Recunoștința, floare rară*

Iisus Învățătorul, mergând spre Ierusalim,

A traversat Galileea și muntele Garizim.
Ucenicii îl urmează și-n tăcere ei ascultă
Ceea ce le povestește, cuvânt cu putere multă.

Le vorbea de pocăință, de sminteli și de iertare,

Despre-ntărirea credinței și de sfânta ascultare.
Apoi, trecând de-o colină, aproape pe înserat,
Ajunseseră cu toții la porțile unui sat.
Satul avea niște case sumbre, mici și ne-ngrijite,
Iar locuitorii-aceia parcă dormeau prin morminte.
Ucenicii se uimiră devenind și mai sfioși
Când în cale le ieșiră vreo 10 bărbați leproși.
Fiecare, după Lege, ar fi trebuit să strige:
„Necurat!!! Rămâi departe, sunt lepros! Nu mă atinge!”
Dar aceștia n-au făcut-o, căci prin duhul au simțit
Că S-a făcut trup Cuvântul și Mesia a venit.
Toți, căzându-I înainte, glasul lor au ridicat
Ca o rugă disperată, cu putere au strigat:
„O!.. Iisuse , mare Dascăl, miluiește-ne pe noi,
Recreează chipul nostru și ne scoate din nevoi.”
Fără ca să îi atingă, El le spune răspicat:
„Mergeți la preoții voștri și v-arătați, ne-apărat.”
Preotul, potrivit Legii dinainte de Hristos,
Decidea dacă leprosul a devenit sănătos.

1
Apoi el mergea acasă, mulțumind lui Dumnezeu,
Dar plătind, după cutumă, la templu, tributul său.
Auzind aceste vorbe leproșii-n grup au plecat
Și-ndreptându-se spre templu, de lepră s-au curățat.
Însă unul dintre dânșii, văzându-se sănătos,
Fără tăgadă se-ntoarse să revadă pe Hristos.
Cum Îl vede, se prosternă la picioarele Lui sfinte,
Printre lacrimi mulțumește, fără prea multe cuvinte.
Omul care se întoarse, nu era iudeu de neam.
Evanghelia ne spune că era samaritean.
Dar Hristos văzându-i zelul, îi spune un amănunt
„Doar tu ești curat de lepră, dar cei nouă unde sunt!?”
Ce era vinovat omul că ceilalți nu s-au întors
Să revină și să zică: „Doamne mulțumesc frumos!”?
De aceea, El nu-l mustră pe cel care-a revenit:
„Scoală-te și mergi acasă, credința te-a mântuit!”
*
În loc de concluzii - Istorioară anaghinoscomenă
Într-o zi un sfânt părinte s-a rugat lui Dumnezeu
Să vadă activitatea sfinților din cerul Său.
Dumnezeu în marea-I milă îi descoperă în vis
Sectorul Registratură din cerescul paradis.
Merge însoțit d-un înger spre acel sector, anume
Unde se-nscrie-n registru orice cerere din lume.
A văzut forfotă mare, agitație, mulțime,
Zecile de mii de îngeri roiau ca niște albine.
Alte zeci de mii de îngeri aduceau la-nregistrare
Ca apoi, înregistrate, să le ducă pe sectoare.

2
Sfinții le citeau cu grijă și făceau un referat
Ca Dumnezeu Milostivul să le dea la operat.
După ce Mântuitorul prescria la toți răspunsul,
Cererile-apostilate își urmau în grabă cursul.
Alți îngeri duceau în aripi să se pună-n aplicare
Ceea ce Preamilostivul a prescris la fiecare.
Sfântul, uimit de aceasta, purtat de însoțitor ,
Voia neapărat să vadă care-i pasul următor.
Îngerii zburau în grabă, mai iute ca sateliții,
Către locul ce se cheamă omenește Expediții!
Era un hangar de fildeș, mai mare decât Pământul,
În care erau expuse bunătăți cu amănuntul.
Zeci de mii…de mii de îngeri pregăteau în graba mare
Colete, ca să trimită ce a cerut fiecare.
Din hangarul plin cu daruri, colete cu hrisov sfânt
Erau duse de alți îngeri la lumea de pe Pământ.
Oamenii primeau îndată daruri de la Dumnezeu
Și se răsfățau din ele, fiecare-n felul său.
Oamenii, majoritatea, din lene sau nesimțire,
Nu voiau nici să semneze confirmarea de primire.
Cât privește mulțumirea pentru cadoul primit,
Poate unul dintr-o mie dacă s-ar fi ostenit.
Asta confirmă și sfântul cel răpit prin vis în cer,
Unde a zărit și-un înger ghemuit într-un ungher,
Așteptând, poate vreun altul va intra-n biroul său
Să aducă de la oameni scrisoare lui Dumnezeu.
Se opri sfântul o clipă și se umplu de uimire
Când citi cu ochi-n lacrimi: Confirmare de primire.

3
Era scris cu flori de aur pe ușa de la birou,
Iar registru Confirmare era vechi, dar părea nou.
Ca să înțeleagă bine, sfântul insistă puțin:
„De ce stă oare degeaba acest îngeraș divin?
Nimeni nu-i deschide ușa și stă aicea stingher!
Cred că vin toți mesagerii fără confirmări în cer!”
„Așa este”, zise duhul îngerului netrupesc,
Cel ce însoțise sfântul în periplul său ceresc.
„Aici se înregistrează, confirmări de mulțumiri,
Ca apoi să se transmită Preaînaltei Stăpâniri!
Se pare că îngerașul stă degeaba, stingherit
Pentru că de multă vreme confirmări n-a mai primit.
Trist este și îngerașul, dar mai trist e Dumnezeu
Deși El nu încetează să trimită darul său.
Recunoștința umană a devenit floare rară
Nimenea n-o mai cultivă și începe să dispară.
Mergi la oamenii din lume și le spune din priviri
Să cultive iar în inimi crinul bunelor vestiri.”

*Meditație lirică la pericopa evanghelică din duminica Recunoștinței, a 29-a

după Rusalii

4
Comentariu la „Recunoștința, floare rară”

Mântuitorul Hristos în drumul Său spre Ierusalim a traversat Galileea și

muntele Garizim, adică Samaria – locul care era ocolit de către toți iudeii care
dușmăneau pe samarineni. Deci Iisus trecând peste pământescul Garizim, mergea
spre cerescul Ierusalim, acolo unde ar trebui să ajungă toti cei care Ȋi „ascultă în
tăcere cuvântul cu putere multă”. Cuvântul cu putere multă este cuvântul care
răsună în tăcere. „Puterea multă” nu-i dădea cuvântului volumul lumesc care ar fi
trebuit să acopere gălăgia rezultată din ura samarinenilor și a iudeilor, ci „puterea
multă” a cuvântului era aceea care răsuna numai în liniștea pe care din păcate doar
suferința o mai putea menține.
Ȋn satul sumbru cu case „mici și ne-ngrijite” era o liniște de mormânt, o
liniște menținută de suferință. Era vorba de liniștea bolii, boală care de multe ori
unifică și crează o liniște disperată. Acolo nu mai erau samarinenii și iudeii cu
dușmănia lor, acolo era liniștea bolii; acolo nu erau leproșii iudei și leproșii
samarineni, ci erau loproșii, cu liniștea și boala lor. ( Pentru că de multe ori
boala ne unește, iar sănătatea ne dezbină! ) Erau incurabilii cu boala lor, era
umanitatea cu-al ei chip desfigurat. Erau leproșii disperați care își manifestau
dorința incurabilă de a se vindeca, de astă dată nu prin strigăt, ci prin rugă! (Nu
numai boala lor era incurabilă, ci și dorința lor era incurabilă! Nimeni nu-i
putea vindeca de dorința de a se vindeca! ) Numai Hristos putea vindeca
umanitatea de lepra neascultării și a nerecunoștinței. ( „Mulțimile, aflând, au mers
după El și El, primindu-le, le vorbea despre împărăția lui Dumnezeu, iar pe cei
care aveau trebuință de vindecare îi făcea sănătoși” Lc. 9,11).
Cei care alteori strigau „Necurat‼! Rămâi departe, sunt lepros! Nu mă
atinge!”, acum tăceau, simțind prin Duhul prezența Cuvântului care putea să-i
învețe vindecându-i; care putea să le „recreeze chipul” mutilat de păcat.

5
„Scoate-ne din nevoi!” strigau leproșii cu putere-n rugăciune. Scoate-ne din
nevoia vindecării! Redă-ne Doamne lipsa bolii! Redă-ne Doamne robia
libertății sănătoase!
Hristos „fără ca să îi atingă” îi trimite la preoția Vechiului Testament
neputincioasă în a-l mântui pe om, învățându-i să respecte legea; lege care de
acum trebuia să cuprindă nu numai cuvântul și virgula din carte, ci trebuia să
cuprindă și inima lor. Se va dovedi însă că doar unul din cei zece avusese
sufletul sensibil la vindecare, restul doar trupurile, ceilalți nouă fiind în
continuare bolnavi de uitarea binefăcătorului. „Cum nu este aici un ceas, nici
o clipă în viața mea, zice Fericitul Augustin, în care să nu mă folosesc de
binefacerile tale, Doamne, asemenea nu trebuie nici o clipa în care sa nu te am
înaintea ochilor mei, în memoria mea, în care să nu te iubesc din toate puterile
mele”.
Uitarea binefăcătorului e o boală foarte gravă. Probabil de multe ori ți se
poate părea normal să ai parte de un bine. De aceea starea de îndreptățire se poate
să fi pus stăpânire pe ceilalți nouă, părânduli-se normal să fie vindecați de Cineva
de același neam cu ei. Dar săracul samarinean simțise nevoia să mulțumească
Străinului binefăcător, „căzând la picioarele Lui sfinte”, picioare deloc străine de
locurile unde boala pusese stăpânire pe trupurile și sufletele oamenilor. De aceea
Hristos predica vindecând! Vindecarea însăși era o predică, un mod de-a proclame
Ȋmpărăția lui Dumnezeu în lume.
Mântuitorul îl întreabă pe samarinean fără să-l mustre, de existența celorlați
nouă vindecați, confirmându-i și întărindu-i credința care l-a mâtuit. Se pare că
samarineanul credea nu numai în vindecare și-n Vindecător, ci și în mulțumire.
Ceilalți nouă „nerecunoscători apropiați” credeau doar în vindecare, străinul
recunoscător și singur credea însă și în mulțumire. Deși Hristos îi spune „mergi
acasă, credința ta te-a mântuit”, și nu „mulțumirea ta te-a mântuit”, totuși
recunoștinta îi demonstrează lui Dumnezeu că te cuprinde un gând bun care are
drept cauză pe Cel care te-a ajutat, adică pe El. Acest lucru cred că l-a impresionat

6
pe Hristos - gândul la El, nu neapărat recunoștința pentru că erau datori, nu
achitarea de datorie o urmărește Dumnezeu, ci gândul la El, adică la
Binefăcătorul tău. Ceilalți nouă, deși au crezut și ei și s-au vindecat, nu s-au mai
gândit la El.
Hristos i-a vindecat cu fapta. Iar ei i-au mulțumit cu gândul. Dar
probabil că în atotștiința Sa, Iisus știa că nici cu gândul nu I-au mulțumit. La
I Tes.5,18 se spune clar „Multumiți pentru toate, căci aceasta este voia lui
Dumnezeu, întru Hristos Iisus”.
Concluzia meditației lirice, versificată în istorioara misiunii angelice de a
transmite efectele providenței divine asupra lumii precum și lipsa de recunoștință
din partea oamenilor, scoate la iveală tristețea ce-L cuprinde pe Dumnezeu Cel
Personal, Sensibil și Iubitor, atunci când în grădina pământească a raiului nimeni
nu mai cultivă nici măcar florile recunoștintei, darămite crinii bunelor vestiri!
Florile recunoștinței sunt de multe ori florile pe care ar trebui să le dăruiești în
urma binefacerilor pe care le-ai primit, deși uneori n-ai făcut nimic. Ȋn versuri se
spune clar: „Trist este și îngerașul, dar mai trist e Dumnezeu, / Deși el nu încetează
să trimită harul Său”. Asta e recunoștinta divină, cea care nu încetează să existe și
să se manifeste necondiționat. Ȋn ultima strofă se spune că „recunoștința umană a
devenit floare rară”. Asta înseamnă că există și o recunoștință divină.
Recunoștința divină se identifică cu purtarea de grijă necondiționată a lui
Dumnezeu în general față de lume și în special față de om. Ȋn timp ce recunoștința
umană a devenit floare rară, recunoștința divină nu va înceta niciodată să rămână
omniprezentă. Recunoștința umană a devenit foarte rară, precum floarea de
colț care crește izolată în munți. Ea nu trebuie culeasă, uscată și pusă în
vitrină; recunoștința umană trebuie înmulțită, cultivată, pentru a răspândi
mirosul binevestitor al conștientizării binelui dăruit fără vreun merit.
A cultiva „crinii bunelor vestiri” în inima noatră înseamnă a sensibiliza
inima la veștile bune concretizate în fapte trimise de Dumnezeu oamenilor prin
îngerul fiecăruia! Nu doar îngerul Gavriil, ci fiecare înger în „expedițiile” sale are

7
în mâna sa un buchet de crini adus din „hangarul de fildeș, mai mare decât
pământul”, pe care-l dăruiește oamenilor pentru a se bucura de mirosul îmbătător
al bunăstării.
Inima este tărâmul unde „crinii bunelor vestiri” cresc cel mai bine.
Este tărâmul care se irigă continuu prin propriile bătăi cardiace care
marchează cordial clipele vieții dăruite de Dumnezeu. Inima este cea care
poate sesiza caracterul divin al Expeditorului „bunelor vestiri”! „Crinii
bunelor vestiri” sunt cei care dau naștere florilor recunoștinței. Ei te fac
recunoscător pentru capacitatea ta de a cultiva florile recunoștinței.
Cultivarea crinilor bunelor vestiri în inimi înseamnă să-I poți spune lui
Dumnezeu: „Doamne Ȋți mulțumesc că mi-ai dat puterea să-ți fiu
recunoscător”! Avem nevoie de multă putere, adică de vești bune percepute de
inimi, pentru a putea mulțumi lui Dumnezeu pentru bunăstarea dăruită, bunăstare
despre care de multe ori credem că este rezultatul acțiunilor personale.
Așadar „Doamne învață-ne prin privirile nevăzute ale îngerilor Tăi, să
putem cultiva iar în inimi crinii bunelor vestiri” !

Pr.Eduard Cozma