Medicina Legala DR IV Sem I

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu
iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu
iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
Departamentul de Învăţământ la
Distanţă şi Formare Continuă
rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative
Coordonator de disciplină:
Lect. univ. dr. Nicolae MIRESCU
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa
2016-2017
UVT
MEDICINĂ LEGALĂ
Suport de curs – învăţământ la distanţă

Drept, Anul IV, Semestrul VII
Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire alta decât în
scopuri personale este interzisă de lege sub sancţiune penală
SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR
 = INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE
= TEST DE AUTOEVALUARE
= BIBLIOGRAFIE
= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNEI UNITĂȚI DE

ÎNVĂȚARE
= INFORMAŢII SUPLIMENTARE PUTEŢI GĂSI PE PLATFORMA

ID
CUPRINS - Studiu individual (S.I.)
1. Modulul I – Introducere în medicina legală

- Unitatea de învăţare 1. Definiţie. Obiectul, metodele şi conexiunile medicinii
legale
- Unitatea de învăţare 2. Istoricul medicinii legale pe plan internaţional şi
naţional
2. Modulul II – Tanatologie medico-legală

- Unitatea de învăţare 3. Importanţă medico-legală
- Unitatea de învăţare 4. Cadrul juridic naţional şi internaţional
3. Modulul III. Cauzalitatea în medicina-legală

- Unitatea de învăţare 5. Aspecte practice
4. Modulul IV. Traumatologie generală, traumatologie topografică.
5. Modulul V. Traumatologie specială

- Unitatea de învăţare 6. Căderea şi precipitarea
- Unitatea de învăţare 7.Accidentele de circulaţie
- Unitatea de învăţare 8. Leziunile şi moartea cauzate de armele de foc
- Unitatea de învăţare 9. Asfixiile
6. Modulul VI. Toxicologie medico-legală

- Unitatea de învăţare. 10. Moartea şi intoxicaţiile cu substanţe de abuz (droguri)
7. Modulul VII. Leziunile şi moartea prin agenţi fizici
8. Modulul VIII. Pruncuciderea. Expertiza psihiatrică
9. Modulul IX. Elemente de sexologie

MODULUL I
Introducere în medicina legală
1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă
 Cuprins:
 U.I.1. Definiţie. Obiectul, metodele şi conexiunile medicinii legale;

 U.I.2. Istoricul medicinii legale pe plan internaţional şi naţional
= 2 ore
 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind noţiunile

generale din medicina legală.
 Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind

medicina legală, obiectul medicinii legale, metodele şi conexiunile medicinii
legale.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
1. Definiţie. Obiectul, metodele şi conexiunile medicinii legale

Istoria demonstrează că în decursul evoluţiei umane, între membrii unei
societăţi se stabilesc raporturi diverse (economice, sociale, juridice etc.), toate având la
bază procese biologice pentru a căror reglementare, justiţia a apelat şi apelează la
noţiuni de specialitate, care sunt oferite de medicina legală.
 MEDICINA LEGALĂ este o disciplină medicală care îşi pune cunoştinţele

Definiţia sale în slujba justiţiei, ori de câte ori, pentru lămurirea unei cauze judiciare, sunt necesare
medicinii
legale anumite precizări cu caracter medical - biologic.
Drept obiecte ale activităţii expertale medico-legale, pot fi persoanele,
cadavrele umane, corpurile delicte, diferite documente (foi de observaţie, reţete, alte
documente cu caracter medical), produse biologice recoltate de la persoana în viaţă sau
cadavre.
Metodele de studiu ale medicinii legale depind de felul expertizei
solicitate. Se folosesc metodele ramurilor medicale dar şi metode proprii (identificarea
medico-legală a agentului vulnerant şi aprecierea mecanismului lui de acţiune). În
anumite activităţi (expertize toxicologice) se aplică cu succes metode preluate din
ştiinţele fizico-chimice.
În general, în activitatea medico-legală se folosesc: observaţia (dublată
de o descriere completă şi minuţioasă a celor constatate), sinteza şi experimentul.
Ca ramură a ştiinţelor medicale, medicina legală contribuie la asigurarea
calităţii asistenţei medicale şi la profilaxia îmbolnăvirilor generate de actele de violenţă. Ca
specialitate de graniţă cu ştiinţele juridice, medicina legală utilizează toate cunoştinţele
medicale şi biologice, în vederea probaţiunii juridice a adevărului obiectiv.
Medicina legală, este o disciplină de sinteză şi în acelaşi timp de graniţă
(între ştiinţele medicale şi cele juridice). Ea are conţinutul ei propriu de probleme,
metodele ei proprii de cercetare ştiinţifică şi domeniul propriu de aplicabilitate practică a
cunoştinţelor acumulate. Medicului legist i se încre- dinţează sarcina de a aduce în justiţie
cunoştinţele medicale, fapt ce impune acestuia, stăpânirea noţiunilor fundamentale
aparţinând tuturor ramurilor ştiinţelor medicale.
Sunt excluse astfel diletantismul şi improvizarea, ideile preconcepute,
ignoranţa şi infatuarea. Dar medicul legist nu trebuie înţeles ca un omnispecialist, lucru de
altfel imposibil având în vedere diversificarea şi aprofundarea specialităţilor medicale.
Valoarea probatorie necesară actului medico-legal, se realizează prin
colaborarea medicului legist cu medicul specialist din orice ramură medicală, la orice nivel
ştiinţific.
 Medicina legală capătă astfel un caracter interdisciplinar, dar nu numai cu

Caracterul ştiinţele medicale (anatomie, anatomie topografică, anatomie pato- logică, fiziopatologie,
interdisciplinar
al medicinii farmacologie, neurochirurgie, ortopedie-traumatologie, obstetrică-ginecologie etc.) ci şi cu
legale
unele ramuri ale ştiinţelor socio-juridice. Ea are relaţii strânse cu dreptul penal,
contribuind major la justa încadrare a faptei în textul legii penale.
În dreptul civil prin constatarea şi cuantificarea prejudiciului cauzat de fapte
ilicite, ajută la stabilirea cuantumului daunelor. Tot în dreptul civil, ajută instanţa la
instituirea tutelei sau curatelei.
În dreptul muncii, prin stabilirea incapacităţii de muncă consecutivă
traumatismelor produse în procesul muncii, ajută justiţia la stabilirea vinovăţiei
angajatului sau angajatorului în producerea accidentului de muncă, având în ultimă
instanţă şi un rol profilactic.
Raporturile cu dreptul familiei privesc probarea condiţiilor medicale
cerute de căsătorie, motivele medicale ce justifică desfacerea ei, stabilirea corectă a sexului
civil, cercetarea paternităţii.
Prin studiul cauzelor medicale ale fenomenului infracţional, medicina
legală, stabileşte corelaţii cu criminologia şi criminalistica.
Se poate spune deci că medicina legală este o ştiinţă cu caracter profund
umanitar, ce participă la apărarea vieţii şi demnităţii umane, medicului legist revenindu-i o
mare răspundere profesională şi socială.
2. Istoricul medicinii legale
Este greşit a se afirma că medicina legală s-a născut în legătură cu

fenomenul constant care marchează întreaga existenţă umană şi anume moartea şi, la fel
de greşit, a privi medicul legist ca fiind mai întâi aplecat asupra cadavrului.
În dovezile rămase din cele mai vechi perioade ale istoriei umanităţii
găsim referiri la contribuţia medicului în aplicarea justiţiei.
Codul lui HAMURABI, conţine o serie de prevederi referitoare la
răspunderea medicilor, ba chiar şi sancţiuni pentru greşelile terapeutice. De asemeni,
dispunea chemarea în faţa justiţiei a unor persoane ce puteau oferi date când era vorba de
sănătatea sau viaţa cuiva.
În EGIPT, în antichitate, era prezăvută necesitatea examinării de către
 moaşe a femeii gravide condamnate la moarte, pedeapsa amânându-se până după

Medicina naştere (dacă starea de graviditate era confirmată), iar la vechii evrei, în cărţile religioase,
legală
în antichitate se găsesc o serie de referiri la fapte medicale sau medico-legale.
Şcoala medicală greacă, prin HIPOCRATE, deşi nu invederează
preocupări medico-legale în sensul actual, abordează totuşi probleme cum ar fi descrierea
leziunilor craniene, sau semnele patognomonice ale agoniei. Este meritul lui de a pune
bazele unui sistem de norme etice ce reglementează activitatea profesiunii medicale,
jurământul lui Hipocrate fiind primul pas al oricărui medic în cariera sa.
În ROMA, în antichitate, în Legea celor XII Table, găsim referiri la fracturi
 (“os fractum ” şi “membrum ruptum ”). În partea referitoare la tutela “smintiţilor”, era
Medicina legală stabilită chiar o gradare în slăbirea liberului arbitru. Mai târziu, GALENUS face observaţii
în Roma antică
privind simulaţia şi descrie caracteristicile plămâ- nului respirat comparativ cu cel al
nou-născutului mort. Mai sunt făcute menţiuni privind răspunderea penală a
bolnavilor mintali (Lex Cornelia – edictată în timpul Consulatului lui Sulla, în sec. I
Î.C.). Se definea noţiunea de iresponsabilitate din cauză de boală, această lege având şi
unele prevederi referitoare la atenuarea sau chiar inexistenţa responsabilităţii în caz de
tulburare a facultăţilor mintale (furiosus ipso furore satis punitur).
În IMPERIUL BIZANTIN, Digestele lui Iustinian, confereau medicului o
competenţă apropiată de cea a judecătorului, când în faţa justiţiei erau aduse fapte
medicale.
În CHINA, la 1248 D.C. Sun-Tsi publică în cinci volume prima lucrare
medico-legală în care, găsim referiri la: leziuni de violenţă, simulări, înec, otrăviri,
avort şi responsabilitatea în acupunctură.
Deşi Europa evului mediu a fost dominată de obscurantism religios, totuşi se
fac simţite unele progrese în domeniul medico-legal.
Universităţile italiene, sub infuenţa medicinii arabe, publică primele tratate
de toxicologie, iar la facultatea de medicină din Montpellier, sunt autorizate primele
autopsii.
În “CONSTITUTIO CRIMINALIS CAROLINAE” din 1532 D.C. se indică
utilizarea medicului legist în faţa justiţiei în cazuri de: răniri, avort, otrăviri, iar la 1604
 D.C. AMBROISE PARRE, publică primul tratat de medicină legală intitulat “Despre
Primul tratat de
medicină legală rapoarte şi mijloace de conservare a cadavrelor”. Aceasta este prima carte de medicină
legală apărută în Europa.
La 1621 D.C. PAULO ZACCHIA, tipăreşte cele zece volume intitulate
“Chestiuni medico legale”. El este primul care foloseşte denumirea de medicină legală.
La sfârşitul secolului XVIII-lea, se institue în Germania prima funcţie
oficială de medic legist, pentru ca ulterior, medicina legală să fie introdusă ca disciplină
de învăţământ la toate facultăţile de medicină. Apar tratate scrise de somităţile epocii,
iar în 1828 D.C., BRUARDEL pune bazele Academiei Internaţionale de Medicină Legală
şi Socială.
În ce constă obiectul medicinii legale
Progresul general al ştiinţelor medicale, chimiei şi fizicii, face posibilă

dezvoltarea medicinii legale şi duce la continua creştere a autorităţii ştiinţifice a probelor
medico-legale administrate în justiţie. Se înfiinţează institute de cercetări medico
legale, apar un număr impresionant de publicaţii şi periodice medico-legale astfel încât, la
sfârşitul secolului XIX – lea, nu există nici o ţară civilizată fără învăţământ sau reţea de
medicină legală.
3. ISTORICUL MEDICINII LEGALE ÎN ROMÂNIA
Prima menţiune scrisă în limba română, care face referire la cazurile

de moarte ale copiilor este de origine bisericească, fiind cunoscută ca “ Pravila de la Ieud”.
 În România, Pravilele lui Vasile Lupu şi Matei Basarab (tipărite la 1646 în

Medicina legală Iaşi, respectiv 1652 la Târgovişte), sunt primele legi cu caracter laic, şi include dispoziţii
în România
privitoare la otrăviri, deflorare, nebunie şi sodomie.
La 1811 D.C., Divanul Moldovei dispune autopsia cadavrelor din morţile
violente, iar la 06 februarie1832 este efectuată prima autopsie, prilej cu care s-a încheiat
şi un proces verbal, de constatare. Tot din această perioadă găsim însemnări privitoare la
cerceterea medico-legală a unor decese subite şi în Ţara Românească.
La 1856, Carol Davila înfiinţează Şcoala de Chirurgie la Bucureşti, care
apoi ia denumirea de Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie, unde se preda
medicina legală. În 1865, primul Cod penal român, instituie obligativitatea raportului
medico-legal în caz de moarte violentă sau suspectă.
Fondatorul medicinii legale moderne în România este prof. MINA
 MINOVICI (1858 – 1933). După specializarea în Franţa, sub îndrumarea profesorului
Fondatorul
medicinii legale Bruardel, în 1890 este numit medic legist al capitalei şi profesor al catedrei de medicină
moderne în
România
legală, în 1899.
Legea sanitară din 1909 stipulează înfiinţarea unui “Consiliu Medico-Legal
însărcinat cu controlul lucrărilor medico legale“, în care sunt cooptaţi şi trei specialişti din
alte domenii (un chirurg, un internist, şi un farmacist) şi de asemeni legea mai arată care
sunt etapele pe care trebuia să le parcurgă redactarea unui act medico legal.
De numele lui Mina Minovici se leagă înfiinţarea Institutului de Medicină
Legală (1892), care astăzi îi poartă numele, primul tratat de medicină legală precum şi
formarea primilor specialişti legişti.
În centrele medicale universitare din ţară (Iaşi, Cluj) apar catedre de
medicină legală, care devin nuclee de cercetare ştiinţifică şi pepiniere de formare a
medicilor legişti.
La Cluj, fondatorul şcolii de medicină legală a fost Prof. NICOLAE
MINOVICI (1868 – 1941) fratele profesorului Mina Minovici, ale cărui studii privind
asfixiile mecanice acute prin spânzurare beneficiază şi azi de o largă recunoaştere în lumea
medicală internaţională. Tradiţia a fost continuată de profesorul Mihail Kernbach (1895 –
1976), iniţial la Cluj, ulterior la Iaşi.
Între 1958 şi 1973, reţeaua de medicină legală a fost condusă de acad. ION
MORARU (1927 – 1989), personalitate medicală complexă (anatomopatolog, imunolog,
genetician), coordonatorul, în 1980, a primului “Tratat de anatomie patologică” din ţara noastră.
În perioada 1973 – 1989, la conducerea reţelei medico-legale s-a aflat profesorul MOISE
TERBANCEA.
După 1989, destinul medicinii legale este legat de numele profesorului
VLADIMIR BELIŞ (n.1930). Practician, cercetător dar şi ilustru pedagog, profesorul
 Vladimir Beliş a depus eforturi constante în vederea organizării pe baze noi, europene, a
Vladimir Beliş,
Organizatorul reţelei medico-legale din ţara noastră, a formării de noi cadre de specialitate. Sub
reţelei medico- redacţia sa, apare în 1995, lucrarea intitulată “Tratat de medicină legală ”. Toate aceste
legale dinţara
noastră aspecte au contribuit la ridicarea nivelului ştiinţific al actului medico-legal.
Din anul 2001, la conducerea reţelei medico-legale şi a Institutului Naţional
de Medicină Legală “Prof. Mina Minovici” – Bucureşti se află profesorul DAN
DERMENGIU. La conducerea Departamentului de Serologie Antropologie şi
Identificare medico-legală se află profesorul VIOREL PANAI- TESCU, iar la conducerea
Departamentului de Histpatologie şi Tanatochimie se află conf. univ. dr. NATALIA
DRUGESCU. Conducereea departamentului de toxicologie este realizată de farmacist
CLARA PERJU, iar psihiatria medico- legală se află sub conducerea profesorului
VIRGIL DRAGOMIRESCU.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Ander Z., Bilegan I. – Medicina Legală, Editura Didactică

şi
Pedagogică, Bucureşti, 1966;
2. Astărăstoae V. şi col. – Elemente practice de medicină legală. Litografia U.M.F.

Iaşi, 1992;
3. Astărăstoae V. şi col. – Ghid practic de medicină legală pentru jurişti. Editura

Contact, Iaşi, 1993;
4. Beliş V. – Îndreptar de practică medico-legală, Editura Medicală,

Bucureşti, 1990;
5. Beliş V. şi col. – Medicina legală, Editura Teora, Bucureşti, 1992;
MODULUL II
Tanatologie medico-legală
1. Cuprins
2. Obiectiv general
 Cuprins:
 U.I. 3. Importanţă medico-legală;

 U.I.4. Cadrul juridic naţional şi internaţional
 = 2 ore
 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind studiul

cauzelor morţii.
 Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni privind
tanatologia medico-legală şi implicaţiile ei asupra dreptului.
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 3
1. Importanţa medico-legală
În toate civilizaţiile umane, moartea a ocupat şi ocupă un loc aparte.
Sentimentul de respect faţă de cadavru, caracterul sacru al ceremoniilor religioase,
reprezintă rădăcini adânc ramificate în tradiţiile seculare ale umaniţăţii, prin care ideea de
moarte se hrăneşte în subconştientul nostru.
Din punct de vedere medical, studiul cauzelor morţii este comun atât
morfopatologiei cât şi medicinii legale. Dacă anatomia patologică studiază cauzele
intrinseci ale morţii (bolile organismului şi rolul lor în tanatogeneză), medicinii legale îi
revine studiul factorilor tanatogeneratori extrinseci, cel mai adesea acţiu-nea lor fiind o
consecinţă a nerespectării unor norme juridice.
 Tanatologia medico legală este capitolul medicinii legale care studiază
Tanatologia problemele legate de moartea organismului uman (în limba greacă: Thanatos = Zeul Morţii;
medico-legală
logos = cuvânt, idee).
Ea prezintă importanţă pentru:
- medicul legist deoarece contribuie la elucidarea tuturor obiectivelor
expertizei medico-legale pe cadavru, dispuse de justiţie (stabilirea morţii reale, orientare
diagnostică asupra cauzei medicale a morţii, stabilirea datei morţii, orientare asupra
condiţiilor în care a stat cadavrul până în momentul examinării);
- medicul curant (clinician sau medic de familie): deoarece se pot
selecţiona cazurile de moarte suspectă şi ulterior anunţa organul de urmărire penală;
- medicul de reanimare şi terapie intensivă: în vederea stabilirii corecte
a momentului morţii şi întreruperii reanimării, pentru prelevarea (cu respectarea
normelor legale) de organe necesare transplantului.
Tanatologia medico – legală are conexiuni cu:
- tanatoprofilaxia: amânarea morţii nejustificate;
- tanatopsihologia: reacţii psihice ale muribunzilor, asistenţa psihică a
muribunzilor;
- tanatosociologia: atitudinile, comportările şi stările sufleteşti ale anturajului
faţă de muribund (tristeţe, agitaţie, revoltă, compasiune);
- criogenie: conservarea cadavrului cu ajutorul temperaturilor
scăzute;
- tanatoantropologie: credinţe, mituri, ritualuri funerare, conştiinţa faţă de
moarte, onoare în faţa ei;
- tanatopraxia: reprezintă totalitatea mijloacelor de
conservare a cadavrelor fie în scop medico-legal fie funerar;
- etica, legislaţia: dezvoltarea metodelor de terapie
intensivă ridică noi probleme în trinomul: medic – aparat – muribund.
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 4
Cadrul juridic al expertizei medico – legale pe cadavru, îl constituie în

România art. 114 C.P.P., care arată că se solicită autopsie medico – legală:”...în caz de
moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaşte ori este suspectă ..”.
Ordinul privind aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea
expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale, publicat în Monitorul
Oficial al României, partea I-a, nr. 459 din 19 septembrie 2001, în secţiunea 5 (art. 34 şi
următorele) reglementează explicit constatarea şi expertiza medico-legală pe cadavre. Se
precizează etapele ce le implică această activitate, cazurile în care autopsia medico-legală
este obligatorie, actele premergătoare de care medicul legist trebuie să ia cunoştinţă. Este
reglementat transportul cadavrelor, examinarea cadavrelor deja autopsiate şi a cadavrelor
exhumate precum şi modul de eliberare a certificatului constatator al morţii. Este de reţinut
faptul că art. 43 din aceste Norme, prevede că: ”Regulamentul privind efectuarea
autopsiilor medico-legale se elaborează de către Consiliul superior de medicină legală cu
respectarea Recomandării nr. R (99) – 3/2. 02. 1999 a Consiliului de miniştri al
Consiliului Europei privind armonizarea regulilor autopsiei medico-legale pentru statele
membre şi se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii. “
Legislaţia europeană încă diferă de la ţară la ţară, dar stipulează că rudele nu
se pot opune în cazul în care instanţa a dispus efectuarea unei autopsii medico-legale. Şi
cadrul juridic al efectuării incinerării diferă. Astfel, în Finlanda, Germania, România, pentru
incinerare nu sunt necesare documente speciale, dar în Irlanda şi Olanda este necesar în
prealabil un examen extern, examen care în Olanda trebuie verificat de procuror.
(PANAITESCU V., 1982;1995)
Transportul internaţional al cadavrelor presupune în linii mari următoarele:
certificat de deces şi protocol de autopsie redactat în limbile respective, îmbălsămarea
cadavrelor şi transportarea lor în sicrie special amenajate.
Pentru a înţelege procesul morţii credem că iniţial trebuie să încercăm a
defini viaţa. În decursul secolelor au fost formulate multiple definiţii ale vieţii, conţinutul
acestora purtând amprenta profilului pregătirii autorilor. Fără teamă de a greşi, se poate că
 încercarea de a defini viaţa, o face orice om, la orice vârstă, mai acut în unele perioade
Definiţia
vieţii critice, dar şi în momente de linişte şi/sau solitudine, silit sau nu de trepidanţa vieţii
cotidiene. Au rezultat formulări, definiţii, sentinţe, concluzii, fiecare cu argumente pro- şi
contra, dar rapid înlocuite cu altele. Viaţa a fost reflectată în artă (muzică, sculptură, pictură)
dar şi în religie şi filozofie.
WITTENBERGER citat de PANAITESCU afirmă că: ”Azi, viul nu poate fi
gândit decât sub formă de sistem ”.
Prin sistem se înţelege un set de componente (numite elemente) interconectate
printr-un set de reguli (legături ordonate), care execută una sau mai multe funcţii dintr-un set
finit.
Principalele caracteristici ale unui sistem sunt: structura (care implică noţiunile de
ordine şi organizare), reglarea şi funcţia. Dacă noţiunea de structură scoate în evidenţă
organizarea spaţială, cea de funcţie (şi implicit funcţionare) scot în evidenţă organizarea
temporală a sistemelor.
Strâns legată de noţinea de sistem este cea de stare. Starea reprezintă
valoarea parametrilor fundamentali ai sistemului într-un anumit moment. Ea este
caracteristică comportării sistemului şi determină, într-o oarecare măsură, evoluţia viitoare a
acestuia.
Din punct de vedere cibernetic, sistemele sunt: închise (schimbă numai energie cu
mediul înconjurător) şi deschise (schimbă atât energie cât şi substanţă cu mediul
înconjurător).
Se pot formula astfel câteva criterii de definire a vieţii:
- din punct de vedere fiziologic viaţa înseamnă metabolism, excitabilitate şi
autoreproducere;
- din punct de vedere al termodinamicii biologice, sistemul viu este un sistem
deschis (schimbă atât energie cât şi substanţă cu mediul înconjurător), antientropic (preiau
din exterior informaţie - entropie negativă - şi cedează entropie pozitivă - produşii de
catabolism) şi disipativ (înalt grad de ordonare termo-spaţială a proceselor);
- din punct de vedere cibernetic, sistemele vii se caracte-rizează prin structură
(nivele ierarhic ordonate), şi autoreglare (feed – back care asigură menţinerea echilibrului
dinamic);
- din punct de vedere biochimic, viaţa are la bază consti-tuenţi structurali
specifici (proteine), dizolvaţi în apă, alături de alte substanţe hidrosolubile şi îi este proprie
activitatea de metabolism, cu cele două laturi ale sale (anabolism şi catabolism).
Este evident că orice organism viu (chiar şi unicelular fiind) este de fapt un sistem
cibernetic foarte complex, deschis, dinamic, evolutiv şi cu memorie.
Şi despre moarte s-au formulat teorii începând încă din cele mai vechi timpuri,
iar dovada acestui fapt ar putea fi reprezentată de miturile fundamentale ale umanităţii
(cu simbolistica lor, proprie fiecărei culturi). Nu există astăzi o definiţie unanim acceptată a
morţii dar, simplist, se poate spune că moartea este încetarea vieţii.
Medical moartea nu trebuie privită ca un moment. Ea este un proces, în care
încetarea în timp a activităţii centrilor vitali este urmată de încetarea activităţii tisulare, ea
 având o durată în timp. Nu toate structurile mor în acelaşi timp. Spre exemplu, neuronii
Conceptul de corticali, având un metabolism aerob, sunt cei mai sensibili la hipoxie1, ei murind primii. Se
moarte
apreciază că neuronii situaţi la nivelul punţii, fiind structuri filogenetic devreme apărute,
mor la circa 35 – 45 minute după instalarea hipoxiei. Rezistenţa cea mai mare la hipoxie se
pare că o au hematiile şi celulele musculare cardiace.
Se poate concluziona că moartea este o şansă dată speciei căreia îi aparţine
individul, pentru ca aceasta să supravieţuiască, să se reânnoiască (PANAITESCU V., 1995).
C. DINAMICA STĂRILOR TERMINALE.
Stările terminale sunt ultima etapă a sindroamelor tanatogeneratoare. Sunt de

regulă stări ireversibile, în care terapia intensivă nu reuşeşte decât în mică măsură să aducă
organismul la viaţă.
PREAGONIA: manifestările psihice sunt relativ specifice, dar condiţionate de:
- factori individuali: constituţia organismului; vârsta acestuia (bătrânii acceptă
 moartea cu indiferenţa omului învins de o mare oboseală).
Preagonia
- felul bolii: în bolile netraumatice (anxietate); în bolile consumative (resemnare).
În bolile traumatice, tabloul psihic este polimorf, el mergând de la logoree, agitaţie, mişcări
dezordonate, panorama vieţii trăite (ex. he-moragii acute), până la calm, euforie, senzaţie de
planare (ex. îngheţ). Înfixiile mecanice acute, se citează o amorţeală, euforie, indiferenţă.
- structură psihică, concepţii filozofice şi religioase. Alienaţii după ani de
izolare, brusc, în perioada de preagonie,
relatează evenimente petrecute în anii de izolare, apoi mor.
Durata preagoniei este variabilă, funcţie de cauza medicală a morţii, vârsta
individului, constituţia acestuia.
AGONIA2 sau VITA MINIMA este o etapă ireversibilă de trecere de la viaţă la
 moartea clinică, în care fenomenele biologice sunt treptat anihilate de cele tanatologice.
Agonia Durata este variabilă, fiind absentă în zdrobirea capului şi a conţinutului său; scurtă în
asfixii, intoxicaţii, hemoragii; lungă (de ordinul orelor chiar zilelor) în bolile cronice.
Ca forme se citează: agonia cu delir. Apare în bolile febrile (meningo-
encefalite), poate merge până la acte de violenţă; agonia aparent lucidă, care apare în bolile
cardio–vasculare; agonia alternantă, întâlnită în bolile acute, sau psihice, şi în care
episoadele de aparentă luciditate alternează cu episoadele de delir.
În perioada de agonie, pot apare contracţii antiperistaltice, cu eliminarea
conţinutului gastric în căile respiratorii superioare şi modificarea tablo-ului necroptic (prin
apariţia unui sindrom asfixic), contracţii ale intestinului gros sau veziculelor seminale,
cu evacuarea acestora.
MOARTEA CLINICĂ este tradusă prin criterii clinice şi paraclinice. Din punct
 de vedere clinic, se constată dispariţia funcţiilor respiratorii şi cardiace, precum şi
dispariţia activităţii reflexe (reflexul fotomotor al pupilei şi reflexul de clipit), iar din punct
Moartea clinică
de vedere paraclinic, pe electroencefalogramă (E.E.G.) se înregistreză linişte electrică.
După 3 – 5 minute, debutează encefalopatia anoxică 3 (boala anoxică cerebrală) în
care neuronii corticali prezintă dereglări metabolice, care preced dezintegrarea lor.
În condiţiile aplicării susţinute şi energice a manevrelor de terapie intensivă, în
primele 3 – 5 minute de la instalarea morţii clinice, aceasta poate fi reversibilă. Este posibil
să rămână sechele datorită encefalopatiei anoxice. Biochimic, la nivelul neuronilor corticali,
metabolismul devine anaerob. În funcţie de structura psihică a muribundului, personalitatea
sa, şi de metodele utilizate pentru obţinerea informaţiilor, de la muribunzi se pot obţine date
provenite din percepţia extrasenzorială (senzaţii asupra unor fapte petrecute la distanţă de
puterea obişnuită de percepere a organismului).
Moartea cerebrală (corticală) este moartea ariilor corticale care conduc funcţiile
psihice. Ea începe în ariile corticale, indiferent dacă suferinţa cerebrală este sau nu
primară. Apar leziuni ireversibile, morfologice, ale neuronilor corticali. Activitatea
neuronilor din punte mai persistă circa 30 – 40 minute.
Coma depăşită (viaţa menţinută; supravieţuire artificială; cadavre vii; cadavre ce
respiră; viaţă reziduală; legume; eutanasie pasivă; preparat artificial cord – pulmon). Este
moartea corticală, cu menţinerea funcţiilor vitale numai prin terapie intensivă. Întreruperea
reanimării nu este urmată de reluarea spontană a activităţii cardio – respiratorii.
Pe electroencefalogramă (E.E.G.), se înregistrează traseu plat, chiar la stimulii
dureroşi, luminoşi. Clinic pupilele sunt fixe, şi se constată la palpare atonia globilor oculari.
Viaţa vegetativă este menţinerea funcţiilor vegetative spontan, dar cu grave
deficite ale conştienţei.
Moartea cordului: pe electrocardiogramă (E.K.G.) se înscrie bradicar-die sinusală
progresivă, urmată de apariţia de focare ectopice (mai vechi apărute filogenetic şi care
rezistă la hipoxie prelungită), care descarcă aberant. Stopul cardiac este etapa finală, fiind
ireversibil.
MOARTEA REALĂ (moartea biologică). Alterările survenite în cadrul sistemului
 nervos central sunt ireversibile, au loc primele, ducând ulterior la alterări la nivelul
Conceptul de aparatului cardio-respirator. Secundar apare oprirea metabo- lismului, cu transferul
moarte biologică transformărilor energetice în alte sisteme, pur fizice. Stopul cardiac este ireversibil şi apar
semnele morţii reale.
Pentru un timp mai persistă manifestări postvitale (viaţa reziduală a unor celule
mai poate fi detectată). Se apreciază că intervalul de timp scurs între instalarea morţii reale şi
moartea definitivă a tuturor organelor şi ţesuturilor este de circa 20 ore. În acest interval de
timp, pot fi efectuate prelevări de ţesuturi, organe sau celule, în vederea transplantelor.
1. Definiţi noţiunea de moarte clinică ?
Întinderea în timp a procesului morţii este variabilă. În moartea rapidă, perioada

agonală este scurtă sau lipseşte, pentru ca în moartea lentă agonia să dureze zile sau
săptămâni.
O dată instalată, moartea reală face ca organismul să se supună numai legilor
fizico – chimice, caracteristice Universului.
Dispar reglările la nivel de organism, având drept rezultat distrugerea acestuia,
devenit un corp inert.
D. PROBLEME DE ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE ÎN STĂRILE TERMINALE
Determinarea cât mai precisă a momentului morţii, decide întreruperea la timp a

măsurilor de terapie intensivă, şi permite să se procedeze neântârziat la prelevarea de
organe, ţesuturi sau celule în vederea transplantului.
Clasic (BICHAT) afirmă că moartea s–a instalat când este suprimat trepiedul
respiraţie – circulaţie – activitate cerebrală.
Astăzi sunt criterii impuse pe plan mondial, care încearcă să stabilească cât
mai precis acest moment al morţii. S-au instituit următoarele criterii:
- Clinice: - hipotermia ireversibilă (35 – 30 grade Celsius); oprirea respiraţiei timp
de 5 minute; ritm nemodificat după injectarea intravenoasă de atropină.
- Paraclinice: - pe E.E.G. (care pentru o mai mare acurateţe trebuie să aibă minim
8 canale, cu minim 10 electrozi pe canal) traseu plat, iar prin angiografie oprirea circulaţiei
cerebrale peste 30 minute.
- Morfologice: - sunt criterii relativ recente, şi au drept scop evidenţierea semnelor
de encefalopatie anoxică.
Legea Nr. 2 publicată în Monitorul Oficial Nr. 8 partea a I-a, din 13 ianuarie 1998,
aliniază România la normele legislative actuale în materie, din Europa. Ea prevede că
prelevarea şi transplantul se fac în scop terapeutic, de la persoanele majore în viaţă, cu
capacitate mintală deplină, numai dacă nu există un pericol pentru viaţa donatorului şi cu
consimţământul scris, liber, prealabil şi expres al acestuia, după un control prealabil clinic şi
de laborator (art. 5, alin 1 şi 2). Consimţământul se dă numai după ce donatorul a fost
informat de medic asupra eventualelor riscuri şi consecinţe. Legea interzice prelevarea de
organe şi ţesuturi de la minori (excepţie fiind numai prelevarea de măduvă osoasă atunci
când se face în beneficiul fratelui sau sorei) precum şi de la persoane lipsite de discernământ
aflate în viaţă (art. 6). Donatorul viu nu poate ceda organe unice sau vitale.
Sunt interzise (fiind infracţiuni) donarea de ţesuturi sau organe în vederea
obţinerii de foloase, determinarea sau constrângereea unei persoane să doneze ţesuturi şi/sau
organe precum şi obţinerea vreunui profit din vânzarea acestora (art. 16 şi 17).
Dacă persoană este decedată, prelevarea se efectuează numai dacă moartea
cerebrală a fost confirmată medical, cu consimţământul scris al membrilor majori ai familiei
sau rudelor, în următoarea ordine: soţ, părinte, copil frate ori soră.
 În sensul prezentei legei, diagnosticul morţii cerebrale se stabileşte de doi medici
Diagnosticul
morţii cerebrale anestezişti reanimatori sau de un anestezist şi un neurolog sau neurochirug, prin două
examinări repetate la un interval de 6 ore pe baza următoarelor criterii:
1) examen clinic:
¨ starea de comă profundă, flască, areactivă;
¨ absenţa reflexelor de trunchi cerebral (în mod special absenţa reflexelor
fotomotor şi cornean)
2) absenţa ventilaţiei spontane, confirmată de testul la apnee;
3) două trasee EEG, efectuate la 6 ore, care să ateste lipsa electrogenezei corticale.
1. Ander Z., Bilegan I.– Medicina Legală, Editura Didactică şi
2. Astărăstoae V. şi col. – Ghid practic de medicină legală pentru jurişti.
Editura Contact, Iaşi, 1993;
3. Beliş V. şi col. – Tratat de Medicină legală, vol. I şi II, Editura
Medicală, Bucureşti, 1994;
4. Dermengiu D. – Patologie Medicino Legală, Ed. Medicală Naţională,
Bucureşti, 2002;
5. Ungurean S. – Medicina Legală, Editura Ştiinţa, Chişnău, 1993.
6. Dérobert L. – Médecine legale, Paris, Editure Flammarion, 1975;
MODULUL III
CAUZALITATE ÎN MEDICINA LEGALĂ
1. Cuprins
2. Obiectiv general
 Cuprins:
 U.I.1. Aspecte practice
= 2 ore
 Obiectiv general: Cunoşterea unor noţiuni de bază privind

cauzalitatea în medicina legală.
 Obiective operaţionale: Însuşirea unor concepte privind
determinismul în medicina legală şi impactul acestuia asupra cunoaşterii
umane
A. ISTORIC.
În teoria şi practica medico-legală categoria filozofică de cauzalitate reprezintă

atât un principiu fundamental legat de necesitatea de transpunere a determinismului concret
al fenomenelor biomedicale şi pshiho-logice la viaţa socială în general, şi, în mod particular,
de raportare la cauzalitatea social juridică, cât şi o metodă – sub aspect pragmatic – de
soluţionare a obiectivelor principalelor categorii de expertize, de obiectivare, argumentată
ştiinţific, a concluziilor acestor lucrări. Pentru a înţelege conţinutul, natura, valabilitatea
principiului cauzalităţii, vom realiza o analiză succintă a istoricului elaborării acestuia în
diferite etape ale cunoaşterii umane.
Gândirea Greciei antice a adus idei valoroase la principiul
cauzalităţii, sub imperiul şcolilor filozofice. Leucip şi Democrit, atomişti, au enunţat
principiul cauzalităţii sub formă de principiu al întemeierii reale, faptice, nediferenţiat încă
de cel al întemeierii logice. Pe această linie Lucreţiu elaborează ideea de cauzare, Platon,
idealist, contrapune cauzalitatea metafizică, divină - ce aparţine ideilor incompatibile,
 cauzalităţi fizice, aparţinând devenirii lumii sensibile. Se realizează astfel o concepţie
Cauzalitatea idealist-teologică despre cauzalitate. Tot Platon acordă o mai mare importanţă cauzelor
în perioada prime faţă de cele secundare. Cauzalitatea se desfăşoară în linie verticală, de la lumea ideilor
antică
la lumea sensibilă. Stoicii prezintă determinismul universal ca o ordine necesară, o înlănţuire
cauzală, raportul cauzal fiind înţeles în sensul unei determinări reale a unei legi naturale.
În Evul Mediu, Toma D`Aquino înţelege cauzalitatea ca act generator, evoluând
în două planuri. Este o concepţie idealist-teologică şi finalistă reprezentată de:
Dumnezeu este cauza unică şi primă a oricărei existenţe şi – oricărei mişcări?
Această cauză acţionează conform unui scop.
Bacon se preocupă de făurirea unei teorii inductiviste a cauzalităţii, pentru el
neexistând nici o îndoială în privinţa realităţii şi universalităţii cauzalităţii naturale.
Descartes susţine caracterul finit al şirului cauzelor fizice şi existenţa cauzelor primare,
supraordonată celor fizice. Spinoza admite existenţa unei cauze unice înţeleasă ca o cauză de
sine a existenţei substanţei. Este o concepţie materialistă despre lume şi i se oferă un
principiu de întemeiere consistent. Leibniz încearcă să concilieze ordinea cauzală –mecanică
– a naturii cu ordinea finală. Mişcările corpurilor sunt guvernate de legea cauzelor
eficiente, ce constă în progresiunea continuă de la cauză la efect.
 Dintre iniţiatorii liniei subiectiviste în problema cauzalităţii amintim pe Kant şi
Abordarea lui Hume. Hume afirmă că la baza relaţiei cauzale nu stă o legătură necesară ci o
Kant şi Hume
împreunare - asociere - , derivând dintr-un act psihologic: obişnuinţa sau deprinderea
conştiinţei de a corela două fenomene succesiv observate în experienţă. Kant, pe lângă
cauzalitatea fizică, atribuită fenomenului şi nu “ lucrului în sine ”, susţine existenţa
cauzalităţii libere atribuită voinţei.
Hegel este primul filozof care afirmă că noţiunile de cauză şi efect, deşi aparţin
gândirii, sunt elemente constitutive ale existenţei. Tot el consideră cauzalitatea ca pe o
categorie de ordinul esenţei, raportând-o şi la substanţă.
Deasemeni face distincţie între cauzalitate şi necesitate şi leagă cauzalitatea de
mecanismul trecerii posibilităţii în realitate, prinzând-o în relaţie strânsă cu alte categorii ale
devenirii.
În şcoala românească filozofică, de problema cauzalităţii s-a ocupat V. Conta,
Xenopol, P.P.Negulescu – cauzalitatea în contextul cosmologic – şi M. Florin.
B. CAUZALITATEA BIO-MEDICALĂ. DEFINIŢII.
În sistemele vii, legătura cauză – efect nu depinde predominant de intensitatea

agenţilor externi, aici având prioritate factorii interni. Cauzalitatea este autoreglatorie –
relaţia de feed-back. În sistemele vii, factorii interni triază pe cei externi şi au forţă de
reacţie, uneori, independentă. Un factor esenţial este constituit din sistemul viu care
reacţionează, respectiv “terenul “. O constelaţie de factori este aceea care stabileşte
importanţa cauzei pentru un rezultat dat. Particularităţile individuale de reactivitate
determină în lumea biologică o paletă largă de manifestare în raport de aceiaşi factori
determinanţi şi declanşatori, sub aspect deosebit de evident şi uneori paradoxal în situaţia
unor fenomene complexe cum sunt conduitele reactive, cu implicaţii antisociale.
Cel mai complex aspect al relaţiei cauzale este acela al cauzalităţii structurale, al
cauzalităţii care acţionează în interiorul unui sistem sub forma relaţiei reciproce, permanent
reglatoare între subsistemele componente şi între acestea şi sistemul global. Necesitatea
stabilirii legăturilor cauzale, cercetarea unui raport de cauzalitate mai ales în determinismul
policauzal, rezultă din necesitatea identificării cauzei principale din suma celor care
acţionează concomitent sau în interacţiune, sau din contextul de condiţii, stabilind
caracterul esenţial sau neesenţial al acestora, precum şi al celorlalte calităţi ale elementelor
care participă la fiecare din principalele tipuri de cauzalite cu care se operează în practica
medico-legală.
CAUZALITATEA ÎN TEORIA ŞI PRACTICA MEDICO-LEGALĂ
Deşi în literatura de specialitate încercările de abordare a problemei nu au ajuns la

 elaborarea unor teorii satisfăcătoare, unanim acceptate, totuşi, apar lucrări care încearcă să
contribuie la o înţelegere justă a conexiunilor cauză – efect – condiţii şi cum se formează
Lanţurile
cauzale lanţul cauzal.
În literatura medico-legală românească, iniţiatorul primelor studii şi principii
teoretice de bază a fost profesorul M.Kernbach. El identifică o serie de lanţuri cauzale în
morţile violente, idee pe care, constatând că formele de exprimare a acestor lanţuri sunt mult
mai variate, o aprofundează.
Profesorul Scripcaru apreciază că în medicina legală cauzalitatea este cea mai
amplă şi întâlnită sub variate forme. Activitatea de expertiză implică o permanentă cercetare
şi interpretare pe baza şi prin intermediul studiului cauzalităţii, având ca trăsătură specifică
medicinei legale începerea cercetării de la efect – analiza efectului – pentru a ajunge la
stabilirea cauzelor. Deasemenea, în baza experienţei câştigate de medicul legist, se tinde
spre o anticipare a desfăşurării fenomenelor într-o etapă ulterioară şi furnizarea în acest fel a
unor soluţii de interpretare.
1. Ce presupune cauzalitatea biomedicală ?
Raportul de cauzalitate directă şi imediată. Din această categorie fac parte cele
mai multe cazuri. Aici traumatismul interesează regiuni sau organe vitale, şi conduce la
leziuni sigur mortale, indiferent de capacitatea (păstrată sau scăzută ) a victimei de a
reacţiona la traumatism. În această categorie sindroamele tanatogeneratoare incriminate au
fost: hemoragie meningo-cerebrală, hemoragie externă masivă în plăgi penetrante,
hemoragie externă şi internă, asfixie mecanică, zdrobirea capului, secţionarea gâtului.
T.C., bărbat, 41 de ani, este lovit cu muchia unui topor în urma căreia suferă o fractură de
calotă, fiind transportat la secţia de neuro-chirurgie a Spitalului Universitar Bucureşti,
unde la 5 ore de la internare decedează. S-a stabilit diagnosticul de internare: traumatism
cranio-cerebral acut deschis, contuzie cerebrală gravă, comă grad III-IV, fractură parieto-
occipitală dreaptă cu înfundare. Radiografiile efectuate de urgenţă confirmă diagnosticul.
Examenul neurologic susţine diagnosticul. La fel alte investigaţii complementare.
Din raportul medico-legal de autopsie reţinem: plagă contuză în regiunea parito-occipitală
dreaptă de 3 cm. lungime. Întins infilt. sanguin pe faţa internă a epicraniului subiacent
plăgii. Muşchiul temporal drept infiltrat cu sânge. Factură orificială a calotei craniene
eschiloasă, care interesează ambele tăblii, cu înfundare, având la suprafaţă un desen ovoid
cu dimensiunile de 4/4,5 cm. Duramater cenuşiu, subdural pe emisferul drept chiaguri până
la 1 cm. grosime, meninge moale roşietic, cu transparenţa pierdută. Dura cu rupturi
subiacente focarului de fractură. Encefalul cu circumvoluţii turtite, şanţuri şterse, cu L.C.R.
hemoragic, pe secţiuni, cu puncte roşietice în substanţa cenuşie şi albă a lobului parietal
drept. În rest autopsia în limitele vârstei. Sângele prelevat de la cadavru a prezentat o
alcoolemie de 0,8 gr./100 ml. S-a stabilit că moartea numitului T.C., în vârstă de 41 de ani a
fost violentă, ea datorându-se hemoragiei şi contuziei corticosubcorticale urmare a unei
fracturi cu înfundare de calotă craniană.
Raportul de cauzalitate directă condiţionată
Raportul de cauzalitate ridică probleme mai dificile în rezolvarea concluziilor

 expertizei medico-legale, impunând coroborarea datelor aflate în dosarul cauzei, şi privind
Cauzalitatea
directă datele de cercetare la locul faptei, examenul criminalistic al hainelor, autopsie medico-legală
şi examene complementare.
N.T., bărbat de 43 de ani, suferă un traumatism consecutiv unei căderi cu abdomenul pe o

ţeavă metalică în cursul unei altercaţii. Imediat se internează în serviciul de chirurgie al
Spitalului judeţean cu diagnosticul: contuzie abdominală consecutivă unei agresiuni
individuale, abdomen dureros, leziuni recente pe tegumente. După 24 de ore apare starea de
contractură abdominală mai ales în hipocondrul drept. La acea dată nu se evidenţiază alte
acuze. Se procedează la laparatomie exploratorie evidenţiindu-se o peritonită cu ruptura
traumatică a unei anse intestinale. Raportul de autopsie evidenţiază echimoză de 6/5cm în
hipocondrul drept, discret hemoperitoneu, enterctomie cu anasto- moză termino-terminală
şi ocluzie. În concluzie s-a apreciat raportul de cauzalitate directă, condiţionată, şi se face
menţiunea că intervenţia chirurgicală a fost la timp efectuată, şi oferind şanse reale de
supravieţuire victimei.
I.S., bărbat de 65 ani, după ingerarea de băuturi alcoolice are raporturi sexuale cu o
femeie. Are loc o altercaţie cu fiul victimei în cursul căreia I.S. decedează.
Examenul necroptic a evidenţiat echimoze recente cantonate la nivelul feţei şi fractura a 3
coaste drepte, fără hemopneumotorax. S-au prelevat pentru examen anatomo-patologic
fragmente de miocard, care examen a evidenţiat o alcoolemie de 1,5 gr.‰. S-a concluzionat
că moartea numitului I.S. a fost neviolentă fiind consecinţa insuficienţei cardiorespiratorii
acute la o persoană cu întinse leziuni miocardice preexistente.
Traumatismul suferi, efortul consecutiv raportului sexual şi alcoolemia au favorizat
instalarea morţii. În aceste condiţii s-a concluzionat că intre traumatism şi moarte există un
raport de cauzalitate condiţionată.
Cauzalitatea secundară
Cazurile în care a fost implicată această formă a cauzalităţii sunt relativ puţine. În
această categorie intră toate cazurile în care în evoluţia unui traumatism a intervenit o
 complicaţie cu rol tanatoterminal. Cea mai frecventă în practica medico-legală este cea de
Cauzalitatea
tip toxico-septic, reprezentată prin bronhopneumonie. Ea apare în evoluţia
secundară
exemple politraumatismelor care au necesitat repaus îndelungat la pat. O altă complicaţie este şocul
anafilactic.
Cazul 1
N.S., bărbat de 17 ani, este lovit în cursul unei altercaţii cu un cuţit în fesa dreaptă. Internat
de urgenţă cu diagnosticul: plagă tăiat-înţepată fesa dreaptă cu secţionarea vaselor
obturatorii şi fesiere, şoc hemoragic. Intervenţia chirurgicală se începe de la prima oră de
la internare. După primii ml. de ser antigangrenos, victima prezintă paloare, agitaţie,
transpiraţii reci, edem palpebral, hipersecreţie orotraheală. Cu tot tratamentul
medicamentos de combatere a şocului simptomele sunt ireversibile, bolnavul decedând.
Examenul necroptic evidenţiază plagă fesieră dreaptă cu secţionarea vaselor fesiere şi
obturatorii, hematom retroperitoneal şi laterovezical, anemie generalizată. La prima
expertiză, medicul legist apreciază că între traumatism şi moarte există un raport de
cauzalitate directă condiţionată, luându-de în considerare terenul alergic al victimei.
Formularea comisiei porneşte de la considerentul că această complicaţie tanatoterminală
nu ar fi apărut dacă nu s-ar fi făcut transfuzia, acesta dictată de starea critică a victimei. S-
a stabilit astfel un raport de cauzalitate, secundară.
Cazul II
I.N., sex feminin 19 ani, studentă în vacanţă după sesiunea de vară. A doua zi de la sosire
în localitatea bunicilor efectuează o plimbare cu bicicleta de cca. 40 km. pe un timp foarte
călduros, fiind accidentată de un autovehicul şi internată de urgenţă. Foaia de
observaţie consemnează o stare generală alterată (încă de la o oră de la accident cu
transpiraţii, agitaţie, hipertensiune marcată, fractură închisă în 1/3 medie femur drept, stare
de şoc. Se aplică imediat tratament de reechilibrare hidroelectrolitică şi deşocare.
Examenul necroptic evidenţiază: factură de femur drept 1/3 medie, pulmon umed, difuze
tulburări circulatorii viscerale. Examenul microscopic stabileşte diagnosticul pulmon de
şoc, stază viscerală pronunţată. Comisia concluzionează că moartea s-a datorat stării de
şoc consecutive deshidratării masive suferite în cursul efortului fizic dificil şi lung care a
evoluat la un organism astenizat. Tratamentul aplicat a fost corect. Leziunile de violenţa
au avut rol concurator în tanatogeneză între ele şi instalarea morţii stabilindu-se un raport
de cauzalitate condiţionată.
1. Ander Z., Bilegan I.– Medicina Legală, Editura Didactică şi

4. Dermengiu D. – Patologie Medicino Legală, Ed. Medicală Naţională,
Bucureşti, 2002;
5. Ungurean S. – Medicina Legală, Editura Ştiinţa, Chişnău, 1993.
6. Dérobert L. – Médecine legale, Paris, Editure Flammarion, 1975;
MODULUL IV
TRAUMATOLOGIE GENERALĂ, TRAUMATOLOGIE
TOPOGRAFICĂ
1. Cuprins
2. Obiectiv general
= 2 ore
 Obiectiv general: Cunoşterea unor noţiuni privind traumatismele şi

incidenţa lor.
 Obiective operaţionale: Însuşirea unor concepte privind
traumatismele şi corelarea lor din punct de vedere medico-legal.
TRAUMATOLOGIE MEDICO – LEGALĂ
Traumatismul a apărut odată cu încercarea omului de a stăpâni natura dar şi

ca o consecinţă a agresivităţii sale (care a fost îndreptată încă din cele mai vechi timpuri şi
împotriva semenilor). Instrumentele utilizate în aceste scopuri s-au perfecţionat treptat şi au
căpătat un potenţial destructriv considerabil.
Leziunile traumatice sunt considerate diferit de clinician, medic legist şi
jurist. Astfel, medicul clinician (după ce constată şi descrie cât mai corect leziunea) este
interesat în principal de aplicarea celei mai adecvate terapii. El nu se va pronunţa asupra
cauzelor exacte ale traumatismului şi nici asupra circum-stanţelor în care acesta a survenit.
Din punct de vedere juridic, orice leziune constitue latura obiectivă a
infracţiunii şi este dovada unui prejudiciu pentru care se pot solicita despăgubiri.
Medicul legist este cel care (pornind de la descrierea clinicianului şi/sau
examenul său) cuantifică, pentru justiţie, prejudiciul suferit, iar în caz de deces el este cel
care stabileşte legătura de cauzalitate între traumatism şi moartea victimei. Se poate
spune că aproximativ 70-80% din activitatea medico- legală, atât la cadavru cât şi în
examinările pe persoana vie, este reprezentat de traumatologia medico-legală.
Se defineşte traumatismul ca fiind acţiunea unei forme exterioare de energie
asupra corpului, capabilă să genereze modificări morfo-funcţionale.
Prin traumă se înţelege orice modificare lezională sau funcţională, produsă în
 urma acţiunii unei forme de energie exterioară organismului, care poate fi: mecanică, fizică
etc. Termenul este echivalent în sens larg cu noţiunea de leziune. Trebuie precizat că toate
Definiţia
traumei formele de energie utilizate de om în decursul evoluţiei umanităţii au generat şi generează
în continuare, accidental sau intenţional, leziuni traumatice.
S-au încercat diverse clasificări ale agenţilor traumatici, dar cea mai uzitată
clasificare a lor, are la bază tocmai forma de energie utilizată.
- agenţi traumatici mecanici: produc leziuni fie prin energia lor
cinetică, fie prin izbirea corpului în mişcare de un plan dur. Adesea cele două mecanisme
lezionale se asociază.
- agenţi traumatici fizici: în această categorie intrăvariaţiile
de presiune atmosferică, variaţiile de temperatură, acţiunea energiei electrice şi acţiunea
diferitelor forme de energie radiantă.
- agenţi traumatici chimici: sunt reprezentaţi de diferite
substanţe chimice, naturale sau de sinteză, care produc leziuni sau moatea în cadrul
intoxicaţiilor acute ori cronice.
- agenţii traumatici biologici, trebuie să acţioneze în mod

brutal şi în doze maxime. Pot fi consideraţi astfel de agenţi: veninurile, toxinele
microbiene.
Trauma psihică, deşi discutabilă, poate fi incriminată ca agent traumatic,
determinând uneori grave tulburări în cadrul şocului traumatic.
BOALA TRAUMATICĂ. ETIOPATOGENIE, SEMNE CLINICE, EXAMENE

PARACLINICE. TRAUMATISMUL ŞI REACTIVITATEA ORGANISMULUI.
 Ori de câte ori organismul suferă acţiunea unui agent traumatic apar, în
afara leziunilor locale, o serie de modificări generale, morfofuncţionale ce se exprimă
Boala printr-o simptomatologie clinică caracteristică, iar examenele paraclinice evidenţiază
traumatică tulburări ale constantelor biochimice şi endocrinoumorale, realizând BOALA
TRAUMATICĂ (noţiunea nu trebuie confundată cu şocul traumatic).
Boala traumatică este influenţată de:
I. particularităţile individuale reactive ale organismului: în cadrul
acestei grupe de factori, au importanţă;
- prezenţa tarelor organice;
- reactivitatea psihică a organismului (este ştiut că stress-
ul determină eliberarea de catecolamine, care modifică echilibrul organismului).
II. forma morfopatologică a leziunii: (ex. crush sindrom-ul).
III. regiunea lezată: (leziunile de nervi, vase, determină o atrofie
musculară, acompaniată de tulburări circulatorii).
Tabloul clinic al bolii traumatice evidenţiază modificări generale, din care
amintim: variaţii ale temperaturii corporale (este crescută în infecţii, mari distrugeri
tisulare), variaţii ale tensiunii arteriale (care poate creşte sau se poate prăbuşi), dar şi
fenomene locale (durere, tumefacţie edematoasă, tulburări circulatorii locale).
Paraclinic, constantele homeostatice ale organismului se modifică, funcţie
de aceşti parametri, putând fi făcut un prognostic al gravităţii şi evoluţiei bolii traumatice.
În evoluţia bolii traumatice, pot apare complicaţii care trenează vindecarea
sau duc la deces. Amintim aici şocul traumatic şi hemoragic, infecţia, embolia (grasă,
tisulară sau gazoasă), asfixia, trombemboliile.
AGENŢI TRAUMATICI, MECANISME LEZIONALE,

ÎMPREJURĂRI DE PRODUCERE.
Orice acţiune traumatică are în general un efect local, produs prin contactul
nemijlocit între obiectul vulnerant şi corpul omenesc, dar şi un efect general, ce apare în
traumatismele de intensitate mare (ex. boala traumatică). Pot apare complicaţii imediate sau
tardive, locale sau generale.
În practica medico-legală au fost făcute mai multe clasificări ale agenţilor
vulneranţi, dar cea mai completă, care să răspundă atât necesităţilor medico – legale cât şi
 cerinţelor justiţiei, este cea făcută de MORARU, 1967.

I. Corpuri contondente:
Agenţii
traumatici
2
- cu suprafaţă mică (până la 16 cm )
- neregulată: piatră, pumn;
- regulată: sferă - cilindru: băţ, piatră:
- poliedrică: ciocan, cărămidă.
2
- cu suprafaţă mare (peste 16 cm )
plană: scândură, sol cu suprafaţă plană;
neregulată: vehicule, sol cu proeminenţe. II.
Obiecte cu vârfuri sau lame ascuţite:
- înţepătoare: ac, furcă, sulă, pilă;
- înţepătoare – tăietoare: briceag, şiş, cuţit cu vârf ascuţit;
- tăietoare: cuţit, sticlă, lamă, brici;
- tăietor – despicătoare: topor, satâr, sapă.
III. Proiectile. Acţionează prin viteza mare de deplasare, de peste 50 m/s.
Tot ca un agent traumatic mecanic poate fi considerată şi unda de şoc.
Prin undă de şoc (blast wave) se înţelege fenomenul fizic în care variaţia
parametrilor principali ai unui curent gazos suferă brusc (în urma unui salt) pe de o parte
o creştere a presiunii, temperaturii şi densităţii, iar pe de altă parte o scădere a vitezei.
Frontul undei de şoc când întâlneşte în calea sa un obiect rezistent, cu o suprafaţă relativ
plană, creează într-un anumit punct de pe acel obstacol o presiune şi temperatură
distuctivă. Unda de şoc va fi tratată la “arme de foc”.
În funcţie de aceste obiecte, leziunile primare externe, osoase sau viscerale, au
caractere diferite.
Aspectul unei leziuni nu depinde numai de caracteristicile agentuluivulnerant, ci şi
de:
- intensitatea lovirii;
- direcţia de lovire (înclinarea obiectului vulnerant în raport cu
suprafaţa corporală lezată);
- anumite particularităţi ale agentului vulnerant;
- localizarea topografică a leziunii (duritatea planului subjacent).
Cum aproape orice acţiune traumatică are un caracter dinamic, în practică

rezultă aspecte particulare ale leziunilor chiar dacă sunt produse cu acelaşi agent vulnerant.
De exemplu, o leziune produsă prin lovire perpendiculară cu tăişul unui topor, conduce la
apariţia unei plăgi despicate, însoţită de distrucţie osoasă subjacentă. Dacă lovitura este
aplicată cu muchia sau mânerul, va rezulta o plagă contuză, iar dacă toporul cade tangent la
suprafaţa corpului, va apare o plagă de aspect tăiat.
Mecanismele lezionale ale agenţilor traumatici se pot grupa astfel:
- lovire directă, activă, cu orice agent vulnerant din
clasificarea anterior expusă;
- lovire pasivă, de planuri sau diferite obiecte;
- comprimare între două planuri dure;
- mecanisme lezionale complexe.
A. LEZIUNILE TRAUMATICE PRIMARE
Aceste leziuni sunt consecinţa directă, nemijlocită, a contactului corpului

uman cu un agent vulnerant. Au o mare importanţă în practica medico- legală deoarece, de
interpretarea lor corectă, depinde rezolvarea majorităţii expertizelor atât la cadavru cât şi
pe persoana vie. Ele apar în împrejurări variate, au o evoluţie temporală bine stabilită,
care poate fi simplă sau complicată, cea mai frecventă complicaţie fiind infecţia. Vindecarea
lor se poate face fără sechele, sau prin constituirea de modificări morfologice, însoţite sau nu
de tulburări funcţionale.
Practica medico-legală clasifică leziunile primare în:
 I. leziuni traumatice externe cu păstrarea continuităţii epidermului, în
Leuziuni această categorie intrând: eritemul traumatic, contractura musculară, echimoza, hematomul.
primare,
descriere, II. leziuni traumatice externe cu soluţie de continuitate tegumentară.
exemple Aparţin acestei grupe: excoriaţia, plăgile, arsurile (produse de corpuri fierbinţi sau flacără,
ce vor fi tratate separat ).
I.1. Eritemul traumatic: este o roşeaţă congestivă a pielii, ce dispare la
digito-presiune. Dispare definitiv la câteva ore de la producere. Ca mecanism de
producere recunoaşte lovirea activă (ex. palma), compresiunea, temperaturile înalte
(eritemul solar, care este de fapt o arsură de gradul I). Iniţial
apare o paloare locală, apoi o congestie tradusă prin vasodilataţie cu înroşirea
tegumentelor. Nu se observă la cadavru, şi nu necesită număr zile de îngrijire medicală.
I.2. Contractura musculară reprezintă o contracţie permanentă, involuntară,
dureroasă a unui muşchi, consecutiv unui efort puternic şi prelungit. Necesită 1 – 2 zile
îngrijire medicală.
I.3. Echimoza. Este o leziune traumatică externă, rezultată în urma ruperii
capilarelor dermo – hipodermice şi, în condiţiile existenţei circulaţiei, este urmată de
extravazarea elementelor figurate ale sângelui în ţesuturile din jur.
De regulă apar la locul unde acţionează agentul vulnerant, însă
pot apare şi la distanţă prin difuzarea sângelui în lungul fasciilor, tendoanalor, sau prin
propagarea undei de şoc. Echimozele cantonate profund, devin vizibile la câteva zile de la
traumatism, pe câtă vreme cele superficiale pot fi depistate după câteva ore (la femei, în
regiunea coapselor, chiar după 15 – 30 minute).
Ca mecanism de producere, se citează orice traumatism contuziv, dar şi
compresia sau sucţiunea.
Forma echimozelor poate fi indicatorie pentru un agent vulnerant (ex. echimozele
produse prin lovire cu un corp dur alungit, lasă pe tegumente o dungă echimotică; călcarea cu roţi
de cauciuc lasă amprenta profilului acestuia).
Localizarea echimozelor sugerează un anumit act:
- la gât, echimoze ovalare (corespunzătoare pulpelor degetelor) indică o
acţiune de compresie cu mâna;
- pe feţele interne ale coapselor, pot apărea în viol sau tentativă;
Aspectul lor cromatic are o evoluţie variabilă ce orientează asupra timpului scurs de
la producere.
Timpul scurs de Culoarea echimozei Mecanism

la agresiune
3 – 4 ore Roş-purpurie Vasodilataţie
histaminică;
oxihemoglobină
2 – 3 zile Albăstruie Hemoglobina pierde
oxigenul
3 – 5 zile Cafenie Degradarea
produşilor
hemoglobinici
10 – 12 zile Galben - verzui Apare biliverdina şi
bilirubina
Tabel nr. 6. 1. Evoluţia în timp a modificărilor cromatice a a echimozelor.
Aceste date au o mare variaţie individuală, dar şi regională (echimozele de la

nivelul mucoaselor şi cele ale sclerelor – hemoragia subconjunctivală - se resorb relativ
rapid şi nu-şi schimbă culoarea). După resorbţie poate persista uneori o uşoară pigmentare
maronie.
Întinderea ei depinde de:
- violenţa traumatismului;
- vascularizaţia regiunii;
- laxitatea ţesuturilor;
- duritatea planului subjacent.
LIVIDITĂŢI ECHIMOZE PUTREFACŢIE

Apar în părţile Pata verde în fosa
declive oriunde iliacă dreaptă, sau în
jurul plăgilor.
Se modifică la
digito-presiune şi
schimbarea poziţiei Nu se modifică Nu se modifică
cadavrului
Culoarea este în
general albastru- În funcţie de stadiu Tot timpul verde
negricios
Superficiale, Toate planurile
dispar la spălarea cu Profunde, nu dispar la anatomice sunt de
apă spălare culoare verzuie
Tabel6.2. Diagnosticul diferenţial lividităţi–echimoze putrefacţie.
În general nu necesită număr de zile de îngrijire medicală însă când

împiedică funcţia unui organ sau un segment al corpului, se pot acorda maxim 5
– 8 zile îngrijire medicală. Dacă echimozele sunt întinse pe întreaga suprafaţă a
corpului ele sunt mortale.
Au importanţă medico-legală deoarece atestă realitatea traumatismului,
iar la cadavru confirmă caracterul vital al leziunii. Uneori permit aprecierea
mecanismului de producere a leziunii, a agentului vulnerant, şi a timpului scurs de la
producere.
I.4. Hematomul reprezintă o acumulare de sânge în ţesuturile moi,
organe parenchimatoase sau în cavităţi preformate virtuale (intracranian, retroperitoneal,
intraarticular etc.) urmarea unui traumatism puternic, ce determină ruperea unor vase de
calibru mai mare decât în cazul echimozelor, dar cu păstrarea integrităţii epidermului.
La producerea hematoamelor iau parte următoarele mecanisme:
- lovirea;
- compresiunea între două planuri dure;
- lovire asociată cu comprimare.
Apare ca o formaţiune tumorală, de aspect echimotic, proeminentă la
suprafaţa pielii, sensibilă la palpare, uneori pulsatilă (când se formează în jurul unui vas
mare). Modificările tinctoriale sunt similare echimozei dar survin mai lent, din cauza
volumului sanguin important. Hematoamele profunde sunt depistate clinic prin explorări
imagistice, iar la cadavru cu ocazia autopsiei.
Prin compresie determină tulburări funcţionale, iar când apar pesuprafeţe
mari, pun în primejdie viaţa victimei. Evoluţia lor este spre rezorbţie, dar se pot infecta,
închista, sau organiza fibros (extrem de rar). Timpul de îngrijiri medicale ţine cont de
aceste aspecte, fiind mai mare ca în cazul echimozei.
I.5. Fracturile. Sunt întreruperi ale continuităţii oaselor, urmarea unei
acţiuni traumatice soldate cu înfrângerea rezistenţei acestora. Pot surveni la nivelul oaselor
care au structura normală, sau pe un os afectat de un proces patologic preexistent (tumori
primare sau metastaze osoase ale unor tumori; morb Pott etc.), caz în care sunt denumite,
incorect, fracturi patologice.
După modul de acţiune a forţei traumatice, fracturile pot fi:
- Directe. Apar la locul de impact fiind acompaniate de distrugeri mai mult sau mai puţin
întinse ale părţilor moi care înconjură osul. Ca mecanisme lezionale în cazul producerii
fracturilor directe sunt citate lovirea cu corp dur sau comprimarea între două planuri dure.
- Indirecte. Apar la distanţă de locul de acţiune a agentului traumatic. Ca mecanisme de
producere recunosc:
- Flexia (de fapt o comprimare în axul lung al osului).
- Torsionarea. Apar fracturi cu traiect spiroid.
- Tracţiunea.
De obicei se produc fracturi de certitudine, când se observă
pe radiografie întreruperea continuităţii osoase).
Evoluţia unui focar de fractură este stadială, fapt ce permite aprecierea
datei de producere. Tratamentul poate fi medical sau chirurgical (osteosinteză cu diferite
materiale). După restabilirea continuităţii osului (proces numit consolidare, realizat prin
apariţia calusului definitiv), funcţia segmentului poate fi realizată, însă vindecarea
fiziologică apare mai târziu şi reprezintă normalizarea completă a funcţiilor articulare
şi a tonicităţii musculare a segmentului lezat. Complicaţiile prelungesc timpul de
vindecare anatomică.
Timpul de îngrijiri medicale va cuprinde, în cazul fracturilor, şi timpul
necesar recuperării funcţionale.
Trebuie precizat că durata consolidării unei fracturi este variabilă,
depinzând de felul şi localizarea fracturii, prezenţa deplasării, felul tratamentului aplicat,
vârsta şi sexul victimei, a unor boli cronice carenţiale, deficienţe hormonale etc.
I.6. Entorsele. Reprezintă distensii ale aparatului capsulo- ligamentar al unei
articulaţii. Clinic se traduc prin durere şi impotenţă lezională, acompaniate de o
tumefacţie a articulaţiei interesate. O echimoză a tegumentului periarticular poate
apare. Tratamentul presupune repaus articular (imobilizare într-o faşă elastică sau
atelă gipsată) asociat cu combaterea fenomenelor inflamatorii.
I.7. Luxaţiile. Sunt leziuni articulare, mai grave decât entorsele, traduse
prin deplasarea capetelor osoaselor unei articulaţii, cu schimbarea raporturilor
anatomice dintre ele. Această deplasare este acompaniată de rupturi ale capsulei
articulare, ligamentelor periarticulare sau se asociază cu lezarea altor elemente
(vasculare, nervoase) aflate în vecinătatea articulaţiei.
Diagnosticul se pune pe semnele clinice şi examenul radiologic, care
obiectivează deplasarea capetelor osoase. Tratamentul constă în reducerea luxaţiei.
Numărul de zile de îngrijire medicală va ţine cont de forma
anatomoclinică a luxaţiei şi va cuprinde şi timpul de recuperare funcţională.
I.8. Zdrobirile. Sunt leziuni grave, fără efracţie tegumentară,
caracterizate prin distrucţii musculare întinse, al căror prognostic este rezervat. Clinic
apare starea de şoc traumatic şi rabdomioliză urmată de insuficienţa renală (crush
syndrom) care, în lipsa dializei, este mortală. Apar în situaţii variate cum ar fi:
surprinderea locatarilor în prăbuşirea unor imobile ca urmare a unor cutremure,
agresiuni armate sau acte de terorism; catastrofe feroviare sau chiar rutiere cu
încarcerarea pasagerilor; accidente de muncă survenite în mediul minier etc.
II.1. Excoriaţia. Este o leziune cu soluţie de continuitate tegumentară,
realizată prin îndepărtarea traumatică a epidermului sau a epiteliului mucoaselor,
în timpul alunecării, asociată cu o comprimare, a unui corp mai mult sau mai puţin
ascuţit, rugos sau tăios. Rezultă deci o denudare a planurilor profunde.
În practica medico-legală se foloseşte termenul de excoriaţie pentru o
leziune lineară iar termenul de zonă excoriată (“jupuitură”) pentru o excoriaţie întinsă
în suprafaţă. Noţiunea de eroziune desemnează o excoriaţie cantonată la nivelul
mucoaselor.
Ca mecanism de producere, excoriaţia va recunoaşte:
- frecarea;
- comprimarea;
- frecare asociată cu o comprimare.
Excoriaţia proaspătă se află sub nivelul epidermului zonelor
înconjurătoare, este umedă, lucioasă, roz-roşietică. Poate fi poluată de corpi
străini (particule de praf, resturi din corpul rugos etc.). La început este
mai
adâncă, pentru a se termina în pantă. Ulterior, sub acţiunea aerului, se
usucă şi se acoperă de o crustă dură, brun-roşcată. La 5 – 7 zile de la producere,
excoriaţia
se acoperă de cruste brune, cu marginile reliefate, albicioase. La
cadavru excoriaţiile şi eroziunile se pergamentează.
Excoriaţiile produse post-mortem, cel mai adesea în cadrul transportării
intempestive a cadavrului sunt gălbui, transparente ce lasă să se observe desenul
vascular.
Evoluţia excoriaţiilor este în general fără complicaţii, iniţial fiind
acoperite de o crustă brun roşcată care se detaşează, începînd iniţial din zonele lezate
superficial. Persistă o urmă depigmentată ce dispare după circa 7-10 zile de la
traumatism. Infecţia prelungeşte evoluţia.
Unghiul sub care acţionează agentul vulnerant determină particularităţile
excoriaţiilor. Dacă obiectul va acţiona perpendicular, excoriaţia va reflecta forma
suprafeţei de acţiune (cazul unei apăsări cu unghia, când se obţin excoriaţii
semilunare); în cazul unei acţiuni sub un unghi de circa 45o, la debutul excoriaţiei
poate fi apreciată forma agentului vulnerant. Acţiunea tangenţială generează suprafeţe
excoriate, în care se pot identifica excoriaţii liniare, paralele.
Localizarea şi forma excoriaţiilor poate sugera un anumit act:
- excoriaţii semilunare observate perinazal şi perioral,trădează
sufocare.
- excoriaţii semilunare ce coafează echimoze ovalare, cantonate pe gît
apar în sugrumare.
- excoriaţii liniare, paralele pe zone întinse sugerează târârea, iar
excoriaţii cantonate pe toate părţile corpului apar în rostogolire.
- excoriaţii observate pe sâni sau pe feţele interne ale coapselor pot
apare în viol.
- excoriaţii punctiforme pe o suprafaţă sugerează lovirea cu sau de
corpuri dure cu suprafaţă plană.
În general pentru excoriaţii nu se acordă număr de zile de îngrijiri
medicale. Dacă excoriaţiile sunt pe suprafeţe mari sau interesează zone cu pliuri de
flexie (genunchi, coate) se pot acorda maxim 3-5 zile îngrijire medicală
II.2. Plăgile reprezintă leziuni traumatice primare cu soluţie de

continuitate tegumentară, produse prin agenţi vulneranţi diferiţi, care au o
morfologie proprie ce orientează asupra caracteristicilor agentului vulnerant.
Denumirea plăgilor se face după tipul agentului vulnerant. Evoluţia lor
diferă funcţie de localizare, caracteristicile regiuni anatomice lezate, profunzimea lor,
acordarea de asistenţă medicală. În cazul unei evoluţii fără complicaţii plăgile se
vindecă în circa 7-8 zile, iar dacă sunt interesate cavităţi virtuale ale organismului, cu
acumularea de sânge în ele, duc la prelungirea timpului de îngrijiri medicale şi
punerea în primejdie a vieţii victimei. Lezarea unor vase de calibru mare este letală
prin hemoragie externă şi internă, iar a unor nervi determină sechele în teritoriu
inervat de aceştia, cu grave tulburări funcţionale.
Leziunile traumatice şi mecanismele de producere
II.2.1.Plaga contuză. Este o soluţie de continuitate a tegumentului,

produsă prin acţiunea unui corp dur.
Recunoaşte ca mecanism de producere:
- lovirea cu sau de corp dur cu suprafaţă plană sau neregulată;
- comprimarea ţesuturilor.
Are margini neregulate, cu sau fără punţi de ţesut elastic, fund
anfractuos, profunzime şi sângerare mică, tendinţă spre infectare rapidă. În jurul ei
adesea se constată excoriaţii sau echimoze.
II.2.2. Plaga înţepată. Recunoaşte ca mecanism de producere lovirea

cu un corp înţepător (ac, cui, andrea, şurubelniţă etc.), care îndepărteazăîn lateral
ţesuturile (atunci când sunt împinse în axul lor lung), sau împinse şi răsucite în axul
lor lung, are o profunzime variabilă şi o morfologie funcţie de diametrul agentului
vulnerant şi regiunea anatomică lezată.
Prezintă din punct de vedere medico legal:
- margini se apropie şi nu presupune deci o lipsă de substanţă. Dacă
agentul vulnerant are un calibru mare, la tegument apare o plagă de forma unei fante,
sau chiar a unei butoniere, cu unghiuri ascuţite, a cărei morfologie nu are nimic comun
cu morfologia corpului înţepător.
- canalul plăgii înţepate are o adâncime şi direcţie variabilă funcţie de
intesitatea lovirii, direcţia necorespunzând întotdeauna cu direcţia în care a fost dată
lovitura (în traiectul lui prin corpul uman, agentul vulnerant poate întâlni repere
osoase care duc la alunecări şi devieri). Canalul plăgii înţepate are o profunzime
variabilă, datorită faptului că părţile moi sunt depresibile. Este interzisă sondarea
canalului deoarece: se modifică lungimea şi forma lui, pot fi mobilizaţi corpii străini
pe care îi conţine. Dacă în traiectul său prin corpul uman agentul vulnerant întâlneşte
un os lat (omoplat, oase craniene), pe acesta focarul de fractură reproduce forma
secţiunii armei.
- orificiul de ieşire este în general mai mic decât cel de intrare, propriu
numai plăgilor înţepate transfixiante.
Sediul plăgilor înţepate este variabil, iar când sunt rezultatul unei
autoapărări, vor fi localizate mai ales pe membre, mai rar la nivelul capului şi gâtului.
Din punct de vedere medico – legal, plăgile înţepate sunt rezultatul unei
omucideri (cel mai frecvent), accident sau foarte rar sinucidere. Nu trebuie exclusă
simularea şi nici disimularea.
II.2.3. Plaga tăiată. Recunoaşte ca mecanism de producere alunecarea
unui corp tăietor (lamă, brici, uneori hîrtie) pe suprafaţa tegumentului.
Are în general o formă de fantă, de lungime variabilă, cu o profunzime
mică, inegală, mai adâncă unde începe şi mai puţin adâncă unde se termină. Se
caracterizează prin margini perfect netede, liniare, fără lipsă de substanţă. Dacă
corpul tăietor are o direcţie de acţiune perpendiculară pe direcţia fibrelor elastice
ale pielii plaga are un aspect dehiscent. La extremităţi poate prezenta o excoriaţie
superficială liniară cunoscută sub numele de ”codiţă de şoricel”. Când sunt
interesate vase de sânge apar hemoragiile a căror gravitate este funcţie de calibrul
vasului lezat. În evoluţia acestor plăgi tendinţa de infecţie este în general mică. Sediul
plăgii corespunde regiunii care a fost aleasă de agresor (gât anterior, torace,
abdomen), sau regiunii alese de sinucigaş (gât lateral, venele plicilor cotului,
pumnului). Simularea şi disimulare nu vor fi excluse.
1. AnderZ., Bilegan I. – Medicina Legală, Editura Didactică

şi
2. Astărăstoae V. şi col. – Elemente practice de medicină legală. Litografia

U.M.F. Iaşi, 1992;

4. Beaver R.Th. – Case studies in forensic pathology – suicide. ORC Press,

2000;
5. Beliş V., Naneş Constanţa – Traumatologia mecanică în practica medico-

legală şi judiciară, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1985;
Bucureşti, 1990;
8. Beliş V. şi col. – Investigaţia microscopică în medicina legală, Editura

Academiei Române, Bucureşti, 1993;

10. Beliş V. (sub red. Beuran M.) – Ghid de urgenţe medico-judiciare, În

Colecţia medicului rezident. Editura Scripta, Bucureşti, 1998;
11. Bogdan Fl. şi col. – Necropsia practică. Editura Augusta, Timişoara,

2000;
12. Brown R.F. – Pathology of violent injury, Edward Arnold, London,
1978;
MODULUL V
TRAUMATOLOGIE SPECIALĂ
1. Cuprins
2. Obiectiv general
 Cuprins
U.I.6: Căderea şi precipitarea

U.I. 7. Accidentele de circulaţie
U.I.8. Leziunile şi moartea cauzate de armele de foc
U.I.9 Asfixiile
= 4 ore
 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind aspectele

particulare ale noţiunilor ce se referă la traumatologia specială
 Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni privind cauzele

care conduc la apariţia traumatismelor, produse prin cădere şi precipitare,
ca urmare a accidentelor de circulaţie, asfixiilor, etc.
CĂDEREA ŞI
PRECIPITAREA
Apar în condiţii variate, ambele fiind consecinţa pierderii echilibrului. Gravitatea

leziunilor prin cădere şi precipitare, depinde de o serie de factori, dintre care amintim:
- viteza de cădere (depinde de înălţimea de la care se cade, precum şi de greutatea
corpului care cade);
- proprietăţile obiectului de care se loveşte corpul în cădere (ex. zăpada
atenuează, chiar anihilează efectele lovirii);
- regiunea antomică lezată (cele mai grave sunt leziunile canonate la nivelul
capului, chiar în condiţiile în care căderea s – a produs de la
mică înălţime).
Cauzele care duc la pierderea echilibrului, pot fi sistematizate astfel:
- interne: sunt în general deficienţe ale mecanismului reflex de
menţinere a posturii (ex. epilepsia, alte boli neurologice, sincopa cardiacă);
- externe: ţin de mediul înconjurător, şi aici pot fi amintite: umiditatea,
obscuritatea, diferite obstacole, etc.
CĂDEREA se defineşte ca fiind schimbarea poziţiei corpului, cu deplasarea
centrului de greutate în afara poligonului bazal, astfel încât o parte a acestuia se izbeşte cu
violenţă de planul de susţinere. Ea poate avea loc pe un plan orizontal, sau pe un plan
înclinat.
În raport cu situaţiile care apar în practica medico – legală, se pot deosebi: A. cădere
din poziţie statică;
B. cădere din mers sau fugă.
A. Căderea din poziţie statică, se caracterizează de obicei prin leziuni relativ
uşoare, unipolare (pe o singură parte a corpului), cantonate la nivelul părţilor proeminente
(frunte, nas, regiuni malare, bărbie, palme, coate, genunchi). în practică apar
echimoze, excoriaţii, plăgi (în special zdrobite). Mai rar se întălnesc hematoame şi fracturi.
Lezarea organelor interne este posibilă şi poate fi favorizată de căderea peste un corp dur
(bolovan, parapet, grămadă de lemne, etc.) coroborată cu o situaţie patologică preexistentă
cantonată la nivelul lor.
B. Căderea din fugă ca şi cea pe plan înclinat pun probleme
particulare datorită faptului că energia cinetică a corpului este mai mare deci leziunile
vor fi mai întinse şi mai grave. În aceste cazuri, în afara leziunilor de cădere apar şi alte
tipuri de leziuni, cum ar fi cele de rostogolire, care sunt
situate pe alte planuri ale corpului. Trebuie precizat că leziunile de rostogolire sunt mai
uşoare decât cele produse prin cădere.
Rareori prin cădere se produce moartea victimei (ex. traumatism cranio cerebral
cu fractură oase bază craniu şi lezare substanţă nervoasă cerebrală, prin cădere cu ceafa pe
bordura trotuarului, la un individ în stare de ebrietate, sau prin heteropropulsie).
Expertiza medico legală în astfel de situaţii trebuie să răspundă la următoarele
probeleme:
1.Examenul la faţa locului, cuevidenţierea particularităţilor suprafeţei de
impact, care se explice leziunile găsite la victimă.
2.Examenul victimei efectuat amănunţit, în vederea depistării eventualelor
cauze interne care au putut duce la pierderea echilibrului. Se va urmări depistarea leziunilor
de heteropropulsie în caz că acestea există.
Precipitarea se defineşte ca fiind schimbarea poziţiei corpului de
pe un plan pe altul situat mai jos, sub acţiunea forţei gravitaţiei.
Cu cât diferenţa de nivel va fi mai mare, cu atât leziunile de violenţă ale victimei vor
fi mai grave.
Ca formă juridică precipitarea este: sinucidere: (al treilea mod cafrecvenţă
după otrăvire şi spânzurare) accident: mai frecvent accidentul de muncă, omucidere.
Ca atare sunt rare, mai frecvent, în practică se întălneşte disimularea unei crime,
cadavrul putând fi aruncat de la înălţime.
Precipitarea poate avea loc în :
- Spaţii deschise: în această situaţie, corpul nu întâlneşte nici un obstacol, în
timpul deplăsării lui până la planul de izbire.
- Spaţii înguste, sau în zone cu obstacole, situate la diferite nivele, de care corpul
lovindu-se, îşi va produce diverse leziuni (ex. la munte, într – o prăpastie, corpul se loveşte
succesiv de stânci, şi va prezenta multiple leziuni pe toate planurile). În această situaţie nu
se mai pot diferenţia leziunile propriu – zise de impact, de cele produse prin loviri
succesive de obstacole. Se admite că
în spaţiile înguste, leziunile corpului cauzate de proeminenţe sunt mai uşoare decât
cele produse prin impact.
Tabloul anatomopatologic evidenţiat la autopsie, este sintetizat în literatura
medico – legală în sintagma “dramă internă“, şi se caracterizează prin rupturi multiple de
organe interne, cu fracturi ale membrelor, costale, etc. Nu sunt excluse leziunile
craniocerebrale, care de obicei sunt grave, reprezentate de fracturi de boltă şi bază craniu,
cu focare contuzive cerebrale, chiar dilacerare cerebrală.
Aceste leziuni sunt determinate de înălţimea de la care are loc precipitarea,
regiunea care suportă impactul, particularităţile zonei prin care se face deplasarea (de
exemplu la bloc în cadrul unei precipitări, corpul se poate izbi de antene, sârme de uscat
rufe etc.), planul de izbire (înclinaţie, asperităţi, duritate etc.).
Leziunile sunt multipolare, extrem de numeroase şi foarte variate, cel mai adesea
fiind direct mortale.
La examenul extern al cadavrului, se vor evidenţia: echimoze, excoriaţii, plăgi
contuze, fracturi ale oaselor membrelor. Mai rar vor apare: plăgi tăiate, înţepate atunci când
victima a căzut peste corpuri ascuţite sau tăioase, ori au fost întălnite în timpul precipitării.
La examenul intern, în ordinea frecvenţei se vor întâlni:
- traumatisme cranio cerebrale;
- rupturi de ficat, splină (ambele însoţite de hemoperitoneu), cord (cu
hemopericard);
- hematom retroperitoneal;
- fracturi ale coloanei vertebrale, centurii pelvine, membrelor.
Leziuni similare se pot produce şi în alte condiţii, cum ar fi izbirea şi proiectarea sau
comprimarea între două planuri dure, în cadrul politraumatismelor de trafic rutier.
Expertiza medico – legală în precipitări trebuie să aibă în vedere aceleaşi aspecte ca şi
în cadrul căderii, cu precizarea că trebuie avut în vedere studiul reacţiei vitale în cazul
disimulării unui omor.
LEZIUNI PRODUSE PRIN

MIJLOACE DE ATAC APĂRARE PROPRII OMULUI
Omul dispune de o serie de “arme” naturale, cu ajutorul cărora poate provoca leziuni
grave, uneori chiar mortale. Gravitatea leziunilor este determinată de:
- forţa celui ce loveşte;
- regiunea anatomică lezată;
- particularităţi ale reactivităţii victimei.
Cu mâna se poate produce: sugrumare sau sufocarea. Cu pumnul lovitura poate
conduce la: fracturi în special ale masivului facial, iar dacă forţa este mare, chiar fracturi de
boltă craniană. Este posibilă moartea prin inhibiţie, în lezarea sinusului carotidian, plex
solar.
Cu piciorul, prin călcarea repetată a victimei căzută la pământ, pot apare fracturi
costale, cu lezare de organe interne, toracice sau abdominale. Cu dinţii se produc plăgi
muşcate ale nasului, urechii, cu mare tendinţă la suprainfectare, dar şi plăgi muşcate ale
gâtului, cu deschiderea vaselor mari.
POLITRAUMATISMELE DE TRAFIC RUTIER
Primul accident de trafic rutier a avut loc în Anglia în anul 1886, la o viteză de 6
km/h, fiind soldat cu două victime. De atunci, Zeul Automobil, produce la circa 2 minute
o coliziune, iar la circa 3 minute un deces. Se estimează că în aproape 113 ani de
existenţă, automobilul a produs pierderea a peste 25 milioane de vieţi umane. Se consideră
că decesul produs în politraumatismul de trafic rutier, este a treia cauză de deces şi
îmbolnăviri (după bolile cardio – vasculare şi tumori), iar pentru grupa de vârstă 20 – 30 ani
deţine locul întâi.
FACTORII ACCIDENTELOR DE TRAFIC RUTIER
I. Factorul drum. Este foarte mult discutat în ultimele decenii, mai ales de când viteza
mereu crescândă de deplasare a autovehiculelor, impune modernizări rutiere aproape
nerealizabile chiar în ţările “ motorizate “. Cele mai grave accidente au loc în intersecţii, iar
virajele la stânga sunt cele mai periculoase. În conceperea drumurilor trebuie avut în vedere
distanţa de vizibilitate, panta, curba, iluminrea corespunzătoare a drumului.
Drumurile vor trebui să fie cât mai rectilini, bine iluminate, cu viaducte la intersecţii,
fără obstacole pe margine şi largi. Suprafaţa de rulare va fi resistentă, netedă, cu mare
adezivitate pentru cauciucuri. Factorul drum intervine ca element favorizant în producerea
accidentului rutier prin îngustime, terasament erodat sau denivelat, curbe necorespunzător
construite, semnalizări defectuoase, condiţii favorabile de derapaj.
La acestea se mai adaugă factorii de mediu dintre care amintim: ceaţa, ploaia, poleiul,
zăpada.
2.Factorul vehicul. Principalele tipuri de autovehicule întâlnite pe drumurile publice,
sunt:
- Autovehicule cu roţi de cauciuc:
- motociclete
- autovehicule de mărime mijlocie (autoturisme, autofurgonete)
- autovehiule mari (autobuze, troleibuze, camioane).
- Autovehicule cu roţi metalice (tren, tramvai, metrou).
- Vehicule fără motor: căruţe, biciclete.
Tipurile cele mai frecvente de relaţii evidenţiate în accidentele auto sunt: auto-pieton;
auto-auto; auto-moto. La factorul vehicul sunt incriminate principal defecţiuni la sistemul
de frânare, iluminare, direcţie, cauciucuri.
În pofida tuturor eforturilor tehnologice, marile firme producătoare nu pot ţine pasul
între mărirea vitezei şi siguranţa sistemelor de frânare, în sensul creşterii acesteia din urmă.
3. Factorul om. Deţine rolul covârşitor în geneza acccidentelor de trafic rutier, atât ca
pieton (37,40 %), cât şi în calitate de conducător auto (58,25%).Nu trebuie uitat că, indirect
factorul uman guvernează atât construcţia drumurilor cât şi a autovehiculelor.
- Personalitatea conducătorului. Conducerea unui vehicul, senzaţia de forţă pe
care o conferă acesta, determină eliberarea de diferite tensiuni psihice, chiar şi la cei slabi,
liniştiţi şi timizi,cu apariţia unui sentiment de putere, care-i face să devină agitaţi, puternici,
temerari. Exaltarea instinctului de putere (a agresivităţii) realizată prin contopire până la
identificare a omului cu maşina, creează un dezechilibru afectiv, favorabil regresiunii la
sentimente primitive şi moduri impulsive de comportament.
Vehiculul evidenţiază omul aşa cum este el. La cei cu complexe de superioritate,
investirea bruscă cu o putere peste limitele lor biologice şi de care dispun fără efort, creşte
orgoliul şi exagerează sentimentul de încredere în sine generând ceea ce în medicina
traficului este cunoscut sub numele de “ sindromul centaurului “.
- Sexul. Deşi femeile conduc autovehicule în procente aproximativ egale cu
bărbaţii, se constată că acestea, printr-o concentrare mai mare a atenţiei la drum, produc un
număr mai redus de accidente, dar acestea sunt mult mai grave. Faptul se poate pune pe
reacţiile afective ale femeii în faţa riscului drumului public (de exemplu, din dorinţa de a
evita călcarea unei pisici, o femeie nu sesizează că autovehiculul se poate răsturna). În
geneza unor accidente au fost incriminate şi stări fiziologice feminine: menstruaţia, sarcina,
menopauza.
- Vârsta. Frecvenţa maximă a accidentelor de trafic rutier este la vârste
tinere, şi se explică prin existenţa unui “gust “ al riscului cu sfidarea pericolelor legate
de trafic. Temeritatea acestei vârste diminuă puterea de anticipaţie a unor situaţii. Lipsa
responsabilităţilor conferite de familie sau de existenţa copiilor , este şi ea incriminată.
- Oboseala. Se datorează unor factori endogeni ( consum de alcool, tensiune psihică,
debutul unor boli: diabet, hepatită virală, etc.) sau exogeni: monotonia şoselei, circulaţie
densă, intoxicaţie subclinică cu monoxid de carbon datorită fumatului excesiv. Începe cu
dispersarea atenţiei şi reacţii la stimuli din afara conducerii. Asociată cu viteza, creşte mult
erorile de pilotaj.
- Alcoolul şi medicamentele. În ceea ce priveşte alcoolul în România, nivelul de “
ghilotină “ este 0,8 gr%o, dar în multe ţări este sub această cifră. Este periculos în trafic
prin efectele sale psihologice negative (optimism şi încredere exagerată în
performaneţele proprii, combinată cu relaxarea
autocriticii şi autocontrolului), care apar la concentraţii mici. În cazul concentraţiilor
mari alcoolul deprimă reflexele, contribuind şi la mărirea timpilor de reacţie (de
exemplu la un subiect normal timpul de reacţie de la vederea unui obstacol până la frânare
este de 0,75 sec. O alcoolemie cuprinsă între 1-2 gr.%o triplează acest timp).
Medicamentele sunt incriminate în geneza unor accidente. Nu se vor folosi la şoferi
tranchilizante, decontracturante musculare.
- Stări patologice asociate: bolile cardiovasculare constituie un risc pentru
stările de trafic iar stress – ul, prin excesul de catecolamine şi pe fond de ateroscleroză,
precipită apariţia unor crize de pieredere de conştienţă, ducând chiar la moartea subită.
Diabetul, prin crizele de hipoglicemie generează somnolenţă, leşin. Epilepsia cu forma ei
fotosensibilă, poate genera accidente mai ales noaptea. Afecţiunile oculare prin îngustarea
câmpului optic şi scăderea acuităţii vizuale întârzie startul reflexelor conducătorului.
Tulburările simţului cromatic (daltonismul), adaptarea scăzută a retinei la întuneric, sunt
incriminate în geneza accidentelor. Simţul auzului nu constituie o necesitate absolută în
trafic, normele variind de la ţară la ţară. Este incriminată integritatea sa în acordarea
priorităţii (reflex, capul se întoarce după zgomot). Efectul de slăbire excesiv determină
hipoglicemie, care poate genera pierderea conştienţei. Prânzul copios, predispune la
somnolenţă. La pietoni în plus intervine şi nerespectarea regulilor de circulaţie în timpul
folosirii drumului public.
4. Alţi factori: factorul meteorologic în corelaţie cu factorul drum şi neadaptarea
vitezei de rulare, favorizează producerea accidentelor de trafic rutier. Frecvenţa
săptămânală (în special la începutul şi sfârşitul weeked – ului) şi frecvenţa nictemerală, sunt
şi ele incriminate în geneza accidentului de trafic rutier.
MECANISMUL DE PRODUCERE A LEZIUNILOR
Polimorfismul lezional din accidentele de trafic rutier se datorează în ultimă instanţă:

- lovirii sau şocului determinat de ciocnire ( impact );
- deceleraţiei ( oprire bruscă );
- acceleraţiei (proiectarea organismului aflat în viteză ).
Analiza leziunilor victimelor accidentelor de trafic rutier, fie că sunt pietoni, biciclişti
sau ocupanţi de autovehicul, a relevat un polimorfism lezional, fapt ce justifică din punct de
vedere medical, medico-legal şi chiar juridic introducerea termenului de “politraumatism de
trafic rutier “.
Polimorfismul leziunilor din accidentele de circulaţie se datorează în ultimă instanţă
lovirii sau şocului determinat de ciocniri (impacturi), opriri bruşte (deceleraţie) sau
proiectări ale organismului aflat în viteză (acceleraţie). Fenomenul este analog cu cel al
căderii unui corp de la înălţime, viteza de cădere crescând în raport cu distanţa. Această
energie de cădere este capabilă să efectueze un lucru mecanic, iar energia corpurilor aflate
în mişcare a fost denumită energie cinetică.
Într-o coliziune, viteza vehiculului este mai importantă decât masa sa, întrucât din
formulă se vede că energia este direct proporţională pe de-o parte cu masa, iar pe de altă
parte cu pătratul vitezei.
În momentul ciocnirii, energia cinetică a vehiculului este absorbită de obstacol şi de
caroserie, iar distanţa dintre locul de ciocnire şi cel de oprire constituie “durata şocului “.
Cu cât această durată este mai scurtă, cu atât şocul este mai brusc.
Toţi aceşti factori se răsfrâng şi asupra ocupanţilor din vehicul. În momentul opririi,
ocupanţii se deplasează cu viteza avută de vehicul, întrucât sunt supuşi la două coliziuni: de
oprire şi de izbirea de obstacol.
Într-o deceleraţie bruscă, un om de 70 Kg la 100 Km/h, dezvoltă o greutate de 1960
Kg. Aceasta înseamnă că greutatea fiecărui organ în parte creşte, iar prin izbirile de pereţii
cavităţilor ce le conţin produc rupturi, explozii, fisuri, dezinserţii, ca adevărate leziuni de
contralovitură fără impact.
Într-o oprire bruscă a unui vehicul la viteza de 60 Km/h, sângele capătă o greutate
dinamică de 34,5 Kg, iar omul de 70 Kg dezvoltă o capacitate de putere de 9 tone, energie
asemănătoare cu a unui proiectil care se deplasează cu 700 m/sec.
Echivalentul cinetic al deceleraţiei bruşte (coliziune), este căderea de la înălţime.
Energia cinetică ce se dezvoltă într-un individ aflat într-un vehicul care se opreşte
brusc, este echivalentă cu aceea pe care ar primi-o un pieton lovit de aceeaşi maşină. Aceste
forţe de şoc pot fi resimţite diferit de la individ la individ, de la organ la organ şi de la ţesut
la ţesut. Acelaşi traumatism, la un individ în vârstă va fi cu mult mai grav, datorită pierderii
elasticităţii ţesuturilor precum şi tarelor organice preexistente.
Modificările de greutate determinate de deceleraţia bruscă (1/10s)asupra organelor se
prezintă astfel:
- ficatul ce are greutatea de 1,7 Kg, la o viteză de 40 Km/h ajunge la o greutate
de 28,7 Kg;
- creierul cu greutatea de 1,5 Kg, la aceeaşi viteză ajunge la 16,8 Kg;

- inima şi rinichii care au câte 300 g. greutate ajung la 3,4 Kg;
- splina, de la 150 g., va avea 1,1 Kg;
- pancreasul de la 70 g. ajunge la 800 g. greutate.
În practică, accidentele de circulaţie se pot produce prin coliziuni anterioare (sau
impact frontal), cu o frecvenţă de 55%, loviri posterioare în 14%, loviri laterale prin derapaj
şi rostogolire, viraje bruşte şi scurte. Uneori mecanismele de producere sunt asociate.
Cele mai grave sunt impacturile frontale, iar răsturmarea vehiculului poate
produce leziuni cu gravitate mai redusă. Vehiculul produce leziuni predominante la organe
cum ar fi: craniu, coloană vertebrală şi bazin şi leziuni secundare ale membrelor (uneori
destul de grave).
Din aceste considerente se impune necesitatea folosirea centurilor de siguranţă. În
lipsa acestora, la o viteză de 80 Km/h, riscul leziunilor craniene este de 80%, iar al celor
toracice de 20%. Mecanismele de vătămare la pietoni depind de viteza vehiculului şi de
unghiul în care aceştia sunt loviţi, fiind posibile mecanisme simple de lovire, călcare,
comprimare, târâre sau mecanisme complexe (asociate): lovire – proiectare, lovire –
proiectare – cădere etc.
A. ASPECTELE LEZIUNILOR LA OCUPANŢI
Ca urmare a decelerării, prin frânare sau oprire bruscă a vehiculului, călătorii pot fi
proiectaţi de pe scaunele lor, lovindu-se de pereţii interiori ai vehiculului.
În cazurile de avarii mari cu deschiderea portierelor, se creează călătorilor
posibilitatea de a fi ejectaţi, aceştia lovindu-se de liferite obstacole, încât se realizează o
succesiune de impacte: primare, secundare, terţiare, etc.
După unele statistici, ejectarea produce cu 46% leziuni mai grave
decât proiectarea în interior. Gravidatea leziunilor produse prin ejectare poate fi
explicată prin prin multitudinea de impacte ce au loc între corpul victimei şi diferitele
obstacole aflate pe margineea drumului sau chiar de carosabil.
La ocupanţii din faţă, riscul vătămării este mai grav prin lovire de elementele
autovehiculului (bord, parbriz, oglindă, volan – dacă şoferul sau ocupantul locului din faţă
dreapta nu are centura pusă) de unde frecvenţa mai mare a traumatismului cranio-visceral,
cranio-cerebral şi toraco-abdominal. În practica medico-legală nu de puţine ori sunt
semnalate cazuri în care centura de siguranţă duce la apariţia unor leziuni toraco-
abdominale de tipul fracturilor costale, sternale, etc. cu sau fără interesarea organelor
interne.
În general, ocupanţii pot fi supuşi la două mecanisme lezionale:
a) Prin şoc direct (proiectare sau ejectare) cu impacturi largi. În acest mecanism,
părţile moi se comportă diferit, în funcţie de regiunea topografică, astfel la coapse, gambe,
genunchi, părţile moi sunt mai afectate decât scheletul şi invers, la umeri şi antebraţe,
părţile osoase sunt mai grav lezate decât părţile moi. La impacte mici, presiunea şi forţa de
penetrare fiind mai mare se pot produce leziuni grave, şocogene.
b) Prin forţe cinetice şi vibratorii create, apare mecanismul lezional specific
traumatologiei rutiere, ca urmare a acceleraţiei bruşte, care modifică greutatea dinamică a
organelor şi poziţia lor anatomică.
Deflectarea cervicală cu hiperextensie bruscă, duce la contuzie medulară prin
intermediul ligamentului galben. În fracturi de coloană cervicală, prin deplasarea
fragmentelor osoase, rezultă strivirea şi secţionarea măduvei. Prin acelaşi mecanism rezultă
şi hematomul sau leziunile vaselor mari. Aorta se poate rupe prin intermediul sternului ce
loveşte cu ”efect de lopată “. Leziuni grave pot rezulta şi printr-un mecanism indirect cum
ar fi căderile pe fese, când se produc dezinserţii de mezenter, rupturi ale pendicului hepatic,
splenic etc. Adesea, aceste două mecanisme se intrică, apărând leziuni mixte.
În funcţie de locul ocupat în vehicul, pasagerii prezintă leziuni specifice. Astfel
conducătorul auto prezintă leziuni prin lovire de volan, localizate la stern şi torace,
reprezentate de fracturi sternale şi costale cu înfundare, rupturi ale cordului şi vaselor mari.
La membrele inferioare, blocate de pedalele de comandă, predomină leziunile de gambă,
genunchi şi plantă, mai rar ale colului femural şi ale cavităţii cotiloide.
Dacă volanul este telescopic, conducătorul auto este proiectat înainte, lovindu-se cu
capul de parbriz sau de montura acestuia, rezultând fracturi ale oaselor nazale,
mandibulei şi leziuni dento-alveolare.
În impactele violente se fracturează mai întâi mandibula şi, prin intermediul ei,
maxilarul.
Pasagerul de lângă conducător prezintă, în majoritatea cazurilor, cele mai grave
leziuni, fiind considerat locul cel mai expus.
Folosirea centurii (în două sau trei puncte), poate estompa acest tablou lezional, dar
numai la viteze relativ mici. La viteze mari, acest dispozitiv de siguranţă creează el însuşi
leziuni specifice, de tipul fracturilor costale acompaniate de cele ale sternului, cu sau fără
lezarea organelor interne.
Airbag-ul se pare că are o valoare protectivă sporită centurii de siguranţă.
Pasagerii din spate sunt proiectaţi brusc pe spătarul scaunelor din faţă, dar acestea
fiind în mod obişnuit capitonate, amortizează o bună parte din şoc, ceea ce face ca leziunile
să fie mai puţin grave. Cele mai frecvente leziuni sunt: entorsele, elongaţiile ligamentare,
fracturile membrelor inferioare.
Traumatismele maxilo-faciale sunt mai rare şi apar în cazul unui impact puternic,
când pasagerii sunt proiectaţi înaintea scaunelor din faţă, lovindu-se de stâlpii laterali.
B. ASPECTELE LEZIUNILOR LA PIETONI
Apar prin lovire directă ca urmare a unor mecanisme simple (lovire, călcare,
comprimare, târâre), sau a unor mecanisme complexe (lovire – proiectare, lovire –
proiectare – călcare – târâre etc.).
În România, procentul pietonilor decedaţi în accidentele rutiere oscilează în jurul
valorii de 54%.
1. Mecanisme simple
a) Leziunile de lovire sau de impact direct (locul unde autovehiculul ia contact
în primul moment cu corpul victimei) depind de partea cu care autovehiculul loveşte şi sunt
exprimate prin echimoze, excoriaţii, hema-toame, fracturi, plăgi contuze. Nivelul la care
se află aceste leziuni corporale corespunde părţii cu care a lovit vehiculul (de ex. leziuni
la nivelul gambei, produse prin lovire cu bara din faţă, la coapse şi bazin cu capota).
Toracele şi craniul sunt lovite de autobuze, tramvaie, troleibuze sau de colţul lăzii de la
autocamioane. Uneori, partea cu care a lovit vehiculul îşi “ştanţează “ forma (de ex.:
echimoze, excoriaţii de forma şi desenul radiatorului, măştii de protecţie etc.). Aceste
leziuni sunt important de descoperit şi diagnosticat, deoarece ne dau posibilitatea de a
reconstitui care a fost poziţia dintre victimă şi autovehicul (faţă, spate, lateral).
Pe hainele şi corpul victimei pot rămâne, la locul de impact, urme de la vehicul
(vopsea, rugină, ulei), după cum pe partea de vehicul care a lovit se pot găsi urme biologice
provenite de la victimă (sânge, fire de păr, urme de ţesuturi). În multe situaţii
îmbrăcămintea groasă, părţile rotunjite ale caroseriei autovehiculului (aripa sau regiunile
anatomice cu mult ţesut lax (fesa), fac greu de identificat aceste leziuni. În aceste situaţii se
vor face secţiuni în corpul cadavrului pentru a găsi infiltratele sanguine în
profunzime. Aproape întotdeauna este necesar a se face măsurători de la planul plantar al
victimei, la nivelul leziunilor de lovire, pentru a ne de seama de înălţimea părţii cu care
autovehiculul a lovit.
b) Leziunile de proiectare sunt polimorfe, de obicei grave, şi de cele mai multe ori
mortale, interesând constant craniul. Aceste leziuni se găsesc pe partea opusă celor de
lovire, fiind localizate pe un singur plan al corpului şi pe o suprafaţă mare. Ca o localizare
particulară, în cadrul acestui mecanism, amintim leziunile produse prin proiectarea pe
vertex, cu fractură inelară în jurul găurii occipitale şi telescoparea coloanei în craniu.
În funcţie de viteza vehiculului, victima este proiectată de la câţiva
metri, la zeci de metri, dacă planul este înclinat (văi, prăpăstii).
Proiectarea se poate face pe caldarâm, pe poduri, grilaje de fier, stâlpi, pomi sau în
alte vehicule. Dacă proiectarea s-a făcut pe pământ moale sau pe zăpadă, leziunile sunt slab
imprimate sau pot lipsi.
Trebuie să accentuăm că, foarte rar, leziunile din proiectare se găsesc pe acelaşi plan,
mai ales în situaţiile când victima se rostogoleşte sau este agăţată de autovehicul.
Leziuni de proiectare apar frecvent la biciclişti. Este obligatoriu a se vedea
stricăciunile bicicletei.
Leziunile de călcare, sunt mai rare ca mecanism simplu, de sine stătător, de cele mai
multe ori fac parte dintr-un mecanism asociat cu lovirea şi proiectarea.
În raport cu greutatea autovehiculului apar leziuni grave ca fracturi cominutive,
strivirea capului, fracturi de bazin, coloană vertebrală şi membre, la care se adaugă rupturi
şi contuzii pleuro-pulmonare, rupturi ale vaselor mari şi ale cordului la bază, rupturi
hepatice, splinice, renale, hematoame şi rupturi mezenterice. Leziunile sunt mai grave acolo
unde roata urcă pe corp. Călcarea este rezultatul compresiunii dintre roată şi carosabil sau
şine.
Prin termenul de “compresiune “ înţelegem comprimarea victimei între autovehicul şi
un plan dur sau între două autovehicule. Călcarea solitară se produce la persoanele adormite
pe carosabil, în stare de ebrietate sau la pietonii surprinşi cu roţile din spate ale
autocamioanelor la viraje. Călcarea lasă pe hainele victimelor urme de cauciuc, iar pe piele
desenul lor sub formă de echimoze sau excoriaţii.
Leziunile produse prin călcare sunt aproape constant caracteristice şi duc, de cele mai
multe ori, la moarte.
La craniu – deformat şi aplatizat, cu fracturi multiple, inclusiv ale oaselor feţei
(mandibulă), substanţa cerebrală herniază prin multiple plăgi ale pielii păroase a capului
produse prin eschile osoase.
Pe lângă aceste fracturi multieschiloase de boltă, baza poate avea mai multe fracturi,
dar, de regulă, există o fractură mai mare, tranversală (mai rar antero-posterioară) care se
înscrie pe direcţia de acţiune a forţei şi a contraforţei de compresiune, după cum la
mandibulă constatăm fractură unică sau dublă.
Toracele este aplatizat, cu fracturi costale multiple, bilaterale, pe una sau mai multe
linii (paravertebral, axilar, parasternal), interesând aproape toate coastele şi/sau clavicula.
Fracturile costale sunt mai extinse şi mai grave la nivelul hemitoracelui, pe care a urcat
roata autovehiculului (datorită rezistenţei pe care o opune corpul) şi mai puţin întinse în
partea opusă, unde coboară roata. La copii, elasticitatea toracelui face ca aceste leziuni să
fie uneori minime (călcări cu vehicule uşoare), iar la bătrâni leziunile sunt mult mai
întinse.
Organele interne toracice sunt supuse, prin fragmentele costale rezultate, unor rupturi
mari de trahee şi bronhii, contuzii şi rupturi pulmonare, rupturi ale vaselor de la baza inimii
şi chiar rupturi ale cordului, aproape toate având ca rezultat hemotorax şi pneumotorax şi
efizem subcutanat.
Un aspect deosebit este cel al leziunilor de la nivelul scheletului. Astfel, la membre se
constată fracturi multiple, iar oasele bazinului, în călcare, necesită o cunoaştere exactă,
ajutând la stabilirea diagnosticului, deoarece, până la un punct, aspectul general al leziunilor
se poate confunda cu cel din precipitare, unde există “grosso modo “ un mecanism de
compresiune. Bazinul, în călcare, îşi deschide mult diametrele, în special cel bicret şi
bispinos, prin fracturi de ramuri ischio-pubiene şi fracturi ale semifizei pubiene.
În prezenţa acestor fracturi, diagnosticul de călcare nu mai ridică nici un dubiu. O
menţiune deosebită este aceea că, prin călcare de către o roată blocată, leziunile sunt grave,
putând merge până la amputarea unei extremităţi. Ca un aspect particular al leziunilor
vertebro-medulare, prin călcarea trunchiului de către un vehicul cu roţi metalice,
menţionăm dezlipirea discurilor intervertebrale, cu luxarea coloanei, ruptura sistemului
ligamentar şi compresiunea sau secţionarea măduvei.
Un element care nu trebuie să lipsească în cercetarea leziunilor de călcare îl
reprezintă examenul amănunţit al hainelor victimei, deoarece pe ele şi, uneori, pe pielea
victimei putem găsi amprente-impresiuni ale cauciucurilor cu imprimarea exactă a
desenului anvelopei, sub formă de echimoze sau excoriaţii, elemente foarte importante în
identificrea vehiculu-lui care a părăsit locul accidentului. Totodată, pe autovehicul (roţi,
aripi) se caută cu multă atenţie urme de sânge de la victimă sau alte probe biologice. În mod
obişnuit în cadrul accidentelor de trafic rutier se impune un examen la faţa locului, la care
să participe şi medicul legist.
Leziuni de agăţare şi târâre.Victima poate fi agăţată de o parte a vehiculului şi târâtă
pe distanţe variabile.
Leziunile apar sub formă de excoriaţii în placard, ce pot imita arsurile sau cu
numeroase dungi de detaşare a tegumentului indicând direcţia de mers a autovehiculului.
Uneori, se produc delabrări ale pielii şi părţilor moi pe suprafeţe mari.
LEZIUNILE ŞI MOARTEA PRIN ARME DE FOC
A. GENERALITĂŢI PRIVIND ARMELE DE OC
Utilizarea şi efectul armelor de foc se bazează pe presiunea gazelor ce rezultă din

arderea pulberii într-un spaţiu închis, urmată de expulzia proiectilului. Ele
realizează, agresiuni de la distanţă, fiind prin excelenţă o violenţă inventată de om. Armele
de tir, care folosesc aerul comprimat, nu intră în categoria armelor de foc.
Clasificarea armelor de foc are la bază mai multe criterii:
1.1 . după destinaţia lor:
1.1.1. arme militare: puşti, carabine, pistoale, puşti mitralieră, revolvere;
1.1.2. arme de vânătoare: cu alice având una sau două ţevi, şi cu
glonţ (Breneker);
1.1.3. arme speciale: pistoale de semnalizare, de start, arme de fabricaţie proprie, sau
cu ţeava retezată;
1.1.4. arme deghizate: sunt de construcţie proprie, şi pot fi de tipul: pistol stilou,
pistol baston.
1.2. după lungimea ţevii:
1.2.1. arme cu ţeava lungă (50 – 80 cm): puşti, puşti mitraliere, arme de vânătoare,
arme de tir.
1.2.2. arme cu ţeavă mijlocie: pistoale mitralieră,
1.2.3. arme cu ţeavă scurtă: pistol, revolver.
1.3. după calibru:
1.3.1. arme de calibru mic, până la 6,35 mm.
1.3.2. arme de calibru mijlociu, între 6,35 şi 9 mm.
1.3.3. arme de calibru mare, peste 9 mm.
1.4. după modul de funcţionare:
1.4.1. arme simple
1.4.2. arme cu repetiţie. La acest tip de arme, operaţia de încărcare se repetă
manual după fiecare foc tras.
1.4.3. arme semiautomate. Încărcarea şi descărcarea se fac cu ajutorul presiunii
gazelor, ele neputând trage în serii.
1.4.4. arme automate. Acelaşi mecanism ca la precedentele, dar se pot trage serii.
1.5. după construcţia canalului ţevii:
1.5.1. arme cu ţeava lisă: la acest tip de ţeavă, pereţii sunt netezi;
1.5.2. arme cu ţeavă ghintuită: peretele interior al ţevii prezintă
ghinturi, cu traiect spiralat, care imprimă glonţului o mişcare helicoidală.
1.6. după muniţia folosită:
1.6.1. arme cu glonţ;
1.6.2. arme cu alice;
1.6.3. arme mixte: sunt armele de vânătoare, cu glonţ şi alice.
Deşi există mari variaţii în raport cu tipul de armă, caracterele de fabricaţie, în
general, armele de foc au anumite părţi comune: ţeava, mecanismul de închidere,
mecanismul de percuţie, mecanismul de alimentare, patul armei.
Cartuşul este alcătuit din: tub, proiectil, capsă şi încărcătura explozivă. Tubul este în
general metalic, iar la armele de vânătoare poate fi şi de carton. La partea inferioară are
ataşată capsa, iar la partea superioară prezintă proiectilul. Este umplut cu pulbere.
Proiectilul poate fi reprezentat de glonţ, sau de alice. Glonţul poate fi alcătuit dintr -
un singur metal, sau poate fi bimetalic, dar prin construcţie, formă şi dimensiuni, acesta se
adaptează necesităţilor de viteză şi bătaie a armei. Alicele sunt construite din plumb, au
formă sferică, şi un diametru variabil.Între alice şi pulbere se pune un carton sau o bucată
cilindrică de material plastic, numită bură.
Pulberea poate fi cu fum (rareori utilizată în armele de vânătoare ea arde incomplet,
cu mult fum), sau fără fum. Prin caracteristicile ei explozive, pulberea realizează
presiunea care împinge proiectilul pe ţeavă.
B. ELEMENTE DE BALISTICĂ MEDICO – LEGALĂ
Viteza proiectilului este generată de forţa expansivă a gazelor rezultate în urma
arderii pulberii din cartuş. Ea este diferită în raport cu tipul de armă, fiind maximă la nivelul
gurii ţevii, şi descreşte pe măsură ce proiectilul se depărtează de aceasta.
Bătaia este distanţa parcursă de proiectil în aer, până la căderea lui liberă, în
condiiţiile în care acesta nu întâlneşte nici un obstacol în drumul său. În balistică, se
defineşte bătaia maximă ca fiind distanţa absolută până la căderea proiectilului pe sol, iar
bătaia utilă sau eficace ca fiind distanţa până la care proiectilul mai conservă energie
cinetică capabilă să asigure pătrunderea lui.se consideră că bataia eficace este până la
jumătate din bătaia maximă.
Traiectoria este drumul parcurs de proiectil. Pentru distanţe mici, ea este o linie
dreaptă, iar pentru distanţe mari, o linie curbă. Înălţimea maximă a curbei, depinde de
rezistenţa aerului, greutatea proiectilului şi forţa de atracţie gravitaţională.
Forţa de penetrare a proiectilului depinde de viteza lui, deci de energia lui cinetică,
precum şi de structura şi densitatea corpului penetrat. Dacă viteza este mai mică de 80
m/sec., glontele nu mai are energie de a pătrunde în ţesuturi, el relizând excoriaţii şi
echimoze.
Unda de şoc se datorează expansiunii rapide a unei mari cantităţi de gaze (produşi de
reacţie), ce are loc aproape instantaneu în urma reacţiei chimice de descompunere a
materialului exploziv, sau depăşirii masei critice în cazul exploziilor nucleare. Dacă
materialul exploziv nu este confinat într-un container sau alt spaţiu de restricţie (cum ar fi
spre exemplu o încăpere sau un tunel), sau pus într-un mediu (scufundat în apă, încastrat
într-un zid al unei construcţii, sau îngropat în pământ), unda de şoc se deplasează radial în
toate direcţiile şi se atenuează proporţional cu distanţa la puterea a treia faţă de centrul
exploziei. Această undă de şoc este cunoscută şi sub denumirea de undă incidentă sau
presiune statică locală . Ea este de asemenea cunoscută şi sub denumirea de suprapresiune
care reprezintă valoarea presiunii în comparaţie cu presiunea mediului ambiant (presiunea
atmosferică).
Durata suprapresiunii variază de la valori de fracţiuni de milisecundă sau câteva
milisecunde pentru explozivii înalţi, până la secunde în cazul exploziilor unor cantităţi mari
de materii explozive (de ordinul sutelor de kg) sau exploziilor nucleare. Dacă
suprapresiunea descreşte cu distanţa, durata creşte cu distanţa. Ambele, atât suprapresiunea
cât şi durata acesteia, reprezintă factori importanţi pentru determinarea efectelor distructive
ale exploziilor.
În teren deschis, unda de şoc atinge valoarea maximă aproape instantaneu, pe când în
alte circumstanţe, cum ar fi spre exemplu propagarea acesteia într-o clădire cu uşi şi
ferestre, valoarea maximă a presiunii poate fi atinsă relativ uşor şi în alte puncte aflate la
distanţă de locul exploziei. Acolo unde frontul undei de şoc loveşte un obiect masiv, cum ar
fi spre exemplu un perete, aceasta se poate reflecta. Reflexia undei de şoc poate produce o
mărire între 2 - 9 ori a valorii presiunii incidente, care depinde de amplitudinea acesteia.
Din acest motiv, într- un spaţiu confinat, cum ar fi un culoar sau tunel, unda de şoc –
comparativ cu propagarea sa în trei dimensiuni – este dirijată de-a lungul unei direcţii de
către pereţii spaţiului de confinare, efectele distructive datorate undei de şoc
obţinându-se la distanţe mult mai mari faţă de centrul exploziei. Un efect similar se obţine
şi în cazul exploziilor subacvatice, unde spre exemplu unda de şoc poate fi reflectată de
fundul lacului. În acest caz, efectul exploziei este mai mic dacă ea se produce la suprafaţa
apei decât la o adâncime de un metru sau mai jos, consecinţele fiind importante asupra
persoanelor scufundate în apă.
După ce frontul undei de şoc trece de un punct dat, urmează o perioadă de depresiune,
mai mică în amplitudine dar de o durată mai lungă. Trecerea de la suprapresiune la
depresiune este însoţită de un curent de aer care este câteodată denumit şi presiune
dinamică.
Sistemele biologice, inclusiv corpul uman, se dovedesc a fi neaşteptat de rezistente la
efectele undei de şoc generată de o explozie. Pericolul este mare datorită proiectării de
fragmente primare şi secundare, sau impactului şi prăbuşirea clădirilor. Ca o concluzie,
vătămările primare datorate exploziilor (datorate undei de şoc şi căldurii) sunt mult mai
puţin probabile decât rănirile secundare (datorate schijelor), sau rănirile terţiare (impactului
– proiecţia şi lovirea corpului cu un perete şi prăbuşirii clădirilor). În zona apropiată locului
exploziei se mai pot deosebi şi alte efecte cum ar fi arderea corpului datorită căldurii
intense şi gazelor de reacţie fierbinţi, precum şi sufocări datorate prafului degajat.
Efectele biologice primare ale exploziei
La nivelul capului zona cea mai sensibilă este urechea. În general, se consideră că
perforarea timpanelor are loc în intervalul de presiuni dinamice de
0,35 - 0,5 bari. Persoanele care au fost supuse unei suprapresiuni mai mici de
0,35 bari pot însă simţi durere şi/sau să acuze surditate temporară şi tinnitus
(clinchete în urechi). Acest fenomen nu persistă pentru mai mult de 36 de ore, dar
reduce abilitatea de comunicare pe termen scurt.
O suprapresiune de 1 bar va cauza cu o probabilitate de 50% perforarea
timpanelor pentru ca la 2 bari, probabilitatea să fie de 95%. Pentru suprapresiuni de 1
bar, efectele asupra urechii mijlocii şi interne depind de structura internă (rezistenţei
membranei timpanului, vârstă, evoluţia sănătăţii şi susceptibilitatea la traume), precum şi de
poziţia capului faţă de sensul de propagare al undei de şoc.
De asemenea se pot produce hemoragii la nivelul cavităţii nazale, bucală şi laringe.
Leziunile oculare sunt provocate, de obicei, de schije şi foarte rar de suprapresiune.
La nivelul creierului rănile sunt asociate în mod obişnuit cu impactul. Se apreciază că
rănirile grave localizate la nivelul capului, se produc atunci când este expus la suprapresiuni
de peste 3 bari.
În zona toracică zonele cele mai susceptibile la rănire datorate suprapresiunii, sunt
zonele de trecere între medii cu densităţi diferite. La o suprapresiune de peste 2,5 bari se
pot produce potenţiale distrugeri ale plămânilor şi altor organe care prin natura lor deţin
spaţii în care se află un fluid (lichid sau gaz), cum ar fi spre exemplu cordul. În acest caz nu
este neapărat necesar să apară semne exterioare ale unei asemenea vătămări, însă în anumite
cazuri apare o hemoragie care se poate observa prin scurgerea unui fir de sânge pe gură sau
nas.
Atunci când frontul de suprapresiune al undei de şoc vine în contact cu corpul uman,
acesta se transmite direct asupra fluidelor din corp cu o viteză de o valoare aproximativ
egală cu viteza sunetului în apă (1500m/s) şi ajunge la nivelul alveolei pulmonare înaintea
valului de aer ce parcurge căile aeriene cu viteza sunetului în aer (340m/s). Diferenţa de
presiune dintre cele două medii (capilarele ţesutului pulmonar şi aerul restant din alveolele
pulmonare) ale plămânului este suficientă pentru a produce rupturi asupra membranelor
alveolelor pulmonare.
Aceste distrugeri pot avea o amplitudine mărită prin fenomenul Hopkinson1. Acest
fenomen se poate observa foarte bine în cazul exploziilor subacvatice, prin formarea unei
fine pulverizări de particule de apă la suprafaţa acesteia, sau în cazul materialelor solide
unde stratul de pe faţa opusă propagării undei de şoc pare să se dezintegreze într-o pulbere
fină. Un mecanism similar se petrece şi în plămâni.
Forţele de inerţie, contribuie şi ele la amplitudinea distrugerilor. Apar atunci când
ţesuturile cu densităţi diferite (exemplu coastele şi muşchii învecinaţi acestora), sunt
supuşi la presiune. Un material cu densitate mică este accelerat mult mai rapid decât unul cu
densitate mare, din acest motiv pot apare rupturi ale acestora.
Spargerea membranelor pulmonare are două efecte potenţial fatale:
a) mici bule de aer pot intra în sistemul vascular;
b) producerea de hemoragie pulmonară datorită spargerii vaselor de sânge din
alveolele pulmonare.
Primul efect, cunoscut sub denumirea de embolie gazoasă, pare să fie o
explicaţie mult mai simplă a unui deces survenit relativ rapid în urma
leziunilor datorate suprapresiunii. În cazul studiilor experimentale, embolia gazoasă a fost
demonstrată în aproape 85% din decese (White şi Richmond, 1959).
Al doilea efect a fost semnalat în cazuri în care decesele au survenit, într- un interval
de timp de circa 30 minute, datorită unor hemoragii pulmonare ce au condus la asfixieri,
victima „înecându-se” cu propriul sânge.
Este posibil să se producă hemoragii mai puţin severe, atunci când plămânii sunt doar
parţial afectaţi. În astfel de cazuri, sângerările pulmonare sunt prezente timp de câteva zile
şi prognoza pentru pacient este favorabilă.
Principalul risc pentru persoana supravieţuitoare în primele 24 de ore, este
producerea unei pneumonii.
Leziunile abdominale sunt concomitente cu cele ale organelor din cavitatea toracică.
Deoarece organele abdominale conţin prin natura lor fluide în interiorul lor, pot suferi
explozii.
Vătămările organelor situate în zona abdominală sunt relativ mult mai probabile în
cazul exploziilor subacvatice. Deoarece suprapresiunea datorată unei explozii subacvatice
este mai mică spre suprafaţă decât la o adâncime de un metru sau mai mult, o persoană ce
pluteşte într-o poziţie verticală va fi supusă la o presiune mai mare în regiunea abdominală
decât asupra regiunii toracice. Ca o măsură de securitate, este ca persoana în cauză să
plutească într-o poziţie orizontală pe spate, astfel organele abdominale fiind mai bine
protejate datorită interpunerii oaselor şi muşchilor în calea undei de şoc decât în poziţia de
plutire pe burtă.
Vătămările asupra membrelor (braţe, picioare) datorate suprapresiunii se produc
atunci când sunt expuse la o valoare foarte mare a acesteia (peste 15 bari), deoarece aceste
părţi ale corpului nu conţin în interior gaze şi în esenţă sunt incompresibile.
Efectele de rănire secundare
Vătămările secundare datorate exploziilor, reprezintă totalitatea urmărilor datorate

proiecţiei de fragmente (schije). Multe tipuri de materiale se transformă astfel în schije, atât
cele provenite direct din fragmentarea cotainerului ce înglobează "bomba", cât şi
fragmentele de piatră, aşchii de lemn sau cioburi de geam provenite din mediul sfărâmat.
Totalitatea acestor fragmente variază în dimensiuni şi forme de la un praf fin până la bucăţi
de ordinul zecilor de centimetri. Aceste fragmente pot sau nu penetra corpul, în principiu,
severitatea rănirilor datorate penetrării ţesuturilor fiind determinată de aceiaşi factori
prezentaţi în cazul gloanţelor (masă, viteză, energie cinetică, formă, mişcarea
fragmentului în traiectul rănii, comportarea materialului adiacent fragmentului la impactul
cu corpul). În practică, în cazul exploziilor, apare un număr de efecte adiţionale, cum ar fi
spre exemplu un mare risc de contaminare cu substanţe chimice toxice,
substanţe radioactive sau materiale biologice.
Capul şi gâtul, deşi reprezintă doar 12% din suprafaţa corpului, la acest nivel
înregistrându-se cel mai ridicat procent de răniri în cazul exploziilor. Exceptând craniul şi
creierul, o zonă foarte sensibilă la schije o reprezintă ochii, a căror prag de perforare este de
două ori mai mic decât pentru piele. Rănile oculare pot consta în traumatisme ale polului
anterior cu herniere de membrane, desprinderi de cornee, contuzii ale nervului optic şi
desprinderi de retină.
Acestea survin chiar şi la o viteză de numai 15 m/s pentru un fragment de sticlă cu
masa de 10g.
La nivelul toracelui şi abdomenului se realizează plăgi penetrante în marile
cavităţi (pleurală, pericardică, abdominală) cu afectarea organelor interne.
Vătămările datorate fragmentelor non-penetrante pot fi de asemenea fatale.
Diverse studii au arătat că un proiectil cu masa de câteva sute de grame care loveşte un corp
uman în regiunea toracică cu o viteză relativă joasă, de aproximativ 50 m/s, poate provoca
moartea, precum şi fracturări ale coastelor sau provocarea de hemoragii pulmonare.
Cele mai serioase răniri produse asupra extremităţilor, sunt amputările traumatice.
Un efect suplimentar datorat rănirilor provocate de fragmentele expediate în urma
exploziei unei încărcături de exploziv, este cauzat de fărâmiţarea şi prăbuşirea zidurilor,
sau prăbuşirea clădirilor sau diverselor construcţii (poduri, şosele suspendate, staţii de
metrou etc.). Fragmentele rezultate în urma fărâmiţării zidurilor pot provoca hemoragii
interne, fracturi ale oaselor, precum şi alte vătămări. Praful rezultat în urma prăbuşirii
diverselor construcţii poate produce sufocări.
Efectele de rănire terţiare
Efectele terţiare ale exploziilor, reprezintă toate acele urmări rezultate atunci când o
persoană este aruncată prin aer datorită suflului şi se izbeşte de un obiect dur. Aceste efecte
sunt denumite în literatura de specialitate ca efectele impactului. Aceste forţe care au ca
efect accelerarea întregului corp, nu sunt de obicei suficiente pentru a cauza vătămări
severe. Însă dacă decelerarea se produce brusc, cum ar fi cazul unei persoane care se izbeşte
de un perete, fracturarea craniului, a coloanei vertebrale şi a altor oase pot rezulta uşor, iar
acestea pot fi fatale.
Rănirile datorate impactului variază de la cele minore (echimoze), până la cele
majore, cum ar fi fracturi de oase, rupturi de organe, fracturarea coloanei vertebrale, şi
leziuni cerebrale.
În timpul diverselor teste şi studii efectuate, s-au observat două traiectorii distincte de
cădere a corpului uman: pe spate, caz în care se produc leziunile cele mai grave îndeosebi
asupra capului şi coloanei vertebrale şi în faţă sau lateral când efectele sunt mai atenuate.
Efectele patologice adiţionale ale exploziilor
În cazul exploziei unei bombe cu destinaţie militară, sau a unei bombe artizanale
(dispozitiv exploziv improvizat), rănirile mai pot fi datorate şi căldurii degajate în urma
detonaţiei încărcăturii de exploziv. Energia eliberată deexplozie, este în parte sub formă
de căldură care este direcţionată sub forma unui val caloric transmis prin produşii de reacţie
rezultaţi.
Rănirile cauzate de căldură pot fi împărţite în două categorii:
- răniri cauzate de valul caloric provenit în urma exploziei (mingea de foc);
- răniri cauzate de arderea de lungă durată datorită aprinderii hainelor;
În primul caz, durata valului de căldură este de ordinul fracţiunilor de secundă, iar în
al doilea, expunerea la căldură poate dura până la câteva minute. S-a constatat că, în multe
cazuri, expunerea la căldură radiantă de scurtă durată (cauzată de mingea de foc), poate fi
atenuată de îmbrăcămintea normală. În schimb, arderea de contact necesită o îmbrăcăminte
substanţial mai protectivă, pentru a evita arsurile pielii sau chiar al ţesuturilor mai profunde.
EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ A ASFIXIILOR MECANICE
Asfixiile mecanice acute, sunt frecvent întâlnite în practica medico legală, atât în
cadrul sinuciderilor, al morţilor accidentale cât şi în cadrul omuciderilor.
Respiraţia este procesul care asigură aportul continuu de oxigen preluat
din mediul înconjurător, la nivelul mitocondriei celulare şi eliminarea în mediul
ambiant a bioxidului de carbon. Termenul de asfixie, vine din limba greaccă veche,
“asfigmos = fără puls” şi deşi consacrat, este incorect, mai corect fiind cel de hipoxie.
Aportul insuficient de oxigen la nivel intracelular se poate realiza în următoarele
cazuri:
1. Scăderea presiunii oxigenului în aerul inspirat (realizată la altitudine mare ori prin
diminuarea concentraţiei fracţionate a oxigenului în aerul inspirat- vicierea cu gaze străine a
aerului inspirat). Se realizează anoxia de aport.
2. Diminuarea concentraţiei hemoglobinei în sângele circulant. Apare în
anemii de diverse cauze şi are drept consecinţă scăderea conţinutului în oxigen a
sângelui circulant. Încetinirea circulaţiei periferice, este o altă cauză, şi duce la eliberarea
oxigenului în ţesuturi la o presiune mică. Are drept cauze unele boli cardiace sau boli
locale. Ambele sunt anoxii de transport.
3. Incapacitatea celulelor de a utiliza oxigenul, apare în unele intoxicaţii de tipul celei
cu alcool etilic sau LSD. Este o anoxie de tip cito(histo)toxic.
Din clasificarea expusă, reiese că anoxiile au atât cauze violente, cât şi cauze
neviolente, medicina legală ocupându-se doar de cele de cauză violentă.
Asfixiile mecanice se pot împărţi în:
A. Asfixii realizate prin compresiune:
- spânzurare;
- sugrumare
- ştrangulare;
- compresiune toraco-abdominală. B. Asfixii realizate prin ocluzie:
- sufocare;
- ocluzia căilor respiratorii prin corpi străini;
- ocluzia căilor respiratorii prin lichide(înecul). C. Alte asfixii.
A.1. SPÂNZURAREA. Se defineşte ca fiind comprimarea părţilor moi ale gâtului cu
ajutorul unui laţ, acţionat de propria greutate a corpului. Spânzurarea poate fi tipică, când
nodul este situat median, la ceafă, şi atipică, când nodul este situat lateral sau anterior.
Sunt citate peste 200 moduri de spânzurare atipică.
Ea poate fi completă, când corpul atârnă în aer (este nesprijinit), şi incompletă,
când corpul atinge solul sau un plan de susţinere cu coatele, genun-chii, etc. se citează
spânzurarea melancolicului, dimineaţa sub pat, caz în care victima este aproape culcată.
Laţul poate fi cu nod fix, sau culant (mobil), şi confecţionat din materiale moi
(cordon, cravată), semimoi (frânghie, cablu), sau dure (sârmă).
El poate fi trecut o dată sau de mai multe ori în jurul gâtului
Mecanismul comprimării gâtului, a demonstrat că o greutate de numai 2 kg.,
comprimă jugularele, la 5 kg se comprimă carotidele, la 15 kg. este comprimată traheea, iar
la 25 kg. sunt comprimate arterele vertebrale.
Mecanismul morţii în spânzurare poate fi nervos-reflex (spânzuraţii albi), caz în care
este incriminată iritarea corpusculului carot Mecanismul comprimării gâtului, a demonstrat
că o greutate de numai 2 kg., comprimă jugularele, la 5 kg se comprimă carotidele, la 15 kg.
este comprimată traheea, iar la 25 kg. sunt comprimate arterele vertebrale.
Mecanismul morţii în spânzurare poate fi nervos-reflex (spânzuraţii albi), caz în care
este incriminată iritarea corpusculului carotidian, sau elongaţia nervului vag, această ultimă
situaţie apărând în cazul spânzurării în vid (alături de elongarea coloanei vertebrale, cu
leziuni ale centrilor nervoşi bulbari, sau chiar rupturi atlanto-occipitale). Datorită
rapidităţii cu care se inatalează moartea, semnele necroptice ale asfixiilor vor lipsi.
Un alt mecanism incriminat în tanatogeneza prin spânzurare, este cel al anoxiei
anoxice acute, ca în cazul spânzuraţilor albaştri.idian, sau elongaţia
nervului vag, această ultimă situaţie apărând în cazul spânzurării în vid (alături de elongarea
coloanei vertebrale, cu leziuni ale centrilor nervoşi bulbari, sau chiar rupturi atlanto-
occipitale). Datorită rapidităţii cu care se inatalează moartea, semnele necroptice ale
asfixiilor vor lipsi.
A.2. SUGRUMAREA. Este asfixia mecanică acută, realizată prin compresiunea
gâtului victimei de către mâna unui agresor. Aşa cum rezultă şi din definiţie, sugrumarea nu
poate fi sinucidere, deoarece, o dată cu pierderea cunoştinţei, forţa musculară scade, deci
comprimarea încetează.
Examenul extern al victimei evidenţiază leziuni specifice, funcţie de poziţia agresor -
victimă. Dacă sugrumarea se face din faţa victimei, lasă semne carac-teristice mâinii
agresorului: echimoze ovalare, coafate de excoriaţii semilunare. Dacă mâna este
înmănuşată, intensitatea acestor semne scade. Echimozele sunt grupate, patru într-o parte,
iar în partea opusă una singură. Este
obligatorie măsurarea distanţei dintre aceste echimoze.
În cazul în care sugrumarea se face din spatele victimei, la nivelul părţilor moi ale
gâtului se poate evidenţia un şanţ corespunzător pliului dintre policele şi indexul
agresorului.
Examenul intern al cadavrului va evidenţia infiltrate hemoragice la nivelul părţilor
moi ale gâtului, în capsula glandei tiroide, fracturi ale laringelui. Se impune diferenţierea
acestor leziuni de cele produse prin loivire activă a gâtului cu un corp dur, sau de cele
produse prin comprimarea gâtului pe o suprafaţă dură, de tipul: marginea diferitelor obiecte
- pat, scaun, masă. În acest caz, leziunile observate la autopsie au un caracter intens şi
parţial.
A.3. {TRANGULAREA. Constă în comprimarea părţilor moi ale gâtului cu ajutorul
unui laţ ce se strânge progresiv.
Examenul extern evidenţiază şanţul de ştrangulare, care este situat în
treimea medie a gâtului, orizontal, complet, cu aceeiaşi adâncime. Nu va fi observată
amprenta nodului ca la şanţul de spânzurare. Poate fi întrerupt, când între tegumentele
victimei şi laţ se interpun diferite obiecte de lenjerie: guler de cămaşă, fular, etc. Mai pot fi
observate leziuni generate de unghiile victimei care încearcă să îndepărteze laţul.
Examenul intern al unui atfel de cadavru, relevă infiltrate hemoragice subjacente
şanţului de ştrangulare. În cazul în care victima este ştrangulată şi apoi spânzurată, cu
scopul de a disimula omorul, se vor întâlni două tipuri de leziuni, unele cu caracter vital,
corespunzătoare ştrangulării, altele fără caracter vital, produse prin spânzurare.
Ca formă juridică, ştrangularea este omucidere, deoarece autotentativa nu reuşeşte din
aceleaşi motive ca şi la sugrumare. Este totuşi citat în literatura medico-legală şi suicidul,
dar acesta presupune mai multe circulare în jurul gâtului, precum şi existenţa unui sistem ce
să permită menţinerea comprimării şi după pierderea conştienţei. O anchetă temeinică va
evidenţia existenţa unui comporta-ment psihic presiuicidar.
A.4. COMPRESIUNEA TORACO - ABDOMINALĂ. Este modalitatea de asfixie
mecanică acută, realizată prin comprimarea concomitentă a toracelui şi abdomenului. În
practica medico-legală este consecinţa unor accidente (surpări de maluri, cutremure,
avalanşe, accidente miniere, de trafic rutier sau feroviar, explozii miniere, etc.), sau urmarea
unui act criminal (apăsarea cu genunchii unui agresor pe abdomenul şi toracele victimei).
Examenul extern al victimei evidenţiază leziuni de tipul echimozelor, excoriaţiilor,
cantonate toraco-abdominal.
Examenul intern este patognomonic, prin prezenţa fracturilor costale, sternale, a
contuziilor pulmonare, leziunilor mediastinale şi a rupturilor de ficat şi splină.
B.1. SUFOCAREA. Este asfixia mecanică acută realizată prin astuparea orificiilor
respiratorii externe (nasul şi gura) fie cu mâna, fie cu ajutorul unor obiecte moi, de tipul
pernă, etc.
Examenul extern al cadavrului va evidenţia leziuni cantonate la nivelul narinelor,
vestibulului bucal, limbă. Dacă se folosesc obiecte moi, aceste leziuni sunt estompate sau
pot lipsi.
Examenul intern arată leziuni la nivelul laringlui, traheei, şi bronhiilor principale.
Din punct de vedere juridic, sufocarea poate fi omor sau accidentală. Mai ales la copii
este semnalat decesul prin autoaplicarea, în joacă, a unor pungi de plastic peste faţă. Uneori
sufocarea se produce şi prin căderea cu capul în materiale pulverulente - făină, nisip, praf de
cărbune.
B.2. OCLUZIA CĂILOR AERIENE SUPERIOARE PRIN CORP STRĂIN.
Se realizează prin bol alimentar, vărsături, aspirat sanguin, iar la copii prin
introducerea în căile respiratorii superioare a unor corpi străini, de tipul boabelor
de porumb, fasole, chiar şuruburi. Administrarea unor medicamente de tipul caşetelor
a fost şi ea incriminată.
La autopsie corpul străin este găsit fie în narine, fie în trahee sau bronhiile principale.
Adeseori, examenul toxicologic relevă o alcoolemie mare.
B.3. OCLUZIA CĂILOR RESPIRATORII PRIN LICHIDE. (ÎNECUL sau
SUBMERSIA).
Ca asfixie mecanică acută, se realizează prin înlociurea aerului respirat cu un lichid.
Se poate produce în apă dulce sau sărată, dar şi în alte medii lichide (vin, petrol) sau
semilichide (uleiuri, noroi). Nu are importanţă adâncimea lichidului, adesea fiind suficient
ca numai nasul şi gura să se găsească în mediul lichid, mai ales dacă persoana este în stare
de ebrietate.
Examenul extern oferă date ce pot face posibilă aprecierea datei morţii,ştiută fiind
următoarea cronologie:
- cutis anserinus - este urmarea contactului cu apa rece;
- macerarea pielii palmelor şi plantelor, apare după circa 3-6 ore de stat în apă;
Examenul intern relevă plămânii măriţi de volum, lasă amprentă costală şi la palpare.
Alteori plămânii au aspect polimorf, în care zone de emfizem alternează cu zone atelectatice
(plămânul polimorf Lacassagne). Sub pleura viscerală, apar peteşii roşietice, rotunde, de
circa 0,3-0,5 cm. diametru, numite pete Paltauf. Staza şi edemul meningocerebral sunt
prezente. Mai pot fi evidenţiate alge şi nisip în căile respiratorii superioare. Toate
acestea acompaniază semnele generale ale asfixiilor.
Diagnosticul de certitudine se pune prin evidenţierea microscopică a planctonului sau
a diatomeelor, în plămânii victimei, sau la nivelul măduvei oaselor.
Expertiza medico-legală în înec, va trebui să răspundă dacă acesta a fost vital sau nu,
şi dacă eventualele leziuni constatate la autopsie sunt anterioare, concomitente sau
posterioare înecului. Studiul recţiei vitale, al planctonului, vin să tranşeze diagnosticul.
O altă problemă ce se pune în astfel de situaţii este identificarea cadavrului,
mai ales când acesta a stat mult în apă şi este într-o stare avansată de putrefacţie. În acest
scop, se practică incizii la nivelul regiunilor submandibulare, pentru a evacua gazele de
putrefacţie, şi a crea feţei un aspect cât mai apropiat de realitate.
1. Ander Z., Bilegan I. – Medicina Legală, Editura

Didactică şiPedagogică, Bucureşti, 1966;

U.M.F. Iaşi, 1992;


2000;

Bucureşti, 1990;



2000;
1978;
MODULUL VI
TOXICOLOGIE MEDICO-LEGALĂ
1. Cuprins
2. Obiectiv general
 Cuprins
 U.I. 4: Moartea şi intoxicaţiile cu substanţe de abuz (droguri)
= 2 ore

generale ale noţiunii intoxicaţie cu substanţe de abuz (droguri), precum şi
dezvoltarea unor noţiuni strâns corelate cu cele ce interesează latura penală
 Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni privind tipurile

de droguri, impactul lor asupra organismului uman şi decelarea acestora.
TOXICOLOGIE MEDICO-LEGALĂ
A. Noţiuni generale. Toxic. Toxicitate. Căi de pătrundere. Metabolism. Prin toxic se

înţelege orice substanţă exogenă, care prin proprietăţile fizice, structură chimică, doză,
condiţii de administrare şi mod de acţiune, induce alterări funcţionale sau lezionale,
ce caracterizează starea de boală, numită intoxicaţie. Este evident că în lumina acestei
definiţii se vor exclude substanţele care acţionează prin proprietăţile lor mecanice (alice de
plumb, sticlă fin pisată, etc.).
Toxicitatea se referă la ansamblul modificărilor fizio-patologice ce rezultă în
urma interacţiunii dintre toxic şi organismul uman. Aprecierea toxicităţii unei substanţe se
face prin studii pe animale. S-au descris astfel următoarele doze:
- D.L.50 este doza de toxic care produce moartea a 50% din animalele pe care
se experimentează toxicul în 1-2 zile;
- D.M.L. este doza minimă letală, şi este reprezentată de cantitatea cea mai mică
de toxic care duce la moartea individului adult.
Uzual, D.L. 50 este exprimată în unităţi ponderale pe kilogram greutate corporală
(mg/kg corp). Pentru substanţele volatile sau gazoase se utilizează concentraţia medie letală
pe litru de aer inhalat (C.L.50 – concentraţia letală
50% sau C.L.t. 50 – concentraţia letală 50% în timp definit).
Funcţie de valoarea D.L. 50 substanţele toxice se împart în următoarele grupe:
CATEGORIA D.L.50
Supertoxice ≤ 5 mg/kg corp
Extrem de toxice 5 – 50 mg/kg corp
Foarte toxice 50 – 500 mg/kg corp
Moderat toxice 0,5 – 5 g/kg corp
Cu toxicitate redusă 5 – 15 g/kg corp
Practic netoxice ≥15 g/kg corp
Tabel Nr. Clasificarea substanţelor toxice conform toxicităţii relative.

O serie de factori ce ţin atât de toxic cât şi de organism influenţează această
interacţiune. Vârsta, sexul (femeile sunt mai sensibile la novocaină la menstruaţie, alăptare),
terenul patologic preexistent, sunt factori ce ţin de organismul uman. Structura chimică,
starea de agregare, viteza şi calea de pătrundere, sunt factori ce ţin de toxic.
Căile de pătrundere a toxicului în organism, pot fi grupate astfel;
- calea respiratorie: pe această cale pătrund gazele, vaporii unor lichide,
aerosolii, pulberile. Oferă o suprafaţă mare de contact iar toxicul pătrunde direct în sânge.
- calea digestivă: prin mucoasele tubului digestiv, oferă şi ea o suprafaţă
mare de absorbţie. Alcoolul se absoarbe încă din cavitatea bucală.
- calea transcutanată: este folosită de substanţele liposolobile.
- calea parenterală: este rapidă, toxicul ajungând direct în circulaţia
sanguină.
Alte căi de pătrunderea toxicului în organismul uman sunt: calea transplacentară,
calea mucoaselor genitale (pentru oxicianura de mercur, folosită în avorturile empirice),
calea transmucosală (mucoasa conjunctivală).
Ajunse în circulaţie, toxicele se distribuie diferitelor ţesuturi şi organe, unele difuzând
uniform (alcoolul etilic), altele având o distribuţie electivă, neuniformă.
Apărarea organismului uman contra toxicelor se realizează prin metabolizare (nu
întotdeauna calea cea mai fericită, deoarece unii metaboliţi sunt mai toxici decât substanţa
iniţială), depozitare în organe (care deşi se opune eliminării toxicului din organism, totuşi
scade cantitatea circulantă a acestuia), şi eliminare (pe cale renală, digestivă, respiratorie,
lapte matern, sau transpiraţie).
Expertiza medico-legală în intoxicaţii cuprinde următoarele etape:
1. Examenul la faţa locului: urmăreşte recoltarea eventualelor corpuri delicte,
controlul unor instalaţilor defecte, obţinereaunui minim de date
în legătură cu victima (profesie, tentative de siucid, antecedente
conflictuale).
2. Examenul extern al cadavrului:
-are drept scop evidenţierea unor modificări ale semnelor morţii reale (în
intoxicaţia cu monoxid de carbon lividităţile sunt carminate, la fel în intoxicaţia cu
HCN sau cafenii în cazul substanţelor methomoglobinizante; rigiditatea este precoce,
puternică şi de lungă durată în cazul substanţelor convulsivante, sau invers în cadrul
intoxicaţiei cu ciuperci). Se mai observă mioză la intoxicaţii cu organofosforice, sau
midriază la cei cu atropină.
- leziuni la poarta de intrare: sunt caracteristice substanţelor caustice.
3. Examenul intern al cadavrului va urmări:
- mirosul, culoarea şi aspectul conţinutului gastric (alcool, cianuri, acid acetic,
pesticide, ciuperci, barbiturice).
- leziuni hepatice, de tipul cirozei postetanolice, sau al distrofiei hepatice care apare
în intoxicaţiile cu ciuperci.
- leziuni la poarta de ieşire, de tipul nefritelor mercurice, sau în intoxicaţia cu
etilengicol.
- modificări nespecifice: microhemoragii, edem pulmonar - în intoxicaţia cu
toxice funcţionale - stază viscerală generalizată.
4. Examenul toxicologic: este obligatoriu şi are în vedere depistarea toxicului în
organismul uman. Fiind vorba de o multitudine de toxice, este necesar un minim de
date de anchetă, care să orienteze asupra grupei mari de substanţe toxice. În vederea
identificării toxicului, de la cadavru se vor preleva, uzual, pentru examen toxicologic,
stomac cu conţinut, fragmente de ficat, rinichi, precum şi sânge.
Coroborând datele obţinute din cele trei examene, medicul legist va răspunde la
următoarele obiective ale expertizei medico-legale:
- dacă este o intoxicaţie: se va prezciza doza, toxicul, calea de pătrundere
- dacă toxicul incriminat a produs decesul
- modul de administrare (doză unică sau repetată)
- rolul eventualilor factori de teren.
DROGURILE ÎN PRACTICA MEDICO-

LEGALĂ
A. TERMINOLOGIE. CADRUL
LEGISLATIV
Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte drogul ca fiind substanţa care,

absorbită de un organism viu, modifică acestuia una sau mai multe funcţii. Altfel spus,
drogul este orice substanţă (naturală sau sintetică) care, introdusă în organism produce
modificarea percepţiei şi a comportamentului şi determină dependenţa.
Prin dependenţă se înţelege starea de obişnuinţă ce determină nevoia fizică şi
psihică de drog în organism.
Toleranţa se defineşte ca fiind reducerea răspunsului la drog, după administrarea
repetată a acestuia. Spre exemplu diazepamul în mod obişnuit produce sedarea la doze de 5
– 10 mg. la primele administrări. Ulterior datorită fenomenului toleranţei, aceste doze devin
ineficiente terapeutic şi, pentru obţinerea efectului terapeutic, trebuiesc crescute chiar la
câteva sute de miligrame.
Din punct de vedere farmacologic, toleranţa poate fi înnăscută sau dobândită. O
formă a toleranţei şi anume toleranţa încrucişată stă la baza tratamentului de dezintoxicare
al pacienţilor dependenţi de heroină.
O caracteristică a fenomenului de toleranţă este dezvoltarea sa mai repede pentru
anumite efecte ale unui drog decât pentru altele. De exemplu toleranţa se dezvoltă rapid
pentru efectul euforic al de opioidelor iar dependenţii tind să crească doza lor pentru o
experienţă mult mai înaltă, pe câtă vreme toleranţa la efectele gastrointestinale se dezvoltă
mai încet.
Această discrepanţă între toleranţa la efectul euforic şi efectele vegetative (asupra
funcţiilor vitale cum ar fi respiraţia, valoarea tensiunii arteriale) poate duce la accidente
letale în abuzul de sedative.
Sindromul de sevraj (abstinenţa) totalizează manifestările fizice şi psihice (neplăcute)
care apar atunci când consumatorul este privat de drogul de care devenise dependent.
Cadrul legislativ în ţara noastră este reprezentat de următoarele norme juridice:
· Legea 73 din 1969, privind regimul produselor şi al substanţelor stupefiante,
publicată în Buletinul Oficial nr. 154/ 29 decembrie
1969;
Instrucţiunile Ministerului Sănătăţii nr. 103/1970 pentru executa- rea prevederilor
Legii nr. 73 din 1969 privind regimul produselor şi al substanţelor stupefiante publicate în
Buletinul Oficial nr. 38 din 25 aprilie 1970;
· O.U.G. nr. 152/1999 privind produsele medicamentoase de uz uman apărută în
Monitorul Oficial nr. 508 din 20 octombrie 1999;
· Legea nr. 143 /2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de
droguri, publicată în Monitorul Oficial nr. 362/2000;
· Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 143/2000 aprobat prin H.G.
nr. 1359/20 decembrie 2000, publicat în Monitorul Oficial nr.
46 din 29 ianuarie 2001;
· Ordinul M.S.F. nr. 251/240/292 din 08 aprilie 2002 pentru apro-barea listei
cuprinzând produsele farmaceutice de uz uman şi veterinar care conţin substanţe ce intră
sub incidenţa Legii nr. 143/2000;
· Ordinul M.S.F. nr. 848/709/217 din 12 septembrie 2003 privind modificarea şi
completarea Ordinului M.S.F. nr. 251/240/292 din 2002 apărut în Monitorul Oficial nr. 775
din 05 noiembrie 2003;
· Hotarare pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 121/2006 privind regimul juridic al precursorilor de droguri,
precum şi pentru modificarea Hotărrii Guvernului nr.
1.489/2002 privind infiintarea Agentiei Nationale Antidrog publicată în Mo nr.
269/2008.
În regulamentul de aplicare al Legii nr. 143/2000 sunt prevăzute măsurile destinate
anihilării sau reducerii consecinţelor consumului de droguri, cura de dezintoxicare,
supravegherea medicală sau programul de substituţie în ambulatoriu.
Cura de dezintoxicare se dispune în baza expertizei medico-legale, nu poate dura mai
mult de 30 de zile şi se realizează în regim de spitalizare într- una din unităţile medicale
stasbilite de Ministerul Sănătăţii, sau după caz, de
Ministerul de Interne ori de Ministerul Justiţiei. Secţiile de dezintoxicare au un regim
închis, vizitarea toxicomanilor efectuându-se în condiţii de strictă supraveghere şi în
prezenţa unui cadru desemnat în acest scop. Pentru eliminarea riscului de procurare a
drogurilor părăsirea secţiei de dezintoxicare de către persoana internată se face numai prin
externare. Există mai multe metode de realizare a acestei cure:
· Oprirea bruscă a administrării drogului;
· Utilizarea unor metode non-substitutive simptomatice;
· Tratamentul de substituţie prin înlocuirea drogului consumat de toxicoman cu
alte produse precum metadona, subutex;
· Psihoterapia.
Administrarea tartamentului de substituţie se face sub stricta supraveghere a
personalului sanitar, numai după confirmarea diagnosticului de dependenţă, prin punerea în
evidenţă în sângele sau urina toxicomanului a drogurilor consumate de către acesta.
Supravegherea medicală se dipune ca şi prima măsură numai în baza unei expertize
medico-legale. Ea cuprinde serviciile de evaluare şi îngrijire medicală continuă, servicile de
consiliere psihologică şi psihoterapie, serviciile de post-cură reabilitarea psihosocială şi
măsurile destinate reducerii consecinţelor consumului de droguri.
Programul de substituţie în ambulatoriu reprezintă înlocuirea drogului consumat de
toxicomani cu metadona sau cu alte substanţe specifice pe o perioadă îndelungată, în
vederea reducerii consecinţelor asociate consumului de droguri. Se realizează în unităţi
sanitare ale Ministerului Sănătăţii sub supravegherea unui medic psihiatru, dar numai după
punerea în evidenţă a stupefiantelor consumate de toxicoman.
Din punct de vedere al acţiunii farmacologice asupra sistemului nervos central,
drogurile pot fi împărţite astfel:
Depresive şi narcotice; Stimulante; Euforizante.
B. SUBSTANŢE NARCOTICE ŞI DEPRESIVE
B.1. SUBSTANŢELE OPIACEE

B.1.1. TERMINOLOGIE. Substanţele opiacee sunt o clasă de compuşi chimici care
sunt folosiţi în practica medicală pentru combaterea durerii (analgezice). Cuvântul opiu îşi
are originea în limba greacă veche (opium = suc), fiind extras din semin-ţele de mac
(Papaver Somniferum).
Termenul de opiacee desemnează drogurile derivate din opiu, incluzând morfina,
codeina precum şi o clasă de substanţe semisintetice, care pleacă de la tebaină (un alt
alcaloid al sucului de mac).
Prin narcotice s-au înţeles iniţial, inductoare ale somnului. Acest cuvânt îşi are
originea în limba greacă veche (narcos=stupoare). Astăzi, termenul de narcotice este asociat
cu analgezice opiacee puternice.
B.1.2. ISTORIC. Vechii sumerieni cunoşteau efectele psihice ale sucului
de mac. Primele consemnări asupra acestora au fost făcute de THEOPHRASTUS în
secolul al III-lea D.C. În Evul Mediu, arabii au folosit extractul de mac în tratamentul
dizenteriei.
Opiul conţine peste 20 de alcaloizi, dintre care, în ordinea extragerii lor, amintim:
Somnului);
1806 - Serturner izolează morfina (Morpheus în lb. greacă=Zeul
1832 - Robiquet izolează codeina;
1848 - Merck izolează papaverina.
După 1950 au fost izolate şi purificate analgezicele care nu dau dependenţă
(metadona, etc.).
Toate aceste substanţe chimice acţionează pe receptori specifici (miu, kappa, delta,
etc.), cantonaţi în principal la nivelul sistemului nervos central, dar şi la nivelul altor aparate
şi sisteme, fapt ce explică gama vastă de efecte pe care le au aceste substanţe.
Prezintă un larg interes în practica medico-legală şi clinică medicală, cu mari
implicaţii în sfera socială şi juridică, datorită urmărilor.
Calea de pătrundere poate fi digestivă, respiratorie şi injectabilă
(subcutanat sau intramuscular), iar locul de acţiune este sistemul nervos central centrii de
percepere a durerii.
Mai sunt stimulate ideaţia, imaginaţia. Deprimă centrii respiratori.
Intoxicaţia poate fi acută, sau cronică. Cea cronică este acompaniată de caşexie,
infecţii, procese alergice. În intoxicaţia acută la început apar agitaţie, euforie,
hiperexcitabilitate, aparentă stimulare a funcţiilor intelectuale, pentru ca ulterior să survină
ameţeli, adimamie, greaţă, vărsături, prurit tegumentar (debut nazal la morfinomani).
La cadavru se constată aspecte lezionale de tip asfixic, urme de puncţii venoase sau
subtegumentare, leziuni de tip infecţios. Moartea survine fie datorită supradozării, fie
datorită complicaţiilor. Obişnuit toxicomanii se sinucid.
Toxicul se va căuta în intoxicaţiile cronice în urină. Mai pot fi dozaţi unii metaboliţi.
NARCOTICE DE
NARCOTICE DE NARCOTICE DE
ORIGINE
SEMISINTEZĂ SINTEZĂ
NATURALĂ
OPIUL HIDROXIMORFONA MERPERIDINA
MORFINA OXICODONA METADONA
CODEINA ETORFINA LAAM
TEBAINA HEROINA PROPOXYFEN
FENTANYL
Clasificarea din punct de vedere chimic a narcoticelor.
B.1. 3. NARCOTICE DE ORIGINE NATURALĂ.
B.1.3.1 OPIUL. Este cunoscut încă din antichitate, fiind un produs natural al unei
plante, numită Papaver somniferum. Păstăile (capsula) acestei plante, incizată, produce o
secreţie lactescentă, care după evaporarea apei (a doua zi) se transformă într-o pastă
maronie, numită opiu “crud”. O altă metodă de obţinere constă în extragerea din plantele de
mac, uscate, a alcaloizilor cu ajutorul unor substanţe chimice. Se obţine un extract care
poate fi solid, lichid sau chiar o fină pulbere maronie.
În industria medicamentelor, opiul intră în componenţa unor antidiareice. Compuşii
nitrogenaţi sunt de asemeni folosiţi.
Obişnuit, opiul se fumează dar mai poate fi mestecat şi înghiţit. Volumul său mare
face ca acest drog să nu fie traficat pe scară largă, fiind consumat actualmente în
comunităţile asiatice de refugiaţi.
B.1.3.2. MORFINA. (nr. CAS 57-27-2). Administrarea morfinei produce efecte
diverse, dar cele analgezice sunt de elecţie. Folosirea îndelulngată duce la apariţia
fenomenului de toleranţă, ca de altfel la toate opiaceele.
Se absoarbe rapid din tractul digestiv şi este metabolizată la nivel hepatic prin
conjugare cu acid glucuronic, rezultând morfin-6-glucuronatul, un metabolit de 2 ori mai
activ decât morfina şi care trece bariera hemato-encefalică. Timpul de înjumătăţire al
morfinei este de 2-3 ore, iar al morfin-6-glucuronatul mai lung. Eliminarea se face pe cale
renală.
B.1.3.3. CODEINA sau metilmorfina (nr. CAS 76-57-3). Se administrează pe
cale orală. După absorbţie, circa 10% este demetilată, rezultând morfina. Timpul de
înjumătăţire este de 2-4 ore. Generează efecte în principal analgezice şi respiratorii.
B.1.3.4. TEBAINA. Este un component aflat într-o proporţie mică în opiu. Produce
efecte mai de grabă stimulante decât depresive. Nu est folosită în scopuri medicale, dar
chimic poate fi folosită ca precursor în sinteza unor compuşi cum ar fi: codeina, naloxona,
etorfina.
B.1.2.NARCOTICE DE SEMISINTEZĂ. În această categorie intră substanţe care,
prin procedee chimice, modifică structura alcaloizilor conţinuţi în opium.
B.1.2.1. HEROINA sau diacetilmorfina este de departe cel mai cunoscut compus. Se
obţine prin tratarea morfinei cu anhidridă acetică. Se prezintă în stare pură ca o pudră albă
cu gust amărui. “Pe stradă” heroina se găseşte amestecată cu diverse substanţe, de tipul:
lapte praf, zahăr, chinină, cafeină, glucoză, diazepam etc., care-i “taie” efectul şi sunt
cunoscuţi ca “îndulcitori”.
De la jumătatea anilor ^80, pe piaţă a pătruns, având ca punct de plecare laboratoarele
clandestine din Mexic, o formă mai ieftină şi mai puternică de heroină, cunoscută sub
numele de “black tar”. Această nouă formă este responsabilă în mare parte de
supradozările care ajung în secţiile de urgenţă.
Calea de pătrundere este venoasă (în soluţie amestecată cu diverse lichide, chiar
alcool), intradermică, prizare pe nas sau chiar mestecată şi înghiţită.
După absorbţie este relativ rapid hidrolizată în 6-monoacetilmorfină (6- MAM). În
sânge dispare după aproximativ 60-90 minute. Se elimină prin urină. Tot în urină mai pot fi
identificaţi metaboliţii, sau unele substanţe cu care, adesea heroina este amestecată.
Efectele apar după un interval de timp variabil (funcţie de calea de administrare –
aproape instantaneu când este vorba de calea venoasă) şi constau într-o senzaţie plăcută de
eliberare totală de teamă şi stress, euforie, acompaniată de: senzaţie de vomă, uscăciunea
gurii. Ulterior apare senzaţia de panică, scăderea frecvenţei pulsului şi a celei
respiratorii.
La injectări repetate, senzaţia de vomă dispare din cauza fenomenului de toleranţă
care se instalează rapid. La fel dependenţa.
Fenomenele de sevraj apar la circa 8 – 12 ore de la ultima priză şi constau în:
transpiraţii, lăcrimări abundente, tremurături ale extremităţilor acompaniate de senzaţia de
răceală a acestora, diaree, senzaţie de greaţă, dureri abdominale şi crampe ale musculaturii
membrelor.
Intoxicaţia acută cu heroină este cel mai adesea consecinţa unui supradozaj (la
persoanele dependente), iatrogenă (mai rar). Se poate întâlni şi în tentativele de suicid.
Persoanele care au luat o supradoză sunt iniţial stuporoase, apoi intră în comă. Ritmul
respirator este scăzut, se instalează cianoza. Pupilele sunt simetrice, punctiforme. Dacă
hipoxia este severă, ele pot fi dilatate.
Temperatura corporală scade, pielea devine rece, umedă. Musculatura devine flască,
falca relaxată, limba poate cădea şi bloca căile respiratorii superioare.
Pe termen lung, la consumatori apar afecţiuni hepato-renale, infecţii pulmonare,
indurări şi chiar tromboze ale venelor injectate .
Diagnosticul trebuie avut în vedere la o persoană care prezintă triada:
· scăderea frecvenţei respiratorii;
· pupile miotice, comă (la doze mari);
· urme de injecţii la locurile de elecţie iniţial, ulterior chiar la nivelul venelor de
la picioare.


U.M.F. Iaşi, 1992;


2000;

Bucureşti, 1990;



2000;
1978;
MODULUL VII
LEZIUNILE ŞI MOARTEA PRIN AGENŢI FIZICI
1. Cuprins
2. Obiectiv general
= 4 ore

generale ale noţiunii de leziune fizică, determinată de agenţi externi, fizici..

impactul agenţilor fizici asupra corpului uman şi decelarea urmelor lăsate
de aceştia.
LEZIUNILE ŞI MOARTEA INDUSE DE AGENŢII FIZICI
În cursul evoluţiei sale, organismul uman a fost supus în permanenţă la variaţii ale
enrgiilor fizice din mediul înconjurător. Au apărut sisteme de adaptare la acestea, care
au permis supravieţuirea. Dacă energiile fizice acţionează brutal, sau un timp îndelungat,
capacitatea de adaptare este depăşită, fapt ce duce la îmbolnăviri sau la deces.
Agenţii fizici ai mediului extern sunt:
- temperatura;
- curentul electric;
- presiunea atmosferică;
- radiaţiile ionizante;
- vibraţiile sonore.
A. LEZIUNILE ŞI MOARTEA PRIN TEMPERATURI ÎNALTE. Acţiunea nocivă a
căldurii este mai des întălnită în practica medico-legală, datorită faptului că aceasta este
intens folosită atât în industrie cât şi în mediul casnic. Organismul uman este mai slab
adaptat la temperaturile înalte, decât la temperaturile joase.
Căldura acţionează local, dând naştere arsurilor, dar şi general, asupra întregului
organism, când produce hipertemia şi insolaţia.
ARSURILE reprezintă modificări locale sub acţiunea directă a unui factor termic,
însoţite de tulburări reflexe generale ce pot merge până la şoc. Sunt produse de flacără,
metale fierbinţi, gaze sau raze solare. Opăririle sunt produse de lichide fierbinţi sau aburi.
Mai pot fi produse de alţi agenţi fizici cum ar fi: curentul electric, radiaţiile X.
Sunt cunoscute 4 grade de arsuri:
- arsura de gradul I: se caracterizează prin înroşirea pielii şi edem local. Este
acompaniată de durere. Fiind vorba de un proces congestiv, nu poate fi observat la cadavru
ci numai la examinarea pe viu. După un timp, roşeaţa şi tumefierea dispar, dar persistă o
hiperpigmentare.
- Arsura de gradul II: se caracterizează prin inflamaţie cu formarea de flictene,
cu conţinut seros. Apar datorită clivajului straturilor epidermului. Conţinutul este bogat în
leucocite şi fibrină, fapt ce le diferenţiază de flictenele de putrefacţie. Perilezional prezintă
o zonă de congestie.
- Arsura de gradul III: este caracterizată prin necroza tisulară, cu formarea
de escare, tegumentele căpătând o culoare galben brun, sunt
insesibile, uneori de aspect tăbăcit. Sunt mediu propice infecţiilor, iar vindecarea se
face cu cicatrici retractile, dureroase, ce limitează mişcările.
- Arsura de gradul IV: în acest stadiu, ţesuturile sunt carbonizate în întregime.
De regulă apar doar la cadavre, fie pe o regiune, fie cel mai adesea pe tot corpul.
Leziunile generale provocate de acţiunea generală a căldurii, cuprind:
- insolaţia şi,
- şocul hipertemic.
Insolaţia este rezultatul supraîncălzirii corpului, sub acţiunea razelor solare şi este
caracterizată în special prin manifestări cantonate la nivelul sistemului nervos central.
Apare în zilele toride de vară.
Şocul hipertermic este consecinţa supraîncălzirii corpului uman, ce apare frecvent în

mediul industrial, la effort fizic desfăşurat în mediu umed şi cu temperatură ridicată. Este
generat de imposibilitatea pierderii căldurii, apar transpiraţii puternice, ineficiente ( datorită
faptului că mediul este umed ), iar moartea survine prin poaralizia centrilor nervoşi.
B. LEZIUNILE ŞI MOARTEA PRIN FRIG.
Ca şi temperaturile înalte, frigul acţionează asupra corpului uman local şi general.

Local apar degerăturile, iar în cazul acţiunii asupra întregului corp se produce hipotermia şi
îngheţul.
Manifestări locale: sunt reprezentate de degerături, care pot fi de grade diferite. Astfel
se disting:
- degerăturile de gradul I: sub acţiunea frigului iniţial apare o
vasoconstricţie ce determină culoarea albă a pielii, urmată de o vasodilataţie paralitică, ce
duce la apariţia unei culori violaceei. Concomitent apare o durere puternică, iar
sensibilitatea dispare. Dacă expunerea la frig încetează, această fază este reversibilă. La
cadavru, degerăturile de gradul I nu se păstrează.
- degerăturile de gradul II: sunt caracterizate de apariţia flictenelor cu conţinut
sanghinolent, ce se sparg uşor şi lasă suprafaţa pielii netedă, cenuşie, care ulterior se
ulcerează. în mod obişnuit, vindecarea degerăturilor de gradul I şi II este favorabilă.
- degerăturile de gradul III: apar atunci când se produce necroza
tegumentelor şi a straturilor celulare subcutanate.
- degerăturile de gradul IV: sub acţiunea prelungită a temperaturilor scăzute,
necroza se extinde şi cuprinde osul, cu apariţia fenomenelor de gangrenă uscată, sau umedă
(se asociază cu infecţia).
Acţiunea generală a frigului aupra corpului uman este mai des întălnită în practica
medico-legală, şi este cunoscută sub numele de hipotermie (îngheţ). Sub acţiunea prelungită
a frigului, capacităţile de termoreglare sunt perturbate, pierderea de căldură fiind mai mare
decât termogeneza. O serie de factori favorizează acest proces: alcoolul, vârsta, stări
generale deficitare, lipsa unei îmbrăcăminţi adecvate, etc.
Iniţial, apare o reacţie de apărare la frig, exteriorizată prin frison, şi amplificarea
funcţiilor vitale (circulaţie, respiraţie).
Expertiza medico-legală a morţii prin frig trebuie făcută rapid după dezgheţarea
cadavrului, deoarece putrefacţia se instalează galopant. La autopsie lividităţile sunt de
culoare roşu deschis, iar organele au o coloiraţie violaceu închis, datorită hemolizei intense.
Mici sufuziuni sanguine pot fi identificate pe peretele mucoasei gastrice. Au o culoare
cafenie, şi sunt cunoscute sub numele de petele lui Vîşnevschi.
Din punct de vedere juridic, moartea prin frig este în general accidentală, dar nu este
exclus omorul, în special la persoane ce nu se pot apăra (nou-născuţi, bătrâni). Frigul
conservă leziunile de violenţă.
C. LEZIUNILE ŞI MOARTEA PRIN ENERGIE ELECTRICĂ
Energia electrică este de provenienţă industrială şi naturală, contactul ei cu

organismul uman fiind periculos şi deseori mortal.
C.1. Electricitatea industrială.
Electrocutarea reprezintă un complex de modificări locale şi generale,
morfofuncţionale, care apar la un organism uman străbătut de un curent electric.
Contactul acestuia cu curentul electric se poate realiza în următoarele moduri:
- contact direct bipolar: organismul uman atinge concomitent cu două părţi ale
corpului două surse de curent, fiind deci o rezistenţă interpusă într-un circuit.
- contact direct unipolar: organismul atinge o singură sursă de curent, cu o parte
a corpului, curentul scurgându-se în pământ.
- prin arc voltaic: presupune nerealizarea unei atingeri concrete a sursei de
curent de către organismul uman. Apare la curenţi cu o tensiune foarte mare, când distanţa
ce separă organismul de sursă este cuprinsă între 0,7 m ( U=1000-10000 V) şi 3,7 m. (
U=400000 V).
Aceste moduri de contact, conduc la realizarea a trei bucle posibile, cu următoarele
traiecte:
- mână-mână: se realizează bucla superioară.
- mână-picior: se realizează bucla superoinferioară. Curentul se scurge prin
picior în pământ.
- picior-picior: se realizează bucla inferioară. Mai este cunoscută şi ca tensiune
de pas.
Examenul necroptic al unui organism uman electrocutat evidenţiază cele trei tipuri de
efecte pe care le are curentul electric asupra sa: efect termic (efectul Joule), efect chimic şi
efect mecanic (contracturi musculare brutale, însoţite de fracturi sau rupturi musculare).
Tanatogeneza în electrocuţii se consideră a fi realizată prin două mecanisme: asfixic,
generat de paralizia prin tetanizare a musculaturii respiratorii şi insuficienţei
cardiace acute generat de fibrilaţia ventriculară indusă de curentul electric.
Pe piele la locul de intrare sau de ieşire a curentului electric se constată:
a. marca electrică - se prezintă ca o depresiune a pielii, dură, de formă rotundă sau
ovalară, de culoare alb-cenuşiu, cu margini uşor ridicate şi ale cărei dimensiuni rar depăşesc
1 cm. Se mai poate prezenta ca o rozetă cu centrul alb-cenuşiu, de la care pleacă radial
pliuri fine ale pielii. Microscopic, are un aspect caracteristic, cu alungirea nucleilor
celulelor din stratul bazal al pielii, realizând aspectul caracteristic “în perie”. Marca
electrică nu apare când rezistenţa este mică (electrocuţie în imersie).
b. arsura electrică
c. metalizarea.
Expertiza medico-legală în electrocuţii se face după triada clasică descrisă de Jellinek,
şi cuprinde examenul sursei de curent – făcut numai de un expert, cu notarea
caracteristicilor ei - examenul cadavrului şi examenul la faţa locului.
Electrocuţia este aproape întotdeauna un accident, dar nu se exclude omorul, adesea
datorat unor glume. În literatură se citează şi sinucideri (imersia într-o cadă de baie, alături
de un foen conectat la curent). În unele state este o formă de aplicare a unei sentinţe capitale
judecătoreşti. Mai poate fi folosită şi ca formă de tortură, dar acest aspect este monitorizat
de organizaţii internaţionale.
C.2. Electricitatea atmosferică.
Fulgerul este o descărcare electrică între doi nori cu potenţial electric diferit, iar
trăznetul o descărcare între un nor şi pământ. Tensiunile atinse în astfel de situaţii depăşesc
1 miliard de volţi, intensitatea este de ordinul a sutelor de amperi, dar durata de acţiune este
foarte scurtă, rar ajungând la o secundă.
Dacă persoana este atinsă direct de trăznet, moartea este instantanee, iar dacă
trăznetul cade în apropiere, apar leziuni produse de zgomot, lumină, temperatură, presiune
atmosferică. Efectele sunt: mecanice, termice, biologice, electro-magnetice.
Efectele mecanice, se caracterizează prin plăgi profunde, cu margini neregulate,
zdrenţuite, leziuni de fractură, etc. Hainele sunt sfâşiate. Efectul termic duce la topirea
obiectelor metalice ale victimei, precum şi la apariţia leziunilor de arsură care sunt
întinse. Efectele biologice se manifestă prin edemul electrogen, metalizarea
tegumentelor, iar efectul electromagnetic constă în magnetizarea obiectelor metalice ale
victimei.
Uneori pe corpul victimei, examenul extern evidenţiază figuri caracteristice, dde
aspectul unor frunze de ferigă sau un arbore întors, numite fulguride. Ele nu au o durată
mare în timp, şi dispar după circa 24 de ore.
Expertiza medico-legală în astfel de situaţii trebuie coroborată cu datele
meteorologice din regiunea respectivă, la momentul producerii decesului.


U.M.F. Iaşi, 1992;

2000;

Bucureşti, 1990;

MODULUL VII
PRUNCUCIDEREA. EXPERTIZA PSIHIATRICĂ
1. Cuprins
2. Obiectiv general
= 3 ore

generale ale noţiunii pruncucidere şi resorturile psihologice ce determină,
acţiunea vătămătoare asupra nou-născutului.

acţiunea vătămătoare asupra nou-născutului şi factorii care determină
săvârşirea faptei de pruncucidere
PATOLOGIA MEDICO-LEGALĂ A PRUNCUCIDERII ŞI
AVORTULUI A. Generalităţi. Cadrul juridic.
Retrospectiva istorică a faptei de pruncucidere relevă condiţionarea calificării juridice

în raport direct cu istoria dezvoltării concepţiilor juridice şi a gândirii axiologice umane. În
Antichitate, în unele ţări, uciderea copiilor era permisă (ofrandă adusă zeilor – Egipt; copii
slabi şi debili erau la discreţia părinţilor care-i puteau ucide – Grecia, etc). Ulterior apar
primele reglementări coercitive ale acestor fapte (Legea celor XII Table).
Şi legislaţia din România a suferit modificări în acest domeniu, dar niciodată nu a
legat noţiunea de pruncucidere de starea civilă a femeii (măritată, nemăritată). De asemeni,
doar legea penală din 1936 prevedea ca termen termenul legal de declarare la starea civilă
(15 zile).
Actuala legislaţie penală din ţara noastră prevede, în articolul 177, infracţiunea
de pruncucidere ca fiind: “uciderea copilului nou-născut, săvârşită imediat după naştere de
către mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naştere.
B. Constatarea şi expertiza medico-legală a cadavrului în perioada perinatală.
Obiectivele fixate de legiuitor într-o astfel de expertiză sunt următoarele:
1. stabilirea stării de nou-născut;
2. durata vieţii intrauterine (pentru delimitarea diagnosticului de avort în lună mare
de cel de nou-născut prematur, imatur, dismatur sau supramatur);
3. proba vieţii extrauterine;
4. aprecierea viabilităţii nou-născutului;
5. durata vieţii extrauterine;
6. cauza medicală a morţii nou-născutului (modul de producere a leziunilor,
agent vulnerant);
7. acordarea sau neacordarea îngrijirilor după naştere.
B.1. Stabilirea stării de nou-născut. Acest obiectiv al expertizei medico- legale se

realizează cu ajutorul măsurării unor parametri caracteristici, pe care-i are nou-născutul la
termen.
Acesta are o lungime de 48-54 cm. (în medie de 50 cm.), iar greutatea cuprinsă între
2800 şi 3500 grame.
B.3. Aprecierea viabilităţii nou-născutului. Datorită condiţiilor speciale generate de

progresul ştiinţelor medicale, un făt poate fi considerat viabil din jumătatea a doua a lunii a
VI-a de viaţă intrauterină şi peste greutatea de 1000 grame.
Din punct de vedere medico-legal, se consideră viabil nou-născutul care are talia de
38 cm. şi o greutate de peste 1400 grame. Sub aceste limite, medicina legală consideră
nou-născutul ca fiind un avorton.
Un nou-născut este considerat neviabil când are parametrii biologici sub cei anterior
menţionaţi, când prezintă malformaţii congenitale incompatibile cu viaţa, sau se naşte cu o
afecţiune gravă contractată intrauterin. Pot fi declaraţi ca neviabili şi nou-născuţii cu
hemoragii masive meningo-cerebrale, consecutive traumatismelor obstetricale.
B.4. Proba vieţii extrauetrine. După expulzie, fătul intră într-o apnee a cărei durată
este variabilă, dar în medie de circa 2 minute. Se consideră că viaţa extrauterină începe
după această apnee, cu ocazia primului ţipăt, deci cu ocazia primei respiraţii. Respiraţia
extrauterină după naştere induce modificări pulmonare foarte evidente, care pot fi observate
după perioade foarte scurte de supravieţuire, atât la cadavrul proaspăt cât şi la cel aflat în
putrefacţie. Pentru aceasta este obligatorie recoltarea de fragmente de ţesut pulmonar, în
vederea examenului histopatologic.
Plămânul nerespirat, se prezintă macroscopic ca fiind mic, nedestins, cu suprafaţă
netedă, de culoare ciocolatiu-închisă, (sau intens roşietică), iar la palpare are o consistenţă
densă (de organ parenchimatos), fără crepitaţii şi elasticitate. Pe secţiune are acelaşi aspect,
iar din parenchim se scurge sânge neaerat, în cantitate mică.
Plămânul respirat este expansionat, umple cavitatea pleurală, depăşind cu marginea
anterioară uşor cordul. Are o culoare rozat albicioasă, suprafaţă neregulată (datorită
distensiei alveolare), iar la palpare este elastic, cu crepitaţii (aspect buretos). Pe secţiune din
parenchim se scurge secreţie rozat roşietică, spumoasă, aerată.
Constatarea acestor aspecte este adesea în practica medico-
legală
îngreunată de prezenţa modificărilor induse de putrefracţie.
În practică nu în puţine cazuri, cele două tablouri macroscopice se întrepătrund,
realizând plămânul parţial respirat.
Instalarea respiraţiei se face cu ajutorul probelor docimaziei.
Docimazia optică constă în examenul plămânului cu lupa şi are drept scop
evidenţierea neregularităţii suprafeţei pulmonare şi a desenului lobulilor pulmonari.
Docimazia hidrostatică se efectuează prin punerea piesei buco-cervico- toracice într-
un vas cu apă, urmată de decuparea de fragmente foarte mici de parenchim pulmonar, din
diferite zone, tocmai pentru a sesiza diferenţele de densitate.
Ambele probe au valoare orientativă, deoarece diferite procese patologice de
condensare (pneumoniile) sau putrefacţia induc rezultate fals pozitive.
De certitudine este proba docimaziei histopatologice. Ea se realizează pe fragmente
de parenchim pulmonar, care sunt prelucrate în tehnica histologică uzuală a includerii la
parafină colorate cu diverse coloraţii şi apoi examinate microscopic. Sunt observate aspecte
histopatologice caracteristice stări de plămân respirat, respectiv plămân nerespirat. De
asemeni metoda aduce informaţii şi privind eventuale suferinţe pulmonare (aspirat
amniotic, pneumonii, etc.), care pot fi cauze ale decesului nou-născutului.
B.5. Aprecierea duratei vieţii extrauterine. Se face analizând în principal modificările

cantonate la nivelul cordonului ombilical (inelul de demarcaţie şi evoluţia lui în timp), prin
metode histopatologice.
Alte aspecte au valoare orientativă. Amintim aici prezenţa sângelui pe corp şi a
semnelor naşterii recente, docimazia gastro-intestinală (proba Breslau), prezenţa unor zone
întinse de atelectazie la baza pulmonilor, etc. Aceste repere sugerează o supravieţuire de
până la 24 ore.
Peste 24 ore de supravieţuire, apar modificări la nivelul aparatului cardio- vascular
generate de instalarea respiraţiei şi care având în vedere intervalul de timp scurs, oferă o
imagine a duratei de supravieţuire.
B6. Cauza medicală a morţii nou-născutului. Decesul intrauterin al fătului se poate
datora unor factori violenţi (mecanici, chimici, fizici) dar poate fi şi cauza unor factori
patologici. Analiza minuţioasă a datelor oferite de examenul necroptic (extern şi intern)
coroborate cu datele oferite de examenele complementare (histopatologic şi toxicologic în
special) cu integrarea lor în datele de anchetă, contribuie la elucidarea acestui punct al
obiectivelor expertizei medico-legale.
Decesul produsului de concepţie în timpul naşterii are la bază în principal durata mare
a procesului de hipoxie, generat de apneea prelungită. Mai pot fi incriminate traumatismele
obstetricale, care produc leziuni cranio-cerebrale, leziuni osteoarticulare şi musculare şi nu
în ultimul rând leziuni ale organelor interne.
Moartea patologică în perioada perinatală (până la 30 zile de la naştere) se datoreşte
în principal fie prelungirii suferinţelor din timpul naşterii fie declanşării unora după
naştere. şi aici, examenul necroptic coroborat cu examenele complementare elucidează
cauza medicală a morţii.
B.7. Îngrijirea copilului după naştere. Rezistenţa nou-născutului la regimul termic

al mediului ambiant este foarte scăzută, datorită imaturităţii sistemelor de termoreglare,
hipotermia fiindu-i fatală, chiar şi în sezonul mai cald. De asemeni, hipertemia are efect
letal.
Neânfăşarea nou-născutului, prezenţa de sânge pe corpul acestuia, vernix caseosa la
plici, cordonul ombilical rupt, neligaturat, lipsa alimentelor în stomac, denotă lipsa
îngrijirilor post partum.
C.1. AVORTUL1- Cadru legislativ, istoric. Reprezintă conform articolului 185 din
Codul penal “întreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace, săvârşită în vreuna din
următoarele împrejurări:
a) în afara instituţiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate în acest scop;
b) de o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate;
c) dacă vârsta sarcinii a depăşit patrusprezece săptămâni.”
Se înţelege deci că avortul reprezintă o expulzie prematură a unui făt neviabil.
Astăzi, în peste 90% din ţările globului, avortul este reglementat social şi juridic prin
măsuri restrictive, reglementare impusă de considerente sociale, morale, medicale şi
biologice, fiind legiferat diferit, în raport cu orânduirea socială şi de stat. Astfel, în Anglia
este pedepsit, fiind culpabilă atât femeia ce acceptă întreruperea ilicită a sarcinii, cât şi
persoana ce o execută. În Olanda pedeapsa scade cu vârsta femeii, iar în Elveţia nu se
pedepseşte decât avortul femeilor sub 16 ani. În SUA avortul este permis la aprecierea a 2
medici, iar în Japonia numai femeilor peste 35 ani şi cu peste 3 copii. În Suedia este permis
cu avizul direct al Ministerului Sănătăţii.La noi, până în 1957, avortul era interzis, cu
excepţia aceluia care avea indicaţii medicale. Începând cu anul 1957 şi până în prezent, au
fost aplicate 4 decrete2, apărute la intervale diferite, ale căror consecinţe demografice,
medicale, sociale, morale şi nu în ultimul rând medico-legale au fost dezastruoase.
Această situaţie impune legislativului, medicilor şi opiniei publice în general,
problema unor legi cu un conţinut mai liberal, în aşa fel încât să permită controlul
avorturilor, influenţarea natalităţii şi intereselor grupului familial ştiut fiind faptul practic că
nici o concepţie religioasă, morală, politică, filosofică şi nici un act legislativ nu pot
împiedica femeia să facă avortul, dacă o vrea.
C.2. Clasificarea avortului şi a mijloacelor abortive.
Avortul poate fi spontan (patologic) sau provocat. Avortul spontan ocupă un procent
de circa 5 – 20 % din totalul cazurilor, are loc în primele luni de sarcină şi în etiologia lui
sunt incriminate cauze:
a) Materne generale: insuficienţă luteală, incompatibilitate Rh, boli infecţioase, boli
cardiovasculare şi renale;
b) Materne locale: hipoplazie uterină, malpoziţiile uterine, malformaţiile uterine,
afecţiuni inflamatorii ale uterului, tumori şi cicatrici uterine;
c) Ovulare: malformaţiile embrionare, mola hidatiformă, inserţia vicioasă a placentei,
dezlipirea prematură a acesteia;
d) Paterne: saturnismul, alcoolismul cronic (afectează spermatogeneza).
Avortul provocat poate fi:
a) La cerere (medical): se efectuează în unităţi spitaliceşti sau cabinete medicale
autorizate, la cererea femeii, de către medici specialişti, până la o vârstă a produsului de
concepţie de maxim 12 săptămâni.
b) Accidental: se referă la avortul involuntar a cărui origine poate fi traumatică sau
mecanică.
c) Empiric: produs în afara unităţilor medicale, de o persoană fără
studii de specialitate, prin metode mecanice, chimice, fizice.
Metodele mecanice de producere a unui avort empiric includ chiuretajul,
vacuumaspiraţia dar şi introducerea în cavitatea uterină a unor corpuri de tipul sondelor de
cauciuc, catetere, laminarii, andrele etc. Mai este citată în literatură introducerea unui lichid
sub presiune în cavitatea uterină cu ajutorul unui balon de cauciuc sau a unei seringi. Toate
aceste manopere produc ruperea membranelor ovulare cu contracţii uterine secundare şi
expulzarea produsului de concepţie.
Mijloacele chimice constau din substanţe administrate de regulă pe cale orală. Aceste
substanţe fie trec bariera placentară şi omoară fătul, fie determină contracţii ale musculaturii
uterine (pilocarpina, prostaglandinele - cele din familia PGF 2α, fizostigmina).
Mijloacele fizice constau în principal din aplicarea locală de temperaturi înalte (prin
băi fierbinţi la nivelul bazinului, introducerea în vagin de apă fierbinte, diatermie locală).
Sunt mai puţin eficiente şi de regulă greu obiectivabile printr-un examen local.
Toate aceste metode abortive duc la complicaţii locale şi generale, imediate sau
tardive care pun în primejdie viaţa mamei sau determină decesul acesteia. Amintim astfel
de complicaţii: imediate - hemoragia, perforaţia uterului, embolia gazoasă etc.; tardive –
cicatrici ale colului uterin, sinechii uterine, obstrucţii tubare cu sterlitate secundară etc.
C. 3. Expertiza medico-legală în caz de avort trebuie să răspundă
următoarelor obiective:
a) Demonstrarea existenţei sarcinii;
b) Stabilirea metodei abortive;
c) Stabilirea legăturii de cauzalitate între avort şi manopera abortivă.
a) Diagnosticul de sarcină şi de vârstă a sarcinii se va pune pe baza interogatoriului ce
arată data ultimei menstruaţii, data apariţiei mişcărilor fetale, la care se vor lua în
consideraţie eventualele stări disovulatorii sau paraovulatorii. Amenoreea nu are o
valoare diagnostică deosebită. Se recurge apoi la examenul clinic (modificările colului
uterin având o valoare diagnostică redusă) cât şi la reacţiile biologice de sarcină ce
evidenţiază prezenţa hormonilor de sarcină.
Reacţiile de sarcină, în general, devin pozitive după 6-8 zile de la nidaţie şi se
negativează în circa 7-8 zile de la întreruperea sarcinii. Astfel, reacţia Ascheim-Zondek se
menţine pozitivă 6-7 zile de la întreruperea sarcinii, iar reacţia Galli-Mainini circa 7-10 zile.
Reacţiile imunologice cu gonadotrofine
coriale se menţin pozitive 6 zile, atât în ser cât şi în urină.
Diagnosticul de sarcină se pune şi prin cercetarea hematiilor fetale la mamă sau a
cromosomului Y după luna I ca şi prezenţa celulelor gigante (sinciţioame) fără infiltrat
celular în jur, datorită acţiunii lor proteolitice.
Diagnosticul medico-legal al sarcinii se poate baza, cu valoare indicativă, şi pe datele
citologiei vaginale când, în frotiu vor fi prezente celulele naviculare cu scăderea indicelui
acidofilic. Cercetarea celulelor trofoblastice şi deciduale în frotiul vaginal timp de 30 zile
după avort permit un diagnostic pozitiv de sarcină în 20% din cazuri (metoda Montanari).
Constatarea modificărilor uterului în sarcină, dar îndeosebi prezenţa şi aspectul embrionului
sau fătului au o valoare diagnostică peremptorie.
În avortul cu exitus, în lipsa elementelor fetale şi a membranelor deciduale,
diagnosticul de sarcină se bazează pe examenul microscopic al uterului şi anume pe
prezenţa glandelor Opitz pe hiperplizia fibrelor musculare cu creşterea lor în lungime de
circa 40 ori şi în grosime de circa 3 ori, după neoformaţia de fibre musculare ca şi după
prezenţa celulelor mezenchimale tinere. Diagnosticul pozitiv de sarcină la cadavru sau la
persoană îl va pune cercetarea elementelor ovulare sau placentare, obţinute prin recoltare
necropsică sau cu ocazia chiuretajului de control uterin.
Diagnosticul de sarcină, la cadavru, se completează şi cu cercetarea corpului galben
de sarcină. În sprijinul diagnosticului de sarcină vine şi diagnosticul de naştere recentă, ce
se va stabili pe baza evoluţiei lohiilor, a reacţiilor biologice de sarcină, a secreţiei lactate, a
colului deschis ca şi pe baza involuţiei uterine care se face aproximativ cu 10 mm/zi sau pe
baza frotiului vaginal ce exprimă scăderea celulelor naviculare cu regresiune eozinofilică.
Diagnosticul etiologic al avortului:
Avortul instrumental, în care se evidenţiază:

ü leziuni lăsate de pensă sub forma unor mici rupturi şi zone hemoragice, situate în
jurul orificiului uterin extern; în avortul provocat, aceste leziuni se găsesc, de regulă, pe faţa
vaginală a colului, spre deosebire de avortul patologic, când după expulzia unui făt mort,
leziunile sunt situate endocervical; aceste leziuni dispar după 4-5 zile, lăsând cicatrice
numai în cazul în care au fost întinse; în faza acută, examenul stereoscopic poate ajuta la
diagnosticul diferenţial al acestor leziuni cu microchisturile şi ulceraţiile netraumatice;
ü dilatarea colului, care persistă câteva zile;
ü eventuala prezenţă de corpi străini în vagin;
ü rupturi şi fisuri cervicale în urma dilatării forţate;
ü perforaţii uterine şi leziuni ale anselor intestinale;
ü rupturi şi perforaţii vaginale;
ü rupturi ale părţilor moi vecine;
ü puncţia intraamniotică transabdominală se evidenţiază prin excoriaţia produsă de
ac, care este vizibilă timp de 2-3 zile în pielea hipogastrului;
ü prin traumatism abdominal în care trebuie să se pună în evidenţă: fundul uterului
situat suprasimfizar, leziuni traumatice hipogastrice, existenţa unui interval de timp de 3-4
zile între traumatism şi avort, excluderea altor cauze de divorţ;
Ø prin toxice abortive: prezenţa simptomelor clinice şi de laborator,
caracteristice substanţelor chimice enumerate; se procedează la recoltarea şi examinarea
conţinutului gastric, al sângelui şi a materiilor fecale;
Ø Dacă avortul este complet sau nu:
ü în avorturile incomplete, în zilele următoare persistă hemoragia, colul rămâne
moale, orificiul extern al uterului permite pătrunderea indexului, corpul uterin este păstos,
dureros la presiune şi deviat; de asemenea, apar simptomele complicaţiilor avortului
incomplet;
ü în avorturile complete, în zilele următoare se constată scurgerea de lohii (pe o
durată de timp în raport direct cu vârsta sarcinii) şi dispariţia treptată a semnelor sarcinii.
Expertiza medico-legală pe cadavru vizează:
ü diagnosticul sarcinii şi al vârstei acesteia. În cadrul autopsiei medico-legale

există posibilitatea ca după manevrele abortive, în cavitatea uterină să se găsească, după
caz, fie întreg produsul de concepţie, fie resturi fetale; în primul caz, pentru a aprecia vârsta
sarcinii se procedează la
măsurarea produsului de concepţie, iar în al doilea rând se urmăreşte
evidenţierea şi descrierea eventualelor leziuni de violenţă; recoltarea de mucoasă uterină
pentru examenul histopatologic este obligatorie pentru stabilirea diagnosticului de sarcină
(prin evidenţierea vilozităţilor coriale) şi eventual, pentru stabilirea vârstei sarcinii;
ü precizarea metodei abortive utilizate. Se face pe baza datelor morfopatologice
(obţinute la examenul necroptic şi microscopic a examenelor toxicologice), iar în cazul în
care dispunem de datele foii de observaţie, pe baza tabloului clinic consemnat în
aceasta; în absenţa demonstrării diagnosticului de avort şi a stabilirii metodei abortive
utilizate, simpla dovedire a stării de graviditate nu spune nimic, pentru că o femeie poate
avorta spontan;
ü diagnosticul de avort se bazează pe evidenţierea semnelor de sarcină în mucoasa
uterină (în cazul în care produsul de concepţie a fost
eliminat), a prezenţei resturilor ovulare, placentare sau prezenţei intrauterine a unui
făt mort; prezenţa leziunilor de violenţă pe colul uterin, în jurul acestuia, la nuvelul
celorlalte părţi ale uterului, prezenţa leziunilor de violenţă pe corpul produsului de
concepţie, existenţa complicaţiilor infecţioase la mamă, precum şi stabilirea diagnosticului
de avort incomplet, pledează pentru avortul provocat;
ü stabilirea legăturii de cauzalitate între avort şi metoda abortivă se bazează pe
rezultatele examenului necroptic şi al examenelor complementare; în ceea ce priveşte
substanţele chimice, trebuie avut în vedere faptul că dacă între pătrunderea acestora în corp
şi moarte s-a scurs un interval relativ mare de timp, există riscul ca rezultatele obţinute să
fie fals negative; leziunile de violenţă de pe col şi uter dovedesc acţiunea infracţională, deci
latura obiectivă a infracţiunii de avort şi, indirect, latura subiectivă a infracţiunii (adică
intenţia subiectivă a infractorului); de regulă, leziunile abortive încep pe faţa
vaginală a colului şi progresează spre cavitatea uterină, spre deoasebire de leziunile
consecutive expulziei unui făt mort, când leziunile se găsesc pe mucoasa cervicală şi lipsesc
pe faţa vaginală a colului;
ü stabilirea legăturii de cauzalitate între avort şi moarte se face pe baza coroborării
datelor necroptice, a celor obţinute prin examene complementare (histopatologic,
toxicologic, bacteriologic) şi eventualele date clinice (în cazul în care acestea există).


U.M.F. Iaşi, 1992;

2000;

Bucureşti, 1990;

MODULUL IX
ELEMENTE DE SEXOLOGIE
1. Cuprins
2. Obiectiv general
 Cuprins
= 3 ore
 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind

elementele şi problemele medico-legale ale dignosticului de sex şi
infracţiunilor sexuale

expertiza medico-legală în cazul infracţiunii de viol.
A. Generalităţi. Cadrul juridic
Instinctul sexual face parte din fiinţa biologică, fiind singurul care se consumă în doi
şi care, prin reproducere, dă naştere unei noi indi-vidualităţi şi unităţi biologice.
Pe lângă acest rol, la nivelul speciei umane sexualitatea a căpătat şi o dimensiune
psihologică (prin afectivitate, care contribuie la comuni-carea între indivizi) dar şi una
socială (societatea definind limitele dintre comportamentul sexual normal şi aberant).
Sexualitatea nu este ceva moral sau imoral, ci o realitate bio-psiho-socială, cu o puternică
latură culturală. Moral sau imoral în sexualitate este modul în care subiectul uman o
integrează în personalitatea sa.
Codul penal al României în articolele 197-204, din capitolul III, infracţiuni
privitoare la viaţa sexuală reglementează raporturile sexuale.
B. Probleme medico-legale ale diagnosticului de sex.
Practica medico-legală este confruntată, nu de puţine ori, cu stabilirea sexului unei

persoane. Aceasta poate surveni în cadrul acţiunilor judecătoreşti de stabilire a vârstei şi
sexului (fie ca urmare a pierderii actelor de identitate, ca urmare a înregistrării tardive a
naşterii) sau în cadrul acţiunilor judecătoreşti de desfacere a unei căsătorii (contractată de
un intersexuat). De asemeni, se pune problema clarificării sexului la un individ care doreşte
schimbarea acestuia, sau în cazul unor pretinse atentate sexuale survenite asupra unei
persoane de sex opus, care în realitate este un intersexuat sau transsexuat.
Prin sex, se înţelege totalitatea caracterelor genetice, anatomice, fiziologice
şi psihice ce definesc un individ ca bărbat sau femeie şi care, sub aspect sexual îl
diferenţiază polar. Toate aceste caractere sunt integrate şi converg în sexul civil, de
înregistrare adecvată în evidenţele civile.
Intersexualitatea reprezintă o discordanţă în integrarea acestor nivele ce definesc
sexul şi are o etiologie complexă (hermafroditismul).
Prin transsexualism se înţelege trăirea sentimentului de apartenenţă la alt sex şi el
poate fi minor (adoptarea vestimentaţiei sexului opus) sau major (perversiune, caz în care se
asociază cu homosexualitatea).
Expertiza medico-legală în astfel de situaţii este complexă, şi cuprinde investigarea
tuturor nivelelor de sex anterior menţionate (ge-netic, anatomic, fiziologic, psihic).
C. Infracţiunile sexuale
C.1. Violul. (lat. vis = a forţa). Se caracterizează prin reducerea victimei la starea de
obiect sexual, prin disocierea instinctului sexual de afectivitate. Frecvenţa sa în societatea
umană variază funcţie de timpul istoric şi de tipul organizator al societăţii.
C. 1. 1. Cadrul legislativ. În Codul penal actual, la articolul 197 este incriminată
infracţiunea de viol, articolul 198 incriminează noţiunea de raport sexual cu o minoră, iar
articolul 199 seducţia.
Trebuie făcută precizarea că articolul 197, privitor la viol este modificat în sensul că
subiectul activ al infracţiunii poate fi şi femeia. De asemeni, este incriminată şi
constrângerea la un raport sexual în cadrul căsătoriei (similar
Germaniei, Franţei).
Se impun a fi făcute câteva precizări privind violul:
a. Constrângerea victimei (fizică, psihică sau morală) trebuie să fie efectivă şi
suficientă pentru a înfrânge rezistenţa acesteia. Ea trebuie să vizeze săvârşirea unui raport
sexual. De asemeni, împotrivirea (fără teamă de a greşi, violul poate fi considerat o
infracţiune de opoziţie) trebuie să fie fermă şi nu de circumstanţă. Rezultatul interacţiunii
celor doi factori (constrângere şi opoziţie) va fi obiectivată de leziunile de violenţă, de
imposibilitatea psihică de a consimţi a victimei. Analiza lor temeinică ajută la clarificarea
cazurilor de violuri ambiguui (complicitate la viol).
b. Consumarea raportului sexual prin constrângere, în condi-ţiile împotrivirii victimei
este un alt element al infracţiunii de viol.
C. 1. 2. Obiectivele expertizei medico-legale în infracţiunea de viol.
Pot fi schematizate astfel:
- Dacă s-a consumat un raport sexual;
- Existenţa leziunilor de violenţă;
- dacă victima se afla în imposibilitatea fizică sau psihică de a-şi exprima
voinţa sau a se apăra;
- dacă persoana învinuită este sau nu subiect activ al infracţiunii de viol ? (din
păcate acest punct este solicitat rar de organele de cercetare penală).
Rezolvarea lor presupune următoarele etape:
- Examenul victimei;
- Examenul agresorului;
- Examenul lenjeriei intime, atât la agresor cât şi la victimă.
- Examenul la faţa locului.
Practica medico-legală cunoaşte în principal violul al cărui subiect pasiv este femeia.
În această caz sunt întâlnite două situaţii:
¨ Femeia nu a avut viaţă sexuală;
¨ Femeia a avut viaţă sexuală.
În prima situaţie, violul consumat (cu intromisiunea penisului) duce la pierderea
integrităţii anatomice a himenului. Procesul poartă numele de deflorare.
Himenul (Himen la romani, Himeneus la greci = Zeul Căsătoriei; himenele =
imnurile ce se aduceau căsătoriei) este membrana situată la limita vestibul vaginal-vagină,
fiind un vestigiu embriologic, fără a avea vreun rol
genetic sau anatomic.
Anatomic, unui himen i se descriu: o bază de implantare şi o margine liberă, care
delimitează orificiul himenial. Himenul are o lăţime şi o grosime, care-i conferă acestuia o
consistenţă variabilă. Marginea liberă poate fi netedă, crenelată, cu incizuri (congenitale şi
care nu merg până în baza de implantare), răsfrântă sau nu înafară. În raport de aceşti
parametri, himenul are o formă inelară (cel mai frecvent), semilunară sau polimorfă. Cu
vârsta, himenul suferă un proces de fibrozare, care favorizează leziuni mai grave în cazul
unui act sexual.
Himenul inelar este dispus de jur împrejurul intrării în vagin, având orificiul central, o
lăţime şi grosime variabile. Rupturile acestui tip de himen se fac de obicei la poziţiile 3, 6,
şi 9 pe cadranul convenţional. O formă particulară de himen inelar, este cel complezant,
caracterizat printr-o lăţime foarte îngustă
(1-2 mm), de regulă dilatabil şi permiţând în acest fel un act sexual fără a se rupe. În
această situaţie, deflorarea se produce cu ocazia naşterii, prin pasajul produsul de concepţie
prin filiera pelvi-genitală, ocazie în care himenul apare sub forma unor carunculi mirtiformi.
Himenul semilunar are orificiul excentric, cu o lăţime maximă în jumătatea
inferioră, rupturile făcându-se de obicei la poziţiile 4, 5, 7 de pe cadranul convenţional.
Formele particulare de himene (cribriform, cu bridă centrală şi două orificii,
imperforant, etc.) sau cele care circumscriu un orificiu al cărui diametru este sub 1-1,5 cm.,
sunt caracteristice lipsei unui raport sexual vaginal.
Premergător examenului ginecologic, este recomandat a lăsa victima să
povestească singură, în cuvintele sale ce s-a întâmplat. Eventuale detalii de tehnicitate
sexuală vor fi puse sub semnul întrebării.
Examenul ginecologic se va face numai în cabinet medical, pe masa ginecologică,
cu îndepărtarea coapselor şi flectarea genunchilor, în prezenţa obligatorie a unei a treia
persoane. Examinatorul cu ajutorul a două comprese, prinde şi tracţionează moderat labiile
mari spre exterior şi uşor în sus, permiţând astfel vizualizarea vestibulului vaginal, a
himenului şi a porţiunii incipiente a vaginei. În situaţii de incertitudine, se apelează la
examinarea stereoscopică, care evidenţiază mai bine rupturile sau incizurile himeniale.
Diagnosticul deflorării se face după:
- Evidenţierea rupturilor himeniale. Ele au o evoluţie temporală similară plăgilor,
fiind iniţial sângerânde, cu marginile tumefiate infiltrate, acoperite de o secreţie albicioasă
de fibrină. Ulterior ele se epitelizează, putându-se sau nu organiza conjunctiv (cicatrice albă
în baza de implantare). Obişnuit, rupturile pot fi decelate până la maxim 10-12 zile de la
producere, după care nu se mai poate preciza când a avut loc deflorarea.
- Evidenţierea unor echimoze, hematoame, la nivelul vestibulului vaginal.
- Se pot întâlni (în cazul unor impetuozităţi sexuale marcate, agresiuni sexuale la
copii sub 10-12 ani, la femei în vârstă sau disproporţii marcate ale organelor genitale),
leziuni ale organelor genitale şi/sau perineale de grade diferite, de la rupturi până la explozii
ale vaginei şi fundurilor de sac vaginale.
Obiectivarea opoziţiei victimei se face printr-un examen corporal atent, care
consemnează leziunile de violenţă. O atenţie sporită trebuie acordată poziţiei lor. Pot fi
evidenţiate echimoze şi excoriaţii perioro-nazal (produse prin comprimarea nasului şi gurii
cu mâna agresorului), la nivelul articulaţiei pumnului (agresorul răsuceşte la spate mâna
victimei), faţa internă a coapselor (survenite prin îndepărtarea forţată a acestora), etc.
Poate fi întâlnită chiar asfixia sexuală.
Mai pot fi constatate leziuni produse de diferite obiecte, aflate la locul unde s-a
produs violul, frecvent de tipul excoriaţiilor sau plăgilor.
Examenul genital şi corporal trebuiesc dublate de un examen serologic, al cărui scop
este evidenţierea prezenţei spermatozoizilor în căile genitale. Ei lipsesc când agresorul
foloseşte un condom, sau ejacu-lează în afara căilor genitale. Prezenţa lor dovedeşte un
raport sexual, dar nu şi existenţa unei violenţe.
Examenul femeii care a avut viaţă sexuală, va respecta aceleaşi principii şi va
parcurge aceleaşi etape, cu precizarea că nu vor mai fi consemnate leziuni de deflorare.
Obiectivarea are la bază constatarea leziunilor de opoziţie precum şi cercetarea eventualei
prezenţe a spermatozoizilor (persistă maxim 36-48 ore de la raportul sexual în căile
genitale feminine, dacă victima nu şi-a făcut toaleta locală). Se impune a fi făcută şi o
expertiză psihologică, al cărui scop este de a decela boli ce duc la anularea
consimţământului victimei, sau pentru infirmarea unor fixări patologice cu false acuzaţii de
viol.
În ambele situaţii probleme deosebite pune violul comis de mai mulţi agresori.
Examenul agresorului va evidenţia urme ale opoziţiei victimei. Ele pot fi de tipul
excoriaţiilor (dispuse pe faţă, gât), muşcăturilor, etc. În cazul unui raport sexual anal, se pot
găsi urme de materii fecale la nivelul şanţului balano- prepuţial. Mai pot fi semnalate
implantări de diverse materiale la nivelul prepuţului, care pot explica eventualele leziuni
vaginale ale victimei.
Este recomandată efectuarea unei expertize medico-legale psihia-trice şi agresorului,
care poate evidenţia afecţiuni psihice caracterizate printr-o dezinhibiţie a pulsiunilor
sexuale.
Vor fi recoltate spermă şi fire de păr ale agresorului sau presupuşilor agresori, în
vederea comparării cu ceea ce s-a găsit la victimă, pe lenjeria acesteia sau cu ocazia
examenului la faţa locului. Compararea presupune analiza caracteristicilor morfofuncţionale
ale spermatozoizilor (mobilitate, procent de malformaţii, etc.), analiza tipul (secretor-
nesecretor), chiar a amprentei genetice.
Examenul la faţă locului se desfăşoară după regulile de tactică şi tehnică
criminalistică şi are drept scop identificarea şi ridicarea urmelor biologice. El poate dovedi
şi opoziţia victimei, când violul s-a consumat într-un spaţiu închis (cameră, etc.).
Examenul lenjeriei intime, este un examen de laborator, care evidenţiază
urmele biologice.
Având în vedere complexitatea unei astfel de expertize medico-legale, multitudinea
factorilor care pot da rezultate fals negative sau fals pozitive, nu trebuie considerată desuetă
afirmaţia lui Voltaire: “violul este mai greu de probat, decât de făcut “.
D. Perversiunile sexuale
În jurul manifestărilor sexuale aberante, s-au purtat ample discuţii şi s-au făcut
cercetări medicale, sociale, juridice. Ele datează din cele mai vechi timpuri ale umanităţii,
în unele epoci istorice fiind fenomene de masă (homosexualitatea masculină în Grecia
Antică).
O clasificare a manifestărilor sexuale anormale le împarte în:
1. Sodomia ratione modi;
2. Sodomia ratione sexus;
3. Sodomia ratione generis;
4. Perversiunea mijloacelor;
5. Perversiuni diverse.
D.1. Sodomia ratione modi. Presupune relaţii de tip heterosexual, producându-se cu
acordul partenerilor. În cazul survenirii dezacordului, ele fac obiectul expertizei medico-
legale, fiind motiv de desfacere a căsătoriei. Se pot enumera: masturbarea reciprocă; coitul
anal; coitul oral (felaţia), coitul între sâni sau coapse, cunilingusul (generarea de senzaţii
voluptoase cu ajutorul limbii).
D.2. Sodomia ratione sexus. Presupune relaţii homosexuale, putând fi masculină sau
feminină. Articolul 200 Cod penal stabileşte situaţiile şi pedepsele unor astfel de relaţii.
Homosexualitatea masculină este cunoscută şi sub numele de pederastie
(pedos=băiat). Ea poate fi permanentă sau ocazională. Se consumă obişnuit printr-un raport
sexual anal dar mai pot fi practicate: cunilingusul, masturbarea reciprocă, coitul oral.
Expertiza psihiatrică a părţii pasive poate evidenţia o bisexualitate psihică, cu un
comportament feminin (gătesc, cos, brodează, îşi vopsesc chiar părul şi unghiile).
Expertiza medico-legală poate evidenţia, funcţie de intervalul scurs de la contactul
sexual, prezenţa spermei în rect (pentru partea pasivă) dar şi urme de materii fecale, floră
microbiană, scame de lenjerie, la nivelul penisului (pentru partea activă). La primul contact
sexual anal se produc fisuri anale, de profunzime şi întindere variabilă, pentru ca la
repetarea contactelor anale, să apară o scădere a tonusului sfincterian, sesizabilă la tuşeul
rectal. La marii homosexuali, mucoasa anală nu mai are pliurile convergente spre anus şi se
citează o atonie sfincteriană. Secundar, lenjeria intimă este pătată de materii fecale.
Homosexualitatea ocazională apare în situaţii de privare de libertate îndelungată, dar
este citată şi la marinarii care efectuează curse lungi.
Homosexualitatea feminină se întâlneşte sub două forme:
1. tribadismul (tribo = a freca). Apare la femei cu tulburări endocrine şi/sau
psihice. Fie că prezintă un clitoris mai dezvoltat, fie că îşi confecţionează un phallus
artificial, ele joacă în relaţia sexuală rolul activ. Partenerele devin dependente una de alta,
au mari legături amoroase, îşi întemeiază o viaţă comună, dar pot ajunge la scene de gelozie
soldate adesea cu acte de răzbunare.
2. safismul cunoscut şi sub numele de lesbianism (poeta Sapho din insula Lesbos),
constă în atingeri şi mângâieri ale diferitelor regiuni corporale, precum şi a organelor
genitale , în vederea producerii senzaţiilor voluptoase.
D.3. Sodomia ratione generis. Este o sodomie în care relaţiile sexuale decurg între
oameni şi animale. Este cunoscută şi sub numele de zoofilie. Expertiza psihiatrică relevă de
obicei un sindrom de deteriorare - de agenezie (demenţă, oligofrenie), sau o encefalopatie.
D.4. Perversiunea mijloacelor. În această categorie se include sadismul şi
masochismul.
1. Sadismul. Numele provine de la marchizul de Sade. Se caracterizează prin
asocierea actelor sexuale cu torturi fizice sau morale ale partenerului (partenerei), în
vederea obţinerii orgasmului. Sadicul îşi maltratează victima, având conştiinţa clară. Sadicii
sunt în general nesociabili, caracterizaţi printr-un comportament brutal, chinuind antu-rajul,
manifestând interes deosebit pentru evenimente sângeroase.
Ca forme se descriu:
I. Micul sadism: se manifestă prin muşcături, ciupituri,
dresarea de cuvinte triviale partenerei (partenerului).
II. Marele sadism: victima este torturată, violată, adesea apare lezarea organelor
genitale, amputarea sânilor. Violenţa poate merge până la uciderea victimei cu eviscerare,
sau depesaj.
2. Masochismul. Subiectul, pentru a-şi satisface instinctul sexual simte nevoia de
a fi chinuit, umilit de partener.
D.5. Perversiuni diverse. Cuprinde aberaţii sexuale diferite care nu pot fi încadrate în
nici o categorie din cele de mai sus.
¨ Necrofilia. Presupune relaţii sexuale cu cadavre. De obicei aceşti indivizi sunt
alienaţi mintal.
¨ Narcisimul. Se caracterizează prin iubirea propriei persoane, care-şi satisface
instinctul prin contemplarea corpului.
¨ Fetişismul. Plăcerea sexuală este generată de vederea obiectelor aparţinând
persoanei iubite.
¨ Azoofilia. Constă în satisfacerea instinctului sexual prin contemplarea
de obiecte neânsufleţite (fotografii, sculpturi, etc.)
¨ Gerontofilia. Presupune relaţii sexuale cu persoane în vârstă (în special femei).
¨ Voayerismul. Satisfacţia sexuală se obţine prin contemplarea
actelro sexuale săvârşite de alţii.
Tot în categoria perversiunilor diverse mai pot fi încadrate folosirea de procedee
artificiale de satisfacere a instinctelor sexuale (aparate, proteze, etc). al căror scop este fie
menţinerea erecţiei, fie reproducerea organelor sexuale masculine, respectiv feminine.
D.6. Atentatul la bunele moravuri. Este prevăzut şi pedepsit de articolul 321 din
Codul penal. Aici pot fi încadrate totalitatea manifestărilor de ordin sexual, care prin
conţinutul lor lezează spiritul de pudoare al societăţii şi persoanei.
Actul cel mai frecvent îl reprezintă exhibiţionismul, care constă în expunerea
organelor genitale în public. Este mai frecvent la bărbaţi, dar se
semnalează şi la femei. Persoanele în vârstă, cu tulburări în sfera aparatului urinar,
pot fi bănuite de exhibiţionism. De obicei, infractorii sunt bolnavi psihici. Tot în acest
articol mai pot fi încadrate: săvârşirea de gesturi obscene în public, răspândirea de materiale
obscene sau pornografice, satisfacerea actului sexual în public, etc.


U.M.F. Iaşi, 1992;


2000;

Bucureşti, 1990;


Medicina Legala DR IV Sem I

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Medicina Legala DR IV Sem I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu

Suport de curs – învăţământ la distanţă

 = INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNEI UNITĂȚI DE

= INFORMAŢII SUPLIMENTARE PUTEŢI GĂSI PE PLATFORMA

1. Modulul I – Introducere în medicina legală

2. Modulul II – Tanatologie medico-legală

3. Modulul III. Cauzalitatea în medicina-legală

4. Modulul IV. Traumatologie generală, traumatologie topografică.

5. Modulul V. Traumatologie specială

6. Modulul VI. Toxicologie medico-legală

7. Modulul VII. Leziunile şi moartea prin agenţi fizici

8. Modulul VIII. Pruncuciderea. Expertiza psihiatrică

9. Modulul IX. Elemente de sexologie

 U.I.1. Definiţie. Obiectul, metodele şi conexiunile medicinii legale;

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind noţiunile

 Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind

1. Definiţie. Obiectul, metodele şi conexiunile medicinii legale

 MEDICINA LEGALĂ este o disciplină medicală care îşi pune cunoştinţele

 Medicina legală capătă astfel un caracter interdisciplinar, dar nu numai cu

2. Istoricul medicinii legale

Este greşit a se afirma că medicina legală s-a născut în legătură cu

 moaşe a femeii gravide condamnate la moarte, pedeapsa amânându-se până după

În ce constă obiectul medicinii legale

Progresul general al ştiinţelor medicale, chimiei şi fizicii, face posibilă

Prima menţiune scrisă în limba română, care face referire la cazurile

 În România, Pravilele lui Vasile Lupu şi Matei Basarab (tipărite la 1646 în

1. Ander Z., Bilegan I. – Medicina Legală, Editura Didactică

2. Astărăstoae V. şi col. – Elemente practice de medicină legală. Litografia U.M.F.

3. Astărăstoae V. şi col. – Ghid practic de medicină legală pentru jurişti. Editura

4. Beliş V. – Îndreptar de practică medico-legală, Editura Medicală,

 U.I. 3. Importanţă medico-legală;

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind studiul

Cadrul juridic al expertizei medico – legale pe cadavru, îl constituie în

Stările terminale sunt ultima etapă a sindroamelor tanatogeneratoare. Sunt de

1. Definiţi noţiunea de moarte clinică ?

Întinderea în timp a procesului morţii este variabilă. În moartea rapidă, perioada

D. PROBLEME DE ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE ÎN STĂRILE TERMINALE

Determinarea cât mai precisă a momentului morţii, decide întreruperea la timp a

 U.I.1. Aspecte practice

 Obiectiv general: Cunoşterea unor noţiuni de bază privind

În teoria şi practica medico-legală categoria filozofică de cauzalitate reprezintă

B. CAUZALITATEA BIO-MEDICALĂ. DEFINIŢII.

În sistemele vii, legătura cauză – efect nu depinde predominant de intensitatea

CAUZALITATEA ÎN TEORIA ŞI PRACTICA MEDICO-LEGALĂ

Deşi în literatura de specialitate încercările de abordare a problemei nu au ajuns la

1. Ce presupune cauzalitatea biomedicală ?

Raportul de cauzalitate directă condiţionată

Raportul de cauzalitate ridică probleme mai dificile în rezolvarea concluziilor

N.T., bărbat de 43 de ani, suferă un traumatism consecutiv unei căderi cu abdomenul pe o

1. Ander Z., Bilegan I.– Medicina Legală, Editura Didactică şi

 Obiectiv general: Cunoşterea unor noţiuni privind traumatismele şi

Traumatismul a apărut odată cu încercarea omului de a stăpâni natura dar şi

- agenţii traumatici biologici, trebuie să acţioneze în mod

BOALA TRAUMATICĂ. ETIOPATOGENIE, SEMNE CLINICE, EXAMENE

AGENŢI TRAUMATICI, MECANISME LEZIONALE,

 cerinţelor justiţiei, este cea făcută de MORARU, 1967.

Cum aproape orice acţiune traumatică are un caracter dinamic, în practică

Aceste leziuni sunt consecinţa directă, nemijlocită, a contactului corpului

Timpul scurs de Culoarea echimozei Mecanism

Tabel nr. 6. 1. Evoluţia în timp a modificărilor cromatice a a echimozelor.

Aceste date au o mare variaţie individuală, dar şi regională (echimozele de la

LIVIDITĂŢI ECHIMOZE PUTREFACŢIE