Material Didactic Ceramica

Autor: Revesz Csaba

 Istoria ceramicii de la începuturi până în zilele noastre

Cuvântul „ceramică” provine de la piaţa Kerameikosz din apropierea porţii

Dipylon aşezată în nord-estul Atenei, care a fost centrul renumitei industrii a olăritului
din Attica. Fabricarea ceramicii, respectiv meseria de olar, este una dintre cele mai vechi
activităţi de artizanat.
Obţinerea ceramicii este o tehnică străveche de fabricare a unor elemente pentru
construcţii, gresii, obiecte decorative din lut. Argila a fost încă din cele mai vechi timpuri
un material preferat de sculptori, statuile de teracotă erau la fel de apreciate ca cele
obţinute din materiale mai nobile. În acest sens sunt faimoase statuetele de teracotă
greceşti de la Tanagra şi Myrina.
Arheologia grupează multe culturi din perspectiva formelor şi decoraţiunilor
vaselor de lut şi ceramică.
Epoca primitivă – Începuturile fabricării obiectelor din ceramică
Popoarele preistorice cunoşteau deja prelucrarea lutului, desenele geometrice
simple, gravate, de pe vestigiile preistorice indică dezvoltarea gustului omului de pe
atunci.
Odată cu încetarea stilului de viaţă migrator s-a dezvoltat agricultura, iar creşterea
animalelor şi cultivarea plantelor a condus la surplusuri de alimente care trebuiau
depozitate. Stilul de viaţă sedentar permite acest lucru, astfel s-a dovedit necesară apariţia
olăritului aproximativ î.Hr. 8000. Odată cu diversificarea preparării plantelor popoarele
preistorice şi-au dat seama că vasele de ceramică arse sunt mai adecvate decât vasele de
lut uscate la soare.
Cele mai timpurii vestigii ceramice provin din mezolitic, î.Hr. 8000, din Orientul
Mijlociu, din localităţile Mureybet, mai apoi Ugarit, Ali Kos, Mersin şi Suberde.
Prelucrarea lutului, care a atins în aceste localităţi un nivel înalt de dezvoltare, s-a
răspândit mai apoi în Egipt, iar apoi în Europa.
În neolitic prelucrarea lutului a devenit deja o practică frecventă, cea mai
răspândită tehnică fiind stivuirea unor benzi de argilă. Proporţiile vaselor au devenit mai
egale, decoraţiunile vaselor folosite în timpul ritualurilor religioase conţineau elemente
ale vieţii spirituale, dar mai apoi şi vasele folosite în viaţa de zi cu zi au fost decorate cu
figuri reprezentative culturii tribului, elemente geometrice. În acea perioadă decoraţiunile
erau gravate cu beţişoare de lemn, oase sau cu unghia, unele fiind deja vopsite.
Vasele din neolitic pot fi împărţite în trei grupe principale:
În prima grupă se regăsesc vasele folosite în cultul fertilităţii, care reprezentau
idoli de sex feminin.
Vasele folosite în cultul morţii erau utilizate în timpul ceremoniilor,
înmormântărilor, de exemplu vasele cu formă de căruţă care reprezentau călătoria
persoanei decedate spre viaţa de apoi, sau vasele cu formă de om, sau de faţă, care erau
folosite pentru băuturile, alimentele depuse ca ofrandă, mai apoi pentru păstrarea
alimentelor. Rareori se foloseau şi vase care reprezentau două feţe. La finalul epocii de
cupru vasele care reprezentau feţe au fost folosite şi ca urne, pe care se reprezenta
divinitatea protectoare.
Vasele care aparţineau de viaţa de zi cu zi au fost: recipientele folosite pentru
depozitarea substanţelor lichide şi solide, fie atârnat, fie sub pământ, vase folosite pentru
băuturi, mâncare, vase pentru gătit.
 Cultura diferitelor popoare poate fi distinsă prin decoraţiunile vaselor pe care le
foloseau. În Europa, cultura în neolitic a urmat două direcţii mari, cultura megalitică şi
ceramica decorată cu panglici, culturile ulterioare derivă din acestea.
Cultura megalitică a apărut în zonele nordice ale Europei (pe teritoriile care acum
aparţin de Anglia, Olanda, Belgia, Danemarca, Suedia), obiectele realizate au fost
blidurile sub formă de cerc, semicerc, cratiţele, recipientele cu suport, sticlele cu gât
subţire. Decoraţiunile au urmat forma vaselor, cele mai frecvente erau zigzagul, ochiul,
rombul.
Ceramica decorată cu panglici a pornit din Mesopotamia, prin Europa de Sud a
ajuns pe teritoriile germane şi ungare, după care a ajuns până în sudul Rusiei. Pentru
această perioadă sunt tipice blidurile mai mici rotunjite la fund, sticlele, recipientele
pentru depozitare. Decoraţiunile erau gravate sau vopsite cu alb-negru sau bordo.
În această perioadă China este reprezentată de obiectele smălţuite, decorate cu
motive geometrice. Centrul culturii a fost provincia Honan. Vasul ceremonial de bronz
provine din neolitic şi servea la încălzirea lichidelor. O decoraţiune extrem de stilizată era
taotie (masca monstrului cu ochi regulaţi). (imaginea nr. 1)

Antichitate – Apariţia roatei olarului

Deja începând cu mult timp în urmă omul era capabil să realizeze unelte şi vase
de lut, însă tehnologia s-a dezvoltat continuu. Vasele uscate la soare au fost înlocuite de
cele arse în foc. Pe lângă aceste schimbări a apărut şi roata olarului, dar în multe locuri s-
a menţinut obiceiul de a forma manual obiectele de lut.
Roata olarului a fost inventată abia în epoca de fier, dar pe pereţii piramidelor din
Egipt apare aceeaşi roată a olarului ca cea folosită şi în zilele noastre. Identitatea vizuală
egipteană a început să se formeze prin anii î.Hr.4000 şi poate fi divizată în nagada 1 şi
nagada 2.
Pentru nagada 1 este tipică reprezentarea grafică a vânătorii, în acele timpuri
ceramica se modela încă manual, vasele folosite zilnic erau mai dure, dar lucioase,
vopsite în bordo, galben şi negru, cu decoraţiuni geometrice – pânză, stea, linie ondulară.
Vasele vopsite din nagada 2 denotă aptitudini avansate de compoziţie, aceasta este
una din epocile de aur ale ceramicii egiptene. Vasele gri sau maro-bordo vopsite cu bordo
aprins erau uneori decorate cu decoraţiuni plastice. Predomina reprezentarea figurativă:
oameni, animale, bărci, scene simple. În Vechiul Imperiu s-a folosit pentru prima oară
roata de olărit, care este considerată ca fiind precursoarea roţii actuale. Aceasta era
învârtită cu o mână, iar cu cealaltă se lucra obiectul.
În Regatul Mijlociu era populară utilizarea faianţei egiptene, care nu este identică
cu faianţa europeană de mai târziu, deoarece nu conţine deloc minerale din argilă. În
acele vremuri realizau din faianţă scarabei, bijuterii, pe care le turnau în forme negative.
După uscare şi ardere obiectele erau cufundate în acelaşi amestec, dar având proporţii
diferite şi se ardeau din nou. Culoare turcoaz era obţinută datorită carbonatului de cupru,
iar modelul mov se datora oxidului de mangan.
Noul Imperiu Egiptean reprezintă a doua mare etapă a prelucrării ceramicii,
perioada în care s-a perfecţionat roata de olărit, care era deja acţionată cu piciorul, astfel
încât de putea lucra cu ambele mâini. Din această perioadă cunoaştem vaze mari,
recipiente realizate din benzi, care se terminau într-un vârf. Acestea se foloseau pentru
păstrarea vinului, uleiului. Bolurile smălţuite erau folosite pentru hrană, în timpul
ceremoniilor sau se aşezau în morminte. Vasele canopus erau urne în care se aşezau
organele interne ale faraonilor şi se aşezau în mormânt într-un dulap cu perete dublu.
Erau răspândite micile statuete usebti, care erau parte a ceremoniei de înmormântare,
fiind înmormântate împreună cu defunctul pentru ca statuia să lucreze în locul acestuia în
viaţa de dincolo.
Arta ceramicii mesopotamiene de la 5000 î.Hr. se împarte în trei zone distinse, pe
baza stilului artistic. În primul rând amintim zona de nord a Mesopotamiei, unde vasele
erau modelate la început cu mâna şi uscate la soare, după care erau pregătite pe scânduri
de modelare fixate. Aceste vase erau decorate cu vopsea neagră, cu modele geometrice,
stele, cruci şi triunghiuri, pe un fundal deschis la culoare. Ceramicele din zonele montane
aveau pereţi subţiri, fundal galben, vopsite cu negru sau mov, reprezentând elemente din
natură stilizate geometric. În Mesopotamia de sud, vasele aveau un stil asemănător celor
din regiunile montane, dar aici se foloseau deja şi sigilii pentru decorare.
În sud s-a format cultura sumeriană, între 2800 şi 2350 î.Hr. au fost fondate
vechile oraşe-state. S-au construit clădiri tip megaron din cărămizi uscate la soare, care
apoi erau acoperite cu mozaicuri. Pe mozaicul de lut ars, cu formă de con, la început se
aplicau smalţuri numai albe, dar mai apoi şi colorate. Începând cu 2900 î.Hr. vasele erau
fabricate pe roata olarului, printre altele şi vasele de dimensiuni mari pentru grâne, care
erau depozitate sub pământ, diferite bliduri, ceşti, vaze. Pe lângă toate acestea se fabricau
şi sicrie din ceramică sub forma unor lăzi mari.
Olăritul s-a dezvoltat în primul rând în Grecia, dar acele vase greceşti şi romane,
care şi până astăzi sunt folosite drept model în ceea ce priveşte forma lor, erau arse la
temperaturi mici, nu erau smălţuite, ci doar decorate cu materiale colorate. Pe cele mai
vechi vase apăreau forme negre vopsite pe fonduri bordo, reprezentând în primul rând
forme din mitologie. Detaliile acestor desene erau gravate şi uneori decorate cu vopsea
albă şi bordo închis.
Ceramica tipic grecească, cu forme negre, a apărut în Corint pe la 700 î.Hr. şi a
fost populară până la răspândirea ceramicii cu forme bordo prin anii 530 î.Hr. La vasele
decorate cu forme negre figurile şi decoraţiunile erau desenate cu vopsea neagră lucioasă
direct pe suprafaţa de lut, după care detaliile erau gravate în vopseaua neagră. Cele mai
vechi şi importante urme ale tehnicii cu forme negre provin din Corint, din prima
jumătate a secolului VII î.Hr. (ceramici de stil protocorinthian). Cele mai îndrăgite
elemente de decoraţiune ale pictorilor din Corint erau frizele cu forme de animale.
Atenienii au început să folosească această tehnică la sfârşitul secolului VII î.Hr., până
prin 550 î.Hr., după care marii pictori din Attica, printre care Exekias şi Amasis, au
dezvoltat tehnica scenelor pictate, şi au perfecţionat stilul cu forme negre. În afară de
Corint şi Atena cele mai importante ateliere în care se fabrica ceramică cu forme negre se
găseau în Sparta şi Grecia de est.
În arta ceramicii timpurii din Creta se resimt influenţele Egiptului. Arta ceramicii
din Creta se împarte în trei epoci, prima este cultura minoică timpurie, în timpul căreia au
apărut vase cu noi forme tipice, bliduri cu picior înalt, ulcioare cu cioc, respectiv vasele
erau prevăzute cu margini care preveneau vărsarea conţinutului. Petele negre, bordo şi
maro apăreau în timpul arderii şi adesea erau folosite intenţionat în scopuri artistice.
Inovaţia importantă a perioadei minoice mijlocii a fost utilizarea roţii olarului care se
învârtea mult mai repede, şi acest lucru a condus la un salt în dezvoltare. Roata olarului
din Grecia antică era construită dintr-un disc care se învârtea manual pe o ţeapă
perpendiculară. Vasele mai mici erau modelate dintr-un bulgăre mare, după care se tăiau
de pe vârful bulgărelui. O parte a rămăşiţei bulgărelui era folosită la următorul vas, până
când nu se consuma tot bulgărele nu trebuia pus unul nou pe disc (imaginea nr. 2).
Grosimea peretelui s-a diminuat, vasele cu pereţi subţiri erau fabricate din lut alb fin.
Vasele mai mari erau şi atunci pregătite de regulă prin stivuire. În cazul vaselor de
dimensiuni mai mari, fabricate cu roata olarului, pe axa perpendiculară se aşeza un cerc
de mărime similară cu cea a discului roţii, pe care olarul îl îndoia în timp ce colegul său
forma vasul. Toate vasele erau vopsite cu un strat de engob. Cele mai rafinate ceramici,
inclusiv ceştile şi ulciorul, erau vopsite decorativ. S-a răspândit desenul cu formă de
melc, motivele inspirate din natură, mai apoi în perioada minoică târzie vasele erau
decorate cu vieţuitoare marine realiste, palmieri, flori, mai apoi păsări. Decoraţiunea
celor mai multe vaze se făcea pe fundal alb sau închis la culoare, în mai multe nuanţe de
alb sau bordo.
În Imperiul Roman olăritul era practicat în fabrici, oriunde s-a extins acest
imperiu putem găsi lampioane romane pe fundul cărora era inscripţionat numele
fabricantului. Şi legiunile ştampilau cărămizile utilizate în construcţia castrelor,
conferindu-ne o imagine asupra localizării acestora. Dintre vasele romane cele mai
interesante sunt vasele din Arezzo sau terra sighillata, fabricate pe roata olarului din lut
bordo, având o suprafaţă lucioasă ornamentată cu figuri în relief. (imaginea nr. 3)
Cunoaştem două grupe mari ale terra sighillata:
1. Vase decorate în relief, realizate cu ajutorul unor vase pentru formă sau cu
ajutorul roţii olarului, pe care se lipeau sigilii rotunde sau rareori imagini fabricate din lut.
2. Vase simple, nedecorate, sau asemănătoare vaselor sculptate din sticlă, eventual
ornamentate cu decoraţiuni picurate sau aplicate. Vasele terra sighillata erau folosite
pentru consumul băuturilor şi mâncărurilor.
În morminte au fost descoperite seturi având forme strâns legate între ele. Printre
formele mai rare se numără halba, cana, călimara. Marile manufacturi de olărit s-au
grupat în apropierea râurilor şi a drumurilor principale. Din cauza pericolului de incendiu
al atelierelor de olărit, acestea erau bine delimitate de cartierele rezidenţiale. Materiile
prime erau extrase la suprafaţă. Corpul cuptorului era format din două părţi: partea de jos
era permanentă, în timp ce cupola era reconstruită la fiecare ardere. Vasele ce urmau a fi
arse erau aşezate pe un grătar.
Vasele terra sighillata au fost distribuite de comercianţi speciali. Vasele erau
grupate după formă şi tip, de aceea a devenit necesară standardizarea lor, de ex. ceştile şi
farfuriile erau fabricate în două mărimi. Terra sighillata s-a răspândit pe întregul teritoriu
al Imperiului Roman şi au devenit cele mai populare vase.
În Ungaria urmele Imperiului Roman se regăsesc în Szentendre, Aquincum,
Szombathely şi multe alte locuri. Arheologii au descoperit ceramici, cuptoare de ars, iar
în clădirile cu curte interioară, sub podeaua terrazzo au descoperit chiar şi sisteme de
încălzire în pardoseală.
În perioada următoare hegemoniei romane, în Europa arta ceramicii a fost
condamnată din nou la declin, dar în Orient au apărut noi tendinţe.
 Arta ceramicii islamice
Religia islamică s-a extins din India până în Spania şi s-a menţinut şi după ce
Islamul şi-a pierdut puterea. Arta islamică a fost puternic influenţă de tradiţiile unor
popoare (conţine elemente elenistice, indiene, armene), astfel încât diferă de la ţară la
ţară. Deoarece religia a interzis reprezentarea grafică a omului, decoraţiunile clădirilor şi
ale obiectelor conţin numai ornamente geometrice. Decoraţiunile plastice au ajuns pe
planul al doilea, s-au aplicat ornamente care acopereau întreaga suprafaţă. În arta islamică
predomină decoraţiunile abstracte bazate pe elemente geometrice, respectiv motive
florale stilizate, şi literele arabe au fost folosite la rândul lor drept ornament.
Distingem cinci grupe diferite: arabă, persană, selgiucidă, turcească din secolul al
XIII-lea, hispano-maurică.
Ceramica arabă
Pe obiecte nu se înscria nici anul, nici numele. Un rol important l-a avut ceramica
pentru construcţii. Pereţii moscheilor şi palatelor erau decoraţi cu ceramică smălţuită şi
faianţe. Tehnica smalţului cu staniu, culorile albastru şi alb au fost preluate de la persani
şi perfecţionate odată cu descoperirea smalţului lucios, folosit deja din secolul al IX-lea
(vestigii: Suza, Rhages). Cele mai timpurii vase olărite (tipul gabri) erau fabricate din lut
bordo, pe care se aplica un strat de engob în care se grava modelul, după care acesta se
acoperea cu un smalţ galben-verde-maroniu şi se decora cu plante şi animale.
Decoraţiunile arabesc erau compuse din îmbinări complexe de motive geometrice şi
florale cu curpeni.
După secolul X. în ceramică a predominat folosirea smalţului lucios auriu.
Existau ateliere faimoase de ceramică în Rhages şi Rakka. Ornamentele erau realizate cu
albastru, auriu, turcoaz, bordo, verde. Erau preferate vasele cu ornamente gravate.
Decoraţiunile prezintă adesea puternice influenţe chinezeşti.
Ceramica turcească
În secolul al XII-lea Orientul Mijlociu a ajuns sub stăpânirea turcilor selgiucizi,
care au adus cu ei un nou spirit artistic, capitala imperiului era Bagdadul. Ornamentele
acestora erau mai bogate, mai animate, structura florilor era mai complicată, prezentând
un ritm ondulant permanent.
Porţelanul chinezesc a ajuns şi în Orientul Mijlociu, efectele acestuia se regăsesc
în formele şi tehnicile folosite. Olarii islamici au încercat să copieze porţelanul chinezesc,
foloseau un lut fin, alb, cu conţinut de caolin. Smalţul de plumb era transparent, incolor
sau de fildeş, modelele erau de tip cloisonne, cu margini ridicate pentru ca smalţurile să
nu se amestece între ele. Foloseau smalţuri albastre, galbene şi bordo. Centrele ceramicii
erau localizate în localităţile, insulele Iznik, Kutahia, Rodos (secolele XV-XVIII).
Particularitatea faianţei din Kutahia erau decoraţiunile arabesc albastru deschis pe
fundalul alb sau modele arabesc albe pe fundal albastru. În această categorie se numără
farfuriile, blidurile, ulciorul şi lampioanele.
Pe ornamentele faianţei din Iznik predomină motivele florale realiste, reprezentate
cu culori luminoase, pe fundal albastru thenard sau alb frunze: garoafe, lalele, zambile.
Pe ceramicele din Rodos, pe lângă ornamentele florale apar animale, clădiri, iar
printre culori apare şi bordo rubin.
Ca urmare a răspândirii turcilor în Europa, tehnica acestora s-a extins şi în Europa
de sud-est. În timpul ocupaţiei otomane lucrau şi în Ungaria olari turci care au avut o
influenţă semnificativă asupra dezvoltării ceramicii maghiare, atât în ceea ce priveşte
formele, cât şi diversitatea ornamentelor.
Ceramica persană
Tradiţia faianţelor ceramice a continuat şi la persani. Pentru început s-a folosit
tehnica în relief, ceramicele erau prevăzute cu inscripţii care aveau totodată rol decorativ,
şi erau împodobite cu smalțuri albastre sau verzi. În secolele XII-XIV se fabricau faianţe
lucioase cu ornamente florale în formă de stea, inscripţionate pe margini, folosite în
primul rând în cabinele de rugăciune, amplificând astfel splendoarea, luminozitatea
moscheilor.
În Turcia şi Persia lipseau tipurile colorate de marmură, de aceea ceramicele
smălţuite erau debitate, mai apoi înglobate în ghips, pentru a forma ornamente (sec. XII-
XVIII) Acest procedeu poartă numele de mozaic ceramic, care presupune o imaginaţie
bogată, şi în primul rând, multă răbdare.
Pentru fabricarea vaselor, ca răspuns la influenţele porţelanului chinezesc,
materiile prime au fost rafinate şi arse la temperaturi mai înalte. Ornamentele sunt
naturaliste, cele mai des întâlnite sunt garoafele, lalelele, trandafirii şi rodiile.
În rămăşiţele persane şi egiptene s-au găsit vase decorate cu smalţuri colorate şi
elemente de înveliş pentru pereţi, din ceramică nisipoasă albă, învelită cu smalţ fără
plumb, din silicat de sodiu. Această ceramică, cunoscută sub numele de faianţă persană,
produsă şi astăzi în Asia Mică şi India, era fabricată în secolul XIV pe insula Rodos de
prizonieri persani, fiind caracterizată prin ornamentele florale de culoare verde, albastră
şi bordo, aplicate pe fundal alb.
Majolică şi faianţă
Arabii şi-au însuşit tehnica de producţie a faianţei, iar în Spania hispano-maurii au
dezvoltat această tehnică la cel mai înalt nivel. Maurii cunoşteau deja smalţul opac din
staniu-plumb, cu care îmbrăcau obiectele galbene fabricate din lut cleios, şi pe care le
decorau cu culori stridente şi vopsele metalice lucioase, pe care le numeau vase luster.
Maurii se ocupau cu industria lutului în primul rând în insula Mallorca, de aici
provine şi denumirea de majolică. Faianţa a fost numită după oraşul Faenza, produsele
fabricate acolo, smălţuite cu staniu, au devenit cunoscute în toată Europa în perioada Renaşterii.
Acestea erau fabricate din marnă, fiindcă smalţul cu staniu nu crapă pe această rocă sedimentară.
Din punct de vedere chimic, smalţul cu staniu este un silicat de plumb şi sodiu, care conţine şi
oxid de staniu nedizolvat, acesta făcându-l opac şi de culoare gri-albicioasă. Smalţul era aplicat
pe vasele arse deja o dată, dar nesmălţuite, după care erau vopsite cu o pensulă fină. Se foloseau
culorile albastru cobalt, violet de mangan, galben de antimon şi verde cupru, acestea fiind în
esenţă smalţuri colorate, care la ardere se înfundă în suprafaţa netedă, sticloasă a smalţului.
Temperatura de ardere corespunde cu cea a produselor de olărit. În Bazinul Carpatic această
tehnică se regăseşte în primul rând în munca olarilor habani.
Italienii au preluat arta ceramicii de la mauri, dar necunoscând smalţul de staniu,
îmbrăcau obiectele fabricate din lut colorat într-un lut alb şi mai apoi le acopereau cu smalţ de
plumb transparent (engobe), acestea fiind cunoscute ca mezzo-majolică. Fabricarea majolicii
italiene (faianţa dură) a înflorit abia la mijlocul secolului al XIV-lea, după ce Lucca della
Robbia a redescoperit smalţul de staniu.
Luca s-a născut într-o familie de boiangii din Florenţa, în 1414 a început să
lucreze în atelierul lui Nanni di Banco, unde a devenit ucenic de sculptor. După moartea
maestrului său, începând cu anul 1421 a lucrat în atelierul lui Donatello, unde s-a
familiarizat cu tehnica prelucrării aurului. De la 1439 a lucrat cu majolica, folosind-o
pentru prima oară în biserica Santa Maria din Peretola, atunci încă numai ca element
decorativ, în jurul marmurei. După aceasta, a lucrat aproape exclusiv numai cu ceramică.
La 31 august 1446 a cumpărat împreună cu fratele său Simone o casă, care a
devenit centrul atelierului pentru statuete de teracotă, cu care familia della Robbia s-a
îndeletnicit timp de 3 generaţii. După moartea lui Simone, în 1448 Luca a înfiat cei şase
copii ai fratelui său, printre care Andrea della Robbia, cel mai tânăr membru al familiei.
Începând cu anul 1450 Andrea a lucrat împreună cu unchiul său. În 1471 Luca şi-a scris
testamentul, prin care lăsa atelierul nepotului său şi după acesta s-a lăsat de creaţie. Luca
della Robbia a murit în anul 1482 şi a fost înmormântat în biserica San Pier Maggiore din
Florenţa.
Nu se ştie exact când a intrat în contact familia della Robbia cu tehnica
statuetelor de teracotă cu smalţ de staniu, deoarece aceasta nu avea tradiţie în Toscana.
Procedura era simplă: statuetele fabricate din lut erau acoperite cu smalţ de staniu.
Acestea erau mai ieftine decât statuetele fabricate din marmură, şi totodată mai rezistente
faţă de cele fabricate din lut colorat. De obicei se foloseau puţine culori: fundalul era alb
sau albastru, corpul era de asemenea vopsit cu alb, însă cadrul basoreliefului era
ornamentat bogat cu ghirlande de flori şi fructe frumos colorate. Statuetele de teracotă au
rezistat multe sute de ani în ciuda capriciilor vremii. Sculpturile sale sunt caracterizate
prin gesturi fine, subliniate prin culori simple. Madonnele sale îndrăgite sunt blânde,
iubitoare la fel ca tinerele toscane. Sunt neornamentate şi simple, dar tocmai de aceea
sunt măreţe şi nobile. Luca della Robbia nu crea repede, imaginile folosite erau
împrumutate din natură, sculpturile sale au un puternic caracter natural. Lucrarea sa
faimoasă, monumentul funerar al episcopului Benozzo Federighi (1461-66), un
simplu monument de perete din majolică evocă splendoarea florilor Toscanei.
În diferitele oraşe din Italia, dezvoltarea tehnicii de vopsire a majolicii a prezentat
caracteristici specifice, şi aceste ceramici tipizate era numite după oraşele în care erau
fabricate, de ex. majolica Caffagiolo, Siena, Faenza, Pessaro, Urbino, Gubbio. Formele
mai renumite au fost albarella, castron, bidon pentru sirop. Motivele decorative
principale: ochiul de păun, grotesc, ghirlande de fructe, blazoane, rodii, peisaje, istoriati,
bianco sopra bianco, arme, portrete. Majolica gubbio este caracterizată de bordoul de
cupru cu luciu metalic, cu care se împodobeşte acest tip de ceramică.
Majolica a cucerit repede întreaga Europă, teritoriile actualmente franceze,
germane, olandeze, engleze, respectiv curtea Regelui Matthias al Ungariei din perioada
Renaşterii. Seturile de majolică au înlocuit în Italia, mai apoi în toată Europa, vasele de
argint şi vasele cositorite folosite la mesele nobililor. Epoca de aur a majolicii italiene a
durat până la mijlocul secolului XIV. După aceasta au început să imite porţelanul.
(imaginea nr. 4)
Vase de ceramică cu glazură din sare
În Anglia, Germania şi cursul inferior al Rinului industria materialelor de piatră
(Steinzeug) s-a dezvoltat absolut independent faţă de alte regiuni. Din acest material dur,
îmbrăcat în glazură din sare se fabricau în primul rând ulcioare cu ornamente în relief şi
căni. Cel mai tipic vas al regiunii germane este cel din piatră ceramică. Argila excelentă
exploatată de-a lungul râului Rin a făcut posibilă fabricarea unor produse de olărit arse la
temperaturi înalte. Începând cu secolul XV. fabricaţia ceramicii cu glazură de sare a
primit un mare impuls, înflorind în secolul XVII.
 Materialul din care se produceau aceste vase de piatră ceramică la temperaturi
înalte conţine puţin alcaliu şi cuarţ fin. Pe la temperatura de 1200-1300 °C, când se
compactează, se aruncă pe acesta sare cu lingura. Deschizătura se acoperă pentru ca să
aibă loc ardere reductivă. Sarea se precipită şi formează o suprafaţă lucioasă. Această
tehnică de ardere cu sare se foloseşte în cuptoare cu lemn, în aer liber, deoarece în timpul
arderii sunt elibereze gaze toxice. Cuptoarele electrice nu sunt adecvate pentru această
tehnică, deoarece sarea care se depune pe piesele cuptorului îl deteriorează. Dacă în
procesul de răcire este împiedicată oxidarea, vasul devine gri, opac. Dacă se oxidează, va
avea culoare gălbuie. Pentru obţinerea diferitelor culori se folosesc oxidul de cobalt,
mangan, cupru şi fier, antimon, lut şi oxid de staniu. Marele avantaj este că pereţii vasului
nu vor fi deloc poroşi, devin absolut compacţi, impermeabili.
Pe vasele germane fabricate din piatră ceramică cea mai importantă decoraţiune
nu este vopsirea, ci tehnica plastică folosită, motivele aplicate sau presate. Presarea se
făcea cu sigilii cilindrice sau sigilii. Ornamentele tipice erau motivele geometrice mici,
florile, stelele, blazoanele, diversele tipuri de suprafeţe, respectiv textele explicative. Mai
târziu au apărut pe fâşia principală a vasului şi motivele împărţite prin culori, siluete,
regi, cavaleri, scene biblice, istorice. Vasele aveau diverse forme: sticle sub formă de
trunchi de con, burtoase, lungi, înguste, ceşti cilindrice, căni.
Dintre vasele germane fabricate din piatră ceramică aş menţiona piatra ceramică
de Kreussen din Bavaria, fabricată de la sfârşitul secolului XVI până la aproximativ
1730-1732. Cele mai frumoase cupe, sticle cu patru sau şase laturi (Schraubflaschen) sau
căni cu formă de pară sau sferă au fost fabricate în secolul al XVII-lea. Pe fundalul gri-
bordo al pietrei ceramice de Kreussen se aplica glazură din sare de culoare maro, cu
ornamente simple în relief sau câteodată vopsite bogat sub smalţ cu vopsea lucioasă,
albastră, bordo, verde, galbenă, albă, uneori aurie. Exemplarul cel mai timpuriu decorat
cu vopsea de-asupra smalţului provine din anul 1622, anterior în Europa nu se fabricau
asemenea vase, tehnica a fost mai mult ca sigur preluată de la artizanii germani şi cehi
care lucrau cu sticlă. Ornamentele în relief sau pictate îi reprezentau pe apostoli,
voievozi, dar erau frecvente şi scenele de sărbători în familie, nunţi sau vânătoare.
La începutul secolului XVIII porţelanul chinezesc importat de societatea
olandeză-indiană şi faianţa olandeză fabricată după modelul porţelanului au condus la
încetarea fabricaţiei de piatră ceramică.
Producţia vaselor de piatră ceramică a primit un nou impuls în secolul XIX,
centrele în care se fabricau acestea se bucurau de un export semnificativ. Calitatea
vaselor era exact la fel ca cea a vaselor vechi, se fabricau copii exacte, dar spre începutul
secolul XX. fabricaţia acestora a cunoscut un nou declin.
Vase engleze de piatră ceramică
Ceramica dură de culoare crem, fabricată în Anglia în a doua jumătate a secolului
XVIII. este un tip de ceramică similară porţelanului, mai exact copia europeană a acestuia
din urmă. Olarii din Staffordshire, în timp ce făceau cercetări în vederea obţinerii unui
porţelan similar celui din China, au fabricat pe la 1750 un vas de piatră ceramică cu
perete subţire, smălţuit cu un strat poros gălbui, care s-a dovedit a fi adecvat pentru uzul
casnic. Deoarece în acele vremuri culoarea crem era considerată ca fiind o imperfecţiune,
ceramistul englez Josiah Wedgwood a fabricat în 1779 o ceramică de culoare care varia
între alb şi alb albăstrui. Din fabrica acestuia, mutată din Burlen în satul Etruria s-a
răspândit fabricarea vaselor de piatră ceramică, fabricându-se atât vase pentru uzul zilnic,
cât şi obiecte decorative, majolica modernă. Adevăratele produse wedgewood sunt
colorate, de culoare albastră sau olive, fabricate dintr-un material dur, pe care se aplică
forme albe în relief, jaspis. Acest tip de vas a fost fabricat aproape timp de un secol, dar
şi ceramica dură de culoare crem a fost îndrăgită până în secolul XIX, şi chiar şi mai
târziu.
Wedgwood experimenta cu curaj cu culori, forme şi funcţii. În atelierele sale
munca era organizată cu o rigurozitate extraordinară. El a descoperit pirometrul, un
instrument folosit pentru măsurarea temperaturilor înalte din cuptor. Unul dintre prietenii
lui, omul de ştiinţă Erasmus Darwin, l-a încurajat să folosească maşina cu aburi. Astfel
că, în 1782 – după mine – Etruria a fost prima întreprindere industrială în care s-a folosit
energia aburilor.
Cu articolele sale fabricate în Burslem începând cu anul 1762, Josiah Wedgwood
a pus bazele afacerii de succes a vaselor de piatră ceramică ieftine, folosite în viaţa de zi
cu zi. Formele rafinate, peisajele aplicate cu matriţe, se potriveau de minune cu acest
produs pe care se aplica un smalţ de culoare crem. Wedgwood a câştigat şi simpatia
reginei Charlotte, folosind numele de Queen's ware (ceramica reginei) după setul pentru
mic dejun fabricat pentru aceasta. Cel mai mare succes l-a avut setul cu 952 de piese pe
care l-a fabricat în anul 1775 Ţarinei Catalina II de Rusia. Concurenţa cea mai mare a lui
Wedgwood era manufactura din Leeds, unde se fabricau şi unicate cu ornamente
încrustate sau smalţ verde.
Ceramicele lui Wedgwood erau populare în principal în rândul burgheziei din
toată Europa, şi scoteau tot mai mult de pe piaţă produsele manufacturilor rivale de
faianţă şi porţelan, începând cu această perioada fabricarea ceramicelor cu smalţ de
staniu s-a restrâns la nivel de artizanat. Majoritatea întreprinderilor care au mai rămas în
viaţă au trecut la fabricarea ceramicii de culoare crem. După 1790 alte manufacturi
engleze – printre care cele din Liverpool, Bristol şi Staffordshire – au trecut de asemenea
la fabricarea în masă a vaselor de piatră ceramică, de culoare crem, succesul acestora a
dus la falimentul multor societăţi engleze sau străine care lucrau în stilul continental.
Până şi renumita manufactură de porţelan de Sévres din Franţa a început să imite
ceramica dură a lui Wedgwood, pe piesele sale nesmălţuite, pe când în Meissen se
fabricau obiecte smălţuite sub denumirea de Wedgwoodarbeit. De obicei imitaţiile
europene ale vaselor engleze de piatră ceramică erau fabricate din materiale mai slabe,
dar de exemplu produsele din Creil (Franţa), Le Nove (Italia) şi Alcora (Spania) erau
caracterizate prin forme şi ornamente atrăgătoare.
Delft
Industria faianţei Delft din Câmpia Germaniei, dezvoltată sub influenţa
porţelanului chinezesc, încerca în primul rând să-l imite pe acesta din urmă. Această
faianţă cu smalţ de staniu a fost fabricată pentru prima oară la începutul secolului XVII.
în localitatea Delft, care acum se găseşte pe teritoriul actual al Olandei. Utilizarea
smalţului de staniu a fost mai apoi introdusă în Anglia de către olarii olandezi sub
denumirea de „delft”. Această tehnică este utilizată astăzi la faianţele fabricate în Olanda
şi Anglia, pentru a le deosebi de cele fabricate în Franţa, Germania, Spania şi Peninsula
Scandinavă (faience), cât şi de majolica fabricată în Italia. În Franţa fabricile din Rouen,
Nevers, Niderviller, Strassbourg fabricau faianţele în stilul porţelanului. Dintre fabricile
germane de faianţă s-au distins cele din Nürnberg, unde această industrie a fost
naturalizată de către Hirschvogel, punând accent pe producţia de sobe cu ornamente
colorate în relief.
Fabricarea faianţei dure a decăzut continuu după descoperirea porţelanului, chiar
şi fabricile din Ungaria (Holics, Tata) care existau încă în secolul XVIII au fost
desfiinţate, doar unii artizani mai fabrică şi astăzi produse dure, cu smalţ de staniu.
Faianţa fină sau vasele engleze de piatră ceramică au fost precedate în Franţa de ceramica
Palissy şi faianţa Henri II sau orion. Palissy Bernard era un foarte bun naturalist, de la el
provine ceramica cu ornamente în relief, smalţuri colorate, numită faianţă palassy. Cele
mai cunoscute sunt castroanele lui decorate cu frunze, broaşte, şopârle şi scoici. Este de
asemenea unică faianţa Henri Deux sau orion, fabricată din lut gălbui, acoperită cu smalţ
cu plumb. Ornamentele fine erau gravate în lut cu ajutorul unor modele de metal, iar apoi
umplute cu pastă de lut maro şi verde. Această ceramică, din care ne-au rămas numai
câteva zeci de bucăţi, era fabricată de către Cherpentier Francisc în Castelul Oiron.
Ceramica habană
Habanii sunt acei olari anabaptişti care s-au refugiat din Faenza în Italia de nord,
mai apoi în Ungaria, din faţa persecuţiei religioase în secolul XVI. Potrivit cercetătorilor,
denumirea de „haban” provine de la cuvântul german Haushaben – gospodărie, curte.
Habanii erau un grup anabaptist, creştini noi care proclamau revenirea la creştinismul
antic. Trăiau în comunităţi închise, izolaţi de locuitorii oraşului sau satului. Îşi gestionau
averea la comun, locuiau într-o gospodărie şi erau botezaţi numai la vârste mature, pentru
că considerau că asumarea identităţii religioase trebuie să fie un act conştient. În Europa
secolului XVI această nouă ramură a religiei nu era privită cu ochi buni, de aceea a
început persecuţia lor. În Ungaria aristocraţii iluminaţi s-au arătat dornici ca aceştia să se
statornicească pe pământurile lor, deoarece habanii practicau multe meşteşuguri la nivele
înalte. Erau printre ei medici, cluceri, vieri, cuţitari, meşteri ai sticlei, clerici şi olari.
Datorită istoriei pline de aventuri a anabaptiştilor, olăritul lor prezintă câteva
caracteristici specifice. Aceştia fabricau faianţe acoperite cu smalţ de staniu, pictate cu
pensula. Acestea erau calitativ mult superioare produselor de olărit obişnuite, pe smalţul
alb străluceau culorile galben, verde, albastru, cu care la început pictau motive
renascentiste. Vopsitul presupunea o bună îndemânare deoarece vopseaua se usca
imediat, neputându-se face corecţii. Această tehnică a fost adusă din Italia, deoarece stilul
timpuriu din Faenza – ornamente renascentiste pe un fundal alb – sunt foarte
asemănătoare acestora. Cu toate acestea, nu este vorba de o simplă influenţă italiană. Sub
influenţa porţelanurilor sosite în Europa din Orientul Îndepărtat, în număr tot mai mare,
în atelierele europene a apărut moda ceramicii albe, de ex. în Delft sau regiunea Rinului.
În ceea ce priveşte stilul acestei ceramici, ea poate fi divizată în trei grupe mari.
Cele mai timpurii urmează stilul renascentist din Faenza, obiectele fiind renascentiste,
cupe, flacoane, albarello, iar în ceea ce priveşte culorile folosite, se foloseau galbenul,
albastrul, movul şi verdele, nu se foloseau reprezentări figurale deoarece le interzicea
religia. Începând cu a doua jumătate a secolului XVII stilul baroc se răspândeşte treptat.
Pe piesele fabricate în această perioadă, denumite delftinet, este tot mai prezentă culoarea
albastră, de unde şi numele de ceramică habană albastră. Vasele erau acoperite cu engobe
albastru şi decorate sub smalţul de plumb cu smalţ de staniu alb sau colorat. Cea mai
populară formă este ulciorul, care câteodată era acoperit cu un capac. Rareori se fabricau
cupe de băut, butoaie pentru vin şi pălincă, recipiente farmaceutice. Pe lângă ornamentele
florale apar şi clădirile, păsările stilizate. Unul dintre cele mai frumoase obiecte pe care le
fabricau erau farfuriile, pregăteau seturi întregi clienţilor înstăriţi.
În secolul XVIII. ceramica habană devine tot mai similară ceramicii populare. Se
schimbă formele, ornamentele se adaptează mai bine populaţiei locale, olăritul habanilor
se încorporează în olăritul popular.
În secolul XIX, în primul rând datorită impunerii forţate a catolicismului
comunităţile habanilor fie se destramă – iar olarii lor îşi continuă munca asemeni
localnicilor – fie migrează mai departe spre este, mai apoi până în America. La fel
dispare şi tehnologia faianţei, olarii maghiari folosesc tehnici ornamentale mai simple.
Centrele lor mai importante se găsesc în regiunea de vest (Körmend, Sopron), în judeţele
de vest ale Ungariei de odinioară, Sárospatak, Ardeal.
Porţelanul chinezesc
Patria tipurilor de ceramică arse la temperaturi înalte, piatra ceramică şi
porţelanul, este Orientul Îndepărtat, şi în principal China. Istoria ceramicii începe de la
3000 î.Hr. Pe baza zăcămintelor din neolitic istoria ceramicii poate fi împărţită în două
perioade. Cele mai vechi zăcăminte sunt cele ale ceramicilor arse la temperaturi joase,
fabricate prin stivuirea unor benzi obţinute din lut bordo sau gri, nevopsite, zgâriate cu
unghia sau decorate cu model de şnur, dar existau şi ceramici vopsite cu forme
geometrice, cu modele de spirala. Următoarea grupă, mai târzie, este cea a ceramicii arse
la temperaturi înalte. Atunci a apărut roata olarului, astfel că obiectele au devenit mai
rafinate, vopsite cu engobe, decorate cu forme geometrice, cu spirale bordo şi negre.
În China porţelanul a fost inventat deja în 185 î.Hr., cele mai vechi porţelanuri
erau albe, şi abia mai târziu au apărut porţelanurile colorate. Toate familiile regale
foloseau porţelanuri de culori diferite, care erau fabricate numai pentru curţile acestora,
dar mai apoi au fost desemnate diverse tipuri de porţelan pentru diferitele grupe sociale.
Încă de pe atunci, se puteau exporta numai cele mai primitive produse de porţelan.
În timpul dinastiilor Qin şi Han (221 – 220 î.Hr.) vopsitul cu lacuri a devenit o
ramură importantă a industriei. A început dezvoltarea ţesutului mătăsii, obiectele de
ceramică erau smălţuite. Arta prelucrării aurului şi metalelor a primit influenţe străine.
În timpul dinastiei Tang (618–907) monumentele funerare şi ceramica erau adesea
ornamentate cu smalţuri în trei culori. Descoperirea porţelanului (cu aproape 1000 de ani
înaintea Europei) a însemnat că ceramica era foarte mult apreciată în străinătate.
Ceramicele din perioada dinastiei Sung (960-1279) au atins un înalt nivel de
perfecţionare, atât în ceea ce priveşte execuţia, cât şi forma.
Perioada Ming şi Qing:
Aceste două dinastii au reprezentat epoca de aur a porţelanului. Epoca împăraţilor Ming a
însemnat o nouă înflorire a Chinei. Oraşele s-au dezvoltat, manufacturile fabricau
nenumărate produse, mai ales mătasea, ceramica şi porţelanul.
În timpul dinastiei Yuan (1271-1368) în industria ceramicii s-a răspândit vopsitul
de-asupra şi sub smalţului, cu albastru şi bordo.
În timpul dinastiei Sung şi a ocupaţiei mongole ceramicii desfăşurau activităţi pe
întreg teritoriul ţării. Începând cu anul 1369, din timpul primului împărat Ming, s-au
format manufacturi regale, care concentrau ceramicii în câteva oraşe. Un asemenea oraş
era Ching-Te-Chen, deoarece acolo este localizat unul dintre cele mai importante
zăcăminte de caolin din China. Producţia de ceramică dură a ajuns tot mai mult pe planul
al doilea. Cei mai importanţi clienţi ai olarilor erau curtea regală şi mandarinii. Mai târziu
Ching-Te-Chen a devenit cel mai important centru mondial al porţelanului, prin 1700
funcţionau aici mai mult de 1000 de cuptoare de olărit.
Smalţul alb al porţelanului din perioada dinastiei Ming are un ton verde-albăstrui,
forme simple, decoraţiuni bogate. Forma vaselor este diversificată, vaze, boluri, vase cu
picior, ceşti, căni de ceai, bliduri de orez. Cele mai dominante motive decorative sunt cele
florale, floarea de lotus, crizantemele, copacii înfloriţi, norii, dar apar şi copii în timpul
jocului, chinezi dialogând, păunul sau dragonul. Sunt frecvente şi reprezentările
peisagistice cu meduze, plante marine, valuri.
Cea mai importantă trăsătură a porţelanului Ming sunt ornamentele pictate şi cea
mai importantă tehnică decorativă este vopseaua albastră de sub smalţ, mai apoi folosirea
culorii roşii sub smalţ. Albastrul mohamedan, importat din Persia, era considerat ca fiind
cea mai rafinată nuanţă de albastru.
Comerţul cu Asia a adus în China influenţe islamice. Acest lucru a fost vizibil în
primul rând pe forma cănilor, care adesea ne duc cu gândul la cănile turceşti de cupru.
Acest porţelan chinezesc s-a extins începând cu anul 1602 în Europa prin intermediul
societăţii indiene, şi în urma acestora a început producţia de faianţă în Europa, seria
produselor din Delft, Nevers şi Rouen a fost fabricată sub influenţe chinezeşti.
Pe lângă pictatul sub smalţ se practica şi pictatul de-asupra smalţului. Scala de
culori în acest caz este mai bogată, ornamentele erau arse la temperaturi joase. În
perioada dinastiei lui Ming era popular aşa numitul vopsit în 5 culori. Se cunosc mai
multe grupe ale acestuia, bordoul şi verdele erau preponderente, pe lângă acestea se
folosea şi galbenul, turcoazul, iar celelalte grupe reprezentau amestecurile acestor culori.
În ceramica vopsită în 5 culori erau adesea folosite atât tehnica de vopsire sub smalţ, cât
şi cea de-asupra smalţului. În unele ceramici alocuri se utiliza şi culoarea aurie.
Dintre porţelanurile albe ale epocii se disting porţelanurile fine, tip „coajă de ou”,
ale căror ornamente şi tehnici erau considerate a fi speciale. Acestea erau vase cu pereţi
subţiri, pe care la lumină se puteau distinge desene fine, gravate cu vârf de ac
(decoraţiuni ascunse). Porţelanul de la sfârşitul secolului XVII., respectiv din secolul
XVIII, din timpul împăraţilor Ming, este considerat ca fiind perfect atât în ceea ce
priveşte tehnica utilizată, cât şi frumuseţea formelor şi ornamentelor folosite. Au apărut şi
tehnici noi, cum ar fi tehnica bobului de orez (se aplicau boabe de orez pe vas şi mai apoi
se scufundau în smalţ, iar apoi în cuptor boabele de orez ardeau). O altă tehnică vrednică
a fi amintită erau decoraţiunile bordo pictate sub smalţul celadon.
La comenzile europene societatea olandeză din India de Est fabrica şi porţelanuri
cu decoraţiuni noi, de ex. farfurii cu blazoane, fântâni de perete, ghivece pentru flori.
Ornamentele europene erau de obicei scene biblice, dar şi mitologice, uneori portrete.
Un alt centru important al porţelanului din China era centrul Te-Hua.
Porţelanurile fabricate aici diferă semnificativ de cele din Ching-Te-Chen. Începând cu
perioada dinastiei Ming aceste ateliere funcţionează şi până în zilele noastre. Porţelanul
te-huai este mai bogat în feldspat decât cel ching-te-chen, smalţul acestuia este de albul
laptelui, câteodată de fildeş. Acest porţelan nu era decorat, se fabricau din acesta figuri
buddhiste, animale, figuri din religia taoistă. Europenii numesc acest tip de porţelan alb
chinezesc (blanc de chine).
Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea ceramicii chinezi, care posedau cunoştinţe
tehnice vaste în domeniu, au început să imite din porţelan diverse materiale străine. Au
ignorat legile materialelor, astfel a început declinul porţelanului chinezesc. Din caua
concurenţei porţelanului european exportul chinez a decăzut semnificativ. Ceramicii
chinezi din zilele noastre reînnoiesc tradiţiile porţelanului şi ceramicii chineze şi le
dezvoltă în continuare pe acestea, proiectează noi forme şi ornamente.

Arta ceramicii japoneze

Primele vase de ceramică au apărut în perioada Jomon între 7000-300 î.Hr., erau
vase ascuţite cu decoraţiuni sub formă de şnur, sau cu fund plat, cât şi figuri feminine de
lut bordo închis sau maro. Mai târziu s-au folosit şi decoraţiuni lineare, care erau gravate
în obiect.
Datorită situaţiei geografice a insulelor japoneze, legăturile cu China şi Coreea
erau puternice, cu China atât în domeniul politic şi comercial, cât şi în cel cultural.
Prin secolul V., prin intermediul Coreei cunosc utilizarea roatei olarului şi arderea
la temperaturi înalte. În această perioadă multe obiecte artistice chinezeşti au fost aduse
în Japonia, care au influenţat multe domenii ale artei, printre altele şi arta ceramicii.
Specificul acestei zone era utilizarea pietrei ceramice arse la temperaturi înalte.
Începând cu sfârşitul secolului VII. se fabricau şi ceramici smălţuite. Secretul olăritului
trecea de la tată la fiu, astfel s-au format dinastii, ale căror vase erau însemnate cu numele
dinastiei.
Producţia pietrei ceramice a înflorit la sfârşitul secolului al XII-lea odată cu
extinderea în Japonia a sectei zen-buddiste şi a ceremoniei ceaiului., atunci când
călugărul Eisai a adus în Japonia planta de ceai, odată cu buddismul zen. Preoţii zen au
adus cu ei ceştile chinezeşti smălţuite, folosite pentru consumul de ceai, şi acestea au
devenit modelul de urmat al vaselor japoneze de piatră ceramică. Olarii care fabricau
obiecte pentru ceremonia ceaiului erau dirijaţi de maeştrii ceremoniei ceaiului. Dorinţa
acestora din urmă a fost ca vasele să dea impresia că nu au fost create de o mână umană,
ci au apărut singure. O altă cerinţă primordială era ca aceste ceşti să se plieze în cel mai
natural mod în mâna consumatorului. Aceste vase au fost fabricate parţial pe roata de
olărit, parţial manual.
Setó este cel mai important centru al ceramicii japoneze. Setó este un sat mic,
unde a lucrat olarul japonez Tosiró, care în 1223 a plecat în China cu un preot pelerin,
unde a însuşit meşteşugul ceramicii. După întoarcerea în ţară a fondat un atelier şi a
desconsiderat bazele artei ceramicii japoneze. Primele produse din Setó, fabricate încă
din lut chinezesc, erau subţiri, nobile, obiectele mai târzii, fabricate din lut şi smalţ
japonez, erau mai dure, groase, dar se impune bine pe acestea materialul de trei feluri al
smalţurilor, cuprul, fierul şi manganul, culorile obţinute din topirea acestora: verde, bordo
şi maro-bordo.
A doua mândrie a ceramicii japoneze este Bizen. În această regiune, începând cu
secolul XV. s-au fabricat excepţionale vase de piatră ceramică nesmălţuite, cât şi alte
obiecte. Ceramica Bizen este atât de dură, încât la şlefuirea cu oţelul ies scântei. Din
aceasta se fabricau vase din piatră ceramică de culoarea bronzului închis, cu smalţ
albastru şi alb.
Rakuyaki este un produs tipic folosit în timpul ceremoniei ceaiului, denumirea
acestuia provine de la un sigiliu inscripţionat cu cuvântul Raku, pe care shogunul
Hidejoshi l-a dat fiului unei dinastii de olari mutată din Coreea. Frumuseţea
caracteristică, pe lângă prelucrarea manuală, se datora modalităţii specifice de ardere.
Obiectul era încălzit la aproximativ 800 grade, după care era răcit brusc, astfel încât pe
suprafaţa obiectului incandescent se precipitau cristale metalice.
Pe lângă influenţa ceremoniilor de ceai, un mare eveniment istoric a avut un rol
esenţial în dezvoltarea artei ceramicii japoneze. Odată cu campania generalului japonez
Toyotomi Hidejoshi în Coreea, au fost aduşi olari coreeni în Japonia, care au adus cu ei
tehnica fabricaţiei porţelanului chinezesc. În scurt timp au descoperit zăcămintele de
caolin, mai apoi au început să fabrice porţelanul. Pentru început au fabricat vase din
porţelan cu decoraţiuni albastre şi smalţ alb, mai apoi au introdus şi pictatul de-asupra
smalţului. Formele şi ornamentele vaselor erau sub influenţa puternică a porţelanului
chinezesc, dar totuşi erau aşezate puţin mai aerisit.
Începând cu anul 1662 foarte multe asemenea produse au fost transportate în
Câmpia Germană. Acest porţelan din Arita în Europa poartă denumoirea de Imari,
numele provine de la portul Imari, unde se încărcau transporturile. Exportatorii olandezi
au dorit ornamente mai bogate, astfel s-a născut stilul „vechiul imari”, format din brocart
bogat şi modele florale, colorate cu bordo, albastru, verde şi auriu. Aceste decoraţiuni au
devenit atât de îndrăgite, încât mai apoi au fost imitate şi în China şi Europa.
În Japonia, pe lângă exportul semnificativ de porţelan s-au fabricat şi porţelanuri
după gusturile japoneze. Domnitorii japonezi au fondat manufacturi, în care se fabricau
porţelanuri de o frumuseţe artistică, câteodată numai pentru a satisface nevoile curţii
prinţilor.
În anul 1868 a fost deschisă piaţa japoneză, şi începând cu această dată s-au
produs cantităţi semnificative de ceramică şi porţelan pentru piaţa din vest. Aceste vase,
cu ornamente prea încărcate, puneau gusturile japoneze într-o lumină proastă, care
presupune ca obiectele de ceramică să corespundă destinaţiei, iar decoraţiunile şi forma
să se adapteze întrebuinţării.
Începând cu sfârşitul secolului XIX funcţionau multe ateliere de olărit în Japonia.
Acestea erau preponderent ateliere familiale şi fabricau ceramici de calitate superioară.
Fiecare aveau sigilii şi ornamente proprii. Materialul caracteristic este şi astăzi piatra
ceramică.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când ceramica japoneză şi-a început
drumul victoriei prin Europa, în primul rând prin intermediul artiştilor ceramici francezi,
mai apoi al expoziţiilor mondiale, a influenţat practic în toată Europa arta ceramicii.
Ceramica japoneză este una dintre rădăcinile ceramicii europene, iar influenţa acesteia
este sesizabilă şi până în zilele noastre.

Centrele de porţelan ale Europei

În Europa s-a fabricat porţelan încă din secolul al XVI-lea, Bountalini Bernanrd a
fabricat în anul 1581 la Florenţa, cu sprijinul lui Francisc Maria de Medici, porţelanul
sticlos. Francezul Merin a perfecţionat această tehnică, iar în 1690 în Saint Cloudi a
fabricat porţelanul fritat. Mai târziu fabricile de porţelan şi-au deschis porţile în Chantilly
şi Vincennes. Fabrica din Vincennes a câştigat titlul de Manufacture royale, în 1756 a
fost transferată la Sévres, unde fabricaţia continuă şi până astăzi. Pentru obţinerea
obiectelor de artă cel mai adecvat este porţelanul moale, acesta a fost întrebuinţat în
special în fabricile din Sevres şi Minton (Anglia). Una dintre cele mai excepţionale
ceramici fabricate din porţelan moale este pâte-sur-pâte, la care pe fundalul colorat se
aplică forme în relief din amestec de porţelan alb, pe cele mai subţiri porţiuni ale
modelului se întrevede fundalul închis la culoare.
Porţelanul dur cu feldspat a fost inventat în anul 1682 de către alchimistul
Böttger, aflat în subordinea împăratului prusac Wilhelm I. Deoarece nu a putut satisface
ordinul lui Wilhelm, respectiv nu a fost capabil să obţină aur, fiindu-i spaimă de eşecul
trăit, a fugit din Berlin în împărăţia saxonă unde a fost luat sub ocrotirea împăratului
saxon pentru a profita de pe urmele cunoştinţelor sale în domeniul alchimiei. Nici aici nu
a reuşit experimentul lui Böttger, în loc de aur a obţinut un amestec similar porţelanului,
de culoare bordo-maro, care după acesta a primit denumirea de porţelan Böttger. Nu cu
mult mai târziu a identificat în caolinul folosit pentru vapoare materia primă necesară
fabricaţiei porţelanului alb. Aflat sub pază strictă, Böttger a fabricat primul porţelan la
Dresda, dar în 1710 producţia a fost mutată la Albrechtsburg, lângă Meissen, mai apoi în
noua fabrică din Meissen. Porţelanurile de cea mai bună calitate au fost fabricate în
Meissen în perioada 1720-1750 (imaginea nr.5). Producţia porţelanului din Albrechtsburg
era ţinută sub secret, însă muncitorii de aici care fugeau în alte ţări erau bineveniţi pentru
cunoştinţele lor în domeniu. Aşa s-a extins în ritm rapid producţia porţelanului în Europa,
respectiv mulţumită acestor influenţe au fost fondate fabricile de stat din Viena, Höchst,
Berlin, St Petersburg, Nymphenburg, pornind de la care fabricaţia de porţelan a devenit
atât de cunoscută, încât spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi-au deschis porţile şi unele
fabrici particulare.
Porţelanul, ca materialul cel mai perfect din punct de vedere al tehnologiei
folosite, a fost cel mai îndrăgit în prima jumătate a secolului al XIX-lea, însă în a doua
jumătate a secolului a venit din nou mai la modă faianţa, care era mai adecvată pentru
ornamentarea colorată. În Italia şi Franţa au început să imite vechile majolici şi faianţe, în
timp ce în Germania au venit din nou la modă sobele vechi cu decoraţiuni în relief.
Perfecţionarea artistică a faianţei fine a pornit din fabrica din Sevres condusă de Deck, iar
tehnica majolicii moderne a fost mai apoi dezvoltată în continuarea în fabricile germane,
engleze, maghiare (Zsolnay).

Arta ceramicii maghiare în secolul al XX-lea

Industria ceramicii fine s-a dezvoltat în Ungaria la mijlocul secolului XIX.
Ateliere de olărit existau şi mai demult, dar dezvoltarea industriei a avut loc în perioada
reformei şi a industrializării ulterioare. La cumpăna dintre secole – neluând în
considerare întreprinderile mai mici – trei fabrici merită a fi menţionare, fabrica de
porţelan Herendi, fabrica Zsolnay şi fabrica de majolică Fischer.
La mijlocul secolului XIX – între 1851 şi 1873 – fabrica Herendi şi-a trăit epoca
de aur atât în ceea ce priveşte dezvoltarea sa economică, cât şi creaţiile fabricate.
Fondatorii fabricii, fiii lui Fischer Mór, au renunţat la fabricaţia porţelanurilor de valoare
artistică, dorind să se concentreze asupra produselor de masă. Deoarece planul lor a eşuat,
fabrica a devenit, sub controlul statului, o societate pe acţiuni, la conducerea căreia au
fost puşi directori cehi, încercând să producă şi vase de piatră ceramică şi sobe. Mai apoi
fabrica a fost vândută nepotului lui Fischer Mór, care a pus din nou accentul pe fabricaţia
produselor artistice. Aprecierile primite la expoziţia mondială de la Paris din anul 1900,
la cea din St. Louis din 1904, şi în 1911 în Torino au atestat capacităţile lui Fischer Mór,
dar fabrica nu a primit noi comenzi, producţia a scăzut: numărul angajaţilor a ajuns la
numai 10-20 la începutul secolului XX.
 Când a început declinul fabricii Herend, a început înflorirea fabricii Zsolnay.
Începând cu mijlocul anilor 1860, şi până la mijlocul anilor 1880, piesele lor decorate au
fost realizate în stilul istoricist (folosind elemente din cultura orientului mijlociu şi
îndepărtat, din stilurile europene, ale diferitelor popoare din Bazinul Carpatic). Prin anii
1880 stilul secesionist şi-a pus amprenta pe produsele fabricii, în dezvoltarea căruia un
rol semnificativ l-a avut Rippl-Rónai József. Pictorul care pe vremea aceea se întorcea
acasă din Franţa a primit sarcina de a realiza sufrageria palatului din Buda al contelui
Andrássy Tivadar. Înafara mobilei, a realizat şi obiecte decorative, vase, vaze şi farfurii,
din care ne-au rămas numeroase exemplare. În lucrările lui Rippl-Rónai, florile pictate îşi
pun amprenta pe suprafeţele obiectelor, şi nu peste mult timp şi vazele Zsolnay vor fi
decorate cu flori în stil secesionist (imaginea nr. 6).
Transformarea – schimbarea gusturilor – se datorează artiştilor din fabrica
Zsolnay. Trebuie menţionate numele lui Apáti Abt Sándor, Mack Lajos, Darilek Harry,
Nikelszky Géza, Sikorski Tádé. În locul tipurilor clasice de vaze şi vase aceştia au creat
forme neobişnuite, care adesea erau decorate cu figuri feminine sau animale. De piesele
secesioniste ale fabricii Zsolnay se leagă strâns aşa numitul smalţ eosin, acea suprafaţă
lucioasă, preponderent de culoare galben-turcoaz, mai rar bordo. Acest joc al culorilor,
tipic secesionist, creaţia comună a inginerului Wartha Vince şi a lui Zsolnay Vilmos,
reprezintă faianţa de porţelan tipică fabricii, realizată la temperaturi înalte. Un alt produs
reuşit al fabricii, din punct de vedere tehnico-artistic, este ceramica pirogranit folosită la
clădiri, cu care Lechner Ödön şi-a decorat clădirile (muzeurile din Kecskemét, Szeged,
Primăria din Szabadkai, muzeul industriei din Budapesta, institutul geologic din
Budapesta, Hotelul Dacia din Satu Mare, etc.) (imaginea nr. 7).
Fabrica de porţelan şi majolică din Budapesta, a lui Fischer Ignác, este de
importanţă mai redusă, dar din punct de vedere artistic este tot foarte valoroasă, fabrica
fiind fondată de nepotul lui Fischer, care a înflorit manufactura de porţelan Herendi.
Produsele fabricii sunt uşor de recunoscut datorită stilului lor: modelele pastel care
acopereau vasele erau conturate cu auriu. Începând cu anii 1890 un rol activ în cadrul
fabricii l-a jucat fiul fondatorului, Fischer Emil, datorită căruia s-a manifestat stilul
postimpresionist pe diferite vase decorative (creatori: Horti Pál, Lakatos Artúr, Pálinkás
Béla) (imaginea nr. 8).
Între cele două războaie mondiale, fabricile (Herend, Pécs) şi-au pierdut rolul
jucat în arta industrială, au ieşit în evidenţă creatorii. Unul dintre cei mai importanţi artişti
ai ceramicii maghiare din secolul al XX-lea a fost Gádor István, el şi-a expus primele
ceramici în 1914, mai apoi după căderea puterii s-a mutat la Viena, unde a devenit
membru al Wiener Werkstätte. Experienţele de acolo au avut un mare rol în lepădarea
stilului clasic pe la începutul anilor 1920, urmând ca academicianul Gádor să creeze în
stilul expresionist, figuri, vase influenţate şi de dadaism. La începutul anilor 1920 Gádor
s-a întors acasă creând concomitent în mai multe stiluri. Prin anii 1930 creaţia sa a fost
influenţată preponderent de arta folclorică, atunci au fost create picturile sale murale
colorate care reprezentau lumea poveştilor din folclor, reprezentările sale religioase
neoromane, fiind influenţat în realizarea seriei sale de vase de plastica primitivă, de
dinaintea descoperirii roatei olarului. Adaptarea sa la lumea poporului nu a fost formală,
pe statuetele sale realiste a imortalizat munca fizică grea cu o atitudine de compasiune.
Un alt personaj important al ceramicii maghiare moderne a fost Gorka Géza.
Acesta era la rândul lui un maestru şcolit, la începutul anilor 1920 şi-a urmat studiile în
Germania, cu toate acestea, a fost mai importantă influenţa primită de la olarul Badár
Balázs din Mezőtúr (considerat ca fiind centrul olăritului din Marea Câmpie), care
practica tradiţiile milenare ale roatei olarului. Gorka nu a învăţat de la acesta din urmă
stilul popular, a fost mai degrabă atras de olăritul habanilor, în special de tehnica
majolicii, fiind preocupat de posibilităţile de modernizare ale acesteia. În a doua jumătate
a anilor 1920 a fost ajuns din urmă de modernism, care l-a deviat temporar de la
traiectoria sa: a realizat ceramici cu forme umane, în spiritul art deco, care prin culorile
stridente ale smalţului se deosebesc de creaţia sa anterioară şi ulterioară. Începând cu anii
1930 Gorka este tot mai preocupat de ceramica civilizaţiilor din-afara Europei. Ajunge la
concluzia că smalţul (decoraţiunea) şi forma trebuie să creeze un tot unitar, trebuie să
evolueze împreună pe parcursul ornamentării şi arderii. În anul 1922 artistul fondează un
mic atelier de ceramică, unde – pe lângă experimentare – a creat şi unele modele adecvate
pentru producţia în serie. Societatea pe acţiuni Keramos fabrica vase de consum, dar după
câţiva ani a trebuit să-şi închidă porţile, pentru că afacerea nu s-a dovedit a fi de succes.
În primii ani următori celui de al doilea război mondial atenţia s-a îndreptat
asupra ceramicii de consum. Academia Industriei Artistice a organizat o expoziţie pe
această temă în anul 1947. Nu numai Gádor István a proiectat seturi simple – adecvate
pentru producţia în serie – dar şi Gorka Géza a mers să lucreze în fabrica Zsolnay creând
acolo produse de serie, realizând un set frumos pentru ceai care a fost fabricat timp de
zeci de ani.
La începutul anilor 1950 s-au schimbat aşteptările legate de artă – industria
artistică. Ceramicii au primit sarcina de a reprezenta bucuriile noii societăţi socialiste. Pe
vasele lui Gádor István au apărut din nou în acele vremuri motivele din folclor.
La Herend activitatea porneşte din nou abia la începutul anilor 1950, în fabrica de
porţelan domină neschimbat plastica mică. Gorka este acel personaj care a reuşit cel mai
bine să se sustragă concepţiilor oficiale ale epocii, care insistau asupra sintezei artei
folclorice şi a artei decorative. El se întoarce tot mai departe în trecut, experimentează cu
tehnica ornamentării concomitente cu prelucrarea lutului, căreia i se datorează lumea
simplă a culorilor şi formelor creaţiei sale.
După război producţia fabricilor de ceramică fină a urmat în principal scopuri
economice. Introducerea curentului electric şi investiţiile anilor 1950 au presupus
fabricarea multor porţelanuri pentru scopuri industriale. Nivelul de trai a trecut pe planul
al doilea, producţia estetică s-a redus la articolele unice create pentru expoziţii
reprezentative. Acestea puteau fi admirate acolo, dar nu puteau fi cumpărate în magazine.
Dezvoltarea principiilor tehnologice ale producţiei vaselor şi dezvoltarea culturii
acestora a început abia în anii 1960. Pentru aceasta au primit un rol important
următoarele localităţi: Városlőd, Pécs, Hollóháza, respectiv Hódmezővásárhely, mai
mulţi absolvenţi ai Academiei Artei Decorative ajungeau să lucreze în fabrici. Cu toate
acestea, în anii 1960 ceramica monumentală folosită pentru decorarea clădirilor a ajuns în
prim plan, şi nu cultura vaselor.
În perioada de după 1956 arta lui Gorka Lívia a dobândit o importanţă decisivă.
Aceasta a pornit din atelierul tatălui său, pe care l-a urmat şi în creaţia sa artistică,
aşezând în prim plan prelucrarea materialului. În timp ce Gorka Géza a păstrat formele
tradiţionale ale vaselor, Gorka Lívia a realizat obiecte absolut unice, adesea cu forme
capricioase, amorfe. Ea nu a mai folosit niciun decor, suprafeţele iau naştere prin
decolorări, scurgeri, diferite tipuri de solidificare-împietrire. Semnificaţia acesteia
depăşeşte creaţiile sale, nu era preocupată de chestiuni legate de stil şi formă, ci de
materialul în sine, considerându-l pe acesta esenţa preocupărilor ceramicilor. Cu
metodele sale i-a ajutat pe mulţi colegi să-şi găsească propriul stil, creând noi limbaje
plastice.
Între 1972 şi 1976 a fost fondată afacerea cu denumirea „Házgyári konyha
program” (Programul pentru fabricaţia articolelor de bucătărie), a căror membri au
stabilit necesarul de vase pentru bucătăriile maghiare. Cel mai mare merit este al lui
Horváth László, care s-a bucurat de un succes internaţional cu gama sa de produse
Saturnus, fiind premiat cu medalia de aur la Faenza. Situaţia contradictorie a designului
maghiar se datorează faptului că munca creatorilor din Herend nu era fabricată acolo, ci
după modificări seriile se fabricau într-un final la Hódmezővásárhely. Cu unele
întreruperi mai mici sau mai mari, producţia continuă şi în prezent.
În anii 1980 producţia ceramicii fine s-a diferenţiat tot mai mult, fabricile şi-au
creat profile tot mai clare. Herend, conform tradiţiilor sale, s-a focusat asupra articolelor
manufacturiere (pictatul cu mâna, obiecte de decor unice sau în serie mică). Spre
deosebire de acesta din urmă, Hódmezővásárhely a devenit centrul producţiei în serie.
Hollóháza, la jumătatea drumului între cele două fabrici de mai sus, preferă tipurile de
produse artistice şi arhaice. Fabrica Zsolnay a revenit la faianţa de porţelan. Városlőd este
centrul producţiei de majolică relativ ieftină, iar Romhány noul centru al producţiei de
ţigle.
Odată cu schimbarea regimului politic industria ceramicii a ajuns într-o situaţie
grea. Producţia de vase s-a concentrat asupra satisfacerii nevoilor efemere ale comerţului.
Totodată în ceea ce priveşte experimentele estetice trendurile internaţionale îşi pun tot
mai mult amprenta. Asumarea deschisă a postmodernismului caracterizează grupul
tinerilor care poartă numele de Deforma.

Imagini:

Imaginea nr. 1: vază chinezească din neolitic

 Imaginea nr. 2: reprezentarea roatei olarului din Grecia antică

Imaginea nr. 3: reprezentarea roatei olarului din Imperiul Roman antic

Imaginea nr. 4: vas de ceramică fină, cu smalţ de staniu (majolică) cu decoraţiuni

tradiţionale din Faenza
 Imaginea nr. 5: figură de porţelan din Meissen, reprezentând roata olarului

Imaginea nr. 6: vază Zsolnay

Imaginea nr. 7: ceramică pirogranit folosită pentru clădiri, dezvoltată de către Zsolnay, pe
acoperişul Hotelului Dacia din Satu Mare, proiectat de Lechner Ödön

nr 8: cutie de piatră ceramică turnată, creată de Pálinkás Béla (fabrica lui Fischer Emil,
Budapesta, 1903)
Presare în 6 paşi

Întinderea foii de lut

Presarea foilor de lut în forma negativă de ghips

Asamblarea foilor cu spatula din lemn

Compactarea cu lingura, pentru a obţine grosimea egală a pereţilor

Tăierea marginii

Lipirea picioarelor
Roata olarului în 9 paşi

Frământarea lutului
Aşezarea pe roată

Centrarea pe roată

Deschiderea
Deschiderea la mărimea dorită

Ridicarea
Modelarea

Rotunjirea marginii
Scoaterea obiectului de pe roată

Turnarea negativului din ghips în 8 paşi

Aplicarea emulsiei de decofrare în trei straturi

Împrejmuire
Fixare cu lut pentru a evita scurgerea ghipsului

Împrăştierea ghipsului în apă

Înmuierea ghipsului timp de câteva minute

Amestecarea ghipsului, îndepărtarea bulelor de aer

Turnarea modelului dintr-o singură direcţie

Aducerea la suprafaţă a bulelor de aer

Bibliografie:
• Albrecht Júlia: Istoria artei ceramicii, Editura TAN-GRAFIX, Budapesta,
1997
• Lexicon de ceramică
• Lexiconul Etnografiei Maghiare, Editura Akadémiai, Budapesta, 1979
• P. Brestyánszky Ilona. Să cunoaştem ceramica. Editura Gondolat, 1966
• Marele lexicon Révai, Editura Babits, Budapesta, 1993