NOŢIUNI DE COMUNICARE

Daniela MATEI
Procuror
Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

I. Importanţa comunicării

Comunicarea permite schimbul de informaţii, este condiţia sine qua non a vieţii în
societate. Ea este inevitabilă: oamenii nu pot trăi izolaţi unii de alţii. De asemenea,
comunicarea este indispensabilă progresului personal şi social; constituie mecanismul
prin care relaţiile umane există şi se dezvoltă.

Dicţionarul Explicativ al limbii Române (DEX) defineşte comunicarea astfel:

„- a face cunoscut, a da de ştire; a informa, a înştiinţa, a spune;

- (despre oameni, comunităţi sociale etc.) – a se pune în legătură, în contact cu ...; a vorbi...”

Din punct de vedere psihologic, a comunica înseamnă a împărtăşi, a crea o

legătură sau a stabili o relaţie.

Astfel, comunicarea este un act dinamic, care presupune intrarea în legătură a

lumilor interioare ale interlocutorilor.
 EMIŢĂTOR RECEPTOR
(lume interioară: (lume interioară:
gînduri, emoţii, gînduri, emoţii,
nevoi, dorinţe, nevoi, dorinţe,
valori) valori)

Comunicarea dintre emiţător şi receptor se realizează prin intermediul unui canal

de comunicare. Canalele de comunicare reprezintă ansamblul căilor de acces la ceilalţi
parteneri ai comunicării.

În funcţie de capacitatea pe care o posedă în privinţa transmiterii informaţiilor,

canalele de comunicare pot fi : bazate pe prezenţa faţă în faţă a partenerilor; interactive
(telefonul, comunicările mediate electronic); statice personale (memorii, scrisori, procese-
verbale); statice impersonale (fişiere, buletine, rapoarte generale); adresate publicului larg
(mass-media).

Pe canalele de comunicare pot apărea diverse fenomene (numite generic surse de

zgomote: de ex. bruiajul) care pot afecta conţinutul şi, deci, inteligibilitatea mesajului
transmis.

Pentru a fi înţeles de receptor, mesajul trebuie transmis de emiţător într-un cod

accesibil. După decodificarea mesajului, receptorul îi poate da emiţătorului un răspuns
(feedback). Comunicarea poate continua, urmînd aceeaşi schemă, pînă la epuizarea
subiectului, pînă la terminarea comunicării, în mod voluntar de către unul dintre
interlocutori sau a intervenţiei unor cauze obiective.

După cum se poate observa, aceasta este o schemă cibernetică a comunicării.

Comunicarea este compusă din elemente (emiţător, receptor, mesaj, canal, sursă
de zgomot) şi procese (codare, decodare, feedback).

Doi cercetători americani, JOSEPH LUFT şi HARRY INGHAM au avut ideea

simplă şi ingenioasă de a reprezenta nivelul de cunoaştere reciprocă a persoanelor

2
angajate într-o interacţiune comunicativă, sub forma unui desen, numit, după prenumele
aglutinate ale celor 2 autori, „fereastra lui JOHARY”:

Construcţia acestui desen porneşte de la idea că, în fiecare dintre noi există o zonă
supusă controlului conştient şi o zonă de umbră, la care nu avem acces direct, dar despre
care putem afla cîte ceva cu ajutorul semenilor noştri, în măsura în care reuşim să
comunicăm eficient cu aceştia.

ZONA DESCHISĂ ZONA OARBĂ

-cunoscută sieşi; - necunoscută sieşi;

- cunoscută celuilalt. - cunoscută celuilalt.

ZONA ASCUNSĂ ZONA NECUNOSCUTĂ

-cunoscută sieşi; - necunoscută sieşi;

- necunoscută celuilalt. - necunoscută celuilalt.

„Fereastra lui JOHARI” ne caracterizează atît pe noi, cît şi relaţia noastră cu

interlocutorul, într-o anumită etapă a raporturilor reciproce.

De altfel, fiecare individ posedă tot atîtea „ferestre” cîte legături comunicaţionale
întreţine cu alţi oameni, iar aspectul acestor „ferestre” suferă schimbări mai mari sau mai
mici după fiecare interacţiune (întîlnire sau dialog).

II. Comunicarea verbală şi comunicarea non-verbală

Comunicarea interpersonală este alcătuită dintr-un ansamblu de mesaje care au 2

suporturi principale: verbal şi non-verbal, care permit descrierea amănunţită a ceea ce se
petrece între 2 persoane care comunică.

Atunci cînd o persoană este în acord cu ea însăşi (de exemplu, ceea ce gîndeşte
coincide cu ceea ce spune), comunicarea verbală şi non-verbală emise de acea persoană
sînt congruente (nu există discrepanţe între ele).

3
 Comunicarea verbală se compune din ansamblul cuvintelor, propoziţiilor şi
frazelor pe care le formulăm şi cuprinde toate mesajele al căror cod este comun mai
multor persoane (de exemplu limbajul).

Comunicarea verbală comportă două aspecte:

- semantic – include elementele de conţinut şi structură proprii mesajului verbal:

structura vocabularului, cantitatea de informaţie, nivelul de abstractizare a termenilor,
adecvarea lor la conţinutul comunicării, coerenţa în judecăţi şi raţionamente, plasticitatea
şi expresivitatea termenilor utilizaţi. Este un indicator al profesiei subiectului,
preocupărilor, nivelului de cultură;

- formal - se referă la manifestările cocale separate de conţinutul lor verbal:

intonaţie, accent, dicţie, ritm, pauze etc.

Comunicarea non-verbală (limbajul corpului)

Trebuie avut în vedere că un anumit gest nu înseamnă întotdeauna acelaşi lucru.

De exemplu, o persoană care îşi încrucişează, în timpul unei conversaţii, braţele pe piept,
înseamnă fie că simte, în mod inconştient, nevoia de a se apăra de spusele
interlocutorului, fie că îi este frig.

Iată cîteva elemente ale comunicării non-verbale:

1. Postura reprezintă felul cum stă un om la un moment dat şi mişcările prin care
îşi schimbă postura corpului: cum stă în picioare, cum se deplasează (mersul), cum stă pe
scaun.

2. Mimica reprezintă toate fenomenele pe care le putem observa pe faţa unui om,
mişcările capului, contactul vizual şi direcţia privirii, zîmbetul, reacţiile psihosomatice
(înroşire, pălire), mişcările sprîncenelor, gradul de deschidere a ochilor, umflarea nărilor,
poziţia buzelor.

Un aspect care trebuie subliniat este legat de natura şi durata contactului vizual.
Pentru a construi o relaţie bună cu cineva este necesar să-l priviţi în ochi pe cel cu care
comunicaţi, fără ca această întîlnire a privirilor să depăşească 60-70% din durata
comunicării.

4
 Cel care minte sau care are ceva de ascuns, va evita să vă întîlnească privirea mai
mult de 1/3 din timpul interacţiunii.

3. Gestica se referă la „limbajul mîinilor”, în termeni de viteză a mişcărilor, grad de

tensiune, poziţie, zone de mişcare, mod de ţinere a degetelor, activitatea mînii stîngi sau a
celei drepte.

4. Zona sau distanţa se referă la modul de comportare a oamenilor în raport cu

spaţiul care îi înconjoară.

Zonele în care o persoană îşi împarte spaţiul sînt următoarele:

- zona intimă (de la suprafaţa corpului pînă la 50-60 cm.);
- zona personală (între 60 şi 120 cm.);
- zona socială (între 120 şi 300 cm.);
- zona publică (dincolo de 300 cm.).

Conceptul de zonă este analog celui de teritoriu al animalului, respectiv domeniul

pe care acesta îl marchează, îl apără şi îl dispută.

La oameni, teritoriul cel mai protejat ste zona intimă. Aceasta înconjoară corpul
asemenea unui înveliş, iar criteriul unic pe baza căruia se permite accesul unei alte
persoane este încrederea.

Cînd cineva depăşeşte aceste graniţe invizibile fără a fi primit „viză de intrare”,
persoana se simte iritată, presată, deranjată, chiar ameninţată. Inclusiv plasarea unor
obiecte înăuntrul zonei intime poate fi asimilată unei agresiuni. Ca reacţie, această
persoană se îndepărtează sau se trage înapoi, „refăcîndu-şi zona”.

Întinderea relativă a zonei intime depinde de 2 factori: statutul, respectiv,

siguranţa de sine. O persoană cu un statut mai înalt are o zonă intimă mai mare, pe care
ceilalţi o recunosc. În ceea ce priveşte siguranţa de sine, oamenii cu un excelent nivel al
acesteia tolerează mult mai bineîncălcarea zonei intime.

III. Distincţia dintre discuţie şi dialog

Discuţia este, în esenţă, o succesiune de puncte de vedere diferite, prin care, fiecare
interlocutor caută să-şi impună opinia.

5
 Dialogul se bazează pe o mai atentă ascultare a semenului; întîi, fiecare caută să-l
înţeleagă pe celălalt, apoi să-şi depăşească aportul cu şi printr-un alt aport personal.
Dialogul permite în mod normal o aprofundare şi o mai bună înţelegere a problemei.

Discuţia, în schimb, rămâne la nivelul criticii şi este, deci, mai superficială.

IV. Ascultarea eficientă

De cele mai multe ori sîntem ineficienţi în comunicare (nu receptăm, nu înţelegem,
nu putem procesa o anumită informaţie) întrucît nu ştim să ascultăm. Ascultarea
presupune prezenţa atenţiei a deprinderii de a recepţiona cu uşurinţă mesajele şi a
capacităţii de mobilizare voluntară în situaţiile mai dificile.

Iată în continuare zece chei pentru ascultarea eficientă:

CHEI ASCULTĂTOR EFICIENT ASCULTĂTOR NEEFICIENT

1.Ascultă activ Pune întrebări, parafrazează ce Este pasiv, stă în expectativă
spune vorbitorul
2. Găseşte domenii Caută diverse posibilităţi noi de Accent pus pe subiecte sterile,
de interes subiecte neproductive
3. Rezistă la Luptă pentru a evita distragerile, Este uşor de distras
distrageri tolerează obiceiurile proaste, ştie
cum să se concentreze
4. Crede în faptul că Provoacă, anticipă, rezumă Tendinţa de a visa atunci cînd
gîndirea este mai mental, cîntăreşte faptele întîlneşte un vorbitor mai lent
rapidă decît vorbirea evidente, ascultă modulaţiile
vocii celui care vorbeşte
5. Este responsiv Încuviinţează, manifestă interes, Minimal implicat
(implicativ) oferă şi primeşte feedback pozitiv
6.Evaluează Evaluează conţinutul, trece peste Este foarte atent la formă
conţinutul şi nu erorile în vorbire (rostire, pronunţie)
forma
7. Se menţine în Nu judecă pînă nu înţelege Are prejudecăţi, chiar se ceartă
priză complet
8. Ascultă idei Ascultă subiecte principale Se concentrează asupra

6
 faptelor
9. Face efortul de a Depune eforturi mari, manifestă Manifestă lipsă de energie,
asculta activism corporal, susţine atenţie scăzută
privirea
10. Îşi exersează Utilizează materiale mai dificile Manifestă rezistenţă faţă de
mintea (gîndirea) pentru stimularea gîndirii materialele dificile,
preferîndu-le pe cele mai
uşoare, recreative

V. Stiluri de comunicare

Există trei stiluri de comunicare de bază:

- activ în exces;
- pasiv în exces;
- asertiv.

1. Stilul activ în exces (mai este numit şi stil agresiv sau dominator)

Cel care adoptă acest stil este cel care, asemenea unui buldozer, îi striveşte pe ceilalţi.
El spune ceea ce gîndeşte, simte sau vrea, dar nu într-un fel care să-l ajute sau să-l
protejeze pe celălalt, ci rănindu-l sau blocîndu-i exprimarea.

El are dreptate, interlocutorul se înşeală, nevoile lui sînt cele mai importante şi trebuie
satisfăcute primele, părerea celuilalt nu contează, este irelevantă sau lovită de nulitatea
prostiei.

A judeca, a critica sau a culpabiliza sînt metodele favorite de interacţiune ale

dominatorului.
Dominatorului îi place controlul. El îşi derivă satisfacţia din a conduce şi procedează
în consecinţă atunci cînd comunică. Îţi spune ce să faci şi cum să faci, te umileşte dacă te
împotriveşti şi este caustic. Propoziţiile încep cu „Tu....”, urmat de ceva ce trebuie să faci
sau de o judecată aspră, dacă nu ai procedat întocmai.

El descrie problema într-un mod din care reiese clar că are dreptate sau este superior,
că nu are timp să stea la discuţii cu cineva ca tine şi că este în folosul tău să te supui.

7
 Cum recunoaştem stilul activ în exces în comportamentul non-verbal al unei
persoane:

- dominatorul se mişcă sau stă arborînd un aer de superioritate şi de putere, ca şi cînd ar

fi centrul lumii;

- pupilele sînt contractate (mai ales dacă este furios), iar ochii sînt lipsiţi de orice ar putea
exprima grijă, tandreţe sau preocupare pentru celălalt;

-sprîncenele sînt încruntate;

- postura este rigidă, pieptul este scos în afară, cu scopul de a ameninţa sau de a părea
impunător;

- mişcările mîinilor sînt rigide, abrupte şi intimidante.

2. Stilul pasiv în exces

Aparţine acelei persoane care se culpabilizează, se poartă hiperamabil şi

hiperpoliticos, îşi reţine gîndurile, trăirile şi nevoile, este de acord mai tot timpul, se
lamentează pe ascuns, ascultă sau se conformează fără să comenteze nimic, crede că ar
greşi dacă ar îndrăzni să se opună.
Pentru a le face pe plac celorlalţi, persoana în cauză abandonează lupta pentru
părerile sale, se pune în umbra celorlalţi, pare că se scuză tot timpul şi tinde să creadă că
se sacrifică.

De asemenea, evită discuţiile în contradictoriu, nu crede că poate spune ceva

potrivit sau util şi nu ripostează, chiar dacă este furioasă,
amînă cît mai mult posibil să facă faţă unei probleme care presupune afirmare personală.

Are sentimentul că nu merită să se bucure de viaţă, că nu este vrednică de respect

şi apreciere, că defectele şi vulnerabilităţilesale sînt atît de numeroase, încît este nedemnă
să fie iubită.

Reacţia standard la conflict a dominatului este abandonul. Nu este vorba despre

abandonul ce urmează unei confruntări cînd realizezai că adversarul este mai puternic şi
este mai înţelept şi cedezi, ci despre abandonul ce precede orice confruntare, cînd te
declari învins imaginîndu-ţi doar că adversarul este mai puternic. Are o neîncredere

8
puternică în forţele proprii, nu-şi poate evalua corect limitările propriei personalităţi şi
are mari dificultăţi în a delibera şi a decide.

În plan non-verbal, o persoană foarte pasivă poate fi recunoscută prin:

- vocea blîndă, slabă sau aproape stinsă;

- pauze, ezitări, pronunţarea neclară a unor cuvinte sau propoziţii care, dacă ar fi ine

înţelese, ar duce la divergenţe sau conflicte;

- capul este plecat, exprimînd supunere;

- priveşte de jos în sus sau evită contactul vizual.

2. Stilul asertiv

Comunicarea asertivă nu este deloc uşoară: ea presupune un echilibru foarte fin

între combativitate şi abandon, între a fi activ şi a fi pasiv.

De asemenea, implică un nivel considerabil de conştienţă, flexibilitate internă,

curaj, încredere în sine şi în celălalt, o bună înţelegere a contextului, afirmarea directă a
nevoilor, gîndurilor, trăirilor, rămînînd deschis la ceea ce interlocutorul gîndeşte, simte
sau vrea.

Persoana care comunică asertiv acţionează pentru drepturile sale, dar ţine cont şi
de drepturile interlocutorului, vorbeşte, dar şi ascultă, negociază, nu renunţă la
demnitatea sau nevoile sale fundamentale. Cere direct şi acceptă să fie refuzată direct.

Vocea persoanei asertive este modulată şi fermă. Postura este relaxată, contactul
vizual acoperă 60-70% din timpul interacţiunii, iar ochii comunică deschidere şi
onestitate; există o congruenţă între mesajele verbale şi semnalele non-verbale.

VI . Cum să facem solicitări eficiente

Acest lucru presupune ca, înainte de a formula solicitarea:

- să acceptăm prealabil că celălalt poate răspunde „nu”;
- să clarificăm obiectivului urmărit: ce vrem cu adevărat.

9
 Solicitarea trebuie formulată adecvat, adică o întrebare sub forma unei fraze
interogative clare, precise şi directe, iar răspunsul să nu fie conţinut în întrebare.
După ce solicitarea a fost formulată, trebuie să ascultăm răspunsul, cu
disponibilitatea de recunoaştere, inclusiv a unui refuz.

Există situaţii cînd facem false solicitări sau, oricum, solicitări care demonstrează o
lipsă de afirmare a propriei persoane şi al căror mare avantaj este acela că evită asumarea
responsabilităţii obiectivului urmărit. Iată cîteva tipuri de asemenea solicitări:
- implorarea;
- intimidarea;
- tîrguiala.

În cazul unei false solicitări, este necesar să avem o poziţie clară faţă de
interlocutor, ceea ce presupune să reformulăm problema sau situaţia, astfel încît să nu
răspundem unei solicitări care, de fapt, nu există. Putem verifica acest aspect spunînd, de
pildă: De fapt, ce aşteptaţi de la mine? Ce îmi cereţi?

VII. Cum să răspundem la agresivitate

Cum să calmăm situaţia şi să rezolvăm problema

Confruntarea cu furia, nemulţumirea şi agresivitatea nu este o situaţie de

comunicare simplă. Se pot distinge trei moduri de exprimare a furiei: manifestarea
„pozitivă” şi două manifestări „negative”, adică agresivitatea acceptabilă şi cea
neacceptabilă.

Manifestarea pozitivă presupune relatarea de către emiţător a unei situaţii care i-a
cauzat o stare de nemulţumire, de frustrare. El aşteaptă de la receptor să-l asculte şi să-l
înţeleagă.

Manifestarea acceptabilă permite adoptarea unei strategii care să se potrivească

dinamicii agresorului.

Cea neacceptabilă nu ne permite să răspundem logicii agresorului.

Agresivitatea acceptabilă poate căpăta forme foarte diverse, de la tonul ridicat
folosit pentru a formula o problemă pînă la criticarea situaţiei, la „ciondăneala” sau la
folosirea unor expresii ofensatoare de genul „De ceilalţi nu vă pasă”, „N-ai înţeles nimic din
ce ţi-am spus eu”, „Vorbeşti prostii”.

Ce spunem pentru a face faţă agresivităţii acceptabile:

10
- ascultare: acceptaţi-vă interlocutorul, lăsaţi-l să se exprime, nu îl întrerupeţi, nu îi
alimentaţi discursul;

- acceptarea emoţiei: disociaţi emoţia de problemă, recunoaşteţi sentimentul celuilalt

(furia sa), acceptaţi-l. Aceasta este prima adevărată problemă: „Înţeleg de ce sînteţi furios”,
„Înţeleg de ce sînteţi nemulţumit”;

- rezolvarea problemei tehnice: analizaţi situaţia, definiţi probelema, contextul- cine, ce,
unde, cînd, cît, cum;

- conturarea unei perspective de viitor: ajutaţi-l pe celălalt să găsească o soluţie; o

persoană care se enervează vrea o schimbare: propuneţi o modificare, o alternativă,
soluţie.

Evitaţi:
- să nu recunoaşteţi furia;
- să vă lăsaţi antrenat de propriul sentiment de furie, de teamă sau de furie a celuilalt;
- să îi spuneţi: „Nu înţelegeţi nimic”, „Problema ta nu mă priveşte”, „Taci”, „N-am ce-ţi face!”

În situaţia în care modul de manifestare a furiei devine neacceptabil, de pildă,

atunci cînd interlocutorul vă insultă, vă ameninţă fizic, dă semne că ar trece la fapte
(aruncă cun un anumit obiect, vă bruschează), trebuie să vă modificaţi strategia
relaţională.
O persoană care se angajează într-un atac personal nu mai ştie ce este măsura, nu-
şi mai recunoaşte propriile limite şi, pentru a face faţă situaţiei, nu este suficient să
continuaţi să o ascultaţi sau să discutaţi cu ea.

Pentru a face faţă agresivităţii neacceptabile, trebuie să:

- vă cunoaşteţi propriile limite: identificaţi-vă clar rolul, legitimitatea şi obiectul;

- exprimaţi clar faptul că acest mod de comunicare nu vă convine: „Nu accept să discut cu
dumneavoastră în acest mod”, „ Nu accept să mă insultaţi”.

- propunerea unei alternative pentru modul de comunicare: „Sînt gata să discut cu

dumneavoastră cu calm şi stînd jos, dacă nu, vă rog să plecaţi/ eu plec”!

- verificaţi acordul: „Sînteţi de acord?!

11
 - în caz de dezacord, puneţi în aplicare alternativa anunţată.

Evitaţi:
- să discutaţi cu cineva care vă insultă,
- să faceţi amneinţări.

VIII. Comunicarea în cadrul organelor judiciare

Comunicarea între persoanele care îşi desfăşoară activitatea în cadrul instanţelor şi

parchetelor (magistraţi şi personal auxiliar de specialitate) este de două tipuri: formală şi
informală.

Comunicarea formală se subdivide, în funcţie de orientarea sau direcţia

comunicării, în comunicare verticală (ascendentă şi descendentă) şi comunicare
orizontală.

Comunicarea informală, în funcţie de numărul membrilor şi de modul de

circulaţie a informaţiilor se subdivide în mai multe forme, cea mai cunoscută fiind
grapevine (viţa-de-vie).

Comunicarea formală

Este cea în care informaţia circulă înăuntrul lanţului de comandă sau al

responsabilităţilor pe linie de sarcină, definite de normele care reglementează activitatea
organului judiciar. Astfel, în cadrul ei, aproape totul (mesaje, canale, reţele de comunicare
etc.) este prestabilit şi reglementat prin norme bine precizate.

Pe parcursul desfăşurării ei, sînt activate statutele şi rolurile formale ale membrilor
organului judiciar, implicit sistemul de drepturi şi îndatoriri ale acestora, exprimate în
comportamente dezirabile şi aşteptate. Comunicarea formală ste influenţată de o
multitudine de factori, dintre care, esenţiali par a fi normele/regulile organului judiciar,
particularităţile structurii organizatorice, aşezarea spaţială a birourilor sau locurilor de
muncă.

12
 Extrem de importantă este direcţia sau sensul comunicării, în funcţie de acest
parametru desprinzîndu-se comunicarea descendentă, comunicarea ascendentă şi
comunicarea orizontală.

Comunicarea descendentă (de sus în jos) are loc între şefi şi subordonaţi, sensul ei
funcţional fiind de la şef către subordonat.

Principalul scop al comunicării descendente este cel de influenţare, de schimbare

a comportamentelor subordonaţilor, astfel încît randamentul şi performanţele muncii lor
să crească.

Comunicarea ascendentă (de jos în sus) are loc între subordonaţi şi şefii lor
ierarhici, deci de la nivelurile ierarhice inferioare către cele superioare. Prin intermediul ei
sînt vehiculate informaţii de care persoanele cu funcţii de conducere au nevoie în
procesul decizional, în cel al planificării, organizării şi conducerii activităţii.

Pe de altă parte, comunicarea ascendentă satisface nevoia subordonaţilor de a fi

luaţi în considerare, de a li se lua în seamă revendicările, plîngerile.

Comunicarea ascendentă ridică problema interpretării de către superiori a

informaţiilor transmise de către subordonaţi. Puterea sau slăbiciunea ei derivă tocmai din
modul în care sînt interpretate informaţiile primite şi, mai ales, din reţinerea sau nu a
acestora. Cercetătorii arată că, şi în comunicarea ascendentă, apar o serie de inexactităţi.
De exemplu, una dintre acestea apare din tendinţa oamenilor de a-şi supraevalua
realizările şi minimaliza eşecurile pentru a fi mai bine văzuţi. Apoi, angajaţii se feresc să
fie sinceri cu superiorii lor, din teama de a nu fi mustraţi, ceea ce ar avea drept consecinţă
reducerea drastică a şanselor de a fi promovaţi.

Comunicarea ascendentă nu este pur şi simplu reversul comunicării descendente

şi aceasta datorită diferenţei de statut existente între părţile comunicante.

Comunicarea ascendentă apare cu o mai mică frecvenţă decît cea descendentă. S-a
observat şi că, atunci cînd oamenii comunică ascendent, conversaţia lor este mai scurtă
decît dacă ar vorbi cu cei de la acelaşi nivel.

Comunicarea orizontală are loc fie în interiorul unui aceluiaşi departament (secţie,
serviciu, birou, compartiment), între membrii acestuia, fie între departamente diferite,
însă amplasate la acelaşi nivel ierarhic. Am putea spune că ea apare între egali, cu
intenţia informării şi coordonării acţiunilor în vederea soluţionării unor probleme
comune.

13
 Scopul comunicării orizontale îl constituie coordonarea eforturilor în vederea
realizării propriilor obiective ale departamentelor sau a unor obiective comune ale
acestora. Dat fiind faptul că se desfăşoară între persoanele amplasate la acelaşi nivel
ierarhic, nemaiexistînd diferenţe de statute ierahice, această comunicare capătă un
caracter mai relaxat, mai amical. Numărul redus de bariere sociale între părţile
comunicante face ca uneori să fie foarte apropiată de comunicarea informală, fără a fi
însă informală.

Comunicarea informală

Acest tip de comunicare există în afara comunicării formale. Dacă în comunicarea

formală, normele şi structurile oficiale sînt cele care reglementează interacţiunile dintre
membrii organului judiciar, în comunicarea informală, pe primul plan trec nevoile
psihologice ale oamenilor, frecvenţa contactelor directe dintre ei, similaritatea de vîrstă,
sex, timpul petrecut împreună la serviciu sau în afara lui etc.

Păienjenişul conexiunilor informale, neoficiale, psihologice este uneori mult mai

extins şi mult mai puternic decît structura rigidă şi limitată a comunicării formale.

În comunicarea informală, informaţia circulă în toate sensurile şi în toate direcţiile

(ascendent, descendent, orizontal, diagonal, încrucişat etc.), „sărind” peste nodurile
ierarhice.

Practic, un membru al organului judiciar se poate afla într-o relaţie de comunicare

informală cu orice alt membru al organului judiciar sau chiar cu toţi.

De obicei, prin comunicarea informală se scurg informaţii care nu sînt legate

neapărat de sarcinile sau de munca membrilor organului judiciar, ci, mai ales, cele cu
privire la o serie de evenimente ce au loc sau se presupune că vor avea loc în cadrul
acestuia.

Printre caracteristicile mai importante ale comunicării informale se numără:

- rapiditatea cu care circulă informaţiile (dacă unui mesaj formal îi trebuie cîteva zile
pentru a ajunge la audienţa dorită, mesajul informal se transmite aproape imediat sau în
cîteva ore);

14
- ancorarea informaţiilor transmise, fie în sfera rezultatelor organului judiciar respectiv,
fie în sfera vieţii personale (sînt transmise şi comentate succesele sau eşecurile organului
judiciar, dificultăţile cu care se confruntă, eforturile de depăşire a acestora, evenimentele
din viaţa personală a managerilor sau chiar a membrilor grupului);

- corectitudinea relativă sau parţială a informaţiilor transmise şi receptate (într-un studiu

s-a indicat o podere de 82% din informaţiile comunicate informal ca fiind corecte; de
obicei, mesajele din comunicarea informală conţin porţiuni corecte şi porţiuni incorecte;
or, porţiunile eronate pot altera înţelesul global al mesajelor);

- reputaţia proastă a comunicării informale în cazurile extreme cînd informaţiile sînt

inexacte, fără nici o bază reală şi, mai ales, neverificabile (este vorba despre zvonuri, care
sînt bazate pe speculaţii, pe imaginaţia bogată a celor care le lansează, pe exagerarea şi
proiectarea dorinţelor acestora; ambiguitatea este, se pare, caracteristica esenţială a
zvonului; or, ambiguitatea lasă cale deschisă adăugirilor la informaţie, pe măsură ce
aceasta trece de la o persoană la alta);

- potenţialele efecte pozitive ale comunicării informale, care pot fi amplificate printr-o
serie de măsuri ameliorative (comunicarea informală poate creşte puterea şi influenţa în
organul judiciar a unor oameni, mai ales a persoanelor cu funcţii de conducere;
comunicarea informală contribuie la socializarea informală, la creşterea coeziunii
grupului; informaţiile vehiculate, prin natura şi conţinutul lor, oferă uneori oportunităţi
pentru stabilirea şi întărirea contactelor intrerumane dorite, ca şi pentru menţinerea unui
mediu de muncă stimulator).

Cea mai cunoscută formă de comunicare informală este desemnată prin termenul
de grapevine (viţă-de-vie). Se pare că termenul a fost lansat în timpul Războiului Civil din
S.U.A., cînd linii de telegraf provizorii, întinse în grabă între copaci, atîrnau neglijente,
asemenea viţei-de-vie. Mesajele transmise prin aceste linii erau deseori trunchiate, de aici
asocierea viţei-de-vie cu mesajele incomplete, distorsionate, incorecte.

Grapevine întră în funcţiune atunci cînd căile oficiale de comunicare sînt închise,
blocate sau inaccesibile sau atunci cînd membrii organizaţiei se confruntă cu unele situaţii
neclare şi nesigure. Informaţiile transmise prin grapevine au rolul de a umple golurile de
informaţie şi de a clarifica deciziilor managerilor. Ele devin extrem de active în timpul
perioadelor de schimbare, alegere, anxietate.
Există mai multe tipuri de grapevine:

- reţeaua „linie unică” (informaţia trece de la o persoană la alta);

15
- reţeaua tip „bîrfă” (informaţia este transmisă de o singură persoană tuturor celorlalte);

- reţeaua de tip „probabilitate” (o persoană comunică altora, la întîmplare, conform

legilor probabilităţii; acestea comunică la fel cu alte persoane);

- reţeaua de tip „ciorchine” (informarea selectivă a unor membri şi eliminarea altora de la

procesul comunicării).

Perturbarea comunicării între membrii din cadrul unui organ judiciar

Printre cele mai semnificative fenomene perturbatoare, care intervin în procesul

comunicării, cu efecte negative asupra acesteia, am putea enumera blocajul, filtrajul,
bruiajul şi distorsiunile.

Blocajul comunicării constă în întreruperea completă, totală şi uneori permanentă

a comunicării din cauza unor fenomene diverse, atît de natură obiectivă, materială, cît şi
spiritual psihologică.

Lipsa unui canal de comunicare între emiţător şi receptor este suficientă pentru a
o întrerupe, la fel cum considerarea unei persoane ca fiind inabordabilă duce la instalarea
tăcerii şi, deci a lipsei comunicării.

Un asemenea, fenomen atrage după sine perturbarea totală a comunicării, însoţită

de stări psihologice manifeste. Astfel, dacă partenerii sînt prezenţi unul în faţa celuilalt şi
nu pot totuşi, comunica, apare o stare de jenă reciprocă, tendinţa spre „fugă” a celor doi,
spre ieşirea din situaţie prin despărţire; dacă partenerii sînt la distanţă unul faţă de altul,
se instalează starea de incertitudine, de îngrijorare etc.

Bruiajul comunicării constă în tulburarea parţială şi tranzitorie a comunicării de

către factori de natură materială sau psihologică ce intervin în timpul transmiterii
mesajului.

Practic, este vorba despre intervenţia unor zgomote pe canalul de comunicare. În

timpul unei convorbiri telefonice, apariţia unor zgomote, a aşa-zişilor paraziţi, duce la
bruierea celor comunicate. Şi dacă, uneori, bruiajul este cauzat de fenomene strict
materiale, ca în cazul de mai sus, alteori el se bazează pe fenomene psihologice, fiind
organizat în mod voluntar de către participanţi.

16
 De exemplu, într-un grup oarecare, comunicările unui individ pot fi bruiate
sistematic prin formule de genul : „asta ştim, nu te mai strădui să ne spui”, fără ca, în fapt,
participanţii să ştie despre ce anume este vorba, excluzîndu-l în felul acesta de la luarea
deciziilor.

În cazul bruiajului, la receptor ajung doar cîteva informaţii, uneori fragmente de

fraze, care atrag după ele necesitatea interpretării lor sau a contextului în care apar. În
astfel de situaţii, un mesaj poate fi interpretat atît de diferit, încît să nu mai semene cu cel
iniţial, producînd grave perturbări ale procesului muncii.

Filtrajul informaţiilor constă în aceea că se comunică (transmite) şi se preia

(receptează) doar o parte dintre informaţiile deţinute. Atît emiţătorul, cît şi receptorul
apar în procesul comunicării în calitate de filtru, de „sită”, prin care unele informaţii sînt
lăsate să treacă, iar altele nu.

Filtrarea este întotdeauna voluntară, ţine deci de doinţa şi voinţa participanţilor.

De regulă, se transmit sau se păstrează acele informaţii care, fie se potrivesc cu
personalitatea noastră, cu activitatea pe care o desfăşurăm, fie cu particularităţile situaţiei
sociale sau psihosociale în care ne aflăm.

În procesul filtrării intră din plin în joc unele dintre atributele psihosociale ale
oamenilor: vîrstă, sex, statut, rol, nivel de aspiraţie, nivel de pregătire profesională etc.

Uneori, se manifestă neîncredere în cei ce receptează, în posibilităţile lor de

înţelegere, ceea ce duce la transmiterea doar a unor informaţii (a celor accesibile), în timp
ce altele sînt reţinute, ceea ce înseamnă deci filtraj.

Alteori, acestea se bazează pe argumentul autorităţii, al prestigiului, unii oameni

considerînd că persoana care deţine mai multe informaţii are un prestigiu mai mare,
îndeosebi în faţa subordonaţilor săi.

Filtrajul are efecte deosebit de importante. Dacă în primele cazuri asistăm doar la
întreruperea comunicării – care ar putea fi reluată -, de data aceasta asistăm la degradarea
ei, provenită din transmiterea şi preluarea selectivă a informaţiilor, deci din ignorarea
unora dintre ele şi reţinerea altora.

Cineva poate transmite nu exact ceea ce gîndeşte, nu ceva cerut imperios de

situaţia respectivă, la fel cum altcineva poate prelua din cele transmise nu ceea ce este
necesar, ci ceea ce îi convine – toate acestea atrăgînd după ele degradarea comunicării

17
 Fenomenele tipice care intervin în cazul filtrării sînt cele ale amplificării sau
diminuării informaţiilor. De obicei, sînt amplificate reuşitele, aspectele pozitive şi sînt
diminuate greşelile, aspectele negative din viaţa grupului.

Distorsiunile informaţiilor sînt degradări involuntare ale mesajului în cursul

transmiterii lui de la emiţător la receptor, dintr-o verigă în alta.

Spre deosebire de filtraj, în care trec doar o parte dintre informaţii, în distorsiune
trec aproape toate, însă denaturate, deformate. Fenomenul are loc mai ales atunci cînd
informaţia trece prin mai multe verigi intermediare. Cu cît lanţul comunicării este mai
lung, cu atît probabilitatea intervenţiei unor distorsiuni este mai mare.

Ca efect, distorsiunea presupune deformarea informaţiilor, uneori hazlie, ceea ce

va duce în final la neînţelegerea mesajului.

18