1.

Minotităţi brăilene

Istoria spaţiului brăilean se confundã, în bunã mãsurã, cu istoria celor care îl

locuiesc. Aceastã afirmaţie, departe de a fi un simplu truism, trebuie demonstratã cu
instrumentele uzuale ale istoricului. De-a lungul istoriei, în aceste teritorii s-au aşezat şi
şi-au creat o patrie o serie de popoare care au contribuit, fiecare în felul sãu esenţial, la
profilul cultural românesc al Brăilei. Aflate într-un continuu echilibru între memoria
locului de plecare, relaţiile spirituale şi politice cu acesta şi nevoile practice ale vieţii
cotidiene, minoritãţile naţionale şi-au creat o identitate proprie, în egalã mãsurã menitã sã
le pãstreze coeziunea internã (cãci aceasta creeazã o comunitate) şi să le asigure rolul de
partener de dialog cu majoritatea. Bineînţeles, minoritãţile naţionale din Brăila nu
constituie o singurã experienţã istoricã. Mai degrabã, sunt istorii care constituie de multe
ori identitãþi regionale legate de viaţa specialã ce se desfãşoarã în regiuni cu populaþii
foarte diverse. Existã şi comunitãţi etnice care, prin însãşi istoria lor, transcend
dimensiunea regionalã, statutul social sau cel politic ducând la o distribuþie urbanã sau
ruralã a membrilor acestora.
Nu trebuie să uitãm nici faptul că sosirea acestor grupuri s-a realizat în mai multe
feluri. Au existat colonizări oficiale, cu scopuri militare sau economice, deplasări
autonome de comunităţi care încercau să găsească un loc mai bun de viaţă sau un loc în
care să-şi poată urma credinţa, dar a existat şi o migraţie discretă, arareori luată în
considerare de sursele istorice, a celor care, individual, au decis sã-şi găsească un viitor
aici. Nemulţumiţi de situaţia de acasă, doritori de a scăpa de constrângerile şi, de ce nu,
limitãrile impuse de culturile mamă, sau pur şi simplu profesionişti care au venit acolo
unde competenţele sau mărfurile lor erau căutate. O îmbogăţire evidentă a peisajului
cultural şi social românesc. Contribuţia diferitelor culturi la viaţa spirituală românească
brăileană trebuie înţeleasă şi în cadrul evoluţiilor politice din ultimele douã-trei secole de
istorie. La fel ca şi în cazul sosirilor individuale, bazate adesea pe cunoaşterea mediată a
situaţiei de aici, au existat frecvent mai multe valuri de imigraţie. După un prim val,
uneori foarte timpuriu, au urmat altele. Cazul comunităţii greceşti, marcată de cel puţin
trei valuri, sau a celei germane ne aratã faptul că dincolo de sensurile politice sau
spirituale pe care le atribuim noi astăzi acestor fenomene, existã o realitate a vieţii
cotidiene care ne obligă să o analizăm din perspectiva coexistenţei dintre majoritate şi
minoritãþi. Profilul cultural românesc – care este mai mult decât suma diferitelor culturi
specializate – s-a realizat cu aportul tuturor celor care au locuit şi locuiesc în Brăila.
Faptul că printre cei mai importanţi susţinători ai culturii şi politicii se află numeroşi
evrei, greci şi armeni, că avangarda artistică românească avea în cadrul ei nenumăraţi
reprezentanţi ai minorităţilor, în special evrei, nu face decât să sublinieze măsura în care
aceste minoritãţi au fost interesate sã fie parte a unei comunitãţi spirituale largi.
În egalã mãsurã, aceste comunitãţi au contribuit şi la deschiderea spaţiului
românesc spre cultura universalã. Contactele pe care aceste minorităţi le-au păstrat cu
locul de origine, contribuţia pe care acestea au adus-o la patrimoniul spiritual al propriei
lor culturi au permis şi o racordare a culturii româneşti la patrimoniul cultural european.
Să nu uităm de rolul avut de iniţiativele domniei de a aduce profesori străini, de
universitãţile strãine unde s-au format mulţi dintre intelectualii români şi care erau
cunoscute şi vizitate tocmai datorită întrepătrunderii istoriei noastre cu istoria şi cultura
altor state. Rezultatul este un orizont cultural brăilean multifaţetat, a cărui bogăţie rezidă
tocmai în diversitate şi complementaritate.

1.1. Armenii

Armenii din Brăila au constituit, de-a lungul veacurilor, un element important al

populaţiei multietnice a Brăilei, care şi-a adus contribuţia la dezvoltarea oraşului brăilean
modern. Deşi atestaţi documentar încă de la 1684 (într-un manuscris de culegeri de
cântece bisericeşti, copiat la Brăila, manuscris ce se păstrează în depozitarul de
manuscrise armeneşti Madenataran din Erevan, Armenia), comunitatea armeană din
Brăila se coagulează ca şi minoritate etno-culturală mai târziu decât alte colonii din Ţara
Românească.
Cu certitudine primii armeni aşezaţi aici au fost negustorii, Brăila aflându-se pe
ruta marilor drumuri comerciale străbătute încă de la începutul secolului al XV-lea de
carele armeneşti şi nemţeşti care mergeau din Lemberg la Caffa, în ţara Tătărească, la
Cetatea Albă şi Brăila, spre ţara Muntenească, până la Constantinopol.
 In timpul ocupaţiei otomane, în afară de negustori s-au stabilit în Brăila şi
funcţionari otomani de origine armeană, unii din ei cu ranguri înalte. Incepând din
ultimul sfert al secolului XIX, au existat în oraş armeni care au deţinut posturi de consuli
otomani.
Despre provenienţa coloniei, călătorul armean Minas Pajaskian menţiona în anul
1825: “mulţi din armenii din Bulgaria s-au răspândit în acest oraş dunărean, iar mulţi
originari din oraşul Ani (vechea capitala a Armeniei) au venit cu vapoarele în acest oraş şi
port mare al râului, iar de acolo au plecat în Moldova”1.
Comunitatea armeană în Brăila este atestată din septembrie 1828 în catagrafia
primului ispravnic al Brăilei, Grigore Tăutu. Pe atunci Brăila era împărţită în 3 mahalale
plus Uliţa Târgului, principala arteră comercială unde locuiau 25 de familii de armeni şi
21 de familii de evrei. Din cele 25 armeneşti, 8 făceau parte din categoria fruntaşilor, 7
din cea a mijlocaşilor şi 9 din cea a codaşilor. In 1832 armenii s-au organizat într-o
colonie şi s-au aşezat într-o mahala care din acest motiv s-a numit „mahalaua
armenească”.
In 1837 s-au facut trei catagrafii pentru oraşul Brăila. Cea de a doua, care nu a
luat în calcul „neguţătorii meseriaşi cu prăvălii şi fără prăvălii supuşi la plata de taxă”2, ne
spune că în mahalaua armenească erau 217 armeni, în timp ce recensământul din 1930
arată că în Brăila se aflau 275 armeni.
Biserica armeană din Brăila datează din secolul al XVII-lea, având aceaşi
vechime ca şi colonia. Vechimea ei e dovedită de o piatră funerară din anul 1677, care se
afla în curtea bisericii precum şi de manuscrisul de la Madenataran, din anul 1684 care,
atestând prezenţa de preoţi armeni în Brăila, dovedesc şi existenţa bisericii armene în
acest oraş. Acestă realitate este întărită şi de însemnările Episcopului Iosif Argutian care
arăta că hirotonisise pe data de 30 mai 1792 pe Stepan, ca preot pentru biserica din
Brăila. Spre sfârşitul anului 1828 a fost construită din scanduri, în culoarea verde a
mahalalei armeneşti, pe actuala stadă I. L. Caragiale colţ cu strada Galaţi, prima biserică

1
http://www.prefecturabraila.ro/?
pag=istoric_minoritati_armeni.htm&fisier=txt//istoric_minoritati_armeni.txt&c=ISTORIC
%20MINORITATI%20ARMENI
2
Giurgescu Constantin C. , Istoricul oraşului Brăila : Din cele mai vechi timpuri pînă astăzi, Ed. ( Istros,
Brăila), 2002
armeană care în 1843 a ars în întregime. Vizavi de fosta biserică se afla o casa de paiantă
donată bisericii, transformată provizoriu în casa de rugăciune.
In 1868 biserica a primit ca donaţie un teren în vecinătatea casei de rugăciune,
iar la 1 mai 1869 a fost aşezată temelia noii biserici terminată după trei ani, pentru ca la 4
iulie 1871 sa fie sfinţită, având hramul Sfintei Maria. Printre epitropii de seamă au fost
Ghiţă Basarabeanu, Tateos Avachian, Magardici Aslan şi Garabet Gargiovan. In timpul
primului război mondial, când Brăila a fost ocupată de nemţi, cei mai mulţi armeni s-au
refugiat în Moldova, astfel că biserica a rămas în paragină. In 1931 temelia bisericii a
cedat, fiind refăcută ulterior cu fonduri adunate din colecte organizate în cadrul
comunităţii.
Aşa cum era firesc, în Brăila exista şi un cimitir armenesc atestat documentar
din 25 iunie 1891. Amplasat iniţial pe locul unde se află astazi biserica Sfantul Gheorghe,
acesta se află în prezent la marginea oraşului, lângă cimitirul catolic. Cea mai veche cruce
are înscris cu litere chirilice numele Mariei Ambroam şi data de 8 februarie 1863. Aici se
află şi un monument al martirilor armeni, comandat de enoriaşii bisericii din Viena în
memoria tuturor armenilor martiri ai genocidului din 1915.
Şcoala de limbă armeană a funcţionat la sfârşitul secolului XIX pentru o scurtă
perioadă, iar în 1903 ia naştere o grădiniţă cu numele de Araradian. Abia în anul 1927 se
deschide o şcoală elementară care funcţionează numai un an.
Armenii au înfiinţat şi câteva organizaţii ale comunităţii, cum ar fi cele cu profil
social şi cultural: Societatea Armeanilor Brăileni de ajutorare a săracilor, întemeiată în
anul 1894, Uniunea de binefacere a Crucii Roşii din Brăila fondată în 1902, Uniunea de
ajutorare a săracilor (1925), Uniunea Doamnelor Armene(1923), Ararat (1933) -
organizaţie culturală şi de tineret, dotată cu o mică bibliotecă, Asociaţia Tineretului
Armean–Garabet Ibrăileanu (1937), iar dupa 23 august două organizaţii cu orientare de
stânga: Frontul Armeniei - Hayastanian Djagad (1945-1950) şi Comitetul Democrat
Armean – C.D.A. (1950-1956) şi cele naţional politice: Uniune Generală de Binefacere
Armeană - AGBU (1929) cu filiala în Brăila şi UAR-Uniunea Armenilor din
România întemeiată în anul 1919 care a avut de la început filiala în Brăila. Ca partide
politice au avut: Partidul Social Democrat-Hanceaghian şi Federaţia Revoluţionară
Armeană – Tasnagtutiun care au funcţionat începând din ultimii ani ai secolului XIX.
 Cea mai reprezentativă figură a comunităţii armene din Brăila a fost medicul Ana
Aslan, fondatoarea geriatriei mondiale, figura emblematică atât în România cât şi Brăila.
Tatăl Anei Aslan era Mărărit-Magardici Aslanian, negustor cerealist, fruntaş al
comunităţii armene şi epitrop al bisericii brăilene, iar mama, armeancă din Suceava,
descindea din familia Pruncu.
Armenii şi-au adus contribuţia şi la dezvoltarea oraşului. Astfel arhitectul Mikayel
Alecsan Katahian, arhitectul adjunct al capitalei din prima jumătate a secolului XIX, a
proiectat clădirile Carantina din porturile Brăila şi Galaţi şi a executat proiectul de
sistematizare a oraşului Brăila. La rândul său, inginerul Dicran Rober, fiul lui Inge Agop
Rober din Iaşi, arnăut al Domnitorului Mihail Sturza, a executat construcţiile cheiurilor
noi din porturile Brăila şi Galaţi.
Armenii din Brăila au participat la Războiul pentru Intregirea Neamului şi s-au
jertfit pentru ţara adoptivă, un exemplu fiind locotentul Aznavorian al cărui mormânt se
află la Cimitirul armean.
La 13 iulie 1891, consulul austro-ungar raportează că armenii sosiţi din
Constantinopol la Brăila, armeni aparţinând „clasei mai bune” fac colectă printre membrii
coloniei locale spre a ajuta familiile celor masacraţi în Asia Mică. Aceste sume erau
destinate, în realitate, procurării de arme, activitatea coordonată de un comitet central de
acţiune cu sediul în Londra, unde un tânăr armean, fanatic, preconiza insurecţia împotriva
Porţii.
De asemenea, câţiva dintre locuitorii oraşului şi ai satelor învecinate au adăpostit
ofiţeri şi soldaţi români, prizonieri fugiţi din lagăre dornici să treacă în Moldova.
Descoperiţi de autorităţi, locuitorii au fost pedepsiţi cu închisoarea, deportarea sau chiar
moartea. Unii din armenii refugiaţi, stabiliţi în Brăila, au înfiinţat în răstimpul celor două
războaie „fabrici”, în realitate ateliere de ţesut covoare orientale, cea mai însemnată fiind
„Buhara”.
In prezent numărul armenilor din Brăila a scăzut simţitor, ajungând la circa 14
familii. Preşedinte al parohiei este domnul Marian Agajamian.
1.2. Bulgarii

Bulgarii se întâlnesc în număr nu foarte mare în România, unde constituie o

comunitate diferenţiată în ce priveşte confesiunea religioasă, dar unită din punctul de
vedere al limbii. In prezent, această populaţie se compune din 2 comunităţi, distincte din
punct de vedere istoric şi organizatoric - cea a bulgarilor bănăţeni, care sunt catolici şi cea
a bulgarilor din sudul României - Oltenia, Muntenia şi Dobrogea - care sunt ortodocşi.
Apariţia şi dezvoltarea comunităţii bulgare pe plan local sunt direct legate de
războaiele ruso-turce de la începutul secolului al XIX-lea.
Deznodământul acestor campanii militare s-a dovedit nefavorabil pentru
majoritatea bulgarilor aflaţi sub dominaţie otomană. Implicarea activă a mai multor
grupuri de luptători bulgari alături de armatele ruse a atras inevitabilele represalii ale
autorităţilor ocupante.
In consecinţă, numeroşi locuitori de la sud de Dunăre au decis, ca odată cu
retragerea armatelor ţariste, să le urmeze îndeaproape, încurajaţi de promisiunile
autorităţilor de la Sankt Petersburg, referitoare la oferirea unor condiţii avantajoase de
stabilire pe teritoriul imperiului, în perspectiva unor colonizări a noilor teritorii.
Odată cu cucerirea Basarabiei, au fost create condiţiile prielnice pentru popularea
sudului provinciei, cunoscut sub numele de Bugeac. Insă prevederile legislative erau
valabile şi pentru alte provincii, aflate în imediata apropiere, precum Odesa, Nikolaev sau
Herson, unde, pe parcursul câtorva decenii s-au închegat puternice comunităţi bulgare.
După războiul ruso-turc din anii 1818-1829, încheiat cu Pacea de la Adrianopole,
o serie de teritorii aflate anterior sub un regim de ocupaţie otomană revin Ţării
Româneşti. Printre acestea s-a aflat şi cazaua Brăilei. Poziţia geostrategică şi
perspectivele unei dezvoltări accelerate a vechiului port au atras atenţia şi refugiaţilor
bulgari.
Primii bulgari au sosit în Brăila în aprilie 1830, avându-l în frunte pe căpitanul
Vasile Petrovici Vilcov. Celor 38 de familii originare din zona Kotel, le-au fost acordate
scutiri de taxe şi impozite pentru primii 10 ani, beneficiind în acelaşi timp şi de preţuri
avantajoase la achiziţionarea unor imobile şi terenuri care anterior aparţinuseră unor
proprietari turci retraşi la sud de Dunăre, odată cu armata otomană.
 Un al doilea grup, format din 44 de familii, însumând un număr de 290 de
persoane, originare din zona Sliven, sosesc în jurul datei de 15 mai 1830. Aceştia sunt
urmaţi la 30 mai 1830 de un alt grup format din 100 de familii, tot din Sliven, care
trecuseră Dunărea pe la Piua Pietrei.
Peste numai 8 ani, catagrafia oraşului şi a judeţului Brăila consemnă prezenţa
unui număr de 412 capi de familie de origine bulgară, reprezentând la acea dată un
procent de 23,69% din totalul populaţiei oraşului, cinci ani mai târziu ajungând să
reprezinte o treime din numărul de locuitori ai Brăilei. Bulgarii ajung printre cei mai
bogaţi şi respectaţi cetăţeni ai oraşului, având ocupaţii diverse: erau negustori, proprietari
de pământuri, arendaşi, fabricanţi, bancheri, grădinari, brutari.
Odată acomodaţi noilor conditii, membrii comunitătii bulgare vor lua parte şi la
numeroase activităţi politice care au marcat istoria urbei dunărene. Acestora le sunt
atribuite un rol important în organizarea şi desfăşurarea celor trei mişcări cu iz
revoluţionar din Brăila în perioada 1841-1843, având drept scop final eliberarea
conaţionalilor de la sud de Dunăre, aflaţi sub ocupaţie otomană.
Trebuie precizat faptul că populaţia şi autorităţile locale au privit cu simpatie
cauza popoarelor balcanice ai căror reprezentanţi activau la Brăila, uneori sprijinindu-i nu
numai moral ci şi material până în momentul în care aceştia au încercat să acţioneze pe
cale armată, folosind oraşul drept bază de recrutare şi organizare a unor detaşamente
paramilitare ce urmau a desfăşura operaţiuni de guerila în Balcani.
Ameninţările autorităţilor otomane precum şi teama unor acte de represalii directe
asupra oraşului au forţat atât autorităţile centrale, dar mai ales pe cele locale, să ia o serie
de măsuri menite a descuraja asemenea iniţiative, extrem de riscante în condiţiile şi
contextul acelor ani.
Chiar dacă asemenea acte nu au mai căpătat dimensiuni de anvergură, trebuie
menţionat faptul că activitatea revoluţionară bulgară a găsit la Brăila un teren fertil pentru
organizaţiile patriotice, în special în direcţia organizării şi manifestării sentimentelor
naţionale prin intermediul presei, culturii şi învăţământului în limba maternă.
In acest context ar trebui privită iniţiativa stabilirii sediului Societăţii Literare
Bulgare în Brăila, la 26 septembrie 1869, a cărei statut va fi legalizat abia la 1 octombrie
1871. Importanţa acestui eveniment s-a datorat nu numai rolului oraşului şi al comunităţii
 bulgare de aici în cadrul procesului de redeşteptare naţională ci şi dimensiunilor acestora,
sub aspect economic, cultural sau politic, cunoscut fiind faptul că respectiva societate se
va transforma ulterior în noua Academie de Ştiinţe a Bulgariei.
Această imagine nu ar fi completă fără dimensiunea reală a fenomenului cultural
şi demografic bulgar la Brăila. In perioada 1863-1877 au apărut un numar de 52 de
tipărituri bulgăreşti sau bulgaro-române, dintre acestea putând menţiona:
 Albina bulgară, ziar politic literar şi comercial, în perioada 31 mai 1863 - 7
octombrie 1864, care continua activitatea ziarului Bulgaria din Constantinopol;
 Steaua dimineţii, apărut pe parcursul anului 1864,
 Zorile Dunării, ziar pentru bulgarii liberi, publicat între 10 septembrie 1867-
17 iulie 1870;
 Petru cel hâtru. Ziar mic pentru toţi muncitorii, în perioada 1870-1874;
 Cuvântul emigranţilor bulgari, pe parcursul anului 1871;
 Revista periodică a Societăţii Literare Bulgare, în perioada 1870-1876; etapa
brăileana reprezintă, pentru istoriografia bulgară, anul I de apariţie a revistei;
 Adevărul. Organ al Comitetului pan slavist, octombrie–noiembrie 1888;

Un alt reper important în viaţa comunităţii bulgare din Brăila a fost şi biserica
bulgărească. Piatra de temelie a ctitoriei de pe B-dul Cuza s-a pus în anul 1868, biserica
fiind sfinţită în Duminica Floriilor, pe 21 martie 1882. Terenul pe care a fost ridicată
biserica a fost donat de Hagi Varvara Veleva, soţia lui Vasile Velev, un important mebru
al comunităţii bulgare din Brăila.
Fiind buni gospodari, bulgarii se ocupau în principal cu grădinăritul, dogăria şi zidăria.
Ulterior, dintre aceştia se vor remarca şi negustori angrosişti de cereale. Urmând
exemplul grecilor, bulgarii s-au organizat în bresle. Membrii Breslei Grădinarilor, care-l
aveau ca patron pe Sf. Mucenic Trifon, veneau pe 1 februarie, an de an, la biserică, în
procesiune, defilând cu fanfara şi drapele. Ei au donat inclusiv icoana Sf. Trifon, pictată
la 1893, străjuita de o candela argintată. Breasla Dogarilor, care o avea drept protectoare
pe Sf. Muceniţa Marina, a donat o icoană în anul 1881.
La Brăila, bulgarii au mai întemeiat o şcoală. Date precise în legatură cu apariţia
acestei şcoli nu au fost găsite. Se cunoaşte doar faptul că imediat după eliberarea oraşului
de sub turci, Comitetul Instrucţiunii Publice a decis înfiinţarea la toate şcolile din Brăila a
câte unei catedre de limba bulgară pentru copii emigranţilor bulgari. Acestea au
funcţionat până în anul 1847 când, din lipsa de profesori cunoscători ai limbii bulgare,
aceste catedre sunt desfiinţate.
Abia în anul 1858 se constituie sub toate formele legale comunitatea bulgară din
Brăila, recunoscută ulterior ca şi şcoala, prin Ordinul Ministerului Justiţiei, Cultelor şi
Instrucţiunii Publice Nr. 8729 din 5 martie 1863.
Şcoala bulgară este întreţinută cu greu până în anul 1868, cu fonduri reduse
procurate de la grădinarii bulgari. Această şcoală era instalată în hanul Boiangiu de pe
strada Sf. Petru. Hanul trece în anul 1870 în proprietatea şi sub jurisdicţia bisericii Sf.
Petru şi Pavel, condiţie în care, comunitatea trebuia să plătească chirie. O bună perioadă
de timp, această chirie a fost suportată chiar de către Primăria Brăila. La şcoala bulgară
au activat Dobri Voinikov, Vasile Drumev, Teodor Peev, fiind prima şcoală a emigranţilor
bulgari din România.
Intre poeţii bulgari de seamă, ale căror lucrări au fost editate la Brăila, figurează şi
Raika Juzifov, reprezentant al renaşterii bulgare.
Dobri Voinikov a pus bazele teatrului bulgar la Brăila, scriind el însuşi şi
conducând trupa de actori, având reprezentaţii de succes. In 1855 înfiinţează la Brăila
Societatea teatrală bulgară Svetlina (Lumina). La spectacolul “Prinţesa Raina” prezentată
de teatrul bulgar în 1886 asistase chiar regele Carol I.
Una din personalităţile marcante a culturii şi istoriei poporului bulgar din perioada
Renaşterii naţionale, care a activat în parte şi la Brăila a fost Hristo Botev. Intâi de toate
revoluţionar apoi poet, publicist, traducător, ideolog şi mare patriot. A denunţat
suferinţele poporului bulgar de sub jugul turcilor cât şi de clasa dominantă a celor bogaţi.
Hristo Botev şi-a publicat primele poezii patriotice, în periodicele bulgăresti din Brăila,
poezia fiind una din armele lui. La Brăila, Botev a fost găzduit de Dimiter Panicikov,
devenit lucrător tipograf la tipografia acestuia, apoi corectorul gazetei. Prin Panicikov şi
Voinikov, Botev ajunge să fie cunoscut şi de cercurile influente ale comunităţii bulgare
din Brăila. Frecventează tot mai des cetele de haiduci şi revoluţionari din Brăila, scriind
poezia “Haiducii” inspirat de eroismul acestora. Tot aici il cunoaşte pe Ştefan Caragea cu
care se asociază în acţiunile revoluţionare.
 La comemorarea a 80 de ani de la moartea poetului revoluţionar, iunie 1956, la
Brăila a fost dezvelit bustul lui Hristo Botev, în prezenţa unei delegaţii bulgare.
Din punct de vedere demografic, comunitatea bulgară cunoaşte o creştere
progresivă până la declanşarea războiului ruso-romano-turc din 1877-1878, păstrându-şi
o pondere semnificativă. Odată cu eliberarea Bulgariei şi formarea statului autonom, o
bună parte dintre emigranţii bulgari se retrag la sud de Dunăre, în special intelectuali şi
revoluţionari, care vor ocupa poziţii importante în noua administraţie.
Cu ocazia recensământului din 1891 sunt înregistraţi la Brăila 978 de bulgari,
comparativ cu 4238 de greci şi 30.277 romani. La recensământul realizat în anul 1930,
statisticile au consemnat la Brăila doar 358 de bulgari, după criteriul naţionalităţii şi 243
după criteriul limbii materne vorbite.
Scăderea drastică din punct de vedere numeric a comunităţii bulgare poate fi
explicată atât prin dimensiunile fenomenului de migraţie spre teritoriul naţional sau spre
Bucureşti, cât şi prin mecanismele de asimilare treptată, prin intermediul căsătoriilor
mixte şi a cererilor de împământenire.
Analizând situaţia economică a majorităţii populaţiei de origine bulgară, evoluţia
şcolii şi bisericii aparţinând acestei comunităţi, precum şi publicaţiile acesteia se poate
constata un trend descrecător, fără a consemna aici iniţiative premeditate de
deznaţionalizare forţată a acestora.
Mai mult, ar trebui menţionat faptul că, după ocuparea Basarabiei de către URSS,
numeroase familii de etnici bulgari din zona Bugeacului s-au refugiat la Brăila,
constituindu-se într-un alt val de emigraţie, de această dată de la nord de Dunăre.
Activitatea culturală şi socio-economică a bulgarilor la Brăila rămâne una de
maximă importanţă în relaţiile bulgaro-române şi ilustrează coexistenţa paşnică
interbalcanică.
1.3. Evreii

Primele informaţii despre evreii din Brăila datează din perioada domniei lui
Constantin Brâncoveanu (1688-1714) şi se refereau la faptul că negustorii evrei plăteau la
ploconul Hanului 100 unghi sau galbeni.
La 20 iulie 1783 sublocotenentul austriac Mihanolovitz scria din Galaţi că din
informaţiile obţinute, la Brăila, alături de români şi turci mai locuiau şi câţiva evrei,
probabil negustori, deoarece în noiembrie 1795, un firman emis de sultan adresat cadiului
şi nazârului din Brăila, cerea restituirea taxelor vamale încasate abuziv de la negustorii
evrei.
Aprecieri în legaură cu numărul acestora vor apare după anul 1821. Astfel, într-un
raport al Departamentului Pricinilor din Nauntru adresat Ocîrmuirii din Brăila în anul
1837, se făcea trimitere la o listă a evreilor statorniciţi în oraş în perioada 1821-1822,
unde erau menţionaţi nominal 4 capi de familie.
Astfel, în Catagrafia locuitorilor şi veniturilor din oraşul şi judeţul Brăila,
întocmită după starea economică, religioasă şi naţionalităţi în anul 1828, de către primul
ispravnic al Brăilei de după eliberarea oraşului de sub ocupaţia otomană, Grigore Tăutu,
se menţiona că locuiau 120 de familii, dintre care 21 erau de evrei.
Catastihul de toate familiile ce s-au gasit la Catagrafia de toate satele Brăilei şi
în oraşul Brăila menţionează numele şi parţial ocupaţiile acestor evrei. Abia la cea de-a
doua Catagrafie, realizată în anul 1837, apare o listă a celor 21 capi de familie, cu
precizarea că aceştia erau supuşi străini.
Tot în anul 1837, Ocîrmuirea Judetului Brăila transmite Departamentului
Pricinilor din Năuntru lista nominală a celor 72 capi de familie de origine evreiască aflaţi
în Brăila. Dintre aceştia, doar 14 erau proprietari, restul de 52 fiind veniţi din diferite
localităţi. Cu certitudine, la 20 martie 1840, cele 14 familii de evrei menţionate vor fi
recunoscute drept cetăţeni (pamânteni). Doi ani mai târziu un demers similar va avea loc
şi în privinţa celorlalte familii.
Analizând dinamica componenţei demografice a populaţiei evreieşti vom constata
că de la 1821, când erau consemnate 5 persoane, numărul acestora va creşte continuu :20
persoane la 1822, 105 persoane la 1829, 485 la 1837, 5520 la 1882, 6752 la 1890, 9830 la
1899, 11268 la 1916, 11.327 la 1930, când au reprezentat 8,6% din populaţia oraşului
Brăila.
Un veritabil recul în privinta ponderii numerice a evreilor la Brăila este consemnat
în perioada 1940-1944, dată la care se mai aflau doar 5242 de persoane. În anii regimului
comunist, odată cu emigrarea în masă a evreilor din România, comunitatea evreilor din
Brăila va scădea simţitor, ajungând la un număr de 265 de persoane în anul 1986.
Contribuţia membrilor comunităţii israelite la dezvoltarea oraşului poate fi
observată în diverse domenii: comerţ, industrii, profesii liberale, artă şi cultură.
Pornind de la lista nominală a celor 72 de capi de familie de origine evreiască din
anul 1837 vom constata că aceştia activau în nu mai putin de 16 domenii : bogaserie,
croitorie, tâmplarie, tinichingerie, vopsitorie, cârciumarie, şepcărie, ciubotărie,
ceasornicărie, sticlărie, etc.
Dezvoltarea oraşului a deschis noi perspective de dezvoltare, atât în privinţa
diversificării preocupărilor de natură economică , dar mai ales în ceea ce privea ponderea
de reprezentativitate la nivelul comunităţii locale.
Constatăm la nivelul anului 1905 prezenţa unui număr de 593 de meseriaşi evrei,
în 23 de domenii, fără a lua în calcul pe cei cu profesii liberale. În acelaşi an, 70% din
casele de comerţ aparţineau evreilor, 20% grecilor şi 10% românilor. Aceasta situaţie se
va reflecta şi la nivelul reprezentării în diverse organisme economice, precum Corporaţia
comercianţilor de pe lânga Bursa, Camera de Comerţ şi Industrie din Brăila, etc.
Această prosperitate economică se va reflecta şi la nivelul instituţiilor de cult şi
învăţământ. Documentele de arhivă consemnează existenţa şi funcţionarea a 10 lăcaşe de
cult construite între anii 1820-1924. O parte dintre acestea s-au deteriorat şi demolat de-a
lungul timpului, iar odată cu micşorarea populaţiei evreieşti doar Templul Coral mai este
folosit de membrii comunităţii.
Şi în privinţa învăţământului, comunitatea evreiască din Brăila se poate lăuda cu
numeroase realizări. Din iniţiativa lui Aizic Steinhard va lua fiinţă primul institut de
învăţământ primar de băieţi cu predare în limba ebraică în anul 1865. Acesta va funcţiona
până la declanşarea războiului din 1877, când se va transforma în spital.
Abia în anul 1882, prin contribuţia materială a unor reprezentanţi de seamă va fi
deschisă Şcoala israelito-română de băieţi Abraham şi David Schwartzman din Brăila, ce
beneficia de un local propriu modern şi anexele necesare. Acesta va funcţiona până în
anul 1948.
A doua şcoală israelito-română de băieţi, intitulată Lumina, apare în anul 1893.
Din păcate aceasta a fost închisă doi ani mai târziu.
Una dintre cele mai importante instituţii de învăţământ aparţinând comunităţii
israelite va fi înfiinţată în anul 1897 sub titulatura Şcoala israelito-română de fete Zion
din Brăila. Din data de 2 noiembrie 1903 îsi va schimba locaţia şi titulatura în Şcoala de
fete a Comunităţii israelite din Braila Zion - Clara Baroneasa de Hirsch.
Acestora li se vor adăuga Şcoala Profesională de Talmud Tora, în anul 1900,
Şcoala israelită de ambele sexe, în anul 1903 şi, din 27 octombrie 1913, Gimnaziul
Comunităţii Izraelite din Brăila H.L. şi Netty Schaffer. După schimbarea titulaturii în anul
1940, când se va transforma în Liceul Teoretic H.L. şi Netty Schaffer, instituţia de
învăţământ secundar brăileană îşi va înceta activitatea în anul 1948.
La 17 mai 1896, prin efortul unor gazetari locali de origine evreiască apare prima
gazetă evreiască la Braila, DER COMPAS, în limba idiş şi cu caractere ebraice. Acesteia i
se vor adăuga aproximativ 30 noi organe de presa : Controlul, Zion, Der richtiger
compas 1897, Corespondenta Mensuala a Comitetului de Organizare şi Propaganda
Sionistă din Brăila 1901, Pessah 1904, Sionistul 1905, Institutorul evreu 1906,Tinerimea
evreiască 1907, Israel 1908, etc.
Din rândurile comunităţii evreieşti din Brăila se vor remarca personalităţi: Konrad
Bercovici (autor a peste 30 de volume de proză), Isac Horowitz , Oscar Lemnaru (narator,
calamburist, traducător), Mihail Sebastian (înscris definitiv în literatură printre numele
mari ale creatorilor evrei de limba română, pe numele lui adevarat – Iosif
Hechter), Semilian S. (publicist, profesor, istoric, de la care au rămas trei lucrări
esenţiale: “Contributia Brăilei la cultura românească şi străină”, “Evreii în cadrul aşezării
Brăilei, acum 100 de ani” şi, în sfârşit, "Istoricul presei brăilene de la 1839 pana la
1926", Ilarie Voronca (poet). Activitatea creatoare a evreilor în contextul societăţii
interbelice a fost întreruptă brusc de evenimentele dramatice din ultimul război mondial.
În anii comunismului, evreii rămaşi în România au cunoscut un mare proces de
intelectualizare. După Revoluţie, au crescut conştiinţa şi coeziunea de grup etnic a
evreilor din România, sporindu-se manifestările de solidaritate intraetnică şi de ajutor
comunitar, diversificându-se manifestările vieţii culturale.

1.4. Grecii

Primul grup etnic venit pe teritoriile româneşti este al grecilor; istoria legăturilor
dintre greci şi români este una îndelungată. In secolul VII I.C., colonişti greci din oraşul
anatolian Milet au înfiinţat Histria – primul oraş din spaţiul românesc. Ulterior, în timpul
imperiilor roman şi bizantin, pe teritoriile romane s-au asezat alti greci: ingineri, militari,
funcţionari, sclavi, mesteri, negustori, prelati, profesori, preceptori, medici, filosofi,
artişti, tipografi, librari, editori, traducători, etc. In timpul stăpânirii otomane, grecii –
numiţi şi eleni - au devenit foarte legaţi de biserică, identificându-se cu ortodoxia. Limba
greacă era a comerţului, ortodoxiei şi culturii. Otomanii au sprijinit fanarioţii (greci din
cartierul Fanar al Istanbulului - ce din simpli traducători au ajuns adevăraţi intermediari
ai politicii otomane) ca domnitori peste români.
Mişcarea de eliberare naţională a grecilor din Imperiul Otoman a plecat de pe
teritoriul românesc - ceea ce a dus la înlocuirea fanarioţilor cu domni români. Odată cu
formarea României, comunitatea greacă a fost recunoscută oficial - având dreptul la
biserici, şcoli şi publicaţii în limba greacă, grecii integrându-se activ în viaţa societăţii
româneşti. In timpul războaielor balcanice, grecii şi românii au fost aliaţi. După ultimul
război mondial, România a găzduit comunişti greci, refugiaţi datorită razboiului civil pe
care l-au pierdut în Grecia. După Revoluţia anticomunistă, grecii au continuat să se
orienteze spre România - odată cu redeşteptarea interesului pentru afaceri în spaţiul
românesc (ceea ce a rămas constant în fiecare etapă a istoriei a fost permanenta
colaborare, legăturile statornice şi fertile care au stimulat deopotrivă atât pe greci, cât şi
pe români).
In ceea ce priveşte Brăila, comunitatea greacă a avut o contribuţie majoră la
dezvoltarea oraşului. Iniţial, grecii sosiţi în Brăila erau originari din Insulele Ionice
Chefalonia şi Ithaca. Ulterior li s-au alăturat alţi compatrioţi din provinciile otomane
Rumelia Orientală, Anhilaos şi Mesembria. Din restul Greciei, numărul cel mai mare l-a
dat Epirul.
 Momentul sosirii este strâns legat de plasarea sub protectorat britanic a insulelor
ionice, urmare a deciziilor adoptate de Marile Puteri în cadrul Congresului de la Viena, în
iunie 1815.
Supuşi unui reprezentant comercial cu atribuţii viceconsulare, negustorii greci s-
au transformat in veritabili intermediari în domeniul achiziţiilor de cereale pentru
Imperiul Britanic, la gurile Dunării.
Odată cu încheierea Tratatului de la Adrianopole, în 1829, se deschideau noi
oportunităţi. Revenirea fostelor cazale Brăila, Giurgiu şi Turnu în componenţa Ţării
Româneşti, libertatea comerţului şi a navigaţiei precum şi autonomia politică şi
administrativă a principatelor dunărene, alături de o serie de avantaje economice oferite
de domnii regulamentari, prin scutirea de taxe şi impozite pentru o anumită perioadă,
adoptarea statutului de porto-franco şi libertatea de a cumpăra imobile pentru
comercianţii străini stabiliţi în noile teritorii, au impulsionat intensificarea activităţilor
economice.
Sesizând potenţialul geostrategic al oraşului, de principala poartă de tranzit pentru
comerţul Ţării Româneşti, comunitatea greacă din Brăila a crescut din punct de vedere
demografic de la an la an.
Dacă la 1837 se regăseau în statisticile oficiale 360 capi de familie de origine
greacă, la 1841 numărul acestora va creşte la 435. La inceputul secolului XX numărul
grecilor prezenţi la Brăila atinge cifra de 5000, devenind cea mai mare colonie străină din
România.
In pofida transformărilor majore survenite în ţara de origine, cu ocazia
recensământului din decembrie 1930 s-a constatat existenţa a 4733 de greci. O simplă
comparaţie cu celelalte comunităţi din oraş plasează comunitatea elenă pe locul secund,
după cea a evreilor. Acest criteriu nu ar fi însă suficient pentru a exemplifica rolul pe care
l-au jucat grecii brăileni în evoluţia şi dezvoltarea generală a oraşului.
Incă din 1838 fruntaşii comunităţii solicitau autorităţilor permisiunea de a se
organiza un corp neguţătoresc, o deputăţie negustorească şi o casă obştească. Acest prim
pas va fi completat în 1860 de o recunoaştere oficială, printr-un decret al domnitorului
Alexandru Ioan Cuza, fără a avea personalitate juridică. Abia în anul 1900, concomitent
cu semnarea Tratatului Comercial Greco-Român, intră în vigoare un protocol anexă prin
care toate comunităţile elene din Regatul României primeau recunoaşterea juridică
deplină.
Consecinţele acestor transformări succesive se vor regăsi în toate domeniile de
activitate ale comunităţii. Intre anii 1830-1850 se înregistrează o veritabilă rivalitate între
şcolile publice româneşti şi cele particulare greceşti, importanţa elementului grecesc în
viaţa oraşului fiind percepută de autorităţile locale din primul moment.
In pofida eforturilor întreprinse de Eforia şcoalelor (instituţia centrală ce îndrumă
şi controla învăţământul din Ţara Românească) şi de responsabilii locali, puterea
financiară şi capacitatea de organizare a coloniei greceşti au permis funcţionarea a
numeroase şcoli particulare, acoperind pentru o lungă perioadă deficitul instituţiilor de
învăţământ. Pentru o scurtă perioadă, între 1833 şi 1842 numărul şcolilor greceşti va
scădea, de la patru la una. Explicaţia acestui fenomen se datora apariţiei Şcolii Naţionale
Publice şi iniţiativelor învăţătorului Ioan Penescu, numeroşi copii ai minorităţilor din
Brăila putându-se înscrie la cursurile acesteia, în mod gratuit.
Chiar şi în această situaţie, contribuţia financiară şi terenul donat pentru
construirea acestei şcoli a venit din partea unor negustori greci. In acest context trebuie să
mai menţionez şi faptul că începând din anul 1838 numeroşi comercianţi greci solicitau
împământenirea.
După acest episod situaţia va reveni la normal, numărul şcolilor greceşti ajungând
la cifra 12, cărora li se adăugau până la 3-4 pensioane particulare. Dintre acestea putem
menţiona: Şcoala de băieţi, înfiinţată în 1869 de farmaciştii din oraş, Şcoala de Fete a
Comunităţii Elene (1882), Institutul Elen (1882), Institutul Lumina (1886), Institutul
Atena (1884), Institutul Chyssochoides (1891), Şcoala Particulară a Societăţii
Filantropice Hermes a Comunităţii Greceşti (1887), Şcoala Particulară Progresul (1889),
Pensionul Privat Eliza Dimopulo, transformat în Institutul Elveţian de Fete din Brăila în
1894, Institutul de Băieţi Dimopulo (1862), Institutul Elen de domnişoare Euridicia
Pangidis (1894), etc.
Activitatea şcolară şi culturală a fost susţinută de tipografii şi organe de presă
proprii. Tipografiile Monferrato (1848) ,sucursală a tipografiei cu acelaşi nume din
Galaţi, Unirea (1863) şi Triangul (1858), tipografia cu cele mai multe lucrări scrise în
greceşte la Brăila, erau recunoscute în epoca. In privinţa publicaţiilor putem menţiona
ziarul Mercur (1848), Mercuriu (1880), Vocea libertăţii (1884), Silogos (1873),
Elin (1888), etc.
In ceea ce priveşte spectacolele de teatru, cele mai multe reprezentaţii teatrale în
limba greacă la Brăila s-au desfăşurat la Clubul Comercial al domnului Rally sau sala
Rally (azi, Teatrul de stat Maria Filotti).
Pentru a avea loc, aceste spectacole trebuia să fie autorizate de către autorităţile
locale, adică de Primăria Brăila, Prefectura Judeţului Brăila şi, bineînţeles, de Poliţia
oraşului Brăila, care trebuia să vegheze la desfăşurarea în linişte şi ordine a acestora.
Exista o trupă de teatru locală, cea a lui Critolan Kallienzis, care cerea, în 1872,
autorizaţia să prezinte spectacolul Orfana din Samos sau triumful virtuţii, în folosul
Asociaţiei iubitoare de săraci Unirea.. Un mare succes l-a înregistrat şi trupa
grecească Panellinion, condusă de Alexiadis, la Brăila, în aprilie 1888. Au mai susţinut
reprezentaţii la Brăila în această perioadă şi teatrul grec Neos Menandros, trupa de teatru
Tavularis, trupa lui G.Pandopoulos, teatrul lui Sfikas şi alţii.
După cum se poate observa, componenţa culturală a fost una reprezentativă.
Susţinerea acesteia a fost posibilă graţie eforturilor unei importante părţi a negustorilor şi
industriaşilor ce activau la Brăila. Comerţul cu cereale, produse finite şi semifinite din
cereale, transporturile navale sau activităţile din domeniul financiar bancar ori cele din
administraţie concentrau cea mai mare parte a populaţiei active greceşti stabilite la Brăila.
Fără îndoială, la loc de frunte se aflau armatorii şi proprietarii de agenţii maritime
ori fluviale, industriaşii din domeniul panificaţiei, ce au făcut faima comunităţii şi a
oraşului, menţionându-i aici pe M. Embericos, Spiru Lykiardol şi Gheorghe Violatos.
In acest context, înfiinţarea primei bănci cu profil comercial la 12/24 noiembrie
1845, cunoscută sub numele de Banca Filemborica, la iniţiativa şi cu capitalul majoritar
al negustorilor şi comercianţilor greci, completează imaginea de ansamblu a
preocupărilor economice.
Nu în ultimul rând ar trebui menţionată activitatea clerului şi a enoriaşilor greci,
aducând în prim plan construirea uneia dintre cele mai mari biserici ortodoxe din oraş şi
din ţară, cu hramul Bunei Vestiri, a cărei piatră de temelie a fost pusă la 8 septembrie
1863. Abia după 9 ani de eforturi susţinute, la 29 octombrie 1872, monumentalul edificiu
de cult a fost sfinţit. Biserica a fost pictată în trei etape: Tăttărescu, unul din cei mai
importanţi pictori români din a doua jumătate a secolului trecut a realizat Pantoc.
Activitatea comunităţii elene a continuat fără ingerinţe majore până în anul 1949,
când regimul comunist a impus o serie de interdicţii, printre care, desfiinţarea şcolilor
private greceşti şi trecerea bisericii Buna Vestire în subordinea directa a Patriarhiei
Române. După evenimentele din 1989, comunitatea elenă din Brăila s-a reorganizat
încercând recuperarea şi promovarea memoriei istorice a iluştrilor predecesori.

1.5. Rromii

1.5.1. Scurt istoric

Prima atestare documentară a romilor de pe teritoriul României actuale, datează

din anul 1385, când domnitorul Ţării Româneşti, Dan I, dăruieşte Mănăstirii
Tismana posesiunile care aparţinuseră mai înainte Mănăstirii Vodiţa de lângă Turnu
Severin, posesiuni primite de la unchiul săuVladislav I, între care şi 40 de sălaşe de
“aţigani”3.

În secolul XIX, sub influenţa ideilor liberale ale revoluţiei de la 1848, toţi oamenii
au fost declaraţi liberi şi egali, robia romilor4 fiind definitiv abolită în1856. Timp de
aproape un secol, rromii continuă să trăiască în general marginal în cadrul societăţii
româneşti. Abia în perioada interbelică are loc o coagulare a conştiinţei identitare a
acestei etnii. În aprilie 1933, Calinic I. Popp Serboianu pune bazele unei prime
organizaţii, „Asociaţia Generală a Ţiganilor din România”, care îşi propunea atât
culturalizarea şi educarea rromilor (prin înfiinţarea de grădiniţe, acces la educaţie,
pregătire profesională, conservarea tradiţiilor etc), cât şi integrarea lor socială (acordarea
de asistenţă medicală şi juridică gratuită, sedentarizarea nomazilor prin împroprietărirea
cu pământ etc).

La scurt timp însă, între liderii Asociaţiei apar divergenţe, astfel încât unul dintre
aceştia, A. Lăzărescu-Lăzurică, înfiinţează în septembrie acelaşi an „Uniunea Generală a

3
Cherata, Lucian, Istoria Tiganilor Ed. (Z. Bucuresti), 1993.
4
Cace, Sorin, Mărgineanu, Iona, Preoteasa, Ana Maria, Precupeţu, Iuliana, Cercetări cu privire la
minoritatea rromă, Ed. (Expert Bucureşti), 2001
Romilor din România”, cu obiective şi deziderate identice. Lăzărescu-Lăzurică se
dovedeşte însă mult mai activ, reuşind ca la primul congres al ţiganilor din România, din
8 octombrie 1933, să fie ales „voievod” al acestora. Preşedinte de onoare al Uniunii este
Grigoraş Dinicu, cunoscut muzician şi descendent al unei vechi familii de lăutari. Nu în
cele din urmă, Lăzărescu-Lăzurică impune pentru prima dată în conştiinţa
contemporanilor utilizarea noţiunii de rrom, în locul celei de ţigan.

1.5.2. In actualitate

În contextul mai general al aderării României la Uniunea Europeană,. în aprilie

2001, guvernul adoptă o Strategie de îmbunătăţire a situaţiei romilor, un document stufos
şi elaborat, ce stabileşte un set de obiective şi o serie de măsuri al căror scop final este
creşterea nivelului de trai, educarea sporită şi diminuarea stereotipurilor despre
minoritatea rromă.
Acest lucru este însoţit de promovarea unor politici afirmative (de promovare a
unor etnici rromi în funcţii ale administraţiei locale, crearea de locuri speciale la
admiterea la liceu sau la facultate, organizarea de cursuri de pregătire pentru predarea
limbii şi culturii rromani etc). Totodată, sunt înfiinţate numeroase organizaţii politice şi
culturale ale rromilor.
Pe de altă parte, începând din anul 1992, etnicii rromi au reuşit să-şi desemneze
un reprezentant politic în Parlament, în ultimele legislaturi (inclusiv cea actuală) deputat
fiind ales Nicolae Păun din partea Partidei Romilor.
Succint problematica minorităţii rromă poate fi împărţită în patru categorii
principale: situaţia economică precară; procentaj ridicat de analfabetism ca ;şi lipsa unei
consistente categorii de intelectuali; intoleranţa şi atitudinea discriminatorie a multor ne-
rromi; divizarea comunităţilor de rromi, între care există o situaţie conflictuală datorată
lipsei de omogenizare şi a conştiinţei apartenenţei la aceeaşi comunitate etnică.
Nu în cele din urmă, o altă chestiune delicate este legată de numărul exact al
etnicilor rromi din România. Dacă recensământul din 1992 identifica peste 409 mii de
personae de etnie rroma, numărul acestora a crescut oficial zece ani mai târziu până la
535.250. Totuşi, reprezentanţi ai rromilor consideră că numărul real al acestora depăşeşte
1,5-2 milioane de persoane.
Pe lângă numeroase practici păgâne, romii deţin în general religia populaţiei
majoritare. Astfel, în conformitate cu religia predominantă a României, majoritatea
romilor sunt creştini ortodocşi. În ultimele două decenii au exitat multe cazuri în care
romi ortodocşi s-au convertit la diverse culte neoprotestante (totuşi, majoritatea
enoriaşilor acestor comunităţi religioase nu sunt etnici romi, ci români). În localităţile cu
o populaţie predominant maghiară (în estul şi nordul Transilvaniei), romii sunt
fie romano-catolici, fie reformaţi (în funcţie de confesiunea maghiarilor). De asemenea,
în unele sate care deţin (sau au deţinut) o populaţie săsească există mici comunităţi de
romi luterani. O bună parte a romilor din Dobrogea sunt musulmani (aprox. 1% din
totalul romilor din România, una dintre cele mai însemnate comunităţi fiind cea
din Babadag5).

1.5.3. La Brăila

Nu există o atestare exactă a aşezării romilor la Brăila. In momentul de faţă ei

reprezintă grupul minoritar cel mai numeros din judeţ. Cei mai mulţi dintre romi erau în
vechime meşteşugari, specializaţi în prelucrarea lemnului, a metalului, alţii lucrau în
agricultură sau erau cărămidari, potcovari, meşteri de căruţe sau lăutari. Unele dinre
ocupaţiile de demult se mai practică şi astăzi, iar familiile de romi de la Brăila au păstrat
unele obiecte legate de meşteşugurile tradiţionale. In acest sens, Alianţa pentru Unitatea
Romilor, filiala Brăila, şi-a manifestat intenţia, de a înfiinţa un muzeu al romilor.
Membrii comunităţii rome vorbesc în familie limba romani. In ultimii ani s-au
introdus clase cu predare în limba romani la şcoala cu clasele I-VIII „Anton Pann”,
Brăila. Romii au conservat obiceiuri şi tradiţii străvechi, un stil de viaţă tradiţional cu
norme specifice legate de raporturile între membrii familiei, legate de căsătorie, au păstrat
costume tradiţionale pe care unii dintre ei încă le poartă, cântece şi dansuri specifice. La
Brăila se sărbătoreşte, în fiecare an, pe 8 aprilie, Ziua Internaţională a Romilor. Cu
această ocazie se cantă imnul romilor de pretutindeni “Gelem gelem”, se depun coroane

5
http://www.romanialibera.ro/fotoreportaj-36-in-lumea-romilor-musulmani-din-babadag.html
de flori la Monumentul eroilor în memoria victimelor Holocaustului, se lansează pe
Dunăre coroniţe de flori şi lumânări aprinse, sunt prezentate dansuri tradiţionale şi bucate
tradiţionale. Alianţa pentru Uniunea Romilor, filiala Brăila a derulat, în ultimii ani, o serie
de proiecte finanţate de Uniunea Europeană, de exemplu: „Un pas pentru viitor” care a
vizat creşterea accesului copiilor romi la învăţământul liceal, “Roata” care a inclus
cursuri de calificare pentru aproape 50 de personae de etnie romă, sau de Ambasada
Statelor Unite ale Americii în România – un proiect prin care s-a realizat un film
documentar despre obiceiurile şi tradiţiile romilor, în scopul de a creşte gradul de
toleranţă între copii.
Printre numele sonore date de romii din Brăila se numără Terente şi Johnny
Răducanu.
Ştefan Vasali cunoscut şi sub poreclele Terente şi „Regele bălţilor”, a fost un
celebru bandit român (lipovean).
Vasali a trăit ca nelegiuit după vârsta de 20 de ani, fiind poate înrăit de două
căsătorii eşuate. Bun cunoscător al zonei Brăilei, a obţinut avuţii importante prin tâlhărie
vreme de mulţi ani, atacând singur sau în diverse bande. A fost închis şi a evadat în mai
multe rânduri, povestea sa fiind alimentată şi chiar deformată de către presa de scandal a
vremii. În ciuda crimelor comise, a câştigat simpatia publicului, pozând în postura
de haiduc şi amant ideal, fiind căutat de femei din toate stările sociale. În anul 1924
comite mai multe infracţiuni grave care determină investirea unor sume enorme din
partea statului pentru capturarea sa. Pe parcursul următorilor trei ani,
traversează Bulgaria, Serbia şi Grecia, continuând traiul împotriva legii. Revine în ţară în
1927, când batjocoreşte familia preotului din satul său. Gestul determină furia foştilor
complici, care vor ajuta la capturarea lui.
Johnny Răducanu este un contrabasist, pianist, compozitor, aranjor şi conducător
de formaţie român de etnie romă. Pe numele său real Răducanu Creţu, s-a născut într-o
familie de romi cu tradiţii muzicale de peste trei sute de ani, de pe timpul lăutarului Petre
Creţu Solcanu. S-a remarcat ca un talentat interpret de jazz la contrabas, încă de la 19 ani.
A făcut studii muzicale la Iaşi şi Cluj, apoi la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din
Bucureşti. Îndrumător activ al tinerei generaţii, Johnny Răducanu este considerat un
veteran al muzicii româneşti de jazz.
1.6. Ruşii lipoveni

In a doua jumătate a secolului al XVII-lea au avut loc, în Rusia, o serie de

evenimente ce au dus la scindarea societăţii ruseşti, provocând o criză religioasă.
Reforma cultului şi a practicii bisericeşti, inspirată de ţarul Aleksei Mihailovici şi pusă în
practică de patriarhul Nikon, a stârnit un val de nemulţumiri în rândul clericilor şi
credincioşilor Bisericii Ruse. O parte dintre locuitorii care s-au opus reformei, supuşi
persecuţiilor, au părăsit graniţele imperiului.
Ruşii lipoveni din România sunt credincioşi ortodocşi de rit vechi cunoscuţi în
întreaga lume sub denumirea de staroveri (de credinţă veche) sau staro-obreadti (de rit
vechi). Numeroşi staroveri s-au stabilit, începând cu secolul al XVIII-lea, pe teritoriile
româneşti, fiind cunoscuţi aici sub denumirea de lipoveni.
Un al doilea val de emigrări a fost declanşat de prigonirea preoţilor şi distrugerea
obiectelor de cult care aparţineau acestei populaţii, la începutul secolului al XIX-lea.
Venirea lor la Brăila a avut loc în perioada 1819-1830. Străbătând sudul Basarabiei,
trecând prin mlaştinile de la gura Siretului, ajung în pădurea ce se întindea atunci, în locul
unde se găseşte azi cartierul Pisc (fost sat), pe drumul spre Galaţi.
Căpătând învoire de a se stabili în aceste locuri, aceşti vechi-credincioşi aveau
drept ocupaţie pescuitul în Dunăre şi în bălţile din faţa oraşului, precum şi cultivarea
pământului.
Putând să-şi exercite în deplină libertate credinţa şi obiceiurile strămoşeşti, la aceşti
fugari s-au adăugat alţii mai înstăriţi, o parte din ei stabilindu-se direct în oraş. Ei încep să
practice pescuitul în stil mare, luând în arendă bălţile din faţa Brăilei până la Gura
Ialomiţei. Imediat ce starea lor economică le-a permis, au construit, la început în Pisc, o
biserică proprie de lemn. Nu se ştie exact când s-a construit prima biserică însă în ce o
priveşte pe a doua avem date concrete. Cu ocazia incendiului din 1924 care a distrus
această biserică cu hramul Vovidenia (Intrarea în Biserica), s-a găsit sub pristolul ei o
cruce de stejar, din inscripţiile căreia se constată că fusese sfinţită pe 8 iunie 1857.
 Biserica din oraş cu hramul Adormirea Maicii Domnului a fost construită mai târziu.
Este cea mai mare biserică a ruşilor lipoveni din Brăila (au ridicat 3 biserici din care 2 în
Pisc).
Tradiţia stabileşte că pe locul actualei biserici a funcţionat o biserică de lemn,
ridicată în anul 1835. Cea de a doua biserică, din zid, s-a construit în 1880, după cum se
menţionează în pisanie, ctitorul ei fiind Sava Ivanof Rucasinicof. In anul 1895, pe lângă
acestă biserică se află o asociaţie frăţească a ruşilor lipoveni, care avea drept scop unirea
vechilor credincioşi pentru apărarea credinţei precum şi ajutorarea săracilor.
Catedrala Mitropoliei de rit vechi din Brăila este singurul lăcaş bisericesc de interes
naţional prin faptul că în acestă biserică se desfaşoară ritualul de hirotonisire a cadrelor
ierarhice pentru funcţia de episcop pentru toate bisericile de rit vechi din ţară şi
străinatate.
Conform recensământului din 1930, în Brăila se aflau 1380 de ruşi lipoveni, iar în
recensământului din 1996 apar 2500, cu toate acestea în statisticile bisericii apar
aproximativ 10.000 de ruşi lipoveni.
Comunitatea ruşilor lipoveni a editat două ziare. Primul, Cuvântul Adevărului
(Slavo Provdy), apărea lunar fiind tipărit în tipografia Pestemalgioglu din Brăila. A apărut
regulat din ianuarie 1896 până în aprilie 1898, când a fost suspendat în urma intervenţiei
guvernului rus. Era scris în limba rusă, redactor fiind fratele Pokrova Presvatya
Bogorodicy, pseudonimul publicistic al lui Teodor Efimovici Melnikov. Cel de al doilea
ziar, Buletinul Mitropoliei Belokrinickoy (Vestnika Belokrenickoy Mitropolii), publicaţie
informativă editată de Mitropolia Belokrinickoy a tuturor Dreptcredincioşilor, în limba
rusă, a apărut în perioada aprilie-octombrie 2006. Redactorul publicaţiei era Gr. Timolej,
consilier duhovnic al mitropoliei.

1.7. Turcii

Prezenţa turcilor la Brăila este legată în mod direct şi masiv de ocuparea

oraşului, în timpul sultanului Soliman Magnificul. O datare exactă a evenimentului nu
există. Documentele şi relatările vremii plasează acest episod în intervalul iunie 1538 - 30
octombrie1540.
Semnificaţia acestei decizii trebuie privită prin prisma raporturilor dintre
principatele dunărene şi Inalta Poartă. Campania de pedepsire a domnitorului moldovean
Petru Rareş din vara anului 1538, soldată cu ocuparea şi încorporarea Bugeacului şi a
Tighinei în cadrul sistemului administrativ otoman, a fost urmată de o altă campanie, în
Ţara Românească.
In iunie 1539, ca urmare a răscoalei marelui vornic Şerban împotriva domnului
Radu Paisie, turcii intervin în mod direct de partea ultimului. Urmarea imediată a acestor
evenimente a fost stabilirea unui paşă în capitala valahă precum şi ocuparea târgului
Brăila.
Este posibil ca această decizie să fi fost o condiţie pentru restabilirea domniei lui
Radu Paisie. Ulterior, din ordinul sultanului, oraşul a fost întărit cu o puternică fortificaţie
ce va deveni loc de refugiu pentru diferiţi pretendenţi domneşti precum şi punctul de
plecare pentru numeroase companii militare otomane.
Conform dreptului administrativ şi juridic otoman, cetatea Brăilei, alături de un
hinderland agricol, cuprinzând circa 1/3 din teritoriul viitorului judeţ, se aflau sub
conducerea unui nazar (paşă), iar unitatea administrativ teritorială purta denumirea de
caza sau raia.
Regimul de ocupaţie a oraşului se menţine până la semnarea Tratatului de Pace de
la Adrianopole (2/14 septembrie 1829) când, alături de cazalele Giurgiu şi Turnu, Brăila
revine în componenţa Ţării Româneşti.
Cea mai mare parte a populaţiei turceşti s-a retras odată cu administraţia şi
armata. Cu toate acestea, documentele vremii menţionează prezenţa unor negustori turci
la Brăila. Astfel, la 22 mai 1838, din iniţiativa a 35 de negustori locali se formează o
deputaţie de 5 membri a cărei misiune era aceea de a-i reprezenta şi apăra interesele în
faţa noilor autorităţi. Printre aceştia se afla şi un turc pe nume Sali Aga, care se iscăleşte
greceşte.
La 27 ianuarie 1831, turcul Abdulah Mehmed Ocnaloglu „născut la Brăila şi
locuitor al ei” refugiat la Bucureşti în acel moment, cerea încuviinţarea generalului
guvernator Kiseleff să meargă la Brăila pentru a-şi vinde casele şi prăvălia din oraş,
precum şi pentru recuperarea unor datorii de la câţiva locuitori.
Un caz similar este constatat la 6 februarie când turcul Osman Muslon i se
plângea aceluiaşi general de faptul că în absenţa sa i se vânduse casa.
Una din cele două clădiri care mai păstrează elemente din arhitectura tradiţională
turcească este Casa turcească, aflată pe strada Orientului. Clădirea păstrează elemente
specifice din arhitectura civilă turcească cum ar fi streaşina mult prelungită (saceac)
construită din lemn şi prevăzută cu un gen special de îmbinări. Casa datează de la
începutul sec. XIX.
Cea de a doua clădire este Biserica Sfintii Arhangheli Mihail şi Gavril. Conform
tradiţiei, acest lăcaş de cult are o vechime de 250 de ani, fiind cea mai veche biserică a
oraşului şi în acelaşi timp singura casă de rugăciuni turcească de pe teritoriul României
transformată în biserică ortodoxă, după ce iniţial clădirea a servit ca lăcaş de cult
musulman. La iniţiativa arhiducelui Mihail Pavlovici Romanov, şeful armatei ruseşti, în
anul 1829, lăcaşul a fost transformat definitiv în biserică ortodoxă.
Ca dovadă a existenţei unei comunităţi bine organizate în Brăila există şi un
cimitir al eroilor turci din Primul Razboi Mondial situat în cartierul Chercea, unde există
12 morminte în care sălăşluiesc osemintele unor ofiţeri turci, în timp ce 754 militari de
aceeaşi naţionalitate au fost îngropaţi într-o groapă comună în timpul Primului Razboi
Mondial.
Numărul etnicilor turci din oraşul Brăila a cunoscut, în perioada modernă şi
contemporană, o pantă descendentă, la recensământul din anul 1930 înregistrându-se un
numar de 404 persoane pentru ca la cel din 2002 numărul acestora să fie de 179 de
suflete.

2. Brăila Cosmopolită

Despre cosmopolitismul oraşului s-a tot vorbit, un termen uzitat ca pe o etichetă

compromiţătoare până mai ieri, considerat învechit şi nu atotcuprinzător astăzi, înlocuit
cu mult mai europeanul multiculturalitate. Ca orice port al lumii, gazdă primitoare pentru
toţi cei care credeau în şansa lor de a-şi asigura un viitor prosper, Brăila nu a făcut
excepţie. Şi nu a făcut excepţie nici din felul cum alogenii şi populaţia autohtonă şi-au
împărţit arealul. Este drept că un factor în plus, favorizant compactizării nu numai pe
baze etnice, dar şi în funcţie de preocupările şi de starea socială a diferitelor grupuri de
locuitori, a fost maniera în care autorităţile au gândit şi pus în practică planurile de
sistematizare, modul cum au fost elaborate regulamentele urbanistice. De aici a rezultat o
aşezare ca într-un amfiteatru, o sală de spectacole dăruită cu cea mai frumoasă scenă,
Dunărea. Publicistul Nicolae Carandino scria în memoriile sale că ceea ce astăzi se
consideră partea istorică a oraşului, de la Dunăre până la bulevardul Al. I. Cuza, era
locuită, în majoritate, de greci şi de evrei. Existau şi pătrunderi ale românilor, îşi făcuseră
vad spre zona centrală cei veniţi din alte părţi ale ţării, în special transilvănenii. La aceştia
se adăugau armenii şi, în parte, bulgarii. Ruşii lipoveni îşi aveau cartierul lor, Pisc, în
afara oraşului şi în apropierea Dunării. Brăila românească era cea cuprinsă între
bulevardul Cuza şi cel al Dorobanţilor.
În secolul al XIX-lea legăturile se stabileau doar în interiorul comunităţii etnice,
pe baza unei reguli îndeobşte acceptată, statutul social. Probabil că acesta a fost unul
dintre motivele pentru care Nicolae Iorga scria, poate prea tranşant, că grecii brăileni
participau doar la viaţa politică, prezenţa lor în viaţa culturală a oraşului fiind aproape
inexistentă.6
Cuantumul şi soliditatea averii erau normele de identificare pentru ceea ce
însemna protipendadă. Din „lumea bună” a Brăilei făceau parte, în primul rând, grecii,
evreii şi armenii. O lume care importase prin copiii lor, trimişi la studii înalte în
străinătate, mondenităţi franţuzeşti, grefate peste obiceiurile şi tradiţiile proprii, respectate
cu stricteţe. Folosirea curentă a limbii franceze era un semn al distincţiei, doamnele din
înalta societate aveau zile fixe de primire, se implicau în evenimente caritabile –
„ceaiuri”, „baluri” publice, serbări, toate pentru sprijinirea celor mai puţin hărăziţi de
soartă. Preocupaţi de bunul mers al afacerilor, domnii aveau prea puţine clipe de relaxare
în sezonul cald, câte o plimbare duminică seara spre staţiunea Lacu Sărat, cu un popas la

6
Nicolae Iorga, Din trecutul istoric al oraşului Brăila, Ed. (Istros, Brăila), 2000
vreun restaurant pentru o cină cu familia. Doar sezonul Dunării îngheţate le dădea prilej
de petrecere în cluburile selecte ale oraşului, unde îşi puteau permite câte un moment de
nechibzuinţă, departe de ochiul vigilent al consoartelor.
Şcolile cu predare în limba maternă, teatrul, societăţile culturale, tipăriturile, toate
la un loc aveau menirea să asigure continuitatea legăturilor cu ţara de origine. O sinteză a
evoluţiei Comunităţii Elene din Brăila în perioada 1864-19007 a fost realizată de
cercetătorul Cristian Filip, pe baza documentelor avute la dispoziţie din fondurile
existente la Direcţia Brăila a Arhivelor Naţionale şi din arhiva Comunităţii. În cadrul
studiului sunt prezentate, în afară de constituirea Comunităţii Elene şi recunoaşterea ei ca
persoană juridică, şcolile, teatrul, tipografiile 8, cărţile, presa şi societăţile culturale care se
adresau în exclusivitate minorităţii greceşti din Brăila. Constata că grecii din Brăila şi-au
organizat cea mai activă comunitate din România, deşi numărul lor faţă de alte oraşe era
mai mic, circa 10.000 la sfârşitul secolului al XIX-lea, o estimare mai mult decât
generoasă, conform opiniei autorului. Membrii săi au manifestat întotdeauna solidaritate
în faţa oricărei cerinţe a conducătorilor Comunităţii. Sentimentul de mândrie naţională,
de iubire faţă de patrie, orgoliul apartenenţei la o străveche civilizaţie au fost elementele
cheie pentru o clasare pe primul loc, într-o competiţie neoficială cu celelalte minorităţi şi
cu majoritarii români.
După primul război mondial percepţia asupra societăţii brăilene avea să comporte
o altă abordare, nu doar în privinţa evoluţiei economice a oraşului, ci şi în reflectarea unei
alte stări de spirit. Treptat modificările interveniseră, s-au strecurat pe nesimţite, iar acum
au devenit vizibile. Erau alte generaţii, acelea ale copiilor şi nepoţilor primilor sosiţi.
Oferta educaţională a şcolii româneşti era, în fine, agreată, satisfăcea pretenţiile
elitiste, nu mai era nevoie să risipeşti banii, mult mai puţini acum, pentru o specializare în
centrele universitare europene, nevoia de comunicare cu majoritatea s-a impus aşa că,
după primele clase la şcolile greceşti, tot mai mulţi erau cei îndrumaţi spre instituţiile
româneşti. Doar pentru fete opţiunea era mai grea, părinţii urmau să decidă între Liceul
de Fete şi Institutul Sancta Maria. Această din urmă instituţie, aflată sub îndrumarea
maicilor catolice, era preferata lor în ideea că regulamentele stricte – nici în pauze nu
7
Cristian Filip, Comunitatea Greacă de la Brăila 1864-1900, Ed. (Istros, Brăila), 2004
8
Tipografiile şi activitatea acestora au fost subiectul unei lucrări editate sub egida Bibliotecii Judeţene
„Panait Istrati”, realizată de Rodica Drăghici şi Stanca Bounegru: Tipografii brăilene 1838-1944, Brăila
2001.
aveai voie să vorbeşti decât în limba germană – vor avea ca rezultat final, pe lângă
cunoaşterea a două limbi străine, germana şi franceza, însuşirea unor deprinderi practice
necesare oricărei tinere de condiţie bună.
O programă comună, aceiaşi educatori, activităţi sportive şi extraşcolare comune,
schimburi de cărţi, noutăţi editoriale comandate la librăriile din oraş; filme şi piese de
teatru urmărite de la balcoanele sălilor de spectacol prin fanta butonierii paltonului,
camuflajul era obligatoriu pentru a scăpa de ochii vigilenţi ai profesoarelor, gata oricând
să-ţi semneze o eliminare; reuniuni, ceaiuri dansante,baluri organizate împreună; până şi
locurile de plimbare alese de băieţii de la Bălcescu, după terminarea orelor de curs, rute
ocolitoare spre casă, în speranţa intersectării cu drumul elevelor de la Liceul de Fete, au
creat condiţii pentru cunoaştere şi înţelegere. De aici au pornit prietenii legate pentru o
viaţă.
Tinerii au reuşit să depăşească barierele etnice, chiar şi pe cele ale statutului
social. Trecuse vremea când o căsătorie mixtă era văzută ca o adevărată dramă. Cel care-
şi clădea solid o profesiune era considerat un tânăr de viitor, trocul „tu cu averea, eu cu
numele” începea să piardă teren. Însă aceste considerente nu sunt singurele. A intervenit,
mai mult ca sigur, pragmatismul. Valurile de emigraţie practic încetaseră, legăturile
matrimoniale doar în sânul unei comunităţi exclusiviste comportau riscuri pentru posibilii
urmaşi. Relaţiile de rubedenie puteau da naştere la accidente genetice. Seniorii au trebuit
să accepte evidenţa, firescul lucrurilor, societatea închisă de ieri dispărea, criteriile de
apreciere se modificaseră, poate nu întâmplător odată cu tendinţa femeilor de a-şi alege o
carieră, semn al puterii de opţiune în afara constrângerilor cutumiare. Şi nu întâmplător,
oricare dintre cei care şi-au petrecut copilăria şi adolescenţa în perioada interbelică,
indiferent de originea sau de condiţia lui socială ( aşa cum este doamna Valeria Ursan de
origine armenă sau domnul David Segal Iancu, Preşedintele Comunităţii evreilor din
Brăila) , dispus să povestească, va evidenţia două lucruri: o economie înfloritoare
datorată portului, capabilă să-i întreţină pe toţi şi deplina armonie existentă între grupurile
etnice trăitoare în Brăila. Vei simţi mândria făţişă, bucuria aducerii aminte, greu de înţeles
pentru un străin de urbe şi de acele vremuri.
Brăila bogăţiei acumulate de marii cerealişti, de armatori, de negustorii de
coloniale şi de industriaşi, marele Babilon al Misitiilor, agitaţia din docuri, punţile care
uneau cheiul de şlepuri, legănate de paşii hamalilor, striviţi de povara sacilor încărcaţi, se
regăsesc doar în amintiri şi în câte o carte apărută ca un recurs la memoria celui „mai
mare port la Dunăre şi capăt de drum maritim”9.

9
Camelia Hristian, Ghena Pricop, Un Grec, doi Greci, trei Greci… Brăila… Reactivarea memoriei
culturale a oraşului Brăila. Cazul Comunităţii Greceşti, Ed. (Istros, Brăila), 2009