FENOMENE DEVIANTE – COMPORTAMENTUL

SEXUAL DEVIANT

Din păcate, noul nostru sistem social internaţional nu mai poate fi discutat fără
a se include în cadrul lui devianţa. S-a renunţat, cu alte cuvinte, la iluzia societăţii fără
devianţă. În cazul României, starea patologică a sistemului normativ, absenţa
reglărilor raţionale ale acţiunii sociale datorită lipsei de coordonare a funcţiilor
sistemului normativ, social, absenţa limitelor impuse acţiunii, lipsa raţionalizării
acţiunii în sensul că există norme, dar ele nu au un caracter raţional, nemaifiind
adecvate realităţilor existente, toate acestea generează un teren propice creşterii ratei
infracţionalităţii. De aceea nu trebuie să uimească deloc creşterea preocupărilor
specialiştilor criminologi, sociologi, psihologi privind etiologia actului infracţional,
fenomenologia personalităţii criminale, contextul social, toate acestea văzute nu ca o
sumă de factori, ci ca o sinteză unică şi individuală.
În cadrul unor anumite boli psihice pot apărea simptomatic comportamente
deviante sexual, care să reprezinte „manifest” sau „potenţial” un grad mai mult sau
mai puţin important de periculozitate socială.1
Prin faptul că psihopaţii se caracterizează printr-o gamă extrem de variată de
anomalii şi de defecte de caracter şi de temperament, pentru mulţi psihopatia a ajuns
sinonimă cu infracţiunea, cu devianţa, cu amoralitatea. Ar fi cu totul nedrept ca aceste
nedorite asociaţii de idei să fie atât de puternice încât să uităm că psihopatiile nu
reprezintă întotdeauna manifestări negative din punct de vedere social. Agresivitatea,
amoralitatea unora dintre psihopaţi reprezintă numai unul dintre sensurile către care
pot gravita deviaţiile. La polul opus se vor afla acele abateri, devieri sau anomalii
bazate pe trăsături cu totul contrarii, de hiperemotivitate, modestie exagerată până la

1
Vlad, T., Vlad, C., Psihologia şi psihopatologia comportamentului, Ed. Militară, Bucureşti, 1978
1
umilinţă, retragere din faţa obstacolelor inerente vieţii, pasivitate, îndoială permanentă
şi subapreciere a posibilităţilor proprii, etc., anomalii care vor crea şi ele dificultăţi de
adaptare, dar nu în sensul amoral sau antisocial.
O grupă a acestor psihopatii, pe care o denumim a psihopatiilor expansiv –
agresive, se caracterizează prin reacţii comportamentale cu efecte puternice asupra
mediului înconjurător şi care provoacă suferinţă celorlalţi. Aici se includ excitabilii
explozivi, fanaticii impulsivi, perverşii sexuali violenţi, egocentricii cu supraevaluarea
persoanei proprii şi devalorizarea celor din jur. O astfel de personalitate prezintă
alături de anomaliile psihice înnăscute, de nucleu şi o dezvoltare în concordanţă cu
experimentele trăite de personalitate respectivă.
Unele conduite deviante se prezintă ca reacţii antisociale fără gravitate
deosebită. Altele, însă, au o mare periculozitate potenţială sau chiar manifestă. Printre
acestea se includ şi devianţele sexuale, atentatele la bunele moravuri. În unele cazuri,
acest tip de reacţii antisociale sunt manifestări clare ale unor entităţi nozologice bine
conturate ca epilepsia, schizofrenia, etc. Această caracteristică este frecvent întâlnită
în expertizele de psihiatrie judiciară.
Apar manifestări psihice deviante şi în alte stări patologice că depresia,
înţeleasă în sensul cel mai larg al cuvântului ca tristeţe, eşec şi dezamăgire. Această
stare poate fi provocată de pierderea unei persoane iubite, a unui ideal. Actul deviant
care poate apărea în depresiile reactive, se manifestă printr-o agresiune ce se
deplasează dinspre pierderea suferită, spre alte obiecte sau persoane din lumea
exterioară actuală. În acest caz, agresiunea nu exclude formele sexuale sau actul
extrem, comiterea unui omicid.
Sentimentul de inferioritate ce apare la numeroase persoane, poate conduce
uneori la aversiune, ura faţă de societate, faţă de sexul opus, în funcţie de experienţele
de viaţă ce au generat sentimentul de inferioritate.
Narcomaniile, potrivit majorităţii cercetătorilor, nu ar fi capabile să creeze un
comportament deviant sexual deci acestea nu ar fi considerate cauza în sens propriu.

2
Nu trebuie uitat însă că ele pot predispune sau favoriza trecerea la act, care se
raportează în plus şi la personalitatea subiectului sau la cadrul său social şi cultural.
Alcoolul se asociază şi chiar declanşează conduite deviante sexual, este un
dezinhibator al unor tendinţe agresive potenţiale în plan sexual.
Conform unei clasificări distincte, există două tipuri principale de devianţă
sexuală2:
a. Devianţa sexuală „patologică”
Devianţele sexuale patologice sunt mai rare din punct de vedere statistic şi ele
se circumscriu în general, modelului medical deşi cei care le comit nu sunt
întotdeauna persoane bolnave.
În această categorie de devianţă sexuală, se înscriu mai ales violurile,
agresiunile sexuale îndreptate contra copiilor şi actele de incest. Asemenea acte
deviante sunt condamnate atât de legi, cât şi de normele nescrise, (depinzând cel mai
adesea de particularităţile individuale.
b. Devianţa sexuală cu caracter „de grup”
O asemenea formă de devianţă implică socializarea în cadrul unei subculturi
definite de norme, valori şi stiluri de viaţă distincte. Prostituţia şi homosexualitatea
sunt cele mai reprezentative forme de devianţă sexuală care implică grupul.
Conduitele sexuale deviante, reprezintă un capitol extrem de bogat şi de o mare
importanţă cu implicaţii sociale şi morale. Devianţele sexuale de tip comportamental,
au un pronunţat caracter antisocial, de tip sociopatic şi sunt aferente sferei sociale şi
juridice.
Autorii psihiatri americani3 (Freedman Kaplan) pun accentul pe latura
antisocială la acest grup de tulburări ale comportamentului psihosexual Ei susţin că
devianţele sexuale privesc natura şi obiectul relaţiilor sexuale şi sunt clasificate în
următoarele grupe:

2
Rădulescu, S.M., Sociologia şi istoria comportamentului sexual deviant, Ed. Nemira, Bucureşti
3
Enăchescu, C., Tratat de psihosexologie, Ed. Polirom, Iaşi, 2004
3
 a. conduite sexuale deviante în raport cu nevoile umane normale: violul,
omorul, necrofilia, sado-masochismul, exhibiţionismul, voyeurismul,
sodomia şi incestul.
b. conduite sexuale deturnate, în care sunt preferate alte nevoi decât cele
naturale umane: bestialitatea, fetişismul şi travestismul.
c. devianţe sexuale de tip sociopatic, în care intră prostituţia şi pornografia
Psihiatria clinică4 include în cadrul tulburărilor personalităţii şi
comportamentului:
TULBURĂRI ALE IDENTITĂŢII DE GEN – grup de entităţi clinice
caracterizate prin voinţa şi tendinţa intensă şi persistentă de identificare cu sexul opus,
impresia şi sentimentul de inadecvare în rolul pe care i-l conferă propriul sex,
suferinţa accentuată asociată cu perturbarea activităţii ocupaţionale şi socio-
profesionale.
Debutul are loc în jurul vârstei de 3 ani. evoluţia este continuă, cu fluctuaţii.
a. Transsexualism – tulburare a identităţii de gen, ilustrată
psihocomportamental prin tendinţa intensă şi persistentă de a aparţine sexului opus,
prezentă pe o perioadă de minimum doi ani, considerarea sexului anatomic propriu ca
un artefact, ca o parte improprie a corpului său, dorinţa continuă, intens manifestată:
- de a fi acceptat de către persoanele de sex opus
- de a trăi în mijlocul acelor persoane şi
- de a fi considerat (ă) ca o persoană ce aparţine sexului opus.
Sentimentele, pulsiunile ca şi trăirile şi convingerile îi argumentează statutul de
membru al sexului opus, prezintă sentimente şi disconfort faţă de statutul sexual
căruia numai anatomic îi aparţine şi de situaţia de a fi considerat ca aparţinând acestui
sex. Manifestă căutarea şi solicitarea insistentă de terapii (hormonale sau
chirurgicale), în tendinţa de a-şi armoniza corpul cu sexul spre care pulsional,
psihologic şi comportamental aspiră.

4
Ionescu, G., Psihiatrie clinică, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 2000
4
 b. Transvestism bivalent – tulburare a identităţii de gen ilustrată
comportamental prin dorinţa de a trăi (temporar) rolul pe care i-l oferă apartenenţa la
sexul opus, recurgerea la vestimentaţia sexului opus într-o anumită perioadă a
existenţei, fără dorinţa de schimbare a sexului.
TULBURĂRI ALE PREFERINŢEI SEXUALE – ansamblu de tulburări ale
comportamentului sexual, caracterizate prin orientări particulare ale pulsiunii şi
dorinţei sexuale, preferinţa şi satisfacerea dorinţei sexuale prin obiecte, situaţii sau
persoane neobişnuite „obiectului comun” al dorinţei sexuale.
Debutul parafiliilor este schiţat în copilărie, elaborat la adolescenţă şi practicat
în special la vârsta adultă tânără.
a. Fetişism – tulburare a comportamentului sexual masculin, caracterizată prin
utilizarea, pe o perioadă de minimum şase luni, a unui obiect al vestimentaţiei
feminine (denumit fetiş) ca stimul de activare sexuală, ca şi de obiect de gratificare
sexuală. Fetişul, de obicei un obiect de lenjerie intimă a femeii, dezvoltă fantezii
sexuale şi pulsiuni sexuale, poate avea o semnificaţie simbolică încă din copilărie.
Fanteziile sexuale fetişiste se pot cristaliza în ritualuri irezistibile cu interferenţe
negative asupra actului sexual. Debutul are loc în adolescenţă, evoluţia este continuă,
îndelungată.
b. Transvestism fetişist – tulburare a comportamentului sexual caracterizată
prin fantezii, pulsiuni şi comportamente sexuale intense şi recurente ce au ca obiect
utilizarea vestimentaţiei specifice sexului opus, ca şi a accesoriilor acesteia (fard,
perucă etc.), pe o perioadă de minimum şase luni, cu tendinţa de a oferi impresia că
aparţine sexului opus. Comportamentul transvestic are ca scop stimularea sexuală şi
dispare imediat după orgasm, fapt ilustrat prin înlăturarea vestimentaţiei care a servit
activării sexuale, manifestările produc o tulburare semnificativă cu interferenţă
negativă asupra activităţii socio-profesionale. Tulburarea este considerată ca un stadiu
iniţial în evoluţia transsexualismului.
c. Exhibiţionism – tulburare a comportamentului sexual caracterizată prin
fantezii, pulsiuni şi comportamente recurente şi persistente constatate pe o perioadă
5
de minimum şase luni. Este întâlnit la sexul masculin, are ca obiect expunerea
organelor sexuale, în special a falusului în erecţie în faţa fetelor sau femeilor tinere,
aflate în parcuri sau alte locuri publice. Surpriza, stupefacţia sau emoţia „victimelor”
accentuează excitaţia sexuală a celui în cauză, care o dată cu expunerea organelor
genitale se masturbează, actul exhibiţionist nu este corelat sau urmat de invitaţia sau
ademenirea la un contact mai apropiat. Tendinţele şi manifestările exhibiţioniste sunt
favorizate de situaţii psihostresante sau frustrante, comportamentul exhibiţionist poate
constitui:
- singurul mod de manifestare sexuală
- o alternativă a activităţii heterosexuale normale
- o concomitenţă parafilică a vieţii sexuale normale
Pulsiunea exhibiţionistă este deseori ireprimabilă şi trăită ca egodistonică
(percepută ca expresie a devianţei şi trăită cu disconfort sau suferinţă).
Debutul tulburării are loc înainte de 18 ani, evoluţia este continuă, până la
aproximativ 40 de ani, după care se cunoaşte o diminuare.
d. Voyeurism – tulburare a comportamentului sexual, caracterizată prin
fantezii, pulsiuni şi comportamente, intense, recurente şi persistente, este constatată
pe o durată de minimum şase luni. Constă în activitatea de observare şi cercetare
vizuală, de spionare a persoanelor aflate într-o situaţie intimă (în curs de dezbrăcare,
dezbrăcate, angajate în activităţi sexuale), fără ca aceste persoane să ştie că sunt
observate. Actul voyeuric antrenează stimularea sexuală şi masturbarea. Debutul
tulburării are lor înainte de 15 ani, evoluţia este continuă.
e. Pedofilie – tulburare a comportamentului sexual caracterizată prin fantezii,
pulsiuni şi comportamente sexuale intense, recurente şi persistente, manifestate pe o
durată de minimum şase luni, ce au ca obiect relaţii sexuale cu tineri prepuberi şi
puberi. Pulsiunea sexuală este orientată numai asupra fetelor, numai asupra băieţilor
(este de două ori mai frecventă decât asupra fetelor), atât asupra fetelor cât şi asupra
băieţilor. Pulsiunea pedofilă apare cu precădere la bărbaţi care au vârsta de minimum
15 ani, au cel puţin cinci ani mai mult decât copiii spre care este orientată pulsiunea
6
(preferinţa) lor sexuală. Debutul condiţiei are loc la adolescenţă sau la vârsta adultă
tânără. Evoluţia este continuă, cu perioade fluctuante.
f. Sadomasochism – tulburare a comportamentului sexual, care prezintă sub
aspect unitar (dar în mod artificial) două condiţii înrudite etiopatogenic, dar distincte
ca manifestare şi trăire.
Sadismul este caracterizat prin fantezii, pulsiuni şi comportamente intense,
recurente şi persistente, prezente pe o perioadă de minimum şase luni, în care
stimularea sexuală se obţine prin suferinţa fizică sau morală provocată partenerului
sexual.
Masochismul constă în faptul că stimularea sexuală este obţinută prin durerea,
umilirea sau jignirea care i se provoacă de către partenerul sexual.
Cuplul dual (cu un partener sadic şi altul masochist) este ideal, dar stimularea şi
trăirea satisfacţiei sexuale nu este biunivocă, ci se obţine fie prin provocarea suferinţei
partenerului (ca în cazul sadismului), fie prin suferinţa provocată de către partener (ca
în cazul masochismului). Actele masochiste pot include: bătutul cu palma peste fese,
biciuitul, aplicarea de şocuri electrice, tăiat, înţepat, străpuns (infibulaţia), umilirea
(este obligat să se târască, să latre), hipoxifilia (privarea de oxigen prin aplicarea unui
laţ, pungi de plastic, ligaturi etc.). Debutul tulburării are loc la vârsta adultă tânără,
evoluţia tulburării este continuă, îndelungată, perioadele stresante determină o
exacerbare a manifestărilor masochiste.
În categoria formelor de manifestare psiho-sexuală în care sexualitatea este
asociată agresivităţii, avem de a face cu câteva forme speciale, ce pot fi clasificate în
sfera tulburărilor situate la limita dintre normal şi anormal5:
- Agresivitatea verbală – este cea mai simplă formă de acest gen, se
exprimă prin cuvinte obscene, aluzii obscene sau erotice, anecdote cu conţinut sexual.
5
Enăchescu, C., Tratat de psihosexologie, Ed. Polirom, Iaşi, 2003

7
 - Agresivitatea fizică – are forme multiple de atac fizic la persoană, dintre
care cele mai severe sunt violul şi crima
- violul este un atentat sexual fizic, de tip agresiv fizic, de tip agresiv.
Violul poate fi exercitat atât asupra femeilor, cât şi asupra persoanelor minore, a
copiilor, bătrânilor sau asupra unor persoane de acelaşi sex cu agresorul.

Fenomenul conduitei sexuale deviante necesită explicaţii cauzale şi

evidenţierea factorilor determinanţi. De multe ori, în cadrul acestor devianţe sexuale,
accesul la adevărata cauză este greu de conturat. Studiile efectuate asupra conduitelor
deviante, au promis conturarea mai multor modele explicative cauzale. Cea mai mare
parte a explicaţiilor psihologice pun accentul pe personalitatea celui cu devianţă
sexuală, încercând să identifice caracteristici individuale care explică manifestările de
conduită deviantă din punct de vedere sexual.
Personalitatea deviantului sexual are în acest sens, o serie de caracteristici:
potenţial impulsiv, autocontrol limitat al impulsurilor, tendinţa de a domina pe cei din
jur, egocentrism, incapacitate empatică etc.
Reprezentanţii şcolii psihanalitice, atribuie comportamentul deviant
conflictelor interne, problemelor emoţionale sau sentimentelor de insecuritate şi
inferioritate. Pentru ei, comportamentul deviant, violul, sunt simptome ale
problemelor emoţionale fundamentale. Psihanaliştii nu reuşesc însă să ofere o
explicaţie a actelor deviante comise de persoana care învaţă şi preia asemenea acte de
la alţii. Adeseori, în explicarea conduitelor sexuale deviante este adoptată o
interpretare psihopatologică. Conform acestei interpretări, persoanele cu astfel de
conduite sunt anormale, patologice cu profunde perturbări psihice. Această idee este
dezminţită de existenţa unor persoane cu devianţe sexuale care nu prezintă deficienţe
psihice.
Modelele explicative constituţionale susţin ideea unei relaţii între anumite
caracteristici fizice şi caracteristicile temperamentale deci între tipul fizic şi
comportament. Tipul mezomorf al lui Wiliam Sheldon, atletic, puternic, musculos,
8
viguros se poate implica cu succes în activităţi sportive nu numai în activităţi
antisociale.
Modelul explicativ biologic care susţine în esenţă că anumite anomalii sau
disfuncţiuni fiziologice constituie factori determinanţi ai comportamentului deviant.
Se menţionează aici concepţia criminalului înnăscut a lui Lombroso care are o
contribuţie privind studiul criminalităţii, în special prin lărgirea sferei discuţiei privind
cauzele criminalităţii. Studiile care susţin caracterul genetic al comportamentului
deviant, nu au reuşit să separe influenţele genetice, de cele ambientale, de factorii
economici şi sociali.
Modelele explicative sociologice pot fi grupate în explicaţii structurale şi
explicaţii subculturale. Conceptul de bază cu care operează explicaţiile structurale
este inegalitatea fundamentală în ceea ce priveşte oportunităţile în a atinge scopuri
dictate de societate. Societatea stabileşte pentru toţi aspiraţii (cum ar fi: sănătate,
educaţie, realizare profesional, prosperitate materială, etc.), dar nu toţi membrii
societăţii sunt capabili să satisfacă asemenea cerinţe prin mijloace legale de aceea,
unii recurg la mijloace ilegale. Explicaţiile subculturale pun accentul pe
caracteristicile particulare, etnice, religioase, naţionale ale grupurilor de apartenenţă.
Anumite norme ce aparţin unei subculturi particulare pot fi predictive în ceea ce
priveşte incidenţa tulburărilor de comportament. Explicaţiile psihosociale consideră
drept cauză principală a devianţei comportamentale achiziţiile rezultate în procesul
interacţiunii şi învăţării sociale. În studierea etiologiei conduitelor deviante este
important să se ţină seama şi de conduitele pe care le oferă mediul familial sau
colectiv, care în anumite cazuri pot constitui veritabile canale de transmisie a unor
astfel de conduite. În ultimii ani se constată o creştere a numărului de violuri şi alte
delicte sexuale. Sunt acuzate în acest sens şi mediile de informare care prin materiale
ce prezintă în mod foarte direct violenţa sexuală, au o influenţă nefastă asupra
tinerilor şi asupra persoanelor de alte vârste cu anumite predispoziţii.
Problema principală care se pune este aceea dacă aceste scene au asupra
spectatorului un efect inhibitor sau din contra, îl împing să imite comportamentul. Se
9
consideră în general, că influenţa scenelor agresive depinde în mare parte de existenţa
prealabilă a unor experienţe sexuale cu caracteristici deviante. Este necesar să se ţină
seama şi de nivelul intelectual al indivizilor, unii nereprezentând nicio predispoziţie la
un astfel de comportament, pe când alţii găsesc aici modele comportamentale care
corespund şi confirmă dispoziţiile lor.
În concluzie, în investigarea cauzalităţii comportamentului deviant, unii
cercetători au insistat asupra factorilor biologici constituţionali sau fiziologici, alţii
asupra factorilor ambientali şi sociali, alţii asupra unor factori psihologici individuali,
alţii asupra unor interfluenţe dintre individual şi social. Niciuna dintre modalităţile
explicative nu poate fi respinsă în totalitate datorită nevalidării ei practice dar niciuna
dintre ele nu precizează etiologia tuturor manifestărilor comportamentale deviante.

10