată de operaţiile de
manevrare şi de scufundare pe amplasament, mai ales la râurile cu viteză mare.
Salteaua de lungime mare se confecţionează prin înnădirea fascinelor,
operaţie care constă în:
− subţierea (spicuirea) sulurilor de fascine la ambele capete,
− suprapunerea sulurilor de fascine pe cel puţin 1 m,
− legarea cu sârmă la intervale de 30 cm.

48
Se utilizează şi saltele bandă, având lungimea cât zona de consolidat.
Lansarea acestora se face pe măsură ce se confecţionează, pe planul înclinat
menţinându-se numai 2 m din saltea, pentru a continua înnădirea şi execuţia.
Confecţionarea se face pe planuri înclinate (panta 1:7) amenajate pe mal sau pe
pontoane, în amonte de locul de punere în operă a saltelelor. Dacă apa are
adâncime mică, planul înclinat de pe mal se va prelungi spre albie, până unde
apa are adâncime mai mare de 1,5 m. Astfel, se evită proptirea saltelei de fundul
albiei în timpul lansării (Fig. II.17.a).
Alunecarea saltelei pe planul înclinat se face prin mişcarea unor role
permanente aşezate între longrinele (grinzi longitudinale) planului şi saltea. La
lucrările de volum mic, rolele sunt înlocuite cu bile de lemn.
În timpul confecţionării, longrinele sunt reţinute de ţăruşi de 0,7 m, fixaţi în
longrinele marginale. Pe măsura rostogolirii, bilele sunt recuperate într-un sac
realizat din două funii montate la baza planului (Fig. II.17.b) [36, 114].
Lansarea la apă a saltelei se face prin slăbirea şi manevrarea unor cabluri,
petrecute după piloţi bătuţi în mal, la extremitatea superioară a planului înclinat.

grinzi longitudinale

pilot
a.

bile de rezemare
ţăruşi

pilot
saltea
sac

b.

Fig. II.17. Execuţia saltelei de fascine


a.- plan înclinat pe care se va executa salteaua; b.- recuperarea bilelor

49
După lansarea la apă, transportul saltelei până la amplasament se face:
• prin plutire liberă, când distanţa este mică, deoarece plutind mai mult
timp se poate produce autolestarea, nuielele de salcie având afinitate pentru
argila coloidală din apă;
• prin tractare cu ajutorul remorcherelor, în cazul distanţelor mari.
Pentru ca salteaua să nu se răstoarne în timpul remorcării, trebuie ca viteza
de deplasare să nu depăşească viteza râului decât cu cel mult 0,6 ÷ 0,8 m/s.
Remorcarea şi transportul se fac întotdeauna spre aval. Salteaua se menţine în
poziţia dorită prin cabluri fixate pe vase sau legate de ancore. Salteaua este
oprită cu ajutorul vaselor ancorate la 30 ÷ 40 m în amonte de lucrare. Aducerea
şi aşezarea saltelei exact deasupra locului de scufundare se efectuează prin
slăbirea cablurilor de pe cabestane, folosindu-se două aliniamente, fixate unul pe
mal şi celălalt pe saltea (Fig. II.18) [114].
Scufundarea saltelei se face prin lestare cu piatră, astfel:
 când amplasarea este lângă mal, piatra se aduce de pe mal, pe schele;
 dacă amplasamentul este în albie, piatra se descarcă de pe vase dispuse
după perimetrul saltelei.
Încărcarea cu piatră a saltelei se începe dinspre mal şi dinspre capătul
amonte, încât curentul de apă să preseze salteaua spre fund. În caz contrar,
salteaua este dată peste cap şi se rupe. Cantitatea de piatră de lestare depinde de
grosimea saltelei, în medie, folosindu-se (0,16 ÷ 0,2) m3 piatră/ m2 de saltea.

platforma
aliniament

înclinată
barcă
loc oprire saltea
h+2m

poziţia iniţială

lanţ
Fig. II.18. Manevrarea saltelei
30-40

Verificarea poziţionării pe fundul albiei se face prin sondaje şi, dacă este
cazul, se suplimentează lestarea cu anrocamente aduse cu barje.
Iarna, saltelele se confecţionează pe un grătar de bârne amenajat deasupra
ochiului tăiat în gheaţă, ceea ce simplifică punerea în operă.
Lansarea saltelelor mari este dificilă, existând riscuri de accidente.

50
Materialele necesare pentru a confecţiona 1 m3 de saltea de fascine sunt:
1,3 m3 de fascine, 7 m suluri de fascine, 3 pari, 5 m de sârmă.
Se folosesc şi alte structuri de saltea:
– saltea cu umplutura alcătuită din cilindri de nuiele umpluţi cu piatră;
– saltea cu grătare întărite, la care se aşează joantiv 2 - 3 suluri de fascine,
în cele două straturi ale grătarului;
– saltea formată numai din straturi de umplutură, legate între ele cu sârmă.
Avantajele saltelelor de fascine:
 se pot înnădi, repara, suprapune;
 rezistă şi se comportă bine la încărcări mari, deoarece rezistenţa la
strivire a ramurilor de salcie este mare (10 - 15 daN/cm2);
 sunt ieftine;
 sunt ecologice.
Dezavantajele saltelelor de fascine:
 tasările saltelelor sunt foarte mari (cca. 40 % din înălţime), de aceea
masivele de anrocamente, care se amplasează pe saltele, se vor completa în
timpul exploatării;
 nu se utilizează deasupra nivelului apelor mici ( N 355 ) deoarece
putrezesc;
 înglobează un volum mare de muncă şi de material, încât se recomandă
numai pentru lucrări de mică amploare.
II.2.c.2. Saltele din geosintetice
Saltelele din materiale geosintetice pot înlocui saltelele din fascine în mod
satisfăcător şi cu eforturi materiale şi umane reduse.
O saltea din materiale geosintetice, formată din mai multe straturi de
geotextil şi având ranforsarea corespunzătoare are grosimea de 15 - 25 cm şi
poate înlocui, cu succes, o saltea din fascine de 1,00 m.
Avantajele saltelelor de geosintetice:
 grosime redusă;
 nu influenţează negativ scurgerea;
 timp redus de realizare;
Dezavantajele saltelelor de geosintetice:
 pot fi deteriorate la contactul cu piatra, în faza de punere în operă.
 sunt sensibile la raze ultraviolete, de aceea se folosesc sub nivelul
minim permanent.

51
A. Saltelele de geotextile umplute cu beton
Sunt elemente de construcţie tip cofraj pierdut, realizate din materiale
ţesute din fire de poliamidă/poliester de înaltă rezistenţă [67, 118, 154].
Se folosesc la:
- consolidarea / stabilizarea digurilor, canalelor şi albiilor cu maluri
abrupte;
- protecţia pilelor şi culeelor;
- re-turnarea şi repararea stâlpilor, pilelor, cheurilor;
- susţinerea şi protejarea conductelor subacvatice şi a altor construcţii din
beton.
Saltelele umplute cu beton se realizează în câteva tipuri constructive
specifice lucrării:
 saltea dublu ţesută având puncte de filtrare dispuse în reţea rectangulară;
 saltea dublu ţesută având distanţiere pentru uniformitatea grosimii;
 saltea simplu ţesută utilizată la re-turnarea stâlpilor, pilelor;
 saci şi geocontainere din geotextil.
Materialele se furnizează la dimensiunile din proiect, în panouri prevăzute
cu fermoare industriale de conectare şi pâlnii de plastic pentru turnarea
betonului. Betonul trebuie să aibă lucrabilitate corespunzătoare pentru a putea fi
pompat în saltea.
Excesul de apă este evacuat prin porii geotextilului, sub acţiunea presiunii
de pompare.
Pentru a se evita eroziunea sub saltea în timpul umplerii, aceasta trebuie
fixată cu bolţuri de oţel sau în şanţuri săpate perimetral.
Avantajele saltelelor umplute cu beton:
 productivitate mare deoarece instalarea este rapidă;
 nu necesită curăţarea severă a malurilor;
 flexibilitate şi permeabilitate, ceea ce permite adaptare la forma zonei
de reparat;
 reducerea timpului de lucru.
În funcţie de destinaţie, salteaua poate fi permeabilă (de regulă) sau
impermeabilă (este prevăzută şi cu o geomembrană).
Aceste saltele nu se suprapun.
Sub saltea, pe toată suprafaţa, se dispune un filtrul granular sau din
geotextil.

52
B. Saltele de geocompozite
Sunt alcătuite din două sau mai multe straturi de material geotextil, în
funcţie de rolul lor în ansamblul lucrării şi de solicitările preluate.
Dacă salteaua are rol de suport pentru îmbrăcămintea din anrocamente sau
din dale, pe un teren foarte moale, se folosesc două straturi de geotextil între
care se pune un strat de rezistenţă din rabiţ, plasă sudată de oţel beton, sau
geogrilă. Materialul de rezistenţă se alege în funcţie de mărimea pietrelor puse
în operă, care, prin aruncare, nu trebuie să străpungă salteaua. În plus, la
scufundarea saltelei în apă, lestarea se face cu un strat de balast sau piatră spartă
măruntă, gros de 15 cm [118].
Dacă salteaua are şi rol drenant filtrant, atunci se vor utiliza mai multe
straturi de geotextil cu porozităţi diferite.
Dacă îmbrăcămintea are şi scopul de etanşare a canalului, în componenţa
saltelei, se va include o geomembrană.
Geomembrana se va proteja contra şocurilor cu un alt strat de geotextil şi
cu un strat gros de 15 - 20 cm din balast mărunt sau nisip.
Descărcarea eventualelor subpresiuni din teren, se va face prin drenuri.
Pentru lansare, saltelele armate cu geogrile sau rabiţ sunt rulate sau pliate la
locul de confecţionare, apoi sunt urcate pe un ponton, cu ajutorul macaralei. În
continuare, fluxul tehnologic este similar celui de la saltelele de fascine.
Saltelele armate cu o reţea de oţel-beton nu pot fi rulate şi, de aceea, se
lansează identic cu saltelele de fascine.
II.2.d. Pachetaje de fascine
Pachetajele de fascine sunt stive din straturi de fascine (sau snopi de nuiele)
consolidate cu suluri de fascine aşezate transversal, alternând cu straturi de
aceeaşi grosime, de pietriş sau piatră spartă. Sunt fixate cu pari (Fig. II.19).

Gabioane N. med.
Pachetaj
Fig. II.19. N. min.
Pachetaj de fascine

Domeniile de utilizare:
 la construcţiile (diguri, pinteni) executate pe râurile cu viteze mici,
 pentru a reduce sarcinile pe fundul albiei,
 la protecţii de maluri (Fig. II.20) [10, 114].

53
Deoarece, în timp, materialul (snopii de nuiele) se tasează, pachetajele se
realizează mai sus de nivelul necesar, cu 10 % din grosimea totală a snopilor.
Pe cursurile de munte, pentru protecţia malului, se foloseşte următorul
sistem de pachetaje (Fig. II.21) [114]:
 în lungul sectorului de apărat, paralel cu malul, se bat pari (1) cu
diametrul de 15 ÷ 20 cm şi lungimea de 2 ÷ 4 m, la distanţe de 1 m;
 se împletesc parii cu nuiele groase (2) sau cu suluri de fascine Φ 10 cm;
 între două rânduri suprapuse de împletitură, se pune un strat continuu de
snopi de nuiele (3) aşezaţi perpendicular pe direcţia şirului de pari şi orientaţi cu
vârfurile spre apă;
 între două straturi de snopi, se aşează piatră spartă sau pietriş (4).
Pentru protecţii mai rezistente, se folosesc două rânduri de pari.
Pachetajele sunt lucrări ecologice. Pot fi realizate numai din stive de
nuiele fixate cu ţăruşi, care vor vegeta, disipând energia apei şi oferind un
habitat favorabil faunei acvatice.
N.max.

N. min.

Fig. II.20. Pachetaj pentru apărarea malului, pe râu de câmpie


1.- snopi de nuiele; 2.- suluri de fascine; 3.- umplutură de piatră

Fig. II.21. Pachetaj


pentru protecţia malului,
pe un pârâu de munte
1.- pari; 2.- nuiele groase;
3.- snopi de nuiele; 4.- umplutură
de piatră spartă sau pietriş

II.2.e. Gabioane
Gabioanele sunt elemente de construcţie sub formă de cutii
paralelipipedice, cilindrice, saltele, confecţionate din plasă de oţel şi umplute cu
piatră de râu sau piatră spartă. Plasa poate fi şi din materiale polimerice

54
ranforsate cu elemente metalice (oţel beton, profile metalice), atunci când se
pozează în terenuri sau ape agresive. Se folosesc pe sectoarele de râu unde
materialul pietros din albie are dimensiuni mici şi nu poate fi pus în operă direct,
iar aducerea unui material mare, din alte zone, duce la costuri ridicate.
Gabioanele au fost folosite cu mii de ani în urmă în Egipt şi China, fiind
construite cu materiale vegetale, ceea ce limita durata de folosinţă. În 1879, în
Italia, s-a folosit, prima dată, plasa de sârmă la confecţionarea cutiilor [42].
Piatra din gabioane oferă substrat pentru organismele acvatice şi mai puţin
pentru vegetaţie, exceptând cazul când cutiile sunt umplute sau acoperite cu
pământ. Dezvoltarea vegetaţiei mari degradează plasa. Vegetaţia erbacee ar
putea fi acceptată în anumite condiţii, creându-se, astfel, o protecţie estetică şi
ecologică.

a. b.

Fig. II.22. Gabioane c.


a.- gabioane box; b.- gabioane cilindri;
c.- ochiuri de plasă
Dezavantajul gabioanelor apare atunci când plasa se rupe prin coroziune,
vandalism, lovire produsă de materialul grosier transportat de râu, încât piatra de
umplutură din cutii este pierdută şi valoarea protectoare a lucrării dispare.
Când se propune soluţia constructivă de apărare şi consolidare din
gabioane, se va analiza dacă această soluţie satisface atât obiectivele proiectului
cât şi restricţiile legate de stabilitate şi de habitat. Echipa de evaluare va include
ingineri hidrotehnişti, geologi, biologi, specialişti în geomorfologie fluvială,
arhitecţi peisagişti, botanişti, economişti. De asemenea, se va ţine seama de
costul lucrării şi de durata execuţiei [42]. Costul include, în mare, confecţionarea
cutiilor, asamblarea şi umplerea cutiilor, materialul de umplere, închiderea
cutiilor. Amplasarea cutiilor nu necesită, întotdeauna, echipament greu, însă
umplerea şi închiderea pot fi foarte laborioase, de aceea operaţiile trebuie
efectuate de o echipă cu experienţă pentru ca lucrarea să se execute în termen.
Gabioanele-cutii au înălţimea 1 m, lăţimea 1 - 1,5 m, lungimea 2 - 5 m
(Fig. II.22.a) [5, 36, 40, 78]. Scheletul de rezistenţă al gabioanelor se realizează
din oţel-beton Φ (10 - 18) mm sau din bare de oţel zincat. Pereţii se

55
confecţionează din plasă de sârmă galvanizată Φ 3 - 5 mm, dublu răsucită [130],
în ochiuri pătrate sau hexagonale de 4 - 8 cm (Fig. II.22.c). Mărimea ochiurilor
şi diametrul sârmei se aleg după mărimea pietrei de umplutură.
Punerea în operă a gabioanelor constă, mai întâi, din nivelarea suprafeţei
de protejat, până la panta de proiectare, apoi se aşterne filtrul textil sau din
pietriş. Gabioanele box sunt aşezate alăturat şi sunt solidarizate prin legare cu
sârmă arsă Φ3 mm (5 ÷ 6 bucăţi/m), iar, în curent puternic, sunt solidarizate cu
cabluri. Este important ca toate gabioanele adiacente să fie legate între ele,
pentru a se preveni deplasarea şi distrugerea, în caz că s-ar desprinde vreo cutie.
După asamblarea unui număr suficient de cutii, se trece la umplerea lor cu
piatră, operaţie efectuată cu multă grijă pentru a se evita orice degradare. După
umplere cu piatră, se montează capacele care se leagă cu sârmă (împletită) de
cele patru margini. Construcţia obţinută este continuă şi elastică, durabilă şi
economică (Fig. II.23) [153]. Se subliniază că vegetaţia lemnoasă mare trebuie
exclusă din zonele protejate cu gabioane.

Fig. II.23.
Gabioane cutii pentru
consolidarea malului

Dacă gabioanele vor fi acoperite cu pământ, se va da o atenţie deosebită


proprietăţilor acestuia, deoarece:
 dacă pământul este salin sau acid, deteriorarea plasei de oţel a gabionului
se va produce rapid, conducând la distrugerea lucrării;
 dacă acest pământ are permeabilitate mai mică decât terenul subiacent
din mal, apa nu va mai avea posibilitatea să se scurgă prin gabioane şi va
produce o presiune hidrostatică în spatele gabioanelor; în consecinţă, se poate
produce alunecarea sau rotaţia gabioanelor şi distrugerea lucrării;
 dacă pământul de pe gabioane este prea poros, apa se va scurge uşor prin
gabioane şi nu va întreţine vegetaţia.
Gabioanele pot fi însămânţate cu iarbă, dacă pământul este amestecat
mecanic cu piatra şi dacă este permis din punct de vedere hidrologic.
Gabioanele-containere umplute cu piatră au plasă metalică cu ochiuri de
7,5x7,5 cm. Au dimensiuni de la 0,5x1x1 m până la 1x1x4 m, împărţite în celule
cu baza de 1x1 m.

56
Geocontainerele au pereţii din polipropilenă ţesută şi se umplu cu material
excavat, dragat sau cu materiale mărunte.
Gabioanele-saltele au dimensiunile în plan de 2x1 m; 3x2 m; 4x2 m; 4x3
m şi înălţimea mai mică de 0,5 m (0,3 m; 0,4 m; 0,5 m). Protecţia la coroziune a
scheletului cutiei se face prin vopsire cu lacuri anticorozive, iar plasa se face din
oţel protejat cu PVC. Pentru ca plasa de sârmă să fie mai puţin erodată de
debitul solid, se recomandă ca lucrarea din gabioane să fie acoperită cu piatră.
Saltelele folosite la protecţia malurilor favorizează dezvoltarea vegetaţiei
peste nivelul mediu al apei, ceea ce va reduce energia curentului la debite mari.
Lucrările din gabioane sunt permeabile, de aceea se iau măsuri împotriva
spălării malului subiacent. În spatele gabioanelor sau sub ele, se dispune un
filtru textil sau granular pentru a împiedica trecerea materialului fin din sol prin
gabioane. Procesul de spălare a particulelor din terenul suport, numit sufozie,
slăbeşte lucrarea până la colaps.
În unele cazuri, dimpotrivă, aluviunile colmatează gabioanele, ceea ce
măreşte rezistenţa şi eficacitatea lucrării.
II.2.f. Căsoaie
Căsoaiele se folosesc la protecţia malurilor pe râurile de munte care
transportă aluviuni de dimensiuni mari (vezi şi Fig. III.42, Fig. III.43). Acestea
sunt construcţii în formă de cutii confecţionate din bile de lemn (mai rar, din
elemente metalice), umplute cu material local: anrocamente, piatră spartă,
bolovani de râu, pietriş şi chiar cu pământ (Fig. II.24) [36, 78, 114]. Umplerea
cu material local se face după aşezarea cutiilor pe amplasamentul lucrării. În
cazul dimensiunilor mari, cutiile se compartimentează. Solidarizarea grinzilor şi
a bilelor se face prin îmbinări, buloane, scoabe.
Secţiunea în plan are formă hidrodinamică.
Pereţii căsoaielor pot fi:
– pereţi plini, alcătuiţi din grinzi sau bile aşezate joantiv, îmbinate prin
chertare;
– pereţi cu goluri, alcătuiţi din bile aşezate unele peste altele, fără a fi
prelucrate.
Pentru a mări stabilitatea construcţiei şi pentru economie de materiale,
căsoaiele se amplasează în trepte orientate spre curent. Împotriva alunecării,
căsoaiele se asigură, la colţuri, prin piloni sau cupoane de şină bătute în pământ.
Distanţa dintre pereţii paraleli cu malul este de 1,5 ÷ 3 m, iar cea dintre pereţii
transversali de 3 ÷ 5 m.

57
a.

Fig. II.24. Căsoaie din lemn


a.- secţiune verticală; b.- plan

b.

Terenul de amplasament se pregăteşte prin:


 nivelare,
 amenajarea unui pat din anrocamente.
La căsoaiele cu dimensiuni în plan mai mari de 2 m şi la celulele
componente mai mari de 2 m, se calculează rezistenţa pereţilor şi a îmbinărilor
la împingerea materialului de umplutură. Materialul lemnos din structura
lucrării, situat deasupra apelor mici sau în contact cu pământul, se gudronează
pentru a preveni putrezirea. Materialele necesare pentru a executa 1 m3 de
căsoaie sunt: 0,5 m3 bile; 1,2 kg oţel; 0,9 m3 piatră de râu.
Avantajele căsoaielor ca elemente de construcţie:
 sunt ieftine,
 folosesc material local,
 se execută uşor,
 au durată de serviciu mare.
Pentru a economisi materialul lemnos, se pot folosi grinzi transversale şi
longitudinale din beton armat prefabricat, prevăzute cu praguri de solidarizare.
II.2.g. Elemente prefabricate din beton şi beton armat
Prefabricatele de beton au avantajul industrializării.
II.2.g.1. Elemente prefabricate spaţiale
Elementele prefabricate de beton au diverse forme tridimensionale
complexe, fiind folosite în zonele unde lipseşte piatra sau unde forţele
hidrodinamice sunt foarte mari. Se folosesc la protecţie costieră şi de maluri,
diguri, împotriva afuierii în zona podurilor şi la baza taluzului etc. În ultimii 50
de ani, a fost dezvoltată o diversitate de elemente de beton în acest scop. Până la
mijlocul sec. XX, s-a folosit piatră sau prefabricate de beton paralelipipedice de

58
dimensiuni mari, poziţionate uniform ori aleatoriu, stabilitatea fiind asigurată de
panta mică a lucrării şi de greutatea proprie a elementelor.
În 1950, Laboratoire d'Dauphinois Hydraulique (Franţa) a introdus
Tetrapodul, primul prefabricat interblocant şi care, prin porozitatea mare a
stratului de protecţie realizat, mărea disiparea energiei curenţilor şi a valurilor,
oferind totodată un habitat faunei acvatice.
În perioada 1950 - 1970, s-au creat numeroase tipuri de elemente de
protecţie, dar aplicarea în proiecte a fost restrânsă (Tabel II.2) [3].
Colapsul digului din portul Sines (Portugalia), în 1978, şi introducerea
elementului Accropode (Sogreah, Franţa) în 1980, a deschis o nouă etapă,
caracterizată prin studii preliminare interdisciplinare complexe şi tehnologii de
execuţie spectaculoase. De acelaşi tip, au apărut Core-Loc şi A-Jack,
caracterizate prin interblocare avansată, amplasare aleatorie, pe un singur strat.
În paralel, la sfârşitul anilor '60, s-a conceput un tip complet diferit,
protecţia fiind realizată din blocuri goale, plasate uniform, într-un singur strat
(conceptul de “pavaj”). Fiecare bloc este menţinut în poziţia sa de către blocurile
vecine, stabilitatea hidraulică mare bazându-se pe frecare. Exemple sunt Cob,
SHED (Shephard Hill Energy Dissipator), Seabee, Hollow Cube (Tabel II.2).

Tabel II.2. Evoluţia blocurilor prefabricate de beton


Element Ţara Anul Element Ţara Anul
Tetrapod Franţa 1950 Hexapod Mexic 1978
Grobbelar Africa de Sud 1957 Seabee Australia(Brown) 1978
Tribar SUA (Palmer) 1958 Accropode Franţa 1980
Modified Cube SUA 1959 SHED Anglia 1982
N-Shaped Block Japonia 1960 Haro Belgia 1984
Stabit Anglia 1961 Hollow Cube Germania 1991
Akmon Olanda 1962 Core-Loc SUA 1996
Tripod Olanda 1962 A-Jack SUA 1998
Dolos Africa de Sud(Merrifield) 1963 Diahitis Irlanda 1998
Stabilopod România (Ulubeanu) 1965 Xblock Olanda 2001
Toskane Africa de Sud 1966 Samoa Block SUA 2002
Cob Anglia 1969 Kolos India 2008
Antifer Cube Franţa (Maquet) 1973

Blocurile de protecţie pot fi clasificate astfel:


 după formă (Tabel II.3) [3];
 după configuraţia de amplasare:  aleatorie,  uniformă;
 după riscul de distrugere progresivă:

59
 blocuri compacte: stabilitatea este creată de greutatea proprie,
stabilitatea hidraulică este mică, dar stabilitatea structurală este nare şi variaţia
stabilităţii hidraulice este mică; stratul de protecţie poate fi asimilat cu un sistem
de elemente legate în paralel, având risc scăzut de distrugere progresivă;
 blocuri zvelte (suple): stabilitatea este datorată interblocării, stabilitatea
hidraulică este mare, dar variaţiile în rezistenţa hidraulică sunt mari şi
stabilitatea structurală este mică; stratul de protecţie realizat se consideră un
sistem de elemente legate în serie, având un mare risc de distrugere progresivă.

Tabel II.3. Clasificarea elementelor de protecţie după formă


Forma Denumirea elementului
Cubică Cube, Antifer Cube, Modified Cube, Grobbelar, Cob
Ancoră dublă Dolos, Akmon, Toskane
Tetraedru Tetrapod, Stabilopod, Tetraedru (compact, perforat, gol)
2D: Accropode, Gassho, Core-Loc
Bare combinate
3D: Hexaleg, A-Jack
Formă de L Bipod
Tip dală Tribar, Trilong, N-Shaped Block, Hollow Square
Alte forme Stabit, Seabeer

a). Blocurile sunt elemente de construcţie realizate din beton simplu, au


formă cubică, paralelipipedică, tetraedrică, se folosesc la protecţii de albii şi de
mal sau unde eroziunea este puternică. Se confecţionează din beton C16/20, au
greutatea de 4 ÷ 5 kN, dar, pot fi de până la 40 kN. Scufundarea în faţa malului
se face prin aruncare sau prin lansare cu macarale.
b). Tetrapodul original a fost dezvoltat în 1950, în Franţa (firma Sogreah,
azi Artelia), a inspirat multe structuri de beton similare [3], pentru protecţia
taluzurilor, printre care şi stabilopodul, conceput în România, în 1965.

Fig. II. 25. Stabilopozi


[apud 170]

c). Stabilopozii (Fig. II.25) se confecţionează din beton simplu cu ciment


hidrotehnic în dozaj minim de 300 daN/m3. Se folosesc pentru apărarea bazei
taluzului dar şi pentru carapacea digurilor (Fig. II.26).
d). Toskanele sunt blocuri de beton având formă de cap de ciocan (Fig.
II.27), se fabrică în patru clase de dimensiuni, la greutatea de 100 - 900 daN.
60
1
2

4
Fig. II.26. Protecţia taluzului cu stabilopozi
1.- stabilopozi; 2.- anrocamente uşoare (5-30 kN);
3.- anrocamente medii (1-10 kN); 4.- anrocamente grele (10-50 kN)

Fig. II.27. Toskane [150]

e). Blocul Antifer este un prefabricat de beton cu formă cubică modificată,


cu feţele laterale canelate, creat în Franţa [3, 113]. Amplasarea în stratul de
protecţie se face fie uniform prin îmbinare canelară, fie aleatoriu (Fig. II.28).

a. b. c.
Fig. II.28. Blocuri Antifer [apud 113]
a.- vedere; b.- amplasare aleatorie; c.- amplasare aleatorie la baza taluzului

Fig. II.29.
Protecţie de mal
cu elemente Seabee
[apud 149]

f). Elementele din beton Seabee sunt blocuri goale, de secţiune hexagonală,
cu care se realizează straturi de protecţie în formă de fagure (Fig. II.29).
g). Prefabricatele A-Jack sunt utilizate pentru protecţii de albii şi
construcţii costiere. Sunt alcătuite din două piese în formă de T, alăturate
61
perpendicular la mijloc, formând şase picioare (Fig. II.30) [161]. Mecanismul
principal de protecţie este creşterea rugozităţii relative a malului, coeficientul de
rugozitate Manning depăşind valori de 0,1 [48, 159, 160, 161]. Gama de
dimensiuni este largă, după necesităţile proiectului, încât greutatea unui element
poate fi de 0,5 - 12 - 30 t.

Fig. II. 30. Jack modul

Prefabricatele se livrează sunt formă de module. Un modul este alcătuit din


14 elemente, unite într-un grup compact interblocat, notat ca „modul 5x4x5”.
Prefabricatele pot fi construite la faţa locului pe uscat şi grupate în module
sau modulele sunt pre-asamblate şi aduse la locul de punere în operă.
După instalare, modulele se îngroapă sau se umplu până la jumătatea
înălţimii lor, pentru ca golurile dintre picioarele prefabricatelor să fie umplute cu
piatră de dimensiuni adecvate (Fig. II.31).
malul iniţial
arbuşti riverani
jack-uri Fig. II.31.
Protecţie de mal
Nivel minim cu jack-uri [159]

piatră

Aceste sisteme de protecţie, faţă de alte protecţii hard, sunt avantajoase:


 sunt ecologice deoarece, în spaţiul interstiţial, se creează o zonă relativ
mare, disponibilă pentru dezvoltarea vegetaţiei şi habitatul faunei acvatice, în
final, obţinându-se atât restabilirea malului la starea naturală cât şi protecţia
împotriva eroziunii;
 sunt economice comparativ cu piatra de carieră, dificil de manevrat;
 sunt autoblocante şi autostabilizatoare;
 sunt livrate în module, pe platforma camionului şi se instalează uşor.
Spre exemplu, refacerea, stabilizarea şi protecţia unui mal cu panta 1:1, pe
lungimea de 30 m, folosind elemente A-jack s-a realizat integral în 3 zile (Fig.
II.32). Pe un strat de piatră spartă de 30 cm grosime, s-a aşternut un filtru textil,

62
apoi module de A-jacks. În spatele protecţiei, s-a făcut umplutură de piatră. La
partea superioară a pantei, s-a realizat un strat de anrocamente cu d = 30-45 cm.

Fig. II.32.
Consolidare de mal
cu module de jack-uri,
2003, SUA [apud 161]

h). Dolos este un bloc de beton, a cărui formă a fost inventată în Africa de
Sud (1963), pentru protecţia costieră şi de maluri [79]. De atunci, s-a folosit în
lucrări de anvergură în California, Hawai, Hong Kong etc. Cele mai mari
dolosse (pluralul cuvântului „dolos”) cu greutatea de 30 t, în număr de 26.500, s-
au folosit (anul 2009) în portul Ngqura, Africa de Sud (Fig. II.33), ca strat
superior al digului de 2,5 km [163]. Poziţionarea s-a făcut combinând tehnologii
vechi şi noi: la capătul macaralei, s-a montat un GPS cu ajutorul căruia, fiecare
dolos s-a aşezat în funcţie de coordonatele imprimate. Aparent, aceste structuri
sunt protecţii de tip hard, în realitate, ele devin un excelent habitat pentru faună.

Fig. II.33. Carapacea digului,


realizată din dolosse, lângă Port
Elizabeth, Africa de Sud (2009)

i). Stabit, în principiu, este un tetraedru gol, model dezvoltat şi testat


hidraulic în 1961, de National Hydraulic Research Station, Wallingford (UK),
pentru lucrări de protecţie în portul Benghazi (Libia), unde s-au folosit 10.000
prefabricate de 29 t şi 900 de 7 t (Fig. II.34). Se realizează şi la alte dimensiuni.

Fig. II.34. Stabit -


element de beton, interblocant,
de 29 t [apud 101]

63
j). Accropode (Fig. II.35) este un element din beton simplu pentru
protecţie într-un strat, dezvoltat în 1981, de Sogreah, Franţa (azi, Artelia). A fost
primul element de blindaj amplasat aleatoriu. Are formă compactă, care oferă
stabilitate structurală relativ mare şi o bună interblocare [166].

Fig. II.35.
Accropode
a.- anul 1981;
b.- anul 2007;
c.- transport
cu trailer
a. b. c.

Fig. II.36.
Blocuri Core-Loc™.
Amplasare pe taluzul digului
[apud 165]

k). Elementele de protecţie Core-Loc au fost dezvoltate în anii '90, de către


U.S. Army Corps of Engineers (USACE). Au stabilitate hidraulică mare datorită
capacităţii de interblocare şi porozitate mare a stratului (goluri 60%), pot fi
amplasate între elemente de tip similar (ex.: Dolos). Amplasarea fiecărui
element se face folosind GPS, pentru a obţine o densitate uniformă (Fig. II.36).
l). Xbloc este un prefabricat autoblocant de beton, proiectat şi dezvoltat de
Delta Marine Consultants (DMC), Olanda, începând din 2001 [167].
Stabilitatea hidraulică derivă din greutatea proprie şi din interblocarea cu
elementele vecine. Porozitatea mare a stratului de protecţie realizat (cca. 58,7%)
contribuie la disiparea energiei valurilor. Comparativ cu alte prefabricate
interblocante, Xbloc nu are specificaţii stricte privind orientarea pe taluz.
Datorită formei, fiecare din cele 6 feţe ale elementului este eficient interblocată
şi blocurile găsesc, uşor, o poziţie care activează mecanismul de blocare,
crescând viteza de amplasare (Fig. II.37). În plus, porozitatea mare a lucrării din
Xbloc constituie un habitat pentru fauna şi flora zonei.
Xbase [13] are baza plană, cu centrul de greutate coborât şi nu este sensibil
la răsturnare. Datorită formei, se amplasează uşor pe patul bază, comparativ cu
alte tipuri aşezate într-un singur strat, care tind să se rostogolească departe de

64
poziţia din proiect. Este eficient pentru piciorul taluzului, care este zona critică,
deoarece, la elementele interblocante într-un singur strat, piciorul taluzului
subproiectat sau prost construit duce la colapsul lucrării. De asemenea,
elementele Xbase pot fi amplasate peste un filtru granular, ca prim strat al
protecţiei, dar şi ca strat de creastă peste material de umplutură, fiind uşor de
aşezat şi având stabilitate hidraulică şi la oscilaţii.
Eco Xbloc este un prefabricat Xbloc modificat în scop ecologic şi estetic,
fiind folosit deasupra şi la nivelul apei. Suprafeţele elementului sunt mai rugoase
pentru a stimula dezvoltarea florei acvatice sau pot avea diferite modele din
considerente estetice.

Fig. II.37. Xbloc, Xbase, Eco Xbloc [13, 167]


m). Kolos este un prefabricat interblocant dezvoltat în India, 2008 [29],
conceput prin integrarea unor îmbunătăţiri structurale la tipul Dolos, anume
reducerea tijei şi îngroşarea picioarelor. Are partea centrală mai scurtă şi, la
extremităţi, două picioare alungite cu secţiunea transversală octogonală care
descreşte de la porţiunea centrală spre capetele opuse (Fig. II.38).

Fig. II.38.
Protecţie cu blocuri de
beton tip Kolos,
India, 2008

II.2.g.2. Plăci şi dale


Plăcile şi dalele pentru pereuri se folosesc în zonele unde lipseşte piatra
dar şi pentru a înlocui betonul turnat monolit, care are numeroase dezavantaje:
durată mare de realizare, apariţia fisurilor din contracţie. Plăcile şi dalele servesc
la executarea îmbrăcăminţilor de protecţie a malurilor sau a taluzurilor de dig.
Forma plăcilor (Fig. II.39) poate fi: dreptunghiulară, pătrată, hexagonală,
în coadă de rândunică, trapezoidală.
65
Grosimile plăcilor: 10 ÷ 60 cm.
Dimensiunile în plan: 0,5 x 0,5 m; 1 x 1 m; 1,2 x 1,2 m.
Pentru a reduce numărul de rosturi şi atunci când există utilaje de
manevrare de mare capacitate, se pot utiliza plăci prefabricate de dimensiuni
mari: 3 x 2 m; 4 x 5 m.
Tehnologia de montare a plăcilor se alege în funcţie de condiţiile de
exploatare.
a. Pentru condiţii normale de funcţionare, operaţiile principale de execuţie
a protecţiei de taluz sunt:
― executarea filtrului invers pe taluz,
― montarea plăcilor prin aşezare ţesută peste filtrul invers,
― etanşarea rosturilor prin umplere cu mastic de bitum.
Prin acest mod de execuţie, dalele vor lucra independent.
b. Pentru condiţii grele de funcţionare, fazele principale de execuţie sunt:
─ executarea filtrului invers pe taluz,
─ montarea plăcilor peste filtrul invers,
─ îmbinarea de tip articulaţie a plăcilor,
─ etanşarea rosturilor.
Prin acest mod de execuţie, se obţine o îmbrăcăminte (saltea) articulată,
flexibilă, în care dalele deteriorate vor putea fi înlocuite cu uşurinţă.

a. b. c. d.
Fig. II.39. Forma plăcilor
a.- dreptunghiulară; b.- hexagonală; c.- pătrată; d.- coadă de rândunică

II.2.g.3. Elemente prefabricate plane autoblocante


Elementele prefabricate autoblocante din beton simplu se folosesc
pentru protecţii plane disipatoare de tip saltea, la orice pantă de taluz [116].
A. Protecţia uşoară de taluz pentru pante de 1/1 ÷ 2/3, pe terenuri stabile,
coezive sau necoezive (Fig. II.40) se realizează din elemente autoblocante
prefabricate din beton C20/25, numite şi blocheţi [116], de diverse forme (bară,
triunghiulare, cu secţiune trapezoidală etc.). Îmbrăcămintea obţinută după
montare, are cca. 15 cm grosime.

66
Are formă de grilă de beton cu ochiuri ce se umplu cu pietriş şi pământ
vegetal înierbat. Forma golurilor dintre prefabricate are panta satisfăcătoare
pentru a opri spălarea pământului din gol. Se obţin structuri plane practic
nedeformabile. Elementele sunt relativ uşoare. Se plasează manual, de aceea se
recomandă folosirea lor acolo unde execuţia mecanizată este dificilă.

a. b. c.

Fig. II.40. Elemente autoblocante pentru protecţii uşoare de taluz


a.- vedere în plan; b.- tip bară; c.- tip triunghiular

B. Pereurile permeabile pentru protecţia taluzurilor cu pante ≤ 2/3 sau a


celor solicitate de valuri, în zona pragurilor de fund, la risberme, la canalele cu
pante mari (Fig. II.41) se execută din elemente prefabricate de beton, cu
grosimea de 15 cm.
dală prefabricată Detaliu element

Fig. II.41. Pereuri permeabile din elemente autoblocante


Deplasarea elementelor pe direcţie perpendiculară pe faţa externă a lucrării
este împiedicată, de asemenea pe ambele direcţii în plan, datorită formei
elementelor componente. Aceste structuri disipează energia hidrodinamică prin
realizarea unei alternanţe de goluri şi proeminenţe. Transportul şi manevrarea
elementelor se fac în condiţii care să asigure nedegradarea acestora, deoarece
solicitările la manipulare, preluate elemente sunt mari. Transportul se face

67
paletizat (în elemente mici) şi manevrarea se face cu dispozitive speciale pentru
a nu fi afectat aspectul exterior sau starea funcţională a suprafeţelor de contact
dintre prefabricate.
Elementele se pot monta pe un pat drenant din piatră spartă sau piatră
brută, cu sau fără strat de geotextil sub structură, pe saltele de gabioane, pe
radiere din beton. Greutatea unui element este de 60 daN, iar suprafaţa de
rezemare este de 0,125 m2.
C. Prefabricatele pentru consolidarea taluzurilor cu pantă mare (Fig.
II.42) se aplică la taluzuri cu panta 3/1 ÷ 5/1, la terenuri stabile, când nivelul
infiltraţiilor de apă din versant se află deasupra radierului drenului din spatele
lucrării de susţinere. Greutatea unui element este de 1397 daN, iar suprafaţa
solicitată de taluz este de 0,5 m2.

Fig. II.42. Elemente autoblocante pentru consolidarea taluzurilor cu pantă mare

Fig. II.43.
Prefabricate autoblocante
pentru protecţia taluzurilor
cu pantă foarte mare

D. Prefabricatele pentru protecţia taluzurilor stâncoase şi semistâncoase,


cu pantă foarte mare 3/1 ÷ 10/1 se folosesc la terenuri stabile, dar puţin
rezistente la apă, fisurate şi alterate chimic, deoarece asigură protecţia la agenţii
atmosferici. Din asamblarea prefabricatelor autoblocante, se obţine o structură
68
plană nedeformabilă, cu o reţea deasă şi uniformă de barbacane prin care se
drenează versantul (Fig. II.43).
Grosimea protecţiei este de 40 ÷ 50 cm. Prefabricatele se realizează din
beton de ciment C20/25.
Greutatea elementului este 242 daN şi suprafaţa de rezemare de 0,184 m2.

PLAN

Fig. II.44.
Prefabricate autoblocante pentru
protecţii planare disipatoare

element
prefabricat

A-A Sc. 1:20 C-C ; D-D Sc. 1:20

E. Prefabricatele autoblocante de beton pentru protecţii plane disipatoare


(Fig. II.44) [116] se aplică pe taluz cu pantă 2/3 dar şi la pante mari sau pe
risberme, în zona pragurilor de fund. Greutatea prefabricatului este de 0,179 daN
şi suprafaţa de rezemare este de 0,25 m2.
Elementul prefabricat este prevăzut cu un orificiu care are rol dublu: de
barbacană şi de orificiu pentru manevrare.
Protecţia realizată prezintă o alternanţă de goluri şi de proeminenţe pentru
disiparea energiei hidrodinamice.

69
CAPITOLUL III

LUCRĂRI DE PROTECŢIE ŞI REGULARIZARE A


MALURILOR

III.1. Date generale


Lucrările de protecţie şi consolidare a malurilor se execută sub formă de
construcţii independente sau ca lucrări auxiliare. Deşi a existat o experienţă
îndelungată, din cauza complexităţii factorilor ce intervin şi diversităţii
condiţiilor întâlnite pe teren, rezolvarea ştiinţifică a acestor probleme fost
abordată abia la sfârşitul secolului al XIX-lea.
În antichitate, lucrările de protecţie a malurilor au avut ca principal scop
apărarea taluzurilor digurilor de protecţie a centrelor populate împotriva
inundaţiilor sau apărarea taluzurilor canalelor de aducţiune a apei.
Mai târziu, lucrările de protecţie a malurilor s-au dezvoltat în paralel cu
cele de regularizare a cursurilor de apă. Extinderea navigaţiei fluviale şi
creşterea vitezei de navigaţie au impus executarea unor importante lucrări de
apărare şi consolidare a malurilor pe râuri, fluvii şi canale navigabile.
Primele lucrări de mare anvergură au fost executate începând din anul
1870, pe fluviul Mississippi, pentru a se realiza un şenal navigabil de 8.000 km
lungime. Malurile au fost protejate cu pereuri de piatră şi saltele de fascine.
În Europa, lucrările de protecţie de maluri s-au dezvoltat după 1830, odată
cu construcţiile de regularizare executate pe Dunăre, în Austria.
În timp, s-au conceput şi aplicat diferite sisteme de apărare, în funcţie de
condiţiile locale specifice, de natura materialelor folosite şi de posibilităţile
tehnologice de execuţie.
Au apărut şi s-au folosit metodele de protejare indirectă a malurilor, prin
construirea de diguri şi epiuri.
În Europa, lucrări importante s-au realizat pe fluviile Elba, Rin, Loara, pe
canalele navigabile din Anglia şi Franţa precum şi pe taluzurile digurilor
maritime din Olanda.
În România, cele mai vechi lucrări de protecţii de maluri s-au executat pe
Dunăre, pentru asigurarea navigaţiei şi pentru protecţia zonelor limitrofe
împotriva inundaţiilor.
Dezvoltarea amenajărilor hidrotehnice complexe din sec. al XX-lea a
determinat creşterea volumului lucrărilor de apărări şi consolidări de maluri în:
70
 amenajări hidroenergetice: apărarea canalelor de aducţiune şi derivaţie, a
malurilor râurilor în amonte şi în aval de baraje, apărarea malurilor lacurilor de
acumulare;
 lucrări hidroameliorative: irigaţii şi desecări (căptuşirea canalelor,
diguri).
Volume mari de apărări de maluri sunt necesare la căile de comunicaţii
terestre: apărarea şi consolidarea taluzurilor, ziduri de sprijin de diferite tipuri.
Executarea podurilor, a construcţiilor de traversare a cursurilor de apă
(conducte, apeducte, stăvilare) necesită lucrări de apărare şi consolidare a
malurilor, lucrări de dirijare a curenţilor, lucrări de racordare a construcţiei cu
malurile existente şi protejarea ei împotriva fenomenului de afuiere.
Prin protecţii (apărări) de maluri se înţelege totalitatea lucrărilor pentru
protejarea şi menţinerea stabilităţii malurilor la acţiunea factorilor distructivi.
Termenii specifici lucrărilor de apărări de maluri şi semnificaţia lor:
─ malul este suprafaţa terenului care limitează uscatul, aflat în contact
permanent sau temporar cu apa care poate fi: curgătoare, stătătoare, din
precipitaţii sau din şiroire; malul cu pantă foarte mare se numeşte mal abrupt
sau faleză (la ţărmurile maritime);
─ taluzul reprezintă caracteristica geometrică a malului, indicând
înclinarea acestuia faţă de planul orizontal; noţiunea de taluz se mai foloseşte
pentru suprafaţa înclinată a unui mal, a unui rambleu sau debleu;
─ pereul este protecţia taluzului, sub formă de îmbrăcăminte, pentru a
împiedica erodarea malului şi asigurarea stabilităţii acestuia;
─ eroziunea este fenomenul de dislocare a malului sub acţiunea agenţilor
distructivi: apă curgătoare, valuri, gheaţă, agenţi atmosferici;
─ afuierea este fenomenul de eroziune în adâncime a terenului, prin
antrenarea particulelor componente, din cauza acţiunii hidrodinamice a apei;
─ forţa de antrenare este forţa hidrodinamică a curentului de apă asupra
particulelor aflate în repaus pe fundul albiei.
III.2. Cauzele degradării malurilor
Cauzele distrugerii unui mal sunt multiple, dar principala cauză este
acţiunea apei sub diferite forme:
a. Eroziunea terenului sub acţiunea hidrodinamică a apei: apa în mişcare
dislocă particule de pământ din mal. Acelaşi efect îl au şi apele de şiroire din
precipitaţiile care se scurg pe maluri. Curentul de apă din râu acţionează şi sub

71
formă de valuri. Intensitatea eroziunii depinde de viteza curentului, unghiul de
atac, elementele valului şi caracteristicile terenului din mal.
b. Eroziunea cauzată de acţiunea statică sau dinamică a gheţii şi a
corpurilor plutitoare: pe înălţimea de formare şi de scurgere a gheţii, malurile
sunt puternic solicitate. Degradarea malurilor de către sloiurile de gheaţă şi
corpurile plutitoare are loc prin presiune, izbire şi frecare, fiind mai intensă în
coturile râurilor. Distrugerea este accentuată de formarea zăpoarelor, când
secţiunea de curgere este ştrangulată cu sloiuri de gheaţă şi zai aderent. În
consecinţă, se dezvoltă presiuni mari asupra malurilor, care sunt degradate. Dacă
malul este rezistent şi nu poate fi erodat, atunci ştrangularea produce creşterea
nivelului apei în amonte şi inundarea terenurile limitrofe. Efectul distructiv al
gheţii se manifestă şi prin aderarea la taluz, astfel că, la coborârea nivelului apei,
gheaţa alunecă pe pantă şi rupe părţi din mal.
c. Dezagregarea pământului la acţiunea agenţilor atmosferici: partea
superioară a malului este expusă la variaţii de temperatură, la ploi şi vânt.
Ciclurile de îngheţ-dezgheţ distrug legăturile structurale ale pământului din mal,
particulele dezagregate sunt antrenate de vânt sau de apele de şiroire, apar
crăpături prin care apa se infiltrează în taluz. În timp, stabilitatea malului este
periclitată.
d. Creşterea pantei malului duce la alunecarea terenului. Cauza măririi
naturale a pantei este acţiunea de eroziune a cursului de apă.
Alunecările de teren sunt favorizate şi de următorii factori:
― stagnarea apelor mari, care, la malurile din pământuri cu putere mare de
absorbţie, reduce unghiul de frecare internă şi, astfel, apare fenomenul de
curgere lentă;
― coborârea bruscă a nivelului apei când, datorită creşterii greutăţii
prismei de pământ saturat, se poate declanşa alunecarea malului;
― coborârea nivelului apei în râu şi existenţa apei subterane care iese prin
taluz favorizează alunecarea prin apariţia fenomenului de sufozie. Sufozia se
explică astfel: curentul de exfiltraţie prin taluz scoate particulele fine de pământ
din mal şi la antrenează în râu. Ca urmare, în mal, rămân goluri şi se creează o
suprafaţă de minimă rezistenţă la alunecare.
― prezenţa straturilor acvifere deasupra unor straturi sau lentile de argilă
favorizează alunecările (Fig. III.1) [114];
― eroziunea la baza taluzului, produsă de acţiunea curentului sau de valuri
este o cauză frecventă a alunecărilor; în figura III.2 [36, 114], se prezintă zidul
de sprijin pe piloţi al unui dig surpat din cauza afuierii bazei.
72
Alunecarea şi distrugerea malurilor au şi alte cauze:
 înălţimea mare a taluzului;
 unghiul de înclinare a taluzului natural prea mare;
 supraîncărcarea malului cu construcţii şi utilaje modifică condiţiile
iniţiale de echilibru.

pereu zidit 0,3 m


piatră spartă 0,2 m

nisip acvifer
anrocamente
saltea 20 cm
pilot Φ25
L=10 m

Fig. III.1. Prezenţa straturilor acvifere favorizează alunecările

+6,00

suprafaţa terenului
după surpare
etiaj ±0,00

suprafaţa de alunecare

Fig. III.2. Eroziunea la baza taluzului, cauză a alunecărilor

III.3. Zonele caracteristice ale malului, în funcţie de nivelul apei


Pe înălţime, un mal prezintă trei zone solicitate diferit, delimitate de
nivelurile caracteristice: nivelul mediu al apelor mici, nivelul mediu al apelor
mari şi nivelul maxim extraordinar (Fig. III.3).
Zona I-a este situată la partea superioară a taluzului, între nivelul mediu al
apelor mari şi muchia malului. Această zonă este supusă rar acţiunii curentului,
dar este permanent solicitată de agenţii atmosferici (precipitaţii, vânt).
Protecţiile aplicate în această zonă au scopul de a fixa terenul şi pot fi:
 de tip uşor (îmbrăcăminţi vegetale uşoare de tip brazde, însămânţare),
 de protecţie specială (grinzi sparge-val),
 de etanşare a suprafeţei, pentru a împiedica pătrunderea apei în mal.

73
Zona a II-a este delimitată de nivelul mediu al apelor mari şi nivelul
mediu. Malul este supus în mod frecvent la variaţiile de nivel ale apei şi la
acţiunea gheţii. Alegerea lucrărilor şi materialelor de consolidare a taluzului se
face în funcţie de factorii distructivi (curenţi, valuri, gheaţă), de valoarea
sarcinilor date de aceşti factori şi de natura terenului.
Lucrările de protecţie în zonele I şi II au avantajul că se pot executa la
uscat, în perioadele când nivelul apei din râu este scăzut.

Nivel ape extraordinare (N.A.E.)


Nivel mediu ape mari ZONA I
Nivel scurgere sloiuri de gheaţă
ZONA II
Nivel mediu (Nm)
Nivel etiaj
ZONA III

Fig. III.3. Nivelurile caracteristice


Zona a III-a se află la partea inferioară a malului, limitată superior de
nivelul mediu al apelor. Este zona cea mai importantă pentru stabilitatea
malului, fiind situată, aproape permanent, sub apă. În această zonă, se execută
consolidări puternice. Tipul de protecţie adoptat depinde de viteza curentului
(Tabel III.1) şi de rezistenţa fundului albiei. Se utilizează anrocamente, blocuri
de beton şi fascine. Execuţia lucrărilor din zona a III-a prezintă un grad mare de
dificultate, din cauza condiţiilor de lucru sub apă.
Piciorul taluzului este intens erodat, de aceea se protejează prin soluţiile:
 se coboară fundaţia piciorului taluzului cu o anumită adâncime, în
funcţie de mărimea forţei de antrenare care produce afuierea (Fig. III.4.a);
 se prelungeşte protecţia malului sub fundul albiei (Fig. III.4.b);
 se umple zona erodată cu piatră lansată de pe mal prin alunecare (Fig.
III.4.c).

a. b. c.

Fig. III.4. Protejarea piciorului taluzului [36, 114]


a.- coborârea fundaţiei; b.- prelungirea protecţiei în adâncime;
c.- obturarea cu piatră a zonei erodate

74
III.4. Alegerea şi executarea lucrărilor de protecţie – regularizare, în
funcţie de factorii naturali
Alegerea sistemului de protecţie a malului şi tehnologia de execuţie sunt
determinate de factorii naturali, anume:
 condiţiile geologice şi morfologice,
 regimul hidrologic,
 acţiunea valurilor şi a gheţii,
 mişcarea aluviunilor.
III.4.a. Condiţii geologice şi morfologice
Conceperea acestor lucrări implică o excesivă responsabilitate de calcul, de
execuţie, de fiabilitate şi, nu în ultimul rând, de conservare a mediului acvatic.
Structura geologică şi caracteristicile geotehnice ale amplasamentului se
stabilesc prin săpături deschise şi prin foraje.
Prezenţa în acelaşi profil, a rocilor diverse precum şi stratificaţia
defavorabilă a terenului vor produce tasări şi alunecări.
Deteriorarea lucrărilor de consolidare poate fi cauzată de infiltraţia apei
subterane şi antrenarea particulelor fine de sol din corpul malului, în exterior.
Trebuie considerate toate aspectele care influenţează negativ comportarea
lucrărilor, astfel:
• rocile afânate sau fisurate, în prezenţa apei, prin îngheţ-dezgheţ repetat,
conduc cu certitudine la degradarea protecţiilor de mal mai puţin elastice
(îmbrăcăminţi de beton);
• deplasarea straturilor pe versanţi este favorizată şi declanşată de
stratificaţia terenului înclinată înspre aval şi de prezenţa straturilor neomogene
cu intercalări de roci cu mică rezistenţă la alunecare;
• lucrările de protecţie fundate pe roci de tip loess vor suferi tasări;
• protecţiile executate pe argile vor fi degradate şi distruse prin umflarea
argilei în prezenţa apei.
Condiţiile hidrogeologice din zonă vor fi stabilite cu multă atenţie.
Prezenţa apei subterane cu nivel mai ridicat decât piciorul taluzului, infiltraţia
apei prin taluz pot produce fenomenul de sufozie şi, în timp, distrugerea malului.
Pentru a preveni sufozia, în spatele sistemului de protecţie, se execută lucrări
pentru curgerea controlată a apei subterane prin corpul construcţiei şi anume:
filtru invers, drenuri, orificii (barbacane).
Elementele morfologice rezultate din forma în plan a văii, secţiunile
transversale şi panta fundului sunt esenţiale în alegerea tipului de lucrări.

75
III.4.b. Regimul hidrologic
Cunoaşterea regimului hidrologic al unui curs de apă are importanţă în:
 alegerea sistemului de protecţie,
 stabilirea perioadei de execuţie,
 alegerea tehnologiei de execuţie.
Astfel, în zonele de munte şi deal, unde panta râului este accentuată,
curentul de apă are o forţă de antrenare mare. Ca urmare, creşte debitul solid
târât şi debitul în suspensie, ceea ce accentuează efectul distructiv al apei. În
aceste zone, se folosesc lucrări de protecţie de tip greu, comparativ cu lucrările
necesare în zonele de câmpie, unde pantele sunt mici.
Creşterea debitului, a nivelului şi a vitezei apei în perioada viiturilor poate
provoca inundaţii, schimbarea traseului (deci a malurilor), depunerea aluviunilor
pe terenurile limitrofe, distrugerea căilor de comunicaţie din zonă etc. Pentru a
preveni aceste fenomene, se aplică măsuri de:
 regularizarea debitului - prin bazine de retenţie a debitului de viitură,
 regularizarea albiei - prin lucrări de combatere a eroziunii, lucrări de
dirijare a curenţilor de apă.
Cunoaşterea variaţiei debitelor este necesară pentru a stabili perioada
optimă de execuţie a lucrărilor de protecţie. Această perioadă corespunde celor
mai scăzute niveluri (execuţie la uscat). Dacă situaţia impune efectuarea
lucrărilor în perioada apelor mari, atunci se adoptă lucrări ce pot fi executate sub
apă: anrocamente, gabioane, fascine, lucrări cu palplanşe sau cu piloţi.
III.4.c. Niveluri şi debite caracteristice pentru lucrările de apărare şi
consolidare
Calculul şi dimensionarea protecţiilor şi consolidărilor de maluri şi a
construcţiilor din spatele lor se face pentru nivelurile maxime corespunzătoare
debitelor de viitură, la probabilitatea de 1 ÷ 10 %. Stabilirea eronată a acestor
niveluri va produce neajunsuri importante în timpul exploatării. Trebuie avut în
vedere că, şi la nivel scăzut, se poate produce afuierea la piciorul protecţiei de
mal, dacă nu se aplică măsuri speciale de protecţie.
Stabilirea nivelurilor maxime se face prin măsurători directe în secţiunea
studiată sau din curba limnimetrică a secţiunii. Calculul debitelor maxime se
face conform prevederilor STAS 4068/1-82, STAS 4068/2-87, STAS 4273-83
[134, 135, 136].
Nivelurile caracteristice se folosesc şi la stabilirea cotelor limită ale
protecţiilor permanente de maluri.

76
Din acest punct de vedere, se disting două părţi (Fig. III.5).
Zona a II-a reprezintă consolidarea propriu-zisă a malului împotriva
acţiunii de erodare şi de antrenare pe care o are apa. Această consolidare se
execută până la o cotă situată deasupra nivelului apelor mari.
Zona a III-a este situată la partea inferioară a taluzului şi reprezintă
fundaţia (sau elementul de sprijin) protecţiei. Prin fundaţie, se asigură fixarea
taluzului sub apă şi se evită afuierea şi alunecarea construcţiei. Pentru a elimina
efectul variaţiilor de umiditate asupra duratei de funcţionare a lucrării, trebuie ca
limita superioară a fundaţiei să fie sub nivelul de etiaj.

N. ape extraordinare
I
N. ape mari

N. etiaj protecţie de mal II

fundaţie III

Fig. III.5. Tipuri de protecţie a malului în funcţie de nivelurile caracteristice

III.4.d. Mişcarea aluviunilor. Forţa de antrenare a curentului de apă


Sistemul constructiv de protecţie a malurilor se va adopta ţinând seama de
debitul solid târât şi în suspensie al râului. Adâncirea albiei prin eroziune ar
putea descoperi fundaţia, ceea ce ar duce la pierderea stabilităţii construcţiei.

Tabel III.1.a. Forţa critică de antrenare, viteza, coeficientul de rugozitate pentru albii
Forţă de Coeficient
Dimensiuni (mm) Viteză
Material antrenare de
2 (m/s)
Maxime Minime (daN/m ) rugozitate
Nisip argilos (necoloidal) 0,2 0,5 0,02
Argilă (necoloidală) 0,25 0,60 0,020
Marnă, cenuşă vulcanică 0,37 0,75 0,020
Argilă compactă (coloidală) 1,22 1,15 0,025
Şisturi 3,18 1,85 0,025
Nisip fin (necoloidal) 0,062 - 0,25 0,12 0,45 0,020
Nisip mijlociu (necoloidal) 0,25 - 0,5 0,17 0,50 0,020
Nisip mare (necoloidal) 0,5 - 2 0,25 0,60 0,020
Pietriş fin 4-8 0,08 - 0,3 0,37 0,75 0,020
Pietriş mare 8 - 64 0,3 - 2,5 1,47 1,25 0,025
Bolovani 64 - 256 2,5 - 10 4,40 1,55 0,035
Argilă 0,004 1,96 1,15 0,030

77
Tabel III.1.b. Forţa de antrenare admisibilă pentru teren şi protecţii de mal
Natura terenului sau a îmbrăcăminţii F(daN/m2)
Nisip cuarţos obişnuit, cu diametrul de până la 2 mm 0,4
Amestec de nisip mare 0,6-0,7
Nisip bine aşezat şi pietriş mărunt, acţiune de lungă durată 0,8-0,9
Idem, acţiune de scurtă durată, la viituri 1-1,2
Argilă nisipoasă curată 1,1
Pietriş cuarţos rotund cu diametrul de 5-15 mm 1,25
Pietriş amestecat cu lut, acţiune de lungă durată 1,5
Idem, acţiune temporară 2
Prundiş calcaros plat, cu grosimea 1-2 cm şi lungimea 4-6 cm 5,6
Taluz însămânţat cu iarbă 1-1,2
Brazde, acţiune de scurtă durată 2-3
Idem, acţiune de lungă durată 1,5-1,8
Brazde fixate cu ţăruşi, acţiune de lungă durată 2,5-3
Nisip mare între cleionaje 1
Pietriş între cleionaje 1,25-4
Garduri de nuiele simple 4
Cleionaje oblice pe direcţia curentului 4-5
Saltele de fascine 3-7
Anrocamente mari fixate în gărduleţe, aşezate pe filtru invers 10-12
Îmbrăcăminte din plăci de beton armat, grosime 4-20 cm 3-7
Pereu din dale de beton (6-20 cm), funcţie de greutate 6-15
Pereu uscat din moloane de 25-30 cm, pe filtru invers 8-16
Pereţi continui de piloţi de lemn sau căsoaie (apăraţi de afuiere) 16
Anrocamente de minimum 30 cm diametru mediu 16-2,4
Apărări cu gabioane (piatră de dimensiuni mici) 16-20
Pereţi din palplanşe din lemn (apăraţi la bază contra afuierii) 20-24
Zidărie de piatră 20-50
Îmbrăcăminte de beton monolit 3-6
Căsoaie 16-1
Îmbrăcăminte de beton armat 80-100
Protecţii cu gabioane (umplute cu piatră de dimensiuni mari) 25-150

Debitul solid al unui curs de apă este influenţat de următorii factori:


― relieful şi caracteristicile geologice,
― precipitaţiile,
― vânturile,
― temperatura,
― debitele râului,
― distribuţia vegetaţiei şi gradul de despădurire din bazinul hidrografic.

78
Aluviunile din apa râului provin din:
 eroziunea produsă de apa care se scurge pe suprafaţa bazinului
hidrografic şi din antrenarea materialului erodat în cursul de apă;
 eroziunea fundului şi malurilor albiei, produsă de forţa de antrenare a
curentului.
Cunoaşterea regimului aluviunilor este obligatorie pentru proiectarea
podurilor, a sistemelor de protecţie directă a malurilor prin sedimentare, a
prizelor de apă.
Forţa de antrenare se exprimă prin relaţia:
Fa   H I (III.1)
unde: γ – greutatea specifică a apei; H – adâncimea apei (m); I – panta albiei.
În tabelul III.1.a, este dată forţa critică de antrenare [după Lane E. W.,
1957] pentru diferite terenuri, iar în tabelul III.1.b [70, 118], este dată forţa
critică de antrenare pentru unele terenuri dar şi pentru protecţii de mal.
III.5. Traseul regularizat pentru protecţia şi consolidarea malurilor
Traseul albiei poate fi protejat împotriva eroziunii, cu pinteni, diguri
longitudinale, diguri de dirijare, traverse, care reprezintă, totodată, şi lucrări de
protecţie a malului.
Eroziunea laterală, ca fenomen de degradare a malurilor şi modificare a
traseului, poate fi generală şi locală.
Eroziunea laterală generală se manifestă pe sectoare lungi de râu şi este
cauzată de:
– instabilitatea curgerii (de exemplu: tendinţa de echilibru dinamic la
râurile tinere),
– rezistenţa mică a pământului din mal (de exemplu: mal constituit din
nisipuri fine).
Eroziunea laterală locală are loc pe o suprafaţă restrânsă, provocată de:
─ concentrarea vitezelor,
─ unghiul mare de atac al curentului faţă de mal,
─ curgerea turbionară,
─ rezistenţa mică a terenului în zonă.
Dacă, pe o anumită porţiune, linia malului regularizat coincide cu malul
natural al râului, stabilizarea acestei zone se face cu lucrări de protecţie de mal.
Protecţia de mal se adoptă şi în dreptul unor obiective: construcţii de
traversare a cursului de apă, căi de comunicaţie amplasate în lungul râului etc.

79
Alcătuirea judicioasă a traseului regularizat este condiţia esenţială pentru
durabilitatea şi economicitatea lucrărilor de stabilizare a malurilor pe lungimi
mari. În acest sens, se fac următoarele recomandări.
La râurile de munte şi deal, dacă se face regularizarea cu secţiune unică,
fixarea traseului prin lucrări longitudinale şi transversale prezintă următoarele
particularităţi în execuţie şi funcţionare.
1. Dacă malurile sunt inundabile, lucrările de protecţie - regularizare
trebuie să includă un dig longitudinal cu funcţie dublă: de protecţie a zonei
împotriva inundaţiilor la ape mari şi de apărare a malului împotriva eroziunii.
 Dacă protecţia de pe taluzul digului are rugozitate mică, atunci viteza
creşte în lungul digului şi se intensifică afuierea. Ar trebui prelungită protecţia în
adâncime, în dreptul malului, dar soluţia nu ar fi economică. În consecinţă, se
adoptă o soluţie mixtă de dig completat cu epiuri (traverse). Epiurile preiau o
parte din acţiunea dinamică a apei, îndepărtează curentul de mal şi protejează,
astfel, baza digului (Fig. III.6) [78].
 Rădăcina digului se va încastra bine în mal, pentru ca digul să nu fie
ocolit de către curent.
Mal inundabil

Mal neinundabil Protecţie de mal


2

Fig. III.6. Dig completat cu epiuri


1.- dig cu epiuri; 2.- dig de apărare împotriva eroziunii şi inundaţiilor
În figura III.7 [114], se prezintă partea frontală a unui dig completat cu
traverse. Corpul lucrării este executat din pietriş local excavat de pe viitorul
amplasament al construcţiilor. Protecţia taluzului se face cu îmbrăcăminte din
beton armat turnat pe un pat de pietriş. Protecţia este aplicată integral pe taluzul
digului, de la rădăcină până la primul epiu şi, în continuare, numai pe 25 ÷ 30 %
din distanţa dintre epiuri. De asemenea, se protejează taluzul amonte, capul şi,
parţial, taluzul aval al epiului.
Adâncirea bazei protecţiei are valoarea maximă în dreptul capului şi scade
la zero către rădăcină. Mărimea ei se calculează în funcţie de afuierea posibilă.

80
În plan, capul epiului are formă convexă spre amonte, pentru ca apa să
curgă liniştit în jurul capului şi să nu se producă afuiere în aval.

Dig

Epiu

Taluz de beton
m=2

Rădăcina
digului

RÂU

MAL

Secţiunea I-I

Secţiunea II-II Secţiunea III-III Secţiunea IV-IV

Fig. III.7. Partea frontală a unui dig completat cu traverse (exemplu)

81
2. Dacă malurile sunt neinundabile şi distanţa dintre traseul regularizat şi
maluri este mică, se pot folosi numai epiuri. Soluţia este economică. Capetele
epiurilor se dispun după o curbă continuă şi la distanţe optime între ele (Cap.
III.9.b.2), pentru a asigura curgerea liniştită a curentului şi distribuţia uniformă a
solicitărilor pe toate epiurile (Fig. III.8).
Fig. III.8. Amplasarea curent epiu suprasolicitat
incorectă a epiurilor,
după conturul malului 1
2
3
 În curbe, epiurile se dispun, în general, pe ambele maluri ale traseului,
dar mai dese pe malul concav unde procesul de eroziune este mai puternic.
 Dacă rază de curbură este mică, epiurile se dispun numai pe malul
concav, deoarece malul convex se conturează singur.
 La malul concav, raza de curbură a traseului regularizat ( rt ) trebuie să
fie mai mare decât raza de curbură a malului natural ( rm ) pentru ca racordările
la extremităţi să fie line. Stabilirea razei de curbură şi centrului de curbură la
traseul regularizat, pentru malul concav se face conform figurii III.9 [4, 114].

Fig. III.9.
Elementele geometrice
la un mal concav
protejat cu epiuri

Δr
rt

rm = rt - Δr
rm
curent
α Δα
la l
L0

 La apărarea malurilor cu epiuri insubmersibile, se respectă indicaţiile:


− epiurile se aşează declinate (α > 90°);
− lungimea primului epiu este 2/3 din lungimea epiului al doilea, pentru a
repartiza uniform încărcările pe epiuri;
82
− ultimul epiu are lungime egală cu a primului, pentru a reduce căderea de
sarcină locală şi afuierea.
III.6. Metode de protecţie a malurilor
Protecţiile de mal trebuie să satisfacă următoarele condiţii, conform
scopului lor:
− să reziste la agenţii exteriori: apă, aer, vegetaţie acvatică şi riverană;
− să reziste la eroziunea dinamică a apei, a gheţii şi a plutitorilor;
− să urmărească tasările în timp ale malului, fără a se deteriora;
− să împiedice afuierea;
− să asigure stabilitatea la alunecare a malului;
− să reziste la subpresiunea apei, în special îmbrăcăminţile etanşe.
Metodele de protecţie a malurilor la acţiunea factorilor distructivi sunt:
 directe,
 indirecte.
III.6.a. Metode de protecţie directă
Protejarea directă a malurilor constă din îmbrăcăminţi de diferite tipuri,
executate continuu în lungul malului.
 La cursurile de apă cu viteze mici, se folosesc îmbrăcăminţi de tip uşor:
– însămânţări,
– brazde,
– plantaţii,
– împletituri,
– saltele de fascine.
 La cursurile de apă cu viteze mari, se protejează taluzul şi piciorul
taluzului cu lucrări din materiale rezistente la eroziune. Tipul de lucrare se
adoptă în funcţie de viteza apei, forţa de antrenare a curentului (Tabel III.2),
panta taluzului şi de posibilităţile de folosire a materialelor locale.
 Pe taluzurile cu panta mai mică sau cel mult egală cu cea a taluzului
natural, se fac lucrări din piatră, sub formă de: anrocamente, pereuri, cleionaje
umplute cu piatră, geogrile, saltele de fascine sau de geotextil lestate cu piatră.
În zona malului supusă la acţiunea continuă a valurilor, protecţia trebuie să
reziste la presiunea dinamică a valurilor şi la sucţiunea ce apare la retragerea lor.
 Pe taluzurile cu panta mai mare decât cea naturală, se realizează
ziduri de sprijin sau cheuri cu parament rectiliniu (Fig. III.10.a) [70, 78, 92] şi
cu parament curb (Fig. III.10.b). Construcţia de protecţie trebuie să reziste la
eroziunea produsă de curent şi la împingerea pământului din spatele lucrării.
83
Fig. III.10.
Ziduri de sprijin şi cheiuri
a.- parament rectiliniu;
b.- parament curb
a. b.

Protejarea piciorului taluzului, în funcţie de intensitatea eroziunii, se


poate face prin:
a. radier elastic executat din saltele de fascine (Fig. III.11.a) [103, 114],
saltele de beton, saltele de beton asfaltic;
b. umplutură de piatră prin aruncarea pietrei de pe mal (Fig. III.11.b);
c. gabioane aşezate la piciorul taluzului (Fig. III.11.c) sau zid de sprijin
executat din piatră (Fig. III.11.d), soluţii utilizate în curenţi foarte puternici ( Fa
> 25 daN/m2);
d. perete din palplanşe încastrate în teren sau ancorate (Fig. III.12); se
obţin rezultate bune, dar costurile sunt mai mari decât la celelalte tipuri.

a. b. c. d.

Fig. III.11. Protejarea bazei taluzului


a.- radier elastic; b.- umplutură de piatră; c.- gabioane; d.- zid de sprijin

Fig. III.12.
Protejarea bazei taluzului
cu perete de palplanşe

III.6.b. Metode de protecţie indirectă


Protecţia indirectă a malurilor se realizează din construcţii transversale sau
longitudinale, executate la o distanţă oarecare de mal. Prezintă avantaje de ordin
economic, dar nu sunt întotdeauna destul de eficiente.
După materialul folosit şi după modul de execuţie, protecţia poate fi:
 provizorie: plantaţii, arbori căzuţi, garduri, fascine ancorate, panouri de
dirijare;
 semipermanentă;

84
 permanentă: diguri, sisteme combinate de diguri şi epiuri.
Digurile se execută longitudinal, aproape paralel cu linia malului şi au
scopul de a apăra malul prin preluarea directă a acţiunii curentului de apă.
Digurile formează un mal nou, de aceea taluzurile trebuie protejate foarte bine.
După înălţimea faţă de nivelul apei, digurile pot fi:
― submersibile,
― insubmersibile.
La niveluri maxime (la viituri), apa trece peste coronamentul digurilor
submersibile, udă malul, iar în zona dintre mal şi dig au loc depuneri.
Malurile apărate prin diguri insubmersibile nu sunt expuse la acţiunea
curentului nici în perioada viiturilor.
Avantajele digurilor:
 asigură devierea treptată a curentului în direcţia dorită,
 nu modifică semnificativ caracteristicile curgerii în râu;
 realizează curgerea liniştită a apei în lungul digurilor;
 atenuează acţiunea curentului asupra construcţiei.
Dezavantajele digurilor:
 sunt mai scumpe decât epiurile;
 nu permit variaţia gradată a dimensiunilor în lungul construcţiei;
 nu permit localizarea afuierilor de la baza digului.
Digurile longitudinale sunt recomandate când:
• lungimea de apărat a malului este mai mică de 1 km (se evită eroziunea
locală);
• au funcţie dublă: apărarea malului şi protecţia împotriva inundaţiilor;
• este necesară devierea (dirijarea) curentului spre o anumită zonă.
Epiurile, ca lucrări de protecţie indirectă, se realizează sub formă de:
 epiuri izolate - au rolul de a îndepărta curentul de mal. Realizarea lor
este foarte pretenţioasă, deoarece mici greşeli de amplasament sau de
poziţionare în plan facilitează apariţia de curenţi noi şi de turbioane, care
erodează malul. Epiurile izolate se folosesc mai rar şi numai după o îndelungată
cercetare a condiţiilor locale.
 epiuri de dirijare - protejează malul prin îndepărtarea curentului şi prin
depunerile produse în câmpurile dintre epiuri. În acest scop, epiurile se execută
în serie, perpendiculare sau înclinate faţă de mal (ca la lucrările de regularizare).
 epiuri de sedimentare - sunt mai scurte şi mai apropiate decât epiurile de
dirijare, pot fi lucrări permeabile, semipermeabile, impermeabile, provoacă
depuneri ce se cumulează în timp.
85
Avantajele epiurilor:
 cost redus, deoarece lungimea totală a epiurilor este mai mică decât a
unui dig longitudinal (distanţa dintre epiuri este de 4l), iar volumul materialului
folosit este mai redus (înălţimea epiului scade către mal);
 permit variaţia treptată a secţiunii, deci permit urmărirea proceselor din
albie. Pentru a putea modifica în timp lungimea epiurilor, se recomandă să fie
executate din elemente prefabricate. Prelungirea se va face prin montarea de noi
elemente, iar scurtarea epiului - prin demontări parţiale. Pentru a nu se modifica
brusc parametrii curgerii, se recomandă ca epiurile să se execute în două etape:
în prima etapă, epiurile se execută pe sărite, iar în a doua etapă, se execută
epiurile omise, în funcţie de efectul produs de primele;
 epiurile executate în albia majoră consolidează malul prin reţinerea
aluviunilor în câmpurile dintre epiuri. În acest scop, epiurile se execută în
grupuri (Fig. III.13), din aval spre amonte (a, b, c) şi, în cadrul unui grup, primul
epiu construit va fi cel din amonte (1, 2, 3).
a
c b
Fig. III.13.
Grupuri de epiuri
2 3 1 2 3
1 2 3 1

Traseele raţionale de protecţie-regularizare conţin:


– lucrări longitudinale pe malul concav,
– epiuri pe malul convex.
Refacerea malului în spatele unui dig longitudinal se realizează astfel:
 în prima etapă, digul se execută submersibil;
 spaţiul dintre mal şi dig se compartimentează prin traverse;
 în compartimente, se plantează salcie sau se execută garduri de nuiele,
fascine şi umplutură de piatră;
 după colmatarea (aluvionarea) compartimentelor la trecerea viiturilor
peste dig, se va completa digul până la cota proiectată, devenind insubmersibil.
Pentru scurtarea perioadei de aluvionare şi realizarea unei colmatări
uniforme în compartimente, digul se execută submersibil la nivelul apelor medii
şi cu deschideri în corpul lui. În spatele digului, la mijlocul acestuia, se
construieşte o traversă insubmersibilă, iar spre capete, se construiesc traverse
submersibile (Fig. III.14) [apud 5, 103]. La viituri, curentul cu aluviuni circulă
intens prin deschiderile din corpul digului şi prin câmpurile dintre traverse, unde

86
are loc colmatarea prin sedimentare. Pentru lucrările de protecţie importante,
parametrii optimi se stabilesc prin studii pe modele hidrodinamice de laborator
şi/sau prin modelare computaţională.
1
2 Fig. III.14. Colmatarea uniformă
în compartimente
1.- traversă insubmersibilă;
2.- traversă submersibilă

III.7. Lucrări pregătitoare


Operaţiunile pregătitoare, premergătoare executării, sunt: amplasarea,
trasarea elementelor principale (axe, cote de fundaţie, dimensiuni în plan),
amenajarea terenului din amplasamente, îndepărtarea sau devierea apelor.
Aprovizionarea cu materiale locale din surse apropiate este prioritară.
Modul de organizare a şantierului influenţează desfăşurarea lucrărilor,
economicitatea şi durata de execuţie.
III.7.a. Amplasarea şi trasarea lucrărilor pe teren
Fazele de lucru sunt următoarele:
– confruntarea planului de amplasare cu terenul;
– proiectantul identifică reperele principale şi le predă constructorului;
– trasarea lucrărilor pe teren: se fixează axele construcţiilor, dimensiunile
în plan şi în elevaţie pentru elementele caracteristice.
III.7.b. Pregătirea terenului
Amenajarea terenului se face atât pe amplasamentul lucrării cât şi pe zona
folosită pentru organizarea şantierului şi cuprinde:
– îndepărtarea vegetaţiei mari, îndepărtarea pietrelor mari, a mâlului etc.;
– nivelarea platformei de lucru;
– corectarea prin taluzare şi îndepărtare a porţiunilor din mal erodate.
III.7.c. Îndepărtarea apelor
Soluţiile constructive pentru protecţia malurilor pot fi realizate:
 sub nivelul apei: sisteme cu anrocamente, blocuri de beton, lucrări cu
fascine (saltele), cilindri de fascine, zidării uscate, beton turnat sub apă, piloţi;
 la uscat: pereţi de beton armat impermeabil, zidării de piatră cu mortar
de ciment, îmbrăcăminţi asfaltice.
Lucrările la uscat se execută în incinte din care a fost îndepărtată apa.
Acestea se realizează prin batardouri din diguri de pământ sau din palplanşe.

87
1. Batardourile din diguri de pământ se folosesc în ape stătătoare, unde
forţa de antrenare este mică. Digurile se execută din materialul extras cu drăgile
refulante de pe fundul albiei sau cu pământ de pe mal. Apa din incintă se
evacuează cu pompe. Aceste pompe vor fi folosite mai târziu, în perioada
executării lucrărilor de bază, pentru epuizmentul apei de infiltraţie.

Nmax.

Fig. III.15.
Batardou din palplanşe
şi pământ

2. Batardourile din palplanşe constau din pereţi etanşi realizaţi din


palplanşe de oţel, lemn sau beton armat, care sunt bătute cu sonete mecanice,
ciocane sau cu maiuri de mână. Palplanşele metalice se folosesc pentru incinte
înalte, fiind mai rezistente la presiunea apei decât cele de lemn şi asigurând o
etanşare mai bună. Dacă nu se dispune de palplanşe metalice, batardourile se
realizează din două rânduri de palplanşe de lemn între care se face umplutură de
pământ (Fig. III.15) [102, 114]. Lăţimea batardoului rezultă din condiţiile de
stabilitate, iar cota superioară va depăşi nivelul apelor mari cu minimum 0,5 m.
III.7.d. Stabilirea surselor de aprovizionare cu materiale
Economicitatea lucrărilor de apărare a malurilor este determinată de
volumul materialelor necesare, de cheltuielile de transport. De aceea, criteriile
de alegere a surselor de materiale sunt: distanţa până la sursă şi calitatea
materialelor oferite. Se identifică cele mai apropiate surse de materiale pentru:
piatră (sub formă de anrocamente, bolovani, piatră de râu, balast, nisip şi
agregate pentru betoane), lemn, nuiele pentru fascine, brazde şi pământ cu
caracteristicile necesare. Se analizează calităţile materialelor disponibile la toate
sursele. De exemplu, pentru piatră, se va stabili duritatea, greutatea specifică,
rezistenţa la variaţii atmosferice şi la îngheţ-dezgheţ repetat.
III.8. Materiale şi elemente de construcţie
Durata de funcţionare a protecţiilor de maluri depinde de calităţile
materialelor aprovizionate şi de respectarea tehnologiei de execuţie.

88
Se utilizează:
– materiale în stare naturală: piatră brută, pământ, brazde etc.;
– materiale naturale prelucrate: lemn, piatră de construcţie etc.;
– elemente de construcţie confecţionate (pe şantier sau în ateliere speciale):
suluri de fascine, cilindri de fascine, saltele de fascine, garduri de nuiele,
gabioane, elemente de beton.
Condiţiile de calitate pentru materialele şi elementele de construcţie,
precum şi modul de punere în operă a acestora au fost prezentate în Cap. II.
III.9. Alcătuirea şi realizarea lucrărilor de protecţie şi consolidare a
malurilor

III.9.a. Protejarea directă a malurilor


Apărarea directă se realizează prin îmbrăcăminţi de diverse tipuri, având
scopul de a proteja malul împotriva eroziunii.
Domeniile de folosire:
– când traseul proiectat coincide cu linia malului natural;
– în apropierea lucrărilor de artă: poduri, baraje, prize de apă.
Majoritatea tipurilor de îmbrăcăminţi şi consolidări se amplasează pe un
strat suport care are rolul de a transmite uniform, la teren, încărcările date de
construcţia de consolidare. În plus, acest strat asigură stabilitatea lucrării
(împiedică scufundarea îmbrăcăminţii într-un teren de consistenţă scăzută sau
împiedică rostogolirea pe taluz). Stratul suport se realizează din saltele de
fascine, saltele din geotextil multistrat, geogrile lestate cu piatră spartă, balast
sau bolovani - pentru zona a III-a a malului, iar pentru zonele I, II, rolul acestui
strat poate fi preluat de stratul filtrant/drenant [118].
III.9.a.1. Îmbrăcăminţi vegetale
Protecţia şi consolidarea malurilor prin tehnologii vegetale se foloseşte
frecvent datorită numeroaselor avantaje: uşor de realizat, costuri reduse, oferă
protecţie pe termen lung, se integrează în alte scheme de protecţie, se integrează
în peisaj, sunt estetice, protejează habitatul faunei sălbatice [110, 111].
Îmbrăcăminţile vegetale se obţin prin:
a. însămânţare,
b. brăzduire,
c. plantaţii.
Vegetaţia erbacee este utilizată în consolidarea şi estetizarea unor taluzuri,
fiind o măsură simplă şi eficientă. Se aleg speciile care au o creştere rapidă şi un
sistem radicular care să susţină solul [Barker, 1995]. Plantele folosite în
89
combinaţie cu diferite structuri constituie bariere funcţionale şi estetice.
Vegetaţia lemnoasă de talie mică se plantează sub formă de garduri vii şi
aliniamente pentru a reduce scurgerea de suprafaţă şi a proteja malul de factorul
antropic [Dumitraş ş.a., 2011]. Vegetaţia forestieră este un mijloc eficient şi de
lungă durată pentru consolidarea malurilor cu înclinare mică. Oferă un habitat
propice pentru insecte, păsări, animale mici şi realizează efecte peisagistice. Se
foloseşte cătina albă, aninul, salcâmul, liliacul, pinul negru [110].
a. Însămânţarea se recomandă în zona malului situată deasupra nivelului
mediu al apelor mari, care este inundată foarte rar, dar se găseşte continuu sub
acţiunea de dezagregare a agenţilor atmosferici. Îmbrăcămintea vegetală vie
(însămânţare sau brăzduire) împiedică degradarea terenului din taluz şi
antrenarea în albie a materialului erodat. Însămânţarea se execută pe taluzul cu
panta de maxim 1:2. Se foloseşte un amestec de seminţe de mai multe specii,
alese în funcţie de natura terenului şi clima regiunii. Ierburile trebuie să aibă
rădăcini superficiale radiale şi viguroase, durată de vegetaţie mare, rezistenţă la
secetă dar şi la inundaţii îndelungate, capacitate de regenerare rapidă.
Însămânţarea se face primăvara sau în altă perioadă ploioasă a anului.
Îmbrăcămintea vegetală începe să lucreze din al doilea an de la însămânţare.

Fig. III.16. Amenajarea taluzului


pentru înierbare
2
1.- brazdă în lungul taluzului;
2.- pământ vegetal;
3.- treaptă de înfrăţire
3

Cantitatea necesară de seminţe cu perioade diferite de vegetaţie este de 50


÷ 100 kg/ha. Dacă terenul nu este favorabil dezvoltării ierburilor (Fig. III.16)
[114], se aşterne un strat de pământ vegetal gros de 10 ÷ 20 cm sau o saltea
biodegradabilă. Pentru a împiedica alunecarea pământului vegetal de pe taluz, se
amenajează trepte de înfrăţire, iar la partea superioară a taluzului, în lungul
suprafeţei însămânţate, se aşează o fâşie de brazde cu lăţimea ≥ 0,2 m.
Hidro-însămânţarea este o tehnologie modernă pentru înierbarea
terenurilor degradate şi restaurarea ecologică.

90
Ea constă în împrăştierea cu utilaje speciale, a unui amestec de seminţe,
îngrăşăminte, mulci (din engl. „mulch” - strat de materie organică - paie, frunze,
resturi vegetale, rumeguş), aditivi (lianţi, carbonat de calciu, stimulatori de
creştere) şi apă. Mulciul asigură contactul seminţei cu solul şi cu îngrăşămintele,
protejează taluzurile şi, în timpul precipitaţiilor, previne mobilizarea seminţelor
către baza taluzului [38]. Se foloseşte pe suprafeţe mari şi acolo unde nu pot fi
aplicate tehnicile convenţionale din cauza accesului dificil sau a stării solului
(Fig. III.17).

a. b.
Fig. III.17. [156]
Hidro-însămânţarea
a.- membrană fibrilară
ecologică antierozională
(mărire de 40 ori);
b.- aplicarea amestecului

Saltelele pre-însămânţate biodegradabile simulează mediul natural


protector de creştere, absorb energia rezultată din impactul precipitaţiilor şi
vântului, permit trecerea apei în solul subiacent, oferă protecţie seminţelor (Fig.
III.17). Sunt alcătuite din fibre de cocos şi/sau paie/fân prinse cu o reţea uşoară
de ranforsare din fibre de iută sau alte fibre naturale [156]. Sistemul este
biodegradabil şi netoxic pentru mediu şi fauna sălbatică. Se folosesc la:
amenajarea taluzurilor cu sol proaspăt sau nou excavate; pe teren abrupt sau
accidentat; unde pregătirea solului este dificilă sau imposibilă; când starea
vremii sau anumite proiecte cer protecţia antierozională imediată şi creşterea
rapidă a plantelor; în zonele de habitat ale faunei sălbatice, fiind soluţii netoxice.
Cota platformei malului
1 N. max.

Cota fundului albiei

2 3

Fig. III.18. Protecţia taluzului şi consolidarea piciorului


1.- însămânţare; 2.- cilindru de fascine; 3.- saltea de fascine

91
Fig. III.19.
Grasscrete

În figura III.18, se prezintă un tip de consolidare a taluzului prin:


─ însămânţare pe taluz,
─ consolidarea piciorului taluzului cu cilindri de fascine cu Φ 40 cm,
─ saltea de fascine.
Însămânţarea se poate combina cu alte sisteme: brăzduire, împletituri de
nuiele, plăci de beton cu goluri (grasscrete) (Fig. III.19) [150], georeţele [154],
emulsii de bitum.
Consolidarea combinată cu bitum constă din:
 însămânţarea cu 40 ÷ 60 kg seminţe pe ha,
 acoperirea cu emulsii de bitum în cantitate de 3 ÷ 5 kg/m2.
Avantajele însămânţării combinate:
 protejarea taluzurilor cu pante mai mari (2:3),
 rezistenţă mai mare la ploi,
 maturizarea mai rapidă a vegetaţiei datorită coeziunii din emulsie.
b. Brăzduirea este un procedeu de protecţie superior însămânţării, datorită
durabilităţii mai mari, dar este mai costisitor. Brazdele se taie din straturi
vegetale compacte, având iarbă curată şi scurtă, de preferinţă care conţin trifoi şi
ierburi graminee (firuţă, pir, păiuş). Se evită straturile acoperite cu muşchi.
Operaţia se execută, de preferinţă, primăvara şi toamna. Transportul la locul de
folosire şi depozitarea se fac cu grijă pentru a nu se deteriora brazdele.
Forma şi dimensiunile brazdelor:
• dreptunghiuri (tăblii): 20x25 cm, 25x25 cm, 30x30 cm, grosime 6-10 cm;
• fâşii de lăţime 25 cm, lungime 2 ÷ 3 m, grosime 6 ÷ 10 cm.
Se folosesc brazde proaspete, tăiate cu puţin timp înainte de aşezare. După
punerea în operă, brazdele se stropesc cu apă, abundent.
Când solul de pe taluz este impropriu dezvoltării brazdelor (nisip, loess,
argilă), atunci se aşterne un strat de pământ vegetal cu grosimea de 10 cm.
Aşezarea brazdelor se face în două moduri:
1. pe lat,
2. pe muchie (în cap).

92
Tipul de protecţie prin brăzduire şi însămânţare se alege în funcţie de
înălţimea taluzului şi natura pământului, conform STAS 2916-87 (Tabel III.2).
1. Brăzduirea pe lat poate fi:
― continuă pe toată suprafaţa taluzului (Fig. III.20) [114]; dacă taluzul are
pantă mare, dar max. 1:1, brazdele se fixează cu ţăruşi Φ 2 cm şi L= 20 - 30 cm.
― sub formă de benzi de lăţime 25 - 50 cm, aşezate după direcţii care fac
unghiul de 45º cu orizontala; se formează carouri nebrăzduite de 0,8x1 m sau
1x1 m (Fig. III.21) [78, 114]. Brăzduirea se încheiere cu brazde fâşii.

a. b.

Fig. III.20. Brazde aşezate continuu pe lat


a.- secţiune; b.- plan; 1.- brazde; 2.- ţăruşi

a.

6÷10 cm b.
Strat pământ
vegetal 10 cm
Fig. III.21. Brazde
dispuse sub formă de benzi
a.-plan; b.- secţiune

2. Brăzduirea pe muchie, în formă de perete (Fig. III.22) [78], se aplică


atunci când acţiunea apei este puternică ( Fa = 2,5…3 daN/m2). Grosimea
minimă a peretelui de brazde este de 20 cm. Brazdele se aşează cu iarba în jos,
exceptând rândul de deasupra care se aşează cu iarba în sus.

93
0,25 ≥0,2
≈ 0,1

Fig. III.22. Brăzduire pe muchie, în formă de perete


Tabel III.2. Sisteme de consolidare a taluzului prin brăzduire şi însămânţare
Rambleu Debleu
Înălţimea taluzului H
Natura
terenului H < 2 m H = 2÷4 m H>4m H<2m H = 2÷4 m H > 4 m
de pe
taluz
nisip prăfos

Brăzduire

Brăzduire
Nisip fin,

suprafaţa

suprafaţa
pe toată

pe toată
carouri+ îmbrăcare

carouri+ îmbrăcare
cu pământ vegetal

cu pământ vegetal
pământ vegetal

toată suprafaţa

toată suprafaţa
pământ prăfos

+ însămânţare

+ însămânţare

+ însămânţare
Nisip argilos,

Îmbrăcare cu

Brăzduire pe

Brăzduire pe
Brăzduire în

Brăzduire în
Argilă nisipoasă,

pământ vegetal

pământ vegetal
argilă prăfoasă

toată suprafaţa

toată suprafaţa
+ însămânţare
Îmbrăcare cu

Îmbrăcare cu
Brăzduire pe

Brăzduire pe
însămânţare
+

c. Plantaţiile se folosesc la consolidarea taluzului în zonele I şi II ale


malului, situate deasupra nivelului mediu.
Alegerea speciilor şi perioada de plantare se stabilesc împreună cu
specialiştii în domeniu. Partea inferioară a malului, aflată în contact cu apa sau
supusă la acţiunea valurilor, se plantează cu salcie, plop, anin.
Protecţia malurilor nisipoase şi cu pantă mică se realizează prin plantaţii de
salcie (butăşire). Butaşii sunt nuiele de salcie proaspăt tăiate, având 1,5 ÷ 3 cm
94
grosime şi 0,6 ÷ 0,75 m lungime. Plantarea se face toamna târziu şi primăvara
devreme. La unele aplicaţii [Knight et al, 1994], în sezonul de creştere, plantaţia
are nevoie de tăiere regulată.
Butaşii se plantează în trei moduri:
─ izolaţi în gropi,
─ în cuiburi,
─ în brazde.
Pentru plantarea izolată, se execută, cu ranga, un rând de gropi la distanţe
de 0,3 ÷ 0,5 m şi, în fiecare groapă, se aşează butaşul liber, fără a fi îndesat (Fig.
III.23) [114]. Distanţa dintre rândurile de gropi va fi de 0,5 ÷ 1 m.

Nivel etiaj
a. butaşi

50÷70 cm
b. c.

Fig. III.23. Plantarea izolată a butaşilor de salcie


a.- secţiune; b.- plan; c.- detaliu

Plan cuiburi
Detaliu

butaşi în cuiburi

N. etiaj
butaşi 6-8 buc. în cuib
Secţiunea transversală II-II
Fig. III.24. Plantarea în cuiburi a butaşilor de salcie

95
Pentru plantarea în cuiburi, se execută gropi dispuse în şah, având
diametrul de 0,3- 0,4 m, adâncimea de 0,5- 0,7 m şi distanţa între ele de 1- 1,5 m
(Fig. III.24) [114]. Se umple groapa cu pământ vegetal pe 1/3 din înălţime, se
aşează 6 - 8 butaşi în groapă, apoi se umple cuibul cu pământ bătut uşor.
Butaşii se pot sădi şi în brazde (şanţuri) de adâncime 15 ÷ 20 cm. Pe fundul
şanţurilor, se aşează butaşi de 20 ÷ 25 cm lungime şi se acoperă cu pământ.
Indiferent de metoda folosită, după dezvoltarea puieţilor, consolidarea
malului cu plantaţii rezistă la o forţă de antrenare Fa = 5…6 daN/m2 [78, 114].
Soluţia este foarte avantajoasă deoarece:
─ butaşii de salcie plantaţi pe mal îşi dezvoltă rapid sisteme de rădăcini
care consolidează solul;
─ oferă hrană pentru fauna sălbatică din zonele umede;
─ se foloseşte salcie indigenă disponibilă;
─ salcia gestionată în mod corect va oferi, în anul următor, o cantitate
mare de butaşi sănătoşi, care pot fi folosiţi pentru a proteja alte zone.
Soluţia nu este adecvată la debite mari şi pentru malul concav al unui cot .
 Plantele palustre înalte şi plantele riverane, care au tulpinile şi/sau
frunzele deasupra apei, cunoscute ca plante emerse, sunt adecvate pentru
protecţia malului, deoarece au rădăcini cu structură densă şi frunze înalte ce
stabilizează malul şi reduc acţiunea erozivă a valurilor şi curenţilor (plantele din
zonele umede se împart în 3 grupe: • plante palustre - au rădăcinile în apă de
adâncime mică şi cea mai mare parte a dezvoltării vegetative deasupra apei, ex.:
stuful, papura; • plante riverane - cresc în soluri umede; • plante de frontieră -
sunt atrase de umiditate, fără să trăiască în solurile îmbibate cu apă [147]).
În plus, aluviunile sunt blocate în jurul vegetaţiei, contribuind la refacerea
malului.
Un amestec de ierburi, arbuşti şi copaci, cu o bordură periferică de plante
palustre emerse este o bună protecţie împotriva eroziunii.
La aceasta, se adaugă numeroasele avantaje pentru conservarea
biocenozelor naturale (biocenoza = coexistenţa obligatorie a diversităţii
populaţiilor de plante, animale şi microorganisme):  trestiile şi ierburile înalte
asigură un habitat ideal pentru păsările sălbatice acvatice, iar plantele emerse -
pentru insectele emergente (ex.: libelule) [111],  rădăcinile sub-acvatice oferă
peştilor condiţii pentru a depune icrele,  ramurile de jos şi rădăcinile copacilor
oferă adăpost peştilor împotriva răpitorilor şi debitelor de viitură,  arborii şi
arbuştii feresc malurile de insolaţie.

96
Observaţii
* Până acum, procedeul plantaţiilor vegetative (biotehnologia) pentru
stabilizarea malurilor nu are criterii de proiectare. Proiectantul va evalua
avantajele şi dezavantajele asociate, comparativ cu sistemele alternative.
d. Protecţiile din straturi de nuiele se folosesc în zona III, sub nivelul
mediu, pe sectoarele de râu caracterizate astfel:
– curentul apei nu este puternic (viteza 1 ÷ 1,5 m/s),
– scurgerea gheţurilor este slabă,
– taluzul are panta de maximum 1:2.
funie de
Fig. III.25. Protecţii nuiele
de straturi de nuiele

strat de
nuiele
strat de paie
10 cm

Fazele de execuţie sunt următoarele (Fig. III.25) [36, 114]:


─ pe taluz, se aşează un strat de brazde sau paie;
─ nuielele proaspăt tăiate sunt aşternute pe taluz, în straturi, sub un unghi
de 45° faţă de direcţia curentului din râu şi cu cotoarele spre apă;
─ nuielele se suprapun pe 1/3 din lungimea lor, se îndeasă astfel încât
grosimea stratului să fie de 20 ÷ 30 cm;
─ straturile de nuiele se fixează pe orizontală cu prăjini subţiri din lemn sau
cu funii de nuiele (fascine subţiri) la 1 m distanţă între ele; funiile sunt prinse
prin ţăruşi, care se introduc prin funii, în găuri făcute cu ranga, pentru a se evita
distrugerea cojii nuielelor;
─ pe stratul de nuiele, se pune pământ sau piatră în grosime de 0,1 - 0,2 m.
Lucrarea se realizează toamna. Dacă se lucrează corect, în primăvară, toată
protecţia trebuie să devină vie: nuielele trebuie să prindă rădăcini ca să
consolideze malul, altfel ele putrezesc şi lucrarea se distruge în timp scurt.
Consolidarea cu nuiele rezistă la o forţă de antrenare Fa = 4 daN/m2.
e. Cleionajele se execută sub formă de gărduleţe din nuiele şi piatră (Fig.
III.26) [7, 10, 38, 114]. Se folosesc la curenţi de apă mai puternici ( Fa = 4 - 6
daN/m2) şi la taluzuri în terenuri instabile. Panta maximă a taluzului în teren
instabil este de 1:1,5 ÷ 1:2, iar la teren stabil, panta maximă poate fi de 1:1.
97
Fazele de execuţie sunt următoarele.
 Se bat ţăruşi de lungime 1 ÷ 1,2 m şi diametru 4 ÷ 5 cm, vertical sau
perpendicular pe mal, lăsându-se 0,3 ÷ 0,5 m înălţime liberă. Ţăruşii se dispun
în şiruri, pe două direcţii perpendiculare care fac cu orizontala unghiuri de 45°.
 Între ţăruşi, se execută o împletitură din nuiele proaspăt tăiate. Rezultă
gărduleţe cu înălţimea de 0,3 - 0,5 m, formând ochiuri pătrate sau rombice cu
latura de 0,7 ÷ 2 m.
 În ochiuri, pe suprafaţa terenului, se execută un filtru invers sau, cel
puţin, se aşterne un strat gros de 10 ÷ 15 cm din paie ori din muşchi.
 Peste filtrul invers, se umplu ochiurile cu un strat de 0,2 - 0,3 m din
piatră spartă sau piatră de râu, îngrijit aranjată, pentru a obţine o suprafaţă plană.
Protecţia rezistă şi la acţiunea sloiurilor de gheaţă. După lăstărirea ţăruşilor
şi nuielelor din cleionaje, rezistenţa lucrării creşte până la Fa = 10 ÷ 13 daN/m2.
Cleionajele se folosesc, uneori, la protecţia taluzului la digurile din albia
majoră şi la sferturile de con ale culeelor, dar durata de exploatare este mică.
Utilizarea geogrilelor sau a geocelulelor în locul împletiturilor de nuiele
măreşte durabilitatea sistemului (Fig. III.27).

ţăruşi Φ 4÷5 cm, L = 1÷1,2 m


0,7÷2 m
PLAN
40÷50
piatră

20÷30
împletitură de nuiele 10÷15
SECŢIUNE
TRANSVERSALĂ
0,50
filtru invers
40÷50

anrocamente
Fig. III.26. Cleionaje

Gardurile din împletitură de nuiele de alun (cca. 1,8 m2) se folosesc şi pe


porţiuni mici erodate ale unui mal cu pantă lină. Se fixează în malul erodat, cu
pari. Vegetaţia se va reface, protejând temporar malul, iar gardul va putrezi lent,
oferind un habitat insectelor, microorganismelor etc. [33, 111].

98
Fig. III.27.
Mal stabilizat cu
geocelule însămânţate,
deasupra nivelului apei
[apud 12]

f. Protecţiile din saltele de fascine sunt realizate pe taluzurile cu pantă


mică (1/2), sub nivelul apelor mici (Fig. III.28) [36, 114]. Partea superioară a
saltelelor se continuă până la nivelul mediu al apelor mici, apoi, legătura dintre
saltea şi protecţia malului executată deasupra nivelului mediu se face cu prismă
de anrocamente. Tehnologia saltelelor de fascine a fost descrisă în Cap. II.
2m

1/2
1/1,5-1/2 1-1,5
pat din piatră
N. med. 25-50 gărduleţe în carouri
N. med. ape mici ţăruşi
prismă din anrocamente

>5m saltea din fascine 30 cm


Fig. III.28. Protecţie de mal cu saltea de fascine sub nivelul apei

100 +1,5
4
+0,9 80
±0,00 3 6
5

1
2

Fig. III.29. Apărare de mal pe Dunăre, în zona Sulina, în anii '60


1.- saltea de fascine (grosime 0,75 m);
2.- piloţi de lemn (Φ20 cm la distanţă de 2 m); 3.- anrocamente;
4.- pereu zidit şi rostuit; 5.- filtru invers; 6.- umplutură
În România, saltelele de fascine s-au utilizat frecvent la apărări de maluri
pe Dunăre şi pe alte râuri, în diverse concepţii şi combinaţii de materiale locale.
Exemple de lucrări elastice realizate din materiale locale, în sec. 20, sunt

99
schematizate în Fig. III.29 [36, 78, 114]. Aceste saltele pot avea dimensiuni de
0,45 ÷ 1 m grosime, 15 m lăţime, iar lungimea se realizează în funcţie de zona
de mal apărată.
Saltelele de fascine nu se folosesc la viteze mari şi debit solid important,
fiind înlocuite cu anrocamente, saltele de beton, saltele asfaltice, geosaltele.
g. Protecţiile din lemn se folosesc în zonele unde lipseşte piatra, deoarece
transportul acesteia de la distanţe mari duce la costuri mari. Protecţii de mal
exclusiv din lemn se execută rar. Frecvent, lemnul se utilizează în combinaţie cu
alte materiale: piatră, fascine, beton.
Protecţiile alcătuite din piloţi şi dulapi de lemn se pot folosi până la
adâncimea de 2 m (Fig. III.30) [114]. Dulapii din spatele piloţilor preiau forţa
hidrodinamică, împingerea pământului de umplutură şi împiedică alunecarea
acestuia. Operaţia de aşezare a dulapilor sub nivelul apei este dificilă, de aceea
influenţează negativ calitatea lucrării.
În cazul malurilor formate din pământ de umplutură, la care împingerea
este mare, se fac protecţii combinate (Fig. III.31) [10, 78, 114], anume: taluzul
se protejează cu pereu de piatră, iar piciorul taluzului se consolidează cu un
perete din palplanşe de lemn şi piloţi de ancoraj.
3

Fig. III.30. Protecţie cu piloţi şi N. ape medii


dulapi din lemn
1.- pilot; 2.- dulapi de lemn;
3.- capul pilotului 2
1

4 N. ape mari
Fig. III.31. Protecţie combinată
N. med. 1.- piloţi de ancoraj;
2.- perete de palplanşe;
N. ape mici 3.- anrocamente; 4.- pereu uscat
1
3 2
III.9.a.2. Protecţii din piatră
Protecţiile din piatră se folosesc în zonele malului care sunt expuse la
variaţii frecvente de nivel sau la acţiunea puternică a curentului şi a gheţurilor.
Lucrările se execută sub formă de anrocamente, pereuri, gabioane.

100
Se folosesc, mai ales, în zonele bogate în piatră.
Anrocamentele reprezintă o îngrămădire de piatră brută, bolovani, blocuri
de beton, de diferite mărimi şi forme, aşezate pe taluz, ordonat sau aleatoriu.
Pereurile sunt îmbrăcăminţi executate din piatră brută, piatră cioplită pe o
singură faţă (moloane) sau plăci (dale), aşezate în unul sau mai multe straturi.
Factorii care influenţează eficienţa consolidărilor din piatră sunt:
− panta taluzului;
− grosimea stratului de piatră;
− natura rocii;
− tipul patului drenant sau al filtrului invers de sub îmbrăcăminte.
Protecţiile din anrocamente pentru maluri (Fig. III.32) se realizează:
- prin basculare din mijlocul de transport,
- prin descărcare cu un utilaj de ridicat sau graifer,
- din ambarcaţiuni autodescărcătoare,
- prin aruncarea directă a pietrei pe taluz.
Anrocamentele se aplică pentru protejarea zonei aflate mereu sub apă, dar
şi pentru zona situată deasupra apei [118]. Grosimea îmbrăcăminţii poate fi
constantă sau crescătoare spre fundaţie, unde poate ajunge la 1 ÷ 2 m.
Stratul de piatră de la suprafaţă trebuie să fie alcătuit din piatră de
dimensiuni mari, pentru a rezista la forţa de antrenare a curentului (Fig. III.33).

N max
Fig. III.32. [10, 78]
Protecţie de mal din anrocamente N min
1.- piatră măruntă;
2.- protecţie din anrocamente;
3.- chiuvetă

Fig. III.33.
Anrocamente grele
pentru a proteja
malul şi culeea
(pod pe râul Hutt,
Noua Zeelandă)
[85]

101
Diametrul mediu al pietrei se stabileşte în funcţie de viteza apei, prin:
Dmed  0,04 v 2 (III.2)
Greutatea pietrei se alege în funcţie de viteza apei, astfel:
pentru v = 1 ÷ 3 m/s  G = 2 ÷ 17 daN
pentru v = 3 ÷ 5 m/s  G = 17 ÷ 40 daN.
Grosimea îmbrăcăminţii din anrocamente va fi (Fig. III.34) [36, 78, 114]:
la partea superioară H  2D
la bază H  3D.

Fig. III.34.
Apărarea digului
cu anrocamente

Pentru ca stratul să fie compact, se foloseşte piatră de diferite dimensiuni,


la exterior, utilizându-se piatra mai mare.
În cazul albiilor afuiabile, la piciorul taluzului, anrocamentele se aşează pe
un pat elastic din saltele de diverse materiale.
Protecţiile din anrocamente, în funcţie de greutatea pietrei, rezistă la forţe
de antrenare medii Fa = 25 daN/m2.
Dacă malul este înalt sau este din umplutură, protecţia se execută sub formă
de prisme suprapuse, pentru a avea stabilitate (Fig. III.35) [10, 78].
Anrocamentele aflate deasupra nivelului minim pot fi degradate prin
dezvoltarea vegetaţiei de talie mică şi mare.
Pereurile se execută în două moduri:
 pereuri uscate,
 pereuri zidite (rostuite).
Fazele de execuţie a pereurilor uscate (Fig. III.36.a) [apud 78]:
– pentru drenarea apei din spatele protecţiei, se face filtrul invers din: strat
gros de 10 cm din nisip şi un strat gros de 15 cm din piatră spartă cu d = 3 cm;
– se aşează un pat de balast;
– se aşează moloanele unele lângă altele, într-un singur strat;

102
– se burează (presează) moloanele în patul de balast, apoi se bate cu maiul;
– spaţiile dintre moloane se umplu cu piatră spartă măruntă.
Pereurile uscate se folosesc pe taluzuri cu panta de maximum 1:2.

Fig. III.35.
Protecţie din prisme suprapuse
1.- piatră mică; 2.- anrocamente

a. b.

Fig. III.36. Pereu


a.- pereu uscat; b.- pereu rostuit
În funcţie de forţa de antrenare a curentului, de acţiunea valurilor sau a
gheţii, pereurile uscate pot fi:
 simple – alcătuite dintr-un singur strat de piatră gros de 15 - 25 cm sau
de 35 - 50 cm, în funcţie de mărimea pietrei;
 duble – alcătuite din stratul inferior gros de 15 - 20 cm din piatră mică şi
stratul superior gros de 20 - 30 cm realizat din piatră mare.
Fazele de execuţie a pereurilor rostuite (Fig. III.36.b):
– se aşează un strat de piatră gros de 15 - 25 cm, pentru drenarea apei din
spatele protecţiei înspre baza îmbrăcăminţii (nu se execută filtru invers);
– se aşează moloanele unele lângă altele, într-un singur strat;
– se toarnă mortar de ciment în rosturile dintre moloane;
– se uniformizează suprafaţa rosturilor.
Se va folosi piatră de dimensiuni 15 - 50 cm.
Piciorul taluzului cu pereu se consolidează cu un masiv de piatră mare.
Pereul poate fi realizat sub apă până la 0,3-0,5 m, în funcţie de viteza apei.
Pereurile rostuite sunt sensibile la tasări, de aceea se utilizează la malurile
unde nu există pericol de sufozie.

103
Fundaţia pereului se consolidează astfel:
 la cursurile de apă cu forţe mari de antrenare şi cu viituri de durată mare,
fundaţia se consolidează cu cilindri de fascine umpluţi cu piatră (Fig. III.37);
 la râurile cu fundul albiei afuiabil, consolidarea se face cu blocuri grele
de piatră, aşezate pe un grătar din suluri de fascine, pentru ca fundaţia să
urmărească deformaţiile terenului (Fig. III.38) [36, 114].

Nivel ape mari 1

Nivel ape medii 2


20 cm

5
4 3
Fig. III.37. Fundaţia pereului consolidată cu cilindri de fascine [10, 33, 78]
1.- pereu uscat; 2.- filtru invers; 3.- anrocamente grele;
4.- cilindri de fascine Φ 1 m; 5.- piloţi Φ15 cm la distanţă de 2,5 m

N. ape mari 1

N. ape medii
4

2
3
4m
Fig. III.38. Protecţie pe râurile cu fund afuiabil
1.- pereu uscat (30 cm); 2.- anrocamente grele;
3.- grătar din suluri de fascine; 4.- pietriş

Pentru ca pereul să nu fie deteriorat prin îngheţ-dezgheţ repetat, trebuie ca


piatra folosită să fie stabilă chimic şi fizic. Se recomandă piatra provenită din
roci eruptive compacte (granit, bazalt, gnaisuri negelive), roci sedimentare
conglomerate cu lianţi cuarţoşi sau calcare bine consolidate. Mărimea pietrei
este dată în proiect şi trebuie să fie egală cu 0,5 din grosimea pereului, pentru
cca. 90 % din cantitatea de piatră, restul fiind piatră mai măruntă, cca. 0,2 ÷ 0,4
din dimensiunea pietrei de bază şi care ajută la împănarea acesteia.
Pentru a rezista forţei de antrenare a apei, piatra înglobată în pereu trebuie
să aibă o formă cât mai apropiată de sferă sau cub [118], de aceea, raportul între
dimensiunea maximă şi cea minimă a unei pietre trebuie să fie mai mic de 3.

104
Gabioanele sunt potrivite pentru o diversitate de condiţii locale (Fig.
III.39) [152, 155]. Ele se pot folosi pe cursuri de apă permanente sau temporare,
amplasarea se poate face în condiţii uscate sau umede, cu echipamentul adecvat.

Fig. III.39. Gabioane pentru protecţia malului

Factorul cel mai important la alegerea amplasamentului este stabilitatea


cursului de apă. Dacă râul prezintă modificări rapide în relieful patului sau o
mişcare laterală excesivă, se corectează mai întâi problemele de ansamblu.
Condiţiile de fundare sunt, de asemenea, importante în alegerea
amplasamentului, deoarece gabioanele trebuie să aibă o bază solidă. Dacă
substratul este un material necoeziv (ex.: nisip, nămol), gabioanele intră în teren
sau se înclină. De aceea, sub gabioane, se pune un filtru granular sau textil, la
orice lucrare, exceptând situaţiile când este evident inutil. Unele lucrări necesită
filtru textil şi filtru granular pentru a se preveni eroziunea malului subiacent şi a
albiei. La stabilirea cotei de fundare a gabioanelor, este esenţial a estima cât mai
real adâncimea de afuiere totală probabilă.
Exploatarea şi întreţinerea lucrărilor de gabioane sunt esenţiale pentru
longevitatea lucrării [42]. Dintre numeroasele aspecte, se subliniază:
 gabioanele se verifică periodic pentru a se repara plasa şi cablurile rupte;
 orice vegetaţie lemnoasă mare este înlăturată şi degradările provocate la
gabioane sunt remediate;
 zona gabioanelor este supravegheată pentru a depista semnele de
eroziune la piciorul sau în spatele protecţiei, adoptându-se măsurile de stopare.
Estetica gabioanelor nu este atât de agreabilă, dar ele sunt o soluţie durabilă
acolo unde pagubele şi pericolele asociate cu prăbuşiri sunt mari sau unde există
grave probleme de eroziune care nu pot fi controlate prin alte metode.
Totuşi, se recomandă prudenţă în a amplasa gabioanele unde apa
transportă plutitori mari, bolovani etc., care pot degrada plasa prin impact şi
afuiere sau în zonele unde există risc de vandalism.
105
Gabioanele verzi sunt soluţii ecologice folosite pentru controlul eroziunii
malurilor pe termen lung şi oferă condiţii de dezvoltare plantelor. Contribuie la
micşorarea vitezei apei lângă mal şi la captarea aluviunilor.
Cutiile de formă trapezoidală sunt realizate din plasă de sârmă dublu
răsucită, acoperită cu PVC, au o faţă înclinată la 45° sau 60°, sunt căptuşite cu
un strat de fibre de nucă de cocos, apoi sunt umplute cu amestec de piatră şi
pământ vegetal (Fig. III.40) [155]. Pătura de fibre are durata de viaţă de 3 - 5
ani, permiţând dezvoltarea vegetaţiei, ceea ce asigură o rezistenţă şi o
durabilitate mărită structurii. Ţăruşii vii cu strat de tufişuri mici deasupra
constituie o tehnică eficientă de bioingineria solului.

Fig. III. 40. Gabioane verzi

III.9.a.3. Protecţii din căsoaie


Căsoaiele sunt construcţii în formă de cutii din prefabricate de beton armat
sau din lemn, umplute cu piatră sau pământ după fixarea pe amplasament.
Protecţiile din căsoaie sunt indicate:
– pe râurile de munte cu caracter torenţial,
– în zonele cu lemn şi piatră din abundenţă.
Forma căsoaielor:
– paralelipipedică,
– în trepte, pentru a mări stabilitatea la răsturnare.
Condiţiile de execuţie:
– înainte de aşezarea căsoaielor, se nivelează terenul;
– pentru asigurarea stabilităţii la alunecare, în colţurile căsoaiei, se bat
piloţi de lemn sau şine de cale ferată vechi;
– la albiile cu fund afuiabil, sub căsoaie, se prevede o fundaţie din fascine;
– lucrarea care va funcţiona sub apă (căsoaie de fund) se montează în stare
de plutire, deasupra amplasamentului, apoi se scufundă prin încărcare cu piatră;
106
– lemnul situat deasupra nivelului apei se protejează prin gudronare.
Pereţii din lemn pot fi realizaţi în două moduri:
 din bile neprelucrate, solidarizate cu elemente metalice (scoabe,
buloane);
 prin chertare la punctele de încrucişare a bilelor şi, în acest caz, pereţii
sunt plini (Fig. III.41) [10, 33, 36, 78, 114].

N. max.
Fig. III.41.
Protecţie şi consolidare
1,5-2
din căsoaie

detaliul A

Fig. III.42. Căsoaie din elemente prefabricate de beton


În zona de variaţie a nivelului apei, lemnul este supus putrezirii, de aceea
durata de serviciu a căsoaielor din lemn este de numai 8 ÷ 12 ani.
Căsoaiele din prefabricate de beton armat au durată de viaţă mare, dar sunt
scumpe. Se folosesc la maluri verticale înalte, unde împingerea pământului este
mare (Fig. III.42) [5, 78].
III.9.a.4. Îmbrăcăminţi din beton
Îmbrăcăminţile din prefabricate de beton sunt folosite frecvent:
 la albii artificiale (canale),
 în zona podurilor,
 pe taluzul digurilor,
 în zonele de trecere a cursului de apă prin localitate (cheiuri).
Avantajele îmbrăcăminţilor de beton armat:
 sunt lucrări durabile,
 se execută rapid datorită mecanizării.

107
Dezavantajele îmbrăcăminţilor de beton armat:
 cost ridicat;
 nu se aplică pe terenuri care se umflă (argile) sau cu ape agresive;
 comportare nefavorabilă în exploatare: rigiditate, contracţie.
Forma îmbrăcăminţilor din beton:  plăci,  dale,  blocuri,  saltele.
Condiţiile de calitate ale betonului folosit: rezistenţă la compresiune,
rezistenţă la eroziune şi rezistenţă la îngheţ, impermeabilitate, elasticitate.
Pentru a îmbunătăţi aceste proprietăţi, betonul se prepară cu diverşi adiviti.
Dozajul de ciment este 250 ÷ 350 daN/m3.
Fazele premergătoare execuţiei îmbrăcăminţii:
1. se nivelează bine taluzul,
2. se aşează patul de bază bine compactat, sub formă de filtru invers.
Grosimea filtrului invers:
10 ÷ 15 cm  la taluzuri uscate,
20 ÷ 30 cm  în prezenţa apei subterane,
30 ÷ 40 cm  la taluzurile saturate de apă.
Filtrul invers se dispune în funcţie de tehnologia de execuţie a protecţiei:
 sub plăcile prefabricate, filtrul se amplasează pe toată aria protejată;
 sub plăcile turnate monolit, mai mari de 5x5 m, filtrul se execută sub
formă de benzi numai în dreptul rosturilor dintre plăci; iar pe restul suprafeţei, se
pune un pat compactat din pietriş sau piatră spartă, gros de minimum 10 cm.
Grosimea plăcilor este de 5 - 20 cm. Grosimea minimă de 5 cm asigură
protecţia armăturii la coroziune şi protecţia la îngheţ a pământului de sub placă
(un strat de beton de 4 cm împiedică îngheţarea pământului până la – 15 °C).
Forma şi dimensiunile plăcilor prefabricate din beton armat se aleg după:
─ natura terenului,
─ execuţia sub apă sau deasupra apei,
─ înălţimea valurilor,
─ capacitatea utilajului cu care este dotat şantierul.
Pentru îmbrăcăminţi amplasate deasupra nivelului maxim, se pot folosi
plăci mari de 2,5x2,5 m sau 3x3 m dacă se dispune de utilaje de ridicat (o placă
are 3·103 - 4,5·103 daN).
Dacă terenul este tasabil şi nu există maşini de ridicat, se folosesc dale mici
de beton, cu dimensiunile de 30x30 ÷ 50x50 cm. În condiţii grele de exploatare,
dalele se articulează prin îmbinări definitive (dale turnate monolit) sau
demontabile (dale prefabricate).

108
Nivel ape mari 1
Fig. III.43. Protecţie de mal
cu dale de beton armat 2
1.- dale de beton armat 50x50x10 cm;
3
2.- pat de pietriş 15 cm;
3.- fundaţie din bloc de beton

Fig. III.44. Pereu de beton turnat; A - detaliu prin filtrul invers

În figura III.43, se prezintă o îmbrăcăminte din dale de beton armat, iar în


figura III.44 [36, 114], se prezintă un pereu de beton turnat şi un detaliu prin
filtrul invers.
I. Saltele din beton
Saltelele sunt alcătuite din plăci de beton armat, articulate între ele.
Calităţile saltelelor din beton:
– sunt flexibile,
– se adaptează bine la teren,
– pot fi folosite la râurile cu fund mobil.
Plăcile care alcătuiesc saltelele pot fi dreptunghiulare, pătrate, octogonale,
având dimensiunea unei laturi de până la 1,5 m şi grosimea de 8 ÷ 40 cm. Între
plăci, se lasă rosturi de 5 ÷ 20 cm, nu se recomandată spaţii mari, deoarece
109
permit afuieri în spatele saltelei. Sistemele de execuţie a saltelelor de beton se
prezintă în figura III.45.

Curentul de apă
Fig. III.45. Saltele din plăci de beton
La saltelele din plăci prefabricate, se poate elimina filtrul invers, astfel:
– se îmbină plăcile rigid (se sudează capetele de bare lăsate în acest scop);
– rosturile se umplu cu mortar M200 şi se obţin panouri de 40 ÷ 50 m;
– între panouri, se lasă rosturi de dilataţie.
Pe Dunăre, la Galaţi, s-a refăcut protecţia de taluz, în anul 2000, din:
 strat de fascine,
 strat de piatră Φ 90,
 strat de fascine, blocuri de piatră de 500 kg,
 saltea din plăci de beton pătrate, cu un orificiu central Φ60 pentru drenaj.
II. Pereuri permeabile din dale prefabricate autoblocante din beton
A. Protecţie uşoară de taluz pentru pante de 1/1 ÷ 2/3 (Fig. III.46, Fig.
III.47) [116]
Se aplică pe taluzuri stabile, din pământuri coezive sau necoezive. Se
execută din elemente autoblocante prefabricate din beton simplu şi pământ
vegetal înierbat. Elementele sunt tip bară, din beton C20/25 şi au secţiune
trapezoidală. Prin montare, se realizează o îmbrăcăminte de 15 cm grosime, sub
formă de grilă de beton cu ochiuri pătrate, dreptunghiulare, triunghiuri
echilaterale, rombice, octogonale, care se umplu cu pământ vegetal compactat şi
înierbat. Dimensiunile ochiurilor sunt mai mici de 50 cm.
Forma golurilor dintre prefabricate are pantă satisfăcătoare pentru a opri
spălarea pământului din gol. Chiar dacă, sub elemente, se formează goluri prin
şiroire înainte ca vegetaţia să se consolideze, elementele nu se deplasează, fiind
susţinute şi menţinute în saltea, de elementele vecine.
Lucrarea se aplică şi pe taluzuri stabile cu pantă de 1/1 ÷ 2/1 sau ca
protecţie exterioară pentru măştile drenante.
Elementele din beton se combină cu pământ de umplere a golurilor şi cu
geogrile sau geotextile pentru armarea terenului şi pentru drenare. Se obţin
structuri plane practic nedeformabile. Fundaţia protecţiei poate fi o fundaţie

110
rigidă din beton sau o fundaţie flexibilă din pământ armat cu geogrile sau
materiale drenante armate cu geogrile sau geotextile.

a.

Fig. III.46. Protecţie uşoară de taluz, cu prefabricate autoblocante tip bară,


din beton, înierbate, pentru pante 1/1-2/3. a.- plan

111
a.

Fig. III.47.
b. Protecţie uşoară de taluz
din blocheţi triunghiulari
de beton, cu înierbare,
pentru pante 1/1-2/3.
G = 40 daN,
S rezemare = 0,158 m2
a.- plan; b.- fundaţie

Tehnologia de execuţie:
– se finisează taluzul manual sau mecanizat;
– se sapă un şanţ mic la baza taluzului pentru a monta primul rând de
prefabricate;
– se montează primele prefabricate în lungul taluzului şi primul rând de
elemente dispuse orizontal, cu stabilirea echidistanţei pe orizontală între ele;
– se montează al II-lea rând de prefabricate în lungul taluzului;
– se montează al II-lea rând de prefabricate poziţionate orizontal şi se
stabileşte echidistanţa pe verticală între prefabricate;
– se realizează umplutura din pământ vegetal în celulele formate;
– se sapă şi se execută fundaţia protecţiei, pe tronsoane de 4 m lungime;
– se continuă operaţiile.
Materiale necesare: beton C20/25: 0,04 m3 ; pământ vegetal: 0,11 m3 .
B. Pereuri permeabile pentru protecţia taluzurilor (Fig. III.48)
Structurile din elemente autoblocante (blocheţii) disipează energia
hidrodinamică prin alternanţa de goluri şi proeminenţe creată. Deplasarea

112
elementelor perpendicular pe faţa externă a lucrării sau pe ambele direcţii în
plan este împiedicată de forma elementelor componente [116].

Fig. III.48.
Pereu permeabil din
prefabricate autoblocante
din beton
(G = 61 daN,
S rez = 0,125 m2)

113
Se aplică pe taluzuri cu panta ≤ 2/3, taluzuri solicitate de valuri, în zona
pragurilor de fund, la risberme, la canalele cu pante mari.
Se execută din elemente prefabricate de beton simplu, groase de 15 cm, pe
un pat filtrant din balast de 15 cm. Când este necesară o siguranţă mai mare în
exploatare sau când balastul conţine multă parte fină ce poate fi antrenată în
afara pereului, atunci prefabricatele se montează pe un geotextil aşternut peste
balast. În plus, lucrarea poate fi aplicată pe maluri cu pante foarte mici, pe
porţiunile orizontale în zona dintre aripile podeţelor, în loc de saltele de piatră
brută pentru perearea fundului sau pereţilor canalelor.
Transportul şi manevrarea elementelor se fac în condiţii care asigură
integritatea lor, deoarece solicitările la manipulare asupra elementelor sunt mari.
Transportul se face paletizat (în elemente mici).
Manevrarea se face cu dispozitive speciale astfel ca punerea în operă să nu
afecteze aspectul exterior sau starea funcţională a suprafeţelor de contact dintre
prefabricate.
Elementele se pot monta pe un pat drenant din piatră spartă sau piatră
brută, cu sau fără strat de geotextil sub structură, pe saltele de gabioane, pe
radiere din beton.
Avantaje:
 lucrarea se execută la orice temperatură,
 elementele se refolosesc în caz de demolare,
 se drenează apele dinspre taluz,
 lucrarea este estetică şi suprafaţa este fonoabsorbantă.
Materialele necesare pentru 1 m2 de pereu: 0,2 m3 beton C20/25; 1 m2
geotextil; 0,2 m3 strat drenant din balast.
C. Consolidarea taluzurilor cu pantă mare de 3/1 ÷ 5/1 (Fig. III.49)
Se aplică pe taluzuri cu panta 3/1 - 5/1, la terenuri stabile, când nivelul
infiltraţiilor de apă din versant se află deasupra radierului drenului din spatele
lucrării de susţinere [116].
Tehnologia de execuţie:
– săpătura se execută mecanizat la elevaţie, pe fronturi de 10 m lungime,
finisarea se face manual pentru o pantă care să asigure stabilitatea pe timpul
execuţiei lucrării;
– săpătura la fundaţie se face pe lungimi de 5 m, la adăpostul sprijinirilor;
– nu se ţin săpăturile deschise;
– betonul de fundaţie se toarnă bine vibrat, aderent la pereţii gropii de
fundaţie, până la nivelul de montare a primului rând de prefabricate;
114
– primele 2 rânduri de prefabricate se montează în următoarea succesiune:
2 prefabricate din rândul I, primul prefabricat din rândul al II-lea între ele,
următorul prefabricat din rândul I, următorul din al II-lea rând etc.;

A Fig. III.49. Consolidare de taluz


cu pantă mare 3/1-5/1,
cu prefabricate autoblocante de beton
(G=1397 daN, S rez=0,5 m2)
1.- pământ vegetal înierbat 15 cm grosime;
2.- prefabricat ST6; 3.- prefabricat ST6a;
4.- prefabricat ST6b; 5.- fundaţie susţinere
taluz; 6.- zidărie uscată din piatră brută;
7.- umplutură drenantă din balast nisipos;
8.- capac din argilă compactă peste dren

1
C8/10 A
ELEVAŢIE I-I Sc. 1:50

2 8

7
3
6
SECŢIUNE A-A
4 Sc. 1:50
H îngheţ
Hmin =

115
– se completează restul de fundaţie;
– se continuă montarea prefabricatelor pe rânduri succesive, concomitent
se face zidăria uscată din piatră brută şi umplutura drenantă din balast nisipos;
– se face o sprijinire provizorie pentru umplutura drenantă, cât timp se
realizează zidăria uscată. Sprijinirea se demontează pe măsură ce se înalţă zidul
de la partea inferioară şi se montează pe rândul imediat superior.
Materialele necesare pentru 1 m2 de protecţie:
Beton C20/25: 1,14 m3
Geotextil: 1 m2
Zidărie uscată din piatră brută 12-15 cm: 0,5 m3
Strat drenant din balast: 0,25 m3
D. Protecţia taluzurilor stâncoase şi semistâncoase, cu pantă foarte mare
3/1 ÷ 10/1 (Fig. III.50) [116].
Se foloseşte la terenuri stabile, dar puţin rezistente la apă, fisurate şi
alterate chimic, pentru protecţie la agenţi atmosferici. Din asamblarea
prefabricatelor autoblocante, se obţine o structură plană nedeformabilă, cu o
reţea deasă şi uniformă de barbacane ce permit aerisirea şi drenarea versantului.
Grosimea protecţiei este de 40 ÷ 50 cm.
Golurile rezultate după montarea prefabricatelor au rol fonoabsorbant şi
asigură estetica lucrării.
Lucrarea are fundaţie din beton, cu adâncimea mai mare sau egală cu
adâncimea de îngheţ din zonă. În fundaţie, sunt prinse parţial prefabricatele din
primul rând.
Calculul se face ca pentru o placă încastrată în fundaţie şi liberă la partea
superioară.
Elementele se realizează din beton C20/25. Pe măsură ce se realizează
structura, între protecţia din prefabricate şi versant, se execută umplutura
drenantă cu material local. Deşi este concepută ca lucrare de protecţie, totuşi
este capabilă să susţină desprinderile locale de rocă din versant. Între
prefabricate şi umplutură, se pune un strat de geotextil adiacent prefabricatelor.
La acesta, se adaugă benzi orizontale de beton C8/10 de 30 cm înălţime, la
distanţe de 1,5 m, pentru ca să nu apară efectul de siloz pe care l-ar putea lua
umplutura drenantă şi pentru conlucrarea directă dintre versant şi protecţie.
Tehnologia de execuţie:
– suprafaţa de amplasare trebuie să fie plană;

116
– elementele se montează din aval spre amonte, pe şiruri orizontale
succesive, cu lungimi egale cu lăţimea protecţiei disipatoare;
– după montarea prefabricatelor, se face umplutura de piatră brută pe 60%
din grosimea structurii.
Materialele necesare pentru 1 m2 de protecţie: beton C20/25: 0,571 m3;
geotextil: 1 m2; umplutură drenantă din piatră brută 12 - 15 cm: 0,18 m3.

prefabricat curent

A-A Sc.1:20 I

3
4

prefabricat marginal 5
1 C8/10
A

h îngheţ
2
C8/10

1
I
Fig. III.50. Protecţia unui taluz cu pantă foarte mare, folosind prefabricate
autoblocante de beton, G= 242 daN, S rezemare = 0,184 m2
1.- fundaţia placării; 2.- rigolă; 3.- pământ vegetal înierbat, grosime 15 cm;
4.- bandă orizontală de beton C8/10; 5.- umplutură drenantă; 6.- geotextil

117
E. Protecţii plane disipatoare din prefabricate autoblocante de beton

Element prefabricat

Umplutură
parţială cu
piatră brută

Umplutură parţială cu piatră brută Element prefabricat

Fig. III.51. Protecţie plană disipatoare, din prefabricate autoblocante de beton

Protecţia din prefabricate autoblocante şi piatră brută de 12 - 15 cm este o


îmbrăcăminte cu alternanţă de goluri şi proeminenţe având rolul de a disipa
energia hidrodinamică (Fig. III.51). Prefabricatul este prevăzut cu un orificiu
având dublu rol: de barbacană şi de orificiu pentru manevrare [116]. Se poate
monta pe saltea de gabioane, pe pat drenant din piatră spartă sau din piatră brută.
Se aplică pe taluz cu pantă 2/3, dar şi pe risberme sau în zona pragurilor de fund.
III.9.a.5. Îmbrăcăminţi asfaltice
Îmbrăcăminţile asfaltice se folosesc pe taluzuri cu panta mai mică de 1:1,5
şi se realizează din asfalt, bitum şi agregate (Tabel III.3).
Îmbrăcămintea asfaltică prezintă toate avantajele întâlnite la protecţiile de
beton, în plus, este mai elastică şi mai ieftină.
Dezavantajele îmbrăcăminţii asfaltice:
 degradarea cauzată de îngheţ şi de rădăcinile plantelor;
 înmuierea la temperaturi mari urmată de curgerea pe taluz.
118
Protecţia din beton asfaltic se execută în strat de 4 ÷ 8 cm, aplicat peste un
strat de egalizare din pietriş sau din piatră spartă. Pentru a evita degradarea din
cauza vegetaţiei, mai întâi. se stropeşte terenul cu erbicide sau cu petrol [36].

Tabel III.3. Amestecuri pentru îmbrăcăminţi asfaltice


Tip de protecţie Pietriş Nisip Filer Bitum Porozitate
Îmbrăcăminte 10-40 mm Pulbere 5%
– 25%
poroasă turnată 94% 6% din greutate
Var 20%
Îmbrăcăminte a. – 2 mm 87%
13% din volum
impermeabilă
1-2 mm 18% Var 20%
turnată b. 47,5%
1 mm 24,5% 9,5% din volum
Plăci prefabricate 1-3 mm 62% Var 20%
– 4%
2 x 1,1 x 0,04 m 1 mm 21% 17% din volum
Păci prefabricate 20%
– 60% 30%
2 x 1,5 x 0,06 m din volum

Mortarul asfaltic, în grosime de 3 ÷ 5 cm, se aşterne peste o plasă


(armătură subţire) cu ochiuri de maximum 8 cm. Mortarul asfaltic are 10 ÷ 20 %
bitum, iar din agregate lipseşte piatra spartă.
Îmbrăcăminţile asfaltice (betoane sau mortare) se execută monolit sau din
elemente prefabricate, sub formă de plăci sau saltele, la cald sau la rece.
Betoanele şi mortarele asfaltice pot fi:
– impermeabile (bitum 15 ÷ 20 % din volum) - sunt mai scumpe;
– poroase (bitum 5 ÷ 7 % din volum).
Principalul avantaj al plăcilor şi saltelelor prefabricate din mortar asfaltic
faţă de cele din beton asfaltic îl reprezintă execuţia mecanizată.
În România, prima îmbrăcăminte asfaltică a fost aplicată în secolul trecut,
la acoperirea corpului unui epiu din pietriş, pe râul Siret, la Cozmeşti şi s-a
realizat din saltele din dale prefabricate, armate cu plasă de cânepă.

B 1 Secţiunea B-B

A A Fig. III.52. Pereu flexibil


1.- plasă de sârmă
2 cu ochiuri 5x10 cm;
2.- armături Φ7 mm,
la distanţă de 5-10 cm
B
5-10 cm Secţiunea A-A

119
Pereul flexibil de 5-10 cm grosime este un alt tip de îmbrăcăminte asfaltică
(Fig. III.52), cu compoziţia din 10 - 12% bitum, 22% loess, şi 66% nisip de râu.
Execuţia pereului flexibil cuprinde următoarele etape principale:
 se nivelează taluzul până se obţine o suprafaţă perfect plană;
 pe taluz, se întinde salteaua confecţionată cu o armătură subţire.
III.9.a.6. Maluri terasate
Malurile înalte şi cu pantă lină se stabilizează, se protejează şi se
încadrează agreabil în peisaj când sunt amenajate în trepte.
Aceste trepte (terase, berme) se tratează fie cu protecţii de piatră sau beton,
fie cu protecţii vegetative de gabarite acceptate de mediu şi de condiţiile locale
hidrologice, economice, culturale, fie cu protecţii combinate (Fig. III.53) [105].

Fig. III.53.
Mal cu banchete, pe
râul Limmat, Zürich

Este esenţial ca vegetaţia pe pantele terasate să continue să îndeplinească


funcţia de structură, după ce aceasta din urmă începe să-şi piardă eficienţa.
Vegetaţia trebuie să fie adaptată la mediu şi trebuie menţinută în stare
viguroasă. Toleranţa la umbră este un factor important, deoarece o specie cu
intoleranţă poate fi umbrită de o altă specie sau de un alt individ din aceeaşi
specie. Ierburile, de exemplu, nu tolerează umbra şi nu cresc sub copaci, dar şi
salcia tolerantă îşi va pierde vigoarea la umbra unui vecin mai mare.
Întreţinerea include un program regulat de curăţare a copacilor şi arbuştilor,
de cosit iarba, reparat imediat orice deteriorare a pantelor. La terasele folosite
pentru acces, se alege vegetaţie rezistentă la uzură, totuşi uzura excesivă
distruge vegetaţia.
Avantaje
 Malurile terasate sunt mai stabile decât malurile înclinate deoarece
numai zona inferioară va fi ameninţată de curenţi.
 Terasarea permite accesul uşor la malul râului pentru diverse scopuri,
inclusiv de recreere şi pentru urgenţe.
Dezavantaje

120
 Terasarea poate avea un aspect artificial.
 Uzura teraselor conduce la eroziune şi degradare în timpul viiturilor.
III.9.b. Protejarea indirectă a malurilor
Lucrările executate în albie, cu scopul de a apăra indirect malurile, sunt
construcţii longitudinale sau transversale faţă de curentul de apă şi anume:
 diguri de dirijare,
 epiuri,
 praguri de fund,
 panouri de dirijare,
 sisteme combinate de diguri şi epiuri.
Aceste lucrări modifică regimul de curgere al debitului lichid şi al debitului
solid, având ca efect atenuarea acţiunii distructive a curentului asupra malului.
În unele cazuri, acţiunea apei este preluată în întregime de aceste construcţii.
III.9.b.1 Diguri longitudinale
Fac parte din categoria lucrărilor longitudinale de apărare a malurilor şi,
după funcţia exercitată, pot fi de două tipuri:
 diguri de dirijare a curenţilor;
 diguri de apărare împotriva inundaţiilor (Fig. III.54) [10, 36, 78, 114].
Digurile longitudinale de apărare a malurilor sunt construcţii de fixare şi de
protecţie a malului, îndeosebi a concavităţilor. Se folosesc când linia traseului
regularizat nu coincide cu linia malurilor naturale şi, în acest caz, digurile vor
constitui noul mal.
După poziţia coronamentului faţă de nivelul apei, digurile sunt:
 submersibile,
 insubmersibile, având şi funcţia de diguri de inundaţie, deoarece
coronamentul se află deasupra nivelului maxim al apelor mari.
Digurile pot fi realizate pe înălţime, în etape. În prima etapă, digul se
execută submersibil (coronamentul se află sub nivelul apelor medii) pentru a
permite depuneri în timpul viiturilor, în spatele digului, deci între dig şi mal. În
etapa a doua, se completează digul până la cota definitivă insubmersibilă.
Dig longitudinal de apărare
Consolidare de mal

Fig. III.54.
Diguri longitudinale
Dig longitudinal
de dirijare

121
Panta taluzului:
 taluzul dinspre apă este supus la solicitări mari  pantă mică: 1/2 ÷ 1/3;
 taluzul dinspre mal lucrează în condiţii uşoare  pantă mare: 2/3 ÷ 1/1.
Coronamentul digului submersibil este supus unei puternice eroziuni, de
aceea necesită măsuri speciale şi anume:
 o protecţie corespunzătoare,
 lăţimea minimă a coronamentului să fie de 1 ÷ 1,5 m,
 în lungul coronamentului, se dă o pantă egală cu cea a suprafeţei libere a
curentului de apă pentru ca inundarea să se producă simultan pe toată lungimea.
Între mal şi digul longitudinal, se prevăd diguri transversale (traverse) la
aceeaşi cotă cu digul, pentru a favoriza depunerea aluviunilor. Traversele pot fi
insubmersibile sau submersibile la ape mari. În cazul traverselor submersibile,
se fac şi lucrări de protecţie directă a malului (brăzduiri, plantaţii, pereuri), în
funcţie de viteza curentului şi de natura terenului din mal. Când, între dig şi mal,
se creează câmpuri de depunere cu suprafeţe mari, atunci ele se
compartimentează în zone de decantare mici, independente, alimentate direct din
râu. În acest scop, se execută o traversă insubmersibilă la interval de 2 ÷ 3
traverse submersibile.
Digurile longitudinale sunt lucrări masive, alcătuite dintr-un singur material
sau mai multe materiale combinate: piatră, beton, saltele de fascine, gabioane,
pământ. Denumirea construcţiei se dă în funcţie de materialul predominant. Deşi
sunt construcţii masive, digurile trebuie să fie elastice, capabile să urmărească
afuierile şi tasările din albie, reducând astfel adâncimea fundaţiei.
a. Digurile din piatră se construiesc pe cursurile de apă cu viteze mari, dar
cu fundul albiei stabil (Fig. III.55) [114], implicit în regiunile care dispun de
material pietros. Taluzul dinspre curentul de apă se execută cu pantă mai mică
decât taluzul dinspre mal.

Fig. III.55. Dig din piatră N. ape mici

Structura lucrării de protecţie se alege în funcţie de viteza apei şi de


rezistenţa albiei.
 Dacă apa are viteză mare şi fundul albiei este stabil, corpul digului se
execută din pietriş şi piciorul taluzului se consolidează puternic cu anrocamente.
Taluzul dinspre mal va avea pantă mică de 2:3 ÷ 2:2,5 iar taluzul dinspre apă,
122
supus la acţiunea curentului se consolidează prin pereu uscat şi poate avea pantă
mai mare 1:1 (Fig. III.56).
 Dacă viteza apei este mare şi fundul albiei este instabil, se execută un
dig din pietriş şi balast, la care, taluzul dinspre apă este apărat cu pereu, iar
piciorul taluzului este consolidat puternic prin anrocamente şi cilindri de fascine
(Fig. III.57) [114].
 Dacă albia este afuiabilă, se execută un dig din pietriş, având la bază,
obligatoriu, saltea de fascine sau pat din cilindri de fascine [10] (Fig. III.58)
pentru a mări elasticitatea lucrării. Taluzurile se protejează cu anrocamente.
Fig. III.56. Dig din pietriş cu 1
N. ape medii
consolidare din anrocamente
1.- pereu uscat; 2.- umplutură
de pietriş; 3.- anrocamente 3 2

2 N. ape mari
1
N. ape medii

3 4
Fig. III.57. Dig din balast cu consolidare din cilindri de fascine
1.- balast; 2.- brazde; 3.- cilindri de fascine; 4.- anrocamente
2
1 N. ape mici

3
Fig. III.58. Dig din pietriş în albie afuiabilă
1.- anrocamente; 2.- umplutură de pietriş; 3.- saltele de fascine
b. Digurile din pachetaje de nuiele, fascine şi piatră se recomandă:
• pe râurile de deal şi de munte, ca lucrări temporare de apărare,
• pe sectoarele cu adâncimi mici la etiaj.
Pachetajele se fac din straturi alternative de nuiele, paie şi piatră. Taluzurile
digului au panta de 2:1. Sistemul se poate folosi la orice teren, rezistă la curenţi
de 1 - 1,5 m/s şi este foarte elastic.
Pe cursurile de apă cu albia foarte afuiabilă, se recomandă digul din
pachetaj de fascine, cu baza pe un pat de cilindri de fascine (Fig. III.59) [78,

123
114]. Taluzurile au panta de 1:2. Taluzul dinspre apă se protejează cu pereu
uscat. Partea superioară a digului trebuie completată în timp, din cauza tasărilor.

Fig. III.59. Dig longitudinal 1 N. ape mici


pe pat de cilindri de fascine
1.- pereu uscat;
2.- cilindri de fascine Φ80 cm
2
c. Digurile din gabioane se folosesc la executarea integrală a digurilor
longitudinale.
Digurile din gabioane pot fi submersibile sau insubmersibile.
Avantajele digurilor din gabioane:
 execuţie simplă,
 valorificarea materialului local (piatră de carieră sau de râu),
 rezistenţă la viteze mari, de 3 ÷ 5 m/s,
 elasticitate mare, urmărind deformaţiile fundului albiei.
Figura III.60 [114] prezintă două tipuri de diguri submersibile din
gabioane, la care, terenul fiind afuiabil, pe pat, s-au prevăzut şi saltele din
gabioane având grosimea de 0,25 - 0,5 m şi lăţimea de 5 m. Salteaua trebuie să
depăşească baza digului, spre curent, cu 1,5 - 2 m.
Panta taluzului este 1:1 - 2:1.

1 1
2
2
5m 5m
Fig. III.60. Diguri submersibile din gabioane
1.- saltea de gabioane; 2.- dig
d. Digurile din structuri demontabile sunt lucrări parţial temporare, sub
formă de structuri metalice spaţiale (Fig. III.61) ce pot fi montate în caz de
inundaţii, pentru a proteja locuitorii, căile de comunicaţie, bunurile riverane şi
din luncă.
Partea expusă curentului este un perete plan format din palplanşe orizontale
sau din panouri casetate [177]. S-au realizat pereţi de înălţime 3 - 6 m.
Structura supraterană se demontează după trecerea viiturii, iar partea de
fundaţie rămâne în teren.
124
a. b. N. 1%
perete

3,65 m
mobil

N. 10%

fundaţie
N. normal

ancorare
până
la 20 m
Fig. III.61. Dig din structuri demontabile pe Dunăre, la Grein, Austria, iunie 2013
a.- vedere [176]; b.- schema [175]; c.- faze de execuţie [173, 174]

c.

III.9.b.2. Epiuri
Epiurile sunt lucrări transversale executate în albie. Un capăt al epiului se
află în albie, iar celălalt este încastrat în mal.
Scopul construcţiei este apărarea malului prin dirijarea depunerii
aluviunilor din râu.
Amplasarea epiurilor faţă de axul albiei poate fi:
– normală pe axul albiei,
– înclinată spre amonte,
– înclinată spre aval.
Cele mai mari depuneri, în timpul cel mai scurt, se produc la epiurile
înclinate spre amonte cu 5o - 15o.
Notă
* Efectul epiurilor asupra regimului de curgere, modul de amplasare,
lungimea epiurilor, distanţa dintre epiuri etc. sunt prezentate în Cap. IV.

125
După poziţia coronamentului faţă de nivelul apelor mari, epiurile pot fi:
– insubmersibile,
– submersibile,
– de fund: coronamentul este sub nivelul lucrărilor executate în albie
(diguri, pereuri).
Secţiunea transversală a epiurilor este trapezoidală.
Sistemele constructive pentru realizarea epiurilor sunt asemănătoare cu cele
prezentate la digurile longitudinale.
Materialele se aleg în funcţie de condiţiile hidrologice, hidraulice şi
geotehnice ale sectorului de râu. Aceste materiale sunt: nuiele, fascine, saltele de
fascine, cilindri de fascine, piatră, beton, gabioane.
Pe râurile cu adâncimi mici şi cu fund stabil, epiurile se pot executa din:
– garduri de nuiele înglobate în anrocamente (Fig. III.62) [54, 114];
– garduri duble cu umplutură de piatră, protejate la bază, cu fascine;
– anrocamente aşezate pe un pat de nuiele (Fig. III.63).

2 2
1

1
Fig. III.62. Epiu din Fig. III.63. Epiu din
gard de nuiele înglobat în anrocamente anrocamente şi pat nuiele
1.- gard de nuiele; 2.- anrocamente 1.- pat de nuiele; 2.- anrocamente

Panta taluzului la epiul realizat total din anrocamente este de 1:1…1:1,5.


Taluzul amonte al epiului, acţionat puternic de apă şi gheţuri, se protejează
cu un strat din anrocamente de dimensiuni mari.
Taluzul aval, pe care se scurge apa deversată peste coronament, are panta
mai mică de 1:1,5.
Sisteme constructive la epiuri
1. Pe sectoarele de râu cu albie erodabilă, se utilizează epiuri din:
– pachetaj de nuiele;
– fascine;
– anrocamente pe pat de fascine;
– saltele de fascine protejate cu anrocamente (Fig. III.64) [36, 78, 114];
taluzul amonte are panta de 1:1, iar cel din aval 1:2.
2. Pe râurile cu viteze medii şi cu pat foarte mobil, se execută epiuri din:
 suluri de fascine sau saltele de fascine, până la etiaj, continuate cu pietriş

126
protejat la exterior cu piatră (Fig. III.65) [36, 78, 114]; au rezistenţă şi stabilitate
mică la variaţii de nivel şi la acţiunea sloiurilor, de aceea se fixează cu piloţi;
 numai din anrocamente.
1 2

Fig. III.64. Epiuri din saltele de fascine, protejate cu anrocamente


1.- saltele de fascine; 2.- anrocamente

N. ape mici

1
a. b.
Fig. III.65. Epiu din cilindri de fascine şi pietriş, protejat la exterior cu piatră
a.- secţiune în lung; b.- secţiune transversală; 1.- cilindri de fascine; 2.- piatră

2,50
a. b.

3m
Fig. III.66. Epiuri din gabioane [114]
a.- gabioane aşezate pe saltea din gabioane; b.- gabioane cu miez de pietriş
3. Pe râurile cu viteze şi debite mari şi albie erodabilă, epiurile pot fi din:
– gabioane suprapuse aşezate pe o saltea din gabioane (Fig. III.66.a);
– epiuri din gabioane cu miez de pietriş (Fig. III.66.b).
În unele cazuri, se adoptă o soluţie constructivă complexă, anume:
 capul – din anrocamente de piatră brută,
 corpul – din anrocamente şi blocuri de beton,
 fundaţia – din saltele de fascine, pentru a creşte elasticitatea lucrării.
În continuare, sunt prezentate două tipuri de epiuri executate în România:
- epiuri din anrocamente aşezate pe suluri de fascine, intercalate cu piatră şi
solidarizate cu pari de lemn cu Φ7 cm, pe râul Someş (Fig. III.67);
- epiuri din piatră cu miez din cilindri de fascine, între piloţi metalici, pe
râul Argeş (Fig. III.68) [114].

127
1,50
N. ape mari 1

2,00
2

3 7m
Fig. III.67. Epiuri din anrocamente pe suluri de fascine şi piatră,
fixate cu pari Φ7 cm [36]
1.- anrocamente aşezate îngrijit; 2.- suluri de fascine Φ30 cm;
3.- pari de lemn Φ7 cm; 4.- umplutură de piatră
1,50
0,5
1 0,5
H=2,8 - 3,0

4
3

2 1m 1m 5

Fig. III.68. Epiuri din piatră cu miez din cilindri de fascine între piloţi metalici
1.- anrocamente; 2.- piloţi din ţeavă; 3.- cilindri de fascine;
4.- moaze de lemn; 5.- saltea de fascine
Fazele tehnologice principale la realizarea acestor epiuri (Fig. III.69):
• baterea piloţilor din ţeavă, cu soneta, începând de la mal spre axul râului;
• confecţionarea şi lansarea saltelei de fascine, lestarea cu piatră;
• confecţionarea cilindrilor de fascine şi lansarea lor pe saltea;
• umplutura cu anrocamente, începând de la capătul epiului spre mal;
• la suprafaţă, epiul se prezintă sub formă de zidărie uscată.

eşafodaj provizoriu
pentru a confecţiona
sulurile de fascine

lest din piatră saltea de


1m 1m fascine
Fig. III.69. Execuţia epiurilor din piatră,
cu miez din cilindri de fascine între piloţi metalici

128
III.9.b.3 Panouri de dirijare
Panourile de dirijare sunt dispozitive aşezate oblic pe curent pentru a activa
circulaţia transversală. Pot fi aşezate la suprafaţa apei sau/şi pe fundul albiei
(Institutul Naţional de Hidrologie şi Gospodărirea Apelor).
Cu ajutorul acestor dispozitive, se pot obţine următoarele efecte:
─ se protejează de împotmolire prizele de apă în curent liber şi derivaţiile
navigabile, prin dirijarea curenţilor de fund spre axa albiei şi dirijarea curenţilor
de suprafaţă, înspre ramificaţie;
─ îmbunătăţirea condiţiilor de navigaţie în zona bancurilor, mărind
adâncimea şenalului, prin crearea unei circulaţii transversale duble cu curenţi de
fund divergenţi, care spală partea centrală a albiei;
─ apărarea indirectă a malurilor împotriva erodării, prin dirijarea curenţilor
de fund spre mal, micşorarea vitezei, depunerea aluviunilor.
Zona de utilizare preferată este cursul mijlociu şi cursul inferior al râurilor.
Caracteristici: lucrări de tip uşor, temporare, permeabile, executate din
materiale locale (nuiele, fascine, lemn).
Tipuri de panouri de dirijare: oscilante (Fig. III.70), fixe.

Fig. III.70. Panouri oscilante


articulate la partea inferioară

Modul de confecţionare a panourilor oscilante:


 panouri din grătare de funii de fascine, umplute cu nuiele sau crengi;
 panouri de fascine articulate de o bară orizontală de lemn (perdele Wolf)
[10, 114]; bara este fixată fie la partea superioară a unor piloţilor înfipţi în albie
(Fig. III.71.a), fie la un cadru de lemn (Fig. III.71.b);
 panouri din nuiele prinse la partea superioară a piloţilor;
 geocortine.
3-4m
spre mal
a. 0,25 b.
0,2 2-3m
1,5-3

Fig. III.71. Perdele din panouri de fascine (perdele Wolf)


a.- articulate de o bară orizontală de lemn; b.- articulate la un cadru de lemn

129
Pentru a obţine o rezistenţă mai mare la acţiunea curentului de apă, se
folosesc perdele prinse şi la partea inferioară, numite perdele fixe (Fig. III.72,
Fig. III.73) [10, 114].
d=8-10cm
N. max.
Secţiune
transversală
N. min.
1-1,5m

1-2m
Fig. III.72. Perdele fixe

Fig. III.73. Perdele fixe înclinate

Geocortinele sunt structuri flexibile amplasate în albie, în apropierea unui


mal expus eroziunii.
Sunt realizate din diverse geotextile ţesute care, după amplasare lângă mal
şi ancorare de pat, captează aluviunile mici transporte de curenţi şi valuri,
formând un nou mal şi prevenind, astfel, eroziunea.
III.9.c. Exemple de lucrări de protecţie şi consolidare a malurilor
Pe cursul inferior al fluviului Dunărea, apărările de maluri sunt lucrări de
anvergură, la care, durabilitatea este cerinţa esenţială.
Specialiştii români au adoptat tehnologii moderne precum [171]: betoane
de înaltă rezistenţă armate cu fibre metalice, tăierea betonului cu jet de apă de
înaltă presiune 2000 bar, structuri de pământ armat cu geogrile sau plasă zincată,
protecţie cu casete de beton armat.
Spre exemplificare, se prezintă câteva soluţii unicat de protecţie a
malurilor, de mare importanţă economică, realizate în ultimii ani, în România şi
în alte ţări.
 Apărări de mal pe Canalul Sulina
Apărarea de mal proiectată în 2004 are lungimea de 15,293 km şi este
alcătuită din (Fig. III.74):
- saltele de fascine de 60 cm grosime, pe filtru din geotextil sau saltea

130
mixtă din filtru de geotextil pe caroiaj de fascine de 30 cm grosime pentru
pozarea sub nivelul apei;
- prism din piatră brută nesortată;
- strat din piatră brută de 10 – 50 kg/buc, grosime 50 cm;
- îmbrăcăminte din blocuri de piatră brută de 0,4–1 t/buc, grosime 1,2 m;
- pereu zidit din piatră brută pe minim 2 m la coronament, care, în lipsa
unui drum local, permite accesul locuitorilor la terenurile proprietate.

2 1 cotă coronament
3

2:3 1
2:3 4

±etiaj local

cota coronament
îmbrăcăminte din blocuri brute

2:5
1 nivel de lucru 7
±etiaj local
4
2:3
1:1

5 6 cotă dragaj
Fig. III.74. Amenajare Sulina [171]
1. strat suport din piatră brută; 2. filtru geotextil; 3. umplutură din steril de carieră;
4. prism din piatră brută nesortată; 5. caroiaj de fascine pe filtru din geotextil; 6.
saltea de fascine L=12m; 7. protecţie de piatră brută pe salteaua de fascine

 Amenajarea unei dane industriale la Dunăre, în portul Brăila


Soluţia adoptată pentru amenajarea cheului are următoarea alcătuire [171]
în secţiunea transversală (Fig. III.75):
- la coronament, la cota +8,00, este montată o grindă de beton armat, de
lungime L = 80 m;
- taluzul este pereat cu dale prefabricate din beton armat, amplasate între
cotele +8,00 şi +3,00;
- casete din beton armat prefabricate, umplute cu piatră;
- taluzul protejat cu carapace din anrocamente, între cotele +3,00 şi −9,00.

131
1% +8,00 Dale beton Linie teren natural

Material 1:2
+3,00
local
Balast
Geosintetic ±0,00 etiaj local Brăila
Casetă prefabricată din
b.a. umplută cu piatră
2:3
Strat de piatră spartă Saltea mixtă cu
caroiaj de fascine -9,00
Strat de piatră ptr. Dragaje
amplasare casete Carapace din anrocamente
Linie teren natural

acostare
Front de
Fig. III.75. Amenajarea cheului în portul Brăila

 Consolidarea falezei Costineşti

1
60 200 135

1,5%
9
+2,20

1
5%
11
10
Fig. III.76. Consolidarea falezei Costineşti [apud 171]
1.- geotextil 105 g/m2; 2.- înierbare nouă; 3.- strat vegetal 15 cm; 4.- strat drenant;
5.- profil săpătură; 6.- rigolă pentru colectarea apelor pluviale; 7.- piatră spartă;
8.- dale de beton 200x200x30; 9.- pământ armat; 10.- prism de piatră brută;
11.- barbacane Φ150 pentru scurgerea apei din stratul drenant

132
 Soluţie ecologică de înnisipare a unui mal erodat pe fluviul Gange
Râurile mari meandrează pe cursul inferior, având o accentuată tendinţă de
eroziune, cu consecinţe grave. Un exemplu îl reprezintă puternicul fluviu Gange,
caracterizat prin schimbarea continuă a cursului din cauza fluctuaţiilor mari de
debit lichid şi solid, cu eroziunea malurilor.

pat de nisip
a.

fluviul Gange
3 rânduri de arici
30 m

25m

700 m eroziune

b.

c.

Fig. III.77. Soluţie ecologică de înnisipare a malului erodat, pe fluviul Gange


(India) a.- planul lucrărilor; b.- aspectul malului şi al sistemului de arici,
după înnisipare, la ape mici; c.- idem, la viitură

133
Pentru a îndepărta curentul de zonele expuse la eroziune şi a induce
înnisiparea, s-a recurs la o soluţie de bioinginerie, originală, eficientă, cu costuri
mici, constând din amplasarea unor structuri permeabile, în zona malului.
S-au folosit stâlpi din bambus sau beton armat, de aceeaşi lungime, care au
fost interconectaţi pentru a obţine o structură în formă de piramidă (arici) cu
înălţimea de 3-4 m. Aceste structuri s-au amplasat în grupuri, pe direcţie
longitudinală şi transversală în zona malului, pentru a obstrucţiona progresiv
curentul, a reduce viteza locală şi pentru a provoca înnisiparea (Fig. III.77) [64].
Pentru siguranţă, s-au legat prin cabluri ancorate la sol. În zonele cu adâncimi de
3-6 m, aricii s-au aşezat pe 2 niveluri şi s-au interconectat corespunzător.
Deşi aceste lucrări nu garantează stoparea completă a eroziunii în sezonul
musonului, totuşi pot fi eficiente 2 - 4 sezoane de inundaţii.
III.10. Calculul îmbrăcăminţilor de protecţie a taluzurilor

III.10.a. Principii şi ipoteze


Durata şi stabilitatea îmbrăcăminţii de protecţie a taluzului depind de:
– tipul protecţiei alese,
– dimensiunile protecţiei alese,
– calitatea lucrărilor executate,
– modul de întreţinere în timpul funcţionării.
Dimensionarea protecţiei se face la acţiunea factorilor exteriori:
– viteza curentului,
– acţiunea gheţii,
– acţiunea valurilor,
– suprasarcini sau alţi acţiuni de degradare de pe mal.
Factorii determinanţi pentru calculul de rezistenţă şi stabilitate sunt:
 la cursurile de apă - forţa de antrenare a curentului şi acţiunea gheţii,
 la lacuri - înălţimea valurilor produse de vânt,
 la canale navigabile - valurile create de trecerea navelor.
Proiectarea sistemelor de protecţie a albiilor şi malurilor are la bază
ipotezele: curgerea este permanentă, uniformă, în regim subcritic [99].
În aceste ipoteze, relaţiile de calcul se consideră valabile şi pentru
condiţiile de curgere gradual variată.
Curgerea neuniformă, nepermanentă şi cvasi-supercritică creează tensiuni
pe conturul albiei, care sunt semnificativ diferite de cele provocate de curgerea
permanentă, uniformă, subcritică. Aceste tensiuni sunt dificil de evaluat
cantitativ. În consecinţă, deşi relaţiile hidraulice individuale menţionate mai sus
134
nu sunt, în sine, aplicabile pentru acest tip de curgere, totuşi pot fi extinse prin
diverse proceduri prezentate în literatură (ex. metoda factorului de stabilitate).
Secţiunea transversală a albiei, implicit, parametrii hidraulici de
proiectare (adâncimea curentului, lăţimea la suprafaţă, raza hidraulică) sunt
necesari la alegerea tipului şi a dimensiunilor pentru sistemul de protecţie şi
consolidare.
Pentru a stabili viteza de curgere, se estimează  adâncimea apei,  panta
longitudinală,  coeficientul de rugozitate Manning pentru patul albiei şi pentru
maluri,  rezistenţele hidraulice locale (variaţii în geometria secţiunii, obstacole,
vegetaţie, meandre ş.a.). În plus, trebuie luate în considerare schimbările
sezoniere ale acestor parametri.
Observaţii
* Procedeul plantaţiilor vegetative (biotehnologia) pentru stabilizarea şi
apărarea malurilor nu are criterii de proiectare până acum.
* Proiectantul trebuie să evalueze avantajele şi dezavantajele asociate, faţă
de sistemele alternative.
III.10.b. Acţiunea curentului de apă asupra protecţiei malului
Acţiunea curentului asupra lucrărilor de protecţie se manifestă pe direcţie
tangentă, iar acţiunea valurilor se manifestă pe direcţie perpendiculară.
Efectele curentului şi ale valurilor sunt eroziunea mecanică şi smulgerea.
Uzura se intensifică odată cu creşterea vitezei şi a debitului solid, la care se
adaugă antrenarea elementelor izolate din îmbrăcăminte.
Valurile sunt generate în diferite procese: vânt (valuri de vânt), mişcarea
ambarcaţiunilor (valuri de navă), viituri (valuri de viituri), evacuări bruşte de
apă de la C.H.E. sau din rezervoare [96, 102].
Ca urmare, tipul de îmbrăcăminte se va alege în funcţie de:
• vitezele medii admisibile ale curentului (Tabel III.4) [36, 52, 118, 124],
• caracteristicile valurilor:
l v = 0,304 w F 1 2 ; hv = 0,0208 w5 4 F 1 3 (III.3)
unde: lv – lungimea valului (m);
hv – înălţimea valului se măsoară de la creastă la nivelul apei liniştite (m);
w – viteza vântului, egală cu 5 ÷ 15 m/s;
F – fechtul (drumul vântului pe luciul apei), considerat 3 ÷ 30 km.
Valurile acţionează asupra malului prin presiune hidrodinamică la izbire şi
prin sucţiune hidrodinamică la retragere (Fig. III.78) [24, 118].

135
Tabel III.4. Vitezele medii admisibile ale curentului, pentru îmbrăcăminţi
Adâncimea medie a curentului (m)
Tipul de îmbrăcăminte 0,4 1 2 3
Vitezele medii ale curentului (m/s)
Brăzduire pe lat 0,9 1,2 1,3 1,4
Brăzduire pe muchie 1,5 1,8 2 2,2
Pereu simplu pe strat de paie de min. 5 cm
1. din bolovani Φ15 cm 2 2,5 3 3,5
2. - idem - Φ20 cm 2,5 3 3,5 4
3. - idem - Φ25 cm 3 3,5 4 4,5
Pereu simplu pe strat de piatră de min. 10 cm
1. din piatră spartă cu Φ15 cm 2,5 3 3,5 4
2. - idem - Φ20 cm 3 3,5 4 4,5
3. - idem - Φ25 cm 3,5 4 4,5 5
Pereu simplu de piatră cioplită pe o faţă,
pe strat de piatră de min. 10 cm
1. din piatră Φ20 cm 3,5 4,5 5 5,5
2. - idem - Φ25 cm 4 4,5 5,5 5,5
3. - idem - Φ30 cm 4 5 6 6
Pereu dublu din piatră:
− strat inferior din piatră Φ15 cm, 3,5 4,5 5 5,5
− strat superior din piatră Φ20 cm
Pereu zidit din piatră brută - roci calcaroase
3 3,5 4 4,5
(min. 100 daN/cm2)
Pereu zidit din piatră brută - roci rezistente
6,5 8 10 12
(min. 300 daN/cm2)
Strat de nuiele:
1. grosime 20-25 cm – 2 2,5 –
2. alte grosimi ca la pct. 1 înmulţit cu coeficientul 0,2
Gabioane de min. 0,5x0,5x1 m 4 5 5,6 6
Îmbrăcăminte din beton:
1. C6/7,5 5 6 7 7,5
2. C8/10 6 7 8 9
3. C12/15 6,5 8 9 10

Un element important în proiectarea construcţiilor şi lucrărilor de protecţie


este cota până la care se ridică valurile pe taluz, în procesul de transformare a
energiei cinetice în energie potenţială [96, 102]. Această cotă depinde de:
a. elementele valurilor incidente: • înălţime, • perioadă, • unghi de
incidenţă, • grad de neuniformitate al regimului de valuri, • grad de deformare a
valurilor la baza taluzului (determinat de adâncimea apei şi forma plajei
subacvatice în faţa construcţiei);

136
b. caracteristicile taluzului: pantă, porozitate, rugozitate;
c. acţiunea suplimentară a vântului (influenţează forma şi propagarea
valurilor pe taluz).

Fig. III.78. Influenţa valului de vânt asupra taluzului


a - ridicarea valului pe taluz; b - coborârea nivelului la retragerea valului

Complexitatea acţiunilor şi numărul mare de parametri implicaţi face


dificilă realizarea unui model matematic al transformării valurilor pe taluz.
Supraînălţarea nivelului mediu al valurilor faţă de nivelul apei liniştite
(nivelul static):
π hv2
h0 = (III.4)
4 lv
După izbire, valul se ridică pe taluz până la înălţimea a (înălţimea de
rulare):
a  3,2 k hv tg  (III.5)
unde: k – coeficient în funcţie de rugozitatea taluzului (Tabel III.5) [102];
α – unghiul taluzului.

Protecţie de taluz k
Tabel III.5. Dale de beton, suprafeţe netede 1 ÷ 0,9
Coeficientul de reducere Pereu de piatră 0,75 ÷ 0,8
a înălţimii de deferlare pe taluz Anrocamente 0,6
Blocuri 0,5

Presiunea hidrodinamică la izbirea valului de taluz este:


p  3 hv (III.6)
iar distribuţia ei se prezintă în figura III. 79 [10, 93, 102], în care s-a notat:
ε1 = 0,025 S ; ε 2 = 0,065 S ; ε 3 = 0,053 S ;
lv ctg 
ε 4 = 0,1358 S ; S (III.7)
2 4 ctg 2   1
Subpresiunea la retragerea valului se apreciază cu formule empirice:
 pentru anrocamente  p s = 0,21 γ hv

137
 pentru pereu şi plăci  p s = 0,178 γ hv

Niv. liniştit
Fig. III.79.
Distribuţia presiunii
dinamice a valului pe taluz

 Dimensiunea pietrei din anrocamente sau grosimea dalei de beton din


pereu:
ps 1  m2
D (III.8)
 p - a m
cu μ - coeficient de siguranţă, μ = 1,2 - 1,5 şi m - cotangenta unghiului de taluz.
La protecţiile din anrocamente sau din pereuri rugoase, curentul de apă
exercită presiuni pe faţa amonte a pietrei şi sucţiuni pe faţa ei aval. În dreptul
pietrelor proeminente, apar vârtejuri care provoacă creşterea presiunii asupra
pietrei ajungând până la dublarea valorii, încât se dislocă particule de teren de
sub protecţie.
A. Îmbrăcăminţile cu anrocamente şi pereuri de piatră se
dimensionează respectând următoarele condiţii [15, 28, 66, 96,102].
 Greutatea pietrei izolate, la protecţia unui taluz cu pantă de 1:1 ÷ 2:3:
M  p hv2 lv
G (III.9)
3
p 
  1  1  m 3
  
 
unde: G – greutatea pietrei izolate;
γ p – greutatea specifică a pietrei;
M – coeficient în funcţie de forma pietrei; pentru anrocamente M = 0,25;
m – coeficientul unghiular al taluzului; m = ctg α.
 Diametrul pietrei considerate sferice:
G
D= (III.10)
0,524 γ p
50 % din cantitatea de piatră folosită trebuie să aibă dimensiunile calculate.
 Grosimea protecţie din anrocamente trebuie să fie:
H > 3D (III.11)

138
 Grosimea pereului uscat:
1  m2 
D pereu  1,7   h (III.12)
m m  2   p   v
unde D pereu este grosimea pereului, fără filtru (m).
B. Îmbrăcăminţile cu pereuri de beton se calculează din condiţia
stabilităţii plăcilor la acţiunea dinamică a valurilor.
 Grosimea pereului din plăci de beton mari 5x5 m, 10x10 m:
 l
D  0,11 hv   v (III.13)
d   m b
unde: D – grosimea plăcii (m);
b – dimensiunea plăcii (m) care este perpendiculară pe suprafaţa apei;
γ d – greutatea specifică a dalei.
Formula se aplică în următoarele condiţii:
l
2m5 şi 10  v  20 (III.14)
hv
 Grosimea pereului din dale de beton mici 1,5x1,5 m, 2x2 m etc., cu
filtru continuu:
0,11hv 1 m
DK  (III.15)

b d -   m
în care: D – grosimea dalei (m);
K – coeficientul de siguranţă la stabilitate, în funcţie de panta taluzului:
pentru panta 1:5  K = 1,25; pentru panta 1:2  K = 1,5
Observaţie
* Ridicarea valului pe taluz depinde de panta taluzului şi de rugozitatea
protecţiei. Protecţiile rugoase (anrocamente, saltele de gabioane, saltele de
blocuri de beton) reduc înălţimea de ridicare a valului pe taluz cu 40 %, faţă de
protecţiile asfaltice. Bermele, de asemenea, reduc înălţimea de rulare.
III.10.c. Acţiunea gheţii
Solicitarea exercitată de gheaţă asupra apărării de mal este [10, 36, 118]:
– compresiune statică;
– compresiune dinamică;
– smulgere (aderarea gheţii la elementele apărării şi dislocarea acestora).
a. Compresiunea statică a gheţii se produce în două moduri, prin:
1. compresiunea câmpului de gheaţă dirijat de curent sau de vânt;

139
2. dilatarea stratului de gheaţă la creşterea rapidă a temperaturii aerului.
1. Forţa de compresiune a gheţii împinse de curent sau de vânt se
calculează în funcţie de mărimea câmpului de gheaţă:
 pentru câmp de lungime mică Lc < 1200 m:
 L 
Ps.g .c  p Bc   0,3  c  v 2 Bc (III.16.a)
 1000 
 pentru câmp de lungime mare Lc > 1200 m:
 1800  2
Ps.g .c  p Bc   3  v B (III.16.b)
 L  c
 c 
unde: Ps.g .c – forţa de compresiune statică a gheţii datorită curentului (10 kN);
p – presiunea câmpului de gheaţă pe lăţime de 1 m;
Bc – lăţimea câmpului (m);
Lc – lungimea câmpului (m);
v – viteza medie a curentului sub câmpul de gheaţă (m/s);
Observaţie
* Pentru zona situată deasupra apei, se consideră compresiunea dată de
vânt având viteza de 1 m/s.
2. Forţa de compresiune datorită dilatării stratului de gheaţă ca urmare a
creşterii rapide a temperaturii atmosferice depinde de viteza de creştere a
temperaturii şi de mărimea câmpului de gheaţă:
 pentru câmp de lungime mică Lc < 50 m:

( )
t 0,3 t + 1 2
( )
Ps.g .t = 0,6 δ 0,3 t + 1 3 (III.17)
s
unde: Ps.g .t - forţa de compresiune statică a gheţii datorită creşterii temperaturii;
δ – grosimea stratului de gheaţă (m);
s – intervalul de timp considerat (ore);
t – creşterea temperaturii aerului în intervalul s.
b. Compresiunea dinamică se manifestă atunci când sloiurile de gheaţă
se deplasează fiind antrenate de curentul de apă sau de vânt.
 pentru perete vertical şi unghiul direcţiei de mişcare φ = 80º ÷ 90º:
Pd .g = k v g δ g
Lg Bg (III.18)
în care: Pd .g – forţa de compresiune dinamică a sloiurilor de gheaţă (10 kN);
k – coeficient în funcţie de rezistenţa la strivire a gheţii; k = 4,3 ÷ 6;

140
v g – viteza de deplasare a sloiului (m/s);
δ g – grosimea sloiului de gheaţă, considerată 0,8 din grosimea maximă
înregistrată în mai mulţi ani, pentru probabilitatea de 1 %;
L g – lungimea sloiului de gheaţă (m);
Bg – lăţimea sloiului de gheaţă (m).
Observaţii
* În calcul, forţa Pd .g se va considera forţă concentrată.
* Pentru lacuri, v g se consideră maximum 0,6 m/s.
c. Forţa de smulgere apare atunci când gheaţa prinsă de mal începe să se
mişte sub acţiunea curentului (Fig. III.80) [10, 36], antrenând elemente din
lucrarea de protecţie (anrocamente, pari, dale de beton etc.). Un fenomen
asemănător are loc la oscilaţia nivelului apei din râu.

locul de smulgere

suprafaţa gheţii
60

95 10,55 1,6

Fig. III.80. Degradarea protecţiei asfaltice din cauza gheţii

d. Uzura produsă de gheaţă asupra îmbrăcăminţii se manifestă diferenţiat,


după tipul protecţiei. Aceasta constituie cauza principală a degradării protecţiilor
din fascine şi nuiele. Pentru a reduce uzura produsă de gheaţă, îmbrăcămintea se
va executa cu suprafeţe netede, pe înălţimea de formare a stratului de gheaţă.
III.10.d. Calculul generalizat pentru anrocamente, blocuri de beton
legate, saltele de gabioane
III.10.d.1. Dimensiunea caracteristică
Dimensiunea caracteristică pentru anrocamente izolate, anrocamente
interconectate, blocuri de beton, saltele de gabioane se poate aprecia printr-o
ecuaţie generalizată care include intensitatea turbulenţei, propusă de:
U 2p
 Escarameia şi May, 1992, D50  C

2g S g - 1  (III.19)

141
unde: D50 - mărimea caracteristică a particulei, referitoare la greutate, pe baza
formei cubice;
C – coeficient funcţie de intensitatea turbulenţei,
C  12,3Ti 0,2 pentru protecţia malului şi patului albiei cu
anrocamente, pe pante de 1:2 sau mai mici,
Ti - intensitatea turbulenţei deasupra patului, la 10 % din adâncimea
apei (Tabel III.6);
U p - viteza la 10 % din adâncimea de curgere deasupra patului:
 
U p  1,04  1,48Ti V (III.20)
V - viteza;
S g = ρ p ρ apa - densitatea pietrei scufundate, ρ p - densitatea pietrei.

Tabel III.6. Intensitatea turbulenţei [40]


Caz Ti
Râu sau canal rectiliniu, cu pat larg, natural 0,12
Marginea îmbrăcăminţii, în zone de aliniament 0,2
Pile de pod, chesoane, epiuri 0,3÷1,5
Aval de deversoare, bazine de liniştire, podeţe 0,6

Pentru cazul particular când curgerea este normală, Escarameia şi May


[40] prezintă o relaţie de calcul pentru taluz cu panta de max. 1:2, folosind
viteza la adâncimea medie:
V2
D50  C (III.21)
Sg -1
unde C = 0,05 pentru îmbrăcăminte continuă; C = 0,064 pentru marginea
îmbrăcăminţii.
Pentru protecţia malului, viteza V ar trebui măsurată la piciorul taluzului.
 Pilarczyk, 1990, prezintă o ecuaţie similară pentru anrocamente, blocuri
de beton legate, saltele asfaltice, gabioane, dar introduce mai mulţi parametri:
2
φ 0,035 -1 U d
D= K K K (III.22)
Δ Ψcrt T h s 2 g
unde: D – dimensiunea caracteristică a protecţiei;
φ - factor de corecţie a stabilităţii;
Δ – densitatea relativă a îmbrăcăminţii;
Ψcrt - factor de stabilitate;
K T - factor de turbulenţă; la turbulenţă normală pe râu  K T = 1,
142
la turbulenţă maximă (ex.: bazin de liniştire)  K T = 1,5÷2;
0,2
D
K h - factor de adâncime; K h    ;
 y
y – adâncimea apei: pentru taluz, y se măsoară la piciorul taluzului;
K s - factor de pantă a taluzului.
La dimensionarea anrocamentelor, frecvent, se utilizează relaţii între
parametrii hidrodinamici şi geomorfologici ai râului, parametrii pietrei, precum:
P
Vc  h  ref
 Escarameia, 1998,  Cref   (III.23)
  
g S g - 1 Dc 12 D
 c

unde: Vc - viteza caracteristică (care poate fi viteza lângă pat, viteza la


adâncimea medie, viteza medie pe secţiunea transversală;
Cref - coeficient adimensional, bazat pe date experimentale;
h – adâncimea locală a apei;
Dc - dimensiunea caracteristică a particulei ( D30 … D50 , în funcţie de
investigator);
Pref - exponent în funcţie de mediul hidraulic şi viteza caracteristică Vc
aleasă; Pref = 0 ÷ 0,167.
 USACE, 1994, dă, în Engineering Manual No. 1110-2-1601, o relaţie
valabilă pentru curgerea uniformă şi pentru cea gradual variată [42, 99, 140]:
2,5
 a V 
D30  y S f C S CV CT    (III.24)
  p -  a K1 g y 
unde: y – adâncimea locală a apei deasupra pietrei;
S f - coeficient de siguranţă; S f -= 1,2 pentru protecţii obişnuite,
S f > 1,2 pentru protecţii expuse la acţiunea sloiurilor de gheaţă, flotorilor
mari, ciclurilor de îngheţ-dezgheţ, la posibile acte de vandalism;
C S - coeficient de stabilitate: = 0,30 pentru pietre ascuţite;
= 0,375 pentru pietre rotunjite;
CV - coeficient care ţine seama de distribuţia vitezei pe verticală:
= 1 pentru sectoare rectilinii sau în interiorul curbei;
= 1,283 – 0,2log( Rc B ) pentru exteriorul curbei;
= 1 pentru Rc B >26;

143
= 1,25 la capătul digurilor şi la capătul canalelor de beton;
CT - coeficientul grosimii stratului de piatră:
CT min. 1,0 pentru grosimea de 1 D100 sau 1,5 D50 ;
V - viteza deasupra piciorului protecţiei la 0,2 din adâncime:
= Vmed (1,74 - 0,52log Rc B ) - pentru albii naturale;
= 0,9Vmed - pentru Rc B >42;
= Vmed (1,71 - 0,78log Rc B ) - pentru canale trapezoidale;
= 0,82Vmed - pentru Rc B >14;
Vmed - viteza medie pe secţiune;

sin 2 θ
K1 - factor de corecţie datorită taluzului: = 1 - (Tabel III.7) [140];
sin 2 φ
θ - unghiul de taluz; φ - unghiul de frecare internă al protecţiei, cca. 40°;
Rc - raza de curbură a axului unei curbe a albiei;
B – lăţimea la suprafaţa apei la capătul amonte al curbei albiei;
γ p - greutatea specifică a pietrei; g - acceleraţia gravitaţională.
Se poate folosi şi D50 pe baza relaţiei: D50 = 1,2 D30 .

Tabel III.7. Factorul de corecţie datorită taluzului ( K1 )


Panta taluzului K1
1:1,5 0,71
1:2 0,88
1:3 0,98
<1:4 1,0

1 2

a.

b.

Fig. III.81. Deformaţia saltelei de gabioane la viteze mari


a.- saltea nedeformată; b.- saltea deformată:
1.- element de saltea; 2.- suprafaţa saltelei

144
Formula (III.24) serveşte la proiectarea dimensiunii pietrelor astfel încât să
fie prevenită mişcarea pietrelor de umplere din saltea, deci să se prevină
deformaţia saltelei când pietrele sunt prea mici pentru a rezista la forţele
hidrodinamice.
Când salteaua se deformează (Fig. III.81) [apud 42], atunci apar tensiuni de
întindere în plasa cutiilor, creşte rezistenţa hidraulică şi apare riscul de rupere a
cutiei cu pierderea pietrei de umplutură şi colapsul protecţiei.
 Freeman & Fischenich, 2000, sintetizează aspectele de stabilitate şi
tehnologice făcând recomandări în alegerea dimensiunilor materialului de
umplere. Pietrele din saltele se aleg respectându-se mai multe condiţii:
 dimensiunea maximă şi cea minimă să fie în raportul Dmax  2 Dmin ;
 grosimea saltelei să fie H saltea ≥ Dmax ;
 raportul dimensiunilor pietrelor să fie ≈ 2 pentru o umplere corectă;
 deoarece salteaua are grosimea de 0,15; 0,3; 0,45 m, mărimea pietrelor va
fi selectată astfel ca înălţimea cutiei să fie cel puţin 2 Dmax ;
 Dmin se alege astfel ca piatra să nu iasă prin ochiurile plasei.
 GE 027/97 [118] propune calculul dimensiunii minime necesare pentru
ca piatra din anrocamente să nu fie antrenată de apă, în funcţie de viteza medie a
cursului de apă:
 a  f  1
V f2
 piatră de formă apropiată de cub d cub 

2g  p -  a f  (III.25.a)

 piatră de formă apropiată sferei d sf = 1,24 d cub (III.25.b)

unde, s-a notat: γ a , γ p - greutatea specifică a apei, respectiv, a pietrei;


f - coeficientul de frecare între anrocament şi albie;
V f - viteza de fund ≈ 0,7 Vmed .

 Bhomwik, 1976, determină dimensiunea anrocamentelor stabile din


analiza stabilităţii la un val frontal. În ipoteza că adâncimea apei la deferlarea
valului este egală cu înălţimea valului (H), forţele care acţionează o piatră
izolată sunt schematizate în Fig. III.82 [apud 15]: G - greutatea, FT - forţa de
tracţiune, FA - forţa ascensională.
Din condiţia de echilibru limită:
FT + G sin α = ( G cos α - FA )f
se obţine:

145
K H3γp
Gst = (III.26)
(γ p - 1)3 (cos α - sin α)3 γ 2a
unde, s-a notat: γ p , γ a - greutatea specifică a pietrei, respectiv, a apei; K -

coeficient stabilit experimental [Saville, 1967]; K γ 2a = 0,091 daN/m3.

valuri deferlate FA
calm hidraulic
H

mal
FT G
α
α
Fig. III.82. Analiza stabilităţii anrocamentelor la acţiunea valurilor
III.10.d.2. Extinderea şi stabilitatea protecţiei
 Extinderea longitudinală a protecţiei cu anrocamente, pe
tronsoanele rectilinii este de minimum 3,5 m înspre aval, pentru a rezistenta la
viteze ≤ 3,3 m/s [99]. La viteze mai mari, protecţia malului se extinde înspre
amonte pe o distanţă cel puţin egală cu lăţimea albiei, iar în aval se extinde pe o
distanţă egală cu 1,5 lăţimea albiei la nivelul de calcul.
 Pe porţiunile curbe, cicatricele din mal pot fi folosite pentru a stabili
limita amonte a eroziunii. Din zona observată, se adaugă, înspre amonte,
minimum o lăţime de albie pentru a defini limita protecţiei. Înspre aval,
lungimea protecţiei nu este uşor de definit, deoarece evoluţia naturală a eroziunii
malurilor este în direcţia aval. În consecinţă, limita vizuală a eroziunii la
momentul înregistrării nu defineşte limita finală, încât sunt necesare studii pe
modele de curgere în curbă pentru zona respectivă.
 Extinderea verticală a protecţiei cu anrocamente include definirea
cotei superioare şi adâncimea fundaţiei.
 Pe sectoarele rectilinii, cota superioară va fi egală cu nivelul maxim al
apei N max + ≥ 0,3 m pentru a ţine seama de valuri, salt hidraulic, supraînălţarea
la curbe sau datorită contracţiei produse de poduri. La aceasta, se adaugă o
înălţime pentru fenomenele eratice (ex.: tasarea neprevăzută a rambleului,
acumularea de aluviuni, curgerea sloiurilor).
 În curbe, condiţiile de curgere sunt complexe din cauza distorsiunii
regimului de curgere în imediata apropiere a curbei: forţele centrifuge produc
curenţi secundari care, la rândul lor, induc o curgere neomogenă şi nesimetrică.
146
De supraînălţarea curentului în curbă [108], se va ţine seama la proiectarea
îmbrăcăminţii, deşi valoarea ei este mică comparativ cu adâncimea curentului în
curbă ( 30 cm). Totuşi, ea trebuie luată în considerare la stabilirea limitelor de
bord liber pentru sistemele de protecţie a malurilor, mai ales la curbele strânse.
În regim de curgere subcritic, supraînălţarea în curbă se estimează prin
[99]:
Va2 B
ΔH = C (III.27)
g R0
unde: ΔH - supraînălţarea nivelului apei;
C - coeficient care exprimă legătura dintre mişcarea turbionară liberă şi
viteza liniilor de curent, la o rază de curbură inegală; C = 0,5 - 3;
Va - viteza medie;
B – lăţimea la oglinda apei, în secţiunea dată;
g – acceleraţia gravitaţională;
R0 - raza medie a axului albiei, în curbă.
Adâncimea la piciorul taluzului se stabileşte în funcţie de afuierea la baza
taluzului, deoarece este principalul mecanism de degradare a îmbrăcăminţii.
Stratul protector va fi amplasat suficient de adânc în patul albiei, sub cota de
afuiere, pentru ca să se prevină subminarea. Adâncimea finală a fundaţiei va ţine
seama şi de degradarea albiei prin alte procese de eroziune sau de umplere.
În lipsa unui studiu hidraulic detaliat, adâncimea de afuiere maximă
probabilă ( H af ), produsă de afuierea naturală şi fenomenele de umplere în
sectoarele rectilinii şi în curbele largi, poate fi estimată cu expresiile [99]:
H af = 3,6 m pentru D50 < 0,005 (III.28.a)

H af  6,5 D500,11 pentru D50 > 0,005 (III.28.b)


unde: H af - adâncimea de afuiere maximă probabilă estimată,
D50 - diametrul mediu al materialului patului (ft)
Adâncimea de afuiere se măsoară din punctul de talveg al secţiunii
transversale, presupunând că acest punct ar putea migra în apropierea protecţiei.
Adâncimea la piciorul taluzului va fi suma dintre adâncimea de afuiere
calculată cu ecuaţiile (III.28.a) şi (III.28.b) şi afuierea locală.
 Extinderea longitudinală a protecţiei cu saltele de gabioane se
stabileşte după identificarea sectorului de mal care prezintă forţe hidrodinamice

147
mari, ceea ce se realizează prin inspecţii la faţa locului, fotogrametrie aeriană,
modelare hidraulică sau o combinaţie a acestor metode.
Carapacea de protecţie trebuie să fie continuă pe anumite distanţe în
amonte şi în aval de regiunea care prezintă forţe hidrodinamice severe ce pot
disloca şi/sau transporta materialul din pat sau din mal. Distanţele minime
recomandate sunt:
 spre amonte o distanţă Lam = B ;
 spre aval o distanţă Lav = 1,5 B (B = lăţimea albiei la nivelul de calcul).
Marginile amonte şi aval ale saltelelor de protecţie a albiei se fixează în
şanţuri pentru a nu fi ridicate de curent.
 Extinderea verticală a protecţiei cu saltele de gabioane trebuie
corelată, la partea superioară, cu nivelul de calcul la care se adaugă înălţimea de
siguranţă de 0,3 - 0,6 m pentru tronsoanele naturale şi de 0,6 - 1 m pentru
tronsoanele contractate. Pentru regimul de curgere turbulent, înălţimea de
siguranţă se ia faţă de linia energetică, nu faţă de suprafaţa apei.
 Extinderea la partea inferioară depinde de gradul de stabilitate al
patului. Când trebuie protejat şi patul albiei, atunci salteaua trebuie să coboare şi
să acopere tot fundul albiei. Când patul albiei nu trebuie protejat, atunci sistemul
de apărare trebuie extins adânc în albie pentru a nu fi subminat prin însumarea
afuierilor (ex.: afuierea la baza taluzului, afuierea din contracţie, degradarea de
lungă durată). Extinderea gabioanelor la partea inferioară a taluzului se face mai
jos de adâncimea de afuiere maximă probabilă. Ca alternativă, piciorul taluzului
poate fi protejat cu saltea care va intra în zona erodată fără a compromite
stabilitatea protecţiei malurilor sau a patului [42].
Când protecţia cu gabioane nu se face mai sus de nivelul maxim proiectat,
atunci trebuie adoptate măsuri de siguranţă la răsturnare (ex.: ancoraje în mal).
Stabilitatea materialului subiacent gabioanelor trebuie să fie o
preocupare majoră la proiectarea amenajării, analizând stabilitatea geotehnică şi
rezistenţa terenului de sub gabioane faţă de forţa de eroziune a apei care circulă
prin gabioane, filtru şi ajunge la terenul din spatele lucrării.
Viteza apei sub filtrul textil, adică viteza apei care se mişcă prin gabioane
şi filtrul textil, va fi de 1/4 - 1/2 din viteza la interfaţa saltea - filtru [42].
Viteza apei la interfaţa saltea - filtru ( Vs - f ) se poate aprecia prin relaţia:
23
1,486  Dm 
Vs - f    I (III.29)
nf  2 

148
unde: nf - coeficientul filtrului, = 0,02 pentru filtru textil, = 0,022 pentru filtru
de pietriş;
Dm - dimensiunea medie a pietrei;
I - panta suprafeţei apei (sau panta patului) în zonă.
Dacă mărimea obţinută este mai mare decât viteza de antrenare a
materialului din terenul subiacent, atunci trebuie instalat material filtrant
suplimentar sub gabioane pentru a asigura stabilitatea terenului.
Viteza apei la interfaţa filtru-teren ( V f -t ) se poate aprecia prin relaţia:

V f  t  Vs - f I Va  (III.30)
unde Va este viteza medie a apei.
Valoarea obţinută trebuie să fie mai mică decât Vadm viteza admisibilă de
antrenare pe interfaţa terenului, în funcţie de tipul de teren. În caz contrar, este
necesar un filtru de pietriş pentru a reduce viteza apei sub gabioane până când
V f -t este de mărime acceptabilă.
Pierderea stabilităţii acestei apărări de mal se poate produce prin rotaţie,
răsturnare, alunecare. Pentru a fi stabilă, lucrarea de gabioane trebuie să fie
înclinată către teren, cu minimum 6° faţă de verticală. Cutiile se suprapun în
trepte (Fig. III.83) [155], fie cu treptele spre apă, fie cu treptele încastrate în mal.

Fig. III.83.
Amplasarea gabioanelor
a. H b. de protecţie a malului
H
a.- cu treptele spre apă;
b.- cu treptele spre teren
B B

III.10.e. Calculul geomembranelor


Se consideră un taluz cu unghiul β, având sistemul de etanşare alcătuit din:
– geocompozit bentonitic format din geomembrană de polietilenă de înaltă
densitate (HDPE) şi bentonită aşezată direct pe taluz [8, 16];
– geotextil neţesut, de 1,2 daN/m2 , pentru protecţia geomembranei.
Definirea forţele care acţionează sistemul (Fig. III.84):
G – greutatea materialului de la suprafaţă;
N – componenta normală a greutăţii:
N = G·cosβ
149
G F5
N
T
F4

Geotextil de protecţie F2

F3
Geomembrana
(partea superioară
F1
a geocompozitului)
Panta amenajată
Strat de bentonită β
(partea inferioară
a geocompozitului)

Fig. III.84.
Schema de calcul la alunecare a sistemului de etanşare cu geosintetice
T – componenta tangenţială a greutăţii:
T = G·sinβ
F1 – forţa de antrenare a straturilor situate pe panta amenajată a terenului;
F2 – forţa de frecare dintre bentonită şi teren:
F2  N tg 1
F3 – forţa de antrenare a geotextilului pe geomembrană;
F4 – forţa de frecare dintre geotextil şi geomembrană:
F4  N tg  2
F5 – forţa de frecare dintre materialul de la suprafaţă şi geotextil:
F5  N tg 3
δ1 – unghiul de frecare bentonită - teren natural; pentru bentonită hidratată
complet δ1 = 5º ÷ 6°;
δ 2 – unghiul de frecare geotextil - geomembrană; pentru contactul
geotextil neţesut - geomembrană netedă din HDPE δ 2 = 8 ÷ 11°;
δ 3 – unghiul de frecare material de suprafaţă – geotextil; δ 3 = 26°.
Observaţii
* Hidratarea completă a bentonitei survine când există numeroase defecte
pe toată suprafaţa geomembranei.
* Valorile unghiului de frecare internă δ1 = 5 ÷ 6° caracterizează hidratarea
bentonitei fără forţa normală dată de stratul de material superior.
* Stratul superior trebuie aşternut imediat după instalarea geocompozitului.

150
 Calculul de rezistenţă
 Forţa de întindere în geosintetic trebuie să fie mai mică decât rezistenţa
lui la tracţiune:
Tg .ef < Rgt (III.31)
Rezistenţa la tracţiune a geomembranelor PEID este R gt = 40 kN/m.
Rezistenţa la tracţiune a geotextilului de protecţie este R gt = 50 kN/m.
 Forţa de întindere preluată de geomembrană este diferenţa dintre forţa de
antrenare a geotextilului pe geomembrană şi forţa de frecare bentonită - teren:
Tgm = F3 − F2 (III.32)
 Forţa de întindere preluată de geotextil este:
Tgt = F5 − F4 III.33)
 Forţa de tracţiune în geomembrană sau în geotextil este dată de relaţia:

T=
γH
sin β
( )
tg δ sup - tg δ inf cos β (III.34)
unde, s-a notat: H – grosimea straturilor superioare;
 – unghiul taluzului;
sup – unghiul de frecare al stratului superior;
inf – unghiul de frecare al stratului inferior.

 Calculul stabilităţii la alunecare pe taluz


Pierderea stabilităţii se poate produce în două moduri:
– prin alunecarea geotextilului pe geomembrană,
– prin alunecarea bentonitei hidratate pe taluz.
Condiţia de stabilitate la alunecare este ca forţa de frecare dintre
geosintetic şi suprafaţa suport să fie mai mare decât forţa de antrenare:
F fr.g > Fantr (III.35)

III.10.f. Calculul sistemului de ancorare a protecţiilor geosintetice


Forţa de ancorare a geotextilului are expresia (Fig. III.85) [8, 16]:
 
Ta.gt   d L tg  gm  gt  tg  gt ter 

 
  d  d a  La tg  gm  gt  tg  gt  ter  (III.36)


  2d  d a  d a 1  sin   tg  gm  gt  tg  gt ter 
unde:  gm - gt – unghiul de frecare dintre geomembrană şi geotextil;

151
 gt -ter – unghiul de frecare dintre geotextil şi stratul de teren de deasupra.
Forţa de ancorare a geocompozitului bentonitic are expresia:

Ta.gcb   d L tg  pam b  tg  gt  ter  

  d  d a  La tg  pam  b  tg  gt ter  (III.37)


  2d  d a  d a 1  sin   tg  pam  b  tg  gt  ter 
cu notaţiile:  pam -b – unghiul de frecare dintre bentonită şi pământul din taluz;
 – unghiul de frecare internă al materialului din strat.
Se recomandă: d a = 1 ÷ 1,2 m; L = 0,6 ÷ 1 m; La = 1,5 ÷ 1,7 m.
L La
1
γ,δ,Φ d
1:m

da
γ,δ,Φ
2 3

Fig. III.85. Calculul sistemului de ancorare a protecţiei din geosintetice


(schemă) 1.- strat superior; 2.- geosintetic; 3.- strat inferior

III.11. Filtrul invers


Amplasarea filtrului invers este necesară sub:
– protecţii din anrocamente,
– pereuri uscate de piatră,
– pereuri rostuite de piatră,
– îmbrăcăminţi de beton (dale, plăci),
– îmbrăcăminţi asfaltice.
Realizarea filtrului invers este obligatorie la terenuri râpoase, loessoide, la
pământurile cu conţinut bogat în fracţiuni mici.
Forma filtrului invers după dimensiunile suprafeţei acoperite poate fi:
 continuă,
 sub formă de fâşii.
Natura materialului din filtru poate fi granulară sau geotextilă.
Filtrul granular este format din mai multe straturi de material sortat,
monogranular, suprapuse în ordinea crescătoare a diametrului, în sensul
exfiltraţiei (Fig. III.86).
152
strat 3
D3 strat 2
strat 1
Fig. III.86. D2
Filtru invers granular
D1
t3
t2 D0
t1

Caracteristicile filtrului invers granular sunt:


 granulozitatea straturilor,
 grosimea straturilor,
 numărul de straturi.
Condiţiile pentru proiectarea şi realizarea filtrului invers sunt [114, 118]:
– să nu se deplaseze granulele din strat sub acţiunea apei de exfiltraţie;
– să nu se deplaseze particulele între straturi, sub acţiunea unui curent
longitudinal;
– să nu treacă granulele dintr-un strat în stratul superior;
– să treacă, prin filtru, mai puţin de 5 % din particulele cu D0 < 0,1 mm
din terenul protejat.
A. Determinarea granulozităţii straturilor
Diametrul granulelor din fiecare strat se stabileşte în funcţie de:
 coeficientul de neuniformitate a stratului:
D
N = 60 (III.38)
D10
unde: D60 (diametrul de control) - diametrul corespunzător greutăţii de 60 %
din curba granulometrică;
D10 (diametrul efectiv) - diametrul corespunzător greutăţii de 10 % din
curba granulometrică.
Se recomandă N = 6 ÷ 8.
 coeficientul interstrat:
D
Ψi = i (III.39)
Di -1
în care Di şi Di -1 sunt diametrele medii ale straturilor vecine.
Coeficientul interstrat dintre terenul protejat şi primul strat al filtrului este:

153
D1
Ψ1 = (III.40)
D0
în care D0 este diametrul particulelor fine din masivul de teren protejat.
Se recomandă Ψ = 10 ÷ 15.
B. Determinarea grosimilor straturilor
Grosimea fiecărui strat se stabileşte din relaţia empirică:
Ψ
ti = 3,84 Di ln i (III.41)
4,5
Grosimea unui strat va fi mai mare de 10 - 15 cm, din condiţii de execuţie.
C. Determinarea numărului de straturi
Numărul de straturi depinde de tipul de protecţie sub care se execută filtrul.
 La filtrul realizat sub protecţii de piatră, de tip pereu uscat sau rostuit,
numărul de straturi depinde de diametrul pietrelor din protecţie (D) şi de
diametrul particulelor fine din masivul de pământ protejat ( D0 ).
Diametrul granulelor din ultimul strat al filtrului, deci din stratul aflat
imediat sub pereu, se alege astfel ca să îndeplinească condiţia:
Dn ≥ 0,2 D (III.42)
 La filtrul realizat sub protecţii din dale sau plăci de beton, numărul de
straturi depinde de lăţimea rostului dintre dale sau plăci.
Diametrul granulelor din ultimul strat al filtrului, deci din stratul aflat
imediat sub dale, se alege astfel ca să îndeplinească condiţia:
Dn ≥ 2 br (III.43)
unde br este lăţimea rostului.
Sub protecţia din plăci de beton, filtrul invers se execută numai sub rosturi,
sub formă de fâşii.
Lăţimea minimă a fâşiei de filtru invers va fi de 0,5 m.
Pe baza experienţei, s-au definit trei tipuri de straturi filtrante, în funcţie de
natura geologică a taluzului şi de grosimea protecţiei acestuia (Tabel III.8).
Domeniul de aplicare al fiecărui tip de filtru este următorul [118]:
 Tipul I - se aplică pe taluz executat în argile nisipoase compacte sau în
nisipuri grosiere. Pietrişul poate fi cu D = 3 - 6 cm.
 Tipul 2 - se aplică pe taluz executat în nisipuri mijlocii. Nisipul grosier,
din filtru, poate avea D = 1 - 3 mm.
 Tipul 3 - se aplică pe taluz executat în nisipuri fine sau nisipuri prăfoase.
Balastul va avea granulometria cât mai uniformă, cu coeficientul de
neuniformitate N  5.

154
Tabel III.8. Grosimea şi alcătuirea straturilor filtrante [118, 124]
Tip I Tip 2 Tip 3
T
t1 t t1 t2 t t3 t2 t
10 10 10 5 15 10 5 15
10...20 10 10 10 5 15 10 5 15
10 10 10 5 15 10 10 20
15 15 10 10 20 10 10 20
25...30
20 20 15 10 25 15 10 25
20 20 15 15 30 20 15 35
35...50
25 25 20 20 40 25 25 50
T - grosimea îmbrăcăminţii de protecţie;
t - grosimea filtrului de protecţie; t1 - grosimea stratului de pietriş;
t2 - grosimea stratului de nisip; t3 - grosimea stratului de balast

Filtrul geotextil trebuie să asigure condiţia:


D95 18
 (III.44)
D50 N
unde: D95 - dimensiunea porilor geotextilului ce reţin 95% din particulele de sol;
D50 - diametrul corespunzător ordonatei de 50%, din curba
granulometrică a pământului protejat.

cavernă

Fig. III.87. Sufozia terenului


în spatele protecţiei de mal
[11]

Filtrele din geotextile groase sunt mai avantajoase, deoarece gradul lor de
colmatare este mai mic.
În faza iniţială, filtrul geotextil şi filtrul granular trebuie să aibă coeficientul
de permeabilitate de 100 ori mai mare decât al stratului de pământ protejat,
pentru ca, în timp, prin colmatare, să ajungă să fie de minimum 10 ori mai mare.
Observaţie
* Cea mai frecventă cauză a degradării protecţiilor de taluz, la timp scurt de
la realizare, este proiectarea sau execuţia incorectă a filtrului invers (Fig. III.87).

155
CAPITOLUL IV

CONSTRUCŢII ŞI LUCRĂRI DE PROTECŢIE ŞI


REGULARIZARE REALIZATE ÎN ALBIE

IV.1. Tipuri de construcţii şi lucrări de protecţie şi regularizare


realizate în albie
Condiţiile de funcţionare a lucrărilor de apărare şi regularizare executate
în albie sunt dificile deoarece preiau:
 acţiunea apei prin:
– presiune hidrostatică,
– presiune hidrodinamică,
– eroziune laterală,
– afuiere (eroziune în adâncime),
– dizolvare,
– putrezire;
 acţiunea debitului solid şi a flotorilor prin:
– izbire,
– frecare.
După modul de rezemare, lucrările de apărare şi regularizare se execută:
 direct pe fundul albiei: în majoritatea cazurilor;
 cu fundaţie sub toată lucrarea: numai la construcţiile monolite.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească lucrările de protecţie şi
regularizare executate în albie pentru a avea efectul proiectat şi pentru
longevitate în funcţionare, sunt următoarele:
– rezistenţă la acţiunea directă a apei, valurilor, gheţii, corpurilor solide;
– stabilitate la alunecare şi răsturnare în toate condiţiile de exploatare;
– elasticitate, pentru a urmări tasările fundaţiei sau afuierile;
– asigurarea bazei împotriva afuierii;
– execuţie din materiale locale, pentru costuri mici;
– execuţie mecanizată.
Tipul de lucrări de apărare şi regularizare a albiei se alege în funcţie de:
– scopul lucrării,
– durata de funcţionare,
– importanţa lucrării,
– configuraţia albiei,
156
– evoluţia în timp a sectorului şi a secţiunii albiei,
– tendinţele de evoluţie a sectorului şi secţiunii albiei,
– caracteristicile hidrodinamice ale curentului în secţiune,
– condiţiile de formare şi scurgere a gheţurilor,
– sursele de materiale din regiune,
– condiţiile tehnologice disponibile,
– durata de execuţie a construcţiei.
Materialele de construcţie se aleg în funcţie de:
– importanţa lucrării,
– destinaţia lucrării,
– durata de serviciu.
Recomandări:
 Pe sectoarele de munte, unde este piatră şi lemn, lucrările se execută din:
– zidărie de piatră,
– anrocamente de piatră brută,
– căsoaie de lemn sau de beton armat umplute cu piatră,
– pachetaje de piatră şi fascine,
– carcase umplute cu piatră.
 Pe sectoarele de deal, unde există prundiş şi nisip mare, în corpul
lucrărilor vor predomina aceste materiale, iar taluzurile vor fi protejate cu
pereuri de piatră sau din dale de beton. Se vor realiza lucrări din:
– pachetaje de piatră şi fascine,
– cilindri de fascine,
– gabioane,
– saltele de fascine.
 La câmpie şi în deltă, se utilizează material lemnos sub formă de:
– perdele,
– pachetaje din fascine,
– pachetaje din saltele,
– cilindri de fascine,
– estacade de piloţi din lemn şi beton armat,
– saltele de beton,
– îmbrăcăminţi asfaltice.
Clasificarea lucrărilor de apărare-regularizare în albie după durată, mod
de construcţie şi materiale folosite:
 lucrări masive (definitive) - au rezistenţă şi durată de serviciu mare; se
execută din zidărie de piatră, anrocamente, căsoaie, beton, beton armat.
157
 lucrări de tip uşor (temporare) - se execută pentru prevenirea sau
remedierea rapidă a degradărilor albiei produse de eroziuni; se realizează din
materiale locale: nuiele, lemn, piatră.
IV.2. Lucrări de tip uşor executate în albie
Lucrările de tip uşor se folosesc mai ales pe cursul mijlociu şi pe cursul
inferior şi se împart în:
 lucrări permeabile (filtrante),
 dispozitive pentru activarea circulaţiei transversale.
IV.2.a. Lucrări permeabile (filtrante)
Domeniul de utilizare îl constituie sectoarele de râu unde apa are viteză
mică şi transportă cantităţi mari de aluviuni. Aceste caracteristici se întâlnesc pe
cursul mijlociu şi pe cel inferior.
Scopul execuţiei sistemelor permeabile este protecţia malurilor, digurilor
longitudinale, epiurilor, digurilor de închidere a braţelor.
Lucrările permeabile au următoarele efecte:
– modifică curgerea în secţiunea în care sunt amplasate,
– măresc rugozitatea albiei pe sectorul amonte şi aval,
– modifică repartiţia debitelor şi vitezelor,
– reţin aluviunile în spatele lucrării, prin crearea de noi rezistenţe,
– formează un mic remuu în amonte de lucrare şi o cădere în dreptul ei.
Spre exemplu, efectele unui gard de nuiele amplasat transversal pe curent
(Fig. IV.1) sunt:  pe lăţimea de albie ocupată de construcţie, se produc depuneri
în amonte şi aval,  în dreptul lucrării, se produc eroziuni de adâncime (afuieri).
Lucrările permeabile se amplasează numai în zonele unde interceptează
curenţi încărcaţi cu aluviuni (Fig. IV.2) [apud 78].
Avantajele lucrărilor de tip uşor faţă de cele masive:
 sunt ieftine,
 nu acţionează brusc asupra curentului,
 nu produc curenţi circulari agresivi faţă de maluri,
 afuierile, la capul lucrărilor transversale de tip epiu, sunt mici,
 aluviunile târâte şi în suspensie trec prin corpul lucrării şi se depun în
spatele ei.
Dezavantajele lucrărilor de tip uşor:
 se produc afuieri în lungul lucrării;
 trebuie supravegheate permanent, deoarece, prin reţinerea flotorilor
aduşi de viituri, lucrarea poate deveni nepermeabilă.
158
l ⅔l
a. axa de afuiere

Lc
Fig. IV.1. [10, 36]
Efectele unui gard de nuiele Δ
transversal pe curent b.
a.- plan;
b.- secţiune longitudinală;
c.- secţiune transversală
Lc
c. l

Limita
lucrărilor filtrante Fig. IV.2. Amplasarea
lucrărilor filtrante
DA NU
lucrări filtrante lucrări filtrante

IV.2.a.1. Perdele de arbori sau fascine


Arborii scufundaţi se folosesc pe râurile de câmpie, pe sectoarele cu viteze
mai mici de 1,5 m/s. Arborii trebuie să aibă coroană bine dezvoltată.
Scopul lucrării este:
– oprirea eroziunii malurilor,
– favorizarea colmatării braţelor secundare.
Speciile de arbori folosite:
– conifere,
– foioase.
Dispunerea arborilor poate fi:
• transversală, uniformă pe toată suprafaţa erodată a malului (Fig. IV.3.a);
• sub formă de dig paralel cu malul (Fig. IV.3.b);
• sub formă de epiuri (Fig. IV.3.c).
În apa cu adâncime mai mică de 2 m, arborii trebuie fixaţi cu piloţi. În apă
adâncă, arborii se scufundă prin lestare cu lăzi umplute cu piatră. Greutatea de
lestare trebuie să fie de două ori mai mare decât a arborelui.
În lipsă de arbori, se folosesc perdele din fascine, în aceeaşi dispoziţie.

159
1 1

afuiere afuiere
a. b. c.
Fig. IV.3. Perdele de arbori [36]
a.- dispunere transversală; b.- dig din arbori; c.- epiuri din arbori;
1.- noua axă dinamică

IV.2.a.2. Panouri oscilante şi panouri fixe


După poziţia în timpul funcţionării, panourile sunt de două tipuri:
 oscilante,
 fixe.
Panourile oscilante se folosesc pe sectoarele de râu cu viteze mici (în
special la câmpie), care transportă importante cantităţi de aluviuni în perioada
viiturilor.
Panourile oscilante sunt alcătuite din scânduri, nuiele sau fascine şi sunt
articulate de un sistem fix de susţinere. Articulaţia poate fi la partea inferioară
sau la partea superioară.
Efectele panourilor:
 ştrangularea variabilă a secţiunii de curgere, deoarece modul de
articulaţie permite panourilor să ia diferite înclinări în funcţie de viteza
curentului;
 se produc depuneri în spatele panourilor oscilante, datorită vitezelor mici;
 se produce o cădere de nivel mică precum şi afuierea albiei, în dreptul
panourilor, unde se micşorează secţiunea activă.
Dimensiunile panourilor:
– lungimea 3 ÷ 5 m,
– înălţimea se stabileşte în aşa fel încât creasta panourilor înclinate de
curent să coincidă cu nivelul de regularizare.
Modul de alcătuire a panourilor oscilante:
─ panouri articulate la partea inferioară: sunt executate dintr-un grătar din
funii de fascine umplut cu nuiele sau crengi (Fig. IV.4) [10, 114];
─ panouri articulate la partea superioară (perdele Wolf): sunt formate din 5
÷ 6 fascine alăturate, solidarizate cu o bilă de lemn şi aşezate pe o altă bilă
orizontală, aflată între doi ţăruşi, în jurul căreia oscilează (Fig. IV.5.a);

160
─ pentru adâncimi mari, la panourile precedente, dispozitivul de fixare
este un cadru de lemn, la baza căruia se aşează fascine pentru a apăra albia de
afuiere (Fig. IV.5.b).
N. ordinar al scurgerii sloiurilor

N. de regularizare

N. de etiaj

Fig. IV.4. Panou cu grătar din funii de fascine

N. de regularizare N. de reg.

Φ20-25cm

a. b.
Fig. IV.5. Panou de fascine articulat la partea superioară [apud 78]
a.- fără protecţie pe albie; b.- cu protecţie pe albie

La curenţi puternici, panourile din fascine descrise anterior se fixează şi la


partea inferioară, obţinându-se, astfel, panouri fixe (Fig. IV.6) [36, 78].
Modul de alcătuire a panourilor fixe:
─ distanţa dintre caprele de susţinere în sens transversal râului este de 2 m;
─ capătul superior al fascinelor se solidarizează cu o bilă orizontală de
diametru 8 ÷ 10 cm, prinsă între capre;
─ capătul inferior al fascinelor se fixează în amonte, de capre, cu un gard
din umplutură de nuiele.

nuiele bilă Φ10

1m
Fig. IV.6. Panou fix
0,5m
2-2,5 m

161
IV.2.a.3. Garduri de nuiele
Gardurile de nuiele sunt lucrări uşoare, temporare, cu durata de serviciu de
câţiva ani. Gardurile împletite se utilizează pe râurile cu transport mare de
aluviuni la viituri, dar cu viteze mici în regim normal de curgere.
Tipuri de lucrări executate din garduri de nuiele:
– epiuri pentru dirijarea curentului şi colmatarea unei fâşii vecine cu malul,
– diguri longitudinale de apărare a malului,
– dispozitive permeabile de barare a unui braţ.
Modul de execuţie a gardurilor de nuiele:
 în pământ, se bate un şir de pari cu Φ 6 ÷ 12 cm, la distanţe de 0,4 ÷ 0,5
m şi pe adâncimea de 1/2 ÷ 2/3 din lungimea lor, folosind un ciocan de lemn de
8 kg sau un mai de 30 kg;
 şirul de pari se amplasează paralel cu malul sau perpendicular pe mal
(Fig. IV.7) [10, 36]. Lungimea parilor se stabileşte în funcţie de nivelul mediu al
apei, de adâncimea de înfigere în pământ, la care se adaugă 0,15 ÷ 0,2 m cu care
parii trebuie să treacă peste creasta împletiturii din gard;
 pentru apă cu adâncime mai mare de 0,5 m, parii se bat de pe o plută;
 împletitura se face din nuiele elastice de salcie şi se începe dinspre mal,
pe fâşii cu înălţimea de 10 cm deasupra nivelului apei, apoi se îndeasă către
bază, cu furca. Împletitura se îndeasă pe parcurs cu maiul, până când spaţiile
dintre nuiele devin mai mici de 1,5 cm.
În funcţie de viteza şi adâncimea curentului, gardurile împletite pot fi:
– simple, dintr-un rând de pari (Fig. IV.7.a,d);
– simple, cu contrafişe (Fig. IV.7.b);
– cu sau fără fascină la bază (Fig. IV.7.c,a).
Gardurile simple sunt puţin rezistente şi au întrebuinţare redusă.
20
h <1m
h<1,5
(1,2-1,8)h h<0,7

40-50

45°
1,5

a. b. c. d.

Fig. IV.7. Garduri de nuiele


a.- simplu, dintr-un rând de pari; b.- simplu, cu contrafişe;
c.- cu fascină la bază; d.- împletitură de nuiele

162
Gardurile duble sunt construcţii uşoare mai stabile şi, de aceea, se folosesc
mai des. Gardurile duble se execută sub formă de garduri paralele, la distanţă de
1,5 - 2 m între ele, rigidizate uneori prin legături transversale (Fig. IV.8.a) [114].
Spaţiul dintre garduri se poate umple cu piatră, crengi, fascine (Fig. IV.8.b)
sau cu pământ, ceea ce face ca lucrarea să devină mai rezistentă şi nepermeabilă.

Fig. IV.8.
Garduri duble
a.- simple;
b.- cu panouri
din fascine
1,5-2 1,5 b.
a.

Capul gardurilor împletite se amplasează la nivelul de regularizare, iar


creasta lucrării (ex.: epiu) urcă spre mal cu panta de 1 – 5 % cu condiţia ca, în
punctul de racordare cu malul, rădăcina să nu depăşească nivelul apelor medii.
Pentru consolidare, gardul dublu se prelungeşte în mal pe adâncimea de 2 ÷
4 m, într-un şanţ care se umple cu pământ sau piatră. Extremitatea dinspre apă a
gardului dublu are formă curbă sau poligonală. Pe sectoarele cu adâncime mare
şi expuse afuierii, gardurile duble sub formă de epiuri sunt protejate la bază, cu o
saltea de fascine de grosime 0,25 ÷ 0,3 m (Fig. IV.9) [78, 114].

VEDERE

PLAN
3m

3m 1,5m

0,5m

Fig. IV.9. Garduri duble, sub formă de epiu, protejate la bază cu saltea de fascine

163
gard de împletitură,
cu deschidere la partea de jos perdele de arbori

braţ navigabil
Fig. IV.10. Colmatarea braţelor secundare

În unele cazuri, pentru circulaţia aluviunilor târâte, gardurile se realizează


cu împletitura incompletă şi se lasă la partea de jos un spaţiu liber egal cu 1/2 ÷
1/3 din înălţimea lucrării. Sub această formă, gardurile servesc la colmatarea
braţelor secundare, prin dirijarea aluviunilor din râu către aceste braţe (Fig.
IV.10) [114].
Dezavantajele gardurilor simple şi duble:
 sunt vulnerabile la acţiunea gheţurilor,
 baza este supusă procesului de afuiere,
 corpul este erodat de debitul solid târât.
IV.2.a.4. Lucrări din şiruri de piloţi
Din mai multe şiruri de piloţi, se fac lucrări filtrante sub formă de epiuri,
diguri longitudinale de apărare a malurilor şi diguri transversale de barare.
Zonele de utilizare:
– pe râurile mari,
– în albia majoră,
– pentru apărarea malurilor,
– pentru închiderea braţelor secundare.
Realizarea este similară cu a gardurilor de nuiele, dar fără împletitură.
Numărul şirurilor de piloţi se stabileşte în funcţie de adâncimea şi viteza apei.
În dreptul acestor lucrări, sunt necesare amenajări suplimentare:
 terenul de fundaţie se protejează cu saltele din nuiele sau alte materiale;
 malul se protejează cu pereu de piatră deasupra nivelului apei şi cu
anrocamente de 0,3 m grosime, în zona nivelului variabil.
Piloţii pot fi din:
– lemn  putrezesc în zona variaţiilor de nivel,
– prefabricaţi din beton armat  pentru a economisi materialul lemnos,
se realizează construcţii de tipul estacadelor.

164
Avantajele lucrărilor din şiruri de piloţi:
 cost scăzut (cu 20 ÷ 30 % mai mic decât la lucrările din saltele),
 consum mic de piatră,
 viteză mare de execuţie prin baterea mecanizată a piloţilor.
Dezavantajele sunt cele caracteristice lucrărilor permeabile.
IV.2.a.5. Calculul lucrărilor filtrante
Lucrările filtrante se dimensionează şi se verifică cunoscând diagrama de
distribuţie a presiunilor pe suprafaţa lor. Forma diagramei depinde de adâncimea
apei (Fig. IV.11) [36, 78, 114].

I hp Pp
I
h1 h>3m
II P1 hp Pp h<3m

a. b.
III hf Pf III hf Pf
Fig. IV.11. Diagrama presiunilor pe o lucrare permeabilă
a.- apă cu adâncime mare; b.- apă cu adâncime mică;
I.- zona corpurilor plutitoare; II.- zona curgerii; III.- zona aluviunilor de fund

Factorii care influenţează distribuţia presiunilor pe adâncime sunt:


a) curentul de apă - exercită presiune hidrodinamică în zona intermediară.
b) corpurile plutitoare - exercită presiuni suplimentare în zona de la
suprafaţă, pe adâncimea h p ;
c) aluviunile târâte - dau presiuni suplimentare, pe adâncimea h f .
a) Presiunea hidrodinamică a curentului se determină cu expresia:

pc  K1 K 2 
v sin  2 (IV.1)
2g
unde: v – viteza medie a curentului pe suprafaţa considerată (m/s);
α – unghiul dintre viteza curentului şi suprafaţa lucrării;
K1 - coeficient funcţie de forma construcţiei şi tipul curgerii; K1 = 0,44
K 2 - coeficient funcţie de suprafaţa lucrării şi gradul de colmatare; K 2 ≤ 1
b) Presiunea corpurilor plutitoare se calculează prin amplificarea presiunii
curentului cu un coeficient de siguranţă m egal cu 2 ÷ 5:
p p = m pc (IV.2)

165
c) Forţa de împingere a aluviunilor târâte exercitată pe zona de la baza
lucrării permeabile are expresia:
F=P−R (IV.3)
unde: F – împingerea exercitată de particula solidă oprită în faţa lucrării;
P – forţa hidrodinamică pe o granulă, exprimată prin:
2
π D2 v f
P=Kγ (IV.4)
4 2g
D – diametrul unei particule ideale, de formă sferică;
K – coeficient de formă, egal cu 0,8;
R – forţa de rezistenţă a particulei, egală cu:
3

R   al  1   D6 f (IV.5)

v f – viteza de fund; v f = 0,6 vm , unde vm este viteza medie pe verticală;


f – coeficientul de frecare dintre particulă şi albie, apreciat la 0,45.
Relaţia (IV.3) devine:
F  0,012  D 2 vm
2  0,235   1 D 3
al   (IV.6)
Expresia (IV.6) este maximă pentru:
2
 vm
D  0,03 (IV.7)
 al  1

IV.2.b. Dispozitive pentru activarea circulaţiei transversale


Structura dispozitivelor pentru crearea şi activarea curenţilor transversali au
la bază studii în laborator şi pe teren. Dispozitivele sunt alcătuite din panouri
mobile, plutitoare sau fixe, aşezate oblic pe curent.
Amplasarea dispozitivelor se face:
– numai la suprafaţa apei,
– numai la fundul albiei,
– simultan, la suprafaţa apei şi la fundul albie,
– în zona adâncimilor medii.
Efectele dispozitivelor de activarea circulaţiei transversale a apei sunt:
 protejarea prizelor de apă în curent liber şi a canalelor de navigaţie de
colmatarea cu aluviuni târâte, deoarece creează o circulaţie transversală locală
prin dirijarea curenţilor astfel:
– curenţii de fund încărcaţi cu aluviuni  spre axa albiei,
– curenţii de suprafaţă cu aluviuni puţine  spre mal sau spre ramificaţie;
166
 îmbunătăţirea condiţiilor de navigaţie în zona bancurilor, prin adâncirea
şenalului navigabil: adâncimea creşte prin circulaţia transversală dublă cu
curenţi de fund divergenţi care spală partea centrală a albiei;
 apărarea malurilor împotriva erodării prin îndepărtarea de mal a
curenţilor de fund.
Dispozitivele de activarea circulaţiei nu sunt eficiente la viteze mici ale
curentului. În consecinţă, nu sunt recomandate pe cursul inferior al râurilor,
unde malurile sunt alcătuite din material fin şi curenţii de fund sunt dirijaţi spre
mal pentru a depune aluviunile târâte.
Cele mai folosite dispozitive sunt panourile plutitoare.
Panourile mobile pot fi dispuse:
– izolate,
– în sistem compus din unul sau mai multe rânduri de panouri (Fig.
IV.12.a) [apud 36, 78, 114].

a. b. c. d.

Fig. IV.12. Panouri plutitoare mobile


a.- panou de suprafaţă; b.- panouri de suprafaţă şi de fund; c.- dirijarea
de suprafaţă spre mal drept; d.- curent elicoidal în secţiunea transversală
Sistemul compus este format din:
 4 panouri de suprafaţă (Fig. IV.12.b) dispuse sub un unghi faţă de axa
râului, dirijând astfel curentul de suprafaţă spre malul drept (Fig. IV.12.c);
 4 panouri de fund care orientează curentul de fund spre malul stâng (Fig.
IV.12.b).
Se produce un curent elicoidal cu sens orar de rotaţie, care erodează patul
albiei spre malul drept şi depune spre malul stâng (Fig. IV.12.d).
Acelaşi efect, dar mai puţin intens, se obţine folosind numai panouri de
suprafaţă sau numai panouri de fund.
Sistemele de panouri plutitoare şi fixe, simple şi complexe, prin care se
creează curenţi transversali după necesităţile locale de regularizare sau de
protejare prezintă următoarele particularităţi de amplasare:
a. panourile pentru apărarea malurilor se dispun în amonte, mai departe de
zona de protejat, la o anumită distanţă.

167
În acest fel, firele de curent de fund încărcate cu aluviuni şi dirijate spre
mal vor intercepta linia malului pe toată lungimea sectorului de protejat.
b. pentru a proteja o concavitate erodată, primul dispozitiv se va amplasa
la capătul amonte al zonei supuse eroziunii (punctul A din Fig. IV.13) [10, 52,
114] sau în aval de acest punct, la o distanţă egală cu cel mult 1/4 din lungimea
B a zonei. În continuare, dispozitivele se aşează la distanţă de 2 ÷ 4 ori proiecţia
lungimii lor pe normala la direcţia curentului.

L
Fig. IV.13. depuneri
Protejarea unui
A
mal concav erodat ¼B
eroziune
B

l
β

Fig. IV.14. α
Amplasarea panourilor L

c. orientarea generală a sistemului de panouri (Fig. IV.14) [10, 114]


trebuie să facă un unghi β = 70° ÷ 90° cu direcţia curentului;
d. lungimea sistemului (L) se determină în funcţie de adâncimea apei din
râu; de exemplu, pe sectoarele de munte cu albii din prundiş şi cu adâncimi mici,
sistemul este format din 8 ÷ 9 panouri având lungimea totală L  7 hmed ;
e. panoul trebuie să facă un unghi α = 15 - 30° cu direcţia curentului ;
f. lungimea unui panou (l) se alege în funcţie de adâncimea apei, astfel:
hmed ≤ l ≤ 1,5 hmax (IV.8)
în care hmed este adâncimea apelor medii, iar hmax este adâncimea apelor mari;
g. distanţa dintre panouri trebuie să fie mai mică decât adâncimea apei
pentru a nu se forma turbioane:

168
a = (0,8 ÷ 1) hmed (IV.9)
h. adâncimea de scufundare pentru care panourile au efect maxim este:
1 1
hsc = ÷ h (IV.10)
3 6 med
Comparativ cu panourile de fund, în aceleaşi condiţii de funcţionare,
panourile de suprafaţă:
 produc o circulaţie mai intensă;
 nu împiedică mişcarea aluviunilor de fund.
Avantajele sistemelor plutitoare sunt:
 se poate modifica numărul panourilor după necesităţi,
 se poate modifica orientarea faţă de curent,
 pot fi poziţionate la diferite adâncimi;
 pot fi demontate şi depozitate după o perioadă de serviciu sau în timpul
scurgerii gheţurilor.
Dezavantajele sistemelor plutitoare:
 sunt complicate din punct de vedere constructiv şi al exploatării,
 costul este mai mare decât la dispozitivele fixe.
Dispozitivele fixe se recomandă la râurile de munte, caracterizate prin
variaţii mari de nivel şi prin transport de aluviuni târâte de dimensiuni mari.
Dacă s-ar folosi panouri plutitoare, în perioada de ape mici, panourile s-ar aşeza
pe fundul albiei şi ar fi distruse de debitul târât.
Panourile fixe se realizează din plăci de beton armat prefabricate, fixate pe
schelet din şine uzate.
IV.3. Construcţii masive executate în albii (lucrări nefiltrante)
Construcţiile masive de protecţie şi regularizare, executate în albie, trebuie
să îndeplinească principalele cerinţe:
 rezistenţă mare,
 durată mare de exploatare,
 să asigure stabilitatea formei albiei şi a curentului.
Materialele folosite pentru realizarea construcţiilor nefiltrante sunt:
– piatra,
– betonul,
– geomembranele,
– pământul,
– lemnăria rotundă sau semirotundă.

169
Indicaţii de proiectare a construcţiilor masive de regularizare:
 se vor evita fundaţiile de adâncime, deoarece au costuri mari;
 în loc de fundaţii de adâncime, se vor executa mici construcţii auxiliare
lângă corpul construcţiei principale (de exemplu: masive de anrocamente cu
berme) care, prin tasare, vor acoperi golurile produse la erodarea fundului albiei;
 se vor utiliza sisteme constructive elastice.
 se va asigura stabilitatea şi rezistenţa construcţiei prin greutate proprie
şi, numai în cazuri excepţionale, prin creşterea eforturilor interioare;

Fig. IV.15. Distribuţia epiurilor în plan [apud 10]


1.- consolidarea cu piatră a rădăcinii epiului; 2.- linia malului protejat;
3.- axa epiului; 4.- curenţi de suprafaţă; 5.- curenţi de fund

3 α
4 90
5
L
 2L
1
2

traverse
1
protecţie
traverse de mal
2

epiuri epiuri
insubmersibile submersibile

Fig. IV.16. Sisteme combinate de apărare şi regularizare a unui sector de râu


1.- dig longitudinal de apărare; 2.- epiuri pentru regularizarea albiei la viitură
Tipuri de lucrări masive de apărare-regularizare după poziţia faţă de albie:
• lucrări transversale:
– epiuri sau pinteni (Fig. IV.15),
– diguri de închidere a ramificaţiilor,
– praguri de fund;

170
• lucrări longitudinale:
– diguri longitudinale de apărare a malurilor,
– diguri de dirijare a curenţilor,
– diguri de apărare împotriva inundaţiilor,
– consolidări de mal;
• lucrări mixte: lucrări transversale şi longitudinale (Fig. IV.16) [114].
IV.3.a. Epiuri (pinteni)
Epiurile sunt construcţii deschise, executate în albie, dispuse transversal pe
curent. Un capăt al epiului este încastrat în mal, iar celălalt se află în albie.
Epiurile modifică forma şi direcţia curenţilor.
Denumirea de epiu (franc. épi = spic) se datorează aspectului de spic pe
care îl are în plan, această lucrare.
Părţile principale ale unui epiu sunt (Fig. IV.17):
• rădăcina - este partea prin care se face legătura cu malul;
• corpul - partea dintre rădăcină şi cap, îndeplineşte funcţiile pentru care se
realizează construcţia;
• capul - reprezintă partea dinspre apă a epiului.
Nmax

consolidarea rădăcinii cu piatră


1/10-1/25
1/100-1/300
1/3 Nmin
a.

rădăcină corp cap


0,3Bst

b.

piciorul taluzului saltea


Fig. IV.17. Epiu submersibil [10]
a.- secţiune în lungul epiului; b.- plan

171
Rădăcina epiului se încastrează sau nu în mal, în funcţie de:
– înălţimea malului,
– forţa de antrenare a curentului,
– materialul din care este construit epiul.
Rădăcina se încastrează în mal pe 3 ÷ 5 m, ca să nu se producă spălări între
mal şi construcţie. Când malurile sunt erodabile şi direcţia curenţilor la diferite
niveluri este variabilă, atunci, în zona de încastrare, se execută lucrări de apărare
a malului în amonte şi în aval, pe lungimea de 10 ÷ 20 m.
Corpul epiului este partea cea mai solicitată de curent, cu cea mai intensă
afuiere. De aceea, corpul trebuie să fie rezistent, iar fundaţia lui se aşează pe o
saltea de fascine care depăşeşte construcţia cu 5 m în amonte şi cu 8 m în aval.
Secţiunea transversală a corpului epiului are formă trapezoidală.
Taluzul amonte este denumit taluz de presiune, cel aval este taluz deversor.
La epiurile insubmersibile, panta ambelor taluzuri este aceeaşi, valoarea
fiind adoptată în funcţie de materialul de construcţie folosit şi de stabilitatea
lucrării. La epiurile submersibile, taluzul aval are pantă mai mică (1:2 ÷ 1:4),
faţă de cel amonte (1:1 ÷ 1:2).
Taluzul dinspre apă al capului se execută cu pantă mică (1:4).
Coronamentul (creasta) epiului are lăţimea de minimum 1 ÷ 3 m, în funcţie
de condiţiile de construcţie şi de exploatare. Coronamentul epiurilor
insubmersibile este orizontal. Coronamentul epiurilor submersibile este înclinat
de la rădăcină spre cap, cu panta de 1:100 ÷ 1:300 (Fig. IV.17.a). În zona de
încastrare, panta poate creşte până la 1:10 ÷ 1:25.

curent
a. α=90° α<90° α>90° b.

Fig. IV.18. Forma în plan a epiurilor


a.- drepte; b.- cu traversă de capăt
După forma în plan, epiurile sunt:
– drepte (Fig. IV.18.a) [10, 78],
– cu traversă de capăt (sau cu cârlig) (Fig. IV.18.b),
– curbe.
După poziţia faţă de direcţia de scurgere, epiurile pot fi (Fig. IV.18.a):
 normale α = 90º
 înclinate (spre amonte) α < 90º
 declinate (înclinate spre aval) α > 90º.
172
După lungime, există:
 epiuri scurte - se folosesc la calibrarea secţiunii; ele modifică local
caracterul curgerii şi au influenţă mică asupra malului opus (Fig. IV.19.a).
Condiţia geometrică de definire a epiurilor scurte este:
l sin α < 0,33 Bst (IV.11.a)
 epiuri lungi - schimbă considerabil condiţiile iniţiale de curgere,
deoarece deviază axa hidrodinamică spre malul opus (Fig. IV.19.b).
Condiţia geometrică de definire a epiurilor lungi este:
l sin α > 0,33 Bst (IV.11.b)
unde, s-a notat: l – lungimea epiului;
 – unghiul dintre epiu şi direcţia curentului;
Bst – lăţimea albiei stabile (albia regularizată).

a. Bst. Axa dinamică


Fig. IV.19.
Influenţa lungimii
epiurilor asupra curgerii
a.- epiuri scurte;
Bst.
b.- epiuri lungi
b. Axa dinamică
[10, 78, 114]

După poziţia coronamentului faţă de nivelul apei, epiurile pot fi:


a. insubmersibile - cota coronamentului este cel puţin la nivelul maxim;
b. submersibile de două categorii:
 submersibile cu coronamentul la nivelul mediu, folosite pentru
regularizarea albiei principale;
 submersibile cu coronamentul la nivelul minim, utilizate pentru
adâncirea şenalului navigabil sau mărirea adâncimii în dreptul prizelor de apă.
Pentru siguranţă, cota va depăşi nivelul menţionat cu 0,3 ÷ 0,5 m.
IV.3.a.1. Efectele epiurilor insubmersibile asupra curgerii
Acţiunea epiurilor asupra curgerii se manifestă prin (Fig. IV.20) [10, 78]:
1. un mic remuu în amonte, pe toată lungimea epiului; la epiurile lungi
care pătrund adânc în albie, remuul se extinde pe toată lăţimea curentului, nu
numai în zona epiului;

173
2. căderea locală a nivelului, în jurul capului;
3. curenţi circulari în spaţiul dintre epiuri. Curenţii circulari sunt
determinaţi de variaţia secţiunii de curgere care se conturează între pereţii
epiurilor şi mal. Aceşti curenţi erodează atât epiurile pe feţele lor laterale cât şi
malul.
La epiurile scurte, structura curenţilor este complexă, formându-se:
 un curent circular principal cu ax de rotaţie vertical, la care participă o
parte din debit (Q);
 vârtejuri secundare cu sens de rotaţie invers celui principal, în colţurile
câmpului.
Energia cinetică a debitului ΔQ , care trece prin vârtej, se micşorează cu
ΔE , deoarece se consumă pentru învingerea rezistenţelor hidraulice.
Reducerea energiei cinetice înseamnă reducerea energiei totale a
curentului. Efectul acestui proces este ridicarea nivelului, deci apariţia
fenomenului de remuu.
Particulele de apă încetinite din curenţii circulari (vârtejurile) ce apar în
câmpuri, reintră, apoi, în curentul general, unde se produce re-accelerarea lor
până la viteza curentului.
Procesul are loc prin consum din energia cinetică a apei. Acest fenomen
reduce viteza râului. Datorită efectului de frânare a curgerii, câmpurile dintre
epiuri au fost denumite camere de frânare.
Distribuţia vitezelor în câmpuri este redată în figura IV.20.a.
În vârtejul principal, se conturează linia vitezelor nule sau linia de
separaţie a curenţilor. Aceasta delimitează, în plan, lăţimea activă de curgere a
râului. Unghiul dintre linia de separaţie şi direcţia principală a curentului, numit
unghiul de dilatare a curentului, are valoare mică: α = 5º ÷ 15º.
Linia de separaţie a vitezelor (Fig. IV.20) determină, pe epiu, două lungimi:
ln – lungimea neactivă (lungimea moartă, lungimea neutră), partea dinspre
mal, supusă puţin eroziunii;
la – lungimea activă, partea dinspre râu, acţionată puternic de curent.
Dacă distanţa dintre epiuri este mare, se produc fenomene majore (Fig.
IV.21) [10], anume:
– se extind turbioanele secundare în detrimentul celui principal,
– schimburile de masă de apă între curent şi turbionul principal sunt mici,
– reducerea energiei cinetice a fracţiunii de debit Q în camera de frânare
este mică,

174
– remuul provocat de epiul aval este insuficient şi nu se întinde până la
capul epiului din amonte.
În consecinţă, lucrarea nu are efectul dorit, adică nu se reduce panta
longitudinală pe sector şi nu se ameliorează curgerea în zonă.
Pentru ca zona dintre epiuri să fie complet ocupată de vârtejul principal,
trebuie ca vârtejul principal produs la unghiul α = 6º să întâlnească epiul
următor la jumătatea lui.
Din condiţia ca lungimea remuului creat de epiul aval să ajungă la epiul
amonte, rezultă că distanţa dintre epiuri trebuie să fie:
l
L ctg 6 o  4,76 l  5 l (IV.12)
2

v epura vitezelor

a.

N. iniţial N. imediat după regularizare


N. final
v –Δz
H H1 fund iniţial
–ΔH
fund final

Fig. IV.20. Influenţa epiurilor asupra curgerii


a.- hidrodinamica între epiuri; b.- modificarea patului albiei şi a nivelului

Δα

Fig. IV.21. Schema curenţilor când câmpul dintre epiuri este prea mare
Ştrangularea secţiunii active a râului prin amplasarea epiurilor determină,
la început, ridicarea nivelului apei cu z şi majorarea vitezei cu v faţă de
condiţiile de curgere din albia naturală.
Forţa de antrenare iniţială a curentului F0 este:
F0 = γ h0 I 0

175
Forţa de antrenare a curentului îngustat va fi:
F = γ (h0 + Δz ) I

Forţa de antrenare F adânceşte fundul albiilor erodabile cu (−H), ceea ce


face să scadă nivelul cu (−z) ajungând chiar sub nivelul iniţial al apei (Fig.
IV.22) [10, 114].
În dreptul capului epiului şi în aval de acesta, albia este erodată din cauza
căderii locale a nivelului şi din cauza concentrării vitezelor, iar pe linia de
separaţie a vitezelor (linia punctelor de viteză zero) şi în colţurile câmpului, se
produc depuneri.
A L
curentul
PLAN
afuiere
Fig. IV.22. Erodarea
B
patului albiei SECŢIUNEA A-B
în dreptul unui epiu
[10, 114] ΔH N.med

Hmed
epiu albia iniţială
Haf
zona afuierii

Procesul de aluvionare a câmpurilor dintre epiuri depinde de:


– amplasamentul epiurilor,
– lungimea epiurilor,
– orientarea epiurilor,
– panta taluzului epiurilor,
– distanţa dintre epiuri,
– viteza şi debitul curentului,
– debitul solid târât.
De exemplu, la epiurile cu înălţime mică şi cu panta taluzurilor mică,
vârtejurile şi mişcarea aluviunilor de fund au intensitate redusă.
Procesul de aluvionare se poate activa folosind epiuri cu traversă, cu
condiţia ca lungimea traversei ltr să fie:
ltr  2,5  3 H max
unde H max este adâncimea maximă a apei, în dreptul capului lucrării.

176
Cea mai puternică acţiune de colmatare o au epiurile înclinate (orientate
spre amonte) care formează cu direcţia principală a curentului unghiul:
α = 70º ÷ 75º când malurile sunt rectilinii,
α = 70º ÷ 80º când malul este concav,
α = 80º ÷ 85º când malul este convex.
La epiurile declinate, colmatarea eficientă are loc la unghiul α = 95 - 105º.
Adâncimea maximă de afuiere la capul epiurilor insubmersibile, datorită
îngustării secţiunii de curgere, se calculează cu formula:
H af  K  K m K s H 0 (IV.13)
unde: K α – coeficientul unghiului de înclinare a epiului faţă de curent;
K m – coeficientul unghiului de înclinare a taluzului;
K s – coeficientul îngustării secţiunii de curgere; este raportul dintre
debitul corespunzător secţiunii barate şi debitul total; K s  Qb Q
Coeficienţii K  , K m , K s pentru calculul afuierii la epiurile executate în
albii nisipoase, cu îngustare dintr-o singură parte sunt prezentaţi în tabelul IV.1.

Tabel IV.1. Coeficienţii pentru calculul afuierii la epiurile insubmersibile [10, 76]
Cotangenta
Unghiul de K Km Gradul de Ks
unghiului de taluz
înclinare al epiului îngustare
al epiului (m)
30º 1,18 0 1 0,1 2,00
60º 1,07 0,5 0,91 0,2 2,65
90º 1,00 1 0,85 0,3 3,22
120º 0,94 1,5 0,83 0,4 3,45
150º 0,84 2 0,61 0,5 3,67
– – 3 0,50 0,6 3,87
– – – – 0,7 4,06
– – – – 0,8 4,20

Distanţa maximă dintre epiurile insubmersibile se stabileşte din


următoarele condiţii:
 condiţia de înecare a câmpului: lungimea remuului creat de epiul aval
trebuie să ajungă până la epiul amonte, conform ec. (IV.12): L ≥ 5l
 lungimea neactivă ( l n ) trebuie să fie mare, pentru a proteja de eroziune
malul dintre epiuri; se determină din condiţia [10, 52, 54]:
1
ln  l şi ln  4H 0 (IV.14)
3
unde l reprezintă lungimea epiului.

177
Distanţa dintre epiuri se poate determina din condiţii matematice şi din
condiţii practice.
Distanţa maximă dintre epiuri stabilită din condiţii geometrice (Fig. IV.23):
L  la sin  ctg   la cos  (IV.15)
unde: L – distanţa dintre capetele epiurilor, măsurată după curba care limitează
traseul,
α. - unghiul dintre axul epiului şi direcţia curentului.
Semnul (–) corespunde epiurilor înclinate, iar semnul (+) epiurilor
declinate.
Distanţa dintre epiuri stabilită în funcţie de forma malului:
 aliniament L = (1,5 ÷ 2) l
 mal concav L = (1 ÷ 1,5)l
 mal convex L = (2 ÷ 4)l
curent

la Δα Fig. IV.23. Distanţa dintre epiuri


α (schema de calcul) [10, 114]
ln

L
Distanţa dintre epiuri stabilită în funcţie de lăţimea albiei regularizate ( Br ):
 aliniament L = 5/7 Br
 mal concav L = Br
 mal convex L = (1,5 ÷ 2) Br
 sectoarele de trecere de la curbă la aliniament L = (1/2 ÷ 3/4) Br
IV.3.a.2. Efectele epiurilor submersibile asupra curgerii
La epiurile submersibile, curgerea este mult mai complexă, datorită
procesului de deversare. La deversarea peste creastă, apar mişcări elicoidale şi
turbioane suplimentare cu ax orizontal şi cu ax vertical.
Modificarea structurii curgerii, mai ales la viituri, când râul transportă un
debit mare de aluviuni, favorizează aluvionarea câmpurilor dintre epiuri.
Aluvionarea se accentuează odată cu creşterea înălţimii lamei deversante.
Analizând direcţia curenţilor deversaţi şi gradul de aluvionare la diferite
poziţii ale epiurilor submersibile (Fig. IV.24) se obţin următoarele concluzii.
a. Epiurile declinate produc aluvionarea cea mai slabă, existând chiar
pericolul afuierii din acţiunea curenţilor dirijaţi spre maluri.

178
a.

Fig. IV.24. Efectul epiurilor


asupra albiei [10, 76, 114]
a.- epiuri declinate; b.
b.- epiuri normale;
c.- epiuri înclinate

c.

b. Epiurile înclinate dirijează curentul de suprafaţă spre mijlocul albiei, iar


pe cel de fund spre câmpuri, ceea ce favorizează adâncirea albiei şi aluvionarea
intensă a câmpurilor.
c. Epiurile submersibile destinate apelor mici şi medii se vor executa
numai în poziţie înclinată, cu unghiul α = 70º ÷ 85º.
d. Pe râurile cu flux-reflux, se vor execută epiuri normale (α = 90º).

Fig. IV.25.
Rectificarea malului concav
prin epiuri

O
ΔR
O1
4,5 la ≤ R ≤7 la

curent

α la
l
L0

e. La amplasarea epiurilor în curbe, pentru rectificarea traseului malului


concav (Fig. IV.25) [36, 78, 114] trebuie îndeplinite condiţiile:

179
 raza conturului curb ( Rr ) format de vârful epiurilor:
4,5 la < Rr < (6 ÷ 7) la (IV.16)
 curba de rectificare va avea formă apropiată de curba generală a traseului;
 raza curbei de rectificare va fi apropiată de raza curbei naturale iniţiale:
Rr = Ri + la 2 (IV.17)
 lungimea primului epiu, supus acţiunii frontale a curentului şi lungimea
ultimului epiu, care face racordarea cu bieful aval, vor fi adoptate în funcţie de
media lungimilor celorlalte epiuri ( lmed ):
2
la = lmed (IV.18)
3
f. Pe sectoarele convexe ale râurilor, pentru fixarea depunerilor, se vor
folosi epiuri scurte cu traversă (Fig. IV.26) [10, 78] sau epiuri lungi.
g. Când malurile sunt joase şi inundabile, se folosesc sisteme mixte
formate din epiuri construite în legătură cu un dig de învăluire executat pe mal
(Fig. IV.27) [70]. Traseul digului va fi paralel cu linia determinată de vârful
epiurilor. Taluzul dinspre apă al digului se va consolida în amonte şi în aval de
punctele de încastrare ale epiurilor în dig.

Fig. IV.26.
Epiuri cu traverse,
pentru a contura
un mal convex

Fig. IV.27.
Epiuri la mal jos,
inundabil

h. Pe sectoare scurte, se vor folosi diguri longitudinale de dirijare.


i. Nu se folosesc epiurile scurte sau lungi în mod izolat, pe sectoare scurte,
deoarece îmbunătăţirile locale obţinute sunt însoţite întotdeauna de perturbarea
accentuată a curgerii pe distanţe mari, în amonte şi în aval. În consecinţă,
construcţiile transversale de tip epiuri sunt indicate pe un front mare de
regularizare-apărare.
Epiurile se execută din nuiele, fascine, saltele de fascine, piatră, gabioane,
beton, pământ, combinaţii din aceste materiale, în funcţie de condiţiile
hidrologice, hidraulice şi geotehnice ale sectorului de râu considerat.

180
A N. ape medii

B
N. ape medii
SECŢIUNEA A-B

Fig. IV.28. Epiu din garduri de nuiele înglobate în masiv de anrocamente


(secţiune în lungul epiului, plan, secţiune transversală)
Epiurile se execută din nuiele, fascine, saltele de fascine, piatră, gabioane,
beton, pământ sau combinaţii din aceste materiale, în funcţie de condiţiile
hidrologice, hidraulice şi geotehnice ale sectorului de râu considerat.
Pe râurile mici, adesea, sunt suficiente şi eficiente epiurile din garduri de
nuiele înglobate într-un masiv de anrocamente (Fig. IV.28) [33, 36, 78].
Epiurile din gabioane sunt recomandate în cazul eroziunilor intense pe
cursurile de apă cu transport solid important (Fig. IV.29) [155]. Gabioanele se
instalează în perioadele de calm hidraulic.

Fig. IV.29.
Epiuri din gabioane,
ins. Flores, Indonezia

IV.3.b. Diguri longitudinale de dirijare


Digurile de dirijare sunt construcţii longitudinale executate cu scopul de:
 refacere a malurilor albiei minore pe un traseu regularizat cu o lăţime
mai mică decât în regim natural;
 refacere a unui mal supus eroziunii.
181
Părţile principale ale unui dig longitudinal sunt:
 corp şi rădăcină: dacă extremităţile sunt încastrate în mal (Fig. IV.30);
 corp, rădăcină şi cap: dacă un capăt este încastrat în mal, iar celalalt este
liber (Fig. IV.31) [74, 78].

dig longitudinal
de apărare

Fig. IV.30. Dig longitudinal încastrat în mal la ambele capete

Fig. IV.31.
Dig cu o extremitate liberă
a.- traverse submersibile;
b.- traverse insubmersibile

a. b.

Secţiunea transversală a digurilor este trapezoidală, având un taluz către


curentul de apă şi un taluz către mal.
Coronamentul (creasta) digului se amplasează cu 0,5 m deasupra nivelului
de regularizare, este paralel cu panta suprafeţei apei, are lăţimea de 1,5 ÷ 4 m în
funcţie de materialul de construcţie folosit şi de stabilitatea lucrării.
Rădăcina digului se încastrează puternic în mal.
Panta longitudinală a digului se măreşte în apropierea malului.
Taluzul dinspre albie şi cel dinspre mal au aceeaşi pantă pe toată lungimea.
Capul nu se lărgeşte. Taluzul dinspre râu al capului are panta 1/3 ÷ 1/5.
Amplasarea digurilor de dirijare pe traseul unui râu se face:
– pe sectoarele în curbă: numai pe malul concav;
– pe sectoarele în aliniament: pe ambele maluri.
Efectele digului asupra regimului de curgere, datorită îngustării secţiunii de
curgere sunt:
 creşterea vitezei apei,
 creşterea forţei de antrenare a curentului,
 modificarea fundului albiei.
182
Pentru siguranţa construcţiei, se iau următoarele măsuri constructive:
– se consolidează taluzul dinspre curent,
– fundaţia va fi elastică pentru a prelua modificările fundului albiei.
Digurile longitudinale de dirijare utilizate cu scopul de regularizare a albiei
minore sau a celei mijlocii se construiesc submersibile. În aceste condiţii, se iau
măsuri constructive suplimentare de rezistenţă la acţiunea lamei deversante,
anume: coronamentul şi paramentul dinspre mal se execută din materiale
rezistente sau se protejează cu îmbrăcăminţi de piatră şi beton.
Pentru a intensifica depunerea aluviunilor în spatele unui dig longitudinal,
între dig şi mal, se construiesc traverse. Acestea sunt bine încastrate în mal şi
aşezate la distanţe de 1 ÷ 5 ori lăţimea albiei regularizate.
Traversele pot fi:
– submersibile (Fig. IV.31.a) - sunt cele mai folosite;
– insubmersibile (Fig. IV.31.b).
În funcţie de stabilitatea fundului albiei, construcţiile longitudinale masive
sunt de două tipuri:
 diguri longitudinale de dirijare amplasate în albii stabile: se execută
integral din piatră;
 diguri pe albii afuiabile - se execută din materiale elastice şi anume din
elemente de nuiele (pachetaje, fascine, saltele) combinate cu piatră sau cu
blocuri din beton.
2,00
N min

Fig. IV.32. Etapele


execuţiei unui dig N min
[78, 114]

1,70
N min

183
Pentru elementele confecţionate din nuiele, se iau următoarele măsuri de
protecţie:
– să rămână tot timpul sub nivelul apelor mici, ca să nu putrezească,
– se acoperă cu o îmbrăcăminte de piatră suficient de groasă, rezistentă şi
stabilă, împotriva eroziunii.
Tehnologia de execuţie a digurilor longitudinale se adoptă în funcţie de
stabilitatea fundului albiei.
Digul poate fi realizat:
– într-o fază unică, integral, până la cota proiectată;
– în etape (Fig. IV.32), urmărind afuierile şi depunerile produse de curenţi.
Notă
Sistemele constructive au fost prezentate în Cap. III.9.b.1.
IV.3.c. Traverse de colmatare
Traversele de colmatare sunt construcţii transversale executate cu scopul:
 de a favoriza colmatarea braţelor cu aluviuni,
 de a consolida colmatările anterioare.
Zonele de amplasare a traverselor de colmatare:
─ pe braţele care urmează a fi închise,
─ între digul de dirijare submersibil şi mal,
─ în prelungirea epiurilor până la malul albiei majore, cu scopul de a
consolida fundul albiei (Cap. IV.3.a),
─ în aval de digul de închidere a braţului, la distanţe pentru care, la
debitele cele mai mici, remuul format de o traversă din aval, va îneca piciorul
traversei din amonte.
Creasta se execută la cota apelor medii, pentru a fi deversată la ape mari.
Sistemele constructive aplicate şi materialele folosite la realizarea
traverselor sunt aceleaşi ca la digurile şi epiurile de dirijare. Selectarea şi
aplicarea lor depinde de parametrii hidrologici şi geotehnici ai râului.
a) Pe sectoarele de câmpie, cu transport mare de aluviuni şi cu viteza apei
mai mică de 2 m/s, traversele se execută astfel (Fig. IV.33) [36, 78]:
– gard triplu, cu nuiele,
– umplutură de balast,
– protecţie de anrocamente pe partea dinspre aval şi pe feţele superioare,
– în albia uşor erodabilă, la baza traversei, se execută o saltea de fascine.
b) Pe cursurile de apă cu viteze mari, traversele se execută din:
– suluri de nuiele şi anrocamente,

184
– anrocamente şi blocuri de beton,
– pat din nuiele sau saltea de fascine, în zonele cu pericol de afuiere.
1,00 1,00
Fig. IV.33.
Profilul transversal
1,50 al unei traverse
de colmatare
1,00

Φ 7-9 cm Φ 6-8 cm
h= 2,5 m h= 2 m

IV.3.d. Praguri de fund


Pragurile de fund sunt lucrări specifice regularizării albiei pentru ape mici.
Scopul lucrării este menţinerea fundului albiei la cota necesară, atunci
când, în albia regularizată, apar adâncimi mai mari decât cele proiectate [119].
Amplasarea se face transversal albiei:
– pe toată lăţimea albiei,
– numai pe o porţiune a albiei.
Efectele pragurilor de fund:
– fixează profilul longitudinal la adâncimea dorită,
– împiedică modificarea pantei longitudinale a fundului albiei,
– împiedică mărirea vitezei apei, având astfel, indirect, şi funcţia de
protejare a malurilor.
Dispoziţia în plan a pragurilor este înclinată contra curentului, cu scopul de
a micşora efectul lor asupra albiei.
Distanţa între praguri va fi de 1,5 ÷ 2 ori lăţimea albiei la fund.
În curbe, coronamentul pragurilor se realizează cu o uşoară curbură spre
centru, ceea ce reduce pericolul afuierii malurilor.
În plan, axa pragului trebuie să facă unghiul de 30º spre interior, cu
tangenta la curbă. În această poziţie, pragurile vor dirija curentul de fund spre
malul convex (Fig. IV.34).

Fig. IV.34.
Poziţia pragurilor axa ax tangenta
în plan râului
râu 30°
1
1.- ax prag de fund

185
Adâncimile din spatele pragurilor de fund nu se colmatează direct, însă
spaţiul de apă moartă realizat va împiedica producerea de noi afuieri.
Pe râurile de munte cu caracter torenţial, cu debit târât important, pragurile
de fund se execută mai înalte, obţinându-se mici căderi locale şi micşorarea
pantei de curgere. Din acest motiv, piciorul pragului trebuie bine protejat
împotriva afuierii.
Structura pragurilor de fund este similară cu a epiurilor şi digurilor, dar mai
simplă, în funcţie de materialele folosite, caracteristicile râului şi tehnologia de
execuţie.
Tehnologia de execuţie poate fi:
– la uscat,
– sub nivelul apei.
Tipurile de praguri (Fig. IV.35) frecvente, după sistemul constructiv, sunt:
• alcătuite din gard de nuiele şi anrocamente sau din fascine şi
anrocamente;
• prag din gabioane cu diferite dimensiuni sau din beton.

1,00 b.
N min iniţial 5m
1m 3,00

a.
3,00 6,00
Fig. IV.35. Praguri de fund [78, 114]
a.- gard de nuiele, anrocamente, fascine; b.- gabioane

186
CAPITOLUL V

LUCRĂRI HIDROTEHNICE PE CURSURI TORENŢIALE

V.1. Caracteristicile cursurilor torenţiale


Cursurile de apă cu caracter torenţial sunt caracteristice zonelor de munte şi
de deal. Procesul de torenţialitate evoluează în faze distincte: pluviodenudarea
(eroziunea produsă de picăturile de ploaie), eroziunea areolară (se formează
şiroaie elementare, rigole mici), eroziunea în adâncime (se formează rigole mari,
ogaşe, ravene), torenţialitatea. Ogaşele sunt şanţuri cu secţiunea transversală în
V, adâncimea 0,5 - 3 m, panta > 3º. Ravenele sunt formaţiuni morfogeologice de
aceeaşi natură, dar de dimensiuni mai mari în adâncime şi în profilul transversal,
prezintă praguri de eroziune în profilul longitudinal, viteza de înaintare este de 1
- 12 m/an [145].
Torenţii sunt cursuri de apă de două categorii:
– permanente - cu debit foarte mic;
– temporare (fără apă în perioadele de secetă), cu pante repezi şi
neregulate, prin care, în timpul ploilor sau al topirii zăpezilor, se scurg cantităţi
mari de apă (debite de viitură) şi de material solid, cu forţă distructivă mare.

Fig. V.1. Torent


C B.- bazin de recepţie;
C.- canal;
D.- con de dejecţie
D

Părţile caracteristice ale unui torent complet sunt (Fig. V.1) [34, 80]:
 bazinul de recepţie (B) este teritoriul de pe care se colectează debitul
lichid şi solid;
 canalul torentului (C) constituie canalul de scurgere, este zona mijlocie a
cursului;

187
 conul de dejecţie (D) este format în zona inferioară, unde se depune
materialul erodat şi transportat de torent.
V.2. Evoluţia morfologică a unui torent
În bazinul de recepţie al unui torent, predomină fenomenul de eroziune,
completat de surpări şi alunecări de teren. Eroziunea solului se produce din aval
spre amonte, iar în lateral, eroziunea se dezvoltă în forma de V [34, 46, 87, 137].
Factorii care determină apariţia şi dezvoltarea unui torent sunt:
– panta medie a bazinului,
– structura geologică,
– mărimea bazinului de recepţie,
– forma bazinului.
Forma secţiunii transversale a canalului de scurgere evoluează din amonte
spre aval, astfel:
 la partea superioară, secţiunea transversală are formă de V;
 spre partea inferioară, secţiunea se lărgeşte din cauza eroziunii laterale şi
a prăbuşirilor;
 în porţiunea extremă din aval, secţiunea tinde spre forma trapezoidală.
Profilul longitudinal are forme diferite în funcţie de:
– caracteristicile hidraulice şi hidrologice ale curgerii,
– structura geologică a traseului,
– vârsta torentului.
Evoluţia profilului longitudinal al torentului prezintă patru stadii (Fig. V.2):
 stadiul I - traseul este rectiliniu; adâncimea eroziunii este mică (0,5 ÷ 2
m); panta fundului ogaşului coincide cu cea a versantului;
 stadiul II - eroziunea de fund progresează din aval spre amonte, încât
adâncimea creşte continuu, la bază ajungând la 2 ÷ 10 m, uneori la 30 ÷ 40 m;
profilul longitudinal se adânceşte şi prezintă praguri, pereţii albiei rămân
aproape verticali;
 stadiul III - pragurile dispar, profilul longitudinal ia formă concavă,
apropiată de profilul de echilibru; se dezvoltă eroziunea transversală încât
malurile se surpă devenind mai puţin abrupte;
 stadiul IV - eroziunea de fund stagnează, se dezvoltă eroziunea laterală,
ceea ce determină şerpuiri în plan şi prăbuşirea malurilor până când ajung la
panta taluzului natural; profilul longitudinal ajunge la forma de echilibru.
Canalul de scurgere are pantă mare (de 30 ÷ 35 %) la partea superioară a
cursului, iar la bază, panta scade. Profilul canalului are formă concavă.

188
1 Fig. V.2. [10, 34, 46]
Evoluţia torentului
3 1.- profil iniţial;
2 2.- profil erodat;
Stadiul I Stadiul II 3.- schimbarea poziţiei
ogaş formarea pragului prin eroziune regresivă;
4.- acumulări

4 4

Stadiul III Stadiul IV


formarea pantei de echilibru panta de echilibru formată
Conul de dejecţie constituie zona de depunere a cursului torenţial. Conul de
dejecţie este format dintr-o succesiune de conuri suprapuse sub formă de solzi.
Materialul erodat este depus în ordinea descrescătoare a greutăţii aluviunilor.
Profilul are forme convexe.
Conul de dejecţie poate fi:
– activ: apa torentului curge în continuare peste conul de dejecţie;
– drenant: apa curge printr-un şanţ deschis în masa conului.
Observaţie
* La torenţii care debuşează direct în râu, conul de dejecţie lipseşte.
V.3. Profilul în lung. Profilul de echilibru. Panta de compensaţie
Acţiunea de eroziune a torentului se exercită din aval spre amonte. În timp,
profilul în lung evoluează către o formă în care nu se mai produc eroziuni sau
depuneri, denumit profil de echilibru. Panta albiei la care profilul longitudinal
nu se mai modifică se numeşte pantă de echilibru sau pantă de linişte. Torentul
ajuns în această fază se numeşte torent stins. El se caracterizează prin versanţi
împăduriţi, iar în albia lui nu intră şi nu se extrag aluviuni.
Forma profilului de echilibru:
 în zona superioară şi în cea mijlocie, forma este curbă cu concavitatea în
sus, tangentă la un plan orizontal, numit nivel de bază (Fig. V.3) [apud 10, 52,
78]. Planul de bază este o caracteristică naturală a fiecărui torent.
 în partea inferioară (în zona conului de dejecţie), profilul are formă curbă
convexă.
Panta profilului longitudinal variază de la vărsare spre izvor astfel: la
vărsare, panta este relativ mică, apoi, spre izvor, devine foarte mare şi profilul
este aproape vertical.

189
2 3

punct de bază
1
Fig. V.3.
Evoluţia profilului longitudinal

0
3 2 1
Profilul longitudinal evoluează în timp în jurul unui punct din nivelul de
bază, numit punct de bază. Efectuarea unor lucrări hidrotehnice care
influenţează nivelul de bază va modifica activitatea torentului, deci va influenţa
evoluţia lui.
Exemple:
 coborârea nivelului de bază prin apropierea râului colector de malul
primar - poate reîntineri activitatea torenţială deoarece creşte panta canalului de
scurgere;
 ridicarea nivelului de bază prin executarea unor lucrări transversale -
întârzie evoluţia naturală, o limitează, în unele cazuri chiar stinge torentul,
datorită micşorării pantei canalului de scurgere, deci, prin aluvionări regresive
(sedimentări din aval spre amonte).
Panta de compensaţie ( ic ) este panta la care albia rămâne teoretic
neschimbată, deoarece volumul materialelor antrenate din amonte de către
curent şi depuse într-un sector este compensat de volumul materialelor antrenate
din acest sector înspre aval.
Adoptarea pantei de compensaţie la amenajările hidrotehnice realizează
compensarea continuă între materialele antrenate şi cele depuse în lungul
torentului [52]. Astfel, se obţine stabilitatea fundului canalului de scurgere şi a
ravenelor. Din acest motiv, panta de compensaţie se foloseşte mai des în
lucrările de stabilizare a torenţilor decât panta de echilibru care are mai mult o
semnificaţie teoretică.
Formula de calcul a pantei de compensaţie se deduce pentru o particulă
izolată, deoarece, datorită diversităţii condiţiilor în care se poate afla particula,
nu există o soluţie matematică generală care să reflecte starea de antrenare.
Particula poate fi izolată sau poate fi prinsă între alte particule, poate fi în stratul
limită sau în afara lui.
Pentru o particulă izolată, se face ipoteza că are formă cubică şi se află pe
patul albiei, acţionată de forţa hidrodinamică şi de greutatea proprie, conform
schemei lui Airy:

190
D

D Px

G0
 forţa frontală a curentului Px este:
v 2f
2
Px = K x γ D (V.1)
2g
 greutatea particulei în apă este:
G0 = D 3 (γ al - γ ) (V.2)
unde: K x – coeficientul presiunii frontale, depinde de forma particulei,
exemplu: la sferă K x  1,5;
D – latura cubului, apreciat ca diametrul unei particule sferice înscrise;
v f – viteza curentului la fundul albiei;
γ – greutatea specifică a apei;
γ al – greutatea specifică a particulei aluvionare.
În ipotezele că panta de compensaţie este mică şi componenta greutăţii
paralelă cu fundul canalului este neglijabilă, rezultă forţa de frecare R x cauzată
de greutatea în apă a particulei:
Rx = G0 f cos α ; R x = D 3 (γ al - γ ) f cos α (V.3)
în care f este coeficientul de frecare; exemple: pentru piatră pe argilă f = 0,35,
pentru piatră pe piatră f = 0,7.
La starea de echilibru limită, v f = vcrt şi se poate scrie Px = R x sau:

0,076 γ al D 2 v 2f = ( γ al − γ) D 3 f cos α (V.4)


de unde:
1  al - 
vcrt  f D cos  (V.5)
0,076  al
Viteza medie a curentului care pune în mişcare aluviunile prin târâre este
apreciată prin formula lui Chézy:
vm  kt C Rh ih (V.6)
în care kt este coeficientul torentului.
Viteza de fund calculată în funcţie de viteza medie va fi:
v f = 0,625 vm (V.7)

191
Observaţie
* Coeficientul kt nu trebuie confundat cu coeficientul de torenţialitate din
Hidrologie, care exprimă raportul dintre debitele anuale maxime şi medii.
Din ec. (V.5), (V.7) şi pentru cos α ≈ 1, rezultă panta de compensaţie:
fD  al - 
ic  (V.8)
0,03 kt2 C 2 Rh  al
unde D este dimensiunea medie a materialului depozitat pe fund, excluzând
bolovanii.
Observaţii
* Formula (V.8) a fost dedusă fără a se ţine seama de forţa ascensională a
curentului. Rezultatele obţinute pentru viteza critică şi panta de compensaţie
sunt mai mari decât în realitate.
* Panta de compensaţie este proporţională cu dimensiunea aluviunilor.
Întrucât mărimea materialului târât descreşte din amonte spre aval, rezultă că
panta de compensaţie descreşte spre aval.
* Panta de compensaţie se calculează pe fiecare sector caracteristic al
torentului.
V.4. Debitul şi viteza maximă. Coeficientul torentului
Proiectarea lucrărilor în albia torentului necesită cunoaşterea
caracteristicilor hidraulice şi hidrologice ale cursului torenţial.
Debitul maxim, conform STAS 4068 [134, 135], se stabileşte:
– prin relaţii de calcul empirice;
– pe baza măsurătorilor şi observaţiilor in situ asupra variaţiei nivelurilor.
Conţinutul în material solid al apelor torenţiale se exprimă prin coeficientul
de încărcare al apei ki . El reprezintă raportul dintre volumul aluviunilor
transportate şi volumul de apă în care se află. Pentru cursurile de apă din
România, ki = 0,2 ÷ 0,8.
Coeficientul torentului kt este raportul dintre viteza medie a apei încărcate
cu aluviuni vi şi viteza medie a apei limpezi v, în aceleaşi condiţii de curgere.
Fie un curent torenţial cu viteza medie (v) mai mare decât viteza de târâre a
aluviunilor depuse, de dimensiuni X.
Forţa de antrenare a curentului pune în mişcare aluviunile de dimensiuni X.
Deci, materialul aluvionar transformă impulsul forţei de antrenare ( Px Δt ) în
cantitate de mişcare ( m v ).

192
Se scrie legea conservării impulsului:
Px t  m v  mi vi (V.9)
sau
 
Q v  i Qi vi (V.10)
g g
γ γ γ -γ
Q v = ( Q + ki Q al ) vi (V.10.a)
g g g
unde: Q, Qi – debitul apei limpezi, respectiv, al amestecului apă-material solid.
Din ec. (V.10.a), se obţine coeficientul torentului:
v γ
kt = i = (V.11)
v γ + ki (γ al - γ )
Coeficientul torentului este subunitar, deoarece γ al - γ > 0.

V.5. Lucrări hidrotehnice pe torenţi


Tipul şi amploarea amenajărilor şi construcţiilor necesare în bazinul
hidrografic şi în albia torentului se aleg în funcţie de următorii factori [137]:
 geometria albiei: dimensiunile şi forma secţiunilor transversale, panta
longitudinală;
 gradul de torenţialitate: caracterizat prin coeficientul torentului, stadiul
de eroziune a albiei, coeficientul de încărcare;
 importanţa obiectivelor periclitate de viituri;
 efectele amenajării versanţilor din bazinul de recepţie;
 sursele locale de materiale de construcţie.
Clasificarea lucrărilor de stabilizare a torenţilor:
a). lucrări în bazinul de recepţie: construcţii de retenţie a apei;
b). lucrări hidrotehnice în albie:
 lucrări longitudinale: diguri, epiuri, canale, protecţii şi consolidări de mal;
 lucrări transversale: traverse, praguri, baraje;
c). lucrări pentru fixarea şi asanarea depozitelor.
V.5.a. Lucrări hidrotehnice în bazinul de recepţie
Metoda cea mai eficientă pentru diminuarea viiturilor torenţiale constă în
retenţia apei în bazinul de recepţie prin:
 micşorarea vitezei de scurgere a apelor din precipitaţii pe versanţi,
 infiltrarea precipitaţiilor.

193
V.5.a.1. Lucrări în bazinul hidrografic, pentru retenţia apei din
precipitaţii
Reţinerea apei din precipitaţii se obţine prin:
– împădurirea versanţilor,
– plantarea perdelelor de protecţie pe cumpăna apelor,
– restabilirea vegetaţiei pe pantele abrupte,
– împădurirea pe terase,
– gărduleţe.
Lucrările de retenţie a apei şi de fixare a terenului vor avea efecte
favorabile numai dacă vor fi proiectate, executate şi întreţinute corect.
Efectele lor vor face ca intervenţia pe reţeaua de scurgere (ogaşe, ravene,
canale de scurgere) să se simplifice şi să constea în realizarea vegetaţiei de
protecţie pe fundul şi malurile albiei.
Din punct de vedere al instalării vegetaţiei, atât terenurile ravenate de pe
malurile albiilor torenţiale cât şi depozitele torenţiale de tip aluvial
(aterisamente) sau proluvial (con de dejecţie) prezintă condiţii de vegetaţie
eterogene [34]. În consecinţă, soluţiile tehnice se vor adopta diferenţiat, după
locaţie şi după caracteristicile geomorfologice.
 Pentru terenurile de pe mal, se ţine seama de subzona de vegetaţie,
natura substratului litologic, panta malului şi gradul lui de stabilitate, troficitatea
şi umiditatea solului. Pentru refacerea învelişului vegetal pe maluri, se foloseşte
anin alb, în culturi cu 10.000 puieţi/ha, plantaţi în gropi de 30x30x30 cm sau pe
terase nesprijinite, cu lăţimea platformei de 0,7 m, amplasate la distanţa de 2 m
interax.
 Pentru depozitele torenţiale de pe reţea şi canal, criteriile sunt: subzona
de vegetaţie, compoziţia granulometrică a depozitului, grosimea, troficitatea şi
umiditatea depozitului. Împădurirea optimă a depozitelor torenţiale se face cu
anin alb, în culturi în benzi sau buchete cu 3300 puieţi/ha, plantaţi în gropi
30x30x30 cm, cu pământ vegetal de împrumut.
V.5.a.2. Lucrări pe versanţi, pentru retenţia apei din precipitaţii
Evitarea şi diminuarea scurgerii torenţiale a apei din precipitaţii se poate
obţine prin:
 valuri de pământ,
 şanţuri cu val (canale de nivel),
 terase,
 gărduleţe.

194
Materialul principal de construcţie este pământul, celelalte materiale fiind
folosite numai pentru consolidări.
 Valurile de pământ sunt lucrări pentru retenţia apei folosite pe terenuri
cu păşuni, culturi agricole, plantaţii pomicole, în următoarele condiţii:
– precipitaţiile anuale să fie mai mici de 500 mm,
– să nu existe fenomene de alunecare,
– să nu existe eroziune în adâncime,
– suprafaţa versantului să fie uniformă pentru a obţine valuri paralele.
Valurile de pământ sunt de două tipuri:
– cu bază largă (Fig. V.4): au adâncimea de 0,3 ÷ 0,45 m, se folosesc pe
versanţii cu pante de 2 ÷ 12 %;
– cu bază îngustă (Fig. V.5): au adâncimea de 0,4 ÷ 0,5 m, se folosesc pe
terenuri cu pante mai mari de 10 ÷15 %.

≈ 9,00
şanţ val
Fig. V.4. Val cu bază largă

0,30-0,45 α

4,50-7,50
Fig. V.5. Val cu bază îngustă
α
0,40-0,50

Valurile de pământ urmăresc curbele de nivel, se execută cu maşini


terasiere. În lungul valurilor, la distanţe de 50 ÷ 100 m, se execută pinteni
(prelungiri ale valurilor) spre amonte, pentru a limita acţiunea şanţurilor.
 Şanţurile cu val (canale de nivel) se folosesc în bazinele de recepţie
torenţiale în următoarele condiţii:
– terenul este permeabil,
– nu există fenomene de alunecare,
– suprafaţa este cât mai uniformă,
– pantele sunt de 20 ÷ 25 % pentru culturi de câmp, 35 % pentru plantaţii
viti-pomicole şi 45 % pentru culturi forestiere.
Şanţurile cu val se amplasează uniform pe toată suprafaţa versantului şi, în
unele cazuri, se concentrează la obârşia ravenelor (Fig. V.6) [34, 46, 81].

195
Şanţurile cu val sunt lucrări mai eficiente decât valurile de pământ, dar
ocupă suprafeţe mai mari de teren, pe care le scot din circuitul agricol.
Secţiunea transversală a şanţurilor cu val poate fi:
– parabolică cu taluzuri puţin înclinate,
– trapezoidală (Fig. V.6.b).

a.
A

b. 3m

Fig. V.6.
Captarea scurgerilor la originea ravenelor
a.- plan; b.- secţiune în lung;
C
1.- şanţ; 2.- parapet; 3.- lucrări transversale; 4.- plantaţii
cu arbori; 5.- plantaţii cu arbuşti; 6.- lăstari; 7.- bolovani

Dimensionarea şanţurilor (canalelor) din sistem se face pentru volumul de


apă ( Va ) ce trebuie reţinut:
Va = 10 F·(H − I − Z) (V.12)
cu: F – suprafaţa versantului considerată până la cumpăna apelor (ha);
H – înălţimea stratului de apă (mm) dat de ploaia cu durata t şi probabilitatea
10 %;
I – grosimea stratului de precipitaţii infiltrate (mm);

196
Z – capacitatea de recepţie şi stocare (mm);
Parametrii H, I, Z se determină conform condiţiilor din STAS 5576/88 şi
STAS 4068/2-87 [137, 135].
Capacitatea de retenţie a şanţului cu val (Vs ), în m3/m, se determină pentru
secţiunea de curgere cu adâncimea utilă ( h0 ) considerată până la 10 ÷ 15 cm sub
cota crestei valului.
Lungimea totală a şanţului (L), în m, rezultă din raportul:
Va
L= (V.13)
Vs
Distanţa dintre şanţuri (D), în m, se calculează din condiţia ca volumul de
apă scurs între două şanţuri vecine, pe o fâşie de 1 m lăţime, să fie:
V 1000 V
 (V.14)
D H  I  Z  cos 
Şanţurile se compartimentează prin şănţuleţe transversale executate la
distanţă de 10 ÷ 20 m. Pe fiecare compartiment, este executat un deversor de 2 ÷
3 m lungime, având cota pragului egală cu înălţimea utilă a valului ( h0 ). Pentru
consolidare, fundul şi taluzurile şanţului şi valului se înierbează, iar pe creasta
valului se plantează arbuşti.
 Terasele se folosesc pe terenurile viti-pomicole cu pante mari, de
18…40 %, cu condiţiile ca:
– terenul să nu alunece,
– să poată fi uşor nivelat,
– să nu existe izvoare,
– pământul să conţină un procent mic de argile sau nisipuri.
Terasele pot fi:
 continue: se va executa o rigolă colectoare la marginea amonte a
platformei;
 individuale.
De asemenea, terasele pot fi:
 cu taluz înierbat,
 cu zid de sprijin - când pantele sunt mari.
Figura V.7 prezintă tipuri de terase continue, iar figura V.8 [46, 78, 137]
prezintă schematic forma, gabaritul şi amenajarea unei terase individuale.
Durabilitatea amenajării torentului este asigurată dacă se aplică tehnici de
bioinginerie, pentru a nu bloca tendinţele naturale ale fenomenului.

197
1 i =0

2 i >0
3 i <0

Fig. V.7. Tipuri de terase continue [70, 97]


1.- terasă cu zid de sprijin; 2.- terasă orizontală cu taluz înierbat;
3.- terasă înclinată în sensul pantei; 4.- terasă înclinată în sens invers pantei

SECŢIUNE
1/5

h <0,5

Fig. V.8. Terasă individuală PLAN

rambleu
debleu

1-2 m

pomi înalţi
pomi pitici

i =1/4 i =1/4
2 3,5-4 a. b.
2 3,5
1,5 1,5 1,5
Fig. V.9. Plantarea copacilor pe terase, detalii de execuţie
Terasele se stabilizează prin plantarea de pomi şi arbuşti (Fig. V.9) [36,
37], fiind recomandate specii care aduc beneficii prin fructe, flori, frunze. În
plus, coroanele pomilor protejează solul de insolaţie şi de eroziunea eoliană.
Terasele pentru versanţii viti-pomicoli au caracteristicile geometrice alese
în funcţie de panta terenului şi distanţa dintre rândurile de terasă, astfel:
• lăţimea platformei: 2 ÷ 7,5 m,
• lăţimea taluzului: 0,6 ÷ 2 m.
Se execută din:
 zidărie de piatră: zidărie uscată sau cu mortar de ciment,
 beton simplu.
198
În zidurile de sprijin etanşe (din zidărie cu mortar sau din beton), se prevăd
barbacane (orificii) dese pentru evacuarea apei, iar, în unele cazuri, se impune
ca, în spatele zidului, să se realizeze drenuri pentru a colecta apa infiltrată.
Terasele se înierbează cu lucernă (20 kg/ha) în zonele cu precipitaţii
normale şi cu sparcetă (50 ÷ 60 kg/ha) în regiunile secetoase.
 Gărduleţele se folosesc la obârşia ravenelor pentru a stopa degradările
torenţilor în curs de formare pe versanţii cu pante de 25º ÷ 45º. Gărduleţele au
înălţime mică, de 0,3 m, şi se amplasează după curbele de nivel, cu distanţa între
rânduri de 1 ÷ 2 m, în funcţie de panta terenului. Între gărduleţe, versantul se
amenajează sub formă de terase.
Scopurile acestor lucrărilor sunt:
- fixarea terenului,
- micşorarea vitezei de scurgere superficială.
Efectele gărduleţelor sunt:
 reducerea degradărilor prin spălare,
 crearea condiţiilor pentru executarea plantaţiilor.
V.5.a.3. Lucrări de evacuarea excesului de apă de pe versanţi
Aceste lucrări sunt necesare în cazul terenurilor cu permeabilitate redusă,
predispuse la alunecare, în zonele cu precipitaţii abundente (peste 600 mm/an)
unde apare necesitatea evacuării excedentului de apă din teritoriu.
Excedentul de apă reprezintă cantitatea de apă % din precipitaţii în 24 ore
care depăşeşte capacitatea maximă a solului respectiv de a înmagazina apa.
Apa se evacuează prin:
 şicane,
 jgheaburi,
 reţea de canale.
 Şicanele (Fig. V.10) [34, 46, 81] sunt indicate în bazinele de recepţie cu
suprafeţe şi pante mici. Se folosesc la originea ravenelor, unde, din cauza
eroziunii, nu se pot executa canale de coastă. Se realizează sub formă de
gărduleţe cu pantă în lungul lor de maximum 7 %, care asigură scurgerea apelor
cu viteză mică şi îndepărtarea lor de ravenă. Gărduleţele se consolidează la bază,
cu brazde. Şicanele se execută în trepte, având lungimi de 15 ÷ 20 m.
 Jgheaburile se recomandă în cazul surpărilor la vârful ravenei, pentru a
dirija apa. Se realizează din fascine, lemn, piatră, beton.
Jgheaburile din fascine se execută cu pantă de maximum 15º. Lăţimea este
de 1 ÷ 1,2 m pentru suprafeţe de colectare mai mici de 5 ha şi 1,5 ÷ 2 m pentru

199
suprafeţe mai mari de 5 ha. În cazul surpărilor cu înălţimi mari, jgheaburile din
fascine se execută în trepte.

garduri L =15-20 m

Fig. V.10. Şicane din garduri,


realizate la originea ravenelor

≈1 m

beton

A
Fig. V.11. B
Dirijarea apelor în zona
ravenelor
1.- şanţ; 2.- parapet; 3
3.- lucrări transversale 1
C 3

Jgheaburile din piatră se construiesc din piatră spartă sau piatră de râu,
fixată între gărduleţe (Fig. V.11) [78].
Dacă diferenţa de nivel este mare, atunci se execută canale rapide din
piatră, beton sau jgheaburi de lemn în formă de cutie.
 Reţeaua de canale (Fig. V.12) se amplasează pe versanţii bazinului
torenţial şi îndeplineşte funcţia de colectare şi de evacuare a apei în reţeaua
hidrografică din zonă [36, 38]. Distanţa dintre canale şi dimensiunile acestora
sunt aceleaşi ca la canalele de nivel.
Calculul de verificare se face prin relaţia:
AV ≥ Q (V.15)
în care: A – aria secţiunii de scurgere;
v – viteza medie în secţiune;
Q – debitul din scurgerea de pe versant, calculat la o ploaie torenţială cu
probabilitatea de 10 %.

200
drum
1 3
c.i.1 2
CT 84
c.i.7
82 c.i.2 c.i.4
c.i.8
80 Z.I sensul de curgere
78 c.i.5 a apei
c.i.3 sensul rândurilor
76 c.i.6 c.i.9
de culturi
74
drum
4 5
Fig. V.12. Reţea de canale pe teren ondulat
1, 2, 3 - numărul parcelei; 4.- podeţ tubular; 5.- debuşeu;
c.i.1,…, c.i.9 - canal înclinat; CT - cotă teren; Z.I. - zonă de întoarcere

Canalele de colectare se execută cu panta de 0,5 - 1,5 % pentru ca viteza


apei să nu depăşească 0,5 - 0,6 m/s.
Canalele de evacuare, numite şi debuşee, sunt orientate pe linia de cea mai
mare pantă, deci trebuie consolidate cu pereuri de piatră sau beton.
Când sunt diferenţe mari de nivel, atunci, pentru disiparea energiei în
lungul curentului, se prevăd căderi (cascade) sau rugozităţi artificiale (nervuri,
dinţi) caracteristice canalelor rapide (i > icrt ).

V.5.b. Lucrări hidrotehnice în albia torentului


În bazinele cu o degradare avansată, apărută în urma despăduririlor,
reţinerea apei în bazinul de recepţie nu se mai poate realiza prin lucrările simple
prezentate în Cap. V.5.a. În aceste situaţii, apa încărcată cu material solid (în
funcţie de pantă, vegetaţie şi de natura rocii) se concentrează în timp foarte
scurt, în albia torentului, sub formă de puhoaie, periclitând aşezările şi culturile
limitrofe.
Efectul distructiv al torenţilor se previne prin măsuri constructive în albie.
Aceste lucrări hidrotehnice se aleg în funcţie de elementele geometrice ale
albiei, de gradul de torenţialitate, de obiectivele periclitate de viituri, de
fondurile de investiţii disponibile, de sursele locale de materiale de construcţii.
Lucrările hidrotehnice pot fi grupate în două categorii:
 lucrări transversale (traverse, praguri, baraje);
 lucrări longitudinale (canale, diguri, epiuri, consolidări direct pe mal),
orientate în lungul axei albiei sau înclinat, care se repetă în lungul albiei.

201
V.5.b.1. Lucrări hidrotehnice transversale
În ingineria de stabilizare a torenţilor, se utilizează metoda reducerii pantei
longitudinale prin realizarea pantei de compensaţie ( ic ). În acest scop, se
execută lucrări transversale în albia ravenelor şi, în special, în canalul de
scurgere (Fig. V.13).

ic

ic
ic
H i0
 h
a. L l b.
Fig. V.13. Realizarea pantei de compensaţie cu baraje în cascadă [10]
a.- amplasarea barajelor; b.- schema de calcul

În timp scurt de funcţionare, în spatele lucrărilor, se formează depozite de


aluviuni, numite aterisamente. Acestea au panta mai mică decât cea iniţială,
deci viteza apei scade, implicit eroziunea. Fundul albiei se ridică, malurile se
consolidează, apar condiţii de dezvoltare a vegetaţiei pe maluri. Viteza obţinută
prin panta de compensare va antrena, din albie, material de diametru mai mic.
Succesul amenajării depinde de valoarea aleasă pentru ic .
Din motive economice, torentul se amenajează în două etape:
 în etapa I, se adoptă o pantă i1 mai mare ca ic dar mai mică decât i0 şi
se execută lucrări transversale corespunzătoare (baraje), apoi se urmăreşte
comportarea amenajării, un timp;
 în etapa a II-a, se micşorează panta i1 până la ic , prin intercalarea de noi
lucrări transversale.
Dimensionarea construcţiilor transversale pe sectorul torenţial de lungime
L, cu panta naturală i0 şi diferenţa de nivel ΔH = L ( i0 - ic ) are următoarele
etape principale:
1. numărul de baraje de înălţime h:
H L i0 - ic 
n  (V.16)
h h
2. distanţa între baraje:
h
l (V.17)
i0 - ic

202
Lucrările transversale vor avea următoarele funcţiuni:
- regularizarea şi consolidarea albiei,
- atenuarea viiturilor şi retenţia aluviunilor transportate de viituri,
- crearea condiţiilor favorabile pentru vegetaţia forestieră pe aterisamente
şi pe terenurile surse de aluviuni [81].
Lucrările hidrotehnice transversale se clasifică după următoarele criterii
[Giurma, 2006]:
• după natura materialului de bază din care sunt executate, lucrări de:
lemn, zidărie uscată, gabioane, zidărie de piatră cu mortar de ciment, beton
simplu, beton armat, pământ, combinaţii de materiale diferite;
• după funcţia principală:
─ lucrări pentru menţinerea cotei iniţiale a fundului albiei (traverse),
─ lucrări pentru consolidarea albiei, sub formă de căderi de mică înălţime
(praguri şi baraje mai mici de h = 4 m),
─ lucrări de retenţie a aluviunilor (baraje cu h  3 m),
─ lucrări mixte de retenţie şi consolidare (baraje de diferite înălţimi).
Lucrările transversale pentru amenajarea torenţilor sunt întotdeauna
deversante şi construcţia lor se face din aval spre amonte, în lungul albiei.
Materialul de bază pentru construcţia lor se alege după:
 funcţia lucrării,
 realizarea stabilităţii şi rezistenţei,
 costurile pentru materiale, urmărindu-se folosirea materialelor locale.
În alegerea amplasamentului pentru lucrările transversale, se va urmări ca:
– volumul lucrărilor să fie minim,
– randamentul de retenţie a aluviunilor (baraje de retenţie) să fie maxim,
– patul albiei şi malurile să fie cât mai stabile,
– obiectivele din aval să fie protejate.
Lucrările transversale pot ocupa diferite poziţii în reţeaua hidrografică a
unui torent:
• pe toată lungimea reţelei erodate;
• baraje de retenţie după metoda nodurilor hidrotehnice;
• baraje de retenţie la gura torentului;
• baraje în aval de sursa de aluviuni;
• transversal pentru regularizarea albie;
• praguri şi baraje după principiul susţinerii reciproce (principiul
conlucrării).

203
Pragurile şi barajele executate în sistem susţinut se amplasează respectând
condiţia ca aterisamentul unei lucrări să ajungă la extremitatea aval a
disipatorului de energie al lucrării din amonte. Ca urmare, panta de calcul a
aterisamentului se adoptă conform tabelului V.1 [34, 81].

Teren Panta de calcul (%)


Aluviuni fine (argile, lut) 0,5
Tabel V.1.
Nisip 1
Panta de calcul a
aterisamentului Nisip cu pietriş 2
Pietriş cu bolovani 3
Bolovani 4
Observaţii
* La torenţii de mică importanţă, care afectează numai terenuri agricole,
pantele din tabelul V.1 se micşorează cu 10 - 50 %.
* Înălţimea utilă a barajului de consolidare va fi de 1,5 - 4 m, iar a
barajelor de retenţie a aluviunilor, de 3 - 8 m.
Tipurile de lucrări transversale în reţeaua de scurgere, în funcţie de
amploarea fenomenului torenţial, condiţiile locale sunt:
 garnisaje din saltele de nuiele şi fascine,
 fascinaje,
 cleionaje,
 praguri de fund,
 baraje.
După tehnologiile aplicate, lucrările transversale sunt realizate cu:
 biotehnologii: garnisaje, fascinaje, cleionaje, unele praguri de fund,
unele baraje filtrante;
 tehnologii hard: praguri de fund din beton sau piatră, traverse, baraje.
A. Amenajări transversale ecologice
1. Garnisaje din saltele de nuiele şi fascine
Garnisajele constituie lucrări de bioinginerie simple, eficiente, economice
şi se realizează în trei forme:
– prag de mică înălţime (0,4 ÷ 0,5 m), executat din crengi aşezate în lung
pe patul albiei, consolidat cu longrine transversale;
– prag dintr-un strat de nuiele gros de 10 cm, fixat transversal cu fascine
cu diametrul de 15 - 30 cm;
– prag alcătuit dintr-un strat de fascine peste un strat de bază din nuiele.

204
Aceste biotehnologii se folosesc pentru consolidarea ogaşelor şi ravenelor
care transportă aluviuni fine. Umiditatea suficientă din zonă favorizează
lăstărirea, încât lucrarea se va transforma, în timp, într-o construcţie vie, care va
diminua sau va stopa degradarea versantului.
2. Fascinaje
Sunt lucrări bioinginereşti folosite în reţeaua secundară, pe ogaşele şi
ravenele cu debit mai mic de 0,5 ÷ 0,7 m3/s. Se execută din fascine aşezate
transversal pe fundul albiei, îngropate în maluri pe adâncimea de 1 m şi
consolidate prin pari înfipţi în patul albiei (Fig. V.14) [36, 114].

1m B 1m
strat de gunoi
grosime 20 cm
f
h

2h + 0,5 m
a. Fig. V.14. Fascinaje b.
a.- elevaţie; b.- secţiune

Pentru ca lucrarea să intre în vegetaţie şi să se transforme în „baraj verde”,


fascinele se confecţionează din nuiele de salcâm, plop sau anin.
Pentru încastrarea bună a extremităţilor fascinei în mal şi pentru a dirija
curentul spre mijlocul lucrării, fascinajele se execută cu concavitatea în sus,
având săgeata f , în ax, de:
 în albii late: f = (1/10 ÷ 1/12)B
 în albii înguste: f = (1/6 ÷ 1/8)B
Fascinele se fixează pe fundul albiei, cu pari lungi de 1 ÷ 1,5 m, bătuţi prin
prima fascină, apoi prin ambele fascine suprapuse. Sub fascina de bază şi pe
partea amonte a fascinelor, se aşterne un strat de gunoi bine îndesat, cu grosimea
de 10 cm, protejat cu umplutură de pământ, având grosimea egală cu înălţimea
pragului de fascine şi lungimea de (2h + 0,5) m.
3. Cleionaje
Cleionajele sunt lucrări transversale bioinginereşti simple şi ieftine. Se
folosesc la partea superioară a reţelei torenţiale, în albii cu lăţimea de 5 ÷ 12 m
şi care nu antrenează material mare, la viitură.
Se execută din garduri de nuiele dispuse transversal albiei, pe un singur
rând (cleionaje simple) sau pe două rânduri (cleionaje duble).

205
Cleionajul simplu are înălţimea de 0,5 - 0,6 m, este alcătuit dintr-un rând
de pari de lemn şi împletitură de nuiele, care se consolidează în spate, cu pământ
sau pietriş (Fig. V.15) [34, 36]. La partea superioară, parii se fixează între ei, cu
1 - 3 rânduri de longrine. Se recomandă ca parii să fie din stejar. Parii se bat cu
maiul până se aduc la acelaşi nivel, fără a se reteza. Pentru împletitură, se
folosesc nuiele având diametrul Φ 3 - 4 cm la cotor, din salcie sau plop, pentru a
se crea condiţiile de lăstărire a lucrării. Nuielele se pun în operă prin alternarea
vârfurilor cu cotoarele, ca să se obţină aceeaşi rezistenţă pe toată lungimea
gardului. Lucrarea se încastrează în maluri cu 1 - 2 m. În spatele lucrării, se
execută un pat din fascine, peste care se pune o umplutură din pietriş, cu
grosimea la bază de 1,2 - 1,5 m. Pe partea amonte a gardului, între gard şi
umplutură, se aşterne un strat de pământ cu grosimea de 0,20 – 0,3 m.
1 2 3

max. 0,8m
Fig. V.15. Cleionaj simplu
7 5
1.- gard de nuiele; 3
2.- pământ vegetal; 6 4
3.- sade de salcie;
4.- pământ;
5.- brazde de iarbă;
6.- fascine;
1m

7.- contrafişă

4
1
1m

4 2

0,7 0,7 1,1 1,3


Fig. V.16. Cleionaj dublu
1.- gard de nuiele; 2.- fascine, 3.- umplutură; 4.- sade de salcie
Cleionajul dublu (Fig. V.16) [78, 114] este o lucrare transversală mai
rezistentă decât cleionajul simplu şi cu înălţimea mai mare (0,5 - 1 m). Este
alcătuit din două rânduri de gard din pari şi împletituri de nuiele, cu umplutură
de pământ, cu pietriş în spatele lucrării şi în spaţiul dintre garduri.

206
Pentru a consolida fundaţia cleionajului şi pentru a împiedica descărcarea
umpluturii dintre garduri în aval, se execută un radier.
Radierul poate fi diferite tipuri:
 la pante mici (de 1 - 10 %)  radier simplu din pat de 2 - 3 fascine;
 la pante mai mari de 10 %  radiere fracţionate în 1 - 3 trepte, formate
din praguri de piatră de 0,6 - 0,7 m lăţime, susţinute de gărduleţe de mică
înălţime (30 cm), fixate de gardul cleionajului, prin moaze:
─ la pante de 10 - 25 %  radier cu o singură treaptă;
─ la pante de 25 - 45 %  radier cu 2 - 3 trepte.
Pentru a transforma cleionajele în ”baraje verzi”, timp de câţiva ani,
primăvara sau toamna, se face operaţia de butăşire a lucrării. În acest scop, se
folosesc sade care se introduc pe 1/2 sau 2/3 din lungimea lor, prin fascinele din
radier, în umplutura dintre garduri precum şi pe aterisamente. Sadele sunt butaşi
de salcie sau de plop, având lungimea de 1 - 1,5 m şi grosimea de 3 - 5 cm.
Plantarea se face la distanţa de 0,5 - 1 m între sade.
4. Praguri de fund
Pragurile de fund sunt construcţii hidrotehnice transversale cu înălţimea de
0 - 1,5 m - 2 m deasupra patului albiei [46, 124].
Se execută la partea inferioară a ravenelor şi la partea superioară sau
mijlocie a canalului principal de scurgere, unde debitul târât este mare şi
curentul de viitură transportă pietre mari. Sunt construcţii mai puternice,
transversale, se execută din lemn rotund, piatră, beton sau combinaţia acestora.
Funcţiile pragurilor sunt:
– ruperea şi atenuarea pantei longitudinale,
– lărgirea şi ridicarea fundului albiei,
– stoparea eroziunii,
– refacerea şi stabilizarea malurilor.
Tipurile de prag se aleg în funcţie de condiţiile locale şi de materialul de
construcţie din zonă [119], astfel:
a. în partea iniţială a torentului, pentru consolidarea ogaşelor şi ravenelor
care transportă aluviuni fine, se execută lucrări de tip uşor şi anume praguri de
fascine alcătuite din fascine aşezate transversal pe patul albiei, prinse cu ţăruşi,
continuate în aval, cu diferite tipuri de radier (Fig.V.17) [apud 114];
b. în partea superioară sau mijlocie a canalului colector, când se dispune
de lemn, soluţiile pot fi praguri din trunchiuri de arbori (Fig.V.18.a) [68] sau
căsoaie din buşteni umplute cu piatră (Fig.V.18.b).

207
ţăruş 0,1 0,1
fascine 0,6
0,6
1,5 1,8 0,2
0,8 0,9 1,0

a. b.
0,5 1,0
Fig. V.17. Praguri de fascine
a.- două rânduri; b.- două rânduri şi radier

a. Ф20

Ф20 Φ30 2,00


Fig. V.18. Praguri în partea
10:3
1,80
superioară şi mijlocie a
canalului colector b.
a.- praguri din trunchiuri de arbori;
b.- căsoaie din buşteni,
umplute cu piatră 2,50

B. Amenajări transversale de tip hard

1. Praguri de fund
 În partea superioară sau mijlocie a canalului colector, când se dispune de
piatră de dimensiuni mari (min. 40…50 cm), se fac praguri din zidărie uscată
(Fig. V.19, Fig. V.20), conform tabelului V.2 [114, 119].
 În partea mijlocie şi inferioară a canalului colector, lucrările cele mai
indicate de amenajare a albiei torentului sunt pragurile din piatră cu mortar sau
din beton şi pragurile din gabioane.
Soluţia cu praguri din gabioane se aplică dacă se dispune de bolovăniş.
Sunt lucrări cu înălţimea de maximum 3 m, elastice şi durabile dacă torentul nu
transportă bolovani sau blocuri de piatră, care ar putea distruge plasa de sârmă.
Sunt structuri rezistente, uşor de instalat, care se armonizează cu mediul
înconjurător [GP 084-2003]. Dimensiunile lucrărilor transversale din gabioane
se adoptă conform Tabel V.3 [114].

208
Fig. V.19. [36]
Prag de înălţime mică 2/3
1,50
din zidărie uscată

0,2 0,35
0,1
0,5
a.

0,6 1/5

0,4 0,5
0,3
1,0 1,75 0,75

2,5 4/2
10%
R=2,8m
Fig. V.20.
Prag de înălţime mare,
din zidărie uscată
b. a.- secţiune în lungul torentului;
b.- vedere din aval

5/2

Caracteristici Tip I Tip II


Tabel V.2. Înălţimea utilă a pragului (m) 1 1,5
Dimensiunile Grosimea la coronament (m) 1 1,5
pragului Înclinarea paramentului amonte 0,2 ÷ 0,3 0,2 ÷ 0,3
din zidărie uscată Înclinarea paramentului aval 0 ÷ 0,1 0÷1
Adâncimea fundaţiei (m) 0,5 0,7

209
După modul de execuţie, se disting:
 praguri dintr-un singur gabion, numit gabion monolit (Fig.V.21) [46,
78], care se folosesc pe albii cu secţiunea transversală în V;
 praguri din straturi de gabioane (Fig.V.22) [36, 78, 114];
 praguri în trepte (Fig. V.23) [155].

1 1,5 2,0

4
Fig. V.21. Prag din gabion monolit 0,3-0,5 2
1.- linia malurilor; 2.- deversor;
3.- suluri de fascine; 4.- aripă; 1-1,5
5.- gabion monolit

3 5
Tipul lucrării
Parametrul
Tabel V.3. 1 2 3
Parametrii geometrici Înălţimea utilă (m) 1 2 3
ai lucrărilor transversale Grosimea la coronament (m) 1 1,8 2,2
din gabioane Înclinarea paramentelor amonte, aval - - -
Adâncimea fundaţiei (m) 0,5 1 1

1m 3m
3m 8m 3m
2/3
1m
1m

2m 2m
Fig. V.22. Prag din gabioane: vedere aval şi secţiune în lungul torentului

Fig. V.23. Prag în trepte,


din gabioane, pe torent (Italia)

Materialele folosite sunt: piatră de construcţie (roci vulcanice, calcare dure,


gresii silicioase), nisip, pietriş, balast şi ciment. Pentru a reduce consumul de

210
ciment, se foloseşte beton ciclopian (max. 30 % bolovani din volumul total al
construcţiei).
Caracteristicile pragurilor din beton sau zidărie de piatră cu mortar sunt:
– secţiunea trapezoidală (Fig. V.24),
– paramentul amonte vertical şi paramentul aval înclinat cu 1/5,
– lăţimea la coronamentul 0,7 m,
– adâncimea fundaţiei 1 ÷ 1,5 m.
Se recomandă în special pentru consolidarea patului şi a malului albiei
torenţiale şi mai puţin pentru retenţia aluviunilor.

A-A A
0,7 1/10 1/10
1/1 1/1
Hd=1 DEVERSOR 1,0
λ=0,2 Ф20
H=1,5 1,0

1,0
Hf=1,5
a. b. 1,0
1,4 A 1,0 1,0 1,5
Fig. V.24. Prag din beton [apud 114]
a.- secţiune în lungul torentului;
b.- elevaţie şi secţiune transversală prin albie

5. Traversele
Între pragurile de fund şi cleionaje se intercalează, uneori, lucrări
transversale mici, suplimentare, numite traverse, având coronamentul la nivelul
fundului albiei (Fig. V.25).
Se recomandă în zona inferioară a torenţilor, în special în aval de
disipatoarele de energie, cu scopul de:
 consolidare a patului albiei,
 dirijare a scurgerii apelor de viitură.
Secţiunea transversală a traverselor este dreptunghiulară sau trapezoidală,
cu grosimea medie de 0,7 m, iar adâncimea de îngropare de 1 ÷ 2 m.
Se execută din zidărie de piatră cu mortar, din gabioane sau din beton.
Se recomandă prudenţă în folosirea traverselor, deoarece ele pot deveni
cauze de degradare excesivă a albiei. În consecinţă, adâncimea traverselor şi

211
distanţa dintre ele se aleg astfel încât, dacă apar eroziuni puternice, panta
talvegului între două traverse să se poată considera ca nulă.
0,7 A
H=1 1,0 1,0
1,0
Hf = 2

2,0
1,0
1,0 1,0
A
A-A
Fig. V.25. Traverse. Elevaţie şi secţiune transversală prin albie

6. Barajele
Sunt construcţii hidrotehnice transversale rezistente, cu funcţiuni multiple:
 reducerea scurgerii superficiale,
 diminuarea transportului de aluviuni în aval, deoarece au capacitate mare
de reţinere,
 apărarea obiectivelor riverane şi din albie împotriva viiturilor.
Se folosesc pe torenţii cu debite mari, în partea inferioară şi mijlocie a
canalului principal.
Se execută:  în bazinele hidroenergetice,  acolo unde este obligatorie
reţinerea aluviunilor,  pe sectoarele de albie care trec prin centre populate, în
vecinătatea platformelor industriale şi a căilor de comunicaţii.
Amplasamentul barajelor se alege astfel ca volumul de aluviuni reţinute să
fie maxim. Ca urmare, barajele nu se amplasează:
 imediat în aval de cascade, deoarece se scurtează aterisamentele,
 imediat în aval de poduri, deoarece se micşorează secţiunea de curgere,
 imediat în amonte de poduri, deoarece se periclitează stabilitatea podului
prin afuierile din aval de baraj.
Comparativ cu barajele înalte din domeniul hidroenergetic, barajele de
înălţime mică din reţeaua hidrografică torenţială se caracterizează prin forme şi
structuri specifice, impuse de condiţiile de amplasare şi de funcţiuni [34].
Amenajarea transversală este compusă din:
─ barajul propriu-zis,
─ construcţiile din bieful aval.
Părţile principale ale barajului sunt: fundaţia, corpul, aripile.
Fundaţia transmite sarcinile la teren. Adâncimea de fundare se măsoară pe
paramentul amonte, între cota talvegului şi cota inferioară a fundaţiei.
Adâncimea de fundare trebuie să asigure condiţiile:
212
 să fie mai mare decât adâncimea de îngheţ, conf. STAS 6054-77 [138];
 efortul de compresiune pe teren să fie mai mic decât capacitatea
portantă a terenului, conform STAS 3300/2-85 (Tabel V.6) [133];
 să fie mai mare decât afuierea maximă la piciorul aval al barajului.
Adâncimea de fundaţie este de 1,5 ÷ 2,5 m, valoarea maximă adoptându-se
pentru construcţiile fără radier aval, pentru terenuri compresibile şi când panta
albiei în aval de baraj este mare (15 ÷ 20 %).
Corpul barajului este partea centrală a construcţiei, preia şi atenuează
şocul viiturilor torenţiale, reţine aluviunile mari formând aterisamentele.
Barajele executate în bazinele torenţiale trebuie să fie permeabile şi, în acest
scop, în corpul lor se practică orificii numite barbacane. În prima fază a
funcţionării, prin barbacane, iese o parte din debitul lichid în aval de baraj, iar
după colmatarea barajului, ies apele de infiltraţie. Barbacanele sunt rectangulare
sau circulare, de dimensiuni 10 ÷ 40 cm. La barajele filtrante, corpul nu mai este
masiv, iar barbacanele sunt înlocuite cu fante verticale late de 10 ÷ 30 cm.
Aripile reprezintă cele două zone situate de o parte şi de alta a deversorului,
deasupra corpului barajului. Au rolul de a dirija apele spre deversor.
Coronamentul aripilor este înclinat spre deversor. Aripile se încastrează lateral
în maluri [93]. Adâncimea minimă de încastrare se stabileşte în funcţie de natura
terenului (Tabel V.4). Încastrarea se poate realiza în trepte cu înălţimea de 1 m.

Tabel V.4. Adâncimea minimă de încastrare


H min .inc
Teren
(m)
Stâncos, din roci metamorfice sau sedimentare, dure sau foarte dure 0,5 ÷ 1
Tare, stabil şi compact, situat pe substrat de roci metamorfice şi
1 ÷ 2,5
sedimentare
Instabil, cu alunecări şi surpări, având substrat nisipos, argilos, marnos 1,5 ÷ 2

Disipatorul de energie are rolul de a reduce energia cinetică a apei la


piciorul aval al barajului, deoarece ajunge la valori mari după trecerea apei peste
deversor.
Fără disipator, fluxul va eroda albia şi va produce subminarea construcţiei.
Tipurile de disipatoare recomandate sunt:
 dinţi disipatori,
 radier cu ziduri de gardă,
 traverse de consolidare,
 risberme,

213
 disipatoare combinate: radier + dinţi + risbermă aval; risbermă + traverse
de consolidare.
Radierul se realizează din:
 un strat de beton gros de 20 cm,
 un strat de zidărie de piatră, gros de 30 ÷ 50 cm.
Caracteristicile geometrice ale radierului sunt:
 grosimea 0,5 ÷ 0,7 m;
 panta longitudinală 15 ÷ 20 %;
 panta transversală 1 ÷ 2 % înspre ax;
 lungimea Lr se calculează în funcţie de lungimea de bătaie a lamei
deversante, deci în funcţie de înălţimea barajului ( H b ) şi de caracteristicile
pragului deversor; lungimea se poate aprecia prin formula:
Lr  1,5  2 H b (V.18)
 lăţimea se adoptă cel puţin egală cu deschiderea deversorului.
Dinţii disipatori au efect maxim dacă respectă următoarele condiţii:
 dispoziţia:
 în şah,
 pe două rânduri, intervalul între dinţi fiind egal cu lăţimea dinţilor şi
mai mare ca diametrul maxim al aluviunilor transportate de torent;
 secţiunea verticală longitudinală a dinţilor din rândul amonte este
trapezoidală, iar a celor din rândul aval este dreptunghiulară;
 distanţa dintre rânduri este (2,5 ÷ 4) hc , unde hc este adâncimea în
secţiunea contractată;
 primul rând de dinţi se amplasează la distanţa (1 ÷ 2) hc ;
 înălţimea dinţilor din rândul amonte este (0,8 ÷ 1) hc , iar a celor din
rândul aval este mai mare cu 20 ÷ 30 %.
Dinţii se fac din beton armat şi sunt încastraţi într-o placă lungă de 2,8 m.
Zidurile de gardă încadrează radierul în lateral, pentru a dirija curentul în
aval şi a sprijini malurile imediat în aval de baraj.
Parametrii geometrici sunt:
 înălţimea zidurilor, care se apreciază la 1 ÷ 2 m sau se calculează în
funcţie de înălţimea dinţilor ( H dinti ) şi sarcina pe deversor (H):
H zid  H dinti  0,6 H (V.19)
─ grosimea la coronament, apreciată la 0,4 ÷ 0,6 m.
Zidurile de gardă sunt prevăzute cu barbacane.

214
Risberma este o protecţie elastică a albiei, în aval de radier, executată din
beton slab, bolovani de râu, lemn rotund, fascine etc.
Barajele autodisipatoare reprezintă soluţia adoptată pentru a atenua costul
mare al disipatorului de energie.
Efectul disipării la aceste barajele este obţinut prin:
 consola disipatoare amplasată în prelungirea pragului deversorului;
 placa filtrantă disipatoare care constituie pragul deversorului şi este
formată dintr-un grătar orizontal executat din şine de cale ferată sau din grinzi
de beton armat.
Materialele de execuţie a barajelor sunt betonul, betonul armat, căsoaiele
din lemn sau din prefabricate de beton, zidăria uscată sau cu mortar, gabioanele
(Fig. V.26, Fig. V.27).

A-A A ≥5%
1
1 deversor aripă
2 ≥0,7m
4
3

A
Fig. V.26. Baraj (elemente funcţionale) [apud 78]
1.- creastă; 2.- parament amonte; 3.- barbacane; 4.-parament aval

Fig. V.27. [52]


Baraje din zidărie de piatră

Tipurile de baraje pentru corectarea torenţilor sunt:


a). barajele de greutate,
b). barajele în arc,
c). barajele filtrante.
a). Barajele de greutate au dimensiuni mici:
• înălţimea 3 ÷ 4 m,

215
• lungimea economică 20 ÷ 25 m.
Creasta barajului are formă concavă, zona centrală fiind amenajată pentru
deversarea curentă a apei şi constituie deversorul (Fig.V.26) [46, 78]. Forma în
plan este rectilinie.
Secţiunea transversală este trapezoidală [36, 46, 93], cu paramentul amonte
vertical şi paramentul aval înclinat cu 1/3 (Fig. V.28).
Barajele de greutate pot fi cu sau fără fundaţie evazată.
Se execută din beton monolit, zidărie de piatră cu mortar.
În aval de baraj, se execută un prag care asigură formarea unei saltele de
apă. Lungimea saltelei de apă trebuie să fie de 1,5 ÷ 2 ori înălţimea barajului.

d
Hm
Fig. V.28. Baraj λ ≥ 1/3

Hf

y
L

4 paramentul amonte
2
3 d/2
d
R
Rn
1
Ram Rav
naşterea

x
Fig. V.29. Baraj în arc: elementele geometrice
1.- parament aval; 2.- fibra medie; 3.- fibra neutră; 4.- cheia

216
b). Barajele în arc (Fig. V.29) au înălţimea utilă de maximum H = 10 m şi
sunt încastrate puternic în malurile stâncoase.
Tipuri de baraje în arc:
 baraje în arc propriu-zise când b/H ≤ 0,4 şi L/H ≤ 2,5
 baraje de greutate în arc când 0,4 b/H 0,6 şi 2,5 ≤ L/H  5
cu notaţiile: b − grosimea barajului la nivelul inferior al fundaţiei;
H − înălţimea totală a barajului;
L − deschiderea arcului.
c). Barajele filtrante din beton armat cu contraforţi au avantaje de ordin
economic:
 volum redus de beton,
 consum mic de armătură,
 durată de funcţionare mare deoarece reduc presiunea hidrostatică şi reţin
selectiv aluviunile.
Barajele filtrante pot fi de greutate sau în arc.
Partea centrală a barajului este alcătuită dintr-un sistem filtrant, de obicei
un grătar de bare sprijinit pe contraforţi de greutate, la distanţa 2 ÷ 4 m (Fig.
V.30, Fig. V.31, Fig. V.32) [Giurma I., 2006] care se face din elemente
prefabricate de beton armat, şine de cale ferată, tuburi metalice.
Funcţiile grătarului în timpul viiturilor sunt:
 evacuarea în aval, a unor fracţiuni aluvionare transportate de curent,
 reducerea presiunii hidrostatice pe paramentul amonte al construcţiei.
Giurma I., 2006, a propus diverse soluţii de baraje filtrante, fiabile şi
economice, dintre care se prezintă câteva exemple.
 Barajul cu plase ancorate are structura de rezistenţă formată din: grinzi
continue de beton armat, ancorate în maluri; stâlpi încastraţi în albie; cabluri de
ancoraj superior şi inferior; plase metalice aşezate între elementele rigide.
 Barajul cu elemente flexibile pentru consolidarea talvegului, sprijinirea
malurilor şi reţinerea maximă a aluviunilor se caracterizează prin depunerea
aluviunilor în ambele biefuri, ceea ce măreşte rezistenţa lucrărilor în timp.
 Barajul din elemente prefabricate are structura de rezistenţă formată
din:  o pânză cilindrică sau parabolică suspendată pe centuri cu ajutorul
cablurilor;  prefabricate liniare de suprafaţă precomprimate longitudinal, care
se asamblează prin precomprimare transversală cu mai multe cabluri trecute prin
goluri special lăsate, cu scopul de a prelua tensiunile din încovoierea cilindrică
produsă de prismul depunerilor.
217
SECŢIUNE
A LONGITUDINALĂ A−A

2
1 2
3
3 4
1

5 5
A
Fig. V.30. Baraj filtrant din grile şi plăci
1.- grinzi orizontale; 2.- contrafort; 3.- bare verticale;
4.- ziduri de gardă; 5.- radier

5-10% 5-10%

5/2
2

1
a. b.

Fig. V.31. Baraj filtrant cu contraforţi


a.- elevaţie şi secţiune transversală prin albie;
b.- secţiune în lungul torentului;
1.- ecran din beton; 2.- prefabricate

Fig. V.32.
Baraj filtrant cu contraforţi
şi elemente pretensionate
a, b, c – detalii

a. b. c.

218
 Barajul din stâlpi prefabricaţi în fundaţii monolit are ca element
principal de rezistenţă un cablu de coronament, ancorat în maluri, care conferă
elasticitate structurii. Cablul este susţinut în plan orizontal, sub formă de arc de
cerc, în amonte, pe capetele superioare ale mai multor stâlpi încastraţi în fundaţii
monolite. Stâlpii pot fi din beton armat, ţevi metalice, şine de cale ferată.
 Barajul plan din elemente prefabricate şi materiale locale are structura
de rezistenţă compusă din stâlpi prefabricaţi înclinaţi spre aval, montaţi în
fundaţii monolite tip pahar. La partea superioară, stâlpii au console poziţionate
spre aval, pe care se montează o grindă orizontală de coronament.
 Barajul integral prefabricat amplasat pe torenţi cu secţiune în „V” şi
maluri stabile conduce la consolidarea talvegului şi reţinerea unui volum mare
de material solid. Structura de rezistenţă este formată din doi stâlpi prefabricaţi
îmbinaţi la partea inferioară în aşa fel încât unghiul format între stâlpi poate fi
adus la valoarea unghiului format de maluri.
 Barajul cu geometrie variabilă are o structură de rezistenţă elastică,
realizată astfel: se execută două ancoraje în teren, pe ambele maluri, la cota şi
direcţia proiectate; pe talveg, se aşterne o plasă metalică cu ochiuri mari şi se
blochează capătul amonte cu scoabe metalice sau bolovani grei puşi peste ea în
denivelări naturale sau realizate artificial; se montează un cablu metalic prin
ochiurile capătului aval, apoi extremităţile cablului se trec printr-un gol din
consola montată pe un blocaj al ancorajului de pe malul corespondent; se
lestează plasa metalică cu bolovani şi alte materiale locale; se tensionează cablul
metalic simultan la ambele capete, folosind ca sprijin consolele de pe ancoraje,
ceea ce duce la ridicarea capătului aval al plasei elastice cu lest cu tot, până la
înălţimea proiectată.
V.5.b.2. Dimensionarea statică a barajelor de greutate
A. Scheme de încărcare, grupări de încărcări
Calculul static se face pe baza celor mai defavorabile combinaţii practic
posibile ale diferitelor acţiuni. Combinaţiile, numite grupări de încărcări, sunt
alcătuite pe baza schemelor de încărcare (Fig. V.33) [125].
Dimensionarea se face utilizând două tipuri de grupări, conform SR EN
1990:2004/NA:2006 [128]: grupări fundamentale (F), grupări speciale (S).
Gruparea fundamentală (F) cuprinde:
G – greutatea proprie a barajului;
Po – forţa hidrostatică orizontală dată de sarcina ( Y + H d );
Eo – componenta orizontală a împingerii pământului submersat, având

219
greutatea specifică  p.s = ( γ s − γ)(1−n);
γ s – greutatea specifică a părţii solide a pământului, γ s = 2650 daN/m3;
n – porozitatea pământului; n = 10 ÷ 30 %;
Pv – forţa hidrostatică verticală, care apare pe paramentul amonte, dacă
este înclinat (Fig. V.33.c), sau pe consola amonte (Fig. V.33.b);

N.max.verificare Fig. V.33. Baraje:


N.max.dimensionare scheme de încărcare
Hv a. a.- parament amonte
Hd N.amonte γ vertical;
b.- parament amonte
a vertical,
γps cu consolă inferioară;
λ≥0,3 c.- parament amonte
înclinat
Ym
Y Po
Eo N.aval
G

Yf

PE Py PH B b A

N.max.verificare N.max.verificare
N.max.dimensionare N.max. dimensionare

N.amonte N.amonte
a a
Pv Pv
b. α c.
α
Ev
λ≈0,3 Ev α1
y
λ1=tgα1

Po Po
G N.aval G N.aval
Eo Eo
F
D x
d
Bc A B b A
c B b

220
Ev – componenta verticală a împingerii pământului aflat pe paramentul
amonte al barajului, dacă este înclinat (Fig. V.33.c), sau deasupra
consolei (Fig. V.33.b);
Po, av - forţa hidrostatică orizontală din bieful aval, dacă are valoare mare.
Gruparea specială (S) include forţele ( Po , Pv , Pav ) calculate pentru
sarcina ( H v ) corespunzătoare debitului şi nivelului de verificare.
La acestea, pot fi adăugate încărcările excepţionale:
 subpresiunea apei pe talpa barajului,
 solicitări din variaţia bruscă a temperaturii.
Observaţie
* Când deversorul (cu sarcina H d ) este cu prag lat sau cu profil practic,
atunci se va lua în calcul şi greutatea stratului de apă de deasupra pragului ( Pa ).
B. Verificare stabilităţii barajelor de greutate
Barajele de greutate de pe torenţi pot fi scoase din uz dacă apar modificări
în forma şi poziţia lor [34, 36, 46, 137], din numeroase şi diverse cauze:
– ruperea barajului din cauza depăşirii rezistenţei materialului,
– prăbuşirea barajului în urma afuierii de la piciorul aval,
– înfundarea barajului prin tasarea sau refularea terenului sub talpă,
– alunecarea spre aval,
– plutirea barajului,
– ruperea încastrării laterale.
1. Stabilitatea barajului la răsturnare se verifică prin condiţia:
Ms
 KR (V.20)
Mr
unde: M s – momentul de stabilitate calculat faţă de muchia aval a tălpii;
M r – momentul de răsturnare calculat faţă de acelaşi punct;
K R – coeficientul de stabilitate la răsturnare admisibil (Tabel V.5) [136].
2. Stabilitatea la alunecare plană la nivelul fundaţiei se verifică prin:
f  N  b1 c
 K al (V.21)
T
unde:  N ,  T – suma forţelor normale, respectiv, tangenţiale la secţiune;
b1 – lungimea prismei de pământ forfecate de pinten;

221
c – coeziunea terenului de fundaţie;
K al – coeficientul de stabilitate la alunecare (Tabel V.5);
f – coeficientul de frecare baraj-rocă, în condiţii statice (Tabel V.6).

Clasa construcţiei Gruparea Alunecare Răsturnare


STAS 4273-83 de încărcări K al KR
Fundamentale 1,3 1,4
I
Tabel V.5. Speciale 1,1 1,1
Coeficienţi de F 1,2 1,3
II
stabilitate S 1,1 1,1
F 1,15 1,2
III
S 1,05 1,1
F 1,15 1,15
IV
S 1,05 1

Tabel V.6. Coeficientul de frecare


Natura suprafeţei
Coeficientul de Suprafeţe uscate Suprafeţe ude
frecare statică între Beton - nisip şi pietriş 0,60 0,5
talpa barajului Beton - argilă 0,55 0,4
şi teren [128, 136] Beton - stâncă 0,70 0,6

Teren Efort admisibil σ adm


Bolovăniş + nisip + pietriş 850
Tabel V.7. Bolovani + pământ argilos 350 ÷ 600
Efortul admisibil pe Pietriş 750
terenul de fundaţie Pietriş + nisip 650
(kN/m2) Nisip 150 ÷ 750
[120, 133] 150 pentru h < 2 m
Argilos
170 pentru h > 2 m
Fragmente de roci + nisip + argilă 2,5 ÷ 3

Calculul pentru stabilitatea la alunecare pe planul AB se face conform


figurii V.34.a. Calculul pentru stabilitatea la alunecarea cu forfecarea prismei de
pământ, provocată de pinten, se face conform figurii V.34.b.
C. Verificarea capacităţii portante a terenului de fundaţie
Eforturile unitare normale pe talpa barajului, AB, de suprafaţă A sunt:

 AB 
N  M (V.22)
A W
Presiunea transmisă de baraj pe terenul de fundaţie [120] trebuie să fie mai
mică decât efortul admisibil în teren  AB   adm (Tabel V.7):

222
f  Fv
a. K al 
 Fo Fig. V.34. Calculul
stabilităţii la alunecare
φR R a.- talpă orizontală;
R ΣFv
b.- talpă cu pinten
B A ΣFo

f  N  b1c
b. K al 
T Nv
β
ΣFv Tv
R

A To No
B β β
B1 b1 ΣFo

D. Calculul static al barajelor de greutate cu fundaţie evazată


Barajele de greutate cu fundaţie evazată, se recomandă în bazinele
hidrografice cu torenţialitate medie şi puternică. Se amplasează în albiile cu
depozite aluvionare stabilizate, cu maluri neafectate de alunecări, în albiile
stâncoase [36, 46]. Se folosesc pentru orice lăţime de albie cu accesibilitate
pentru utilajele terasiere. În albiile nestâncoase, în aval, barajul este completat şi
susţinut de un radier, ziduri de gardă, dinţi disipatori de energie, pinten terminal.
Secţiunile caracteristice pentru calculul static, unde este posibilă ruperea
(Fig. V.35), sunt:
AB - secţiunea principală, fiind secţiunea de la talpa barajului,
DF – secţiunea dintre fundaţie şi elevaţie,
DB – secţiunea de separaţie dintre consola amonte şi corpul principal,
EA – secţiunea de separaţie a consolei aval de corpul principal.
Stabilitatea la alunecare este asigurată de următoarele sarcini:
 greutatea proprie a barajului,
 greutatea pământului submersat,
 greutatea apei care se află deasupra consolei amonte,
 greutatea apei aflată deasupra coronamentului din zona deversantă,
 greutatea construcţiilor din bieful aval (radier, ziduri de gardă etc.).
Instabilitatea la alunecare este provocată de următoarele sarcini:
 presiunea hidrostatică pe paramentul amonte, între planul fundaţiei şi
nivelul maxim de deversare,
223
 presiunea activă a pământului submersat din aterisamentul format al
barajului, cuprins între nivelul inferior al fundaţiei şi pragul deversorului.
N.Hd.
Ha N.Hs.

a
θ
H λ
Fig. V.35. Ht
Baraj cu fundaţie evazată
(schema de calcul) D F
E
H1 x
d H2
B C A
c1 b c2
be

Grosimea coronamentului la nivelul pragului deversor se calculează în


funcţie de caracteristicile geometrice şi hidrodinamice, cu formula:
a = 0,02 H t + 0,15 H + 0,5 (V.23)
unde s-a notat: H t – înălţimea totală a barajului;
H a – sarcina pe deversor.
Lăţimea la talpa fundaţiei evazate este dată de relaţia:
be = b + c1 + c2 (V.24)
unde, s-a notat: b – lăţimea la baza corpului barajului,
c1 – lungimea consolei amonte a fundaţiei,
c2 – lungimea consolei aval a fundaţiei.
Lăţimea la baza barajului depinde de parametrii geometrici ai barajului şi
se calculează cu expresia (Fig. V.36):
d = a + λ (H t - h) (V.25)
unde: a – grosimea coronamentului,
 – fructul (înclinarea) paramentului aval,
h – diferenţa de nivel între extremităţile tălpii dacă este în contrapantă.
Înclinarea paramentului aval se apreciază proporţional cu înălţimea
barajului ( H t ) şi cu mărimea sarcinii pe deversor ( H a ), prin formula empirică:
λ = 0,035 H t + 0,02 H a + 0,08 (V.26)

224
Corelaţia dimensiunilor barajului, prin care este asigurată rezistenţa şi
stabilitatea se prezintă sintetic, în tabelul V.8.

Tabel V.8. Dimensionarea barajelor cu fundaţia evazată


Înălţime Lungime
Înălţime Înălţime de Înălţime Lungime
consolă consolă
totală baraj calcul baraj consolă aval consolă aval
amonte amonte
H t (m) H (m) H 2 (m) c2 (m)
H1 (m) c1 (m)
3 2,00 1,00 0,7 ÷ 1,1 1,0 0,3
4 2,75 1,25 0,8 ÷ 1,2 1,1 0,3
5 3,50 1,50 0,9 ÷ 1,3 1,3 0,3
6 4,25 1,75 0,9 ÷ 1,4 1,5 0,3
7 5,00 2,00 1,0 ÷ 1,5 1,8 0,3
8 5,75 2,25 1,0 ÷ 1,6 2,0 0,3

Fig. V.36. Fundaţie evazată


în contrapantă
h

Barajele cu fundaţie evazată, plăci în consolă şi pământ se recomandă pe


văile torenţiale largi, care nu sunt afectate de alunecări de maluri.
Construcţia este realizată dintr-un zid subţire (grosime  0,5 m), vertical şi
cu fundaţie evazată (baraj-placă în formă de L). Zidul este susţinut în aval de o
serie de contraforţi echidistanţi (tronsoane de baraj cu fundaţie evazată).
Fundaţia barajului se încarcă cu o prismă de pământ care se compactează şi
care reduce presiunea hidrostatică pe paramentul amonte.
În zona de deversare, la jumătatea distanţei dintre contraforţi, se execută
barbacane sau fante verticale, late de 20  50 cm. Barbacanele şi fantele se
obturează, pe paramentul amonte al barajului, cu bolovani sau fascine, pentru a
evita antrenarea pământului din prismă.
În albiile erodabile, în aval, între contraforţi, se execută radier, ziduri de
gardă, dinţi disipatori şi pinten terminal.

225
CAPITOLUL VI

LUCRĂRI DE PROTECŢIE A RÂULUI ŞI A AMENAJĂRILOR


HIDROTEHNICE ÎN ZONA PODURILOR

VI.1. Complexul construcţiilor de traversare


Căile de comunicaţie terestre traversează cursurile de apă prin intermediul
podurilor şi podeţelor. Traversarea cuprinde un ansamblu complex de construcţii
şi amenajări cu următoarea structură (Fig. VI.1) [10, 114]:
 podul - asigură trecea căii de comunicaţie peste albia râului;
 rampele de acces - sunt ramblee executate în albia majoră pentru a face
legătura dintre pod şi mal, cu scopul de a micşora astfel lungimea podului;
 lucrările de regularizare - sunt construcţii executate în albie, pentru
funcţionarea în siguranţă a traversării.

4 limita apelor mari


5
75÷80°
2 l

3 (2÷4)l
(1/2÷2/3)D
1 D

Fig. VI.1. Amenajări şi protecţii la o traversare cu pod


1.- dig longitudinal; 2.- pod; 3.- rampă de acces; 4.- dig de dirijare; 5.- traversă

VI.1.a. Probleme privind lungimea podului şi amenajările aferente


După amplasarea podului, albia râului şi regimul de curgere se modifică.
Aceste modificări pot afecta negativ:
 amenajările şi construcţiile riverane,
 amenajările şi construcţiile din albie,
 amenajările şi construcţiile din amonte sau din aval de pod,

226
 navigaţia,
 mediul.
Pentru a evita sau a diminua aceste efecte negative, se concep mai multe
soluţii pentru amenajarea traversării cu pod. În urma analizei, se alege varianta
care asigură condiţiile optime de scurgere a debitului lichid şi solid pe sub pod.
Factorii principali care influenţează stabilitatea regimului hidraulic după
realizarea podului sunt:
 lungimea podului,
 numărul de deschideri,
 tipul construcţiilor de regularizare a albiei în amonte şi în aval de pod,
 amploarea lucrărilor de regularizare a albiei în amonte şi în aval de pod.
Structura şi dimensiunile traversării se stabilesc din corelarea factorilor
economici şi hidro-morfologici, urmărind studiul de mai jos.
A. Se analizează efectele lungimii podului asupra curgerii.
a. Lungime mică de pod
Alegerea unei lungimi mici pentru pod este o soluţie bună din punct de
vedere economic, deoarece podul necesită investiţii mari. Dar, o lungime mică
de pod ştrangulează secţiunea de curgere, mai ales la viituri, ceea ce are
următoarele consecinţe nefaste:
 inundaţii în amonte;
 avarierea construcţiei prin creşterea vitezelor şi dezvoltarea turbioanelor.
b. Lungime mare de pod
Adoptarea unei lungimi mari pentru evacuarea viiturilor în condiţii de
siguranţă pentru construcţie şi pentru riverani va crea condiţii hidraulice
nefavorabile în perioada de ape mici. În aceste perioade cu debite mici,
secţiunea de curgere fiind mai mare decât este necesar, se vor forma curenţi
transversali sub pod, iar în afara zonei de curgere se va dezvolta vegetaţie.
B. Se analizează structura lucrărilor de regularizare.
În albie, se execută diguri de dirijare a curentului pentru a asigura:
─ accesul treptat al curentului din albia naturală în albia ştrangulată,
─ ieşirea treptată a curentului din zona podului spre albia naturală din aval.
Pe mal şi în albie, se execută construcţii şi amenajări pentru:
• protecţia la inundaţii,
• limitarea tendinţei râului de a ocoli podul,
• stabilizarea meandrelor,
• asigurarea gabaritului de navigaţie.

227
VI.1.b. Alegerea amplasamentului podului
Fixarea amplasamentului podului depinde de un complex de factori
topografici, geologici, hidrologici, morfologici, economici [41, 171].
Podul se amplasează într-o zonă stabilă, rectilinie, fără curenţi transversali.
Direcţiile de curgere ale curenţilor în albiile minoră şi majoră trebuie să fie
paralele.
Zona inundabilă să fie mică.
Axa podului şi axa rampelor de acces să fie rectilinii şi perpendiculare pe
direcţia de curgere. Se acceptă o abatere de 10° pentru axul pilelor.
Când malurile albiei majore nu sunt paralele cu cele ale albiei minore,
atunci axa podului se fixează perpendicular pe albia minoră, dar numai în
condiţia că debitul prin albia minoră este minimum 70 % din debitul de calcul.
Traversarea unui meandru se face prin vârful buclei, cu consolidarea
malului concav (Fig. VI.2) [10, 114].

Fig. VI.2.
Traversarea unui meandru

Se evită confluenţele (unde se formează ostroave) şi amplasamentul se


alege în amonte de confluenţă.
Se evită albiile largi, divagante şi se alege zona cu albia îngustă [4, 10, 158]
(Fig. VI.3).

Varianta B
3
2
Fig. VI.3. Traversarea
unei albii divagante
2 1.- pod;
1
2.- construcţii de dirijare;
3.- zona activă a albiei

Varianta A

228
Pe râurile navigabile, podul se amplasează în aliniamente, în aşa fel ca
distanţa minimă faţă de pod, a punctelor de inflexiune şi a eventualelor
obstacole (bancuri, ostroave) să fie mai mare de 3 lungimi de convoi în amonte
şi 1,5 lungimi de convoi în aval.
Gabaritul de navigaţie (gabaritul de aer) se asigură faţă de nivelul maxim al
râului în perioada navigabilă.
Se evită zonele de formare a zăpoarelor pe timp de iarnă.
Rampele de acces la pod se fac rectilinii şi perpendiculare pe curent.
VI.2 Regimul hidraulic în secţiunea podului, înainte şi după bararea
secţiunii de curgere

VI.2.a. Modificări hidraulice şi morfologice în zona podului


Amplasarea podului în albia râului modifică regimul de curgere, panta
transversală şi panta longitudinală a suprafeţei libere astfel:
 în amonte: se produce supraînălţarea nivelului apei;
 în albie: au loc procese intense de sedimentare şi de eroziune.
Intensitatea proceselor de albie depinde de gradul de îngustare a secţiunii
de curgere şi de modul de acces al curentului sub pod, astfel.
a). Dacă nu se execută lucrări de regularizare, eroziunea din axul
podului se va extinde în amonte, până la limita de remuu maxim. În plan,
această zonă activă a râului apare ca o pâlnie cu pante transversale pronunţate
(Fig. VI.4).

Fig. VI.4. [10]


Spectrul hidrodinamic
la traversarea fără
construcţii de dirijare

POD

Apar curenţi transversali şi turbioane. Secţiunea de curgere este contractată,


vitezele cresc şi se produc eroziuni intense.
În aval, gâtul pâlniei de eroziune se prelungeşte pe distanţa d = (2,5 ÷ 3)c.
Apoi, curentul se dilată treptat, sub un unghi de aproximativ 20º, ceea ce
face ca vitezele să se micşoreze. În consecinţă, în aval, apar depuneri în albie.

229
b). Dacă se execută lucrări de regularizare, accesul curentului în
secţiunea podului se va face treptat, se elimină secţiunea contractată şi zonele de
vârtejuri, se reduc panta longitudinală şi adâncimea de afuiere (Fig. VI.5).

a.

b.

Fig. VI.5. Curgerea la o traversare cu construcţii de dirijare [9, 30, 97]


a.- profil în lung: modificări de albie şi nivel; b.- plan: schema curenţilor

VI.2.b. Parametrii hidraulici în secţiunea barată, înainte de afuiere


Principiul de calcul hidraulic al podurilor este: “debitul corespunzător
albiei majore barate prin lucrările de traversare se distribuie între albia
minoră şi albia majoră nebarată, proporţional cu suprafeţele de curgere ale
acestora”.
În continuare, se prezintă schema de calcul hidraulic pentru un pod cu
mai multe travee, amplasat peste un râu cu albia majoră nesimetrică (Fig.
VI.6):
A). Se trasează profilul transversal al albiei, în secţiunea de amplasarea a
podului, în regim natural de curgere, folosind ridicările topografice.
Pe profil, se delimitează albia majoră stânga, albia minoră, albia majoră
dreapta, corespunzătoare nivelului de calcul la probabilitatea adoptată.

230
BMs Bm BMd L pod
Secţiune
transversală sb db
Ω Ms  Md Ms Md
m m

Plan

a.
Fig. VI.6. Distribuţia ariilor, debitelor, vitezelor în albie
înainte şi după amplasarea podului
a.- în regim natural; b.- după îngustarea albiei
În calcul, se vor folosi următoarele notaţii:
QMs , QMd , Qm - debitul în regim natural în: albia majoră stânga, majoră
dreapta, minoră;
Ω Ms , Ω Md , ω m - secţiunea de curgere în regim natural în: albia majoră
stânga, majoră dreapta, minoră;
v Ms , v Md , vm - viteza medie în regim natural în: albia majoră stânga,
majoră dreaptă, minoră;
Qsb , Qdb , Qbt - debitul corespunzător zonei barate din: albia majoră
stânga, majoră dreapta, total;
' ' '
QMs , QMd , Qm - debitul după amplasarea podului în: albia majoră stânga,
majoră dreapta, minoră;
 Ms , ω Md - aria de curgere după barare, în: albia majoră stânga, majoră
dreapta;
ω 'Ms , ω 'Md , ω 'm - secţiunea de curgere după amplasarea podului, redusă
de prezenţa pilelor şi contracţia curentului în jurul pilelor (Fig. VI.7) [10, 114];
' ' '
v Ms , v Md , vm - viteza medie în albia majoră stânga, majoră dreapta,
minoră, după bararea secţiunii, până la producerea proceselor de albie.
231
l'

b l b ωC

ω
a. b.

Fig. VI.7. Contracţia curentului la pod


a.- contracţia curentului în jurul pilelor; b.- pod cu o singură deschidere
B). Calculul coeficienţilor care reduc secţiunea de curgere sub pod.
Coeficientul de îngustare a secţiunii de curgere datorită lăţimii pilelor:
b
σ= (VI.1)
l +b
Coeficientul de contracţie a curentului în jurul pilelor (Fig. VI.7.a):
l'
ε= (VI.2)
l
cu notaţiile: b – lăţimea pilei;
l – lumina, adică distanţa dintre feţele interioare ale pilelor;
l ' – lăţimea secţiunii contractate.

1

0.9
1
0.8
2
0.7
0.6
0 0.1 0.2 0.3 0.4 0.5 0.6 0.7 0.8 0.9 1 
Fig. VI.8. Coeficientul de contracţie în funcţie de gradul de îngustare
1.- contracţie unilaterală; 2.- contracţie bilaterală
Valorile coeficientului de contracţie se adoptă în funcţie de lumina traveei
şi de viteza medie a curentului, astfel:
 pentru l = 10 ÷ 125 m şi v = 2 m/s   = 0,93 ÷ 1
 pentru l = 10 ÷ 125 m şi v = 4 m/s   = 0,85 ÷ 0,99
La podurile cu o singură deschidere (Fig. VI.7.b), coeficientul de
contracţie se calculează în funcţie de gradul de îngustare general . Acesta
232
reprezintă raportul dintre debitul în regim natural, corespunzător secţiunii barate
şi debitul total (Cap. VI.6). Se calculează cu formula (VI.31).
Coeficientul de contracţie se determină grafic (Fig. VI.8) [5].
C). Se calculează secţiunile de curgere pe sub pod, ţinând seama de
lăţimea pilelor şi de contracţia curentului în jurul pilelor:
ω'Ms = ε Ms (1 - σ Ms ) ω Ms (VI.3.a)

ω'm = ε m (1 - σ m ) ω m (VI.3.b)

ω'Md = ε Md (1 - σ Md )ω Md (VI.3.c)
D). Se calculează debitele după barare, conform principiului prezentat:
ω'Ms
'
QMs (
= QMs - Qsb + Qbt) (VI.4.a)
ω'Ms + ω'm + ω'Md
ω'Md
'
QMd (
= QMd - Qdb + Qbt ) (VI.4.b)
ω'Ms + ω'm + ω'Md

' ω 'm
Qm = Qm + Qbt (VI.4.c)
ω 'Ms + ω 'm + ω 'Md
unde, debitul total barat este:
Qsb + Qdb (VI.5)
' ' '
Se face verificarea: QMs + QMd + Qm = Qcalc (VI.6)
E). Vitezele medii după bararea secţiunii de curgere, înainte de
afuiere, se determină folosind ecuaţia de continuitate a debitelor:
'
QMs ω'Ms '
vMs
= (VI.7.a)
QMs ω Ms vMs
'
Qm ω'm '
vm
= (VI.7.b)
Qm ω m vm
'
QMd ω'Md vMd
'
= (VI.7.c)
QMd ω Md vMd
Din relaţiile (VI.7), se determină vitezele medii după bararea secţiunii de
curgere, înainte de afuiere:
Q -Q Qbt
'
vMs = Ms' sb + ' ' '
0  v
= vMs (VI.8.a)
ωMs ωMs + ωm + ω Md

233
Q Qbt
'
vm = 'm + ' ' '
0
= vm + Δv (VI.8.b)
ωm ωMs + ωm + ωMd

' Q - Qdb Qbt 0


vMd  Md  = v Md + Δv (VI.8.c)
'
 Md ' ' '
 Ms  m   Md

Observaţie
* Creşterea egală a vitezelor (cu Δv ) a fost verificată experimental, în
laborator.
F). Diagrama de distribuţie a vitezelor în albia minoră, după barare,
înainte de afuiere se trasează ţinând seama de următoarele ipoteze:
 panta transversală a suprafeţei apei este neglijabilă,
 panta longitudinală este constantă pe lăţimea secţiunii de curgere sub
pod.
Se împarte secţiunea transversală a albiei minore în s fâşii cu lăţimi ( bi )
care pot fi luate egale între ele sau neegale.
Se determină adâncimea medie a apei ( hm.i ) pentru fiecare fâşie.
'
Viteza medie pe o fâşie ( vm .i ) se calculează cu formula lui Chézy:
' '
vm .i = C hm.i I (VI.9)
unde: I ' – panta longitudinală a suprafeţei apei sub pod, după bararea secţiunii;
C – coeficientul lui Chézy calculat după formula lui Pavlovski:
1 y 1 y
C= R = h (VI.10)
n h n m.i
n – coeficientul de rugozitate al albiei;
y – exponent adoptat în funcţie de rugozitatea albiei:
pentru 0,015  n  0,02  y = 0,167
pentru 0,02  n  0,03  y = 0,2
pentru 0,03  n  0,04  y = 0,25
Din relaţiile (VI.9) şi (VI.10), rezultă:

'  I ' y  0,5


vm.i h (VI.11)
n m.i
Panta longitudinală a apei sub pod, după barare, nu se cunoaşte, de aceea se
scrie expresia vitezei (VI.11) sub forma:

' y + 0 ,5 I'
vm .i = A hm.i ; A= (VI.11.a)
n

234
Se scrie debitul care trece printr-o fâşie:
' y + 0,5 y +1,5
Qm .i = bi hm.i A hm.i = A bi hm.i (VI.12)
Debitul total prin albia minoră după barare se scrie ca suma debitelor prin
fâşii:
s s
'  Q '  A b h y 1,5
Qm  m.i  i m.i (VI.13)
1 1
Din (VI.13) şi (VI.4.c), se determină A:
'
Qm
A (VI.14)
s
y 1,5
 bi hm.i
1
Se calculează viteza în fiecare fâşie introducând valoarea obţinută din
relaţia (VI.14) în formula (VI.11.a).
Se trasează diagrama de distribuţie a vitezelor în albia minoră sub pod.
G). Distribuţia vitezelor în albia majoră, după barare, înainte de
afuiere se trasează după ce se împarte secţiunea transversală a albiei majore în
fâşii de lăţime bi .
Calculul se face analizând poziţia fiecărei fâşii, astfel:
─ pentru fâşiile din vecinătatea albiei minore, se aplică formula (VI.11.a),
─ pentru fâşiile situate mai departe de albia minoră, formula nu mai este
aplicabilă, deoarece ipotezele iniţiale (F) nu mai sunt valabile şi anume:
• înspre culee, panta transversală nu mai poate fi neglijată;
• panta longitudinală nu este constantă pe lăţimea albiei majore, ci este
mai mare lângă digurile de dirijare.
Pentru aceste fâşii, în funcţie de poziţia fiecăreia, viteza se apreciază
comparativ cu viteza medie şi viteza maximă din albia majoră.
Viteza maximă în albia majoră aflată sub pod este:
. max = (1,1 ÷ 1,3) vM
' '
vM (VI.15)
VI.3. Afuierea albiei în zona podului
Îngustarea secţiunii se curgere în axul podului duce la mărirea debitului şi
vitezei, deci la modificarea echilibrului hidraulic iniţial. În zona podului, se
produce eroziunea albiei.
Eroziunea pe verticală a albiei unui curs de apă se numeşte afuiere.
Afuierea patului albiei poate fi:
 afuiere generală - se produce pe toată secţiunea barată, din cauza
creşterii debitelor;
235
 afuiere locală - apare în jurul pilelor, culeelor, capetelor digurilor de
dirijare, ca urmare a concentraţiei vitezelor şi formării turbioanelor.
Afuierea totală este suma dintre adâncimile de afuiere generală şi locală.
Adâncimea de afuiere totală se foloseşte la stabilirea cotei de fundare a
pilelor şi a altor lucrări executate în albie, în zona traversării.
VI.3.a. Afuierea generală în albia minoră
Adâncimea de afuiere generală se apreciază prin două metode bazate pe:
1. atingerea vitezei critice de antrenare în secţiunea considerată;
2. ecuaţia de echilibru a debitului solid târât.
Notă
* Se va prezenta prima metodă, deoarece poate fi aplicată şi la terenuri
neomogene.
Principiul metodei: “se consideră că eroziunea încetează într-un punct,
când viteza medie pe verticală ajunge la valoarea critică de antrenare, în
funcţie de granulozitatea terenului şi concentraţia în aluviuni a curentului”.
Adâncimea apei după afuierea generală rezultă din ecuaţia de continuitate a
debitelor: debitul specific din secţiunea barată, înainte de afuiere este egal cu
debitul specific din aceeaşi secţiune după afuiere:
'  H v'  H ' v
qm (VI.16)
m m m crt
Pentru viteza critică, se va adopta relaţia lui Altunin [5]:
( )α'
vcrt = a v1 H m (VI.17)
în care: a – concentraţia în aluviuni a curentului (turbiditatea); a = 1 ÷ 1,1;
'
Hm – adâncimea medie în albia minoră, după afuierea generală;
 - exponent egal cu 0,2 pentru debitul cu probabilitatea de 3 ÷ 10 %;
v1 – viteza medie de formare a albiei pe verticală.
Viteza de formare a albiei (sau viteza de echilibru dinamic) este viteza la
care albia nu îşi modifică forma, deoarece cantitatea de aluviuni adusă din
amonte este evacuată integral în aval. Această viteză antrenează particulele cu
un anumit diametru, dat în studiile geotehnice, stabilită pentru adâncimea apei
( H m ) egală cu 1 m (Tabel VI.1, Tabel VI.2) [5, 10].
Înlocuind expresia vitezei (VI.17) în ec. (VI.16), rezultă debitul specific în
secţiunea barată:
'
qm '
= Hm '
a v1 H m( )0,2 (VI.18)

236
Din relaţia (VI.18), se obţine adâncimea medie în albia minoră, după
afuierea generală:
' '
' 1, 2 qm 1, 2 H m vm
Hm = = (VI.19)
a v1 a v1

Tabel VI.1. Viteza critică unitară de antrenare a particulelor izolate*


Diametru Viteză Diametru Viteză Diametru Viteză
D (mm) v1.crt (m/s) D (mm) v1.crt (m/s) D (mm) v1.crt (m/s)
10 0,83 42 1,38 65 1,69
15 0,86 44 1,41 70 1,73
20 0,90 46 1,44 75 1,76
25 0,98 48 1,47 80 1,80
30 1,04 50 1,50 85 1,84
32 1,11 52 1,54 90 1,88
34 1,17 54 1,56 95 1,91
36 1,24 56 1,59 100 1,95
38 1,29 58 1,62 150 2,40
40 1,35 60 1,65 200 2,60
* măsurătorile pentru adâncimea apei de 1 m

Tabel VI.2. Viteza critică unitară de antrenare în masă a aluviunilor,


pentru terenuri necoezive*
Tipul aluviunilor Diametrul D (mm) Viteza critică (m/s)
Praf şi mâl 0,005 – 0,05 0,15 – 0,21
Nisip fin 0,05 – 0,25 0,21 – 0,32
Nisip mijlociu 0,25 – 1 0,32 – 0,57
Nisip grăunţos 1 – 2,5 0,57 – 0,65
Prundiş mărunt 2,5 – 5 0,65 – 0,80
Prundiş mijlociu 5 – 10 0,80 – 1
Prundiş grosier 10 – 15 1 – 1,2
Pietriş mărunt 15 – 25 1,2 – 1,4
Pietriş mijlociu 25 – 40 1,4 – 1,8
Pietriş mare 40 – 75 1,8 – 2,4
Bolovani mici (galeţi) 75 – 100 2,4 – 2,8
Bolovani mijlocii 100 – 150 2,8 – 3 4
Bolovani mari 150 – 200 3,4 – 3,9
Bolovăniş mic 200 – 300 3,9 – 4,4
Bolovăniş mediu 300 – 500 4,4 – 4,8
* măsurătorile pentru adâncimea apei de 1 m

237
Cu formula generală, se calculează adâncimea după afuiere în fiecare fâşie:
'
' 1, 2 hm.i vm .i
hm.i = (VI.19.a)
a v1
Pe profilul natural al albiei, se trasează noul profil erodat al albiei minore
folosind adâncimile din relaţia (VI.19.a).
VI.3.a.1. Coeficientul de afuiere generală
Gradul de afuiere a albiei minore produsă de construcţia podului se
apreciază prin raportul dintre adâncimea medie după afuiere şi adâncimea medie
în regim natural, numit coeficient de afuiere generală:
'
Hm
A= (VI.20)
Hm
Coeficientul de afuiere generală este principalul parametru în stabilirea
lungimii podului. Mărimea lui este proporţională cu gradul de îngustare a
secţiunii de curgere, deci cu lungimea podului.
Afuierea intensă a albiei periclitează stabilitatea albiei şi a fundaţiei pilelor,
de aceea coeficientul de afuiere generală se recomandă să fie:
A = 1,4 ÷ 1,5 (VI.20.a)

Debit specific (m3 /s.m) Aadm


Tabel VI.3. 2 2,20
Coeficientul de afuiere generală admisibil 3 2,10
în funcţie de debitul specific 5 1,70
în secţiunea barată 10 1,40
15 1,30
≥ 20 1,25

Tabel VI.4. Coeficientul de afuiere generală admisibil în funcţie de adâncimea medie


Adâncimea medie Aadm
(m) Fundaţii de adâncime mare Fundaţii de adâncime mică
≤3 2,00 1,50
4 1,80 1,40
5 1,70 1,35
6 1,60 1,30
8 1,50 1,25
10 1,45 1,20
≥15 1,40 1,20

238
Coeficientul de afuiere generală admisibil care asigură stabilitatea albiei se
va adopta în funcţie de debitul specific mediu în secţiunea barată, corespunzător
la nivelul de calcul (Tabel VI.3) [36, 114].
Coeficientul de afuiere generală admisibil pentru stabilitatea pilelor se va
adopta în funcţie se adâncimea medie în secţiunea barată, corespunzător la
nivelul de calcul (Tabel VI.4) [36, 114].
VI.3.b. Afuierea locală
Factorii care favorizează eroziunea locală în anumite sectoare din zona
podului sunt:
 patul albiei este neomogen, este din roci neerodabile, are vegetaţie
puternică;
 nu există lucrări de dirijare;
 viteza efectivă a apei este mai mare în unele zone decât viteza teoretică;
 curentul principal îşi schimbă direcţia faţă de axul podului.
Cauza care declanşează afuierea locală este modificarea presiunii
hidrodinamice pe faţa amonte a obstacolului întâlnit [1, 14, 94, 160] (exemplu:
paramentul amonte al pilei, al culeei, al digului).
Evoluţia fenomenului prezintă următoarele faze (Fig. VI.9) [apud 53, 94]:
─ la contactul cu parametrul amonte al obstacolului, curentul se dirijează
în jos;
─ la partea inferioară a albiei, curentul descendent format se compune cu
cel natural de fund dând naştere la un vârtej cu ax de rotaţie orizontal şi acesta
erodează intens albia;
─ în jurul obstacolului, vârtejul se descompune în două inele de fund,
transportând materialul erodat spre aval;
─ pe faţa aval a obstacolului, inelele se transformă în curenţi ascendenţi,
care lansează materialul erodat în suspensie;
─ la suprafaţa apei, în aval de obstacol, fenomenul apare ca o pâlnie
pulsatoare.
Calculul adâncimii de afuiere locală se face cu formule empirice,
deoarece există o multitudine de parametri care influenţează fenomenul.
A). Pentru terenuri necoezive, afuierea locală în faţa pilei are expresia:

(v"m ) 2
ha.l = K f K v (a + K h ) - 30 D85 (VI.21)
2g

239
Fig. VI.9. ELEVAŢIE
Structura curenţilor
în jurul pilei
conturul
zonei de
sucţiune

curenţi
descendenţi
b. B

haf

vârtej cu ax
orizontal Secţiunea A-B
pâlnie
de afuiere

PLAN

curenţi verticali
ascendenţi

unde: K f - coeficientul de formă, care depinde de:  forma pilei,  unghiul 


dintre direcţia curentului şi axa pilei,  înălţimea fundaţiei deasupra
terenului (c);
valorile lui K f pentru  = 0° şi c = 0 sunt date în figura VI.10;
K v - coeficientul de viteză, funcţie de:  viteza curentului,  înălţimea
pilei; valorile lui K v sunt date în graficul din figura VI.11 [4, 10];
a - coeficientul distribuţiei vitezei pe verticală, în funcţie de poziţia albiei:
pentru albia majoră  a = 0,6
pentru albia minoră  a = 1
K h – coeficientul de adâncime determinat grafic, în funcţie de adâncimea
apei în faţa pilei, după afuierea generală (Fig. VI.12) [4, 10];

240
g - acceleraţia gravitaţională (9,81 m/s2);
" - viteza medie pe verticală (m/s) după afuierea generală, calculată cu:
vm
' ) y  0,5
v"m = A(hm (VI.22)
D85 - diametrul de calcul (cm).
Observaţie
* Dacă vitezele sunt mici şi particulelor aluvionare sunt mari, este posibil
să se obţină valori negative pentru adâncimea de afuiere locală ha.l din ec.
(VI.21). Acest aspect matematic se interpretează fenomenologic prin lipsa
acţiunii de eroziune locală în condiţiile respective.
B). Pentru râurile de munte, adâncimea de afuiere locală în faţa pilei este:

" b
ha.l  0,052 K f vm (VI.23)
vcrt
unde: b - lăţimea pilei; vcrt - viteza de antrenare pentru materialul din albiei.

Forma pilei Kf Forma pilei Kf

8,5 7

10,5 12,4

12,4 10

Fig. VI.10. Coeficientul de formă Kf

241
10

v 2 gb
1

0.1

0.01

0.001

0.0001
Kv
1 0.8 0.75 0.65 0.6 0.55 0.4 0.35 0.3 0.28 0.25

Fig. VI.11. Coeficientul de viteză Kv

1.6
Kh
1.4
1.2
1.0
0.8
0.6
0.4
0.2
0.0
0.0 0.4 0.8 1.2 1.6 2.0 2.4 2.8 3.2 3.6 4.0 4.4 4.8 5.2 5.6 6.0 6.4 6.8 7.2 7.6 8.0 H/b

Fig. VI.12. Coeficientul de adâncime Kh în funcţie de H/b

Cotă inferioară cale


Nivel de verificare
>0,75 0,25 Nivel de calcul
Nivel maxim de navigaţie

h'
Cotă albie naturală
Cotă afuiere generală
ha.l Cotă afuiere locală
f Cotă fundaţie

Fig. VI.13. Cote caracteristice pentru albie şi pod

242
VI.3.c. Cotele podului din condiţia de siguranţă a tranzitului lichid şi
solid
Cotele suprastructurii şi infrastructurii podului sunt indicate în Fig. VI.13.
Cotele superioare ale podului se stabilesc deasupra nivelului de verificare,
nivelului de calcul şi, unde este cazul, deasupra nivelului maxim de navigaţie.
Cotele de fundare a pilelor se fixează sub afuierea totală determinată în
secţiunile respective.
VI.4. Lungimea podului din condiţii economice şi condiţii de siguranţă
a tranzitului lichid şi solid

VI.4.a. Calculul lungimii podului


Podul se proiectează în mai multe variante de lungime, care se analizează
după următoarele criterii:
 respectarea condiţiilor de trafic terestru,
 asigurarea tranzitului lichid şi solid,
 transformările de albie care se produc,
 protecţia la inundaţii,
 asigurarea condiţiilor de trafic naval,
 costul minim.
Pentru fiecare variantă, se fac calculele hidraulice. Se selectează variantele
în care sunt satisfăcute valorile admisibile pentru:
 viteza apei sub pod,
 coeficientul de afuiere generală,
 remuu.
Apoi, se analizează criteriul economic, reprezentând, grafic, costul total şi
componentele de cost ale lucrărilor, în funcţie de lungimea podului (Fig. VI.14).
Costul total se compune din:  costul rampelor de acces şi al lucrărilor de
consolidare,  costul infrastructurii podului.
Lungimea aleasă corespunde variantei pentru care costul total este minim.

d. Fig. VI.14.
Lungimea optimă a podului
costul C

C minim din condiţii economice


b. a.- costul rampelor de acces;
c. b.- costul suprastructurii;
c.- costul infrastructurii;
a. d.- costul total
0 L optim lungimea L

243
VI.4.b. Reducerea lungimii podului prin decapări
La râurile cu albii minore slab conturate, prin care curgerea nu se face în
condiţii hidraulice optime, se decapează fundul albiei, pentru ca lungimea
podului să fie mai mică.
Suprafaţa transversală totală decapată trebuie să fie mai puţin de 20 % din
aria de curgere în secţiunea îngustată, înainte de afuiere (Fig. VI.15.a).
Decaparea se execută în amonte şi în aval de axul podului, pe lungimea:
L = (2 ÷ 3)D (VI.24)
unde D este lăţimea decapării (Fig. VI.15.b) [10, 36, 114].
Caracteristicile geometrice ale decapării sunt:
 taluzul are înclinarea:
 în amonte 1/5 ÷ 1/10,
 în aval 1/10 ÷ 1/20;
 panta longitudinală va fi egală cu panta hidraulică medie a râului;
 panta transversală va fi de 0,7…2 % de la maluri înspre albie;
 la curbe, decaparea se face numai spre malul concav (Fig. VI.15.c).

decapări

a.

taluz taluz
1/5-1/10 1/10–1/20
D
(2 - 3)D (2 - 3)D
(2 - 3)D
(2-3)D (2-3)D

b. c.
albiei majore

Fig. VI.15. Decapări în albia râului


a.- decapări în albia majoră - secţiune; b.- albie minoră rectilinie, albie majoră
bilaterală - plan; c.- zonă curbă, decapare pe partea concavă - plan

244
VI.5 Remuul
Micşorarea secţiunii de curgere prin amplasarea podului produce, în
amonte, fenomenul de supraînălţare a nivelului apei, numit remuu.
Remuul are valoare maximă Δ Z m la distanţa S  2  2,5 B , unde B este
lăţimea albiei în secţiunea barată (Fig. VI.16.a,b) [10, 114]. Valoarea maximă a
remuului în albia minoră se foloseşte pentru a stabili cota rampelor de acces, a
construcţiilor de dirijare, a digurilor de inundaţie şi a lucrărilor riverane.
În albia minoră, remuul maxim are loc în faţa rampelor de acces şi se
transmite orizontal la cota remuului Δ Z m .
La podurile cu diguri de dirijare, nivelul apei în axul podului este egal cu
nivelul în regim natural (Fig. VI.16.b).

a.

S 2
1
I ΔZm Z m = ΔZ m + I S

b.

1 2

BMs v Ms '
bMs v Ms

'
Bm vm vm

bMd '
v Md c.
BMd v Md

1 2
Fig. VI.16. Modificarea nivelului în amonte şi în aval de pod
a.- plan; b.- profil în lung; c.- distribuţia vitezelor

245
Calculul remuului se bazează pe ecuaţia cantităţii de mişcare a masei de
lichid aflat în domeniul de control delimitat de secţiunile 1-1 şi 2-2 (Fig.
VI.16.c): “variaţia cantităţii de mişcare a lichidului aflat într-un domeniu de
control, într-un interval de timp, este egală cu suma impulsurilor forţelor ce
acţionează domeniul, în acest interval de timp”:
 ' m v2  v1    P t (VI.25)
unde: ’ – raportul dintre cantitatea de mişcare calculată cu viteza reală din
secţiunile 1–1 şi 2–2 şi cea calculată cu viteza medie; ’ = 1,05 ÷ 1,1.
m – masa lichidului aflat între secţiunile 1–1 şi 2–2, egală cu:
γ
m = Q Δt (VI.26)
g
Se fac următoarele ipoteze simplificatoare:
 mişcarea este gradual variabilă,
 distribuţia presiunilor este hidrostatică,
 componenta greutăţii după direcţia pantei râului este neglijabilă,
 forţa de viscozitate a apei este neglijabilă,
 panta transversală a suprafeţei apei între secţiunile 1-1 şi 2-2 este foarte
mică.
Tabel VI.5. Coeficientul  pentru aproximarea remuului [10, 71]
Tipul de râu 
De munte: cu albie majoră ce transportă 20% Qcalc 0,03 ÷ 0,05
De deal: cu albie majoră ce transportă (20÷40)% Qcalc 0,05 ÷ 0,07
De câmpie: cu albie majoră ce transportă (40÷60)% Qcalc 0,08 ÷ 0,10
De câmpie: cu albie majoră ce transportă (60÷80)% Qcalc 0,09 ÷ 0,14

După înlocuiri şi neglijând termenii mici în ecuaţia (VI.25), se obţine:


 'm v2 - v1  
(VI.27.a)

 '  t
g
QMs Ms m m Md Md - QMs v Ms - Qm vm - QMd v Md 
' v'  Q' v'  Q' v'

∑P Δt = γ Δ Z m (ω'Ms + ω'm + ω'Md )Δt (VI.27.b)


Expresia remuului, înainte de afuierea generală este:
Z m 
(VI.28)
' v'  Q' v'  Q' v'
 ' QMs Ms m m Md Md - QMs v Ms - Qm vm - QMd v Md

g 'Ms  'm  'Md

246
Pentru predimensionare, supraînălţarea nivelului se aproximează prin:
Z   v 2pod (VI.29)
unde factorul  depinde de panta râului şi de lăţimea albiei majore (Tabel VI.5).
VI.6. Construcţii pentru dirijarea curentului spre pod
Dirijarea curentului principal spre secţiunea îngustată a podului se
realizează cu diguri longitudinale, cu traverse, epiuri şi combinaţia acestora.
Rolul digurilor de dirijare este de a ameliora curgerea pe sub pod, încât:
 firele de curent sunt paralele,
 căderea locală se depărtează de pod,
 racordarea biefurilor se face pe o lungime mare, cu pantă continuă,
 vitezele se uniformizează.
Consecinţele favorabile ale amplasării construcţiilor de dirijare sunt:
 nu se formează turbioane,
 nu se formează curenţi transversali puternici,
 se micşorează afuierea locală,
 se reduc alte deformaţii ale albiei (Fig. VI.17) [apud 10].

D A

Fig. VI.17. Procese de albie la un pod cu diguri de dirijare


A - afuiere; D - depunere
Construcţiile de dirijare sunt curbilinii, cu diverse forme, propuse în urma
studiilor teoretice sau de laborator şi a observaţiilor în natură (Fig. VI.18).
Faţă de axul podului, digurile de dirijare se compun din două părţi:
 partea superioară (sau amonte),
 partea inferioară (sau aval).
a. Partea amonte a digurilor de dirijare
Forma optimă a construcţiei de dirijare în partea amonte, care asigură
curgerea liniştită a apei este forma eliptică (Fig. VI.19) [10, 36, 114].
La poduri, batardouri şi la biefurile amonte ale barajelor deversoare,
raportul optim pentru semiaxele elipsei este a/b = 2 ÷ 2,7 [10].

247
a. b c.

Fig. VI.18. [apud 10, 78]


Forma digurilor de dirijare la pod
a, b, c, d - formă de pinten;
d. e. e - formă de pară

x' x
C
α A

r = (1/5-1/6)b

ρ min

D
a = ls

x' = x

y B y' =b-y O y'


AX POD b
Fig. VI.19. Partea amonte a digului de dirijare

Parametrul de bază în proiectarea părţii amonte este semiaxa mică a elipsei.


În albiile nesimetrice (Fig. VI.20) [30, 97], lucrările de dirijare se
construiesc nesimetrice.
Semiaxa mică se determină cu formula:
bs  As Bm ; bd = Ad Bm (VI.30)

248
cu notaţiile: Bm – lăţimea albiei minore;
As , Ad – coeficienţi determinaţi grafic, în funcţie de coeficienţii de
îngustare δ s , δ d (Fig. VI.21) [10, 114].
Coeficienţii de îngustare δ s , δ d se calculează astfel [10, 36]:

Qsb Qdb
δs = ; δd = (VI.31)
Qm Qm
+ QMs + Qds
2 2
Qm
Qs = + QMs
2

Bm Qsb
2
bd bs
Partea
amonte
AX POD
Partea aval

Fig. VI.20. Repartizarea debitelor în albii nesimetrice

0.45
A
0.40
0.35
0.30
0.25
0.20
0.15 coeficientul de îngustare
0.10
0,1 0,15 0,2 0.25 0.30 0.35 0.40 0.45 0.50 0.55 0.60 0.65 0.70
Fig. VI.21. Coeficientul A pentru definirea semiaxei mici
în funcţie de coeficientul de îngustare 

Semiaxa mare se determină în funcţie de coeficientul k = a b cunoscând


coeficienţii de îngustare  s şi  d (Tabel VI.6) [4, 10, 71].
Partea superioară se termină înspre amonte, cu un arc de cerc de rază
r  0,2 b şi unghi de cel mult 120° [10, 71].

249
Tabel VI.6. Definirea semiaxei mari a elipsei (a)
δs , δd 0,15 0,16 ÷ 0,25 0,26 ÷ 0,35  0,36
k = a/b 1,5 1,67 1,83 2

b. Partea aval a digurilor de dirijare


Rolul părţii aval a digurilor de dirijare este:
 dilatarea treptată a curentului,
 prevenirea formării vârtejurilor şi pâlniilor de eroziune.
Forma părţii aval:
 un arc de cerc având raza egală cu raza maximă a elipsei amonte şi
unghiul la centru de 7° ÷ 8°;
 o porţiune rectilinie, dusă în prelungirea tangentei la extremitatea aval a
arcului de cerc, până când proiecţia întregii lungimii a părţii aval este egală cu
jumătate din proiecţia părţii amonte pe axul râului.
Observaţii
* Un exemplu de traversare simplă, cu axul podului perpendicular pe albia
minoră, este prezentat în Fig. VI.22.
* La traversarea oblică, digurile de dirijare sunt inegale (Fig. VI.24.a) [10].

Albia majoră dreapta Albia minoră Albia majoră stânga

R2 = 20 R2 = 20
200

200

150 300 150 100


R1 = 400 R1 = 400
50 50

50 50
100
100

7o10' 7o10'

Fig. VI.22. Nod hidrotehnic de traversare cu pod: parametrii geometrici

VI.7. Funcţiile, particularităţile şi gabaritul lucrărilor de protecţie şi


regularizare la pod
După modul cum acţionează asupra curgerii, lucrările de regularizare în
zona podurilor sunt de două categorii:
 lucrări executate în albia principală,
 lucrări executate în albia majoră.

250
Lucrările şi construcţiile din albia minoră au funcţia de:
 eliminare a oblicităţii traversării,
 reducere a sinuozităţii,
 fixare a meandrelor,
 închidere a braţelor secundare,
 mărire a adâncimii albiei,
 consolidare a albiei,
 apărare a malurilor.
Lucrările din albia majoră au scopul de:
 a opri tendinţa curentului de a ocoli podul,
 a apăra riveranii de inundaţii,
 a realiza un contur de curgere hidrodinamic.
Lucrările de regularizare sunt costisitoare deoarece au lungimi mari, de
câţiva km. Pentru a fi economice, soluţiile trebuie bine concepute şi studiate
întâi pe modele.
Clasificarea construcţiilor de regularizare după nivelul apei la care
funcţionează:
 lucrări insubmersibile,
 submersibile.
Lucrările insubmersibile sunt:
 construcţiile de dirijare,
 digurile împotriva inundaţiilor,
 bermele transversale.
Cota coronamentului lucrărilor insubmersibile va fi cu min. 0,5 m peste
nivelul de calcul, la care se adaugă remuul ΔZ max şi înălţimea valurilor hval :

N coron = N calc + ΔZ max + hval + 0,5 (VI.32)


Lăţimea coronamentului este de minimum 2 m.
Materialul de execuţie este nisipul, pietrişul, prundişul, argila.
Taluzurile se caracterizează prin:
 amonte: panta 1/2, protecţia cu dale de beton;
 aval: panta 2/3, protecţia cu brazde de iarbă sau cu anrocamente.
Rampele de acces sunt diguri solicitate puternic, de aceea sunt prevăzute
cu banchete (sau berme). Bermele măresc stabilitatea taluzurilor (Fig. VI.23).
Parametrii geometrici ai bermelor:
 lăţimea este de minimum 2 m,
 panta este de 5 % pentru scurgerea apelor meteorice.
251
Fig. VI.23.
Rampă de acces:
secţiune transversală
>2m
5%
>0,5m N. calc.

Observaţie
* La un pod amplasat nesimetric, spre un mal al albiei majore, rampele de
acces vor fi curbilinii pentru a dirija apele mari din albia majoră spre pod (Fig.
VI.24.b) [10, 78].
Traversele sunt diguri scurte transversale, amplasate faţă de axa
terasamentului sub un unghi de 70° ÷ 80° (Fig. VI.24.c).

a. b.
Fig. VI.24. Cazuri particulare
de traversare cu pod
a.- traversare oblică; l
b.- traversare curbă, nesimetrică; 70-80°
c.- traversare în albie majoră largă, (2-4)l c.
rampă de acces lungă şi
consolidată cu traverse

Rolul traverselor este de:


 a proteja rampele de acces de acţiunea curentului din amonte,
 a dirija apele mari spre capul amonte al digului de dirijare (Fig. VI.25).
Traversele se dispun pe lungimea de (1/2 ÷ 2/3)D, unde D este lungimea
rampei de acces (Fig. VI.1). Capetele traverselor se află pe linia care uneşte
capul amonte al digului de dirijare cu punctul de intersecţie dintre rampa de
acces şi linia apelor mari (Fig. VI.24.c).
Distanţa dintre traverse este de (3 ÷ 4)l, unde l este lungimea traverselor.
Lăţimea capului traversei este de două ori lăţimea coronamentului.

252
Fig. VI.25. Traverse [10] 2
la traversarea unui meandru
1.- traversă; 2.- dig de dirijare 1

Lucrările submersibile sunt:


 epiurile,
 pragurile de fund,
 digurile longitudinale,
 protecţiile de mal,
 construcţiile de fund din suluri de fascine,
 construcţiile de suprafaţă din panouri plutitoare pentru a modifica sau
îmbunătăţi fenomenele de albie.
VI.8. Lucrări de protecţie contra eroziunii şi afuierii
Acţiunea de dislocare a materialului din albia râului, pe care o exercită
curentul în zona podului, se manifestă, în principal, prin eroziune laterală şi
eroziune verticală (afuiere).
Eroziunea laterală afectează digurile, traversele, epiurile, pragurile. Aceste
amenajări pot fi submersate în timpul viiturilor, permanent sau temporar, ceea ce
face ca eroziunea să se manifeste şi să evolueze în mod diferit (Fig. VI.26).
Degradarea digurilor din cauza deversării undei de inundaţii este un aspect
relativ nou pentru ingineri, deoarece, în mod obişnuit, s-au ignorat consecinţele
inundaţiilor mai mari decât „inundaţia de calcul" [Chen & Anderson, 1987].

t1
t2 t3
t3 t2
a. b. t1

Fig. VI.26. Evoluţia degradării la deversarea undei de viitură [apud 28]


a.- lucrare submersată: eroziunea începe la creasta aval;
b.- lucrare cu lamă deversantă liberă: eroziunea începe de la piciorul aval

 La o lucrare peste care deversează curentul, dar nivelul lui rămâne


acelaşi, evoluţia degradărilor are la bază două procese primare de eroziune,
anume: saltul hidraulic şi turbulenţa. La deversarea apei, creşte viteza locală şi

253
astfel se creează forţe mari de eroziune. Se formează un salt hidraulic liber care
provoacă o rupere de pantă între creastă şi taluzul aval. Din această cauză,
eroziunea începe la muchia aval a taluzului (Fig. VI.26.a) şi va migra spre
amonte din cauza vitezei mari. Eroziunea va avansa în corpul construcţiei şi spre
piciorul aval.
Eroziunea se va deplasa şi spre aval din cauza turbulenţei în asociere cu
saltul hidraulic.
 La o lucrare peste care deversează curentul cu nivel scăzut în aval,
curgerea se va accelera pe taluz, ceea ce va creşte efortul tangenţial asociat cu
viteza supercritică. Eroziunea va începe la piciorul taluzului aval chiar dacă este
sau nu salt hidraulic. Eroziunea se va dezvolta spre creasta taluzului şi înspre
amonte, prin corpul lucrării (Fig. VI.26.b).
Afuierea albiei şi a lucrărilor din albie, în zona unui pod, are consecinţe
nefaste. Spre exemplu, la 5 apr. 1987, după 30 ani de exploatare, două travee ale
podului de autostradă de la Schoharie Creek, SUA, s-au prăbuşit din cauza
afuierii locale excesive - adâncime 3 m, lăţime 6 m, lungime 25 m (Foto VI.1).

Foto VI.1.
Afuiere locală
la o pilă de pod
fără protecţie de albie
[164]

Aceste catastrofe pot fi evitate prin măsuri constructive [67, 160].


1. Protecţiile cu anrocamente prezintă avantaje faţă de structurile rigide,
pentru că sunt flexibile la atacul curentului, rămân funcţionale chiar dacă unele
pietre individuale se pierd, în plus, pot fi reparate uşor. Anrocamentele realizate
corect pot asigura protecţie pe termen lung, dacă sunt controlate atât la debit
normal cât şi după viituri.
Anrocamentele trebuie să fie angulare şi cu dimensiuni gradate, pentru a se
înţepeni şi pentru ca pietrele mici să nu fie spălate. Arealul de acoperire cu
anrocamente se extinde în jurul pilei, pe o distanţă de min. 2 ori lăţimea pilei.
Anrocamentele se plasează într-o groapă pre-excavată în jurul pilei, astfel ca
partea superioară a stratului de piatră să fie la nivelul albiei, pentru a nu crea
obstrucţii adiţionale, curentului [72, 87].

254
Grosimea stratului de anrocamente trebuie să fie min. de 3x D50 al pietrei.
Grosimea va fi mărită dacă adâncimea albiei formate prin contracţia curentului
sau prin afuiere generală şi degradare pe termen scurt este mai mare ca grosimea
recomandată.
La pilele lamelare şi oblice faţă de curent, zona de amplasare a
anrocamentelor se măreşte în funcţie de unghiul de oblicitate, lăţimea şi
lungimea pilei.
Sub stratul de anrocamente, se realizează un filtru invers, dar nu sub tot
stratul de anrocamente, ci pe 2/3 din distanţa de la pilă la marginea
anrocamentelor. Când se foloseşte filtru granular, stratul de anrocamente va avea
grosimea de min. 4x D50 sau min. 15 cm. Dacă plasarea se face sub apă,
grosimea stratului de anrocamente şi a filtrului se măresc cu 50 % [99]. Filtrul
granular nu se recomandă în albii cu dune.
Dimensionarea anrocamentelor la pilele podului beneficiază de
numeroase studii, bazate pe viteza critică sau pe efortul tangenţial critic.
 Mărimea caracteristică a pietrelor se poate aprecia cu formulele:
D50
 Farraday şi Charlton, 1983, = 0,547 Fr 3 (VI.34)
y

D50 C *
 Parola et al., 1989, = Fr 3 (VI.35)
y Ss -1
S s - densitatea relativă a pietrei în apă,
C* - coeficientul de formă al pietrei, = 1 – rectangulară, = 0,61 – rotunjită
( f1 f 2 V )2
 Richardson şi Davis, 1995, D50 = 0,692 (VI.36)
2 g (S s - 1)
f1 – factor de formă: = 1,5 – rotunjită, = 1,7 – rectangulară;
f 2 – factor de poziţie a pietrei:= 0,9 – lângă mal, în tronson rectiliniu, =1,7
– în curent principal al curbei.
ρ -ρ
 Wörman, 1989, U c = 0,85 2 gD s (VI.37)
ρ
U c = 2U ; U c - viteza critică, U – viteza medie în regim neobstrucţionat
 Grosimea stratului de anrocamente se apreciază cu formule empirice:

 Bonasoundas, 1973, T = 0,06 - 0,033U + 0,04U 2 (VI.33)

255
T – grosimea stratului (m), U – viteza medie (m/s)
16
U c = 6d 1 3 y0 sau, pentru pat orizontal, U c = 4,29d 1 2
U c - viteza medie critică, d – mărimea pietrei din protecţie, y0 - adâncimea

T τ0
 Suzuki, 1992 [14] = 1,43 ln (VI.38)
τ τ 0c
T - grosimea stratului;
τ 0c şi τ 0 - eforturi tangenţiale adimensionale date de relaţii de forma:
τ 0c τ0
D50 şi D
Δγ s Δγ s 50
2. Anrocamentele parţial cimentate şi geocontainerele constau din roci
de dimensiuni specificate care sunt plasate în jurul pilelor şi sunt cimentate cu
mortar ce umple 50% din goluri [28]. Spre deosebire de anrocamentele
cimentate complet, acest sistem este flexibil şi permeabil. În plus, se poate folosi
piatră mai mică decât la anrocamentele necimentate. Arealul de amplasare în
jurul pilei se extinde până la distanţa de 1,5 ori lăţimea pilei.
3. Sistemul de blocuri de beton articulate creează o carapace flexibilă.
Elementele de beton sunt articulate între ele sau sunt prinse cu cabluri,
formând un covor sau o saltea. Elementele au un oarecare grad de mobilitate. Se
amplasează în jurul pilei pe distanţa de min. 2 ori lăţimea pilei. Marginile sunt
fixate într-un şanţ de contur pentru a se preveni ridicarea sau afuierea.
Filtrul sub sistemul de blocuri articulate trebuie extins sub toată suprafaţa.
Nu se recomandă filtru granular, ci filtru geotextil.
Sistemul nu este verificat pe termen lung la pile de pod, dar este uzual
folosit la protecţii de culee, de albie sau de mal.
4. Saltelele de gabioane se caracterizează prin flexibilitatea elementelor
componente, ceea ce conferă abilitatea de adaptare la modificările mediului ce
se produc permanent în jurul pilelor unui pod [28].
Calitatea lucrărilor din gabioane depinde de mărimea şi umplerea cutiilor
cu piatră şi de calitatea sârmei de execuţie a cutiei (sârmă de oţel galvanizată
acoperită cu un strat de protecţie din PVC). Piatra trebuie să fie dură, fără
planuri de discontinuităţi, fără urme de argilă. Umplerea cutiilor se face cu piatră
din toate dimensiunile selectate (Tabel VI.7) [66].
Efortul de forfecare admisibil pentru saltelele de gabioane este dat de:
( )
τ adm = C S γ p - γ a D50 (VI.39)

256
unde: CS = 0,1 - coeficientul de stabilitate pentru salteaua umplută cu piatră;
γ p , γ a - greutatea specifică a pietrei, respectiv, a apei (N/m2);
D50 - diametrul mediu al pietrei de umplere (m).

Tabel VI.7. Mărimea pietrei pentru umplerea saltelei de gabioane


Grosimea saltelei (cm) Mărimea pietrei (cm)
15 7,5 - 12,5
25 7,5 - 12,5
30 10 - 20

Condiţiile de dimensionare pentru imediata vecinătate a pilei sunt mult mai


severe, de aceea, în ecuaţiile de proiectare, se foloseşte viteza locală. În acest
scop, viteza medie pe secţiune se va multiplica cu factori care depind de forma
pietrei ( K1 ) şi locaţia pilei în albie ( K 2 ), astfel:
v proiect  K1 K 2 vmed (VI.40)
K1 = 1,5 – formă rotunjită; = 1,7 – muchii ascuţite;
K 2 = 0,9 pentru pila amplasată lângă mal, în sector de aliniament;
= 1,7 – pentru pilă în curent principal, în apropiere de o curbă strânsă;
vmed - este viteza medie pe secţiune, în amonte de pod.
Amplasarea saltelei în jurul pilei se face pe o distanţă mai mare de 2 ori
lăţimea pilei. Deoarece salteaua are grosime mică, ea trebuie fixată pe contur,
într-un şanţ, pentru a nu fi ridicată de curent. Saltelele se leagă între ele cu
cabluri. Sub saltea, se dispune filtrul, pe 2/3 din lăţime. Filtrul granular va avea
grosimea minimă de 4 x D50 sau min. 15 cm [67].
5. Saltelele din geosintetice sunt alcătuite dintr-un strat dublu de ţesătură
de poliester sau nailon, care este despărţit prin sudură, în compartimente ce
formează câmpuri de dimensiuni 0,5 - 2 m Acestea comunică între ele, prin
tuburi. Compartimentele sunt umplute cu beton pompat, formându-se un câmp
de dale sau blocuri.
În funcţie de destinaţie, salteaua poate fi permeabilă (de regulă) sau
impermeabilă (este prevăzută şi cu o geomembrană).
Flexibilitatea şi permeabilitatea sunt funcţii importante, de aceea se
folosesc, frecvent, la protecţia culeelor, malurilor, canalelor, conductelor
subacvatice.
La pile, amplasarea se face pe o distanţă egală cu de 2 ori lăţimea pilei.
Marginile se fixează într-un şanţ periferic. Aceste saltele nu se suprapun.
Filtrul se dispune sub toată suprafaţa saltelei.
257
6. Sistemul de blocuri de beton articulate creează o carapace flexibilă.
Elementele de beton sunt articulate între ele sau sunt prinse cu cabluri, formând
un covor sau o saltea. Elementele au o oarecare mobilitate (Fig. VI.27.).
Se amplasează în jurul pilei pe distanţa de min. 2 ori lăţimea pilei.
Marginile sunt fixate într-un şanţ de contur pentru a se preveni ridicarea sau
afuierea.
Sub sistemul de blocuri articulate se amplasează un filtru care trebuie
extins sub toată suprafaţa. Nu se recomandă filtru granular, ci filtru geotextil.
Sistemul nu este verificat pe termen lung la pile de pod, dar este uzual
folosit la protecţii de culee, albie şi de mal.

Fig. VI. 27. [28, 162].


Sistem de blocuri de beton articulate
pentru protecţia taluzului şi culeei

7. Blocurile de beton interblocante


a. Toskanele se folosesc sub formă de covor în jurul pilelor, culeelor, la
piciorul taluzului [95].
Viteza apei, pentru proiectare, folosită la stabilirea dimensiunilor şi masei
prefabricatelor se alege în funcţie de:  viteza curentului la probabilitatea de
calcul,  forma şi dimensiunile pilei sau culeei,  unghiul de atac al curentului.
După definirea vitezei apei, se poate determina grosimea stratului de protecţie şi
extinderea ariei protejate.
Stratul de toskane se instalează pe un filtru granular sau din geotextil.

Fig. VI.28. Toskane


pentru protecţia pilei
contra afuierii.
Studii de laborator [160]

258
b. Protecţia cu jack-uri se realizează cu elemente independente, în cazul
debitelor mici şi când patul albiei este rezistent, dar, în general, se realizează
prin asamblarea modulelor de dimensiuni adecvate [48, 161].
Dacă patul este mobil, înainte de instalarea modulelor, se aşterne fie un
strat de piatră, fie un strat de geotextil, sau un strat de geotextil şi unul de piatră
(Fig. VI.29.b). Rolul stratului de piatră este de a reţine fracţiunea cea mai fină de
material din patul nativ care, altfel, ar putea fi antrenată de curent. Piatra
amplasată direct pe roca albiei trebuie să aibă anumite sorturi pentru a nu fi
spălată, în plus, trebuie să fie destul de mare pentru a nu fi antrenată de
turbioane şi şocuri hidrodinamice. În unele cazuri, se pun două sau mai multe
straturi de piatră (mai mică în straturile inferioare) pentru a satisface toate
criteriile (Fig. VI.29).

module 5x4x5 pilă de pod

a.

stratul superior
stratul inferior
albia naturală
b.

stratul superior
albia naturală geotextil
Fig. VI.29. Amplasarea modulelor pe patul albiei [apud 160]
a.- două straturi de piatră spartă peste materialul nativ al albiei;
b.- strat de geotextil şi strat de piatră peste materialul nativ al albiei

Criteriile de dimensionare a pietrei pentru pat sunt recomandate de


Escarameia [39].
Lucrarea se execută la uscat, după excavare şi realizarea unui batardou din
materialul excavat. Modulele se instalează în jurul pilei pe o rază de minim 3 m,
în funcţie de adâncimea de afuiere totală calculată.
c. Protecţia cu blocuri Accropode se foloseşte la forţe hidrodinamice
foarte mari. Sistemul nu este folosit frecvent la pile de pod, ci la protecţii de
culee şi de mal. Amplasarea blocurilor se face cu macaraua, cu precizie, într-o
grilă prestabilită, utilizând GPS, pentru a obţine interblocarea necesară. Spre

259
exemplu, la extinderea portului petrolier Ras Laffan din Qatar (2007-2009), la
carapacea digurilor, s-au folosit 37.000 prefabricate de beton tip Accropode şi
185.000 prefabricate de beton precomprimat de tip Antifer, amplasarea
subacvatică fiind monitorizată cu sonde de imagini 3D (Fig. VI.30).

a. b. c
Fig. VI.30. Amplasarea blocurilor Accropode într-un singur strat [apud 45]
a.- amplasarea sub apă; b.- camera video subacvatică; c.- amplasarea la uscat

d. Stabilopozi şi blocuri Antifer


Reabilitarea digurilor din portul Constanţa s-a realizat în perioada nov.
1998 - sept. 2001, folosindu-se, pentru protecţie, 17.560 stabilopozi de 4,5 t şi
20.040 de 25 t precum şi 16.230 blocuri Antifer de 15 t [148].

260
CAPITOLUL VII

LUCRĂRI DE PROTECŢIE ŞI AMENAJĂRI HIDROTEHNICE


ÎN ZONA PODEŢELOR

VII.1. Importanţa amenajării. Caracteristici hidraulice şi geometrice


Podeţele sunt lucrări de artă prin care o calea ferată sau rutieră traversează
cursurile de apă şi văile mici. Podeţele sunt structuri unicat şi reprezintă o parte
importantă a infrastructurii actuale, aprox. 65% din lungimea totală a
traversărilor realizate cu poduri şi podeţe, ceea ce determină costul ridicat al
căilor de comunicaţie (spre exemplu, în S.U.A., există peste cinci milioane de
podeţe funcţionale [61]). De aici, rezultă necesitatea proiectării podeţele atât
după criterii hidrologice, hidraulice, de rezistenţă cât şi după criterii economice.
După darea în folosinţă, inspecţia periodică şi riguroasă, mentenanţa şi
reabilitarea sunt trei principii fundamentale pentru securitatea infrastructurii, a
utilizatorilor de drum şi a riveranilor.
Podeţele sunt folosite atunci când, hidraulic, nu sunt necesare podurile,
când gheaţa şi plutitorii sunt în limite admisibile, când sunt mai economice decât
podurile. Podeţele constituie o soluţie economică şi simplă de traversare a
cursurilor de apă cu debite mici sau cu coeficient de torenţialitate mic.
La intrarea în podeţ, se execută lucrări de dirijare a curentului pentru:
 a folosi optim secţiunea de curgere,
 a diminua rezistenţele hidraulice la intrarea şi la ieşirea din podeţ,
 a proteja terasamentul de eroziunea apei.
Acumularea de gheaţă poate fi atenuată, dacă este necesar, prin:
• evaluarea pagubelor produse de inundaţiile create de un podeţ înfundat,
• considerarea variantei de mărire a dimensiunii podeţului,
• utilizarea de pereţi lungi despărţitori (podeţe casetate), pinteni avansaţi.
Controlul plutitorilor trebuie luat în considerare:  când experienţa sau
datele fizice arată că este posibil un transport important de plutitori pe cursul de
apă;  pentru podeţele situate în regiunile muntoase sau abrupte;  pentru
podeţele care funcţionează la un grad mare de umplere;  acolo unde accesul
pentru întreţinere este limitat.
Se recomandă amenajarea intrării cu aripi înclinate divergente care să aibă
înălţimea la capătul amonte mai mare decât adâncimea Q10%

261
La amplasarea şi dimensionarea podeţului, se ţine seama de: • destinaţia
terenurilor din bazinul hidrografic, • tipul şi caracteristicile căii de comunicaţie,
• pagubele produse de inundaţii, • restricţiile la debitul Q1% , • efectele
plutitorilor, • istoricul apelor mari, • viteza apei la ieşire, • durata de tranzit a
debitului, • costurile de construcţie şi întreţinere, • estimarea duratei de viaţă [97,
84, 123, 142].
Podeţele sunt construite dintr-o varietate de materiale, în numeroase forme
şi configuraţii.
hT
Fig. VII.1. Podeţ tubular multiplu.
Schemă
D

a. L L1 L2 b.

B B1 B2

Fig. VII.2. Podeţ dalat. Schemă


a.- cu o deschidere; b.- cu două deschideri

VII.1.a. Clasificarea podeţelor


Criteriile de clasificare pot fi sintetizate astfel:
 conceptul de proiectare:
• podeţ standard - tranzitarea apelor la un cost minim;
• podeţ cu pierdere de energie minimă - tranzitarea apelor după forma
liniilor de curent (Fig. VII.3).
 durata de serviciu:
• podeţe provizorii (≤ 5 ani);
• definitive (≥ 70 ani);
 condiţiile de agresivitate a zonei:
• lucrări normale (expuse la ape moi);
• lucrări speciale (expuse la ape cu agresivitate chimică;
 consecinţele economice şi logistice ale degradării lucrării:
• lucrări ordinare (lucrări de dimensiuni mici, lucrări de dimensiuni mari la
care reparaţiile se pot face uşor);
• lucrări importante (care nu prezintă caracteristicile de mai sus);
• lucrări speciale (necesită studii specifice, ex. tuburi circulare cu diametru
≥ 5,50 m, tuburi arcuite şi tuburi eliptice cu axa mare orizontală ≥ 8 m).

262
 poziţia terasamentului căii de comunicaţie (hT):
• podeţe tubulare (sau în rambleu) dacă hT  0,50 m, care pot fi:
 podeţe închise (Fig. VII.1);
 podeţe deschise la partea inferioară (Fig. VII.7);
• podeţe dalate (sau de suprafaţă) dacă hT = 0 (Fig. VII.2).
 regimul hidraulic:
 curgere cu nivel liber: podeţe dalate şi podeţe tubulare;
 curgere sub presiune: numai podeţele tubulare.

linii echipotenţiale Plan

A A' Fig. VII.3. Podeţ PEM.


Schema [apud 30]

intrare tub (gât) ieşire

h1 Secţiunea A - A'
Δz

Forma secţiunii transversale a podeţelor tubulare închise poate fi :


rectangulară (casetă) (Fig. VII.5), circulară (Fig. VII.4), elipsă orizontală, elipsă
verticală, arce joase, arce înalte, clopot (Fig. VII.6). Forma se alege în funcţie
de:  debit,  cota apei în amonte,  înălţimea terasamentului,  performanţa
hidraulică,  costul construcţiei.
Debuşeul se stabileşte pe baza debitului maxim şi a nivelului corespunzător
cerinţelor hidrologice şi ecologice: remuul să fie minim; în aval, înălţimea de
curgere să fie suficientă pentru fauna acvatică [27, 97, 123, 126, 164].

a. b.

Fig. VII.4 Podeţ tubular standard multiplu


a.- beton, tuburi la acelaşi nivel [31]; b.- aluminiu, tuburi denivelate [172]

263
Fig. VII.5. [97]
Podeţ standard
casetat multiplu
(vedere aval)

hcheie 2

Rsup

1
Rcolt Rinf

3
a. D b.
Fig. VII.6. Podeţ cu secţiune clopot, din tablă de oţel ondulată
a.- vedere [http://www.fostersupply.com/]; b.- secţiune prin amplasament;
1.- umplutură structurală; 2.- straturi rutiere; 3.- umplutură pentru fundaţia tubului;
D - deschiderea; hcheie - grosimea umpluturii la cheie [apud 126]

a. b.
Fig. VII.7. Podeţ tubular arcuit, deschis la partea inferioară
a.- beton [97]; b.- aluminiu [172]
Formele tipice pentru podeţele cu fundul deschis sunt diferite casete sau
configuraţii în arc (Fig. VII.7).
Podeţul închis are avantajul că se asigură protecţia împotriva afuierii.
Podeţul cu fundul deschis este avantajos deoarece:  permite tranzitul
aluviunilor mari (care ar eroda un podeţ închis);  nu perturbă habitatul
organismelor acvatice;  este estetic.
Materialele se aleg în funcţie de:  rezistenţa structurală,  rugozitatea
hidraulică,  durabilitate (rezistenţa la coroziune şi la abraziune),  tehnologia de
execuţie. Mai sunt în funcţiune podeţe din lemn, piatră, cărămidă (Fig. VII.8), cu
caracter istoric sau pentru traversări minore.

264
Totuşi, materialele frecvent folosite sunt betonul simplu şi betonul armat,
oţelul galvanizat, aluminiul, materialele plastice (PEID, polipropilenă, PVC).

Fig. VII.8. Podeţe


din diverse materiale
a.- podeţ din lemn, Utah, SUA, 1900
[181]; b.- podeţ din cărămidă pe râul
Loddon, Anglia [179];
c.- podeţ din piatră pe râul Otter, Anglia
a. [180]

b. c.

Materialele de construcţii evoluează spectaculos, încât, se vor adăuga noi


materiale plastice, fibre de sticlă, materiale compozite.
Pentru ameliorarea unor parametri, se poate folosi combinaţia de
materiale, precum căptuşirea cu alt material (aluminiu, beton asfaltic, polimeri
etc.) pentru a inhiba coroziunea sau/şi abraziunea, sau pentru a reduce rezistenţa
hidraulică, tuburi riflate cu pereţi dubli, tuburi spiralate cu pereţi dubli cu profil
interior din oţel ş.a.
Aluminiul se foloseşte pentru numeroasele avantaje oferite:  greutatea
redusă şi rezistenţa înaltă permite ca asamblarea întregii structuri să se facă în
vecinătatea amplasamentului (Fig. VII.9);  se elimină turnarea betonului;  se
reduce durata de închidere a drumului;  sunt structuri ecologice în privinţa
calităţii apei şi a biotopului acvatic.

Fig. VII.9.
Podeţ din aluminiu D=3 m,
echipat complet in situ [172]

265
VII.1.b. Aspecte hidraulice la podeţe
La curgerea cu nivel liber, intrarea sub podeţ va fi cu cel puţin 0,25 m peste
nivelul maxim al apei în amonte de construcţie, ceea ce asigură trecerea
flotorilor (Fig. VII.10.a,b).
Înălţimea de acoperire a tubului (înălţimea de la cheia de boltă a tubului
până la cota drumului suportat) este de minimum A = D/10 + 0,5 m [114, 126]
cu scopul de a difuza sarcinile transmise de la suprafaţă de vehicule (Fig.
VII.10.b).

≥A
≥0,25 0,25

a. b.
Fig. VII.10. Poziţia suprastructurii faţă de curent la podeţele cu intrarea liberă
a.- podeţ dalat; b.- podeţ tubular
Calculul hidraulic se bazează pe [107, 114]:
a). ipoteza albiilor prismatice, conform căreia forma secţiunii transversale
a albiei rămâne neschimbată în lungul curentului;
b). analogia cu alte sisteme hidraulice:
 curgerea prin podeţele dalate şi tubulare cu nivel liber este analogă cu
cea de la deversoarele cu prag lat, la care înălţimea pragului este egală cu zero
şi unde se produce numai contracţie laterală;
 curgerea prin podeţele tubulare forţate este analogă cu cea de la
ajutaje, cu deosebirea că se iau în calcul pierderile de sarcină liniare din tub.
Elementele geometrice caracteristice unui podeţ sunt:
1. debuşeul,
2. deschiderea,
3. lumina.
1. Debuşeul este suprafaţa transversală de sub podeţ cuprinsă între albie şi
tavan. Debuşeul se determină în funcţie de:  tipul podeţului,  debitul maxim
de calcul,  adâncimea curentului în amonte,  lumina podeţului,  amenajarea
în amonte,  materialul de execuţie.
2. Deschiderea este distanţa (L) dintre axele aparatelor de reazem ale
suprastructurii, în cazul podeţelor dalate. Un podeţ dalat poate avea una sau mai
deschideri (Fig. VII.2.a,b). Deschiderea se foloseşte la calculul static al
suprastructurii.
266
3. Lumina este distanţa măsurată la oglinda apei, în interiorul tubului (D)
(Fig. VII.1) sau între feţele interioare ale pilelor (B) în cazul podeţului dalat
(Fig. VII.2).
La podeţele tubulare constituite din mai multe tuburi, lumina totală este:
B = ∑ Di (VII.1.a)
La podeţele dalate multiple, lumina totală este (Fig. VII.2.b):
B = ∑ Bi (VII.1.b)
VII.2. Podeţe dalate
Părţile principale ale podeţului dalat sunt:
 infrastructura,
 suprastructura.
Infrastructura constă din picioarele podeţului, care se numesc culee când
sunt executate la mal şi pile când sunt executate în albie. Dacă picioarele din
albie sunt din lemn, ele se numesc palee.
Suprastructura este partea care preia sarcinile produse de vehicule şi le
transmite terenului de fundaţie prin intermediul infrastructurii. Este alcătuită
dintr-o placă (sau dală).
Regimul de curgere în zona podeţului se deosebeşte de regimul de curgere
natural prin importante particularităţi, prezentate în continuare.
 Prin amplasarea podeţului, are loc ştrangularea albiei, ceea ce face ca, în
amonte, adâncimea curentului să crească, sub formă de remuu.
 La intrarea apei sub podeţ, viteza se măreşte, deci adâncimea scade până
la o valoare minimă, atinsă în secţiunea contractată.
 Din secţiunea contractată, înspre aval, adâncimea creşte treptat.
Suprafaţa liberă a curentului poate avea diferite forme, în funcţie de raportul
între adâncimea critică ( hcrt ), conjugata adâncimii contractate ( hc" ) şi adâncimea
apei în aval de podeţ ( ha ).
Adâncimile conjugate se determină din calculul deversorului cu prag lat:

hc' 
1  2 2 22  1hcrt
1  2  2 2  2  1
(VII.2.a)

1  2 2
hc" 

1  2 2 2 2  1 
hcrt (VII.2.b)

unde  este coeficientul de viteză. Valoarea lui  depinde de tipul construcţiilor


de racordare a intrării podeţului cu terasamentul (Tabel VII.1) [114, 123].

267
Considerând domeniul de variaţie a coeficientului de viteză, din tabelul
VII.1, se apreciază că hc" variază între limitele:
hc" = (1,2 ÷ 1,4) hcrt (VII.3)

Forma culeelor 
Tabel VII.1. Înecate în rambleu şi prevăzute cu sferturi de con 0,90
Coeficientul de viteză Cu aripi înclinate 0,90
Ieşite din sferturi de con 0,85

VII.2.a. Regimul hidraulic sub podeţele dalate


Calculul hidraulic se adoptă după ce se stabilesc condiţiile de curgere sub
podeţ. Aceste condiţii rezultă din analiza raportului între adâncimea apei în aval
de podeţ în regim natural ( ha ) şi conjugata adâncimii contractate ( hc" ).
Există două situaţii, anume ha  hc" şi ha > hc" , prezentate în continuare.
VII.2.a.1. Analogie cu deversorul cu prag lat liber
Când adâncimea apei în aval de podeţ este mai mică sau cel mult egală cu
conjugata adâncimii contractate (ec. VII.3):
ha < hc" = (1,2 ÷ 1,4) hcrt (VII.4)
atunci podeţul lucrează ca un deversor cu prag lat liber.
Apoi, se compară adâncimea aval cu o altă adâncime caracteristică
mişcării, anume cu adâncimea critică.
Există două situaţii, anume ha ≤ hcrt şi ha > hcrt , prezentate în continuare.
a). Adâncimea aval este mai mică sau egală cu adâncimea critică:
ha ≤ hcrt (VII.5)
Caracteristicile curgerii sub podeţ în acest caz sunt:
 regim rapid de curgere,
 adâncimea curentului creşte treptat după secţiunea contractată şi ajunge
la ieşire, la valoarea hcrt .
Adâncimea de calcul sub podeţ se va considera egală cu adâncimea critică
( hcalc = hcrt ), deoarece adâncimea în secţiunea contractată şi adâncimea critică
au mărimi apropiate:
hc = (0,66 ÷ 0,81) hcrt (VII.6)
Racordarea biefurilor se face printr-o curbă de remuu (Fig. VII.11).

268
Fig. VII.11. Racordare
prin curbă de remuu
la podeţele dalate H
hcrt b.

b). Adâncimea aval este mai mare decât adâncimea critică:


ha > hcrt (VII.7)
Caracteristicile curgerii sub podeţ sunt
 regim rapid până în secţiune contractată,
 salt hidraulic perfect, liber, în zona centrală a podeţului,
 regim lent la ieşirea din podeţ.
Adâncimea de calcul sub podeţ se consideră egală cu adâncimea aval
( hcalc = ha ).
Racordarea biefurilor se face prin salt hidraulic liber (Fig. VII.12).

Fig. VII.12. Racordare


prin salt hidraulic liber
H la podeţele dalate
hc hcrt hc" ha

VII.2.a.2. Analogie cu deversorul cu prag lat înecat


Dacă adâncimea apei în aval de podeţ este mai mare decât conjugata
adâncimii contractate:
ha > hc" = (1,2 ÷ 1,4) hcrt (VII.8)
atunci podeţul lucrează ca un deversor cu prag lat înecat.
Adâncimea de calcul se consideră egală cu adâncimea aval ( hcalc = ha ).
Racordarea biefurilor se va face prin salt hidraulic înecat (Fig. VII.13).

Fig. VII.13. Racordare


prin salt hidraulic înecat
H la podeţele dalate
hc hc" hcrt ha

269
VII.2.b. Lumina podeţului dalat
Lumina podeţului se determină ţinând seama de caracteristicile curgerii:
 curgerea este în regim critic;
 curentul prezintă contracţie laterală.
Se scrie relaţia critică:
α Q 2 ε 2 ω3crt
= (VII.9)
g Bcrt
unde: Q – debitul;
 – coeficientul Coriolis, exprimând neuniformitatea vitezei în secţiune;
ω crt – suprafaţa secţiunii vii, în regim critic;
Bcrt – lăţimea curentului la suprafaţa liberă, pentru adâncimea critică hcrt ;
 – coeficientul de contracţie laterală, adoptat în funcţie de tipul construcţiei
de racordare a culeelor cu terasamentul (Tabel VII.2) [114, 123].
Rezultă lumina podeţului în funcţie de secţiunea vie:
g ε 2 ω3crt
Bcrt = (VII.10.a)
α Q2
Lumina se poate calcula şi în funcţie de viteza critică de antrenare a
particulelor din albie, ştiind că ωcrt = Q ε vcrt , încât relaţia (VII.10.a) devine:
gQ
Bcrt = 3
(VII.10.b)
α ε vcrt

Forma culeelor 
Tabel VII.2.
Coeficientul Înecate în rambleu şi prevăzute cu sferturi de con 0,90
de contracţie Cu aripi înclinate 0,85
Ieşite din sferturi de con 0,80

Felul îmbrăcăminţii va (m/s)


Înierbare 1
Tabel VII.3. Brăzduire 1,5
Viteza admisibilă Pereu uscat din piatră 2,5
sub podeţ ( va ) Pereu din dale de beton 3,5
Pereu din piatră cu mortar de ciment 4
Zidărie de cărămidă sau piatră, cu mortar de ciment
5
Beton, beton armat precomprimat

Pentru a evita eroziunea albiei sub podeţ, pentru viteza critică vcrt se
impune o valoare maximă admisibilă va , conform STAS 3051-91 (Tabel VII.3),
în funcţie de natura terenului sau a îmbrăcăminţii de protecţie a albiei.
270
Din această condiţie, rezultă lumina podeţului pentru ca albia să fie stabilă:
gQ
Bcrt = (VII.10.c)
α ε va3
Observaţii
* Expresiile (VII.10.a), (VII.10.b), (VII.10.c), sunt valabile pentru orice
formă a secţiunii podeţului.
* Când albia nu este consolidată, atunci nu se admite ştrangularea ei, iar
culeele podeţului vor fi executate la nivelul apei din albia naturală.
VII.2.c. Adâncimea critică a apei
Pentru a determina adâncimea critică, se scrie relaţia critică (VII.9) în
funcţie de secţiunea şi viteza critică, obţinându-se:
2
α vcrt ω
= crt (VII.11)
g Bcrt
ωcrt
Raportul exprimă adâncimea medie a secţiunii vii ω crt în regim
Bcrt
critic, deci:
2
α vcrt
= hcrt.med (VII.12)
g
Relaţia generală (VII.12) ia forme particulare după tipul de secţiune
transversală:
 secţiune dreptunghiulară
Adâncimea secţiunii este constantă şi egală cu adâncimea critică:
α va2
hcrt.med = const. = hcrt ; hcrt = (VII.13)
g
 secţiune trapezoidală
Adâncimea critică rezultă din ecuaţia secţiunii vii (Fig. VII.14):
ωcrt = hcrt (Bcrt - m hcrt ) (VII.14)

2
Bcrt ± Bcrt - 4 m ωcrt
hcrt = (VII.15)
2m
Q gQ
ωcrt = ; Bcrt = (VII.16)
ε va α ε va3
unde m este cotangenta unghiului de taluz cu orizontala.

271
Adâncimea critică este dată de rădăcina a doua a ecuaţiei (VII.15):
2
Bcrt - Bcrt - 4 m ω crt
hcrt = (VII.17)
2m

Bcrt

Fig. VII.14. 1m


Podeţ dalat cu secţiune hcrt
trapezoidală

b
Pentru ca radicalul să nu devină imaginar, Zavati & Manole [114] au
stabilit relaţia între coeficientul de taluz (m), debit (Q) şi viteză (v):
g2 Q
m≤ (VII.18)
4   2 va5
Coeficientul de taluz (m), pentru vitezele admisibile (STAS 3051-91) şi
debite de (1 - 10) m3/s este dat în Tabel VII.4 şi în nomogramele din Fig. VII.15.

Tabel VII.4. Optimizarea parametrilor de proiectare la podeţele dalate trapezoidale


 = 0,9  = 0,9
va m = g 2Q 4εα 2 va5 va m = g 2Q 4εα 2 va5
m = 26,7322 Q m = 0,051 Q
Q =1 26,732 Q =6 160,392 Q =1 0,051 Q =6 0,305
Q =2 53,464 Q =7 187,124 Q =2 0,102 Q =7 0,356
1 3,5
Q =3 80,196 Q =8 213,856 Q =3 0,153 Q =8 0,407
Q =4 105,228 Q =9 240,588 Q =4 0,204 Q =9 0,468
Q =5 133,661 Q =10 267,320 Q =5 0,254 Q =10 0,509
m = 3,521 Q m = 0,0261 Q
Q =1 3,521 Q =6 21,126 Q =1 0,026 Q =6 0,157
Q =2 7,042 Q =7 24,647 Q =2 0,052 Q =7 0,183
1,5 4
Q =3 10,563 Q =8 28,168 Q =3 0078 Q =8 0,208
Q =4 14,084 Q =9 31,689 Q =4 0,104 Q =9 0,235
Q =5 17,605 Q =10 35,210 Q =5 0,131 Q =10 0,261
m = 0,2727 Q m = 0,0086 Q
Q =1 0,274 Q =6 1,642 Q =1 0,008 Q =6 0,051
Q =2 0,547 Q =7 1,916 Q =2 0,017 Q =7 0,059
2,5 5
Q =3 0.821 Q =8 2,189 Q =3 0,026 Q =8 0,068
Q =4 1,095 Q =9 2,643 Q =4 0,034 Q =9 0,077
Q =5 1,368 Q =10 2,737 Q =5 0,043 Q =10 0,085

272
Tabel VII.4. (continuare)
 = 0,85  = 0,85
va m = g 2Q 4εα 2 va5 va m = g 2Q 4εα 2 va5
m = 28,3045 Q m = 0,054 Q
Q =1 28,304 Q =6 169,827 Q =1 0,054 Q =6 0,323
Q =2 56,600 Q =7 198,131 Q =2 0,108 Q =7 0,376
1 3,5
Q =3 84,913 Q =8 226,436 Q =3 0,161 Q =8 0,431
Q =4 113,218 Q =9 264,746 Q =4 0,215 Q =9 0,484
Q =5 141,522 Q =10 283,045 Q =5 0,269 Q =10 0,538
m = 3,701 Q m = 0,0276 Q
Q =1 3,701 Q =6 22,206 Q =1 0,027 Q =6 0,167
Q =2 7,402 Q =7 25,907 Q =2 0,055 Q =7 0,193
1,5 4
Q =3 11,103 Q =8 29,608 Q =3 0,083 Q =8 0,221
Q =4 14,804 Q =9 33,309 Q =4 0,111 Q =9 0,249
Q =5 18,505 Q =10 37,011 Q =5 0,136 Q =10 0,276
m = 0,2808 Q m = 0,0091 Q
Q =1 0,290 Q =6 1,739 Q =1 0,009 Q =6 0,054
Q =2 0,579 Q =7 2,028 Q =2 0,018 Q =7 0,063
2,5 5
Q =3 0,869 Q =8 2,318 Q =3 0,027 Q =8 0,072
Q =4 1,159 Q =9 2,608 Q =4 0,036 Q =9 0,081
Q =5 1,449 Q =10 2,898 Q =5 0,045 Q =10 0,091
 = 0,8  = 0,8
va m = g 2Q 4εα 2 va5 va m = g 2Q 4εα 2 va5
m = 30,013 Q m = 0,057 Q
Q =1 30,073 Q =6 180,433 Q =1 0,057 Q =6 0,344
Q =2 60,146 Q =7 210,511 Q =2 0,114 Q =7 0,401
1 3,5
Q =3 90,219 Q =8 240,584 Q =3 0,171 Q =8 0,458
Q =4 120,292 Q =9 270,657 Q =4 0,229 Q =9 0,515
Q =5 150,365 Q =10 300,730 Q =5 0,286 Q =10 0,572
m = 3,9588 Q m = 0,0294 Q
Q =1 3,956 Q =6 23,753 Q =1 0,029 Q =6 0,176
Q =2 7,918 Q =7 21,711 Q =2 0,059 Q =7 0,205
1,5 4
Q =3 11,976 Q =8 31,671 Q =3 0,088 Q =8 0,237
Q =4 15,835 Q =9 35,649 Q =4 0,117 Q =9 0,268
Q =5 19,794 Q =10 39,588 Q =5 0,147 Q =10 0,294
m = 0,3078 Q m = 0,00096 Q
Q =1 0,308 Q =6 1,845 Q =1 0,009 Q =6 0,057
Q =2 0,616 Q =7 2,154 Q =2 0,019 Q =7 0,067
2,5 5
Q =3 0,923 Q =8 2,408 Q =3 0,029 Q =8 0,076
Q =4 1,231 Q =9 2,771 Q =4 0,038 Q =9 0,086
Q =5 1,539 Q =10 3,078 Q =5 0,048 Q =10 0,096

273
1000

m v= 1m/s

100

v=1,5m/s

10

v=2,5m/s

1
v= 3,5m/s

v=4 m/s

0.1 v=5 m/s

0,80
 0,85
0.01 0,90

Q(mc/s)
0.001
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Fig. VII.15. Nomograme pentru dimensionarea


podeţelor dalate cu secţiune trapezoidală [114]

274
VII.2.d. Dimensionarea podeţului dalat, din condiţia de siguranţă a
tranzitului lichid şi solid
Condiţiile hidraulice posibile în zona unui podeţ dalat rezultă din
compararea adâncimii existente în aval de podeţ cu conjugata adâncimii din
secţiunea contractată.
Pot exista două situaţii:
A. Curgere tip deversor cu prag lat liber;
B. Curgere tip deversor cu prag lat înecat.
Cazul A
Condiţiile hidraulice de curgere analoage deversorului cu prag lat liber
apar atunci când, între parametrii geometrici, există relaţia:
ha ≤ hc" = (1,2 ÷ 1,4) hcrt (VII.19)
Din comparaţia adâncimii aval cu adâncimea critică, se pot defini două
categorii de curgere: ha ≤ hcrt sau ha  hcrt .

Cazul A.1. ha ≤ hcrt  hcalc = hcrt


Adâncimea apei la capătul sectorului de mijloc sub podeţ este egală cu
adâncimea critică, de aceea, adâncimea de calcul sub podeţ se va considera egală
cu adâncimea critică.
Schema de dimensionare este prezentată în continuare.
a). Lumina podeţului din (VII.10) se rotunjeşte la dimensiune tip ( Btip ).
b). Viteza reală corespunzătoare luminii tip:
gQ
v=3 (VII.20)
α ε Btip
c). Adâncimea critică corespunzătoare luminii tip:
 secţiune dreptunghiulară
α v2
hcrt.tip = (VII.21.a)
g
 secţiune trapezoidală
2
Btip ± Btip - 4 m ωcrt.tip
hcrt.tip = (VII.21.b)
2m
Q
unde ωcrt.tip =
εv

275
 secţiune triunghiulară
2α v2
hcrt.tip = (VII.21.c)
g
d). Verificarea condiţiilor hidraulice iniţiale (deversor cu prag lat liber)
Deoarece s-au modificat elementele geometrice şi hidraulice ale curentului
sub podeţ, se reface comparaţia între adâncimea aval şi adâncimea critică
( hcrt.tip ) corespunzătoare dimensiunilor tip: ha ≤ hc" = (1,2 ÷ 1,4) hcrt.tip .
Din această comparaţie, pot rezulta două cazuri:
Cazul A.1.a. Dacă se menţine inegalitatea, atunci calculul se continuă.
Cazul A.1.b. Dacă nu se menţine inegalitatea, atunci calculul se reia după
schema B.
e). Adâncimea curentului în amonte de podeţ (H)
Se scrie relaţia Bernoulli (Fig. VII.16) între o secţiune în amonte de podeţ
(0-0) şi o secţiune la ieşirea din podeţ (1-1), astfel:

α v02 α v2
H+ = hcrt.tip + + hloc (VII.22)
2g 2g

α v02 α v2
H+ = H0 ; hloc = ξ intr (VII.23)
2g 2g
unde, s-a notat: hloc – pierderea de sarcină la intrarea în podeţ,
ξ intr – coeficientul de rezistenţă locală la intrarea sub podeţ,
H 0 – sarcina hidrodinamică totală.
0 1

Ncrt
v0
Fig. VII.16. H0 H hcrt
hc ha
Schema de calcul
pentru relaţia Bernoulli
0 1

Se exprimă coeficientul de rezistenţă ξ intr în funcţie de coeficientul de


viteză :
1
 (VII.24)
1   intr

276
Adâncimea apei în amonte de podeţ va fi:
 secţiune trapezoidală
 v02
 v2
H  hcrt.tip   (VII.25.a)
2 g 2 2g
 secţiune dreptunghiulară
Din (VII.21.a) şi (VII.22):
 v2  v02
 v2  v2  v02
H  hcrt.tip     
2 g 2 2 g g 2 g 2 2 g
de unde, se obţine:
1  2 2  v02
H hcrt.tip  (VII.25.b)
2 2 2g
 secţiune triunghiulară
1  4 2  v02
H hcrt.tip  (VII.25.c)
4 2 2g
f). Panta longitudinală a albiei sub podeţ
Pentru a avea loc condiţiile hidraulice prezentate, trebuie ca panta albiei
sub podeţ să fie egală cu panta critică pentru lumina tip, dedusă cu ajutorul
formulei lui Chézy:
v2
icrt = 2
(VII.26)
Ccrt Rh.crt.tip
Observaţie
* Deoarece lungimea albiei sub podeţele dalate este mică, nu este
obligatoriu să se folosească panta critică.
Cazul A.2. ha  hcrt  hcalc = ha
Adâncimea apei la capătul sectorului de mijloc sub podeţ este egală cu
adâncimea apei în aval, de aceea, adâncimea de calcul sub podeţ se ia egală cu
adâncimea aval. În aceste condiţii, dimensionarea se va face după schema de
calcul din cazul B.
Cazul B
Când, între parametrii geometrici, există relaţia:

ha > hc" = (1,2 ÷ 1,4) hcrt (VII.27)


atunci condiţiile hidraulice analoge deversorului cu prag lat înecat sunt:

277
 secţiunea contractată este înecată,
 racordarea biefului amonte cu cel aval se face prin salt hidraulic înecat,
 adâncimea apei la ieşirea din podeţ este egală cu adâncimea aval în
regim natural,
 remuul format în amonte de podeţ este influenţat de adâncimea aval.
Schema de dimensionare este prezentată în continuare.
a). Lumina podeţului se calculează în funcţie de ha .
 secţiune trapezoidală
Din figura VII.17 şi din condiţiile hidraulice, se scrie:
Q
ω = ha (B - m ha ) ; ω = (VII.28)
ε va
de unde, rezultă lumina:
Q
B= + m ha (VII.29.a)
ε ha va
 secţiune dreptunghiulară
Q
B= (VII.29.b)
ε ha va
 secţiune triunghiulară
2Q
B= (VII.29.c)
ε ha va
b). Lumina tip ( Btip ) se adoptă prin rotunjirea luminii din (VII.29).
c). Viteza reală corespunzătoare luminii tip:
Q
v= (VII.30)
ε ωtip

B B

1m 1m 1m 1m


ha ha
 
a. b b.
Fig. VII.17. Podeţ dalat (cazul B)
a.- secţiune trapezoidală; b.- secţiune triunghiulară
 secţiune trapezoidală
Q
v=
( )
ε Btip - m ha ha
(VII.31.a)

278
 secţiune dreptunghiulară
Q
v= (VII.31.b)
ε Btip ha
 secţiune triunghiulară
2Q
v= (VII.31.c)
ε Btip ha
d). Adâncimea curentului în amonte de podeţ
Se scrie relaţia Bernoulli (Fig. VII.18) între o secţiune în amonte de podeţ
(0-0) şi o secţiune la ieşirea din podeţ (1-1):
α v02 α v2
H+ = ha + + hr (VII.32)
2g 2g

0 1
Fig. VII.18.
Schema de calcul
v0 pentru relaţia Bernoulli
H0 H Ncrt
hc " ha
hcrt

0 1

unde: hr este pierderea de sarcină la trecerea curentului prin podeţ. În general,


lungimea unui podeţ este relativ mică încât pierderea de sarcină liniară se poate
neglija şi se consideră numai pierderea de sarcină locală la intrare hloc . La
podeţele care susţin autostrăzi, se consideră şi pierderea de sarcină liniară.
Pierderea de sarcină locală la intrarea în podeţ depinde de coeficientul de
rezistenţă locală la intrare ( ξ intr ) şi are expresia:
α v2
hloc = ξ intr
2g
ξ intr se exprimă în funcţie de coeficientul de viteză :
1
φ= (VII.33)
1 + ξ intr
Termenul cinetic în amonte de podeţ din ec. (VII.32) poate fi neglijat,
având valori mici şi, în aceste condiţii, adâncimea în amonte de podeţ devine:
 v2
H  ha  (VII.34)
2 g 2

279
e). Panta longitudinală a podeţului
Panta longitudinală se determină din condiţia de a tranzita debitul de calcul
la adâncimea constantă ha , cu viteza v şi rezultă din relaţia lui Chézy:
v2
i0 = (VII.35)
C 2 Rh
unde, toţi parametrii se calculează pentru adâncimea ha şi viteza v.
Observaţie
* Lungimea unui podeţ este relativ mică, cu excepţia podeţelor sub
autostrăzi [97], de aceea pierderile de sarcină liniare pot fi neglijate. În
consecinţă, nu este obligatorie proiectarea podeţului cu panta dată de relaţia
(VII.35), decât dacă aceasta diferă mult de panta naturală.
Podeţul dalat cu mai multe deschideri se dimensionează în mod analog,
după ce, la lumina rezultată din calcul, se adaugă grosimea pilelor.

VII.3. Podeţe tubulare


Clasificarea podeţelor tubulare după presiunea de curgere (Tabel VII.5):
 podeţe cu curgere liberă,
 podeţe cu curgere sub presiune (forţată).

Tabel VII.5. Criterii de clasificare a podeţelor tubulare [114, 123]


Presiunea Tipul de curgere Racordarea Adâncimea de
amonte (analogia hidraulică) biefurilor calcul
Neînecată Curbă de remuu hcrt
Podeţ liber (Deversoare cu prag lat) Salt hidraulic liber ha
(H <1,2 A) Înecată
Salt hidraulic înecat ha
(Deversoare cu prag lat)
Forţată Ieşire neînecată htub
(Ajutaje) Ieşire înecată htub
Podeţ forţat hcrt ; ( i0 < icrt )
(H >1,2 A) Semi-forţată Curbă de remuu
ha ; ( i0 > icrt )
(Orificii mari)
Salt hidraulic liber ha ; ( i0 > icrt )

În amonte de podeţ, se execută lucrări de dirijare a curentului, pentru:


 buna utilizare a secţiunii tubului,
 micşorarea rezistenţelor hidraulice la intrarea apei în tub,
 apărarea rambleului în dreptul podeţului împotriva acţiunii de spălare
exercitate de apă.
Amenajările la intrare sunt diverse ca tip, formă şi structură (Fig. VII.19).
280
a. b.

c. d.
Fig. VII.19. Forma intrării în podeţele tubulare
a.- intrarea în tub neamenajată;
b.- intrarea neamenajată, podeţul prevăzut cu sferturi de con;
c.- intrare cu aripi înclinate divergente; d.- tub cu timpan hidraulic (pâlnie)

Tabel VII.6. Coeficienţii de rezistenţă locală ( ξ intr ), de viteză (), de


contracţie laterală () şi de contracţie verticală ( εV ) la podeţele tubulare [123]

Caracteristicile intrării ξ intr  Podeţ Podeţ εV
liber semi-forţat
Fără amenajare la intrare,
0,45 0,80 0,85 0,60 0,60
fără sferturi de con
Aripi înclinate divergente la
0,25 0,85 0,90 0,64 0,64
intrare, sferturi de con
Timpan hidraulic (pâlnie) 0,10 0,95 1,00 0,65 0,65

Forma şi structura intrării influenţează valoarea coeficienţilor de rezistenţă


locală ( ξ intr ), de viteză (), de contracţie laterală () şi de contracţie verticală
( εV ) (Tabel VII.6).
Proiectarea hidraulică a podeţelor tubulare se face în ipoteza albiilor
prismatice:
∂ω/∂L = 0 (VII.36)

281
VII.3.a. Regimul hidraulic prin podeţele tubulare. Calculul
parametrilor hidraulici
Regimul de curgere prin podeţele tubulare depinde de:
 nivelul apei faţă de înălţimea tubului,
 forma intrării,
 nivelul apei în aval în regim natural.
Curgerea poate fi (Tabel VII.5):
1. cu nivel liber pe toată lungimea construcţiei,
2. cu secţiunea de intrare plină şi cu nivel liber în lungul construcţiei,
3. cu intrarea înecată şi curgere forţată în lungul podeţului.
1. Condiţia ca regimul de curgere prin podeţele tubulare să fie cu nivel
liber pe toată lungimea construcţiei se exprimă prin raportul între adâncimea
apei înainte de construcţie (H) şi înălţimea tubului (A):
 pentru intrare fără amenajare: H  1,2 A (VII.37.a)
 pentru intrare tronconică: H  1,4 A (VII.37.b)
2. Condiţia ca secţiunea de intrare să fie plină, iar în lungul podeţului
curgerea să fie cu nivel liber este:
H = 1,2 A sau H = 1,4 A (VII.38)
În aceste condiţii, prin podeţul tubular, va trece debitul maxim, a cărui
mărime depinde de tipul tubului.
3. Trecerea de la curgerea cu nivel liber la curgerea forţată are loc când:
 pentru intrare fără amenajare: H  1,2 A (VII.39.a)
 pentru intrare tronconică: H  1,4 A (VII.39.b)
Parametrii hidraulici pentru evacuarea optimă a debitului sunt [114, 123]:
1. Debitul maxim la podeţele cu secţiunea de intrare plină se calculează
în funcţie de tipul de amenajare a intrării [20, 107:
a). intrare fără amenajare:
 secţiune dreptunghiulară Qmax = 1,77 B A3 2 (VII.40.a)
 secţiune circulară Qmax = 1,52 D 5 2 (VII.40.b)
b). intrare cu timpane hidraulice
 secţiune dreptunghiulară Qmax = 2,66 B A3 2 (VII.41.a)
 secţiune circulară Qmax = 2,17 D 5 2 (VII.41.b)
unde: A – înălţimea tubului;
B – lăţimea tubului;
D – diametrul tubului.

282
2. Coeficientul de rezistenţă hidraulică liniară rezultă din formula
pierderii de sarcină liniare şi din relaţia lui Chézy:
hlin = icalc lk ; v = C Rh icalc (VII.42)
unde: lk – lungimea sectorului de mijloc, egal cu (Fig. VII.20):
 2 
h 1,35  C m icalc  Bm  1
l k  0,15 calc (VII.43)

icalc g P 
 m 
Cm , Bm , Pm – coeficientul Chézy, lăţimea şi perimetrul udat, calculate
pentru adâncimea medie a sectorului de mijloc.

C K
ΔH

v0 Δh
H A
hcrt ha
hc
0 i0 = icrt curgere uniformă
lc lk le
L
C K
Fig. VII.20. Podeţ tubular cu curgere liberă neînecată (suprafaţă de remuu)
Se obţine:
v2 lk 2 g v 2 v2
hlin = 2 lk = 2 = ξ lin (VII.44)
C Rh C Rh 2 g 2g
Din (VII.44), rezultă forma coeficientului de rezistenţă hidraulică liniară:
2 gl
ξ lin = 2 k (VII.45)
C Rh
lc  1,5  2,5H - hc  - poziţia secţiunii contractate;
le  2  2,5hcrt - ha  - lungimea zonei de ieşire;
hc - adâncimea secţiunii contractate;
ha - adâncimea aval.
3. Coeficientul de viteză se determină în funcţie de coeficienţii de
rezistenţă hidraulică de pe traseul sistemului. La podeţele tubulare, în funcţie de
panta longitudinală şi de regimul de curgere, se disting două situaţii pentru
calculul coeficientului de viteză [23, 107]:
a). la podeţele cu curgere liberă când panta longitudinală naturală este mai
mică decât panta critică ( i0 < icrt ) şi la podeţele cu curgere înecată

283
[ ha > hc" + i0 (L - lc )], coeficientul de viteză se calculează în funcţie de
rezistenţele locale şi liniare:
1
 (VII.46)
1   intr   lin
b). la podeţele cu curgere liberă când panta longitudinală naturală este mai
mare decât panta critică ( i0 ≥ icrt ) şi la podeţele cu curgere neînecată
[ ha < hc" + i0 (L - lc )], lucrul mecanic al forţelor de rezistenţă în lungul podeţului
este mai mic decât lucrul mecanic al forţei de gravitaţie. În consecinţă,
coeficientul de viteză se determină numai în funcţie de rezistenţele locale:
1
φ = (VII.47)
1 + ξ intr
4. Coeficientul de contracţie laterală () depinde de structura şi forma
amenajărilor de la intrarea în podeţ (Tabel VII.6).
Coeficientul de contracţie verticală (V) se determină în funcţie de forma
intrării în podeţ şi de gradul de umplere a tubului la intrare (Tabel VII.6).
VII.3.b. Podeţe tubulare cu curgere liberă
Regimul de curgere şi forma suprafeţei de racordare a biefului amonte cu
bieful aval de podeţ (Fig. VII.20, Fig. VII.21, Fig. VII.22) depind de:  lungimea
construcţiei,  adâncimea apei în regim natural în aval,  panta critică.
Adâncimea de calcul se consideră la capătul sectorului de mijloc al tubului.

C K

H
hc hc" hcrt hcrt
i0= icrt
lc lk le
L
C K
Fig. VII.21. Schema curgerii prin podeţe tubulare (salt hidraulic liber)

Diversitatea formelor de curgere se sistematizează astfel:


1). curgere liberă neînecată când:
ha < (1,2 ÷ 1,4) hcrt + icrt (L - lc ) (VII.48)

284
În funcţie de raportul dintre adâncimea aval şi adâncimea critică, două
forme ale suprafeţei libere pot apărea (Tabel VII.5):
1.a). suprafaţă de remuu (Fig. VII.20)  când ha ≤ hcrt
Adâncimea de proiectare se va considera egală cu adâncimea critică
( hcalc = hcrt ).
1.b). salt hidraulic liber (Fig. VII.21)  când ha > hcrt
Adâncimea de proiectare se va considera egală cu adâncimea aval
( hcalc = ha ).
2). curgere liberă înecată când:
ha  (1,2 ÷ 1,4) hcrt + icrt (L - lc ) (VII.49)
Racordarea biefurilor se face prin salt hidraulic înecat (Fig. VII.22).
Adâncimea de proiectare se va considera egală cu adâncimea aval
( hcalc = ha ).
Observaţii
* Calculul hidraulic al podeţelor tubulare se face în ipoteza că panta
longitudinală a podeţului este egală cu panta critică ( i0 = icrt ).
* Podeţele tubulare cu curgere liberă funcţionează analog cu deversoarele
cu prag lat liber cu contracţie laterală, la care înălţimea pragului este zero.

C K

H A
he
hc hc" hcrt

i0 = icrt
(L - lc )icrt lc lk le
L
C K
Fig. VII.22. Schema curgerii prin podeţe tubulare (salt hidraulic înecat)

VII.3.b.1. Podeţe tubulare cu curgere liberă neînecată


Podeţele tubulare funcţionează cu intrarea liberă când hcrt ≥ ha şi conform
relaţiei (VII.48). Suprafaţa liberă a apei are forma unei suprafeţe de remuu. Din
zona centrală spre ieşire, curentul se află în mişcare uniformă având adâncimea
egală cu adâncimea critică.
Dimensionarea hidraulică şi dimensionarea de gabarit se fac în ipoteza că
panta tubului este egală cu panta critică ( icalc = i0 = icrt ). Ipoteza nu introduce

285
erori grosiere faţă de realitate, când lungimea podeţului tubular şi panta naturală
sunt mici. Diferenţele (Fig. VII.22) sunt de mărimea (L - lc )icrt .

A). Podeţe tubulare cu secţiune dreptunghiulară


Podeţele dreptunghiulare (Fig. VII.23) se execută din tuburi de beton armat
prefabricate sau monolite, care au un anumit raport între dimensiuni (A/B).

Fig. VII.23. A
Podeţ tubular dreptunghiular hcrt H
(elemente geometrice)

B
Din acest motiv, nu se poate determina lăţimea din relaţia critică (ec.
VII.9), aşa cum se procedează la podeţele dalate (ec. VII.10). Aplicarea relaţiilor
de dimensionare de la podeţele dalate cu secţiune dreptunghiulară prezintă
următoarele deficienţe:
 ar fi necesar un număr mare de iteraţii de calcul pentru obţinerea
raportului A/B;
 pentru un debit dat, la viteze admisibile mari, ar rezulta raportul A/B
mare, iar la viteze admisibile mici, s-ar obţine un raport A/B mic.
În consecinţă, podeţele tubulare dreptunghiulare se dimensionează
hidraulic pe baza a trei parametri iniţiali: viteza admisibilă, raportul
dimensiunilor, gradul de umplere.
Etapele de proiectare a gabaritului podeţului se prezintă în continuare.
1). Definirea datelor iniţiale
 adâncimea de calcul:
hcalc = hcrt
 viteza admisibilă corespunzătoare caracteristicilor albiei şi betonului;
 raportul dimensiunilor (m) în funcţie de amplasamentul construcţiei şi
pentru a asigura condiţiile optime de curgere:
A
m = = 0,5 ÷ 1,5 (VII.50)
B
 gradul de umplere ( S0 ) la intrare pentru a asigura curgerea cu nivel
liber:
H0
S0 = ≤ 0,9 (VII.51)
A

286
α v02
unde: H 0 = H + ;
2g
v0 – viteza în amonte de construcţie, în secţiunea cu adâncimea H.
2). Adâncimea critică
Folosind analogia cu deversoarele cu prag lat liber, se adoptă formula
vitezei într-o secţiune oarecare, de adâncime h:
H 
v    2 g H 0  h     2 g h  0  1 (VII.52)
 h 
unde  este coeficientul de viteză (Tabel VII.6).
Se ridică la pătrat ecuaţia (VII.52), apoi raportul h H 0 se notează cu k şi se
obţine:
v2 1 
 2  2   1 (VII.53)
gh k 
Membrul stâng reprezintă numărul Froude. La definirea datelor iniţiale
(pct. 1.), s-a admis ipoteza că regimul de curgere este critic, deci Fr = 1. În
consecinţă, ec. (VII.53) devine:
2 2 2 2
k sau k (VII.54)
Fr  2  2 1  2 2
Adâncimea critică rezultă din ec. (VII.51) şi din ec. (VII.54), astfel:
hcrt = k H 0 = k S 0 A = k1 A (VII.55)
3). Debitul de proiectare
Debitul de proiectare poate fi definit prin:
 studii hidrologice preliminare,
 calcule care includ principalii parametri ai debitului maxim din
precipitaţii: • înălţimea precipitaţiilor pentru probabilitatea considerată, •
înălţimea precipitaţiilor căzute anterior, • suprafaţa bazinului hidrografic aferent
secţiunii în care se calculează debitul maxim, • durata viiturii ş.a.
4). Înălţimea podeţului
În relaţia critică (VII.9):
α Q 2 ε 2 ω3crt
=
g Bcrt
s-a notat:  – coeficientul Coriolis; Q – debitul de proiectare; g – acceleraţia
gravitaţională;  – coeficientul de contracţie laterală (Tabel VII.6); ωcrt – aria

287
secţiunii transversale corespunzătoare lui hcrt ; Bcrt – lăţimea suprafeţei libere
în regim critic.
Se înlocuieşte aria prin dimensiunile ei caracteristice, folosind relaţiile
(VII.50), (VII.51):
A A
ω cr = B hcr = hcr = A k S 0 (VII.56)
m m
În acest fel, relaţia critică devine:
2 3 3 5
α Q 2 ε k S0 A
= (VII.57)
g m2
şi permite determinarea înălţimii podeţului:
m2 5 αQ
2
A=5 (VII.58)
k 3 S 03 g ε2
Se notează:
m2
k2 = 5 (VII.59)
k 3 S 03
şi rezultă:

5 α Q2
A = k2 2
(VII.60)

În calcul, se poate considera coeficientul de contracţie  = 1, deoarece, în
secţiunea cu adâncimea critică, curentul nu suferă contracţie.
5). Lăţimea podeţului
Lăţimea rezultă din condiţia (VII.50):
A
B= (VII.61)
m
6). Adâncimea apei în amonte de construcţie
Din relaţia (VII.51), se deduce:
α v02
H 0 = S0 A ; H = S0 A - (VII.62)
2g
7). Panta critică
Din relaţia critică (VII.57) şi din ecuaţia curgerii uniforme prin albii
prismatice, se obţine expresia pentru panta critică, în care toţi parametrii se vor
exprima în funcţie de A:

288
g Pcrt
icrt = 2
(VII.63)
Ccrt Bcrt
În relaţia (VII.63), s-au făcut notaţiile:
Pcrt – perimetrul udat, scris sub forma:

Pcrt = B + 2 hcrt =
A
m
+ 2 k S0 A =
A
m
(
1 + 2 k S0 m )
(VII.64)
1 16
Ccrt – coeficientul Chézy exprimat prin formula lui Manning C = Rh ,
n
în care, raza hidraulică este:
ω k S0 A
Rh = hcrt = cr = (VII.65)
Pcr 1 + 2 k S 0 m

A(m)

S0 = 0,9
φ = 0,95
ε = 1,0

Q (m3/s)

Fig. VII.24. Diagrame de predimensionare pentru podeţe tubulare rectangulare


cu curgere liberă neînecată (S0 = 0,9;  = 0,95;  = 1)

289
Q2m2 A5
φ= 0,95
m = 0,9 1,0 1,1 1,2 1,3 1,4 1,5 2 1,4 0,90

1,2 0,85

1,0 0,80

0,8 0,75

0,6

0,4
2
Q 0,2
A5 1,8 1,6 1,4 1,2 1,0 0,8 0,6 0,4 0,2 S0
1 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9
1,5
2

2,5
3 20

3,5
ε = 0,9
40
4

4,5
60

A
Q(m3/s)
5
80

Fig. VII.25. Nomograme pentru proiectarea podeţelor rectangulare


cu curgere liberă neînecată ( = 0,9) [Blăgoi et al., 2000]

290
Fig. VII.26. Nomograme de proiectare
a podeţelor rectangulare
cu curgere liberă neînecată ( = 0,8)

291
Relaţia (VII.63) ia forma finală:
(1 + 2 k S 0 m)4 3 g n2 g n2
icrt = 13
· 13
sau icrt = k3 13
(VII.66)
k S0 αA αA
unde, s-a notat:
1  2 k S0 m 4 3
k3  (VII.67)
13
k S0
Pentru predimensionarea podeţelor tubulare dreptunghiulare cu curgere
liberă, se recomandă graficul din Fig. VII.24 [Blăgoi et al., 2000] care include
numai o parte dintre caracteristici, iar pentru dimensionare, se folosesc programe
de calcul sau graficele din Fig. VII.25 [Blăgoi et al., 2000, 22], Fig. VII.26 [20,
Blăgoi et al., 2002] care includ toţi parametrii geometrici şi hidraulici.
Pentru trecerea flotorilor, cota superioară a tubului va fi mai mare decât
nivelul amonte de calcul, cu înălţimea de liberă trecere:
 secţiuni dreptunghiulare s = 0,2  0,5 m;
 secţiuni boltite sau ovoidale s = 0,2 H tub .
B). Podeţe tubulare cu secţiune circulară
Elementele hidraulice şi geometrice (Fig. VII.27) se exprimă în funcţie de
unghiul de umplere (2 ) şi de diametrul tubului (D).

Bcrt
Fig. VII.27. Podeţe circulare 2δ
cu curgere liberă neînecată H D
(elementele geometrice)
hcrt

Etapele de proiectare a gabaritului podeţului circular se prezintă în


continuare.
1). Definirea datelor iniţiale
 adâncimea de calcul:
hcalc = hcrt
 viteza admisibilă corespunzătoare caracteristicilor albiei şi betonului,
 coeficientul de viteză () conform tabelului VII.6,
 gradul de umplere S 0 la intrare pentru asigurarea curgerii cu nivel liber:

292
H0
S0 = ≤ 0,9 (VII.68)
D
α v02
unde: H 0 = H + ;
2g
v0 – viteza în amonte de construcţie, în secţiunea cu adâncimea H.
2). Adâncimea critică
Din figura VII.27, rezultă:
D
Bcrt = 2
sin δ = D sin δ (VII.69)
2
D D D
hcrt = + cos δ = (1 + cos δ) (VII.70)
2 2 2
sau
1 + cos δ
hcrt = k1 D cu k1 = (VII.71)
2
3). Diametrul podeţului
În relaţia critică (VII.9):
α Q 2 ε 2 ω3crt
=
g Bcrt
se exprimă elementele geometrice în funcţie de diametrul podeţului:
 D2 D2  2  
crt     sin 2  (VII.72.a)
4 8  180 o 
D2
crt  6,28  0,035   sin 2 (VII.72.b)
8
6,28  0,035  sin 2
ω crt = k 0 D 2 cu k 0  (VII.72.c)
8
Relaţia critică ia forma:
2 3 6
α Q 2 ε k0 D
= (VII.73)
g D sin δ
Din (VII.68), se obţine expresia diametrului:
sin  5  Q 2
D5  (VII.74.a)
k03 2 g
sau
2
αQ sin δ
D = k2 5 2 cu k 2 = 5 (VII.74.b)
ε g k 03

293
În calcul, se poate considera coeficientul de contracţie  = 1, deoarece, în
secţiunea cu adâncimea critică, curentul nu suferă contracţie.
4). Unghiul de umplere
Unghiul de umplere se determină din expresia gradului de umplere
(VII.68):
H 0 = S0 D
şi din ecuaţia lui Bernoulli scrisă între secţiunile 0-0 şi 1-1 (Fig.VII.16):
2
 vcrt
H 0  hcrt 
2 g 2
Rezultă:
2
 vcrt
S 0 D  hcrt  (VII.75)
2 g 2
Se exprimă elementele geometrice în funcţie de diametrul D şi unghiul 
(VII.69), (VII.70), (VII.72) şi se obţine ecuaţia care defineşte variaţia unghiului
de umplere  în funcţie de gradul de umplere S 0 şi coeficientul de viteză :

 
8 2 S 0  1 2 sin   1  4  2 sin 2  6,28  0,035  (VII.76)
5). Panta critică
Din relaţia critică (VII.57) şi din ecuaţia curgerii uniforme prin albii
prismatice, se obţine expresia pentru panta critică:
g Pcrt
icrt =
2 B
 Ccrt crt
În această relaţie, toţi parametrii se vor exprima în funcţie de D şi de
unghiul ;
Pcrt - perimetrul udat:
D
crt 2 
2   
Pcrt   D   D 1   (VII.77)
Rcrt 180o  180o 
1 16
Ccrt - coeficientul Chézy exprimat cu formula lui Manning: C = R ,
n h
în care, raza hidraulică este:
ω k0 D
Rh  cr  (VII.78)
Pcr   
 1  
 180 o 

294
În final, se obţine:
4 3
   
  1  
g n2   180 o 
icrt   (VII.79)
3 13
 D k 0 sin 
sau:
4 3
   
   1  
g n2   180 o 
ic  k3 cu k 3  (VII.80)
3 13
 D k 0 sin 
Pentru dimensionare, se folosesc programe de calcul, iar pentru
predimensionare, se poate folosi metoda grafică [Blăgoi & Vlad, 2004] din care
se determină diametrul standardizat (Fig. VII.28).
Modul de lucru este următorul:
 se introduce valoarea lui S 0 cunoscută, pe axa corespunzătoare;
 se duce linia până la intersecţia cu curba corespunzătoare lui  impus;
 din punctul obţinut, se duce paralela la axa absciselor, spre stânga, până
Q α
la intersecţia cu ordonata corespunzătoare valorii calculate ;
ε
 punctul obţinut se poate afla pe curba diametrului standardizat sau între
două curbe.
Dacă punctul se află între două curbe, etapele de dimensionare sunt
următoarele:
─ se alege valoarea mai mare a diametrului tip şi, pe acelaşi grafic, se
determină elementele geometrice şi hidraulice corespunzătoare lui k1 , S 0 , k3 ,
astfel:
Q α
─ se prelungeşte ordonata dusă pentru valoarea , până la intersecţia
ε
ei cu curba diametrului standard ales;
─ se duce o paralelă la axa absciselor, spre dreapta, până la intersecţia cu
curba coeficientului de viteză iniţial () şi cu curba coeficientului k3 ;
─ din aceste intersecţii, se duc ordonatele şi se determină gradul de
umplere efectiv şi coeficientul k1 .

295
10 70 80 90 100 110 120 130
d=2,5

d=2

5
d=1,75
4
3
d=1,5

2
d=1,25

d=1
1

d=0,75

0,5
0,4
Q α
ε 0,3
d=0,5
0,2

0,1
0,2
k1
0,3
0,4
k1, 0,5
0,6
S0
0,7
0,8
φ=1
0,9
1
0,9 0,8 φ=0,7
2
k3
2,5
k3 3
3,5
Fig. VII.28. Podeţe circulare cu curgere liberă neînecată (hcrt > ha):
nomograme de dimensionare [23]

296
C). Podeţe tubulare având secţiunea de formă oarecare
Etapele de dimensionare sunt aceleaşi ca la secţiunile dreptunghiulare şi
circulare, iar relaţiile de calcul au forme specifice geometriei secţiunii
transversale respective.
VII.3.b.2. Podeţe tubulare cu curgere liberă înecată
Curgerea se desfăşoară cu suprafaţă liberă în lungul podeţului, dar cu
intrarea înecată atunci când ha  (1,2 ÷ 1,4) hcrt + icrt (L - lc ), conform relaţiei
(VII.49). Racordarea biefurilor amonte şi aval se face prin salt hidraulic înecat
(Fig. VII.22). Dimensionarea hidraulică şi de gabarit se face în ipoteza că panta
podeţului este egală cu panta critică ( icalc = i0 = icrt ).
Adâncimea apei la intrarea în construcţie (H) depinde de adâncimea apei în
aval ( ha ) şi de rezistenţele hidraulice în lungul podeţului. Adâncimea de calcul
este ha .
Folosind analogia cu deversoarele cu prag lat înecat, debitul are expresia:
2g 2g
Q   v    H 0  ha     H 0  ha  (VII.81)
 
unde  este coeficientul de debit μ = εφ.
Pentru exactitatea calculului, la podeţele lungi, se ia în consideraţie şi panta
tubului, prin introducerea adâncimii din secţiunea contractată ha - icrt (L - lc ).
Dimensionarea hidraulică a podeţelor tubulare cu curgere liberă înecată
fiind complexă, se folosesc programe de calcul sau procedee grafice.
A). Podeţe tubulare cu secţiune dreptunghiulară
În formula debitului (VII.81), se exprimă elementele geometrice în funcţie
de gradul de umplere S 0 şi se obţine:
2
2 A 2 2g (
2
Q =μ h
2 a α
S 0 A - ha ) (VII.82)
m
 Q2 m2 A2  A 
sau:   S0  1  (VII.83)
2 5 2 
2 g  ha ha  ha 

Se notează:
α Q2 m2 A
=y şi =x (VII.84)
2 g μ 2 ha5 ha
şi ecuaţia (VII.83) devine: y = x 2 (S 0 x - 1) (VII.85)

297
16

α Q2 m2
15 y=
2 g μ 2 h 5a

14
S0 = 0,9

13
0,8

12

11

10
0,7

7
0,6

1 A
x=
ha
0
1 1,2 1,4 1,6 1,8 2 2,2 2,4 2,6 2,8 3

Fig. VII.29. Podeţe dreptunghiulare cu curgere liberă înecată:


dimensionarea grafică [Blăgoi et al, 2001]

298
Ecuaţia (VII.85) exprimă o familie de curbe (Fig. VII.29) cu care se
determină dimensiunile de gabarit ale construcţiei (A, B).
Modul de lucru este următorul:
 cu datele iniţiale Q, ha şi cu parametrii propuşi , , m, se calculează y;
 se introduce valoarea lui y în grafic;
 se duce ordonată până la curba gradului de umplere propus ( S 0 );
 se determină valoarea lui x, adică raportul A ha .

B). Podeţe tubulare cu secţiune circulară


Se scrie legea Bernoulli între secţiunea amonte de intrarea în podeţ şi o
secţiune din lungul podeţului (Fig. VII.22):
 v2
H 0  ha 
2 g 2
se exprimă elementele geometrice în funcţie de gradul de umplere S 0 şi viteza
în funcţie de debit (Fig. VII.30):
1 + cos δ
H 0 = S 0 D ; ha = D (86.a)
2
Q D2
v= ;  6,28  0,035   sin 2 (86.b)
εω 8

Fig. VII.30. Podeţe circulare 2δ


cu curgere liberă înecată H D
(elementele geometrice)
ha

După înlocuiri, se ajunge la forma:


S0 1
 
 Q2

1  cos  4
(VII.87)
1  cos  2 g  2 ha5 6,28  0,035   sin 2 2
Proiectarea gabaritului pe baza relaţiei (VII.87) se face cu programe de
calcul sau prin procedee grafice.
Pentru metoda grafică, se notează:
 Q2 D 2
y şi x  (VII.88)
g  2 ha5 ha 1  cos 

299
şi se obţine relaţia între parametrii hidraulici şi parametrii geometrici, necesară
proiectării gabaritului podeţului:
y = f1 (S 0 , δ) , x = f 2 (δ)
Funcţia y  f x  reprezintă o familie de curbe (Fig. VII.31) [20, 114].
Graficul se foloseşte analog cu graficul VII.29 prezentat anterior, la
proiectarea podeţelor dreptunghiulare.

3
D S0 = 0,6 0,7 0,75 0,8 0,85 0,9
x=
ha
2,8

2,6

2,4

2,2

1,8

1,6

1,4
α Q2
1,2 y=
g μ 2 h 5a
1
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15

Fig. VII.31. Podeţe circulare cu curgere liberă înecată:


nomograme de dimensionare [Blăgoi et al., 2001]

VII.3.c. Podeţe tubulare cu curgere sub presiune


Curgerea sub presiune în podeţele tubulare apare când adâncimea apei în
amonte de intrare depăşeşte înălţimea tubului cu 20  40 % (relaţia VII.39).
Regimul de curgere, condiţiile hidraulice, geometrice şi constructive,
formele de racordare a biefurilor au fost sistematizate în tabelele VII.5, VII.6.
După gradul de umplere a secţiunii, podeţele cu curgere sub presiune se
clasifică în:
 podeţe semiforţate când hcalc = A;
 podeţe forţate când hcalc  A.

300
VII.3.c.1. Podeţe tubulare cu curgere semiforţată
Regimul de curgere semiforţată se întâlneşte numai la podeţele cu intrarea
normală (fără pâlnie) şi când H > 1,2 A .
Curentul ocupă integral secţiunea transversală doar la intrare, iar în restul
construcţiei, curgerea se face cu nivel liber, secţiunea fiind ocupată 50  60 %.
În vecinătatea intrării, se produce contracţia verticală a curentului, până la
valoarea minimă hc = εV A . Coeficientul de contracţie verticală εV este dat în
Tabelul VII.6.
Condiţiile hidraulice sunt analoge cu cele de la orificii mari.
Forma suprafeţei libere depinde de:
 lungimea tubului,
 panta longitudinală a tubului,
 adâncimea apei în aval de construcţie.
Pentru ca mişcarea să fie uniformă, trebuie ca viteza ( vc ) şi adâncimea
( hc ) în secţiunea contractată să rămână constante în lungul tubului, deci trebuie
ca panta longitudinală a podeţului ( i0 ) să fie egală cu panta hidraulică ( ic )
corespunzătoare lui hc .
Observaţie
* Când i0  ic , viteza apei la ieşirea din podeţ este mare, ceea ce produce
eroziunea albiei. Dacă panta naturală i0 nu poate fi modificată, atunci se va
consolida albia în aval.
Regimul de curgere şi formele de racordare a biefurilor se definesc în
funcţie de raportul între panta naturală, panta critică, adâncimea contractată,
adâncimea critică, adâncimea conjugată şi adâncimea aval, astfel:
A). regim lent când i0  icrt , cu trei forme ale suprafeţei libere de
racordare:
 curbă de remuu (Fig. VII.25.a) când ha  hcrt  hcalc = hcrt
 salt hidraulic liber (Fig. VII.25.b) când ha  hc"  hcalc = hcrt
 salt hidraulic înecat (Fig. VII.25.c) când ha  hc"  hcalc = ha
B). regim rapid când i0  icrt cu forma suprafeţei libere (Fig. VII.25.d):
 curbă descrescătoare spre aval  hcalc = h0
h0 se numeşte adâncime normală şi corespunde pantei i0 .

301
N crt N crt
H H
hc hcrt ha hc h' h" ha
i0  icrt i0  icrt
L L
a. b.

N
H H
ha
hc ' hc
ha
i0  icrt i0  i c  icrt
L L
c. d.

Principiile de dimensionare hidraulică au la bază:


 ecuaţia lui Bernoulli aplicată între secţiunea amonte (cu adâncimea H)
şi secţiunea contractată, considerând planul de referinţă la nivelul albiei şi =1;
 relaţiile de dimensionare pentru orificii mari.
Etapele pentru proiectarea gabaritului podeţului
1). Definirea datelor iniţiale
─ debitul de calcul,
─ adâncimea critică ( hcrt ) - se calculează ca la podeţele cu curgere liberă,
─ panta critică ( icrt ) - se calculează din relaţia critică,
─ adâncimea de calcul ( hcalc ) - se adoptă din comparaţia pantei naturale
i0 cu panta critică icrt ,
─ viteza admisibilă ( vadm ) - corespunzătoare caracteristicilor albiei şi
betonului,
─ coeficientul de viteză () - conform tabelului VII.6.
2). Viteza în secţiunea contractată
 pentru secţiunea contractată liberă (Fig. VII.32.a,b,d):

vc   2 g H  hc    2 g H  V A (VII.89)
 pentru secţiunea contractată înecată (Fig. VII.32.c):

302
vc   2 g H  ha  (VII.90)
unde: A – înălţimea tubului;
 – coeficientul de viteză egal cu 0,8  0,95 (Tabel VII.6);
3). Viteza de calcul - se adoptă vc = vadm

4). Capacitatea de tranzit a podeţului

Q   2 g H  V A (VII.91)
unde:  – coeficient de debit egal cu 0,48  0,61;
 – secţiunea vie.
5). Adâncimea apei la intrarea în podeţ

Q2
H= + εV A (VII.92)
2 g μ 2 ω2
Dimensiunile de gabarit se stabilesc conform etapelor prezentate, analitic
sau grafic (Fig. VII.33, Fig. VII.34) [Blăgoi & Mitroi, 2001].

14 g
 A H  0,6 A
μ 2g
4,5 0,617
12
4 μ = 0,48
3,5 10 0,544

3
8
2,5

2 5

1,5 μ = ε·φ
4
A=1

2  m3 
q 
 sm 
H(m)  

10 9 8 7 6 5 4 3 2 1 0 5 10 15 20 25 30 35

Fig. VII.33. Podeţ rectangular cu curgere semiforţată.


Nomograme de dimensionare (scară zecimală)

303
3,5 4 4,5

3 q μ = 0,48
 A H  0,6 A
μ 2g
10
2,5

2 8 μ=
μ = ε·φ 0,544

1,5 6 μ=
0,617

A=1 4

2  m3 
q 
 sm 
H(m)  
0
15 10 8 6 4 2 1 2 4 6 8 10 15 20 25

Fig. VII.34. Podeţ rectangular cu curgere semiforţată.


Nomograme de dimensionare (scară logaritmică)

VII.3.c.2. Podeţe tubulare cu curgere forţată


Caracteristicile hidrodinamice, de gabarit şi constructive ale podeţelor
forţate sunt:
 secţiunea transversală este complet ocupată de apă,
 curgerea este analogă cu curgerea prin ajutaje,
 viteza apei la ieşirea din podeţul forţat este mult mai mică decât la
celelalte tipuri,
 intrarea în tub are formă de timpan hidraulic (pâlnie).
Regimul de curgere este influenţat de adâncimea apei în aval, astfel:
 curgere cu ieşirea în atmosferă (Fig. VII.35) când ha  A;
 curgere cu ieşire înecată (Fig. VII.36) când ha  A.
Secţiunea este complet plină dacă intrarea este prevăzută cu timpan
hidraulic, dar şi atunci când adâncimea apei în amonte este H >1,4 A .
Podeţele cu intrarea de altă formă pot fi sub presiune numai în două situaţii:
 lungimea podeţului este mare şi panta longitudinală este mică,
 adâncimea aval este mai mare decât înălţimea tubului ( ha  A).

304
0 1

H>1,4A Fig. VII.35.


i0 A h Podeţ forţat cu ieşire liberă
i0L ha (elemente geometrice)

0 L
1

z
Fig. VII.36. H
Podeţ forţat cu ieşirea înecată i0 A ha
(elemente geometrice)
i0·L

Curgerea forţată are avantajul că înălţimea tubului este mai redusă decât la
curgerea cu nivel liber, deoarece curentul de apă ocupă toată secţiunea
transversală. Fenomenul se datorează saltului hidraulic care se produce în tub şi
care are a doua adâncime conjugată ( h" ) mai mare decât înălţimea tubului.
Timpanul hidraulic asigură stabilitatea regimului forţat în lungul tubului.
Principiile de dimensionare hidraulică au la bază:
 ecuaţia lui Bernoulli aplicată între secţiunea amonte (cu adâncimea H)
şi secţiunea de la ieşirea din podeţ (cu adâncimea h = A), considerând planul de
referinţă la nivelul albiei şi coeficientul Coriolis  = 1 (Fig. VII.35);
 relaţiile de calcul ale ajutajelor.
Etapele de proiectare a gabaritului podeţului
1). Definirea datelor iniţiale
─ debitul de calcul,
─ adâncimea de calcul se adoptă egală cu înălţimea tubului h = A,
─ viteza admisibilă vadm ) se adoptă corespunzătoare materialului din care
se execută podeţul.
2). Viteza efectivă în tub
 pentru ieşire liberă:

305
v   2 g H  i 0 L  h    2 g H  i 0 L  A  (VII.93.a)
 pentru ieşire înecată:
v   2 g H  i0 L  ha  (VII.93.b)
unde  este coeficientul de viteză egal cu:
1
 (VII.94)
2g L
1   intr 
C 2 Rh
3). Viteza de calcul se adoptă vc = vadm
4). Adâncimea apei la intrarea în podeţ

v2
H  h  i0 L  (VII.95)
2 g 2
5). Capacitatea de tranzit a podeţului
 pentru ieşire liberă:
Q   2 g H  i0 L  h  (VII.96.a)
 pentru ieşire înecată:
Q   2 g H  i0 L  ha  (VII.96.b)
6). Panta hidraulică normală
Este panta corespunzătoare adâncimii normale. La podeţele forţate,
adâncimea normală este egală cu înălţimea tubului. Rezultă:
v2
in = 2
(VII.97)
C R
7). Analiza condiţiilor de curgere
Se compară panta normală cu panta naturală şi rezultatul poate da două
direcţii de dimensionare.
Cazul I i0  in
În acest caz, se produce supraînălţarea nivelului amonte, iar presiunea la
intrare devine mai mare ca presiunea atmosferică.
În consecinţă, apa tinde să se infiltreze prin rosturile tubului, în terasament.
Pentru a evita acest pericol, adâncimea rezultată din calcul (H) se
majorează cu H:
H final  H  L in  i0  (VII.98)

306
Cazul II i0  in
Are loc micşorarea adâncimii h, deci, la ieşire, secţiunea nu mai este
complet plină. În consecinţă, viteza creşte şi se produce eroziunea albiei în aval.
Pentru a evita acest pericol, se consolidează albia în aval de podeţ.
Proiectarea tipului şi dimensiunilor lucrărilor de consolidare şi protecţie a albiei
se face în funcţie de viteza apei la ieşirea din tub. Pentru calculul vitezei, trebuie
să se cunoască adâncimea apei la ieşirea din podeţ.
Adâncimea apei la ieşire se stabileşte în funcţie de adâncimea apei în aval,
astfel:
A A
a. dacă ha ≤ se consideră h =
2 2
A
b. dacă ha > se consideră h = ha
2
8). Podeţul cu timpan hidraulic şi ieşirea înecată ( ha >A) se
dimensionează după etapele prezentate anterior, cu observaţia că adâncimea
amonte H + L (in - i0 ) stabilită conform ec. (VII.98) se măreşte cu înălţimea de
înecare a secţiunii:
H final = H + L (in - i0 ) + (ha - A) (VII.99)
Proiectarea hidraulică a gabaritului se efectuează cu programe de calcul.
VII.4. Podeţe cu pierdere de energie minimă (P.E.M.)
Conceptul de „podeţ cu pierderi de energie minime” a fost dezvoltat în
Australia, după anii ’60, pentru a soluţiona modul de evacuare prin podeţe, a
marilor cantităţi de apă căzute în sezonul umed, pe câmpiile din nord-estul ţării.
Forma şi dimensiunile podeţului au la bază două principii [6]:
1. urmărirea liniilor de curent,
2. asigurarea regimului de curgere critic prin toată lucrarea (intrare, tub,
ieşire).
Începând din canalul de acces, curentul se contractă lin şi intră în tub, a
cărui adâncime creşte, iar lăţimea lui devine minimă, apoi curentul se dilată spre
ieşire şi ajunge în albia naturală.
Liniile de curent sunt curbe foarte line şi nu se desprind de perete (similar
spectrului hidrodinamic din tubul Venturi instalat într-o conductă circulară).
Pierderile de sarcină liniare sunt foarte mici, deci coeficientul de debit este
foarte mare (0,95 - 099).

307
Remember.
Tubul Venturi are trei porţiuni: intrarea - sub formă de con convergent cu
unghiul 15° - 20°; gâtul - care este zona centrală, unde secţiunea devine minimă,
viteza devine maximă şi presiunea devine minimă; ieşirea - sub formă de con
divergent cu unghiul 5° - 7°, care face trecerea la dimensiunile tubului la care
este ataşat (Fig. VII.37) [http://www.oocities.org/incohub/venturi.gif].

Fig. VII.37. Tub Venturi:


spectrul liniilor de curent

Realizarea regimului de curgere critic pe toată lungimea lucrării (al doilea


principiu fundamental) asigură tranzitarea debitului maxim (se ştie că debitul
maxim pe unitatea de lăţime, pentru o energie specifică dată, se obţine în
regimul critic).
La intrare, debitul pe unitatea de lăţime poate fi mărit prin coborârea
tubului faţă de nivelul terenului natural (sifon invers).
Parametrii geometrici, materialele de construcţie şi alte caracteristici se
stabilesc astfel ca pierderea de energie să fie neglijabilă, sau, cu alte cuvinte,
gradientul de energie prin podeţ să fie acelaşi cu cel care s-ar fi produs în
curentul natural.
La unele lucrări, podeţul trebuie să aibă o lăţime minimă, impusă din
condiţii particulare sau locale şi, totodată, pierderile de energie trebuie
menţinute mici. Aceste cerinţe se pot obţine pentru regimul critic, deci pentru
numărul Froude critic Frcrt = 1.
Avantajele podeţelor PEM:
 la viitură, nu influenţează nivelul apei în amonte de podeţ, pentru că
pierderile de sarcină sunt mici şi tranzitul se face la debitul maxim;
 secţiunea de curgere în tub se reduce la minimum;
 riscul de eroziune este scăzut şi protecţia suprafeţei poate fi minimală;
 curgerea prin structură se face după liniile de curent, cu turbulenţă mică.
Trecerea de la condiţiile naturale de curgere la curgerea prin intrarea în
podeţ trebuie să se realizeze printr-o conve