Nicolae SOFLETEA

DENDROLOGIE -I-

2008 – 2009
REPROGRAFIA UNIVERSITĂŢII “TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV
 CUPRINS

SUBÎNCRENGĂTURA CONIFEROPHYTINA....................................................................6
CLASA GINKGOATAE......................................................................................................6
Ordinul Ginkgoales............................................................................................................6
Familia Ginkgoaceae.......................................................................................................6
Genul Ginkgo...............................................................................................................6
CLASA PINATAE................................................................................................................7
SUBCLASA PINIDAE.......................................................................................................7
Ordinul Pinales.................................................................................................................7
Familia Pinaceae............................................................................................................7
Genul Abies.................................................................................................................7
Genul Tsuga..............................................................................................................18
Genul Pseudotsuga....................................................................................................20
Genul Picea...............................................................................................................25
Genul Larix...............................................................................................................35
Genul Pinus...............................................................................................................39
Familia Taxodiaceae...................................................................................................57
Genul Taxodium........................................................................................................57
Genul Sequoia...........................................................................................................60
Genul Cryptomeria....................................................................................................61
Familia Cupressaceae..................................................................................................62
Subfamilia Thujoideae..............................................................................................62
Genul Thuja...............................................................................................................63
Genul Biota...............................................................................................................65
Subfamilia Cupressoideae.........................................................................................66
Genul Chamaecyparis...............................................................................................66
Subfamilia Juniperoideae..........................................................................................67
Genul Juniperus.........................................................................................................67
CLASA TAXOPSIDA........................................................................................................71
Ordinul Taxales................................................................................................................71
Familia Taxaceae........................................................................................................71
Genul Taxus..............................................................................................................71
SUBÎNCRENGĂTURA CYCADOPHYTINA.....................................................................73
CLASA GNETATAE.........................................................................................................73
Ordinul Ephedrales..........................................................................................................73
Familia Ephedraceae...................................................................................................73
Genul Ephedra..........................................................................................................73
SUBÎNCRENGĂTURA MAGNOLIOPHYTINA................................................................74
CLASA MAGNOLIATAE.................................................................................................74
SUBCLASA MAGNOLIIDAE.......................................................................................74
Ordinul Magnoliales........................................................................................................74
Familia Magnoliaceae.................................................................................................74
Genul Magnolia.......................................................................................................74
Genul Liriodendron.................................................................................................76

1
SUBCLASA RANUNCULIDAE....................................................................................78
Ordinul Ranunculales......................................................................................................78
Familia Ranunculaceae..............................................................................................78
Genul Clematis.......................................................................................................78
Familia Berberidaceae................................................................................................80
Genul Berberis.......................................................................................................80
SUBCLASA HAMAMELIDIDAE.................................................................................82
Ordinul Hamamelidales...................................................................................................82
Familia Platanaceae....................................................................................................82
Genul Platanus.......................................................................................................82
Ordinul Fagales...............................................................................................................85
Familia Fagaceae........................................................................................................85
Genul Fagus...........................................................................................................85
Genul Castanea......................................................................................................91
Genul Quercus........................................................................................................93
Familia Betulaceae...................................................................................................117
Genul Carpinus.....................................................................................................117
Genul Corylus......................................................................................................121
Genul Betula.........................................................................................................124
Genul Alnus.........................................................................................................130
Ordinul Urticales...........................................................................................................136
Familia Ulmaceae.....................................................................................................136
Genul Ulmus........................................................................................................136
Genul Celtis..........................................................................................................144
Familia Moraceae.....................................................................................................145
Genul Morus.........................................................................................................145
Genul Maclura......................................................................................................148
Ordinul Juglandales.......................................................................................................149
Familia Juglandaceae...............................................................................................149
Genul Juglans.......................................................................................................149
Genul Carya..........................................................................................................154
Genul Pterocarya..................................................................................................155
SUBCLASA ROSIDAE.................................................................................................157
Ordinul Saxifragales......................................................................................................157
Familia Grossulariaceae...........................................................................................157
Genul Ribes..........................................................................................................157
Ordinul Rosales..............................................................................................................159
Familia Rosaceae.....................................................................................................159
Subfamilia Spiraeoideae...........................................................................................159
Genul Spiraea.......................................................................................................159
Subfamilia Rosoideae...............................................................................................160
Genul Dryas.........................................................................................................160
Genul Rubus.........................................................................................................161
Genul Rosa............................................................................................................164
Genul Cotoneaster.................................................................................................167
Genul Amelanchier...............................................................................................168

2
 Genul Malus..........................................................................................................169
Genul Pyrus...........................................................................................................170
Genul Sorbus.........................................................................................................172
Genul Crataegus....................................................................................................177
Subfamilia Prunoideae.............................................................................................179
Genul Prunus.........................................................................................................179

3
 Subîncrengătura CONIFEROPHYTINA
Clasa GINKGOATAE

ORDINUL GINKGOALES
FAMILIA GINKGOACEAE ENGL.

GENUL GINKGO L.

Ginkgo biloba L. - figura 1

- Ginkgo, Arborele pagodelor -
Arbore de mărimea I, până la 30 (40) m înălţime şi 2 (3) m diametru, originar din
China Orientală. Tulpina dreaptă, cu ritidom cenuşiu-negricios şi crăpături largi. Coroana
este în tinereţe conic-piramidală; ramificaţia neregulat verticilată (în tinereţe verticilată).
Lujerii lungi şi scurţi;
macroblastele sunt netede, gălbui-
brune, lucitoare, cu muguri alterni,
scurt-conici, obişnuit perpendicular-
patenţi, de 6-8 (10) mm lungime;
cicatricea cu două urme fasciculare;
brahiblastele numeroase, cenuşiu-
negricioase, solzoase, cu un mugure
terminal.
Frunzele caduce, cu limbul lăţit
(ca la foioase), de 5-8 cm lungime,
baza cuneată şi pe margine întregi, la
partea superioară bilobate sau nelobate,
cu marginea neregulat denticulată; sunt
Fig.1 - Ginkgo biloba L. coriace, verzi-deschis (galbene intens
a - lujer cu muguri; b - ramură cu brahiblast, frunze toamna, înainte de cădere); peţiolul
şi flori mascule; c - flori femele; d - galbul; e - lung cât lamina sau chiar mai mare;
sămânţă sunt solitare pe macroblaste şi în
fascicule (3-5) pe brahiblaste; nervurile fine, paralele, unele ramificate dicotomic.
Florile sunt unisexuat-dioice, cele femele pedunculate, cu câte un ovul descoperit, pe
o proeminenţă cărnoasă; cele mascule în amenţi cilindrici, câte 2-8, lungi de 2,5-3 cm.
Seminţele, false drupe (galbulus), de 2-3 cm lungime, elipsoidale, pedunculate (1-2
cm), verzi la început, galbene la maturitate (maturaţia anuală-octombrie); învelişul cărnos
provine din proliferarea stratelor externe ale ovulului.
Areal. Specie exotică, originară din China Orientală, cultivată în afara arealului
natural ca specie ornamentală, prin grădini publice sau în colecţii dendrologice. Se
menţionează că a fost introdus în Europa în jurul anului 1730, în Grădina Botanică din
Utrecht (Olanda).
Cerinţe ecologice. În arealul natural speciei îi sunt caracteristice ţinuturile cu
climă moderată. În culturile din Europa s-a adaptat însă şi în zone mai reci şi mai uscate

4
 decât în arealul natural. Suportă relativ bine gerurile de iarnă, dar în primii ani puieţii
reclamă măsuri de protecţie.
Deşi, manifestă preferinţe pentru solurile bogate, afânate, cu drenaj normal,
suportă totuşi şi pe cele relativ sărace şi compacte. Este însă sensibilă faţă de
concentraţiile mari de sodiu. Rezită bine în plină lumină (temperament heliofil).
Caracterul relictic al speciei se remarcă atât prin morfologia aparte a frunzelor şi
florilor, cât şi prin variabilitatea mică pe care o prezintă (dovadă a declinului biologic în
care se află). Vechimea mare a speciei trebuie pusă şi în legătură cu capacitatea sa
apreciabilă de supravieţuire, având foarte puţini dăunători biotici şi abiotici.
Însuşiri biologice. Ginkgo biloba prezintă particularitatea de a forma galbulusul
(sămânţa) şi în afara procesului de fecundare, pe cale partenogenetică (dezvoltarea
apomictică a embrionului din oosfera nefecundată). Seminţele astfel formate sunt însă
sterile. Această interesantă însuşire a apărut, probabil, ca urmare a frecventelor situaţii în
care arborii se găsesc la distanţe mari unii de alţii, exemplarele femele neavând
posibilitatea de a intercepta polen spre a fi fecundate.
Maturaţia este anuală, prin octombrie, când învelişul cărnos care acoperă sămânţa
devine gălbui şi se înmoaie.
Creşterea în primul deceniu este înceată, însă apoi se activează, astfel că, în
condiţii climato-edafice favorabile, la vârste mijlocii se pot înregistra lungimi ale
lujerului principal anual chiar de până la 1 m.

Clasa PINATAE

Subclasa PINIDAE

ORDINUL PINALES
FAMILIA PINACEAE

GENUL ABIES MILL.

Caractere generale de diagnoză
Cuprinde arbori cu înrădăcinarea profundă, puternic pivotantă. Scoarţa mult timp
netedă, cu pungi de răşină. Coroana este deasă, cu verticile regulate; arborii puşi brusc în
lumină formează crăci lacome (coronare).
Lujerii sunt obişnuit netezi, mai rar brăzdaţi (Abies firma, A. homolepis), cu
cicatricele circulare.
Frunzele aciculare, persistente mulţi ani (6-15), turtite, pe dos cu două dungi albe de
ceară, late, care acoperă cele două şiruri de stomate; la puţine specii apar dungi de stomate
şi pe faţa superioară (Abies concolor). Acele sunt inserate spiralat şi sunt dispuse obişnuit
pectinat, mai rar în perie.
Florile unisexuat-monoice, apar pe lujerii din anul precedent; cele mascule în amenţi
formaţi pe dosul lujerilor, la subsuoara frunzelor, cele femele pe partea superioară a lujerilor
(câte una sau două pe internod), obişnuit la vârful coroanei, erecte.

5
 Conurile erecte, ovoide sau cilindrice, cu bracteele vizibile sau ascunse între solzi
(după specie). Solzii sunt rotunjiţi la vârf şi îngustaţi la bază. Maturaţia anuală, toamna,
când conurile se desfac (cad solzii, împreună cu seminţele, rămânând pe ramuri numai axele
conurilor).
Seminţele stau câte două pe partea internă a solzilor fertili şi sunt mari, triunghiulare,
aripate (aripioara concrescută cu sămânţa); au pungi de răşină în tegument.
Plantula prezintă 4-8 cotiledoane inegale, perpendiculare pe tulpiniţă; rădăciniţa este
bine dezvoltată.

Abies alba Mill. (A. pectinata D. C.) - figura 2

- Brad, Brad alb -
Arbore indigen de mărimea I, până la 35-40 m înălţime şi 1-2 m în diametru
(excepţional până la 50-60 m înălţime şi 3-4 m în diametru). Înrădăcinarea este profundă,
pivotantă. Tulpina dreaptă, cilindrică, cu scoarţa cenuşie-verzuie, mult timp netedă; mai
târziu cu ritidom solzos, cenuşiu închis,  subţire. Coroana compactă, piramidală, cu vârful
ascuţit în tinereţe (cu excepţia exemplarelor umbrite), în "cuib de barză" la vârste înaintate
(lujerul terminal creşte mai puţin decât lujerii laterali).
Lujerii netezi, scurt păroşi, cenuşii-verzui, cu muguri nerăşinoşi (cu excepţia celor
terminali), ovoizi.
Acele de 2-2,5 (3) cm lungime, pe dos cu două dungi late, albe, terminate într-un
peţiol scurt, răsucit, pectinate pe lujerii umbriţi (două rânduri de ace: unele lungi de 2-3 cm,

Fig. 2 - Abies alba Mill.:

a - ac; b - lujer cu floare femelă; c - ac în secţiune; d - solz fertil şi bractee; e - solz cu seminţe;
f - lujer cu flori mascule; g - ramură şi con; h - ramură cu axul conului; i - lujer cu cicatrice; j -
plantulă; k - sămânţă
altele mai scurte, de 1,5-2 cm), cu vârful emarginat sau obtuz; cele de la vârful coroanei în
perie pe faţa superioară a lujerului, mai rigide şi cu vârful ascuţit.
Florile unisexat-monoice, cele mascule în amenţi galbeni-verzui sau roşietici, de 1-
1,5 cm lungime, cele femele verzui, erecte.

6
 Conurile de 10-20 cm lungime, erecte; solzii cu pete de răşină, cei din zona mediană
a conului la fel de lungi ca şi de laţi sau puţin mai laţi decât lungi. Bracteea evidentă, ieşită
dintre solzi, răsfrântă peste solzul imediat inferior, spre vârf cu o parte mai lăţită (spatulă),
terminată într-un vârf acuminat.
Seminţele sunt relativ mari (7-9 mm lungime) şi grele (circa 23.000 la 1 kg), gălbui-
brune, muchiate cu pungi de răşină în tegument (se alterează repede), concrescute cu o
aripioară gălbuie-roşcată, mai lată şi rotunjită la vârf, lungă de circa 1,5-1,7 cm.
Areal. Este o specie indigenă, cu areal exclusiv european, mai puţin răspândită decât
molidul (fig. 18). Se întâlneşte mai frecvent în ţinuturile muntoase centrale şi sud europene,
în Jura, Alpi, Vosgi, Pădurea Neagră, Carpaţi, Alpii Dinarici, Apenini, Balcani etc. În aceste
teritorii arealul său este discontinuu, fragmentat mai ales în aria estică de răspândire. În
Europa vestică se găseşte insular, în câteva puncte, ca în Platoul Central al Franţei, în Pirinei
sau în Normandia. Limita nordică a bradului nu depăşeşte paralela de 55 °, iar cea estică
este delimitată de arcul carpatic. Înaintează mai mult în sudul ariei sale de răspândire, ca pe
Etna, unde ajunge până la circa 1 950 m altitudine. Altitudinea maximă se înregistrează în
Alpii Maritimi (2 100 m). În ultimii 200 de ani, suprafaţa ocupată de brad s-a redus
considerabil, astfel că, din totalul suprafeţei păduroase, ea reprezintă în prezent: 15 % în

Fig. 3 - Arealul natural al speciei Abies alba Mill., x = apariţii insulare (după Schütt , 1991,
citat de Bucher, 1999)

Elveţia, 13 % în Grecia, 9,8 % în Slovenia, 7 % în Austria, 6,8 % în Turcia şi

numai 2 % în Germania (Bachofen et al. citat de Bucher, 1999).
În ţara noastră ocupă circa 5 % din suprafaţa împădurită (aproximativ 315 mii ha),
situându-se pe locul al doilea dintre răşinoase, după molid. Zonele de maximă răspândire se
situează în Carpaţii Orientali (mai ales pe clina lor estică, între 400 şi 1 200 m altitudine) şi
în Carpaţii de Curbură, unde formează îndeosebi valoroase arborete de amestec (amestecuri
de răşinoase cu fag) sau arborete pure. În Carpaţii Meridionali deţine mai frecvent o poziţie
secundară în pădurile de amestec dominate de fag şi molid, mai ales în masivele de la est de


împreună cu alte specii de brad

7
râul Olt. Reapare în proporţie mai mare în Munţii Banatului, îndeosebi în zona platoului
calcaros al Aninei-Oraviţa, unde coboară la altitudini mici, la dealuri, în domeniul pădurilor
de foioase în amestec. Această situaţie nu este singulară, fiind întâlnită şi în zona Carpaţilor
de Curbură (în Munţii Bârsei – la Noua şi Cristian), în Munţii Perşani (ca la Vulcan – lângă
Braşov), iar în Bucovina altitudinile minime se situează la circa 200 - 300 m. Cotele
altitudinale minime se situează pe valea Nerei, în Banat (192 m), iar cele maxime în
Carpaţii Meridionali, unde înaintează adeseori până la 1 300 – 1 400 m, rar până la 1 500 m
şi numai excepţional, exemplare pitice, izolate, urcă până la 1 700 – 1 750 m.
De remarcat că în Munţii Apuseni este puţin răspândit, mai ales în zona cristalină,
unde apare abia de la circa 770 m altitudine (Haralamb, 1963).
Arealul său natural este, de regulă, inclus în cel al fagului, care îl depăşeşte mai ales
la altitudini mici.
Extinderea bradului pe cale artificială se dovedeşte dificilă, astfel că arealul său de
cultură se suprapune, în mare măsură, cu arealul natural.

Fig. 4 - Arealul bradului în România:

păduri cu participarea bradului - - - - ; limitele flişului cretacic şi paleogen _________

Cerinţe ecologice. Bradul este cea mai pretenţioasă dintre speciile indigene de
răşinoase faţă de condiţiile climato-edafice, fapt care rezultă cu uşurinţă şi din
“încorsetările” arealistice discutate anterior. Limitele sale de răspândire înspre nord sau
răsărit, la altitudini mari sau mici, sunt determinate climatic, întrucât este o veritabilă specie
mezotermă, cu mare sensibilitate faţă de îngheţurile târzii, mai ales în stadiul juvenil.

8
Manifestă cerinţe mari faţă de umiditatea atmosferică (specie umidofilă), iar pentru o bună
dezvoltare are nevoie de precipitaţii suficiente (specie mezofilă).
Deşi suportă destul de bine gerurile de iarnă, cele foarte mari îi dăunează, fapt care
explică extinderea altitudinală şi latitudinală mai redusă în comparaţie cu fagul. Sensibilitate
foarte mare faţă de factorii climatici manifestă în special plantulele, dar şi seminţişurile
tinere, afectate adeseori de îngheţurile târzii, gerurile mari de iarnă, secetă, vânturile uscate,
care fac aproape imposibilă regenerarea bradului în afara adăpostului oferit de arboretul
matur. Zonele cu inversiuni termice (aşa numitele “găuri de ger”) sunt evitate sistematic de
brad. La altitudini mici factorul climatic care limitează cel mai mult prezenţa bradului este
umiditatea. Limita de suportanţă a bradului se consemnează la circa 600 mm precipitaţii pe
an, iar optimul ecologic se constituie în zonele cu 800-1000 mm precipitaţii pe an. Nu îi
prieşte nici climatul oceanic, ceea ce explică lipsa sa din pădurile Europei vestice.
Temperamentul bradului este pronunţat de umbră (temperament delicat), fiind
depăşit din acest punct de vedere, dintre speciile indigene de gimnosperme, doar de tisă.
Capacitatea sa de a rezista la umbră este atât de mare încât poate supravieţui la numai 1/80
din intensitatea luminii în teren descoperit (în stadiul de plantulă chiar 1/100 - Zentgraf citat
de Bucher, 1999). Rezistă mult timp la umbrire accentuată, chiar până la 40-50 de ani,
rămânând însă pipernicit şi formând coroane rare, lăţite, tabulare. Aceste exemplare, dacă
sunt puse în lumină, încă îşi pot reactiva creşterile, dar vor manifesta multă sensibilitate faţă
de factorii de stres iar creşterile pe care le realizează vor fi mult diminuate. Totodată, ca
urmare a temperamentului pronunţat de umbră, la arborii puşi brusc în lumină apare
fenomenul de coronare, formându-se crăci lacome, situaţie care se asociază adeseori cu
apariţia stării de devitalizare. De asemenea, temperamentul delicat şi sensibilitatea mare a
plantulelor şi puieţilor tineri faţă de insolaţie, ger, îngheţuri târzii etc., reclamă măsuri
speciale de protecţie şi alegerea corespunzătoare a terenului la producerea puieţilor în
pepiniere.
Bradul este pretenţios faţă de condiţiile din sol, situându-se şi din acest punct de
vedere în fruntea gimnospermelor indigene. Optimul ecologic, şi ca atare creşterile cele mai
frumoase şi regenerarea naturală cea mai bună se înregistrează pe solurile profunde, bogate
în elemente minerale şi în baze de schimb (eubazice-mezobazice), cu potenţial trofic ridicat
(mezotrofe-megatrofe), constant şi bine aprovizionate cu apă, întrucât bradul este mezofit-
mezohigrofit. Aceste cerinţe sunt îndeplinite în arealul bradului îndeosebi de solurile brune
eumezobazice, cu textură lutoasă sau luto-argiloasă, formate pe coluvii sau eluvii fertile, pe
conglomerate poligene, dar mai ales pe rocile marno-gresoase ale flişului cretacic şi
paleogen (cazul multor arborete din zona de curbură internă a Carpaţilor, pe Valea Prahovei
sau din curbura externă, ca în brădetele de la Soveja, în Vrancea).
De remarcat că în cazul brădetelor carpatice apar uneori situaţii de compensări între
factorii climatici şi cei edafici, condiţionând astfel răspândirea şi productivitatea speciei.
Astfel, la altitudini mici sau în regiuni sudice sporul de căldură şi uscăciunea relativă a
climatului pot fi compensate prin regimul hidrologic mai favorabil din sol, dacă textura
acestuia este mai fină (luto-argiloasă). Dacă însă drenajul solului este normal sau chiar uşor
activ, ca pe solurile formate pe gresii (gresia de Tarcău ş.a.), determinantă pentru buna
dezvoltare a bradului devine umiditatea atmosferică, astfel că, în asemenea situaţii, bradul se
instalează preferenţial pe versanţii umbriţi sau/şi pe firul văilor.
Uscăciunea, fie ea şi temporară, nu este acceptată de brad, astfel că suboptimul
ecologic apare începând de la circa 700 mm precipitaţii medii anuale în jos, mai ales pe

9
solurile nisipo-lutoase sau chiar luto-nisipoase. În acelaşi timp, nici excesul de umiditate în
sol nu este favorabil bradului, ceea ce explică atingerea nivelului de limită de suportanţă
ecologică pe solurile cu textură prea fină, argiloase, pseudogleice, amfigleice, gleizate etc.
Nu suportă inundaţiile şi evită solurile mlăştinoase.
Situaţii limită de suportanţă ecologică se înregistrează şi pe soluri superficiale, cu
volum edafic mic, de 0,15 – 0,30 m3/m2, chiar dacă gradul de saturaţie în baze de schimb
este ridicat (cazul arboretelor formate pe rendzine litice).
O caracteristică interesantă a brădetelor carpatice o reprezintă atingerea nivelului
ridicat de productivitate aproape în exclusivitate pe soluri neutre sau moderat acide, bogate
în elemente minerale. În ţinuturile Europei Centrale însă, ca de exemplu în Vosgi, arborete
deosebit de productive se întâlnesc şi pe soluri acide, mai sărace în elemente minerale,
situaţie care se datorează, probabil, efectului compensator pe care-l exercită sporul
pluviometric înregistrat în zona respectivă.
Însuşiri biologice şi corelaţii morfo-ecologice.
Maturitatea arborilor în masiv se înregistrează la 60-70 ani (în optimul ecologic
chiar la 40-50 ani), iar la arborii izolaţi la circa 30-40 ani.
Periodicitatea fructificaţiilor este de 2-3 ani, dar în unele zone de optim ecologic
(valea Prahovei, Postăvarul ş.a.) fructificaţiile abundente se înregistrează la 1-2 ani. În orice
caz, fructificaţiile la brad se caracterizează prin constanţă şi abundenţă superioare celor de la
molid.
Maturaţia este anuală, toamna, prin septembrie-octombrie, când conurile se
dezarticulează şi seminţele se împrăştie.
Puterea germinativă a seminţelor este relativ mică, de 30-50 %. Datorită terebentinei
şi uleiurilor pe care le conţin, râncezesc uşor, astfel că necesită condiţii speciale pentru
păstrare pe timpul iernii, până la semănare. Germinaţia este epigee şi se produce primăvara
devreme, în mustul zăpezii.
Creşterea este foarte înceată în primii ani, când plantula abia realizează 5-6 cm
înălţime. Primul verticil de ramuri apare în anul al patrulea. Creşterile în înălţime se
activează considerabil abia după 15-20 de ani, când devin tot mai susţinute, pentru ca,
ulterior, după formarea “cuibului de barză”, să se reducă din ce în ce mai mult.
Productivitatea arboretelor de brad situate în condiţiile staţionale cele mai bune
poate ajunge, la 100 de ani, la 10-12 m3/an/ha. În unele zone din Europa Centrală, arboretele
pure de brad de productivitate superioară realizează la vârsta de 90-100 de ani, creşteri
medii de 18 m3/an/ha şi chiar mai mari (Anonymus citat de Bucher, 1999).
Longevitatea bradului este de până la 700 (800) ani, fiind ceva mai mare decât a
molidului.

Abies nordmanniana (Stev.) Spach - figura 5

- Brad de Caucaz -
Arbore de mărimea I, până la 50 (60) m înălţime, originar din vestul Munţilor Caucaz
şi din Asia Mică. Coroana este regulată, piramidală, deasă, verde închis.

10
 Lujerii sunt la început verzui-gălbui apoi bruni, glabri sau fin şi scurt pubescenţi
(după provenienţă). La ramificaţiile laterale apare adeseori un al patrulea lujer divergent,
sub lujerul principal (acest caracter apare şi la Abies alba, dar mult mai rar).

Fig. 5 - Abies nordmanniana (Stev.) Spach:

a - lujer cu ace; b - con; c - ramură cu axul conului; d - solz cu bractee; e - solz pe partea
internă; f - sămânţă; g - ac
Mugurii nerăşinoşi, ovoizi-acuţi, adeseori bruni-roşcaţi.
Acele, obişnuit mai viguroase decât la Abies alba (lungi de 2-3 (3,5) cm, late de 2-2,5
mm), verzi-închis, lucitoare pe faţă, cu două dungi albe de stomate pe dos, la vârf obtuze
sau ştirbite; sunt dispuse în perie pe faţa lujerului, orientate spre extremitatea ramurii.
Florile mascule sunt roşii lucitoare, iar cele femele verzi.
Conurile cilindrice, de 12-15 cm lungime şi 3-4 cm diametru, cu bractee exerte (ies
dintre solzi), cu vârful reflect. Solzii din zona mediană a conului sunt mai laţi decât lungi.
Seminţele sunt, obişnuit, ceva mai mari decât la Abies alba (11-14 mm lungime); aripioara
brună-deschis, la fel de lungă sau puţin mai mare decât sămânţa.
Areal (fig. 6). Arbore exotic, răspândit în ţinuturile din estul Mării Negre, în zonele
montane ale Caucazilor Occidentali şi în nord-estul Turciei (Anatolia). Cele mai
reprezentative staţiuni sunt situate între 1 100 şi 1 600 m altitudine. Apare însă şi la
altitudini mai mici, până la 300 (500) m, de-a lungul văilor, constituind arborete de amestec
cu specii de foioase, mai ales cu fagul de Caucaz (Fagus orientalis). La altitudini mari urcă
până la 2 100 m, aici dominând amestecurile cu Picea orientalis, iar în staţiunile uscate se
asociază cu Pinus sylvestris. În prezent arealul bradului de Caucaz este foarte fragmentat,
suprafaţa ocupată de acesta ridicându-se în Munţii Mării Negre la circa 13 200 ha

11
(Yahyaoglu et al., citat de Ata, 1995). De asemenea, în Caucaz, arboretele pure de întindere
mare sunt destul de rare.
În ţara noastră culturile experimentale din fondul forestier sunt puţine, şi ca atare,
neconcludente, fiind în marea lor majoritate amplasate la dealuri şi chiar în şleauri de luncă
(de exemplu, la Simeria - Dumitriu-Tătăranu et. al., 1988).

Fig. 6- Arealul natural al speciei Abies nordmanniana (Stev.) Spach (după Ata,
1995)
Cerinţe ecologice. Marea majoritatea a populaţiilor de brad de Caucaz sunt adaptate
la un climat montan, motiv pentru care rezistenţa la ger (iarna se înregistrează temperaturi
de -35..-40º C) şi chiar la îngheţuri târzii, care se produc uneori şi vara, prin iulie, este
considerată superioară bradului alb, deoarece porneşte în vegetaţie mai târziu. Suportă cu
dificultate deficitul de apă din sezonul estival, cu excepţia unor populaţii de mică altitudine,
care prezintă înclinaţii relativ xerofitice.
Faţă de sol, la fel ca şi bradul indigen, se dovedeşte pretenţios, preferând pe cele
bogate, profunde, humifere, cu textură mijlocie, cu pH între 4,5 şi 7. Nu îi priesc solurile
prea uscate sau prea umede, dar umiditatea atmosferică ridicată îi este favorabilă.
Temperamentul său este de umbră, dar nu atât de delicat ca al bradului indigen, ceea
ce permite punerea mai rapidă în lumină (Jacamon, 1979).
Ca şi alte specii de brazi, manifestă sensibilitate faţă de poluarea globală sau locală a
atmosferei, dar este considerat mai rezistent decât bradul alb faţă de poluanţi cu oxizi de
sulf.
Însuşiri biologice şi importanţă.
Germinaţia seminţelor este mai înceată decât la bradul alb, iar puterea lor
germinativă este, de asemenea, redusă.
Fructificaţiile înregistrate la noi în ţară sunt abundente şi cu periodicitate relativ
mică, de 3-4 ani.
Creşterea este înceată în tinereţe, pentru ca apoi să se activeze, menţinându-se
susţinută până la vârste înaintate. At. Haralamb îl consideră drept arbore cu creştere rapidă.
Productivitatea arboretelor din zonele de optim ecologic poate ajunge până la 10 m 3/an/ha.
Longevitatea este mare, până la circa 650 de ani.

12
 Abies grandis (Dougl.) Lindl. - figura 7
- Brad uriaş, Brad de Vancouver -
Este unul dintre cei mai mari arbori
din vestul Americii de Nord, realizând până
la 70-80 m înălţime (chiar 100 m - Rehder,
1960) Are coroana piramidală şi scoarţa cu
numeroase pungi de răşină, mari, la vârste
înaintate brună-negricioasă, solzoasă.
Lujerii sunt verzi-măslinii până la
bruni-gălbui (bruni-verzui), glabri, lucitori,
cu muguri ovoizi, răşinoşi; caracteristic,
mugurii sunt cenuşii-violacei.
Acele pectinate, aproape distice, pe
două rânduri (cele de pe faţa superioară a
lujerului mai scurte), de 3-6 cm lungime şi
2-2,5 mm lăţime, flexibile, neînţepătoare, cu
două dungi de stomate pe dos; zdrelite
degajă miros de citrice.
Conurile sunt cilindric-conice, de 5-
10 (12) cm lungime; au bracteele ascunse
Fig. 7- Abies grandis (Dougl.) Lindl. între solzi; cu spatula triunghiular-
a - lujer cu ace; b - con cordiformă.
Areal (fig. 8). Specie exotică,
originară din vestul Americii de Nord, unde arealul său cuprinde pădurile din zona de coastă
a Pacificului, din California până în Columbia Britanică, iar înspre interiorul continentului
depăşeşte cu puţin limita nordică a statului Idaho, urcând în altitudine până la circa 1 200 - 1
500 m.
Cerinţe ecologice. În arealul natural
vegetează în zone influenţate vădit de
climatul oceanic relativ dulce şi umed.
În tinereţe manifestă o mare
sensibilitate faţă de îngheţurile târzii.
Preferinţele sale faţă de staţiunile cu
climat moderat reclamă folosirea în cultură,
la noi, în zonele de dealuri şi în cele
montane, adăpostite, ferite de excese
termice, din ţinuturi cu precipitaţii
suficiente, cum sunt cele din vestul ţării. De
dovedeşte sensibil faţă de deficitul de
umiditate din sol. De altfel, înrădăcinarea
mai puţin profundă decât la bradul alb îl
Fig. 8 - Arealul natural al speciei Abies
recomandă pentru a fi cultivat pe soluri slab grandis (Dougl.) Lindl. (după Harlow et Harrar,
hidromorfe (Jacamon, 1979). 1958)

13
 Pe soluri profunde, bogate în elemente minerale, bine aprovizionate cu apă şi în zone
ferite de excese termice manifestă o mare vigoare de creştere, îndeosebi după vârsta de 15-
20 de ani.
Este relativ sensibil faţă de poluarea globală.

Abies concolor (Gord. et Glend.) Lindl. - figura 9

- Brad argintiu -
Arbore de până la 40 m înălţime, în arealul natural (America de Nord), la noi până la
25-30 m, cu coroana regulată, piramidală, cenuşie-argintie, iar scoarţa este cenuşie-
deschisă, mult timp netedă, cu pungi de răşină aromată.
Lujerii sunt cenuşii-verzi sau verzi-gălbui, glabri sau fin şi slab păroşi, cu muguri
ovoizi-subglobuloşi, răşinoşi, obtuzi sau rotunjiţi la vârf.
Acele pectinate, falcate spre faţa superioară a lujerului, lungi (4-6 cm), acute sau
rotunjite la vârf, pe ambele feţe cu numeroase dungi de stomate (de aici nuanţa
caracteristică, argintie-albăstruie, uneori verde-albăstruie). Strivite degajă un miros
aromatic, de citrice.
Conurile cilindrice, de 7-12 cm lungime şi 3-5 cm diametru, înainte de maturitate
verzui sau roşii-purpurii, apoi brune. Solzii carpelari mai laţi decât lungi, cu bracteele
ascunse, fără apex; spatula gălbuie.
Seminţele de circa 1 cm lungime, sunt cuneiforme, lucioase, brune-gălbui, cu aripa
aproximativ la fel de lungă ca sămânţa.

Fig. 9 - Abies concolor (Gord. et Glend.) Lindl.:

a - lujer cu ace; b - vârf de ac; c - ac în secţiune; d - con; e - solz cu bractee; f - sămânţă

14
 Areal (fig. 10). Specie exotică, răs-
pândită în vestul Americii de Nord, unde
arealul său este relativ fragmentat, divizat în
două zone mai importante. Prima zonă, care
este de mai mare răspândire, cuprinde
Munţii Stâncoşi, înaintând înspre nord până
în statul Idaho, iar înspre sud până în Mexic.
A doua zonă cuprinde pădurile limitrofe
Oceanului Pacific, în Munţii Cascadelor, în
statele Oregon şi California. În Munţii
Stâncoşi se întâlneşte la altitudini cuprinse
între 1 800 şi 3 200 m. Formează arborete de
amestec cu duglasul albastru, pinul galben,
Fig. 10 - Arealul natural al speciei Abies molidul de Arizona, molidul înţepător ş.a.
concolor (Gord. et Glend.) Lindl.. (după Harlow
et Harrar, 1958)
Cerinţe ecologice. Bradul argintiu este bine adaptat la rigorile climatului montan.
Totuşi, în primii ani puieţii au nevoie de protecţie împotriva îngheţurilor şi arşiţei. Rezistă
relativ bine la secetă, pe soluri bine drenate, nisipo-lutoase. Faţă de sol se dovedeşte, în
general, mai puţin pretenţios decât multe dintre speciile de brazi.
Suportă bine praful şi fumul din centrele industriale, dar este sensibil faţă de poluarea
cu fluor şi cu oxizi ai azotului şi sulfului.
Datorită coloritului acelor este foarte apreciat ca arbore ornamental.

Abies cephalonica Loud. - figura 11

- Brad de Grecia -
Arbore exotic, originar din Munţii
Meridionali ai Greciei, unde realizează până
la circa 30 m înălţime. Are coroana relativ
largă, piramidală, compactă, iar scoarţa
trunchiului este cenuşie-brună, la vârste mari
cu crăpături în plăci lungi.
Lujerii sunt bruni-lucitori, glabri, cu
muguri răşinoşi, ovoizi-conici, cu solzi
alipiţi.
Acele de 1,5-2,5 (2,8) cm lungime,
caracteristic, au vârful prelung ascuţit; sunt
înţepătoare, iar cele de pe ramurile sterile
sunt uşor falcate. Pe dos au două dungi albe.
Sunt relativ pectinate sau cu tendinţă de
dispunere în perie pe faţa lujerului.
Conurile cilindric-ovoidale, de 12-16
cm lungime, brune sau brune-roşcate; solzii
Fig. 11 - Abies cephalonica Loud. :
fertili  dantelaţi pe margine, bracteele a - lujer cu ace; b - ace mărite; c - con
exerte şi răsfrânte, gălbui.

15
 Seminţele muchiate (ca la ceilalţi brazi), de 10-12 mm lungime, cu aripa  roşcată.
Areal (fig. 12). Specie exotică,
răspândită în Munţii Meridionali ai Greciei
şi în insulele Ionice. În Peloponez şi sudul
Greciei ocupă o suprafaţă de circa 200 000
ha. Spre nord este înlocuit de Abies borisii-
regis Matfeld, considerat hibrid natural cu
Abies alba Mill., care a luat naştere în timpul
ultimei glaciaţiuni (Mattfeld citat de Fady,
1998). Totuşi, apare şi în părţile sudice ale
Munţilor Pindului. Se întâlneşte între 700 şi
2 000 m altitudine, iar optimul de vegetaţie
se înregistrează între 1 000 şi 1 800 m (Fady,
1998). Fig. 12 - Arealul natural al speciei Abies
cephalonica Loud. (după Fady, 1998)
Cerinţe ecologice. Bradul grecesc manifestă sensibilitate faţă de gerurile mari şi
îngheţurile târzii, iar în raport cu umiditatea din sol este mai tolerant decât bradul alb şi
bradul de Caucaz. În arealul natural precipitaţiile medii anuale se situează între 700 şi 1 400
mm.
La noi interesează doar ca specie ornamentală, care ar putea fi folosită pre-ferenţial
în zonele verzi ale localităţilor cu precipitaţii mai puţine decât cele reclamate la limita
inferioară de suportanţă a bradului alb.

GENUL TSUGA CARR.

Caractere generale de diagnoză
Arbori cu ramificaţia neregulat verticilată. Lujerii au perniţe slab proeminente,
decurente, iar mugurii sunt nerăşinoşi, mici. Acele persistente, scurte, liniare, turtite, cu
două dungi de stomate pe dos, dispuse  pectinat. Florile unisexuat-monoice, amentiforme,
cele femele terminale, iar cele mascule axilare, ca la brazi. Conurile sunt mici, cu solzi
rotunjiţi şi bracteele ascunse între solzi. Seminţele aripate (sudate de aripă), cu pungi de
răşină. Maturaţia anuală.

Tsuga canadensis (L.) Carr. - figura 13

- Ţuga -
Arbore de mărimea a II-a, doar ocazional, în arealul natural (America de Nord)
realizează până la 30 m înălţime. Coroana lat-piramidală, cu ramuri lungi, subţiri şi cu
vârful curbat, aproape pendente (îndeosebi cele de la partea superioară a coroanei). Scoarţa
cenuşie-negricioasă, cu ritidom relativ subţire, îngust crăpat.
Lujerii subţiri şi flexibili, gălbui-bruni, fin păroşi, cu perniţe slab proeminente şi
decurente.
Acele de 8-18 mm lungime, descrescătoare ca lungime de la bază spre vârful
lujerului; au vârful rotunjit sau slab emarginat, sunt mai late în treimea inferioară, pe faţă
sunt verzi-închis, lucitoare şi pe dos cu două dungi albe. Un rând de ace stau relativ culcate
pe faţa superioară a lujerului, orientate spre vârful acestuia, cu stomatele în sus.

16
 Conurile sunt cele mai mici de la speciile familiei Pinaceae, de circa 2 cm, ovoide,
cu solzii rotunjiţi şi bracteele mici, nevizibile; sunt scurt pedunculate, terminale, la început
erecte, apoi pendente sau oblic-descendente. După desfacerea solzilor şi împrăştierea
seminţelor rămân un timp pe ramuri.
Seminţele mici, de circa 2-4 mm lungime, aripa de 4-8 mm lungime, concrescută cu
sămânţa.

Fig. 13 - Tsuga canadensis (L.) Carr.:

a - lujer cu ace; b - ac; c - lujer după căderea acelor; d - con; e - con desfăcut; f - sămânţă

Areal (fig. 14). Specie exotică, originară din estul Americii de Nord, din sud-estul
Canadei până în Munţii Appalachi. Înspre interiorul continentului avansează cel mai mult de
o parte şi de altă a paralelei 45°, în zona Marilor Lacuri.

Fig. 14 - Arealul natural al speciei Tsuga canadensis L. (Carr.)

La noi s-a cultivat prepon-derent în grădini botanice şi parcuri dendrologice sau în

zonele verzi.

17
 Cerinţe ecologice. Manifestă o bună rezistenţă faţă de ger şi îngheţurile târzii sau
timpurii. Creşte în condiţii foarte variate de tipuri de sol, în schimb creşteri active realizează
numai pe cele bogate, profunde, revene. Are exigenţe relativ mari faţă de umiditatea din aer
şi sol.
Rezistă foarte bine la umbrire, putând să supravieţuiască în subetajul pădurilor
închise, chiar câteva decenii. Se poate acomoda şi dezvolta şi în plină lumină.
Însuşiri biologice. Maturitatea este timpurie, la circa 30 - 40 de ani, iar maturaţia
este anuală. Periodicitatea fructificaţilor este mică, de 2 - 3 ani, iar capacitatea de
germinaţie a seminţelor este ridicată. Longevitatea este de până la circa 600 ani.

GENUL PSEUDOTSUGA CARR.

Caractere generale de diagnoză
Arbori cu ramificaţia neregulat verticilată. Lemnul cu canale rezinifere, formează
duramen intens colorat. Scoarţa mult timp netedă, cu pungi de răşină. Lujerii sunt subţiri,
flexibili, cu umeraşi scurţi, nedecurenţi, pe care stau acele. Se recunosc uşor după mugurii
mari, ovoid-conici sau fusiformi, cu vârful ascuţit, roşcaţi. Acele liniare, turtite, cu vârful
ascuţit şi dungi de stomate pe dos. Florile unisexuat-monoice, amentiforme. Conurile
terminale, pendente, cu solzii rotunjiţi la vârf. Caracteristic, au bracteele lungi, vizibile, cu
trei vârfuri (cel median acicular şi mai lung). Seminţele aripate, fără pungi de răşină;
maturaţia anuală.

Pseudotsuga menziesii (Mirbel) Franco var. menziesii - figura 15

[P. taxifolia (Lamb.) Britt.; P. douglasii (Lindl.) Carr.]
- Duglas verde, Duglas, Brad-duglas –
Arbore de foarte mari dimensiuni, în arealul natural (America de Nord) obişnuit peste
60 m înălţime, excepţional chiar peste 115 m (Farrar, 1995). Recordul absolut este
menţionat pentru un arbore care a avut 127 m înălţime şi 7,6 m în diametru (Pardé, 1994).
Tulpina este dreaptă, cilindrică, se elaghează relativ greu. Scoarţa cenuşie, cu pungi
de răşină plăcut mirositoare; formează ritidom gros, suberos, adânc crăpat, la început format
numai la baza trunchiului, ulterior avansează tot mai mult pe tulpină. Coroana piramidală,
cu verticile regulate, ramurile aproximativ perpendiculare pe trunchi.
Lujerii sunt subţiri, pubescenţi, rar glabri, la început oranj-pal, apoi brun-roşcaţi sau
cenuşii-bruni, cu mugurii ovoid-conici sau fusiformi, roşcaţi-vişinii, mari de până la 7-10
mm.
Acele liniare, drepte, lungi de 2-3 cm şi late de numai 1- 1,5 mm, cu vârful ascuţit,
moi, turtite, cu două dungi albe înguste pe dos; zdrobite degajă miros aromat, de citrice.
Stau pe perniţe mici, nedecurente şi sunt dispuse relativ pectinat.
Florile mascule axilare, cilindrice până la conice, galbene-roşcate; cele femele
terminale, ovoid-înguste, verzi până la roşii-purpurii.
Conurile ovoidale, de 5-10 cm lungime, pendente, scurt pedunculate; solzii rotunjiţi
la vârf, bracteele ies mult dintre solzi, orientate spre vârful conului. La maturitate solzii se
îndepărtează şi eliberează seminţele. Conurile cad întregi. Seminţele de circa 5 -7 mm
lungime, nerăşinoase, prinse de o aripă lungă de 7-11 mm.

18
 Fig. 15 – Pseudotsuga menziesii (Mirbel) Franco:
a - lujer cu ace; b - con; c - lujer după căderea acelor; d - plantulă; e - lujer cu muguri; f - sămânţă; g
- lujer cu flori mascule; h - lujer cu floare femelă; i - ac; j - solz cu seminţe şi bractee

Areal general (incluzând cele trei varietăţi care vor fi descrise mai jos - fig. 16).
Specie exotică, una dintre cele mai importante din ţinuturile vestice ale Americii de Nord,
unde ocupă două zone mai importante: una de-a lungul coastei Oceanului Pacific (Munţii
Coastei, Munţii Cascadelor şi Munţii Sierra Nevada), alta înspre interiorul continentului
(Munţii Stâncoşi), de unde coboară mult în sud, până în Munţii Mexicului, la circa 19°
latitudine nordică. Limita nordică a arealului său se înregistrează în Columbia Britanică, la
circa 55° latitudine nordică. De-a lungul coastei Pacificului, arealul natural se întinde pe
circa 2 200 km, dar în interiorul continentului, de-a lungul Munţilor Stâncoşi până în Munţii
Mexicului, distanţa dintre limita nordică şi cea sudică este evident mai mare de circa 4 500
km (Herman, 1999). Dezvoltarea longitu-dinală a arealului este, de asemenea, semnificativă,
astfel că, de la ţărmurile Pacificului şi până în zona de maximă extindere (versanţii estici ai
Munţilor Stâncoşi), distanţa este de circa 1 500 km. Altitudinile minime se înregistrează în
ţinuturile nordice ale arealului său, de la nivelul oceanului până la 600 - 900 m. Limitele
altitudinale superioare diferă în cele două zone de areal: urcă până la circa 1600 m altitudine
în zona montană a coastei Pacificului şi până la circa 3 200 m în sudul Munţilor Stâncoşi
(cel mai înalt punct din arealul său este situat la 3 260 m pe Muntele Graham, în sud-estul
Arizonei).

19
 Cerinţe ecologice. Sub raport
climatic, duglasul verde prezintă o
variabilitate destul de mare, fapt care rezultă
şi din analiza arealului său larg din patria de
origine, aşa că, existenţa raselor geografice
şi a ecotipurilor climatice nu surprinde.
Populaţiile din arboretele naturale din
zona de coastă a Pacificului se caracterizează
prin adaptabilitate faţă de climatul moderat
şi umed, cu evidente influenţe oceanice. În
Munţii Coastei, de exemplu, cantitatea de
precipitaţii în unele din arboretele de duglas
verde ajunge la 2 000 - 3 500 mm / an, iar
temperaturile minime de iarnă nu coboară
decât foarte rar sub -20° C (temperatura
medie a lunii ianuarie variază între -2 şi +3°
C, iar a lunii iulie între 20-27° C). Climatul
deosebit de favorabil din zona respectivă,
unde practic nu există secete de vară,
favorizează apariţia unor arborete colosale.
Sunt însă şi staţiuni de duglas verde, ca de
exemplu între Munţii Coastei şi Munţii
Stâncoşi, unde precipitaţiile medii anuale Fig. 16 - Arealul natural al speciei
oscilează între 600 - 700 m şi 1 000 mm, iar Pseudotsuga menziesii (Mirbel) Franco. (după
minimele absolute sunt mult mai coborâte, Hermann et Lavender, citaţi de Hermann, 1999)
ajungând la -30° C. Se consideră că valoarea
de 600 mm precipitaţii pe an constituie o
limită critică pentru duglasul verde.

În aceste condiţii, pentru reuşita culturilor, în ţara noastră, contează foarte mult zona
de origine a seminţelor. Astfel, pentru culturi în zona montană sunt recomandate
provenienţele Washington, Oregon şi Columbia Britanică (zona Munţilor Stâncoşi), iar
pentru plantaţii în zona colinară sunt mai indicate provenienţele de pe versanţii estici ai
Munţilor Cascadelor.
La noi în ţară, arboretele vârstnice denotă o bună comportare faţă de ger şi îngheţuri.
Totuşi, rigorile climatului continental au afectat o serie de plantaţii tinere, ca în deceniul
1970-1980, când gerurile puternice, îngheţurile târzii şi insolaţia au acţionat ca factori
limitativi, provocând vătămări semnificative. După At. Haralamb (1963), în culturile
efectuate la noi s-a constat că în primii cinci ani nu suportă temperaturi mai coborâte de -25°
C, mai ales dacă puieţii sunt incomplet acoperiţi de zăpadă, îndeosebi în intervalul
februarie-martie, când insolaţia şi temperaturile scăzute determină uscarea lujerului
terminal. De asemenea, seceta prelungită de vară poate fi dăunătoare, cauzând uscarea
exemplarelor tinere în vârstă de până la 10-25 ani. Cele mai stabile şi mai productive culturi
de duglas, în ţara noastră, se află în vestul ţării, în condiţii de climat moderat, în staţiuni din
subzona fagului, cu temperaturi medii anuale de 7-9(10)° C şi precipitaţii relativ ridicate, de
peste 700-800 mm pe an, din care 550-650 mm în sezonul de vegetaţie. Se constată că

20
duglasul verde prezintă, la noi, multe analogii cu bradul în privinţa cerinţelor faţă de climă,
comportându-se ca o specie mezotermă, mezofilă-umidofilă. Totuşi, poate fi creditat ca ceva
mai rezistent la uscăciune decât bradul, putând fi coborât până în gorunete. Aşa se explică
buna sa comportare într-o serie de plantaţii din zonele de dealuri din vestul Transilvaniei şi
din Banat, unde iernile relativ blânde, îngheţurile periculoase puţin frecvente şi precipitaţiile
ridicate au asigurat reuşita culturilor.
Creşterile active sunt condiţionate în mare măsură şi de condiţiile favorabile din sol.
Preferă solurile profunde, bine drenate, aerisite, cu umiditate normală. Suportă mai bine
perioadele de secetă dacă în sol se găsesc rezerve suficiente de umiditate, fără însă a
manifesta afinitate pentru solurile compacte, argiloase, pseudogleizate, faţă de care se
dovedeşte mai sensibil decât bradul.
Temperamentul duglasului este de semiumbră. Puieţii de vârste mici se pot dezvolta
chiar în teren descoperit, în plină lumină, doar cu un uşor adăpost lateral sau de deasupra.
Însuşiri biologice. Maturitatea duglasului verde este timpurie, la circa 30-40 ani, dar
uneori se poate realiza chiar mai repede. Periodicitatea fructificaţiilor este de 2-3 ani, iar
maturaţia este anuală. Puterea germinativă a seminţelor este de 40-60%. Dacă sunt păstrate
în condiţii adecvate de temperatură şi umiditate, pot germina acceptabil chiar după un
număr mare de ani (după Farrar, 1997, viabilitatea seminţelor poate fi păstrată până la 10 -20
ani !).
Creşterea devine activă şi susţinută chiar după 2-3 ani, depăşind celelalte răşinoase
indigene. Creşterile maxime se înregistrează între 20 şi 30 de ani. Este o remarcabilă specie
repede crescătoare, manifestând în tinereţe o mare capacitate de concurenţă interspecifică.
În staţiuni optime poate să producă, până la circa 140 de ani, aproximativ 16-17 (20)
m3/an/ha (în unele arborete din optimul ecologic, în patria de origine, productivitatea
realizată la vârste între 50 şi 80 de ani ajunge la 25 m3/an/ha sau chiar mai mult (Scott citat
de Hermann, 1999).
Longevitatea speciei este foarte mare, de până la 700 (1000) de ani.

Pseudotsuga menziesii var. glauca (Beissn.) Franco - figura 17

- Duglas albastru, Duglas brumăriu -
Arbore de mărimea I, până la 45-50 m în patria de origine (America de Nord).
Se deosebeşte de duglasul verde prin:
Ritidomul mai subţire şi mai puţin suberos.
Acele mai scurte (1,5-2 cm), mai rigide; caracteristic, sunt verzi-albăstrui, îndeosebi
cele de un an.
Conurile mai mici, de 5-6 cm lungime, cu bracteele tot trilobate, însă puternic
răsfrânte peste solzii inferiori.

21
 Fig. 17 - Pseudotsuga menziesii var. glauca (Beissn.) Franco:
a - lujer cu ace; b - ac; c - con; d – sămânţă

Arealul natural ocupat de duglasul albastru este semnificativ, incluzând regiunile

înalte ale Munţilor Stâncoşi (v. fig.16).
Arealul celor două varietăţi de duglas (verde şi albastru) este, pe ansamblu, bine
delimitat. Totuşi, în anumite zone ele se găsesc în contact, rezultând o varietate (formă?) de
tranziţie – caesia (Debazac, 1964), întâlnită în nordul statului Washington şi în sud-estul
Columbiei Britanice.
Duglasul albastru formează arborete de amestec cu Pinus ponderosa, Pinus contorta,
Larix occidentalis, Picea engelmanni, Abies concolor, Pinus monticola ş.a.
În ţara noastră a fost cultivat mult mai puţin decât duglasul verde, iar plantaţiile au
fost făcute în condiţii foarte variate, din stejărete (Ocolul Silvic Târgu Mureş) până în
subzona molidului (Ocolul Silvic Falcău).
O situaţie aparte o constituie încercarea sa într-o staţiune aflată la contactul cu
silvostepa, la Cobia (Ocolul Silvic Segarcea), unde în urmă cu circa 80 de ani s-a înfiinţat o
plantaţie pe circa 4,5 ha. Desigur că alternativa efectuării de plantaţii cu gimnosperme într -o
astfel de staţiune a reprezentat o mare provocare. Probabil că s-a ajuns la decizia respectivă
în urma cunoaşterii faptului că, în arealul său natural, duglasul albastru se întâlneşte în unele
staţiuni cu numai circa 600 mm precipitaţii anuale, împreună cu Pinus ponderosa (minim
410 mm precipitaţii pe an în zona sudică a Munţilor Stâncoşi). Totuşi, experimentul de la
Cobia nu a dat rezultatele scontate, deoarece, deşi la început creşterile au fost mult mai
active decât ale stejarului brumăriu, ulterior exemplarele de duglas albastru s-au uscat rând
pe rând, dovedindu-se că precipitaţiile de numai 530 mm pe an, din care doar 300 mm în
sezonul de vegetaţie, sunt insuficiente pentru o specie montană, adaptată îndeosebi la
cantităţi mai mari de precipitaţii, cu o altă repartiţie anuală a acestora, cu umiditate
atmosferică mult mai ridicată ş.a.m.d.
Duglasul albastru este o excelentă specie pentru spaţiile verzi, valoarea sa
ornamentală fiind determinată de coloritul caracteristic al acelor.

22
 GENUL PICEA DIETR.
Caractere generale de diagnoză
Arbori cu port piramidal sau conic. Ramificaţia regulat verticilată.
Lujerii sunt prevăzuţi cu numeroşi umeraşi proeminenţi, decurenţi, inseraţi în spirală,
pe care stau acele. Frunzele sunt persistente, aciculare, cu vârful de obicei ascuţit, rombice
în secţiune transversală la speciile din secţia Eupicea, turtite ca la brazi şi cu dungi de
stomate pe dos, la secţia Omorika. Florile sunt unisexuat-monoice; cele mascule în amenţi
dezvoltaţi pe lujerii din anul precedent, ovoizi, cele femele sunt terminale, erecte, au
numeroase carpele dispuse în spirală. Conurile la început erecte, apoi pendente, cu solzi
lignificaţi la maturitate, persistenţi şi cu bractee mici, ascunse între solzi. Maturaţia anuală.
Seminţele aripate, mici, stau într-o concavitate de la baza aripioarei, de unde se desprind
uşor; sunt nerăşinoase. Plantula are 5-10 cotiledoane aciculare, dispuse în rozetă, oblic-
ascendente. Germinaţia epigee.

SECŢIA EUPICEA

Picea abies (L.) Karst. [P. excelsa (Lam.) Link.] - figura 18

- Molid, Molift, Brad roşu -
Arbore de mărimea I, frecvent până la 30 - 40 m înălţime, uneori până la 50-60 m.
Înrădăcinarea trasantă, ceea ce-l face foarte vulnerabil la vânturi cu caracter de
vijelie.
Tulpina cilindrică, cu scoarţa în tinereţe netedă, brună-deschis, formează ritidom
brun-roşcat ("brad roşu"), dar uneori chiar cenuşiu sau violaceu; solzii ritidomului
poligonali sau rotunjiţi, uneori cu marginile desprinse.
Coroana îngust piramidală până la columnară, cu vârful ascuţit şi la vârste înaintate,
cu verticile evidente, dar apar ramuri şi între verticile. Elagajul este greoi, mai ales în
arboretele de la mare altitudine, de orice vârstă, precum şi în cele tinere de la orice nivel
altitudinal.
Lujerii adeseori bruni-roşcaţi, uneori însă gălbui-bruni, glabri sau slab păroşi,
zgrăbunţoşi şi brăzdaţi longitudinal, după căderea acelor; mugurii ovoizi sau conici,
nerăşinoşi, bruni-roşcaţi, cu solzii de la vârf lacşi.
Frunzele aciculare, de 1-2 (2,5) cm lungime, verzi-închis, cu vârful brusc îngustat şi
terminat într-un mucron; sunt rigide, înţepătoare, dispuse spiralat şi stau în perie pe faţa
superioară a lujerului. Cad repede după tăierea arborilor. Au stomate pe toate feţele.
Florile mascule în amenţi roşii-purpurii sau gălbui-roşcaţi, de circa 1,5-2 cm
lungime, dispuşi în toată coroana; cele femele galbene-verzui până la roşii-purpurii, alungit
cilindrice, de circa 4-5,5 cm lungime, preponderent formate pe ramurile de la vârful
coroanei; pot să apară însă şi în restul coroanei, pe ramuri expuse la lumină.
Conurile sunt cilindrice, de 10-15 cm lungime ( mai scurte la altitudini mai mari) şi
4-5 cm diametru, pendente; până în luna august sunt verzi până la roşii-violacee, la
maturitate brune-gălbui, cu solzi rigizi, persistenţi, rombici, acuminaţi sau rotunjiţi la partea
superioară, cu vârful trunchiat, denticulat sau ştirbit. Bracteele sunt mici, ascunse între solz i,
alungite, alipite de aceştia. După diseminarea seminţelor conurile rămân în coroană până în
anul următor.

23
 Fig. 18 – Picea abies (L) Karst:
a - lujer cu ace; b - ac; c - secţiune în ac; d - porţiune de lujer după căderea acelor; e - flori mascule;
f - floare femelă; g - con; h, i, j - forme de solzi (partea exterioară); k - solz cu seminţe (partea
interioară); i - sămânţă aripată; m - plantulă; n - plantulă cu rest de sămânţă în vârf

Seminţele sunt de 4-5 mm lungime, brune-închis, cu aripa brună-deschis, de circa 10

mm lungime, rotunjită la marginea superioară.
Plantula are 5-10 cotiledoane fin dinţate, dispuse în rozetă.
Areal natural (fig. 19). Molidul este una dintre cele mai răspândite specii din
ţinuturile centrale şi meridionale, dar mai ales septentrionale ale Europei, fiind depăşită doar
de pinul silvestru.
În privinţa distribuţiei latitudinale, limitele molidului se situează între 69° 27'
(dincolo de cercul polar) şi 44° 08' latitudine nordică (cea mai sudică staţiune fiind Abetone,
în Alpii mijlocii).
Limita vestică a molidului nu o depăşeşte pe cea a bradului, lipsind atât din Pirinei,
cât şi din Masivul Central Francez. Pădurile naturale de molid încep să apară doar de la vest
de Rhon şi continuă spre răsărit, pentru a dispărea apoi aproape to tal în Peninsula Balcanică.
Se constituie astfel zona de areal preponderent montan, destul de frământat, care cuprinde
Alpii, Jura, Pădurea Neagră, Munţii Boemiei, Tatra, Carpaţii, Alpii Dinarici şi Munţii
Rodopi. Această zonă de areal se întrerupe în ţinuturile mijlocii ale Poloniei, după care

24
molidul reapare din nou, pentru ca, la nordul Munţilor Carpaţi, arealul său să înregistreze o
nouă disjuncţie, în Munţii Beskyzi inferiori. Urmează apoi înspre nord o a treia zonă de
areal, de cea mai mare
întindere, care cuprinde
Scandinavia, Finlanda şi
Nordul Rusiei, unde
molidul devine arbore
de câmpie. Înspre nord-
est arealul molidul se
racordează cu Picea
obovata, la contactul lor
apărând forme de
trecere de origine
hibridogenă. În Rusia nu
coboară sub paralela de
50°, evitând astfel
imensa zonă de stepă
din regiunea respectivă.
Pe măsură ce
coboară în latitudine,
Fig. 19 - Arealul natural al speciei Picea abies (L.) Karst.
spre centrul şi sudul
Europei, molidul urcă în
altitudine, plasându-se
mai sus decât fagul şi bradul, până la limita superioară altitudinală a pădurii, pe care o
constituie frecvent.
În prezent, la noi, arealul natural şi de cultură al molidului însumează circa 1 429 500
ha, adică aproximativ 22 % din suprafaţa păduroasă a ţării (fig. 20). Trebuie remarcat faptul
că molidul formează singur un întreg etaj fitoclimatic – molidişurile, dar arealul acestora în
Carpaţi nu coincide cu arealul molidului, deoarece coboară la altitudini inferioare, în
amestecurile de răşinoase cu fag. Totodată, molidul urcă şi deasupra rariştilor subalpine, în
golul de munte, sub formă de exemplare izolate.
Limita superioară a etajului fitoclimatic al molidişurilor se situează la circa 1 500 – 1
550 m în nordul Carpaţilor Orientali, la circa 1 700 – 1 750 m în Carpaţii Meridionali
(maximum 1 810 m în Munţii Sebeşului) şi între 1 550 – 1 650 m în Munţii Apuseni.
Suprafaţa cea mai mare a molidişurilor de la noi este concentrată în Carpaţii Orientali, unde
formează masive compacte, mai ales în bazinele superioare ale Bistriţei, Vişeului,
Someşului, Oltului, Trotuşului ş.a. Aici realizează şi optimul în ceea ce priveşte vigoarea de
creştere şi capacitatea de regenerare. Anvergura molidişurilor în Carpaţii Orientali este de
circa 200 km de la nord-vest la sud-est şi de circa 40-80 km pe direcţia est-vest.
Începând din zona Carpaţilor de Curbură arealul natural al molidului se îngustează
considerabil, pentru ca în continuare, în Carpaţii Meridionali, să se fragmenteze,
concentrându-se în zonele înalte ale Munţilor (Bucegi, Făgăraş, Căpăţânei, Sebeşului,
Cindrel, Retezat, Godeanu, Ţarcu). Un exemplu de discontinuitate arealistică în Carpaţii
Meridionali îl constituie lipsa sa din Pasul Turnu-Roşu.

25
 Fig. 20 - Arealul natural şi artificial al molidului în
România (după Marcu, 1973):

Limita superioară a molidişurilor carpatice a fost influenţată uneori antropogen, ca în

Munţii Baiului, în prezent fiind evident mai coborâtă decât în trecut, iar în unele cazuri, ca
în Parâng sau Vâlcan, prin defrişarea molidişurilor, în vederea extinderii păşunilor de mare
altitudine, s-a ajuns ca limita superioară a pădurii să fie constituită de către fag. Acolo unde
limita superioară a pădurii este naturală, apar de regulă rariştile subalpine, în care molidul
este însoţit, după caz, de larice, zâmbru, jneapăn, ienupăr pitic, scoruş de munte şi
nelipsitele specii de Ericaceae.
În funcţie de etajarea climatelor, în arealul speciei se diferenţiază molidişuri
subalpine, montane superioare, mijlocii şi inferioare şi molidişuri de depresiuni.
Cerinţe ecologice. După Mensel (1943), citat de Schmidt-Vogt (1977), molidul
aparţine arealului boreal-nordic-montan. Răspândirea molidului este, ca atare, puternic
condiţionată de factorul termic. Aşa se explică de ce în ţinuturile nordice molidul este specie
de câmpie, în timp ce, pe măsura descreşterii latitudinii, răspândirea sa înregistrează o
dependenţă tot mai mare faţă de ţinuturile montane, ajungând până în subalpin. De aceea, se
impun unele corecţii formulei de mai sus a lui Mensel, mai potrivită fiind încadrarea
arealistică la ţinuturile boreale-nordice / campestre şi colinare – sudice / montane. Pentru
molidul natural carpatic succintă şi sugestivă ni se pare încadrarea făcută de Stănescu (1979)
la climatul continental, montan şi subalpin.
În linii generale, molidul este un arbore de ţinuturi reci, umede, cu nebulozitate
accentuată.
Totodată, căldura deţine un rol decisiv în stabilirea arealului molidului la altitudini
mari, unde s-a constat, la noi, o evidentă asimetrie de răspândire pe versanţii însoriţi faţă de
cei umbriţi. Astfel, se înregistrează, de regulă, un spor altitudinal de până la 40 - 60 (70) m

26
pe versanţii sudici şi vestici faţă de cei nordici şi estici şi de până la 100 (110) m pe
versanţii sud-vestici faţă de cei nord-estici.
Are nevoie de mai puţină căldură estivală decât bradul sau fagul şi se mulţumeşte cu
un sezon de vegetaţie mai scurt. Adaptarea speciei la un sezon scurt de vegetaţie rezultă şi
din datele comunicate în 1965 de Al. Săvulescu şi V. Stănescu, rezultând că durata
sezonului de vegetaţie este, în medie, de 107 zile la Stâna de Vale, în Munţii Apuseni
(altitudinea 1 102 m), de 124 zile la Predeal (altitudinea 1 100 m) şi de 145 zile la
Gheorgheni (altitudinea 815 m). Pentru versantul nordic al Postăvarului, în arboretele de la
1 760 m altitudine lungimea medie a sezonului de vegetaţie a fost estimată la 105 zile, iar
gradientul creşterii duratei intervalului activ spre baza versantului, este de circa 10 zile / 100
m diferenţă de nivel (Stănescu, V., Şofletea, N., 1990, 1992).
Ca o reflectare a pretenţiilor sale reduse faţă de căldură, molidul se arată tolerant faţă
de îngheţurile timpurii. Astfel, s-a dovedit că toamna, la apariţia îngheţurilor, fotosinteza
poate avea loc chiar şi la temperaturi sub 0° C, dar nu mai mici de – 5 .. – 6 °C, dar această
situaţie nu poate fi caracteristică decât în populaţii adânc specializate, cum sunt cele de mare
altitudine şi cele din ţinuturile extrem nordice.
Îngheţurile târzii pot să provoace vătămări puieţilor, însă nu atât de grave ca în cazul
bradului. De aceea, mai ales în staţiuni favorabile şi pe versanţii umbriţi, regenerarea
molidului este posibilă şi în teren descoperit. Totuşi, fluctuaţiile de îngheţ-dezgheţ pot
provoca “deşosarea” plantulelor şi puieţilor (dezrădăcinarea lor totală sau parţială), datorită
superficialităţii extreme a rădăcinilor. După perioada critică din primii ani, pericolul
vătămărilor provocate de îngheţurile târzii devine nesemnificativ, deoarece se înregistrează
un decalaj corespunzător între deschiderea mugurilor, declanşarea creşterilor în înălţime şi
data medie de producere a ultimului îngheţ.
Creşterea şi dezvoltarea molidului sunt mult influenţate de cantitatea de precipitaţii şi
umiditatea atmosferică. Optimul ecologic se înregistrează între 800 şi 1200 mm precipitaţii
pe an. Sensibilitatea cea mai mare faţă de secetă se înregistrează în primii 2-3 ani, când
puieţii au rădăcina foarte puţin dezvoltată şi, ca urmare a insolaţiei sau secetei, se pot usca.
De aceea, deşi puieţii se pot instala şi în teren descoperit, ei sunt mai bine protejaţi dacă au
un uşor adăpost de sus sau din lateral, dar de scurtă durată.
Temperamentul molidului este variabil, dar în ansamblu este o specie de semiumbră.
Faptul că puieţii se pot instala şi în plină lumină, dar dacă sunt umbriţi pot rezista sub masiv
chiar 2-3 decenii, luând însă forme tabulare, justifică afirmaţia de mai sus referitoare la
plasticitatea molidului faţă de lumină. Totodată, temperamentul molidului suferă modificări
la limita superioară a păduri, în rariştile subalpine, unde nu se mai comportă ca specie de
semiumbră, ca în plin areal, ci manifestă o evidentă înclinaţie heliofilă.
În ceea ce priveşte solul, molidul este mult mai puţin pretenţios decât bradul
(Haralamb, 1963, Stănescu, 1979). Se întâlneşte în egală măsură pe soluri cu troficitate
specifică ridicată sau scăzută. De aceea, productivitatea arboretelor de molid este mai
degrabă influenţată de umiditatea din sol şi însuşirile fizice ale acestuia, decât de gradul de
saturaţie în baze de schimb (starea de suboptim se înregistrează pe solurile oligobazice, când
V% = 20-30%, pentru ca în situaţiile de pesimum ecologic să apără şi pe soluri extrem
oligobazice, când V% are valori chiar mai mici de 15%).
Solurile de porozitate mijlocie, bine aerisite, slab scheletice, cu umiditate suficientă,
îi sunt favorabile. Caracterul său de specie mezofită-higrofită se reflectă şi în faptul că
tolerează luncile montane, unde uneori se produc chiar viituri de scurtă durată. Umiditatea

27
în exces îi dăunează, deşi poate avansa până în turbării, unde însă starea sa de vegetaţie este
lâncedă, în astfel de staţiuni neegalând performanţele adaptative ale pinului silvestru.
Epitetul de “arbore de lac” (Haralamb, 1963) reflectă cât se poate de bine cerinţele sale mari
faţă de umiditatea din sol, dar aşa cum am mai spus, nu în exces. Solurile cu drenaj activ,
pietrose, nisipoase îi sunt mult mai prielnice decât cele grele, cu drenaj întârziat.
În climate propice creşte viguros pe soluri brune acide, brune acide podzolice.
Suportă însă şi podzolurile cu humus brut, foarte acide. De altfel, molidul contribuie activ la
acidificarea solurilor pe care se instalează, datorită litierei sale depusă în straturi groase,
pâsloase, care se descompune anevoie şi imperfect, mai ales la altitudini medii şi mari, unde
rezultă humus brut, mai rar moder. În aceste condiţii, se înţelege că o mare parte din
elementele minerale rămân blocate în substanţa organică parţial descompusă. Este motivul
pentru care molidul s-a adaptat să-şi asigure o mare parte din nutriţia azotată pe cale
micotrofă, întrucât realizează simbioze cu ciuperci care descompun resturile organice în
compuşi asimilabili (hifele ciupercilor pot fi uşor evidenţiate pe rădăcinile cu rol absorbant,
iar solul de molidişuri, la o examinare olfactivă sumară, degajă un miros penetrant de
fungi).
Însuşiri biologice şi corelaţii morfo-ecologice. O caracteristică biologică importantă
a molidului este înrădăcinarea superficială, tipic trasantă. Rădăcinile sunt relativ subţiri şi,
în mod obişnuit, nu pătrund în sol mai adânc de 50 cm decât în cazul solurilor profunde şi
bine aerisite.
Maturitatea arborilor izolaţi se produce către vârsta de 50 de ani (sau chiar mai
devreme), în timp ce în masiv are loc la 60-70 de ani. În staţiunile de limită de suportanţă
ecologică fructificaţiile se produc la vârste mai mici.
Periodicitatea fructificaţiilor este mai neregulată decât la brad şi variază destul de
mult în funcţie de condiţiile staţionale. În general, fructificaţiile abundente se produc la 3-
5(6) ani (în staţiuni nefavorabile chiar şi la 7-8 ani).
Maturaţia este anuală, prin octombrie-noiembrie. Diseminarea seminţelor durează
până primăvara. Seminţele fiind aripate şi destul de uşoare, pot ajunge la distanţa destul de
mari. Cele mai multe ajung până la o distanţă echivalentă cu 2-3 înălţimi de arbore.
Puterea germinativă este relativ ridicată, de 70-80 %, uneori chiar de până la 96 % şi
se păstrează circa 4 ani, timp în care scade treptat. Seminţele răsar după 2-4 săptămâni de la
semănare. În cazul regenerărilor naturale, seminţele reuşesc să germineze în proporţie
evident mai mică pe solurile cu humus brut, datorită pâslei de materie organică
nedescompusă sau parţial descompusă, care face ca multe dintre ele să nu vină în contact cu
solul propriu-zis.
În general însă, regenerarea molidului din sămânţă se face cu mare uşurinţă.
Interesant este, de asemenea, că molidul se poate regenera uneori şi prin marcotaj natural,
din ramurile de la bază, dacă sunt parţial acoperite de sol, dar vârful a rămas liber. Se
înţelege că asemenea situaţii sunt foarte rare, dar procesul în sine este interesant şi se
produce numai când există multă umiditate în sol şi în atmosferă.
Un caz aparte întâlnit la molid este aşa-numita “regenerare pe cadavre”, exprimare
plastică în legătură cu instalarea pe cale generativă (din sămânţă) a puieţilor pe trunchiuri
căzute la pământ sau cioate în fază avansată de descompunere. Fenomenul respectiv este
corelat cu existenţa nutriţiei micotrofe.
Creşterile la molid sunt mici în primii 3-5 ani, după care se activează rapid, astfel că
lujerii anuali terminali depăşesc în tinereţe, de multe ori, 1 m lungime. Productivitatea

28
arboretelor de molid situate în optimul ecologic al speciei poate ajunge la circa 16 m3/an/ha,
la vârsta de 120 de ani.
Longevitatea molidului este ceva mai mică decât la brad, de până la circa 600 de ani.

Picea pungens Engelm. - figura 21

- Molid înţepător, Molid argintiu -
Arbore de mărimea I, obişnuit până la
30 m înălţime, rar până la 50 m, originar din
America de Nord. Scoarţa cenuşie, solzoasă,
crăpată.
Lujerii viguroşi, bruni-gălbui, cu muguri
nerăşinoşi; solzii mugurelui răsfrânţi.
Acele viguroase, de 2-3 cm lungime,
rigide, foarte înţepătoare, curbate, dispuse
radiar, mai îngrămădite pe faţa superioară a
Fig. 21 - Picea pungens Engelm: lujerilor; sunt verzi-albăstrui sau albe-argintii.
a - ramură cu ace; b - con Conurile cilindrice, de 6-10 cm lungime,
brune-gălbui, cu solzi romboidali, ştirbiţi la
vârf, subţiri, flexibili (conurile strânse în mână sunt foarte elastice).
Areal. Specie exotică, originară din vestul Americii de Nord, din Munţii Stâncoşi,
unde se întâlneşte la altitudini cuprinse între 1 800 m şi 3 000 m, în nordul arealului său
(Parcul Naţional Yellowstone) şi 3 300 m în sud (Arizona şi Nordul Mexicului).
La noi s-a cultivat în mod frecvent în scop ornamental, de la câmpie şi până în zona
montană şi foarte puţin în plantaţii forestiere.
Cerinţe ecologice. Molidul înţepător este adaptat la climatul montan continental, cu
temperaturi scăzute. Este puţin pretenţios faţă de sol. În ţinuturile sudice ale arealului său
natural suportă bine uscăciunea în aer şi în sol. În culturile ornamentale a dovedit rezistenţă
bună faţă de poluarea cu fum şi praf.
Fructificaţiile abundente sunt relativ
dese, la 2-3 ani, iar puterea germinativă a
seminţelor este mare, de până la circa 90 %.
Longevitatea poate atinge 400-600 ani.

Picea orientalis (L.) Link. - figura 22

- Molid de Caucaz -
Arbore de mărimea I, obişnuit până la 40
m înălţime, ocazional până la 60 m, originar din
Munţii Caucaz. Tulpina se elaghează greu; are
ritidom solzos, brun. Coroana cu ramuri dese, în
verticile neregulate; este îngust piramidală şi
ascuţită la vârf.
Lujerii bruni-gălbui sau gălbui-albicioşi,
lucitori, fin păroşi, cu muguri ovoizi, mici (3
Fig. 22 – Picea orientalis (L.) Link.:
mm), nerăşinoşi.
a lujer cu con; b - ac (mărit)

29
 Acele foarte scurte, de 8-10 mm lungime, drepte, verzi-închis, lucitoare, îngrămădite
pe faţa superioară a lujerului, culcate înspre vârful acestuia; pe dosul lujerului lasă o cărare;
au vârful obtuz şi sunt neînţepătoare.
Conurile cilindrice, de 6-10 cm lungime, cu solzii rotunjiţi la vârf, obovaţi, adeseori
încărcaţi cu răşină. Până la maturitate sunt violacee, apoi brune.
Seminţele sunt negre, de circa 4 mm lungime, cu aripa de circa 7 mm lungime.
Areal (fig. 23). Specie exotică, răspândită în Munţii Caucaz şi nord-estul Turciei.
Ocupă staţiuni umede şi reci, obişnuit între 1 000 şi 2 100 m. Coboară uneori, totuşi, şi sub
1 000 m, în domeniul pădurilor de fag.
Cerinţe ecologice. Manifestă
preferinţă pen-tru văile înguste, cu versanţi
umbriţi, în zone cu umiditate atmosferică
ridicată. Se dezvoltă bine pe soluri
profunde, luto-nisipoase, bine aprovizio-
nate cu apă. Temperamen-tul molidului de
Caucaz este relativ delicat, de semiumbră-
umbră (aproape ca al bradului). Suportă
umbrirea arboretului matur până la 15-18
ani, fotosinteza având loc la numai 25-35% Fig. 23 - Arealul natural al speciei Picea
din lumina diurnă (Ata, 1995). orientalis (L.) Link (după Kayacik, citat de Ata, 1995)

Poate fi folosit cu bune rezultate în spaţiile verzi, datorită coroanei dese, cu ramuri
până aproape de sol.
SECŢIA OMORIKA

Picea omorika (Pančič) Purk. - figura 24

- Molid sârbesc -
Arbore de până la 30 m înălţime, cu port caracteristic, columnar-piramidal. Tulpina
dreaptă, cu ritidom subţire, crăpat în plăci.
Lujerii scurt păroşi, bruni-deschis, cu muguri nerăşinoşi, bruni-închis.
Acele, caracteristic, comprimate dorso-ventral, lenticulare, ca cele de la brazi, cu
două dungi albe pe dos; sunt de 1-2 cm lungime, cu vârful obtuz, scurt mucronat,
neînţepătoare; cele de pe partea superioară a lujerului răsfirate, îndreptate înspre vârful
lujerului, lucitoare.
Conurile sunt mici, de 3-6 cm lungime, ovoide, până la maturitate intens violacee,
apoi brune; solzii sunt rotunjiţi la vârf, laţi. Se desfac mai greu decât la ceilalţi molizi, de
obicei în primăvara anului următor.
Specie exotică, de origine balcanică (fig. 25), endemism de pe valea Drinei (la limita
dintre Serbia şi Bosnia-Herţegovina), unde se găseşte în părţile înalte ale Munţilor Tara,
între 800 şi 1 400 m, într-o regiune cu relief foarte accidentat, pe o suprafaţă care totalizează
astăzi aproximativ 60 ha. Arealul său de la NV la SE este de circa 40 km, iar pe direcţia SV -
NE de circa 25 km. Au fost descrise mai mult de 50 de arborete izolate, situate pe ambele
părţi ale râului Drina, din care cele mai mari au circa 3 000 de arbori. Arboretele pure
reprezintă la ora actuală o excepţie. Cel mai adesea formează arborete amestecate cu pinul
negru, pinul silvestru, molidul, fagul şi ocazional cu cerul, carpenul, plopul tremurător sau

30
jugastrul. Incendiile de pădure şi folosirea sa intensivă au decimat arboretele iniţiale, astfel
că astăzi specia este în regres (Schütt, 1995).

Fig. 24 – Picea omorika (Pančič) Purk.:

a - lujer cu ace; b - lujer cu baza acelor; c - ac (mărit); d - secţiune în ac; e – con

Este considerat relict terţiar. În arealul

natural se întâlneşte într-o zonă calcaroasă,
frecvent udată de ploi (precipitaţii medii
anuale de circa 1 000 mm, distribuite
uniform pe întreaga durată a anului). Rezistă
bine la ger şi chiar la secetă.
La noi poate fi folosit ca arbore
ornamental, având coroana foarte îngustă,
columnară. Se comportă mulţumitor în
zonele poluate cu fum şi praf.
Este considerat relict terţiar. În arealul
natural se întâlneşte într-o zonă calcaroasă,
frecvent udată de ploi (precipitaţii medii
anuale de circa 1 000 mm, distribuite
uniform pe întreaga durată a anului). Rezistă
bine la ger şi chiar la secetă.
La noi poate fi folosit ca arbore
ornamental, având coroana foarte îngustă, Fig. 25 - Arealul natural al speciei Picea
columnară. Se comportă mulţumitor în omorika (Pančič) Purk. (după Wardle, citat de
Schütt, 1995)
zonele poluate cu fum şi praf.

31
 Picea sitchensis (Bong.) Carr. - figura 26
- Molid de Sitka -
Arbore din America de Nord. de până la 40 (60) m înălţime, cu port piramidal.
Trunchiul cu ritidom crăpat, solzos, brun-roşcat.
Lujerii glabri, bruni-gălbui, brăzdaţi, cu muguri gălbui-bruni, nerăşinoşi.
Acele îngrămădite pe faţa superioară a lujerului, îndreptate înainte; sunt subţiri,
turtite, verzi-lucitoare pe faţă, cu
două dungi albe înguste pe dos,
vârful acuminat, înţepă-toare.
Conurile adeseori curba-te,
lungi de 5-10 cm, brune-roşcate
sau gălbui-pal, cu solzii subţiri,
cutaţi longitudinal, denticulat-
ştirbiţi la vârf.
Areal (fig. 27). Specie
exotică, din vestul Americii de
Fig. 26 – Picea sitchensis (Bong.) Carr.: Nord. Ocupă staţiunile din
a - con matur; b - solz; c - sămânţă; d - lujer cu ace apropierea coastei Pacificului,
unde formează o bandă îngustă, de
circa 30 km lăţime (doar în
Columbia Britanică de circa 200 km lăţime), lungă de aproximativ 2 500 km, din Alaska
(61° N) până în California (39° N). În mod obişnuit nu este o specie montană, găsindu-se cel
mai frecvent în pădurile de până la circa 300 m altitudine (doar în sud-estul Peninsulei
Alaska ajunge la circa 900 m altitudine) - Schütt et Lang, 1995.
Cerinţe ecologice şi însuşiri
biologice. În patria de origine realizează
dimensiuni mari şi creşteri active, în zonele
cu precipitaţii abundente şi multă umiditate
atmosferică.Performanţe foarte bune s-au
obţinut cu această specie în ţinuturile Europei
Occidentale, în zone cu climat maritim
(Marea Britanie, Irlanda, Franţa ş.a.), unde s-
au instalat culturi de mare randament, multe
dintre ele destinate să fie conduse cu cicluri
scurte de producţie (40-60 ani).
La noi în ţară a fost încercat puţin. În
cele câteva plantaţii forestiere existente se
comportă satisfăcător, ca la Iardaşiţa (judeţul
Caraş-Severin).
Fructificaţiile abundente se repetă la
2-3 ani, iar puterea germinativă a seminţelor
este bună (obişnuit peste 60-70 %). Creşterile Fig. 27 - Arealul natural al speciei
sunt foarte active încă din tinereţe. Picea sitchensis (Bong.) Carr. (după Schütt et
Longevitatea este de circa 500 ani (ocazional Lang, 1995)
poate ajunge chiar la 700-800 ani).

32
 GENUL LARIX MILL.
Caractere generale de diagnoză
Arbori cu coroana rară şi ramuri orizontale, dispuse în verticile neregulate. Trunchiul
cu ritidom crăpat, solzos. Lujerii sunt lungi (macroblaste) şi scurţi (brahiblaste). Mugurii
sunt mici, subglobuloşi. Frunzele căzătoare, aciculare, moi; pe lujerii lungi solitare, inserate
spiralat, iar pe cei scurţi în fascicule bogate. Florile unisexuat-monoice; cele femele apar pe
lujerii scurţi, erecte, cele mascule în amenţi sferici sau ovoidali. Conurile rămân întregi,
sunt mici, globuloase sau ovoidale; la unele specii bracteele sunt ascunse între solzi, la altele
sunt exerte. Maturaţia anuală. Seminţele mici, aripate, fără pungi de răşină.

Larix decidua Mill. ssp. carpatica (Dom.) Siman

(L. decidua var. polonica Auct.) - figura 28
- Larice, Zadă, Crin -
Arbore indigen de mărimea I, de până la 40-50 m înălţime şi 1-2 m în diametru.
Înrădăcinarea pivotant-trasantă.

Fig. 28 - Larix decidua Mill. ssp. carpatica (Dom.) Siman.:

a - ramură cu brahiblast şi lujer anual; b - ramură cu ace în fascicule şi lujer cu ace solitare; c -
formă de ac solitar; d - formă de ac în fascicul; e - ramură cu lujer, brahiblaste, flori mascule, flori
femele şi conuri; f - con; g - solz şi bractee; h - seminţe cu aripi; i – plantule.

33
 Tulpina dreaptă sau curbată (însăbiată), cu scoarţa tânără cenuşie; ritidomul gros,
adânc crăpat, se desprinde în plăci neregulate, crăpăturile în profunzime (la arborii vârstnici)
roşii-violacei. Tulpina se poate înfurcii, ca urmare a afectării mugurelui terminal de
îngheţurile târzii.
Coroana piramidală, relativ largă la exemplarele izolate, adeseori asimetrică la cele
din masiv, datorită fototropismului accentuat, relativ scurtă, rară, formată din verticile
neregulate; ramurile de ordinul I orizontale.
Lujerii sunt subţiri, flexibili, pendenţi, gălbui, glabri, cu muguri mici, subgloboloşi,
din care în anii următori se vor forma brahiblaste. Lujerii scurţi sunt cenuşii-negricioşi, ca
un mugure terminal.
Acele căzătoare, lungi de 1-3 cm, moi, verzi-deschis, solitare pe lujerii lungi, relativ
rare, în smocuri bogate (câte 30-40) pe lujerii scurţi. Toamna, înainte de cădere devin
gălbui-portocalii.
Conurile ovoidale sau subglobuloase, mici (2-3 cm), brune-deschis la maturitate, cu
solzi convecşi, rotunjiţi sau emarginaţi la vârf; stau pe pedunculi scurţi, recurbaţi. Bracteele
ascunse între solzi.
Seminţele de 3-4 mm lungime, nerăşinoase, concrescute cu o aripă de 7-8 mm.
Plantula cu 5-7 cotiledoane divergente, dispuse radiar.

Areal (fig. 29). Laricele european (Larix decidua Mill.; sin. Larix europaea DC.)
prezintă un areal fragmentat, care include îndeosebi teritorii montane, dar şi unele ţinuturi
de mică altitudine.
În Alpii Occidentali ai Franţei (Alpii
Maritimi, Dauphiné, Savoia) şi ai Elveţiei se
întâlneşte în etajul montan superior şi în
subalpin (ajunge până la 2 400 – 2 500 m),
alcătuind arborete pure sau de amestec cu
Pinus cembra şi Pinus mugo var rostrata. În
Alpii Centrali şi Orientali coboară până la
altitudinea de circa 350 – 400 m.
Fig. 29 - Arealul natural al speciei Larix decidua
În Munţii Sudeţi, laricele constituie arborete de amestec, mai ales cu fagul, la
altitudini cuprinse între 300 şi 800 m [var. (ssp. ?) sudetica], în timp ce în Munţii Tatra
amplitudinea altitudinală este destul de mare, între 700 m (unde se asociază cu pinul
silvestru) şi 1 800 m (în amestec cu molidul şi cu zâmbrul) - var. (ssp.?) carpathica.
Altitudinile cele mai mici se înregistrează în Polonia, de-a lungul Văii Vistulei, între 150 şi
600 m [var. (ssp. ?) polonica].
Laricele natural din ţara noastră aparţine varietăţii (subspeciei?) carpatica, fiind
reprezentat de populaţii izolate, concentrate în cinci centre muntoase: Ceahlău, Ciucaş,
Bucegi, Lotru şi Apuseni.
După At. Haralamb (1963), principalele repere arealistice în zonele amintite sunt
următoarele:
- În Ceahlău: Poliţa cu Crini, Piatra cu Apă şi Piatra Neagră;
- În Ciucaş: Zăganul şi Tigăile;

34
 - În Bucegi: Păduchiosul, Vânturişul, Zgarbura, Vârful cu Dor, Furnica, Piatra Arsă,
Caraiman (până pe Coştila), Bucşoiu, Mălăieşti, Padina Crucii, Ţigăneşti ş.a., dar şi în
bazinul râului Ialomiţa (Tătaru, Blana, Lăptici, Cocora, Bătrâna, Doamnele). Apare, de
asemenea, în masivul Gârbova (văile Ciuta şi Adânca);
- În Munţii Lotrului: pe Târnovul Mare şi Târnovul Mic (circa 250 ha), dar şi pe
munţii din jur (Gorgani, Curmătura Mălaei, Repezile-Părăginosul, Vânăta, Rudăreasa,
Cioaca, Voineasa, Balindru, Haneşul);
- În Munţii Apuseni: Gilău, Scăriţa, Piatra Vulturesei, în Munţii Trascăului (în câteva
puncte din bazinele râurilor Arieş şi Geoagiu).
În trecut, la noi în ţară, laricele era mult mai răspândit decât astăzi, când suprafaţa
ocupată de această specie, în arboretele naturale, s-a diminuat până la circa 4 500 ha.
Reducerea drastică a suprafeţei laricetelor naturale se datorează exploatărilor intense care s-
au practicat de-a lungul timpului, ca urmare a valorii deosebite a lemnului.
Centrul de maximă răspândire se află în Bucegi, unde suprafaţa păduroasă cu
participarea naturală a laricelui este de circa 1 570 ha, din care pe aproximativ 470 ha se
găseşte diseminat. Urmează apoi Munţii Lotrului, unde se întâlneşte în arborete naturale pe
circa 1 380 ha, din care diseminat pe circa 620 ha (Gurean, 1999, 2000).
Cele mai multe arborete naturale se află la peste 1 000 m altitudine, ajungând până la
limita zonei forestiere (1 700 – 1 750 m), sau chiar dincolo de aceasta (în Munţii Lotrului
până la 1 900 m, în Bucegi până la 2 050 m), dar numai sub formă de exemplare arbustive.
Altitudinile minime se înregistrează în Apuseni (circa 600 m), dar şi în această zonă urcă
uneori până la 1 200 m.
Din cele circa 4 500 ha ocupate de laricetele naturale, arboretele pure sunt doar pe
circa 350 ha. Formează arborete de amestec cu molidul, zâmbrul, fagul, bradul, mesteacănul
ş.a.
Începând de la sfârşitul secolului al XIX-lea, în ţara noastră s-au realizat o serie de
culturi artificiale de larice, mai ales în ţinuturi montane, la altitudini de 600 - 1 500 m.
Suprafaţa acestor culturi a ajuns în prezent la circa 18 000 ha, mult mai puţin decât se
prognozase prin “Programul naţional de dezvoltare şi conservare a fondului forestier în
perioada 1976-2010”, prin care se preconiza ca în anul 2 000 să se ajungă la 68 000 ha.
Cerinţe ecologice. Fragmentarea arealului şi ecartul mare altitudinal al populaţiilor
naturale de larice pledează pentru considerarea neunitară a acestei specii în privinţa
cerinţelor sale faţă de climă. Ca regulă generală însă, cele mai multe şi mai reprezentative
laricete naturale vegetează în ţinuturi cu climat continental, caracterizate prin amplitudini
mari de temperatură, sezon de vegetaţie relativ scurt (în laricetele de mare altitudine din
Alpi şi din Carpaţi, uneori de numai 2,5-3 luni), ierni aspre şi îngheţuri frecvente. Aşa se
explică de ce în multe zone din Alpi sau din Carpaţi, în ţinuturi cu climat marcat de
continentalism accentuat, o serie de specii sensibile faţă de excesele termice, cum sunt
bradul sau fagul, lipsesc adesea din compoziţia arboretelor constituite de larice.
Pe de altă parte, existenţa unor populaţii de mică altitudine în Sudeţi, în Alpii Austriei (unde
coboară până la 400 - 500 m altitudine), dar mai ales pe valea Vistulei, în Polonia, atestă
disponibilităţile evidente ale laricelui şi pentru climate moderate, ceea ce vine în sprijinul
susţinerii ideii existenţei unor rase geografice destul de bine diferenţiate ecologic, cât şi
morfologic (îndeosebi după caracterele conurilor). În staţiunile de joasă altitudine pot să
apară însă vătămări cauzate de îngheţuri târzii, care pot surprinde laricele pornit în vegetaţie.
În privinţa precipitaţiilor, optimul ecologic al laricelui se înregistrează între 800 şi 1 200 m

35
pe an, pentru ca valorile de numai 500 - 550 mm pe an să corespundă limitei de suportanţă
ecologică.
De mare însemnătate pentru productivitatea laricelui şi starea sa de vegetaţie sunt
condiţiile absorbţiei şi eliminării apei prin transpiraţie. De aceea, climatele suficient de
umede, corelate cu existenţa solurilor afânate, aerisite, care reţin bine apa şi o cedează uşor
rădăcinilor, dar şi versanţii bine aerisiţi, cu insolaţie puternică, unde transpiră activ,
influenţează hotărâtor starea de vegetaţie a laricelui.
Transpiră mai intens decât toate celelalte conifere, motiv pentru care preferă zonele
înalte, cu atmosfera mult timp senină, cu umiditatea relativă a aerului mică şi cu aer
continuu primenit de vânt. Dimpotrivă, lâncezeşte pe văile umede, în care masele de aer
rămân mult timp imobile. În asemenea condiţii, pe lângă starea de lâncezeală, se
înregistrează o frecvenţă mărită a atacurilor provocate de ciuperca Dasyscypha willkommii,
care provoacă umflături canceroase pe tulpină şi în coroană, ceea ce poate cauza chiar
uscarea arborilor. În consecinţă, excesul de umezeală şi staţiunile cu pericol de înmlăştinare
sunt total contraindicate, iar condiţiile de turbărie nu sunt tolerate deloc. Ca atare, laricele
este foarte pretenţios faţă de acele proprietăţi fizice ale solului care influenţează reţinerea şi
cedarea apei, regimul de aeraţie şi permeabilitatea.
Deosebit de favorabile îi sunt solurile slab acide până la alcaline, profunde,
mezobazice-eubazice, mezotrofe-eutrofe. În regiunile bogate în precipitaţii, nevoile sale
ridicate de apă pot fi satisfăcute şi pe soluri superficiale, bine drenate sau chiar pe stâncării.
La noi, în ţară, o mare parte din arboretele naturale de larice vegetează pe soluri
bogate în substanţe minerale, formate pe calcare, conglomerate ş.a. În Alpi sau în Sudeţi se
întâlneşte frecvent şi pe soluri mai sărace şi acide, cum sunt cele formate pe şisturi
cristaline, granite ş.a. De altfel, şi în unele culturi efectuate în ţara noastră s-a dovedit
capacitatea laricelui de a vegeta mulţumitor pe soluri silicioase, acide, ca pe gresiile
cenomaniene de pe Valea Cetăţii (Ocolul Silvic Râşnov) – Stănescu, 1979.
Temperamentul laricelui este pronunţat de lumină, ceea ce se vădeşte în coroanele
sale rare, transparente şi în fototropismul ce-l caracterizează.
Însuşiri biologice şi corelaţii morfo-ecologice. Maturitatea este timpurie,
fructificaţiile regulate înregistrându-se de la aproximativ 30 ani. În climate moderate
fructifică chiar mai repede, dar multe dintre seminţele produse la vârste mici sunt seci.
Arborii izolaţi fructifică de la vârsta de 15-20 de ani.
Periodicitatea fructificaţiilor este, în medie, de 3-5 ani, asemănătoare pentru
laricetele carpatice cu a celor din Sudeţi şi din Polonia, în timp ce în Alpi fructificaţiile sunt
mai dese, aproximativ din 2 în 2 ani.
Maturaţia este anuală, seminţele se coc prin octombrie-noiembrie şi se diseminează
şi iarna (pe timp uscat). Puterea germinativă este, în general, scăzută, de 30-60 %.
Procentul de seminţe seci se situează între 25-35 %. Seminţele pot fi păstrate chiar 3-4 ani,
însă după un an procentul de germinaţie scade şi încolţirea este greoaie (sămânţa veche
răsare abia în anul al doilea sau chiar al treilea – Haralamb, 1963).
Creşterea laricelui este rapidă în tinereţe, astfel că puieţii de trei ani pot ajunge la
circa 1 m. Cele mai active creşteri în înălţime se înregistrează la 25-30 de ani. La 55-60 de
ani, în condiţii staţionale favorabile, exemplarele de larice pot ajunge la 28-30 m înălţime,
iar productivitatea arboretelor se situează la 8-9 m3/an/ha. Până la vârste medii exemplarele
de larice au creşteri mai active decât bradul sau molidul. Ulterior însă creşterile se

36
diminuează evident, aşa că, adeseori, productivitatea medie a arboretelor de 100-120 ani se
situează la doar 5-6 m3/an/ha, fiind evident mai mică decât la molid sau la brad.
Longevitatea este foarte mare, de 600-700 sau chiar 800 de ani. Lemnul se păstrează
sănătos mai mult timp decât la celelalte conifere indigene.

Larix leptolepis (Sieb. et Zucc.) Gord. (L. kaempferi Sarg. non Carr.) - figura 30
- Larice japonez -
Arbore originar din Japonia,
de până la 30 m înălţime, cu ramurile
scurte, orizontale.
Lujerii roşcaţi, violaceu-
brumaţi, glabri sau păroşi; mugurii
roşii.
Acele mai lungi decât la Larix
decidua, de 2-3,5 cm, verzi-albăstrui,
la vârf acute sau obtuze, cu linii de
stomate pe ambele feţe. Pe lujerii
scurţi stau în smocuri bogate, uneori
peste 40 într-un fascicul.
Fig. 30 - Larix leptolepis (Sieb. et Zucc.) Gord.: Conurile de 3-5 cm lungime,
a - ramură cu ace în fascicule, flori femele şi floare ovoide, pedunculate; caracteristic,
masculă; b - con; c - sămânţă cu aripă solzii sunt cu marginea superioară
răsfrântă înspre exterior, la vârf
rotunjiţi sau ştirbiţi. Bracteele sunt mici, ascunse între carpele.
Specie exotică, endemit din insula Honda (Japonia), unde formează arborete de
amestec cu Abies homolepis, Picea hondoensis ş.a., la altitudini cuprinse între 1 200 şi 2
400 m.
În patria de origine vegetează într-un climat montan marcat evident de influenţe
oceanice (precipitaţii abundente şi umiditate atmosferică ridicată).
Preferă solurile profunde, fertile, cu umiditate suficientă.
Deşi la noi în ţară nu s-au instalat decât puţine culturi forestiere cu această specie, s-a
putut totuşi deduce, în linii mari, existenţa unei anumite plasticităţi ecologice. Astfel, dacă
solurile sunt profunde şi normal aprovizionate cu apă, poate vegeta mulţumitor chiar dacă
acestea sunt mai puţin bogate în substanţe minerale, ca în cazul plantaţiei de la Valea Popii
(Ocolul Silvic Râşnov), unde substratul litologic îl constituie gresiile cenomaniene.
Având în vedere imunitatea manifestată faţă de cancerul laricelui, cultura sa nu
comportă riscuri de o asemenea factură, fiind folosit, totodată, la obţinerea hibrizilor cu
Larix decidua - Larix eurolepis Henry. – care au, de asemenea, o bună rezistenţă la cancer.
Se poate utiliza cu bune rezultate în spaţiile verzi (are acele verzi-albăs-trui, lujerii
lungi, roşcaţi-violacei etc.)

GENUL PINUS L.
Caractere generale de diagnoză
Arbori sau, mai rar, arbuşti, cu frunze persistente, aciculare, dispuse câte 2, 3 sau 5
într-o teacă membranoasă, persistentă un timp sau caducă o dată cu acele. În cilindrul

37
central acele au unul sau două fascicule libero-lemnoase. Florile sunt unisexuat monoice;
cele mascule în amenţi numeroşi la baza lujerilor tineri, de jur împrejurul acestora; cele
femele obişnuit terminale, erecte. Conurile erecte, pendente sau patente, globuloase,
cilindrice, ovoidale sau conice, simetrice sau asimetrice. Solzii carpelari au, de regulă, o
îngroşare la vârf, formând apofiza, prevăzută cu o proeminenţă numită umbelic. Umbelicul
are poziţie centrală sau terminală (în primul caz, uneori este ghimpos). Apofiza poate fi
prevăzută cu muchii (carene) - de regulă o carenă transversală. Seminţele aripate (excepţie
dintre speciile indigene face Pinus cembra); sunt cuprinse într-un cleştişor de la baza
aripioarei, de unde pot fi desprinse cu uşurinţă. Maturaţia este bienală (de multe ori
diseminarea se face numai în primăvara celui de-al treilea an). Plantula cu multe
cotiledoane (până la 10-15 (18) la unele specii).

SUBGENUL DIPLOXYLON KOEHNE

Caractere particulare
Acele câte 2-3 într-o teacă; au două fascicule libero-lemnoase în cilindrul central.
Conurile au apofiză rombică (sau apropiată de forma rombică) şi umbeliculul este dorsal,
uneori terminat într-un ghimpe.

SECŢIA EUPITYS SPACH.

Pinus sylvestris L. - figura 31

- Pin silvestru, Pin comun -
Arbore indigen de mărimea a II-a, numai ocazional până la 40-50 m înălţime.
Înrădăcinarea în funcţie de condiţiile staţionale. Pe stâcării, de exemplu, este superficială,
dar în alte cazuri, dacă condiţiile permit, poate fi chiar pivotantă.
Tulpina are conformaţie variabilă, în funcţie de provenienţă, condiţiile staţionale şi
structura arboretului. În unele populaţii este de o rectitudine remarcabilă, ca într-o serie de
arborete de pe valea Putnei. De cele mai multe ori însă, este sinuoasă, ramificându-se
grosolan la partea sa superioară. Scoarţa dezvoltă de la vârste mici un ritidom caracteristic,
roşu-cărămiziu, exfoliabil în foiţe subţiri. La arborii vârstnici, în treimea inferioară a
trunchiului se formează ritidom gros, crăpat, brun-cenuşiu.
Coroana este în tinereţe piramidală, menţinându-se aşa numai în arboretele cu
trunchiuri bine conformate pe toată lungimea fusului. În alte situaţii însă, capătă formă
caracteristică, tabulară, cu ramificaţii neregulate.
Lujerii tineri sunt verzi, devin apoi bruni-cenuşii. Mugurii sunt ovoizi, alungiţi, de
până la 10-12 mm lungime, slab răşinoşi.
Acele sunt câte două într-o teacă, lungi de 3-7 cm, puţin răsucite, au vârful ascuţit şi
sunt relativ rigide. Sunt verzi-albăstrui sau verzi-cenuşii. Teaca la început alburie, ulterior
devine cenuşie sau negricioasă.
Conurile stau izolate sau câte 2-3; ovo-conice, adesea asimetrice, lungi de 3-7 cm,
scurt pedunculate. Au apofiza rombică, brună-cenuşie, neproeminentă şi slab carenată,
uneori însă foarte proeminentă, înaltă, piramidală, uşor curbată; umbelicul este mic, brun-
deschis, nearmat (neghimpos).

38
 Seminţele ovoid-alungite,
cenuşii sau negricioase, de 3-4 mm,
au aripa brună, de 10-15 mm
lungime.
Areal (fig. 32). Specie
indigenă, una dintre cele mai
răspândite de pe Glob, ocupând circa
143 milioane ha (3,7% din suprafaţa
păduroasă a pădurilor globului). Deşi
vast, arealul său este însă puternic
fragmentat, mai ales în zonele sudice
de răspândire. Se întâlneşte atât în
Europa, cât şi în Asia, de la Atlantic
la Pacific, iar în latitudine aria sa de
răspândire este cuprinsă între 37 şi
70° latitudine nordică. Ca atare,
limita sa nordică de răspândire
depăşeşte cercul polar, precum şi
limita polară a pădurilor de molid, în
Norvegia. De aici arealul său coboară
puţin spre sud, până în zona Cercului
Fig. 31 - Pinus sylvestris L.: Polar, la circa 67° latitudine,
a - lujer cu flori femele; b - lujer cu flori mascule; c - întinzându-se peste Munţii Ural şi
ace; d - con; e - solz; f - plantulă apoi prin Asia, până la circa 138°
longitudine estică. La limita vestică,
insule de pin silvestru apar în Munţii
Pirinei, pentru ca apoi, spre răsărit, răspândirea sa să fie mai mare începând cu Munţii
Ceveni, Masivul Central, continuând cu Alpii Maritimi şi Munţii Vosgi.
Rămân în afara arealului său vestic teritorii însemnate din Franţa, apoi Belgia,
Olanda, parte din vestul Germaniei, Danemarca, Anglia (cu excepţia Scoţiei), Islanda.
Limita sudică exclude o serie de teritorii situate într-o zonă care începe aproximativ din
partea nordică a Peninsulei Italice. Lipseşte, de asemenea, din Ungaria şi cea mai mare parte
a Peninsulei Balcanice. În Pirinei, Alpii Dinarici, Balcani, Carpaţi şi în Caucaz se
înregistrează o mare discontinuitate arealistică, fiindu-i caracteristice răspândirea insulară,
în timp ce în nordul continentului prezintă o mare continuitate.
Răspândirea altitudinală a pinului silvestru prezintă unele analogii cu molidul, dar
numai în linii generale. Astfel, în nordul Europei este arbore de câmpie, formând întinse
masive pure pe morene glaciare, în timp ce în zonele centrale şi vestice europene ocupă
teritorii la dealuri şi munte (ajunge până la 2 700 m altitudine în Caucaz, 1 600 m în Alpii
Maritimi şi Pirinei, 800 - 900 m în Vosgi).
La noi în ţară, pinetele naturale de pin silvestru ocupă numai circa 9 000 ha, fiind
vorba aproape în exclusivitate de refugii glaciare ale speciei.

39
 Fig. 32 - Arealul speciilor:

Deşi în postglaciar au fost perioade când climatul rece şi uscat a favorizat răspândirea
pinului silvestru (la coline şi în munţi înalţi), odată cu încălzirea climatului arealul său se
reduce în favoarea molidului şi apoi a altor specii (bradul, fagul ş.a.), astfel că pinul
silvestru s-a menţinut numai în staţiuni limitative (soluri foarte sărace, extrem oligotrofice,
sau pe stâncării şi în turbării).
Limitele altitudinale ale acestor fragmente de areal ale pinului silvestru sunt cuprinse
între zonele premontane şi marile altitudini montane. Astfel, în subcarpaţii Moldovei şi pe
Valea Oituzului coboară până în ţinuturile colinare, la circa 300 - 400 m, iar altitudinea
maximă se înregistrează în Munţii Retezat, la 1 930 m, în bazinul Gemenele (Haralamb,
1963); exemplare izolate sunt amintite aici chiar la altitudini mai mari – Stănescu, 1979).
Aria de maximă răspândire a arboretelor naturale din ţara noastră se situează în
Carpaţii de Curbură, preponderent în bazinele superioare ale Trotuşului, Buzăului,
Râmnicului Sărat, Nărujei, Putnei, Şuşiţei, Zăbalei, în cheile Bicazului etc. De asemenea,
este prezent în Munţii Lotrului şi în bazinele Surducul Jiului, Streiului, Argeşului,
Dâmboviţei, Bârsei, Geoagiului ş.a. (Alexe, 1964). Cel mai bine reprezentat este în bazinul
Trotuşului, unde există atât arborete pure, cât şi de amestec cu molidul, bradul, fagul, şi
chiar cu gorunul.
Cerinţe ecologice. Chiar şi numai la o analiză sumară, de ansamblu, a arealului
natural al acestei specii, se poate deduce marea sa amplitudine ecologică, situându-se din
acest punct de vedere în fruntea clasamentului speciilor indigene de răşinoase. Astfel, la
limita nordică a arealului său sau la altitudini mari rezistă foarte bine la ger, mulţumindu-se
numai cu circa trei luni sezon de vegetaţie, în timp ce la altitud ini mici sau la limita sudică a
răspândirii sale suportă temperaturi mari, arşiţa prelungită şi insolaţia puternică. Totodată,
toleranţa pe care o manifestă faţă de temperaturile mari sau mici este însoţită şi de o mare
adaptabilitate faţă de regimul de umiditate, suportând deopotrivă climatele umede sau
secetoase, versanţii umbriţi sau însoriţi, adăpostiţi sau expuşi insolaţiei puternice, cu
umiditate atmosferică ridicată sau scăzută etc.

40
 În acelaşi timp, cerinţele pinului silvestru sunt modeste şi faţă de condiţiile edafice,
unde, de asemenea, amplitudinea ecologică este foarte mare. Este foarte puţin pretenţios faţă
de troficitatea solului, suportând bine solurile oligotrofice sau chiar extrem oligotrofice, cu
humus brut sau moder, puternic acide. Prezenţa sa pe soluri formate pe o multitudine de
substrate (gresii, granite, bazalte, argile, şisturi, calcare etc.) se corelează cu creşterea cel
puţin satisfăcătoare pe soluri superficiale, scheletice, pe soluri nisipoase, afânate,
permeabile sau, dimpotrivă, relativ grele, compacte, cu deficienţe de aerisire şi cu orizont
greu permeabil la mică adâncime. Apare pe soluri cu regim hidrologic foarte variabil, de la
cele cu textură grosieră, nisipoase, cu drenaj activ, ca în culturile de pe nisipurile de la Reci
(Covasna), până la cele cu apă în exces sau cu regim variabil, pseudogleizate, dar şi în
turbării, unde rămâne adeseori pipernicit, fiind reprezentat de varietatea turfosa Woerlein,
ca la Poiana Stampei (în Bucovina). În turbăria Luci, de la Sâncrăieni-Ciuc, apare însă şi o
formă arborescentă, cu tulpini de până la circa 15 m înălţime, cu rectitudine foarte bună.
Pe stâncăriile din Cheile Bicazului, pe cele de la Colţii Măgurii (Valea Sebeşului),
sau pe Valea Sohodolului de Runc (în Oltenia) se întâlnesc exemplare cu trunchiul relativ
bine conformat (varietatea erecta). În general însă, în condiţii staţionale limitative apar
adeseori exemplare cu tulpini rău conformate şi coroane ± tabulare.
Cele mai favorabile pinului silvestru se dovedesc solurile silicioase, profunde,
revene, afânate, bogate în humus. Solurile cu prea mult humus, trofice, determină creşteri
active, iar lemnul este poros şi fragil.
Are temperamentul pronunţat de lumină, reliefat de coroanele transparente şi de
posibilitatea instalării cu uşurinţă în teren descoperit. În arboretele mature de pin silvestru se
pot astfel instala cu uşurinţă alte specii lemnoase, fie în subetaj, fie ca specii de subarboret.
Exigenţele climato-edafice modeste ale pinului silvestru fac din acesta o specie
pionieră tipică, comparabilă cu mesteacănul sau plopul tremurător, fiind totuşi inferior
acestora în privinţa capacităţii de fructificaţie şi de diseminare.
Însuşiri biologice. Maturitatea arborilor izolaţi este timpurie (15-20 ani), însă în
masiv este mai târzie (40-50 ani sau chiar mai mult). Maturaţia este bienală, diseminarea
făcându-se însă adeseori începând din primăvara celui de-al treilea an. Periodicitatea
fructificaţiilor este de 3-5 ani. Puterea germinativă este de 60-80 % sau chiar mai mare, iar
seminţele pot fi menţinute viabile 3-4 ani (la cele vechi scade însă puterea de germinaţie cu
aproape 20 %).
Creşterea pinului silvestru este activă în tinereţe, putând fi mai mare decât a
molidului. La 10 ani lungimea lujerului anual poate fi de circa 50-70 cm. La vârste înaintate
creşterile se reduc considerabil, astfel că, la 100 de ani, pinul silvestru bioacumulează mult
mai puţin decât bradul sau molidul. Important este însă faptul că, în staţiuni de bonitate
foarte scăzută, pinul silvestru are o productivitate mai mare decât alte specii (fagul, gorunul,
molidul, bradul ş.a.).
Longevitatea poate ajunge până la 600 de ani (mult mai mică însă în staţiunile
marginale, de bonitate inferioară).

Pinus nigra Arn. ssp. nigra - figura 33

[P. n. var. austriaca (Hoss.) Asch. et Graebn., P. austriaca Höss.]
- Pin negru, Pin negru austriac -
Arbore exotic, de până la 30-40 m înălţime. Tulpina dreaptă sau slab sinuoasă, mai
bine conformată decât în multe arborete de pin silvestru, cu ritidom format timpuriu, adânc

41
brăzdat la arborii vârstnici, solzos, cenuşiu-negricios. Coroana relativ largă şi deasă,
ovoidal-piramidală, poate deveni tabulară la vârste mari.
Lujerii tineri sunt bruni-cenuşii, ulterior cenuşii-negricioşi, cu muguri terminali
cilindrici, cu vârful brusc şi lung acuminat, răşinoşi, cenuşii sau alburii, de 1-2 cm lungime.
Acele câte două într-o teacă, verzi-întunecat, lungi de 8-14 cm, ascuţite, rigide şi
înţepătoare, îngrămădite spre vârful lujerului.
Conurile sunt ovoid-conice, simetrice, grupate câte 2-4. Apofiza  rombică, brună-
gălbuie, lucitoare, cu partea superioară rotunjită, umbelic brun închis, la solzii superiori
uneori cu un ghimpe foarte scurt, iar carena este proeminentă.
Seminţele ovoide-alungite, de 5-6 mm lungime, cu o aripă neagră, lucitoare.

Fig. 33 - Pinus nigra Arn.:

a - ace în fascicul; b - lujer cu flori mascule; c - con; d - seminţe aripate; e - plantule

Areal natural (fig. 34). Pinul negru (Pinus nigra Arn.) este specie indigenă, prezent
însă la noi pe suprafeţe mici şi dispersate, în Banat - P. n. ssp. banatica (Borb.) Novak.
Arealul natural al pinului negru cuprinde cele mai mari suprafeţe în regiunile
mediteraneene, dezvoltându-se de o parte şi de alta a paralelei de 40°. Apare începând din
jumătatea estică a Peninsulei Iberice, continuă apoi spre est (Pirinei, Ceveni) prin Franţa,
Italia, Peninsula Balcanică, până în partea asiatică a Turciei. Apare în Corsica, Calabria,
Creta, Cipru, dar şi în Alpii Italiei şi Austriei. Limita sudică a arealului se situează, de fapt,
în nordul Africii, în vecinătatea Gibraltarului şi în Algeria, în timp ce la limita nordică,
aflată la circa 46°, în afară de prezenţa sa în Banat, o altă apariţie insulară se înregistrează în
Crimeea. Suprafeţe foarte întinse ocupă în Turcia (peste 1 milion de ha) şi în Spania (circa
400 mii ha), dar şi în Austria, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Grecia ş.a.

42
 În Alpii Austriei şi Italiei se situează între 300 şi 1 000 m altitudine, în Ceveni între
300 şi 700 m altitudine, în Spania urcă până la 2 000 m altitudine, iar în Sicilia şi Calabria
staţiuni importante ocupate de această specie se află între 1 000 şi 1 800 m altitudine.
În ţara noastră, în majoritatea cazurilor a fost cultivat pinul negru austriac (P. n. ssp.
nigra, P. n. var. austriaca). Plantaţiile s-au făcut îndeosebi în ultimul secol, mai ales în
Transilvania, pe versanţi cu pantă mare, accidentaţi, în apropierea localităţilor, pe islazuri
degradate ş.a.

Fig. 34 - Arealul natural al speciei Pinus nigra Arn. (după Critchfield et Little, 1966, citaţi de
Grossoni, 2 000)

Cerinţe ecologice. Deşi prezintă amplitudine ecologică mai mică decât pinul
silvestru, pinul negru este totuşi o specie rustică, deoarece este tolerant faţă de anumiţi
factori ecologici climatici şi edafici.
Astfel, el este, în primul rând, o specie meridională, bine adaptată la climatul
mediteranean, cu insolaţie puternică, căldură estivală multă şi îngheţuri târziii rare. În
culturile efectuate în ţinuturile Europei mijlocii (şi nu numai) suportă însă destul de bine
impactul cu gerurile mari şi cu îngheţurile. Rezistă bine la secetă. Totuşi, secetele repetate
an-de-an, mai ales când solurile sunt de tipul rendzinelor litice, pot provoca uscări în coronă
sau chiar ale arborilor întregi, aşa cum s-a întâmplat, de exemplu, spre sfârşitul perioadei
îndelungate de secetă din intervalul 1982-1993, într-o serie de plantaţii din Transilvania, pe
calcare.
Trebuie însă reţinut faptul că, în pofida unor astfel de situaţii limită, pinul negru şi-a
dovedit realele sale aptitudini pentru condiţii staţionale grele, pe versanţi în pantă mare,
accidentaţi, calcaroşi, cu insolaţie puternică, pe soluri superficiale, scheleto-pietroase sau
stâncoase, de tipul rendzinelor litice, care acumulează foarte multă căldură în plin sezon
estival şi sunt astfel supuse uscăciunii înaintate.
Aceste aptitudini de specie xerofită, saxicolă-subsaxicolă, calcicolă-subcalcicolă l-au
recomandat pentru împădurirea terenurilor degradate din ţara noastră, dar şi din alte ţinuturi,
cum sunt zonele carstice din teritoriile meridionale (în Spania, Italia, Grecia, Albania ş.a.)
Temperamentul său este de lumină. Arboretele mature sunt mai bine încheiate decât
la pinul silvestru, motiv pentru care apreciem că temperamentul pinului negru nu este totuşi
aşa de pronunţat de lumină ca al celeilalte specii.

43
 Însuşiri biologice. Maturitatea pinului negru este timpurie, fructificând începând de
la 20-30 ani. Maturaţia este bienală, ca la ceilalţi pini, însă diseminarea se face adeseori
abia în anul al treilea. Periodicitatea fructificaţiei este de 2-3 ani. Seminţele sunt relativ
grele (circa 50 000 seminţe la 1 Kg). Puterea germinativă este, în general, bună şi se poate
menţine la un nivel acceptabil circa 3 ani.
Creşterile juvenile sunt active, în primii 2-3 ani chiar mai mari decât la pinul
silvestru.
Longevitatea este de circa 400 de ani.

Pinus nigra ssp. banatica (Borb.) Novak - figura 35

(P. n. var. banatica Endl. Georg . et Jon)
- Pin negru de Banat -
Coroana în tinereţe este piramidală, la vârste mijlocii şi mari largă, neregulată,
tabulară.
Lujerii gălbui-verzui până la verzi-violacei. Acele rigide.
Conurile galbene sau galbene-verzui murdar.
Arealul natural cuprinde zone din Banat şi din vestul Olteniei, şi anume: Munţii
Cernei, Almăjului, Mehedinţi (Domogled, pe Valea Cernei, la Băile Herculane), în clisura
Dunării (la Şviniţa, Tricule), în Munţii Vâlcan (la Sohodolul de Runc) etc. Este un endemit
al Carpaţilor Sudici şi se întâlneşte obişnuit pe stâncării calcaroase, de la altitudini mici
(circa 150 m pe Valea Dunării) până în plină zonă montană (1 500 m altitudine în Munţii
Mehedinţi).
Cerinţele ecologice sunt similare cu ale altor rase geografice de pin negru, fiind
termofil, saxicol, semixerofit-xerofit, calcicol, heliofil, submezofil-oligopluviofil.
Prezintă importanţă naturalistică, dar şi pentru valoarea sa forestieră protectivă în
staţiuni uscate, pe stâncării, terenuri degradate etc. Prin coroanele sale tabulare, etajate,
constituie un frumos arbore ornamental, dând un pitoresc aparte peisajului din zone cu înalt
potenţial turistic, ca pe Domogled, unde apare adeseori alături de alunul turcesc (Corylus
colurna L.)
Pinus mugo Turra (P. montana Mill.) –
figura 36
- Jneapăn, Jep, Căţun -
Arbust indigen de până la circa 3 m
înălţime (Pinus mugo var. mughus (Scop) Zenari
- sin. P. mughus Scop. - întâlnit şi în ţara
noastră). Tulpina culcată, prostrată, se continuă
apoi ascendent, fiind foarte elastică; în lemn se
găseşte multă răşină. Scoarţa brună-cenuşie,
mărunt solzoasă.
Lujerii tineri sunt verzi, mai târziu devin
bruni sau cenuşii-negricioşi, şi ei foarte elastici
(adaptare la zăpezi abundente şi vânturi
puternice); au muguri răşinoşi.
Fig. 35 - Pinus nigra ssp. banatica (Borb.) Acele câte două într-o teacă (pe ramuri
Novak: pot să apară şi fascicule cu trei ace într-o
a - ramură cu ace, flori femele şi conuri de teacă), lungi de 3-6 (7) cm, verzi-închis, falcate
1 an; b - con

44
sau ± drepte, rigide; îmbracă lujerul de jur-împrejur şi stau, de regulă, apropiate de acesta,
orientate spre vârful său.
Florile apar târziu, pe la
sfârşitul primăverii şi începutul
verii, atunci când condiţiile
climatice de mare altitudine, unde
se întâlneşte jneapănul, devin
favorabile antezei.
Conurile ovoid-conice cu
apofize rombice, piramidale sau
plane, carenate; umbelicul dispus
central, obişnuit mucronat,
înconjurat de un inel negricios sau
cenuşiu; conurile sunt solitare sau
câte 2-4 într-un verticil, prinse
direct de ramură sau scurt
pedunculate, la maturitate patente
sau pendente.
Seminţele mici, galbene, Fig. 36 - Pinus mugo Turra:
brune sau cenuşii. a - ramură cu ace şi flori mascule; b - con; c - con pe
partea posterioară; d - seminţe cu aripioare; e - fascicul de
ace
Areal (fig. 37). Jneapănul are o răspândire destul de fragmentată, fiind întâlnit în
zone montane şi subalpine ale Europei. Teritorii mai mari ocupă în munţii din centrul şi sud -
estul continentului, în Alpi, Alpii Dinarici, Rodopi şi Carpaţi. Apare însă şi în Pirinei, unde
urcă până la 2 500 m altitudine, în zona centrală a Apeninilor, în Munţii Boemiei ş.a.
În ţara noastră este reprezentat prin forma sa târâtoare, încadrată la Pinus mugo var.
mughus (Scop.) Zenari (P. mughus Scop.). Ocupă adeseori suprafeţe întinse, mai ales pe
versanţii mai puţin expuşi insolaţiei, adăpostiţi (vestici şi nordici), formând asociaţii dese,
pure, în etajul subalpin. Se poate întâlni însă şi sub formă de pâlcuri izolate. Se interpune
frecvent între etajul pădurilor de molid şi păşunile alpine. Apare începând din rariştile de
limită altitudinală sau chiar mai jos de acestea (în ochiurile de molidişuri de mare
altitudine). Rar coboară de-a lungul văilor reci, pe culoare de avalanşe, ca în Munţii Oaş (la
1 000 m altitudine). Răspândirea sa la noi este foarte largă, începând din Munţii
Maramureşului (Carpaţii Păduroşi, Munţii Rodnei etc.), până în complexul Retezat-Ţarcu.
Se întâlneşte şi în Munţii Apuseni.
Jneapănul vegetează la altitudini de 1 400 – 1 500 m în Carpaţii Nordici şi circa 1
600 – 2 300 m în Carpaţii Meridionali.
În rarişti se asociază cu molidul, laricele, zâmbrul şi alte specii caracteristice acestor
asociaţii, iar dincolo de limita altitudinală a pădurii coabitează cu aninul de munte (Alnus
viridis), salcia căprească de munte (Salix silesiaca), specii de ericacee (afin, bujor de munte,
cocăzar ş.a.).
Cerinţe ecologice. Jneapănul creşte în climate reci şi umede, fiindu-i foarte
favorabile zonele cu nebulozitate accentuată, unde umiditatea atmosferică este ridicată. Este
foarte bine adaptat la un sezon scurt de vegetaţie, iar dimensiunile mici pe care le realizează
reprezintă o excelentă adaptare faţă de vânturile puternice.

45
 Fig. 37 - Arealul natural al speciei Pinus mugo Turra:

De asemenea, tulpinile elastice îi conferă o bună rezistenţă faţă de zăpezile

abundente, rezistând bine pe culoare de avalanşe. Totuşi, acolo unde solurile sunt prea
umede, în văi înguste sau în depresiunile cu acumulări foarte mari de zăpadă, care se topeşte
primăvara foarte târziu, cedează locul aninului de munte.
Solurile din zonele ocupate de jneapăn sunt, în general, foarte sărace, acide,
superficiale, scheletice, de tipul podzolurilor alpine cu humus brut. Este aproape indiferent
faţă de substratul litologic. Totuşi, în ţara noastră manifestă o vitalitate mai mare în zonele
calcaroase (în Rarău, Bucegi, Ciucaş, Piatra Craiului ş.a.), probabil ca urmare a căldurii
sporite pe care o acumulează şi conţinutului mai mare în baze de schimb (în zona de
micaşisturi din Făgăraş, unde solurile sunt mai reci şi mai sărace, arealul său se
fragmentează evident).
Se întâlneşte şi în zone cu fenomene de turbificare.
Temperamentul este de lumină.
Însuşiri biologice. Maturitatea este timpurie, astfel că, începând de la 6-10 ani,
fructifică aproape anual. Creşterea este foarte înceată, rezultând lemn dens, cu duramen
închis, bogat în răşină, din care se poate extrage terebentină de calitate superioară.

SECŢIA BANKSIA MAYR.

Pinus banksiana Lamb. – figura 38

- Pin bancsian -
Arbore exotic, originar din America de Nord, de până la 25 m înălţime, uneori chiar
arbust. Coroana este rară, neregulată, adeseori largă, tabulară la vârste înaintate, formată din
ramuri subţiri. Scoarţa dezvoltă ritidom cenuşiu-închis până la brun-cenuşiu, solzos.
Lujerii sunt foarte subţiri şi elastici, bruni-gălbui, glabri.

46
 Acele câte două într-o teacă, scurte
(2-4 cm), neînţepătoare, la început verzi-
deschis, apoi verzi-închis, curbate, uşor
răsucite, răsfirate.
Conurile solitare sau câte 2-3 într-un
verticil, apar nu numai pe lujerii tineri, ci şi
pe ramurile vechi sau chiar pe tulpină
(cauliflorie). Caracteristic, sunt pronunţat
asimetrice, încovoiate, ovo-conice, lungi de
3-6 cm, cu solzii strâns alipiţi (se desfac
greu); apofiza este rombic-rotunjită la vârf,
galbenă-lucitoare, aproape plană, cu
umbelicul uşor îngropat.
Seminţele mici, de 2-4 mm lungime,
aripa de circa 8 mm lungime.
Fig. 38 - Pinus banksiana Lamb.:
- ramură cu ace şi conuri -
Areal (fig. 39). Specie exotică, din
America de Nord, fiind cea mai
septentrională specie de pin din zona
respectivă, din zona Marilor Lacuri (43°
latitudine nordică) şi până în provinciile
Alberta şi Mackenzie (65° - Lacul Urşilor -
punctul extrem nordic). În ţinuturile sud-
estice ale ariei sale de răspândire ajunge
până la Oceanul Atlantic (la circa 30 m
altitudine), arealul său dezvoltându-se apoi
oblic, spre ţinuturile canadiene nord-vestice. Fig. 39 - Arealul natural al speciei Pinus
banksiana Lamb. (după Harlow et Harrar, 1958)

Rămâne o specie de mică altitudine (altitudinea maximă fiind de doar 360 m).
La noi în ţară s-au efectuat puţine plantaţii cu această specie (la Râşnov - pe Valea
Popii, la Sabed-Mureş, Reci-Covasna, Ilieşti-Bacău, pe platoul Mihodra - în Moldova de
nord ş.a.)
Cerinţe ecologice. În arealul natural este considerată o specie pionieră, foarte puţin
pretenţioasă faţă de climă şi sol, asemănătoare pinului silvestru. Rezistă bine la ger şi secetă
şi poate vegeta pe soluri sărace, uscate.
A fost cultivat cu bune rezultate pe nisipurile uscate din nordul Germaniei sau pe
nisipurile maritime din Belgia, unde însă nu s-au obţinut rezultate deosebite (Haralamb,
1963).
În culturile forestiere din ţara noastră nu a impresionat, deoarece creşterile realizate
au fost, în general, mici, iar arborii au port defectuos, suferind adeseori de rupturi de zăpadă.
Rezultate mulţumitoare sunt consemnate pe unele terenuri degradate, ca pe
pseudorendzinele de la Sabed-Mureş, pe terenurile alunecătoare de la Ilieşti-Bacău, pe
nisipurile de la Reci-Covasna etc.

47
 Încercările de cultură pe soluri crude, superficiale, lutoase până la argiloase, foarte
sărace în humus s-au soldat cu rezultate mai puţin bune, ca în unele zone ale perimetrului de
ameliorare de la Sabed-Mureş.
Însuşiri biologice. Maturitatea este foarte timpurie, începând de la 5 ani, iar
periodicitatea fructificaţiei este anuală. Fructifică abundent. Maturaţia este bienală,
conurile deschizându-se foarte greu. Puterea germinativă a seminţelor se situează obişnuit
între 60-75 %.
Creşte relativ activ în tinereţe, până la circa 20 de ani, pentru ca, ulterior, capacitatea
de bioacumulare să se reducă considerabil.
Longevitatea este destul de mică, nedepăşind decât rareori 150 de ani.

SECŢIA PSEUDOSTROBUS ENDL.

Pinus ponderosa Laws. - figura 40

- Pin galben -
Arbore de mărimea I, în arealul natural
(America de Nord) până la 50 m înălţime
(ocazional până la 75 m). Tulpina dreaptă, bine
conformată, cu ritidom gros, adânc crăpat, în
plăci, brun-închis sau brun-roşcat. Partea
internă a scoarţei este galbenă-sulfurie (de aici
“pin galben”). Coroana este îngust -piramidală.
Lujerii viguroşi, la îceput gălbui-verzui
până la portocalii, ulterior cenuşii-negricioşi, cu
mugurele terminal mare (1,5-2 cm), alungit-
cilindric, cu vârful conic.
Acele câte 3 într-o teacă, caracteristic,
foarte lungi (12-28 cm), drepte, ascuţite, rigide,
verzi-închis; după cădere lasă vagina aderentă
un timp (câţiva ani) de lujer.
Conurile cilindrice până la ovoid-
înguste, scurt pedunculate, simetrice, mari (8-
15 cm lungime); au apofiza rombică,
proeminentă, brună-lucitoare, carenată şi
umbelicul puternic ghimpos. Au poziţie patentă
sau pendentă, stau de regulă în verticile, câte 3- Fig. 40 - Pinus ponderosa Laws.:
4; caracteristic, la cădere lasă pe lujer rozeta a - fascicul de ace; b - con; c - solz din faţă; d -
bazală de solzi. solz (lateral); e - sămânţă
Sămânţa ovoidală, mare (6-9 mm), cu
aripa lungă de 2-3 cm, cenuşie-închis sau brună-închis.
Areal (fig. 41). Este originar din vestul Americii de Nord, unde deţ ine un areal foarte
larg, însă relativ fragmentat. Limita sudică se situează în Mexic, la numai 30° latitudine
nordică, iar limita nordică este în Canada, la circa 51°. Limitele altitudinale se situează între
circa 300 m şi 2 900 m. Formează arborete de amestec cu Pseudotsuga menziesii, Pinus
jeffreyi, Pinus lambertiana, Abies concolor, Calocedrus decurens ş.a.

48
În ţara noastră a fost cultivat în colecţii dendrologice, prin parcuri şi grădini publice.
Puţinele culturi forestiere au fost instalate în făgete montane şi colinare, în gorunete, dar şi
în stejărete şi şleauri de luncă.
Cerinţe ecologice. Pinul galben dispune de o largă adaptabilitate ecologică, ceea ce
se poate deduce şi din analiza arealului său natural, unde se întâlnesc populaţii de climat
moderat, oceanic, altele de climat aspru, continental, secetos iarna şi, în fine, populaţii
xerofitice, localizate în sudul ariei sale de vegetaţie, adaptate la numai circa 300 mm
precipitaţii pe an.
Este puţin exigent faţă de condiţiile
edafice, având consumuri mici de elemente
minerale. Poate vegeta şi pe soluri cu volum
edafic mic şi foarte mic. Solurile nisipoase
(nisipuri zburătoare) şi cele mlăştinoase sunt
contraindicate. Nu este pretenţios faţă de
natura substratului litologic, putând vegeta
pe soluri formate pe substrate silicioase până
la cele calcaroase.
Are temperament tipic de lumină.
Este indicat pentru culturi în terenuri
degradate, precum şi ca specie ornamentală
(are acele verzi-întunecate, foarte lungi).
Fig. 41 - Arealul natural al speciei Pinus
ponderosa Laws. (după Harlow et Harrar, 1958)

SECŢIA STROBUS SWEET.

Pinus strobus L.
- figura 42
- Pin strob, Pin neted -
Arbore din America de Nord, de mărimea I, obişnuit până la 30 m înălţime, ocazional
până la 50 m.
Tulpina dreaptă, cu scoarţa subţire, mult netedă, verzui-cenuşie, cu pungi de răşină.
La vârste mari se formează ritidom adânc crăpat, de nuanţă închisă. Pe tulpină rămân
frecvent urmele verticilelor de ramuri sub forma unor umflături caracteristice, iar unele
ramuri din fostele verticile, la uscare se curăţă mai întâi incomplet, rămânând un timp pe
tulpină sub forma unor cioturi caracteristice.
Coroana este piramidală, regulat-verticulată, formată din ramuri relativ subţiri; la
vârste mari este relativ largă şi formată din ramuri destul de viguroase.
Lujerii sunt subţiri, elastici, verzui-cenuşii, la început pubescenţi, apoi glabri sau cu
smocuri de perişori sub locul de inserţie al acelor, iar mugurii sunt alungiţi, ovoizi, de circa
6 mm lungime, galbeni-roşcaţi, slab răşinoşi.
Acele câte 5 într-o teacă, de 5-10 (12) cm lungime, subţiri, flexibile, verzi-albăstrui,
pe margini fin serate; sunt concentrate spre vârful lujerilor, stau răsfirate şi persistă în
coroană numai 2-3 ani. Se descompun greu, rezultând o litieră groasă.

49
 Conurile terminale, pendente, îngust-cilindrice, încovoiate, răşinoase, de 8-15 cm
lungime; înainte de maturitate sunt verzi, după care sunt brune, cu apofizele subţiri, puţin
proeminente, iar umbelicul este terminal.
Seminţele de 5-6 mm lungime, cu o aripă îngustă, lungă de până la circa 2 cm.

Fig. 42 - Pinus strobus L.

a - lujer cu ace; b - fascicul de ace; c - secţiune prin ac (mărit); d - flori femele; e - flori mascule;
f - con; g - seminţe aripate; h - plantulă

Areal (fig. 43). Specie exotică, originară din estul Americii de Nord, unde deţine un
rol important în pădurile de răşinoase sau de amestec cu speciile de foioase.

50
 În sudul ariei sale de răspândire naturală ajunge
până în statele Tennessee şi Georgia, la circa 34°
latitudine nordică (în sudul Munţilor Appalachi), iar în
nord depăşeşte zona Marilor Lacuri, ajungând la 50°, în
sud-estul Canadei. Rezultă astfel o extindere în
latitudine de circa 1 800 km. În longitudine arealul este
mai larg în ţinuturile nordice din zona Marilor Lacuri
(circa 1 900 km), unde este specie de câmpie, în timp
ce în sud formează o fâşie, în Munţii Appalachi, unde
devine specie montană (între 600 şi 1 300 m altitudine).
În Guatemala şi sudul Mexicului a fost descrisă o Fig. 43 - Arealul natural al
varietate de pin strob: Pinus strobus var. chiapensis speciei Pinus strobus L.
Martinez (Fowells, 1965, citat de Singh, 1996). (după Harlow et Harrar,
Creşterile active şi conformaţia bună a 1958)
trunchiurilor l-au recomandat pentru culturi în Europa,
unde există numeroase zone climato-edafice compatibile acestei specii.
Primele culturi mai importante au fost făcute în ţara noastră încă din secolul trecut,
astfel că, în prezent, suprafeţele cultivate însumează circa 1500 ha.
Plantaţiile cu pin strob au fost făcute în toată ţara, în staţiuni diferite, mai frecvent
între 300 şi 600 m altitudine. Multe dintre aceste culturi au manifestat o stare activă de
vegetaţie. La cele mai vechi dintre ele, care au în prezent circa 100 de ani, s-a constat o
reducere considerabilă a creşterilor realizate la vârste mari şi, în unele cazuri, chiar o
evidentă devitalizare a arborilor (ca în plantaţia din zona Răcădău-Braşov). Printre cele mai
reuşite culturi pot fi amintite cele din ocoalele silvice Tarcău, Mălini, Frasin şi Marginea -
în Moldova; Râşnov (Valea Popii), Braşov (Răcădău, Warthe), Orăştie - în Transilvania;
Anina, Văliug, Reşiţa Bocşa Română - în Banat; Gurahonţ - în Crişana; Cotmeana - în
Muntenia ş.a.
În unele situaţii au fost create culturi pure de pin strob, în alte cazuri a fost introdus
în amestec cu fagul, bradul, laricele, molidul, pinul silvestru, pinul negru, în şleaurile de
deal ş.a.
De asemenea, pinul strob a fost mult cultivat în ţara noastră prin parcuri şi grădini.
Cerinţe ecologice. În America de Nord pinul strob prezintă o amplitudine ecologică
relativ mare, cu diferenţe evidente de natură termică între extremele arealistice nordice şi
sudice, dar şi semnificative diferenţieri ale regimului pluviometric. Optimul de vegetaţie îl
realizează între 45° şi 47° latitudine nordică, adică în zona limitrofă Marilor Lacuri.
În general este creditat cu o bună rezistenţă la ger şi îngheţuri târzii, dar manifestă
sensibilitate mărită faţă de secetă. De altfel, în patria de origine creşte foarte bine în
staţiunile de luncă şi de terasă din zona Marilor Lacuri, cu soluri bine aprovizionate cu apă
din precipitaţii şi din pânza freatică.
La noi în ţară a realizat creşteri mai puţin active în culturile efectuate în staţiuni mai
înalte, în făgetele montane sau în amestecurile de răşinoase cu fag, din cauza climatului mai
rece şi a solurilor mai sărace şi mai puţin profunde. În schimb, în climate moderate, ca în
făgetele montane inferioare şi de deal sau în şleaurile de deal, performanţele productologice
realizate şi starea de vegetaţie au fost mult mai bune.
Îi sunt favorabile, ca atare, solurile bogate în substanţe nutritive, humifere, profunde,
cu drenaj normal, revene-jilave, de tipul brunelor eumezobazice, formate pe calcare,

51
conglomerate, marne etc. Pe soluri mai sărace şi acide, de pe roci silicioase, poate creşte
încă activ, dar cu condiţia să fie profunde, afânate, slab scheletice, ferite de uscăciune.
Are temperament de semiumbră, acoperind bine solul. Litiera sa bogată, acumulată în
straturi groase, ca urmare a căderii acelor la 2-3 ani, se descompune destul de greu şi
contribuie la acidificarea solului.
Însuşiri biologice. Maturitatea arborilor este timpurie: 15-20 de ani la arborii izolaţi
şi 30-50 de ani în masiv. Periodicitatea fructificaţiei este de 3-5 ani. Puterea germinativă a
seminţelor este mare, de 70-90 %. Maturaţia conurilor este bienală, prin septembrie, când
solzii se desfac brusc şi seminţele se împrăştie relativ repede. Creşterea pinului strob este
foarte activă la vârste mici şi mijlocii, ceea ce face ca această specie să fie considerată, la
noi, printre cele mai valoroase specii exotice repede crescătoare. În staţiuni optime, pinul
strob poate realiza, la 50 de ani, creşteri medii de 16-17 m3/an/ha (circa 850 m3/ha). Chiar şi
în staţiuni de bonitate mijlocie productivitatea arboretelor se menţine încă la valori
apreciabile, de 11-12 m3/an/ha, la vârsta de 50 de ani. În cele mai productive arborete din
arealul natural poate realiza un volum total pe picior de 1 000 m3/ha, la vârsta de 100 de ani.
Longevitatea este mare, fiind apreciată la câteva sute de ani. Totuşi, în mod obişnuit
nu depăşeşte 200-300 de ani.

Pinus griffithii Mc. Clelland - figura 44

(P. wallichiana A. B. Jacks., P. excelsa Wall.)
- Pin de Himalaia -
Arbore de mărimea I, până la 50 m înălţime, originar din etajul montan al Himalaiei.
Tulpina netedă, cenuşie, subţire, cu pungi de răşină. Coroana larg-piramidală, cu ramuri
relativ subţiri, orizontale.

Fig. 44 - Pinus monticola Dougl.: - con

Pinus griffithii Mc. Clelland
a - fascicul de ace; b – con

52
 Lujerii ceva mai viguroşi decât ai pinului strob, dar tot elastici, verzi-brumaţi, glabri,
lucitori.
Acele câte 5 într-o teacă, lungi de 10-18 cm, flexibile, subţiri, brumării-albăstrui, cu
linii de stomate evidente; atârnă în smocuri bogate şi răsfirate la vârful lujerilor.
Conurile mari, lungi de 15-30 cm, cilindrice, pendente, cu pedunculi de 2-5 cm;
apofiza convexă, striată în lung, cu umbelic brun.
Seminţele pe o parte galbene, pe alta brune, muchiate, mari (8-10 mm lungime), lung
aripate (2-3 cm).
Specie originară din etajul montan umed din Himalaia, unde se întâlneşte între 1 600
şi 4 000 m altitudine. Arealul său se desfăşoară sub forma unei fâşii orientată aproximativ
pe direcţia est-vest, începând din Afganistan până în Bhutan, formând arborete pure sau de
amestec cu Cedrus deodara, Abies pindrow, Abies spectabilis ş.a.
Pinul de Himalaia s-a cultivat în ţara noastră mai mult în scop ornamental, fiind un
arbore apreciat pentru portul său elegant şi aspectul plăcut oferit de acele lungi, viu colorate,
dispuse în mănunchiuri caracteristice.
Totodată, s-a folosit în lucrările de hibridare cu alţi pini cu cinci ace, pentru
obţinerea de descendenţi cu creşteri active şi/sau rezistenţi la atacurile de Cronartium
ribicola, faţă de care pinul himalaian se dovedeşte rezistent.
Staţiunile favorabile pentru cultura sa sunt cele situate în zonele montane inferioare
şi de dealuri, cu climat moderat, suficient de umed, cu soluri profunde, revene (specie
mezofită).
Temperamentul este asemănător pinului strob, de semiumbră.

SECŢIA CEMBRA SPACH.

Pinus cembra L. - figura 45
- Zâmbru -
Arbore indigen de până la 25 m înălţime, uneori de mărimea a III-a. Tulpina conică,
cu scoarţa în tinereţe verde-cenuşie; formează ritidom de timpuriu, brăzdat longitudinal,
brun-cenuşiu.
Coroana, în tinereţe, ovoidală sau piramidală, simetrică, deasă, compactă, cu ramuri
până aproape de sol, ascendente, mai târziu devine asimetrică, largă, cu vârful rotunjit sau
obtuz.
Lujerii relativ viguroşi, dar foarte elastici, bruni sau gălbui-roşcaţi, tomentoşi, ruginiu
păroşi, cei de doi ani ± glabri, cenuşii-negricioşi; mugurii bruni-roşcaţi, ovoizi, cu vârful
ascuţit, răşinoşi.
Acele câte 5 într-o teacă, în unele fascicule numai 3 sau 4, de 5-10 cm lungime,
drepte, fine, relativ rigide, aglomerate pe lujer, culcate spre vârful acestuia, verzi-întunecat,
lucitoare, pe faţa internă cu linii vizibile de stomate albe-albăstrui.
Florile viu colorate, cele mascule în amenţi roşii-carmin, elipsoidali, cele femele
violet-roz, câte 2-4, terminale.
Conurile terminale, erecte, scurt pedunculate, ovoidale, cu vârful rotunjit, lungi de 5-
8 cm, cărnoase şi violacei-brumate în tinereţe, brune după coacere.

53

Fig. 45 - Pinus cembra L.:
a - ramură cu ace şi con; b - solz de con pe faţa
interioară; c - sămânţă
de amestec cu molidul şi laricele sau, mai rar, constituie chiar arborete pure de mică
întindere. Este prezent în munţii cu fenomene glaciare: Rodnei, Călimani, Bucegi, Făgăraş,
Lotru, Retezat, Parâng, Godeanu, Ţarcu etc.
Cel mai reprezentativ pentru zâmbru
este însă muntele Retezat, unde ocupă
suprafeţe însemnate în pădurile de limită
altitudinală, pe care însă le depăşeşte,
amestecându-se cu jnepenişurile, urcând până
la circa 2 000 m altitudine, în zona Tăului
Negru. Tot în Retezat, pe văile reci şi umede
coboară până la circa 1 200 m altitudine (de
exemplu, la cabana Pietrele – circa 1 400 m
altitudine).
Cerinţe ecologice. Zâmbrul este bine
adaptat la rigorile climatului continental de
mare altitudine, cu geruri puternice, îngheţuri
frecvente şi variaţii mari de temperatură.
54
Solzii sunt groşi, cu apofiza
convexă, bombată, striată
longitudinal, cu umbelic terminal
prevăzut cu un mic mucron. La
coacere, în anul al treilea, solzii
devin mobili, dar cad nedesfăcute.
Seminţele, caracteristic,
nearipate, mari (8-12 mm lungime),
ovoidale, cu un tegument foarte
tare, brun-roşcat, grele. Sunt
denumite coconari. Germinează
greu, uneori după mai mulţi ani.
Plantula cu 8-15
cotiledoane, germinaţia epigee.
Areal (fig. 46). Specie
indigenă, cu areal insular în
Europa, în Alpi şi Carpaţi, la limita
altitudinală superioară a vegetaţiei
forestiere, în etajul montan superior
şi în subalpin. În Alpii vestici
ajunge până la 2 680 m, iar
exemplare pitice apar în Alpii
Italieni până la 2 850 m (Mayer,
citat de Schütt, 1994).
La noi în ţară se întâlneşte
preponderent, de asemenea, la
limita superioară a vegetaţiei
forestiere, unde formează arborete
Fig. 46 - Arealul natural al speciei Pinus
cembra L.
 Suportă bine vânturile puternice de la altitudini mari, faţă de care se dovedeşte mai
rezistent decât molidul, având o bună ancorare în sol. Se mulţumeşte cu un sezon de
vegetaţie scurt, de numai 3-4 luni. Cele mai active creşteri le realizează pe soluri bogate în
humus, acide, cu textură relativ fină, care reţin bine apa, revene-jilave, formate pe o gamă
destul de mare de substrate litologice (granite, gnaise, micaşisturi, şisturi sericitoase ş.a.).
Nu-i convin solurile nisipoase, prea afânate, extrem de superficiale şi uscate. De asemenea,
vegetează slab pe solurile superficiale de pe calcare, datorită faptului că se încălzesc
puternic şi pierd apa prin evaporare. În schimb, pe solurile mai profunde de pe calcare se
poate dezvolta mulţumitor, deoarece au textură fină şi înmagazinează suficientă umiditate.
Trebuie însă remarcat faptul că dincolo de limita altitudinală a pădurii, unde zâmbrul
avansează foarte mult, solurile sunt adeseori superficiale, scheletice, acide, slab humifere,
ceea ce, prin corelaţie cu excesele termice, sezonul scurt de vegetaţie, vânturile puternice
etc., determină apariţia unor exemplare din ce în ce mai mici, pe măsură ce creşte
altitudinea, arbustive, cu trunchiuri rău conformate, chiar contorsionate şi coroane
asimetrice, drapelate.
Temperamentul zâmbrului nu este unitar, deoarece în regiunile înalte este tolerant
faţă de lumină, în timp ce la limita inferioară a arealului său se comportă adeseori ca o
veritabilă specie de semiumbră.
Însuşiri biologice. Maturitatea zâmbrului este timpurie, de la 15-25 de ani, iar
periodicitatea fructificaţiei este foarte mare, de 6-10 ani. Maturaţia este bienală, conurile
căzând însă în primăvara celui de-al treilea an, nedesfăcute şi se dezarticulează. Puterea
germinativă a seminţelor este de 60-80 %, dar adeseori o bună parte dintre ele germinează
foarte greu, numai după 2-3 ani, răstimp în care sunt adeseori consumate de şoareci şi alte
animale.
Creşterea în înălţime este foarte înceată, dar ritmică. Capacitatea de bioacumulare
este însă dependentă de nivelul altitudinal.
Longevitatea exemplarelor de zâmbru este foarte mare, de până la circa 1000 de ani.

FAMILIA TAXODIACEAE F. W. NEGER.

GENUL TAXODIUM RICH.

Taxodium distichum (L.) Rich. - figura 47

- Chiparos de baltă –
Arbore din America de Nord, de mărimea I, până la 50 m înălţime.
Trunchiul drept, viguros, bine elagat, la bază îngroşat şi cu creşteri radiale inegale
(canelat). Pe terenuri mlăştinoase, din rădăcinile sale orizontale şi superficiale ies deasupra
solului pneumatofori, înalţi de până la 1-2 m (protuberanţe cu ţesuturi aerenchimatice -
funcţie respiratorie). Scoarţa brună-roşcată, cu ritidom subţire până la vârste mari, exfoliabil
în fâşii înguste.
Coroana la început piramidală, simetrică, ulterior devine globuloasă, rarefiată.

55
 Lujerii sunt de două tipuri: unii lungi,
terminali, persistenţi, glabri, bruni-lucitori,
prevăzuţi cu muguri foarte mici şi deşi; pe
aceşti lujeri se află frunze foarte mici,
solzoase, dispuse spiralat; alţii sunt dispuşi
lateral pe lujerii terminali, extrem de subţiri,
verzi, fără muguri, cu frunze aciculare
dispuse distic, căzători toamna.
Frunzele lineare, turtite, înguste,
apiculate, foarte moi, verzi-deschis, de 1-1,5
cm lungime. Toamna, înainte de cădere,
devin portocalii. Florile unisexuat-monoice,
cu maturaţia anuală.
Conurile elipsoidal-globuloase, de 2-
3 cm lungime, cu 10-12 solzi poligonali,
scutiformi, valvaţi; sunt compacte, foarte
tari, până la maturitate verzui, cărnoase,
după aceea lignificate.
Seminţele nearipate, câte două sub un
solz, mari (8-15 mm lungime), de forme
neregulate, muchiate, brune-roşcate, cu
multă răşină. Se împrăştie o dată cu
Fig. 47 - Taxodium distichum (L.) Rich.:
dezarticularea solzilor din arbore sau după
a - lujer terminal; b - lujer căzător cu
căderea conului pe sol. frunze aciculare; c - flori mascule; d - con; e -
sămânţă; f - secţiune în sămânţă
Areal (fig. 48). Specie exotică, răspândită în ţinuturile sud-estice ale Americii de
Nord, în regiunile de coastă, de mică altitudine, ale Oceanului Atlantic şi Golfului Mexic.
Înspre interiorul continentului pătrunde cel mai mult în bazinul fluviului Mississippi,
unde înaintează înspre nord până la circa 40° latitudine nordică.
Nu se întâlneşte decât pe soluri abundent aprovizionate cu apă.
Dimensiunile mari pe care le
realizează în patria de origine şi
adaptabilitatea ieşită din comun în staţiuni cu
exces de umiditate au făcut ca chiparosul de
baltă să fie încercat în culturi în Europa încă
de acum trei secole şi jumătate. La noi în
ţară a fost cultivat mai întâi în parcuri
dendrologice şi grădini botanice: Bucureşti,
Simeria, Bazoş, Craiova, Neudorf, Brăneşti,
Mihăeşti, Braşov, Gurghiu ş.a.
Fig. 48 - Arealul natural al speciei
Exemplare foarte frumoase sunt în Taxodium distichum (L.) Rich. (după Fowell,
Arboretumul Simeria, pe malul canalului 1965, citat de Schütt et Lang, 1994)
Strei, unde, cu toate că nu beneficiază de
condiţii pedohidrice similare celor din arealul natural, interceptează pânza de apă freatică,
realizând dimensiuni mari, de aproape 1 m în diametru la vârsta de circa 180-190 de ani.

56
 Culturile forestiere sunt relativ puţine şi pe suprafeţe restrânse, cum sunt cele din
luncile Jiului, Dunării, cât şi în Delta Dunării (la Bratovoeşti - Ocolul Silvic Segarcea,
Reşca - Ocolul Silvic Caracal, Ostrovul Banu - Ocolul Silvic Corabia, Coţofeni - Ocolul
Silvic Craiova ş.a. - Haralamb, 1963).
Cerinţe ecologice. În cea mai mare parte a arealului său din patria de origine,
chiparosul de baltă se află sub influenţa unui climat oceanic, umed. Chiar şi în fâşia de areal
situată în bazinul râului Mississippi, climatul este mult mai blând decât cel de la noi
(temperatura medie a lunii ianuarie nu coboară, în general, sub 0° C), iar precipitaţiile sunt
abundente, de circa 1000 mm/an.
În culturile din Europa, chiparosul de baltă s-a adaptat destul de bine la condiţii
climatice diferite de cele din arealul natural, cu geruri şi îngheţuri mai frecvente (ca de
exemplu la Braşov, în Grădina dendrologică a Facultăţii de Silvicultură şi Exploatări
Forestiere, unde, totuşi, condiţiile pedohidrice nu sunt cele caracteristice acestei specii). Nu
rezistă însă în condiţii de continentalism accentuat, faţă de care se dovedeşte foarte sensibil,
mai ales în tinereţe, dacă gerurile sunt prelungite şi repetate.
Propice dezvoltării chiparosului de baltă sunt ţinuturile meridionale, cu climat blând,
în staţiuni în care apa stagnează periodic, iar după retragere devine accesibilă din pânza
freatică. De altfel, prezenţa pneumatoforilor îi permite să vegeteze în staţiuni cu ape băltite,
acumulate din topirea zăpezilor, din precipitaţii lichide sau din inundaţii.
Rezultate bune se obţin însă şi în culturile din zone cu umiditate mai scăzută, cu
condiţia ca apa freatică să fie accesibilă. Nu-i convin însă staţiunile supuse alternanţei
puternice de umiditate şi uscăciune, cele cu apa permanent stagnată, turbăriile, solurile
foarte sărace sau cele cu fenomene de sărăturare.
Are temperament de lumină, începând chiar din tinereţe, când nu suportă decât o
foarte slabă umbrire de sus, în timp ce adăpostul lateral îi asigură protecţia necesară şi bine
venită.
Însuşiri biologice. Maturitatea este timpurie, începând de la circa 30 - 40 de ani.
Periodicitatea fructificaţiei este mică, de multe ori chiar anuală. Maturaţia este anuală, la
începutul toamnei, însă diseminarea este târzie şi greoaie, odată cu căderea solzilor
conurilor. Se înregistrează adeseori diseminare parţială, conurile căzând întregi sau aproape
întregi.
Puterea germinativă a seminţelor este variabilă, între circa 60-85% şi se menţine
puţin timp deoarece conţin răşină multă, care se alterează uşor.
Este printre puţinele specii de gimnosperme care are capacitatea de a lăstării şi se
poate reproduce relativ uşor chiar din butaşi.
Creşterea (în condiţii optime de vegetaţie) este foarte activă în tinereţe, puieţii de un
an realizând uneori înălţimi de peste 50 cm. În climate reci creşterile sunt însă mult mai
mici, ca în Grădina dendrologică de la Braşov, unde exemplarele în vârstă de circa 40 ani au
realizat numai 7...10 m înălţime.
Este o specie de mare longevitate, apreciindu-se că unele exemplare pot atinge
vârsta de 5 000 – 6 000 ani.

57
 GENUL SEQUOIA ENDL.

Sequoia gigantea (Lindl.) Dechne - figura 49

(Wellingtonia gigantea Lindl.; Sequoiadendron giganteum Lindl.)
- Arborele mamut, Secvoia -
Arbore din America de Nord, de dimensiuni impresionante, cu înălţimea de peste 100
m şi diametrul de circa 10 m (recordul actual pare să fie deţinut de un arbore de circa 95 m
înălţime şi 8,80 m în diametru - Burns, R., M., HonKala, B., H., 1990). Tulpina bine elagată
în masiv, conică, îngroşată la bază, cu ritidom foarte gros, de 15-25 (50) cm, fibros, brun-
roşcat, adânc crăpat. Coroana piramidală, deasă, regulată, puternic ramificată.
Lujerii subţiri, unii dintre ei pendenţi, în primii ani verzi, apoi bruni-roşcaţi, cu
muguri nuzi, neevidenţi (ascunşi la subsuoara
frunzelor).
Frunzele solziform-aciculare, ovate
până la lanceolate, de 3-12 mm lungime, cu
vârful ascuţit, îndepărtat uşor de lujer, la bază
lăţite, decurente, cu două dungi de stomate pe
dos; sunt dispuse de jur împrejurul lujerului,
spiralat, formând un manşon. Cad după circa
5 ani, împreună cu lujerii laterali.
Florile unisexuat-monoice; cele femele
terminale, cu 25-40 solzi carpelari, cu
bracteele neevidente, concrescute cu
carpelele; câte 3-12 ovule le baza fiecărui
solz.
Conurile ovoidal-elipsoidale, lungi de
4-8 cm, cu solzi scutiformi, terminaţi într-o
apofiză rombic lăţită şi cu o depresiune
transversală (în centrul depresiunii cu un
mucron). La maturitate (în cel de-al doilea an)
sunt puternic lignificate, solzii se îndepărtează
Fig. 49 - Sequoia gigantea (Lindl..) Dechne: mult între ei şi eliberează seminţele.
- ramură cu frunze şi con - Seminţele câte 3-9 sub un solz, turtite,
eliptice, mici (3-6 mm) cu două aripioare
laterale înguste, galbene-portocalii, lucitoare, mai late decât sămânţa.
Areal (fig. 50). Arborele mamut este originar din vestul Americii de Nord, unde
apare de-a lungul versanţilor vestici ai Munţilor Sierra Nevada. Arealul este foarte restrâns,
sub forma unei fâşii lungă de 420 km, orientată pe direcţia nord -sud (între 39° 30’ şi 35° 30’
latitudine nordică) şi lată de circa 24 km. În prezent există numai circa 30 de arborete, în
suprafaţă totală de 14 410 ha, în totalitate protejate. Populaţiile sunt izolate şi de mărimi
variabile, de la numai 1 ha până la circa 1 600 ha. Cele mai multe sunt situate între 1 400 şi
2 300 m altitudine, în special pe văi (Schütt, 1994). În multe dintre arborete apare în
amestec cu Pinus ponderosa, Pinus lambertiana, Abies magnifica, Calocedrus decurens ş.a.
(Debazac, 1964).

58
 În ţara noastră s-a cultivat ca specie
ornamentală, ca de exemplu în Banat (Băile
Herculane, Dognecea, Orşova, Caraşova,
Reşiţa), în nord-vestul ţării (la Oradea,
Săcuieni, Ardusat-Baia Mare), la Sinaia,
Gurghiu, Sabed-Mureş ş.a.
Cerinţe ecologice. În arealul natural
climatul are un caracter continental, montan,
dar totuşi mai blând decât la noi. În multe
zone din patria de origine se localizează pe
funduri de văi de origine glaciară, unde iarna
cade multă zăpadă, care persistă mult timp,
rezultând cantităţi apreciabile de apă, care Fig. 50 - Arealul natural al speciei
îmbibă solul, permiţându-i astfel să reziste la Sequoia giganteum (Lindl.) Dechne (după
secetele prelungite de vară. Weatherspoon, 1966, citat de Schütt, 1994)
La noi a dovedit o mare sensibilitate faţă de secetă şi geruri, având nevoie da staţiuni
adăpostite, cu ierni dulci. Aşa se explică de ce, în Grădina Dendrologică de la Braşov, ca
urmare a climatului aspru, creşterile sunt extrem de reduse (exemplarele de secvoia în vârstă
de 35-40 de ani au abia 2-3 m înălţime). Aceleaşi rezultate nesatisfăcătoare sunt citate
pentru exemplarele de la Sabed-Mureş, Gurghiu ş.a. (Haralamb, 1963). De asemenea, în
culturile din Europa a dovedit pretenţii mari faţă de sol, vegetând bine numai pe soluri
bogate, profunde, uşoare, afânate, cu conţinut redus de carbonaţi, revene-jilave.
Are temperament de semiumbră, apropiat de al molidului, dar se poate dezvolta bine
şi în plină lumină.
Însuşiri biologice. Maturaţia bienală, iar periodicitatea fructificaţiei este de 2-3 ani.
Puterea germinativă a seminţelor este foarte mică, de numai 5%. Creşterea este foarte
rapidă, iar longevitatea medie se eşalonează între 400 şi 1 500 de ani, dar se apreciază că
unele exemplare pot atinge chiar 3 000 – 4 000 de ani.

GENUL CRYPTOMERIA D..DON.

Cryptomeria japonica (L. f.) D. Don. - figura 51

- Criptomeria -
Arbore de mărimea I, în patria de origine (China, Japonia) până la circa 45 m
înălţime; la noi de dimensiuni mai mici, nu depăşeşte mărimea a II-a. Tulpina dreaptă,
conică, cu ritidom brun-roşcat, exfoliabil în fâşii longitudinale. Coroana piramidal-
ovoidală, deasă, cu ramuri divergente.
Lujerii pendenţi, rămân câţiva ani verzi, apoi, după căderea acelor sunt bruni-roşcaţi,
iar mugurii sunt nuzi, ascunşi la subsuoara frunzelor. kryptos (gr.) = ascuns.
Frunzele persistente, aciculare, falcate, ascuţite treptat spre vârf, cu 3 sau 4 muchii
longitudinale, decurente, relativ rigide, lungi de 12-15 (25) mm, dispuse de jur-împrejurul
lujerului.
Florile unisexuat-monoice, cele mascule în amenţi ovoizi, îngrămădiţi spre vârful
lujerilor din anul precedent, bruni-gălbui, cele femele solitare, terminale, pe lujerii scurţi.

59
 Conurile subglobuloase, de 1,5-3 cm
diametru, cu solzii îmbricaţi, la vârf cu 3-6
dinţi, bracteea concrescută la baza solzului,
cu vârful recurbat. Conurile mature
(maturaţia anuală) se lignifică, iar după
diseminare rămân circa un an pe arbori.
Seminţele de 4-8 mm lungime, cu
aripioare laterale înguste, câte 3-5 sub
fiecare solz.
Areal. Specie exotică, originară din
Japonia şi China. În Japonia, unde este
denumită popular Sugi, ocupă suprafeţe mai
mari decât în China. Se întâlneşte începând
din insula Yaku, în sud, până în nordul
insulei Honda, de la nivelul mării până la 1
800 m altitudine. Este o specie foarte
apreciată în Japonia, unde se utilizează pe
scară largă în lucrările de împădurire.
În Europa s-a folosit în culturi
Fig. 51 - Cryptomeria japonica (L.f.) D. Don.: ornamentale şi mai puţin în plantaţii
a - lujer cu ace; b - con; c - solz cu bractee forestiere.
Cerinţe ecologice. În arealul natural vegetează în staţiuni caracterizate printr-o climă
oceanică. La noi preferă climatele dulci, cu umiditate ridicată tot timpul anului. Factorii
limitativi de ordin climatic sunt gerurile puternice şi îngheţurile târzii, care afectează, în
primul rând, exemplarele tinere, neadăpostite, dar şi pe cele vârstnice. De aceea, la noi în
ţară sunt frecvente situaţiile când ramurile se brunifică iarna. Capacitatea de refacere a
coroanelor este însă apreciabilă. Totodată, nu suportă seceta, dar nici apa în exces.
Se dezvoltă bine pe soluri bogate, bine drenate, estival revene-jilave până la umede.
Temperamentul este heliofil-subheliofil; exemplarele dominate de alte specii îşi
reduc considerabil creşterile, pentru ca în cele din urmă să fie eliminate.
Însuşiri biologice. Maturitatea exemplarelor izolate este timpurie, iar maturaţia este
anuală. Periodicitatea fructificaţiei este de 2-3 ani. Puterea germinativă a seminţelor este
redusă, de 20-35 %.
Lăstăreşte şi marcotează.

FAMILIA CUPRESSACEAE F. W. NEGER

SUBFAMILIA THUJOIDEAE PILG.

Caractere generale de diagnoză

Specii arborescente sau arbustive, cu frunzele solziforme, opuse câte două, cele
dorso-ventrale plane, cele laterale în formă de luntre, persistente.
Florile unisexuat-monoice, iar conurile sunt mici, cu solzi imbricaţi, la maturitate
lignificaţi (uneori se lignifică după ce conurile devin mature).
Seminţele aripate sau nearipate.

60
 GENUL THUJA L.

Thuja occidentalis L. - figura 52

- Tuie -
Arbore de mărimea a II-a, până la 20 m
înălţime, originar din America de Nord.
Tulpina dreaptă, formează ritidom subţire,
brun-roşcat, ce se exfoliază în fâşii. Coroana
columnară până la piramidală, este constituită
din ramuri mai mult sau mai puţin orizontale.
Lujerii sunt comprimaţi, pe faţă verzi
închis, pe dos verzi-gălbui, fără dungi
albicioase.
Frunzele solziforme, cele dorso-
ventrale plane, prevăzute cu câte o glandă
reziniferă proeminentă, rotundă. Frunzele
laterale sunt în formă de luntre, îmbrăcând
complet lujerul. Iarna frunzele se colorează Fig. 52 - Thuja occidentalis L.:
adeseori în ruginiu. a - ramură cu frunze şi conuri; b - lujer cu
frunze solziforme (mărit); c - con; d - sămânţă
Conurile au formă ovoidală-îngustă, sunt mici (circa 1-1,2 cm lungime), formate din
3-6 perechi de solzi, opuşi câte doi, îmbricaţi, aproape egali, pieloşi, slab mucronaţi la vârf.
Sunt brune-gălbui şi stau adeseori aglomerate pe lujerii scurţi.
Seminţele stau câte două sub un solz, sunt turtite, cu două aripioare laterale înguste,
la fel de late ca sămânţa, dar mai lungi.
Areal (fig. 53). Specie originară din estul Americii de Nord. Înspre nord înaintează
până în Canada, unde participă în compoziţia pădurilor de răşinoase de tip boreal, iar cele
mai sudice staţiuni se află în Munţii Appalachi, în păduri temperate de foioase. Sunt şi
situaţii în care tuia constituie arborete pure. Atinge altitudini de maximum 900 m.
Cerinţe ecologice şi importanţă. La
noi în ţară s-a cultivat ca specie de interes
ornamental (în literatura de specialitate se
deosebesc peste 70 de forme decorative),
dovedind o bună adaptabilitate la diverse
condiţii climato-edafice, de la câmpie până
în regiunile montane inferioare. Are port
foarte decorativ, care se poate modela prin
tundere.
Temperamentul este variabil,
suportând bine umbrirea, dar se poate
dezvolta foarte bine şi în plină lumină, cu
condiţia să i se asigure protecţie în tinereţe. Fig. 53 - Arealul natural al speciei Thuja
Iarna, în condiţiile climatice de la noi, occidentalis L. (după Johnston, 1990, citat de
Schütt, 1994)
adeseori o parte a frunzişului se brunifică, revenindu-şi însă în sezonul de vegetaţie.

61
 Vegetează bine chiar şi pe soluri crude, cu condiţia să nu fie uscate. Secetele
prelungite sunt suportate destul de greu, în timp ce secetele de scurtă durată pot fi suportate,
cu condiţia ca solul să fie bogat şi profund.

Thuja plicata Don. (Thuja gigantea Nutt.) - figura 54

- Tuie gigantică -
Arbore de mari dimensiuni, în arealul natural (America de Nord) ajungând până la 60
m înălţime. Tulpina dreaptă, pronunţat conică, cu ritidom relativ subţire, brun-roşcat.
Coroana îngust piramidală, cu ramurile principale  orizontale.
Lujerii evident turtiţi, cu miros plăcut, aromat.
Frunzele solziforme, cele dorso-ventrale fără glande proeminente, pe dos prevăzute
cu dungi evidente albicioase, în formă de x; în timpul iernii frunzele rămân verzi.
Conurile sunt, în general, mai mari
decât la T. occidentalis, de 12-18 mm, cu 4-6
perechi de solzi. Caracteristic, solzii sunt la
vârf bilabiaţi şi evident mucronaţi, inegali, cei
exteriori mai scurţi.
Seminţele de 5-7 mm lungime, cu
aripioarele laterale puţin mai lungi decât
sămânţa.
Areal (fig. 55). Specie exotică, originară
din vestul Americii de Nord, unde înaintează
până în nordul Columbiei Britanice, iar limita
sudică se situează în centrul Californiei. Se
întâlneşte atât în pădurile de pe coasta
Pacificului, unde urcă până la circa 1 200 m
Fig. 54 - Thuja plicata Don.:
a - ramură cu lujeri; b - lujeri cu frunze
altitudine, cât şi în zona montană dinspre
solziforme (mărit); c - solzi, partea interiorul continentului, în Munţii Stâncoşi,
inferioară; d - con; e - sămânţă unde ajunge până la circa 2 000 m altitudine.
La noi în ţară s-a cultivat mai mult în
scop ornamental, dar sunt şi încercări de cultură în fondul forestier, ca la Vidacut, în Ocolul
Silvic Sighişoara, în amestec cu Chamaecyparis lawsoniana, Juniperus virginiana şi Thuja
occidentalis.
Specia a fost introdusă în marea majoritate
a grădinilor botanice şi parcurilor dendrologice din
ţară: Simeria, Dofteana-Bacău, Mihăeşti-Argeş,
Bazoş, Braşov ş.a.
Cerinţe ecologice. În vastul său areal
natural, tuia gigantică vegetează în climate diferite,
de la cele oceanice până la cele continentale. Zona
de maximă receptivitate este pe litoralul Oceanului
Pacific, unde creşterile sunt foarte active.
Deşi rezistă destul de bine la ger, cele
excesive îi pot provoca vătămări. În cultura sa
Fig. 55 - Arealul natural al speciei Thuja trebuie evitate şi staţiunile expuse curenţilor reci
plicata Don. (după Harlow et Harrar, 1958) de aer.

62
 Este exigentă faţă de umiditatea din sol şi din atmosferă. Se dezvoltă bine pe soluri
profunde, bogate, dar în culturile instalate în scop ornamental a dovedit toleranţă şi faţă de
solurile mai sărace, profunde până la scheletice.
Pentru culturi forestiere se recomandă zonele cu climat blând, suficient de umed, din
făgetele de deal, şleauri de deal şi de luncă, cu soluri mezotrofice şi eutrofice, bine
aprovizionate în azot, fosfor şi calciu.
Are temperament de umbră.
Însuşiri biologice şi importanţă. Maturitatea este timpurie, de la circa 15 ani, iar
maturaţia este anuală. Periodicitatea fructificaţiei este anuală sau la 2 ani, seminţele fiind
viabile în proporţie destul de mare (circa 80 %). Se poate multiplica uşor şi pe cale
vegetativă, prin butaşi. De asemenea, marcotează cu uşurinţă.
Creşterile sunt reduse în tinereţe, pentru ca apoi să devină active şi susţinute până la
vârste mari.

GENUL BIOTA ENDL.

Biota orientalis (L.) Endl.

(Thuja orientalis L.) - figura 56
- Biotă, Arborele vieţii -
Arbust sau arbore din Asia Orientală,
de mărimea a III-a, nedepăşind 10 m înălţime,
cu ramificaţii dese, frecvent formând mai
multe tulpini. Ramurile sunt dispuse
ascendent. Scoarţa brună-roşcată, se exfoliază
în solzi subţiri.
Lujerii sunt mai subţiri decât la Thuja
occidentalis sau T. plicata, turtiţi, de aceeaşi
Fig. 56 - Biota orientalis (L.) Endl.:
culoare pe ambele feţe, fără dungi albicioase;
a - ramură cu lujeri, frunze solziforme şi
iarna se brunifică.
con; b - frunze solziforme; c - con
desfăcut; d - sămânţă Frunzele solziforme, mici, imbricate şi
opuse două câte două; cele dorso-ventrale cu
o adâncitură îngustă, în formă de luntriţă.
Conurile sunt de 10-25 mm lungime, cu 6-8 solzi groşi, cu vârful în formă de corn,
recurbat, până la maturitate sunt verzi-albăstrui-brumate, după aceea solzii se lignifică şi se
îndepărtează foarte mult unii de alţii, eliberând seminţele.
Seminţele nearipate, de 5 - 7 mm lungime, ovoidale, brune, cu o pată bazală de
nuanţă deschisă, câte două sub un solz.
Areal (v. fig. 32). Specie exotică, originară din centrul şi nordul Chinei, de unde se
întinde până în Coreea. S-a cultivat foarte mult la noi, în scop ornamental.
Cerinţe ecologice. Este o specie relativ rustică, cu adaptabilitate destul de bună faţă
de diverse condiţii de climă şi sol. Totuşi, gerurile mari îi provoacă uneori vătămări, soldate
cu brunificarea ramurilor sau chiar uscarea lor. De asemenea, îi sunt mai puţin favorabile
zonele cu vânturi reci şi uscate.
Cerinţele faţă de fertilitatea şi însuşirile fizice ale solului sunt relativ reduse,
comportându-se mulţumitor în spaţiile verzi create după finalizarea construcţiilor care au
presupus mişcări mari de pământ, pe soluri crude, întoarse ş.a.

63
 Rezistă relativ bine la fum şi secetă.
Importanţa. Biota rămâne o specie de interes exclusiv ornamental. Se poate utiliza
fie sub formă de exemplare izolate sau în grupe, fie pentru garduri vii. Se pretează la
tundere, modelându-se, îndesindu-se uşor şi având creşteri reduse.

SUBFAMILIA CUPRESSOIDEAE PILG

Caractere generale de diagnoză

Arbori sau arbuşti cu frunzele solziforme, persistente, ce îmbracă lujerul. Florile
unisexuat-monoice. Conurile obişnuit sferice, la început cărnoase, la maturitate cu solzii
lignificaţi, dispuşi radiar, scutiformi, valvaţi (neimbricaţi); la coacere solzii se îndepărtează
între ei, eliberând seminţele. Maturaţia anuală sau, la unele specii, bienală. Seminţele mici,
cu două aripioare laterale, câte 2-3 sau până la 20 sub un solz carpelar (după specie).

GENUL CHAMAECYPARIS SPACH.

Chamaecyparis lawsoniana (A. Murr.) Parl. - figura 57

- Chiparos de California -

Arbore de mărimea I, până la 60 m înălţime în patria de origine (America de Nord).

Trunchiul drept, bine conformat, conic, cu ritidom relativ subţire, brun - roşcat, solzos.
Coroana îngustă în masiv, conică, cu ramurile de ordinul I  orizontale, iar vârful tulpinii,
caracteristic, este nutant.
Lujerii turtiţi, relativ subţiri, cu ramificaţii dispuse într-un singur plan.
Frunzele solziforme, aşezate opus, câte două; cele de pe feţe sunt rombice, iar cele laterale
în formă de luntre, mai scurte, cu vârful acut, dezlipit de lujer, carenate.
Frunzele dorsale sunt prevăzute cu linii albe, difuze.
Conurile sferice, de numai 8-10 mm
diametru, cu 8-10 solzi, la început verzi-
albăstrui-brumate, cărnoase, la maturitate
brune, lignificate. Solzii sunt inegali-
rombici, cu un mic apendice  ghimpos la
mijloc. Maturaţia anuală.
Seminţele de circa 4 mm lungime, cu
2 aripioare laterale; stau câte 2-3 (4) sub un
solz.
Areal (fig. 58). Specie originară din
vestul Americii de Nord, cu areal restrâns, în Fig. 57 - Chamaecyparis lawsoniana (A. Murr.)
apropierea coastei Pacificului, în SV statului Parl.:
Oregon şi NV Californiei, între 40°50’ şi a - ramură cu frunze solziforme; b - frunze
43°35’ latitudine nordică. solziforme; c - con; d - sămânţă

În pădurile litorale ale Pacificului, unde se situează mai mult pe văi, urcă până la
circa 1 000 m altitudine, în timp ce în unele staţiuni insulare dinspre interiorul continentului
ajunge la circa 2 000 m altitudine.

64
 La noi s-a cultivat în scop ornamental, dar şi în câteva culturi forestiere (Vidacut,
Sabed, Roşcani-Hunedoara ş.a.)
Cerinţe ecologice. În arealul natural creşte în regiuni cu climat tipic oceanic, ploios,
moderat termic, cu umiditate atmosferică ridicată, dar în Munţii Californiei climatul capătă
şi nuanţe de continentalism.
În general, în Europa s-a dovedit o specie relativ pretenţioasă faţă de climă şi sol,
comportându-se mai bine în staţiuni cu climat moderat, ferite de vânturi reci şi uscate, pe
soluri fertile, profunde, cu umiditate suficientă (jilave-umede). Tolerează destul de bine
solurile compacte.
Temperamentul este de semiumbră,
astfel încât în condiţii de arboret trunchiul se
elaghează bine.
Însuşiri biologice şi importanţă.
Exemplarele izolate ajung la maturitate la
vârste mici, la 10-12 ani sau chiar mai
devreme. Maturaţia este anuală. Puterea
germinativă este variabilă, de 30-70 %.
Creşterile sunt relativ mici în tinereţe, apoi
se activează. Pe soluri argiloase, cu
suficientă umiditate, până la vârsta de 40-50
de ani, creşterile sunt comparabile cu cele
ale molidului (Haralamb, 1963). În Marea
Britanie, la 50 de ani, realizează înălţimi de
18-27 m şi 12-24 m3/an/ha (Zobel, 2000).
Fig. 58 - Arealul natural al speciei
Chamaecyparis lawsoniana (A. Murr.) Parl.
(după Zobel, 2000)

SUBFAMILIA JUNIPEROIDEAE PILG.

Caractere generale de diagnoză

Arbuşti, mai rar arbori, neregulat-verticilaţi, cu frunze persistente, aciculare sau
solziforme (uneori şi aciculare şi solziforme), opuse sau câte trei într-un verticil. Florile
unisexuat-dioice, mai rar monoice, cele mascule axilare sau terminale, amentiforme, cele
femele alcătuite din 3-8 solzi carpelari. Conurile cărnoase (pseudobace), rezultate din
concreşterea solzilor carpelari, cu seminţe nearipate. Maturaţia anuală, bienală sau în al
treilea an.

Juniperus communis L. - figura 59

- Ienupăr, Ienupăr comun -
Specie indigenă, arbustivă, care, de obicei, nu depăşeşte decât rareori 5 m înălţime,
formând tufe dese, cu ramuri numeroase. Sunt însă şi exemplare arbustive sau chiar
arborescente, cu port piramidal-columnar.
Lujerii anuali în 3 muchii.
Frunzele aciculare, persistente, câte 3 într-un verticil,  perpendiculare pe ax, lungi
de 1-1,5 cm, drepte, acuminate, puternic înţepătoare, pe faţă canaliculate, cu o dungă

65
albăstruie, pe dos carenate, verzi-deschis; verticilele de ace sunt distanţate (3) 5 - 10 (20)
mm.
Florile dioice, rar monoice.
Conurile cărnoase (pseudobace), sferice, de 6-9 mm diametru, înainte de coacere
verzi, la maturitate negre-albăstrui-brumate. Maturaţia în anul al doilea sau al treilea.
Seminţele brune, trimuchiate, câte trei într-o pseudobacă.
Plantula cu trei cotiledoane.
Areal. Este una dintre speciile cu areal foarte larg în emisfera nordică, în Europa,
nordul Asiei, America de Nord şi, insular, în nordul Africii.
În ţara noastră această specie prezintă, de asemenea, o arie mare de răspândire, în
întreg lanţul carpatic, mai frecvent la altitudini cuprinse între 600 şi 1 400 m. Coboară
uneori şi în ţinuturile colinare joase sau chiar la câmpie. Se instalează uşor în locuri
descoperite, unde devine uneori invadant, degradând păşuni şi fâneţe. Se instalează şi în
pădurile rărite, ca de exemplu în stejărete de vârstă înaintată (Dumbrăviţa - Ocolul Silvic
Codlea, Valea Bogăţii - Ocolul Silvic Măieruş ş.a.).
Cerinţe ecologice. Ienupărul comun manifestă o mare amplitudine ecologică.
Rusticitatea sa se manifestă în egală măsură faţă de climă şi sol.
Rezistă foarte bine la ger, îngheţuri, arşiţă şi chiar la uscăciune.
Totodată, are o mare capacitate de a vegeta pe soluri sărace, acide, adeseori puternic
bătătorite (ca pe islazuri), cu regim de umiditate variabil. Fixează foarte bine solul, putând fi
folosit în terenuri degradate aflate pe versanţi repezi, pe grohotişuri ş.a.

Juniperus communis ssp. nana (Willd.) Syme - figura 59

(J. nana Willd.)
- Ienupăr pitic -

Fig. 59 - Juniperus communis L.:

a - ramură cu lujeri, frunze şi pseudobace; b - lujer cu flori mascule; c - lujer cu flori femele; d -
floare masculă; e - floare femelă; f - pseudobacă în secţiune; g - sămânţă; h - plantulă
Juniperus communis ssp. nana (Willd.) Syme
i - lujer cu frunze

66
 Arbust pitic, până la 0,5 m înălţime, des ramificat, cu lujeri scurţi.
Acele mici, de 4-8 mm, relativ moi, neînţepătoare, cu vârful brusc ascuţit,canaliculate
pe faţă, slab carenate pe dos (aproape rotunjite), dispuse înghesuit pe lujeri, la numai 1-3
mm distanţă.
Conurile de 6-8 mm diametru (pseudobace), cu maturaţia la 2-3 ani.
Arbust indigen pitic, răspândit în Eurasia şi America de Nord. Înlocuieşte ienupărul
comun la altitudini mari, întâlnindu-se în golurile munţilor, în subalpin şi alpin, începând de
regulă din rariştile de limită. Altitudinal se întâlneşte între 1 500 şi 2 000 m. Este mai
frecvent pe versanţii sudici, pe care devine uneori invadant, diminuând valoarea de
ansamblu a păşunilor. Totuşi, acolo unde apare împiedică eroziunea solului, fixând
adeseori grohotişurile montane şi versanţii cu soluri superficiale, scheletice.
Are pretenţii foarte mici faţă de climă şi sol.

Juniperus sabina L. - figura 60

- Cetină de negi, Brădişor -

Fig. 60 - Juniperus sabina L.: Fig. 60 - Juniperus virginiana L.:

a - ramură cu pseudobace; a - ramură cu frunze şi pseudobace;
b - lujer cu frunze aciculare b - frunze solziforme şi aciculare

Arbust indigen de până la 3 m înălţime, cu ramurile la început târâtoare, apoi cu

vârful oblic-ascendent.
Lujerii degajă prin frecare un miros penetrant, relativ greu. Partea terminală a
ramurilor este aproximativ triunghiulară, datorită ramificaţiilor caracteristice de ordin
superior.

67
 Frunzele dimorfe, solziforme şi aciculare. De cele mai multe ori predomină însă
frunzele solziforme, care sunt mici, opuse, de 2-3 mm lungime, cu vârful obtuz. Frunzele
aciculare sunt de circa 4 mm lungime, moi, relativ depărtate de axul lujerului.
Florile dioice sau monoice.
Conurile de 5-8 mm diametru, pseudobace sferice, negre-albăstrui-brumate, scurt
pedunculate, cu 1-3 seminţe. Maturaţia anuală sau în primăvara celui de-al doilea an.
Specie indigenă, răspândită în Europa sudică şi centrală, Siberia, Caucaz şi Asia
Mică.
La noi se întâlneşte sporadic, în etajul montan şi subalpin (Cheile Bicazului, Munţii
Vrancei, Cozia, Căpăţânii, Mehedinţi, Cernei, în Apuseni etc.), pe stâncării, grohotişuri etc.
Preferă substratele calcaroase.
Specie rustică, de soluri superficiale, sărace, adeseori uscate.
Se foloseşte în culturi ornamentale, prin parcuri, grădini, cimitire, alpinetumuri, de
la câmpie până în zona montană. În frunze conţine sabinol, un ulei otrăvitor care se
foloseşte în medicină.

Juniperus virginiana L. - figura 60

- Ienupăr de Virginia -
Arbore de până la 30 m înălţime (la noi de mărimea a III-a). Tulpina dreaptă,
adeseori canelată la bază, cu scoarţa brună-cenuşie, ritidomul crăpat în plăci alungite.
Coroana deasă, larg-piramidală (la vârste mari chiar ovoidal-globuloasă).
Lujerii foarte subţiri, de numai circa 1 mm, muchiaţi (muchiile se percep prin rularea
între degete).
Frunzele solziforme şi aciculare. Cele solziforme foarte mici, de 1,5 mm, rombic-
ovate. Cele aciculare opuse câte două sau în verticile de 3, liniar-lanceolate, glaucescente,
de până la circa 10 mm lungime, relativ înţepătoare.
Florile dioice, mai rar monoice.
Conurile ovoide, cărnoase (pseudobace), mici (circa 6 mm), albăstrui-brumate, cu 1 -
2 seminţe. Maturaţia anuală.
Areal (fig. 61). Specie originară din
estul şi sud-estul Americii de Nord, până la
ţărmurile Oceanului Atlantic şi ale Golfului
Mexic. Latitudinal se situează între 30° şi
45° latitudine nordică, iar înspre interiorul
continentului pătrunde până la circa 100°
longitudine vestică.
La noi în ţară a fost folosit
preponderent în culturi de interes
ornamental, dar s-au făcut încercări şi în
culturi forestiere. Bine cunoscute sunt Fig. 61 - Arealul natural al speciei Juniperus
rezultatele obţinute cu această specie pe virginiana L. (după Harlow et Harrar, 1958)
terenurile degradate de la Sabed-Mureş.
Cerinţe ecologice. Ienupărul de Virginia prezintă o largă adaptabilitate faţă de
condiţiile staţionale. În arealul natural realizează treceri de la clima blândă şi maritimă din
sudul arealului său, la cea continentală din ţinuturile nordice din sud-estul Canadei.
Rezistă la ger şi secetă, dar şi la exces de umiditate (chiar la inundaţii).

68
 În patria de origine vegete-ază atât pe coaste stâncoase, aride, cu soluri sărace, cât şi
pe soluri bogate. Ca atare, este adaptabil faţă de solurile degradate, superficiale, scheletice,
compacte, formate pe marne, argile sau calcare. Se poate folosi chiar şi pe soluri nisipoase
sau în turbării, pe terenuri mlăştinoase.
Are temperament de lumină.
Însuşiri biologice şi importanţă. Maturitatea este timpurie, începând de la vârsta de
15-20 de ani. Fructifică abundent şi aproape anual. Maturaţia este anuală. Este longeviv
(chiar şi în condiţii grele de sol).

Clasa TAXOPSIDA

ORDINUL TAXALES
FAMILIA TAXACEAE S. F. GRAY

GENUL TAXUS L.

Taxus baccata L. - figura 62

- Tisă -
Arbust sau arbore indigen de până la 15-20 (25) m înălţime. Unele dintre cele mai
mari exemplare de tisă din întreg arealul speciei se află, se pare, în rezervaţia naturală “Yew
Forest”, din Anglia.
Tulpina este mai puţin dreaptă decât la marea majoritate a speciilor de gimnosperme,
adeseori canelată. La exemplarele provenite din lăstari, tulpina este uneori culcată, cu
ramuri ascendente. Formează ritidom de la vârste mici, cenuşiu-roşcat, exfoliabil în plăci;
acestea, la un moment dat, sunt parţial dar evident desprinse de trunchi.
Coroana la început ovoidal-conică, ulterior globuloasă, cu ramuri vii până aproape
de sol, bogată, de culoare întunecată, cu numeroşi lăstari de trunchi sau de ramuri, la
exemplarele bătrâne.
Lujerii verzi, cu muguri ovoizi, de asemenea verzi.
Frunzele persistente, aciculare, turtite, de (1,5) 2-3 cm lungime şi circa 2 mm lăţime,
scurt şi abrupt peţiolate, decurente pe lujer; au vârful treptat îngustat, sunt însă moi,
neînţepătoare şi sunt dispuse pectinat. Pe faţa superioară sunt verzi-închis, iar pe faţa
inferioară sunt verzi-gălbui, fără dungi albe de stomate.
Florile unisexuat-dioice; cele femele solitare, aşezate pe lujerii scurţi, cu un ovul
terminal, erect, în vârful mugurelui florifer;cele mascule sunt constituite din 8-10 stamine în
formă de scut, iar mugurii floriferi sunt înşiraţi pe dosul lujerilor din anul precedent.
Seminţele, false fructe, denumite galbulus, cu o parte cărnoasă (aril) roşietică, foarte
moale, în formă de cupă, care acoperă incomplet (până sub vârf) sămânţa propriu-zisă;
sămânţa este ovoidală, de 7-8 (10) mm lungime, brună la maturitate, cu tegument lemnos.
Maturaţia este anuală, prin august-septembrie. Arilul provine din tegumentele externe ale
ovulului.
Plantula cu două cotiledoane, germinaţia epigee.

69
 Fig. 62 - Taxus baccata L.:
a - lujer cu flori femele; b - floare masculă; c - floare femelă; d - secţiune în galbul; e - galbul şi
seminţe; f - lujer cu frunze aciculare şi seminţe cu arile

Areal (fig. 63). Tisa este o specie relict terţiar, europeană, vest-asiatică şi din Africa
de Nord. Arealul european este mult mai larg decât în celelalte zone menţionate, dezvoltat
mai ales în ţinuturile atlantice şi central europene. Înaintează înspre nord-vest şi nord până
în Regatul Unit al Marii Britanii şi în Peninsula Scandinavă (la 63° latitudine nordică).
Lipseşte din teritoriile cu climă excesiv continentală din Rusia. La răsărit de ţara noastră
arealul său se îngustează, ajungând până în ţinuturile Mării Caspice. În sudul Angliei (în
comitatul Sussex) se află una dintre cele mai mari rezervaţii naturale de tisă, cu multe
exemplare arborescente. În Aplii Bavariei urcă până la 1 300 m, iar în sudul Spaniei până la
aproape 2 000 m.
Arealul tisei este puternic fragmentat, caracteristică regăsită cu prisosinţă şi în spaţiul
ţării noastre. La noi, preponderent, tisa se întâlneşte în ţinuturile montane, dar coboară
uneori şi la dealuri. Pe Valea Dunării, la Cazane, apare la circa 90 m altitudine. Deşi în
trecut specia era mult mai răspândită, în prezent se întâlneşte foarte rar, mai ales în regiuni
cu relief accidentat, pe stâncării, abrupte, grohotişuri ş.a. Apare sub formă de exemplare
izolate sau buchete, preponderent prin păduri de fag sau amestecuri de răşinoase cu fag. În
multe locuri a dispărut, din păcate, şi ca urmare a neprotejării cu ocazia exploatării
arboretelor, deşi este declarată monument al naturii.
Cerinţe ecologice. Tisa este specie de climat montan-oceanic, preferând staţiunile
adăpostite, umbrite, cu umiditate atmosferică ridicată. Este foarte sensibilă la secetă. De
aceea, la altitudini mici apare foarte rar, suferind totodată din cauza îngheţurilor târzii
(porneşte relativ repede în vegetaţie). Iarna în schimb, rezistă destul de bine la geruri de
până la –25..-30° C.
Manifestă preferinţe faţă de solurile bogate, fiind întâlnită mai frecvent pe soluri
brune sau rendzinice, de pe calcare, aerisite, eutrofe-mezotrofe, cu regim normal de
umiditate.

70
 Fig. 63 - Arealul natural al speciei Taxus baccata L.; x – apariţii insulare (după Schütt,
1994)

Însuşiri biologice şi importanţă. Tisa ajunge la maturitate relativ timpuriu,

fructificând începând de la vârsta de circa 20 ani,
aproape anual. Maturaţia este anuală, prin august-
septembrie. Diseminarea se realizează zoocor, de
către păsări. Puterea germinativă a seminţelor
este ridicată, de circa 80 %; adeseori seminţele
germinează greu, în anul al doilea sau chiar al
treilea. Se poate înmulţi şi pe cale vegetativă,
manifestând o mare capacitate de lăstărire. De
asemenea, butăşeşte şi marcotează. Longevitatea
este foarte mare, de până la 2000-3000 de ani.

Subîncrengătura
CYCADOPHYTINA
Clasa GNETATAE
ORDINUL EPHEDRALES
FAMILIA EPHEDRACEAE TOURN

GENUL EPHEDRA TOURN

Ephedra distachya L. - figura 64

Fig. 64 - Ephedra distachya L.: - Cârcel -
- ramuri cu frunze şi flori - Arbust pitic, indigen, de 0,3-1 m înălţime,
cu caractere de trecere între Gymnospermae şi
Angiospermae. Formează tufe la început târâtoare,

71
apoi erecte, care se ramifică mult dicotomic sau neregulat dicotomic.
Lujerii şi ramurile sunt verzi, cu striaţii fine.
Frunzele foarte mici, de numai 2 mm, opuse, concrescute la bază.
Florile unisexuat-dioice, galbene; cele mascule au perigon format din 2-4 lobi, iar
staminele sunt în număr de 8; mai multe flori mascule formează o inflorescenţă globuloasă;
cele femele sunt grupate, de regulă, câte două într-o inflorescenţă globuloasă, înconjurate de
6-8 bractee concrescute la bază.
Seminţele sunt parţial înconjurate de un înveliş (aril) cărnos, roşu, formând o
pseudobacă de 6-7 mm diametru. Maturaţia anuală.
Specie indigenă, cu aria de răspândire în Europa central-sudică şi Asia. În ţara
noastră se întâlneşte sporadic, ca de exemplu pe nisipurile litorale ale Mării Negre şi din
Delta Dunării, în unele zone colinare din Transilvania (Suat, Cheile Turzii, Lancrăm etc.).
Este o specie rustică, rezistentă la condiţiile specifice stepei şi silvostepei, pe
nisipuri şi soluri cernoziomice sau pe cele superficiale până la profunde, de pe substrate
calcaroase (specie termofilă, xerofită, calcicolă, psamofilă).
Prezintă şi valoare ornamentală, pretându-se prin rusticitatea sa la înverzirea
nisipurilor continentale sărace. De asemenea, cârcelul conţine substanţe care pot fi folosite
în farmacologie (împotriva gutei sau cu proprietăţi constrictive asupra mucoaselor nazale).

Subîncrengătura MAGNOLIOPHYTINA

Clasa MAGNOLIATAE

Subclasa MAGNOLIIDAE

ORDINUL MAGNOLIALES
FAMILIA MAGNOLIACEAE A. L. JUSS.

GENUL MAGNOLIA L.
Caractere generale de diagnoză
Specii arbustive sau arborescente, exotice, cu lujerii viguroşi, cu inel stipelar în
dreptul mugurilor. Mugurii alterni, cei terminali mari. Frunzele căzătoare, după cădere lasă
pe lujer cicatrice mari, cu şase sau mai multe urme fasciculare. Florile hermafrodite,
solitare, terminale, mari, cu trei sepale, 6-18 petale, numeroase stamine şi carpele. Fructele
plurifolicule (multiple), până la maturitate cărnoase, apoi lignificate. Fiecare foliculă cu 1-2
seminţe acoperite de un aril roşcat, prinse de un fir albicios (funiculul ovulului).

Magnolia acuminata L. - figura 65

- Magnolie, Magnolie mare -
Este originară din America de Nord, fiind arbore de mărimea a II-a, uneori chiar de
mărimea I, până la 30 m înălţime, cu tulpina dreaptă, bine elagată în masiv. Scoarţa este
mult timp netedă, cenuşie-albicioasă, iar ritidomul este cenuşiu-deschis. Portul piramidal.

72
 Lujerii sunt bruni-roşcaţi, lucitori, glabri (la început sunt verzi), cu muguri alterni,
pubescenţi, cei terminali de 8-12 mm lungime, de 2-3 ori mai mari decât cei laterali.
Frunzele mari, de 10-20 cm lungime şi 6-12 cm lăţime, eliptice, ovate sau obovate,
cu vârful scurt acuminat, pe margine întregi, la bază rotunjite (mai rar slab cordate), la
început pe ambele feţe pubescente, apoi pe faţă glabre şi pe dos slab pubescente, cenuşii.
Florile, caracteristic, apar după înfrunzire, prin mai-iunie; sunt de 6-8 cm diametru,
verzi-gălbui, cu 3 sepale şi 6 petale.
Fructele multiple, oblongi, de 4-6 (8) cm lungime, roşii-închis, mature prin
septembrie.
Areal natural şi de cultură (fig. 66). Specie originară din estul şi sud-estul Americii
de Nord, din Munţii Appalachi, dar mai ales din bazinele fluviilor Mississippi şi Ohio, în
lungul cărora avansează înspre nord până în zona Marilor Lacuri.
La noi s-a cultivat în multe din parcurile dendrologice şi grădinile botanice. Stare de
vegetaţie foarte bună manifestă în staţiunile de luncă din Arboretumul Simeria, în
biogrupele în care s-a cultivat împreună cu Liriodendron tulipifera, Juglans nigra ş.a.
Cerinţe ecologice. Prezintă o bună
adaptabilitate faţă de ger şi îngheţuri (însă
nu excesive şi frecvente), dar manifestă
pretenţii mari faţă de umiditate şi însuşirile
fizice şi chimice ale solurilor. Astfel,
preferă pe cele bine şi constant
aprovizionate cu apă din precipitaţii şi din
pânza freatică, bogate, aerisite, profunde,
cum sunt cele aluvionare de luncă. Are
temperament de semiumbră. Pe soluri cu
umiditate mai scăzută are însă pretenţii mai
Fig. 66 – Arealul natural al speciei mari faţă de lumină (Dumitriu-Tătăranu,
Magnolia acuminata L. (după Harlow et Harrar, 1960).
1958)
Însuşiri biologice şi importanţă. Înfloreşte după înfrunzire. Fructifică abundent, cu
o periodicitate de 2-3 ani. Maturaţia este anuală, prin septembrie, iar puterea germinativă
este de 70-80 %. Creşte rapid în tinereţe.

Magnolia kobus DC. - figura 65

- Magnolie -
Specie originară din Japonia, arbore de mărimea a III-a, până la 10-12 m înălţime.
Coroana alcătuită din ramuri subţiri.
Lujerii glabri, verzi sau bruni-roşcaţi, cu muguri înguşti, alungiţi, acuminaţi, cenuşii-
păroşi, cel terminal mai mare şi, adeseori, cu vârful uşor curbat.
Frunzele obovate, de 6-10 cm lungime, cu vârful brusc şi scurt acuminat şi baza
cuneată, pe dos dispers pubescente, cu nervurile  alburii, proeminent-reticulate; frunzele
mature, pe faţă, sunt verzui-lucitoare.
Florile mari, de circa 10 cm, apar înainte de înfrunzire; au 3 sepale mici, păroase,
verzi-brune, căzătoare şi 6-9 petale albe, cu o dungă roz-violet la bază.

73
 Fig. 65 - Magnolia acuminata L.:
a - ramură cu frunze şi floare; b - detaliu de mugure terminal; c - detaliu de mugure lateral; d -
detaliu de mugure şi cicatrice; e - fruct compus; e - sămânţă
Magnolia kobus DC.:
g - frunză, h – floare

Fructele multiple, plurifolicule alungite,  cilindrice, de 10-12 cm lungime, roşietice,

cu seminţe acoperite de arile purpurii, lucitoare.
Specie originară din Japonia (Hokkaido, Honda) şi se cultivă foarte mult la noi în
scop ornamental, prin parcuri, grădini, curţi, de la câmpie până în ţinuturile premontane.
Suportă mult mai greu gerurile decât M. acuminata şi, mai ales, îngheţurile târzii,
preferând climatele moderate şi suficient de umede.
În tinereţe necesită protecţie laterală. Florile durează relativ puţin timp, dar sunt
foarte decorative şi sunt sensibile faţă de temperaturile scăzute, chiar dacă nu se atinge
limita de îngheţ. Înfloreşte prin mai-iunie, fructifică abundent, iar puterea germinativă a
seminţelor este de 60-70 %.

GENUL LIRIODENDRON L.

Liriodendron tulipifera L. - figura 67

- Liriodendron -
Arbore din America de Nord, în arealul natural de mărimea I, obişnuit până la 30 m
înălţime (rar până la 45-50 m înălţime şi 2-4 m diametru). În masiv, tulpina este bine
conformată, cilindrică, bine elagată, dreaptă. Scoarţa gri-închis, subţire, dezvoltă la vârste
înaintate ritidom crăpat longitudinal, relativ subţire. Coroana este ovoidală.

74
 Lujerii anuali sunt bruni-verzui sau bruni, glabri, lucitori, cu măduva discontinuă,
formată din lamele înghesuite, iar mugurii sunt alterni, comprimaţi lateral,  pedicelaţi, cu
doi solzi de aceeaşi lungime, glabri, bruni, brumaţi. Cicatricea frunzei este subrotundă, cu
numeroase urme fasciculare.
Frunzele sunt mari, de 7-12 cm
lungime, cu patru lobi dispuşi
simetric, doi câte doi, acuţi; lobii
superiori formează o ştirbitură larg
obtuză la vârful frunzei. Sunt glabre,
pe faţă verzi lucitoare, pe dos verzi-
deschis, sau glauces-cente, iar toamna
se colorează în galben-auriu.
Florile hermafrodite, termi-
nale, solitare, mari (4-8 cm),
campanulate, cu aspect de lalea (de
aici “tulipifera”) sau de crin (în
greceşte leirion = crin), galbene-
verzui sau galbene-sulfurii, cu dungi
portocalii; au trei sepale verzi,
divergente, caduce, şase petale,
numeroase stamine şi carpele. Apar
prin mai-iunie.
Fructele sunt multiple, în
Fig. 67 - Liriodendron tulipifera L.: formă de conuri alungite, de 6-8 cm
a - lujer; b - detaliu de mugure terminal, c - detaliu de lungime; includ numeroase nucule
mugure deschis, d - lujer în secţiune; e - frunze, f - libere, cu câte o aripă unilaterală de
floare; g - con fructifer, h - fruct 2,5-3,5 cm lungime (samare
monoaripate), care devin mature la
începutul toamnei şi se diseminează
treptat, până în primăvara viitoare.
Areal natural şi de cultură (fig. 68). Specie
originară din estul şi sud-estul Americii de Nord,
atingând oceanul Atlantic şi Golful Mexic. În nord
avansează până în zona Marilor Lacuri. Este una
dintre speciile tipice de foioase din aria sa naturală
de răspândire.
În ţara noastră s-a cultivat mai mult în scop
ornamental, în diverse zone, prin parcuri şi grădini.
Remarcabilă este însă comportarea sa în
Arboretumul Simeria, în staţiuni din Lunca
Mureşului, unde creşterile sunt active şi
conformaţia trunchiurilor este, în cele mai multe Fig. 68 – Arealul natural al
cazuri, excepţională (unele exem-plare în vârstă de speciei Liriodendron tulipifera L. (după
100 de ani au înălţimea de circa 30 m şi diametrul Harlow et Harrar, 1958)
de aproximativ 70 cm).

75
 Cerinţe ecologice. Manifestă preferinţe pentru ţinuturile cu climă moderată,
îndeosebi ferite de îngheţuri târzii. Gerurile le suportă destul de bine. Zăpada, chiciura şi
poleiul pot provoca ruperea ramurilor, care sunt relativ fragile. Necesită însă soluri bine
aprovizionate cu apă, jilave, profunde, afânate, trofice, cum sunt cele aluvionare din lunci,
cu pânza freatică la mică adâncime, dar nu mai sus de 1-1,5 m. Îi sunt defavorabile solurile
cu exces de carbonaţi, cele compacte, înţelenite şi deficitare în apă.
Însuşiri biologice şi importanţă. Arborii izolaţi fructifică de la vârste mici (circa
20-25 de ani), abundent şi cu periodicitate mică. Puterea germinativă a seminţelor este
scăzută, de numai 10-15 %. În tinereţe lăstăreşte activ. Creşterile sunt foarte active, astfel
că, în optimul ecologic de cultură (luncile râurilor), se dovedeşte a fi o veritabilă specie
repede crescătoare, indicată pentru înnobilarea zăvoaielor şi şleaurilor de luncă.
Longevitatea este mare, de până la circa 500 ani.

Subclasa RANUNCULIDAE

ORDINUL RANUNCULALES

FAMILIA RANUNCULACEAE A. L. JUSS.

GENUL CLEMATIS L.

Clematis vitalba L. – figura 69

- Curpen de pădure -

Fig. 69 - Clematis vitalba L.:

a - detaliu de lujer cu muguri; b - ramură cu frunze şi fructe, c - floare, d - fruct cu stil plumos

Specie indigenă, liană agăţătoare, volubilă, cu rizom puternic.

76
 Tulpina înaltă până la 10 m (târâtoare în lipsă de suport), cu scoarţa externă
exfoliabilă în fâşii lungi.
Lujerii sunt verzi-cenuşii până la vişinii. cu şase muchii rotunjite, rar păroşi
(îndeosebi la noduri).
Frunzele opuse, imparipenat-compuse, cu 3-5 foliole ovate sau ovat-lanceolate, de 3-
10 cm lungime, la vârf acute sau acuminate, pe margini întregi,  neregulat crenat- lobate
sau lobulate (uneori adânc sectate), la bază rotunjite sau slab cordate, pe dos, în lungul
nervurilor, lânos păroase. Peţiolul frunzei se poate transforma în cârcel de prindere; peţiolul
foliolelor este de circa 1-3 cm lungime.
Florile hermafrodite, albe-verzui, mici (circa 1-2 cm), în panicule terminale şi
axilare; fiecare floare cu periant din 4 (5) elemente, numeroase stamine şi carpele.
Fructele multiple, formate din numeroase achene plumoase, mult timp persistente.
Inflorescenţele fructifere au forma unui ghem păros, suriu-albicios.
Specie din Europa Centrală şi sudică (ajunge în nord până în Anglia), Africa de Nord
şi Asia Mică (fig. 70), comună la noi la câmpie şi dealuri, începând din silvostepă până în
făgetele montane inferioare. Apare nu numai în pădure, ci şi în tufărişuri extraforestiere.
Manifestă rusticitate apreciabilă,
suportând solurile grele, uscate până la
umede (specie mezoxerofită până la
mezohigrofită). Dovedeşte afi-nitate pentru
solurile eubazice, adeseori carbonatate, slab
acide-neutre.
Cerinţele sale faţă de lumină sunt
variabile, vege-tând atât în lumină cât şi în
Fig. 70 – Arealul natural al speciei zone umbrite. Nu prezintă importanţă în plan
Clematis vitalba L. (după Meusel et al., 1965, silvicultural sau peisagistic.
modificat de Schuck, 1995)
Dimpotrivă, atunci când se instalează masiv, în plantaţii sau regenerări naturale,
umbreşte speciile de bază, facilitează retenţia zăpezii şi apare pericolul producerii rupturilor
în coroană sau la tulpini, iar în plan estetic creează o notă de disconfort în peisaj.

Clematis alpina (L.) Mill. (Atragene alpina L.) - figura 71

- Curpen de munte -
Specie indigenă, cu tulpini volubile sau scadente, lungi de 1-2 m.
Lujerii, ca şi la curpenul de pădure, sunt hexa-muchiaţi, însă mai subţiri, bruni la
bruni-roşietici.
Frunzele opuse, imparipenat-compuse, caracteristic, sunt biternate (de două ori
trifoliate), cu foliole de 2-5 cm lungime, ovat-lanceolate, la vârf acuminate, pe margine
adânc serate; peţiolul frunzei este lung şi, la ramurile sterile, se transformă în cârcel.
Florile hermafrodite, actinomorfe, campanulate, mari de 3-5 cm, cu patru sepale
albastre-violacei, lanceolate; au numeroase staminodii petaloide; sunt solitare şi prezintă
pedunculi lungi. Receptaculul este glabru (spre deosebire de C. vitalba, la care este păros).
Fructele tot multiple, achene mici, cu o prelungire patul păroasă (patul: aproximativ
o
la 45 - aluzie la poziţia perişorilor faţă de prelungirea filiformă a achenei).

77
 Fig. 71 - Clematis alpina L.:
a - ramură cu frunze şi flori; b - fruct multiplu; c - fruct cu stil plumos
Clematis x jackmannii Th. Moore.:
d - lujeri cu frunze şi floare

Specie răspândită în ţinuturile eurasitice de mare altitudine, în climate reci în sezonul

hibernal, răcoroase estival. La noi se întâlneşte începând din făgetele montane, dar mai ales
în molidişurile de mare altitudine, depăşind uneori limita superioară a pădurii, pătrunzând în
jnepenişurile subalpine.
Se instalează pe soluri superficiale, acide, scheletice, chiar pe stâncării (specie
preferenţial saxicolă, mezofită-mezohigrofită).
Prezintă importanţă redusă, naturalistică sau ca posibilă specie de introdus în
alpinetumuri.

FAMILIA BERBERIDACEAE A. L. JUSS

GENUL BERBERIS L.

Berberis vulgaris L. - figura 72

- Dracilă -
Specie indigenă, spon-tană şi cultivată în scop ornametal, arbust tufos de până la
circa 2 m înălţime, cu vârful ramurilor arcuit spre exterior. Scoarţa tulpinilor şi a ramurilor
este cenuşie.
Lujerii anuali sunt la început galbeni sau gălbui-roşcaţi, apoi cenuşii şi sunt prevăzuţi
cu spini folianei (de origine foliară-nervuri transformate), spre baza lujerilor trifurcaţi (sau
câte doi), spre vârful lujerului simpli, de 1-1,5 cm lungime.

78
 Mugurii sunt mici, ovoizi, alterni, cu
solzi uscaţi.
Frunzele sunt simple, obovate, de 2-4
cm, spre bază cuneate, marginea spinos-
serată, pe dos verzi; sunt glabre, peţiolate, pe
ramurile scurte grupate în smocuri, în rest
solitare. Sunt acrişoare şi toamna devin
roşietice.
Florile galbene, mici, cu 6 sepale şi 6
stamine, dispuse în raceme pendente, de 4-6
cm lungime, axilare, plăcut şi puternic
mirositoare. Apar prin luna mai.
Fructele sunt bace elipsoidale, de 8-
12 mm lungime, roşii, cu miez făinos au 1-2
seminţe obovate, slab carenate. Se coc la Fig. 72 - Berberis vulgaris L.:
începutul toamnei şi rămân pe lujeri până a - lujer; b - ramură cu frunze şi fructe; c -
spre iarnă. inflorescenţă; d - floare; e - fruct
Prin parcuri se cultivă frecvent forma atropurpurea Rgl., cu frunzele intens purpurii.
Arbust indigen cu răspândire europeană, la noi sporadic în toată ţara, îndeosebi în
regiunea colinară. Se cultivă în parcuri şi grădini. Rezistă la ger şi la fum. Are rusticitate
mare, vegetând pe soluri diverse, de la uşoare până la grele, excesiv uscate la revene,
profunde sau superficiale (uneori scheletice), în locuri însorite sau umbrite.
Prezintă importanţă ornamentală, având flori, fructe şi frunze decorative. Se
pretează la tundere, find astfel aptă pentru instalarea gardurilor vii.
Nu este indicată cultura sau menţinerea sa în apropierea terenurilor agricole,
deoarece este gazdă intermediară pentru ciuperca Puccinia graminis.

Berberis thunbergii D. C. - figura 73

- Dracilă japoneză -
Specie exotică, originară din Japonia,
cultivată în scop ornamental. Este arbust
tufos, de până la 2-2,5 m înălţime.
Lujerii glabri, bruni-purpurii,
prevăzuţi numai cu spini simpli.
Frunzele obovate, mici, de 1-3 cm
lungime, cu baza prelung cuneată, marginea
întreagă, pe dos, caracteristic, glaucescente.
Florile tot galbene, în raceme cu
numai 2-5 flori sau în umbele.
Fructele bace roşii, roşii-deschis,
Fig. 73 - Berberis thunbergii L.: a - lujer; b - strălucitoare, de circa 1 cm lungime.
frunze; c - fruct
Specie exotică, originară din Japonia, cultivată mult la noi ca specie ornamentală, sub
formă de tufe sau în garduri vii. Are cerinţe ecologice asemănătoare cu Berberis vulgaris.

79
 Subclasa HAMAMELIDIDAE

ORDINUL HAMAMELIDALES

FAMILIA PLATANACEAE DUMORT

GENUL PLATANUS L.

Platanus hybrida Brot. (Platanus x acerifolia (Ait.) Willd.)

(Platanus orientalis x P. occidentalis) - figura 74
- Platan -
Arbore de mari dimensiuni, până la 30 (35) m înălţime şi peste 1 m diametru, cu
înrădăcinarea puternică, dezvoltată mult lateral, iar tulpina este, în general, scurtă,
caracteristic, cu scoarţa exfoliabilă în plăci mari, rezultând pete cenuşii-gălbui. Ritidomul,
localizat numai pe unele porţiuni de trunchi, este cenuşiu, mărunt crăpat.
Coroana arborilor izolaţi,
la vârste mari, este largă, formată
din ramuri viguroase.
Lujerii sunt geniculaţi, la
început pubescenţi, apoi glabri,
bruni-verzui, cu inel stipelar în
dreptul mugurilor. Mugurii alterni,
conici, cu vârful obtuz, stau
depărtaţi de axul lujerului, sunt
lungi de 6-10 mm şi au un singur
solz, care prezintă nişte muchii
(striuri) longitudinale; stau ascunşi
în teaca de la baza peţiolului
frunzelor, astfel că, după căderea
acestora, rămâne cicatricea ca un
guleraş la baza mugurelui.
Frunzele sunt mari, de 12-25 cm
lungime, palmat-lobate, cu 3-5
lobi triunghiulari, întregi sau rar
dinţaţi-lobulaţi, cu sinuri ce
pătrund pe circa 1/3 din jumătatea
laminei; lobii sunt ceva mai lungi
decât laţi, cu vârful acut sau
subţire, setaceu. Baza frunzei este
trunchiată până la slab şi larg
Fig. 74 - Platanus hybrida Brot.: cordată. În tinereţe sunt păroase, la
a - lujer; b - frunză; c - fruct compus sferic; d - fruct maturitate glabre sau glabrescente
(pe nervuri, pe dosul frunzei, sunt
însă, de obicei, păroase).

80
Înfloreşte târziu, prin mai.
Florile unisexuat-monoice; cele femele în capitule globuloase, pendente, cu carpele
libere.
Fructele stau aglomerate într-o formaţiune sferică, consti-tuind o pluriachenă de 2-
2,5 cm diametru, cu pedunculul lung de până la 10 -15 cm. Pe acelaşi peduncul sunt 1-2, mai
rar 3 capitule fructifere. Achenele au vârful conic, stilul alungit, iar la baza fructului se află
smocuri de peri ruginii, care ajută la diseminare. Capitulele fructifere rămân iarna pe ramuri.
Este de origine prezumtiv hibridogenă între P. occidentalis şi P. orientalis. Se cultivă
foarte mult la noi în parcuri şi aliniamente. De asemenea, sunt şi încercări de folosire a sa în
cultură în luncile râurilor (de exemplu în Lunca Dunării).
Rezistă bine la ger şi îngheţuri târzii (are pornire tardivă în vegetaţie). Se dezvoltă bine
pe soluri profunde, afânate, revene până la umede (suportă însă şi solurile compacte şi
relativ uscate).
Are temperament de lumină.
Cultura sa forestieră se recomandă numai în staţiuni de luncă.
Are o mare valoare ornamentală, datorită frunzelor mari, palmat lobate,
inflorescenţelor fructifere persistente iarna în coroană, dar şi pentru dimensiunile mari ale
trunchiului (cu ritidomul parţial exfoliat) şi profunzimii coroanei.
Creşterile sunt viguroase, iar longevitatea este de câteva sute de ani.
Rezistă bine la poluare.

Platanus occidentalis L. - figura 75

- Platan occidental, Platan american -
Arbore de până la 40 (50) m
înălţime şi circa 3 m diametru,
originar din America de Nord, cu
scoarţa albicioasă în tinereţe, cu
porţiuni mari brune, la vârste
înaintate cu ritidom relativ subţire,
exfoliabil în plăci mici (chiar şi pe
ramurile principale).
Lujerii tineri sunt păroşi, apoi
glabri, bruni.
Frunzele de 10-20 cm
lungime, cu 3-5 lobi triunghiulari,
mai laţi decât lungi, întregi sau
dinţaţi-lobulaţi, la bază trunchiate
sau slab cordate, pe dos, la început
tomentoase, apoi slab pubescente în
lungul nervurilor.
Capitulele fructifere mai Fig. 75 - Platanus occidentalis L.:
mari, de 2,5 -3 cm diametru, solitare, a - mugure lateral şi cicatrice; b - forme de frunze; c -
rar câte două pe un peduncul comun. fruct compus sferic; d - fruct
Achenele cu vârful rotunjit, terminat
într-un stil scurt.

81
 Este originar din Mexic şi estul S.U.A. La noi s-a cultivat puţin, numai ca specie
ornamentală.
Preferă climate moderate şi soluri bogate, profunde, jilave-umede. Nu suportă apa
stagnantă. Se comportă mulţumitor pe solurile slab salinizate.

Platanus orientalis L. - figura 76

- Platan oriental -
Arbore de până la circa 30 m înălţime, originar din Balcani, Asia Mică şi Caucaz, cu
scoarţa exfoliabilă în plăci mari, astfel că trunchiul rămâne neted pe cea mai mare parte a
sa, cenuşiu-albicios.
Frunzele au 5 (7) lobi, evident mai lungi decât laţi, întrucât sinurile sunt foarte
adânci. Lobii au la bază doi lobuli (lobi) mai mici, uneori unul sau trei. Vârful lobilor este
prelung acuminat, setaceu, cartilaginos, iar baza frunzelor este cuneată, mai rar trunchiată.

Fig. 76 - Platanus orientalis L.:

a - frunză şi fructe compuse; b - fruct

Capitulele fructifere mai mici, de 1-2 cm, câte (2) 3-4 pe un peduncul comun.
Achena are vârful conic, terminat într-o prelungire filiformă (stil) mai lungă decât la P.
hybrida.
Este originar din Grecia, Asia Mică, Caucaz, nordul Irakului şi Iranului (fig. 77),
ajungând spre răsărit până în vestul Himalaiei. La noi se cultivă în scop orna-mental.
Preferă ţinuturile cu climă blândă şi solurile bogate, profun-de şi umede, din lunci.
Rezistă bine în condiţii de exces de umiditate, aşa cum o dovedeşte comportarea sa în astfel
de condiţii, în bazinul Mării Caspice, în amestecurile realizate cu Pterocarya pterocarpa, pe

82
soluri hidromorfe. De aceea, prezintă
perspective reale de cultură în zăvoaie, iar
utilizarea sa ca specie ornamentală este
chiar mai oportună decât a platanului hibrid,
întrucât ritidomul se exfoliază pe cea mai
mare parte a trunchiului şi a ramurilor
principale, astfel că arborii maturi sunt foarte
pitoreşti.

Fig. 77 – Arealul natural al speciei

Platanus orientalis L. (după Aslanboga et
Gemici, 1998)

ORDINUL FAGALES

FAMILIA FAGACEAE DUMORT

GENUL FAGUS L.
Caractere generale de diagnoză
Specii arborescente, cu înrădăcinarea pivotant-trasantă, scoarţa obişnuit fără
ritidom, netedă şi mugurii alterni, lungi, depărtaţi de axul lujerului, fusiformi. Frunzele
caduce, marcescente la exemplarele tinere, mai frecvent întregi. Florile unisexuat-monoice,
cele mascule pendente, în capitule lung pedunculate, fiecare floare cu perigon campanulat,
din 4-7 lobi şi 8-16 stamine; cele femele grupate câte două, dispuse într-un involucru cu 4
diviziuni, scurt pedicelat, rezultat din creşterea a numeroase bractee (fiecare floare femelă
este alcătuită dintr-un perigon îngust, neregulat-laciniat şi ovar trigonal, cu trei loji
biovulate; din cele 6 ovule ale unei flori se dezvoltă numai unul). Fructele, denumite
popular jir, sunt achene pronunţat 3-muchiate, închise complet, câte două, într-un involucru
sub formă de cupă; cupa tetra-lobată, la exterior cu apendiculi subulaţi, lemnoşi sau foliacei,
se deschide la maturitate şi eliberează fructele. Maturaţia este anuală, iar germinaţia este
epigee.

Fagus sylvatica L. - figura 78

- Fag -
Arbore de mărimea I, de până la 30 m înălţime (excepţional până la 40 (45) m) şi de
până la 2 m în diametru, la limita longevităţii fiziologice.
Înrădăcinarea pivotant-trasantă (pivotantă în tinereţe).
Tulpina, de multe ori, în masiv, bine conformată, cilindrică, elagată pe mari lungimi.
Totuşi, frecvenţa înfurcirilor este destul de mare. Scoarţa cenuşie până la albicioasă, de
multe cu pete mari albe-cretacee; este subţire şi nu formează ritidom decât rareori, mai ales
la baza trunchiului. După elagarea ramurilor laterale, în timp, pot să apară pe tulpină linii
curbe de culoare închisă (acolade), denumite “bărbi chinezeşti”. Alteori, insolaţia produce
pârlituri ale scoarţei sub formă de pete mai mari sau mai mici, rugoase, iar gerurile pot
provoca gelivuri (crăpături în lemn).

83
 Coroana ovoidală în masiv, larg-globuloasă la arborii izolaţi, cu lujerii anuali
geniculaţi, la început păroşi, apoi glabri, bruni sau verzi, iar mugurii sunt fusiformi şi mult
îndepărtaţi de ax, de până la 2-3 cm lungime, cu vârful ascuţit, solzoşi (urmele solzilor
rămân ca nişte cerculeţe fine, suprapuse, la baza lujerilor).
Frunzele sunt eliptice până la ovate, mai rar slab obovate, de 5-10 cm lungime, cu
vârful acut şi baza îngustă sau rotunjită, pe margini sinuate, rar dinţate sau aproape întregi,
în tinereţe moi păroase pe ambele feţe, ciliate pe margine, ulterior glabre pe faţă, pe dos
păstrând smocuri de peri în unghiurile dintre nervuri; peţiolul de circa 1cm lungime.
Toamna devin pieloase şi, înainte de
cădere, devin arămii.
Florile unisexuat-monoice,
cele mascule în capitule pendente
lung pedunculate, fiecare floare
alcătuită dintr-un perigon
campanulat, păros, cu 4-7 lobi
(sinurile pătrund pe circa 1/2 din
lungimea perigonului sau chiar mai
mult) şi 8-16 stamine. Cele femele
stau câte două într-un involucru
păros, alcătuit din numeroase bractee
unite la bază, cu patru diviziuni;
involucrul este erect, scurt pedunculat
şi la maturitate (toamna, prin
septembrie - octombrie) eliberează
fructele, care sunt două într-o cupă.
Cupa matură este ruginiu-păroasă, cu
apendiculi numeroşi, rigizi, subulaţi,
dehiscentă în patru valve. Fructul,
denumit jir, este o achenă ascuţit-
trimuchiată, brună-roşcată, de 1-1,5
cm lungime (circa 3000-5000 achene
la 1 Kg). Germinează primăvara
Fig. 78 - Fagus sylvatica L.: devreme, spre sfârşitul lunii aprilie.
a - lujer cu muguri; b - frunze şi inflorescenţe; c - floare Plantula are cotiledoanele deasupra
masculă, d - floare femelă; e - fructe în cupă desfăcută; solului (germinaţie epigee), mari,
f - fruct; g - plantulă reniforme, verzi pe faţă şi argintii-
mătăsoase pe dos.
Arealul natural (fig. 79). Fagul este una din speciile de mare reprezentativitate în
pădurile din ţinuturile vestice, centrale şi sudice ale Europei. Astfel, cele mai întinse
suprafeţe le ocupă în fosta Iugoslavie (circa 4 milioane ha), în România (circa 2 milioane),
apoi în Franţa (1,7 milioane ha), Germania (1,15 milioane ha), Bulgaria (0,62 milioane ha) –
Milescu, et al., 1967.
Este întâlnit începând din ţinuturile sudice, mediteraneene (unde apare din Pirinei) şi
le urmează din Franţa până în Grecia, iar înspre nord avansează cel mai mult în sudul
Peninsulei Scandinave, unde ajunge la circa 60°. În vest ajunge până la Oceanul Atlantic, iar

84
în nord-vest până în sudul Angliei, cuprinzând apoi Belgia, Olanda, Germania şi cea mai
mare parte din Danemarca.
Limita estică ajunge până în Republica Moldova, unde apare insular, numai în partea
centrală (Turok, et al., 2000), trecând apoi în Carpaţi.
În ţinuturile nordice ale arealului său este specie de câmpie şi de dealuri (începând
din Anglia şi până la coastele Mării Baltice), pentru ca în sud şi sud-est să devină adeseori
specie montană. Altitudinea maximă se înregistrează pe flancurile Etnei, în Sicilia, la 2 160
m, dar urcă mult în altitudine şi în alte zone, ce de exemplu în Pirinei (2 000 m), în Alpi (1
665 m), în Jura (1 600 m), în timp ce în Munţii Harz, în Germania, ajunge la circa 800 m.

Fig. 79 - Arealul natural al speciilor:

Arealul fagului în ţara noastră este bine dezvoltat, însumând 1 915 600 ha, ceea ce
reprezintă circa 31 % din suprafaţa păduroasă, fiind specia cea mai răspândită (fig. 80).
Fagul se întâlneşte în special în zona montană, unde constituie arborete pure sau de amestec
cu speciile de răşinoase, îndeosebi cu bradul, dar şi cu molidul. Adeseori între amestecurile
de fag cu brad şi molidişurile pure se intercalează o bandă de făgete pure de mare altitudine.
Este prezent într-o proporţie destul de mare şi la dealuri, unde, de asemenea, constituie
arborete pure, dar şi multe păduri de amestec cu alte foioase, îndeosebi cu gorunul,
carpenul, teii, paltinul, arţarul ş.a. (şleaurile de deal). Limita inferioară a făgetelor
încheiate se găseşte la altitudini de 300 – 500 m, cu unele excepţii (pe flancurile văilor
înguste şi umede), ca de exemplu în Banat, unde fagul coboară până la circa 100 m pe Valea
Cernei şi la circa 60 m în zona Văii Dunării (pe Valea Mraconia). Pâlcuri izolate de fag,
dispersate, se întâlnesc şi la câmpie, ca la Hinova, lângă Drobeta-Turnu-Severin, la
Bucovăţ, lângă Craiova – aproape a dispărut, sau în Muntenia (pădurea Bucov – Ocolul
Silvic Bolintin, sau în pădurile Hereasca, Ciolpani, Gherghiţa şi Snagov – în Ilfov). Trebuie
menţionată, de asemenea, existenţa insulei de fag din Dobrogea, la Luncaviţa, pe un versant
nordic. Limita superioară a făgetelor încheiate este situată la 1 200 – 1 400 m, dar uneori
şi mai sus, ca în Parâng şi Apuseni, unde ajunge la circa 1 650 m. În Carpaţii Meridionali,
pe versanţii nordici, sunt destul de frecvente situaţiile în care fagul ajunge până la

85
 Fig. 80 - Arealul fagului în România:

1 500 m. Prezenţa fagului la limita superioară a pădurii constituie o excepţie în ţara

noastră. Astfel de situaţii se întâlnesc în Munţii Bihor, Semenic, Cernei, Sebeş, Parâng,
Vâlcan etc. Este adevărat însă că acest lucru a fost determinat uneori de factorul antropic,
prin defrişarea molidişurilor de limită, ca în masivul Gârbova sau, probabil, şi în Munţii
Bihorului, în Parâng ş.a.
Cerinţe ecologice. În linii generale, arealul natural al fagului poate fi departajat în
două sectoare mai importante: unul vestic şi central european, aflat sub influenţa climatului
oceanic, atlantic, şi altul nord-estic şi sud-est european, cu caracteristicile bine cunoscute ale
climei continentale. În acest context trebuie menţionat faptul că, deşi în ţinuturile central-
europene fagul este îndeosebi o specie montană, influenţa climatului oceanic în zona
respectivă este încă evidentă, în timp ce la limita răsăriteană a răspândirii sale climatul
suferă evidente influenţe continentale. Totodată, precipitaţiile joacă şi ele un rol important
în răspândirea şi vitalitatea fagului, ceea ce face ca în arealul său cuantumul acestora să fie
superior pierderilor prin evaporare. De aceea, răspândirea fagului şi limitele sale arealistice
sunt evident influenţate atât termic, cât şi de nivelul precipitaţiilor (în cazul limitei
răsăritene a răspândirii sale).
Cu toate acestea, factorii climatici se pot compensa într-o anumită măsură. Astfel,
dacă în ţinuturile nordice ale arealului, în Anglia şi Suedia, în zone cu temperatura medie
anuală de 5-6° C, fagul poate vegeta şi la numai 500 mm precipitaţii pe an, în schimb în
Europa Centrală, la temperaturi medii anuale de circa 10° C, necesită minimum 900 – 1 000
mm precipitaţii pe an. Pe de altă parte, limita sudică a arealului fagului este şi ea
determinată de regimul termic şi de precipitaţii, în mod concret de temperaturile ridicate, dar
mai ales de precipitaţiile insuficiente.
Aceşti doi factori ecologici îşi pun amprenta şi asupra răspândirii fagului în ţara
noastră. Astfel, comportamentul mezoterm al acestei specii este evident, ceea ce

86
restricţionează în mod vădit avansarea sa în zona de Picetum. Climatul din zona de Fagetum
este mai cald decât cel din zona de Picetum, dar ceva mai puţin umed. În schimb,
comparativ cu bradul, manifestă o amplitudine termică şi, în general, climatică mai largă. Pe
de altă parte însă, prezenţa fagului la dealuri este cel mai adesea influenţată de condiţiile
geomorfologice particulare create de vrasanţii umbriţi şi de existenţa văilor cu umiditate
atmosferică ridicată, care pot favoriza coborârea sa la altitudini mici, uneori chiar sub 100
m. Totuşi, fagul este foarte sensibil la secetă şi uscăciune.
Un alt factor climatic care se implică decisiv în determinarea arealului fagului îl
constituie îngheţurile târzii, care limitează nu numai răspândirea sa spre nord-est şi est, ci îi
fragmentează prezenţa în plin areal, ca în Alpii Centrali sau în ţinuturile din Carpaţi cu
inversiuni termice frecvente (funduri de văi, depresiuni închise etc.), unde cedează locul
carpenului (la altitudini mici), sau este înlocuit uneori de molid, care coboară şi constituie o
bandă de arborete sub pădurile de fag. Foarte sensibile faţă de îngheţurile târzii se dovedesc
plantulele, dar pot fi afectaţi şi arborii maturi, prin distrugerea aparatului foliar. Gerurile
mari pot afecta puieţii, mai ales în absenţa zăpezii, sau provoacă gelivuri în lemn ori
"pişcături" ale scoarţei, mai mult sau mai puţin pronunţate. Efecte nefavorabile determină şi
arşiţa, care afectează plantulele lipsite de adăpost, determinând ofilirea lor, iar la arborii
puşi brusc în lumină apar pârlituri ale scoarţei (cicatrici relativ mari, superficiale, scoarţa
devenind rugoasă; sub influenţa gerurilor, acestea se pot amplifica în profunzimea scoarţei,
generând “pişcături”).
Sensibilitatea mare pe care o manifestă plantulele faţă de factorii climatici amintiţi
împiedică regenerarea naturală a fagului în afara adăpostului oferit de pădure. De altfel,
arboretele mature creează un mediu foarte prielnic pentru regenerarea naturală, seminţişurile
instalându-se cu uşurinţă cu ocazia intervenţiilor silvotehnice care se practică la aplicarea
tratamentelor.
Temperamentul fagul este de umbră (cel mai pronunţat de umbră dintre toate
foioasele arborescente de la noi). În stare de masiv se mulţumeşte cu numai 1/60 – 1/80 din
luminozitatea totală. Uneori fagul constituie arborete atât de bine încheiate, încât lumina
pătrunde greu în interiorul lor, astfel că, în aceste situaţii, speciile însoţitoare arbustive
adeseori lipsesc; pot lipsi chiar şi platele ierboase - cazul “făgetelor nude”. Creşterile
puieţilor puşi în lumină sunt foarte active, diferenţele faţă de cei umbriţi fiind remarcabile
(Marcu, 2000).
În privinţa cerinţelor faţă de edafotop, fagul este considerat ca o specie care necesită,
în general, soluri fertile, fără a egala însă bradul în această privinţă. Solurile din făgete
influenţează evident performanţele de creştere prin proprietăţile lor fizice. Astfel,
favorabile s-au dovedit cele afânate, mijlociu profunde sau profunde, permanent revene
(specie mezofită), cu textură luto-nisipoasă, sărace în schelet. Vegetează foarte slab pe
solurile superficiale, cu mult schelet şi suportă foarte greu pe cele compacte, cu textură fină.
Nu suportă uscăciunea din sol, dar nici excesul de umiditate (apariţia sa pe soluri
hidromorfe este o excepţie, iar în turbării nu se instalează niciodată). În raport cu însuşirile
chimice ale solurilor se dovedeşte, de asemenea, destul de pretenţios, fiind o specie de soluri
mezobazice-eubazice. Făgete de mare productivitate se întâlnesc pe soluri cambice, de tipul
brunelor eumezobazice, bogate în humus şi baze de schimb, slab acide, permeabile, aerisite,
revene. Totuşi, denotă un potenţial biologic ridicat şi pe soluri ceva mai sărace în baze de
schimb şi mai acide, dar profunde, afânate, permeabile şi fără variaţii accentuate de

87
umiditate, cum sunt cele formate pe şisturi cristaline, granite, banatite, gresii, conglomerate
(ca în Munţii Banatului sau în Carpaţii Meridionali).
Fagul ocupă uneori suprafeţe destul de întinse chiar pe soluri scheletice, cu condiţia
să fie trofice (ca de exemplu pe rendzine), dar apare şi pe brune-gălbui luvice, pe luvisoluri
albice, acidificate. Solurile cu aciditate pronunţată nu-i sunt însă favorabile, pe măsură ce
creşte aciditatea scăzând productivitatea arboretelor. Astfel, în făgetele cu Vaccinium
myrtillus, în care pH-ul pe profil variază de regulă între 4,20 şi 5,20, productivitatea este
inferioară, în timp ce în făgetele cu floră de mull, cu pH 6,20-6,30, productivitatea este
superioară (Milescu, et al., 1967).
În raport cu substratul litologic, în optimul său de vegetaţie fagul nu manifestă
preferinţe. La limitele de areal s-au constatat însă anumite afinităţi ale fagului faţă de
substrat. Astfel, în climatul mai rece şi mai umed de la limita nordică a arealului, în Anglia,
nordul Germaniei, Suedia, Danemarca etc., fagul preferă solurile formate pe substrate
calcaroase, în timp ce în regiunile sudice ale arealului, care sunt mai calde, el se situează
mai adesea pe soluri formate pe substrate silicioase.
Aceeaşi dependenţă faţă de substrat este vizibilă şi în dispunerea pe verticală a
fagului, ceea ce face ca la altitudini mari să apară adeseori pe calcare, care asigură un spor
de căldură în sol. În climate reci şi umede, acolo unde substratul este silicios,
descompunerea resturilor organice este greoaie, formându-se moder sau humus brut, ceea ce
explică de ce fagul preferă la altitudini mari substatele calcaroase.
Însuşiri biologice şi corelaţii morfo-ecologice. Maturitatea fagului este târzie, spre
70-80 de ani în masiv şi 40-50 de ani la arborii izolaţi. Periodicitatea fructificaţiei este
destul de mare, de 4-6 ani, fiind însă dependentă de bonitatea staţiunii (în staţiuni de limită
ecologică periodicitatea este mai mare). Maturaţia este anuală; jirul se coace prin
septembrie-octombrie (recoltarea se face în octombrie-noiembrie). Puterea germinativă este
relativ mare, de 50-70 %. Germinaţia se produce primăvara devreme, spre sfârşitul lunii
aprilie. Lăstăreşte foarte slab.
Creşterile din primii ani sunt foarte reduse. După circa cinci ani se activează,
rămânând însă mai mici decât la molid, dar ceva mai mari ca la brad. Cele mai active
creşteri curente în înălţime se înregistrează aproximativ la 30-40 de ani, fiind de până la
circa 80 cm anual. În staţiuni situate în optimul ecologic, la 100 de ani, creşterea medie
anuală este de 8-9 m3/an/ha (maximum 12-13 m3/an/ha, ca în cele mai productive arborete
bănăţene). Totuşi, în multe din arboretele indigene, în staţiuni de fertilitate medie, fagul
produce numai circa 5-6 m3/an/ha.
Longevitatea fagului nu este prea mare, nedepăşind decât foarte rar 300-400 de ani.
Pe soluri cu umiditate sporită longevitatea sa se reduce până la numai 150-200 de ani.
Atunci când este rănit în tinereţe, creşte foarte mult pericolul ca la vârsta exploatabilităţii
trunchiul să devină putregăios.

Fagus orientalis Lipsky - figura 81

- Fag oriental, Fag de Caucaz -
Arbore de mărimea I, cu coroana relativ îngustă, piramidală şi lujerii viguroşi,
mătăsos-păroşi până iarna.
Frunzele eliptice până la obovate sau obovat-oblongi, relativ mari, de 9-15 cm
lungime, cu 9-12 (14) perechi de nervuri laterale, curbate evident în sus înainte de marginea
limbului; sunt la vârf acute sau acuminate, la bază lat cuneate sau rotunjite.

88
 Florile mascule au perigomul larg campanulat, slab divizat (pe cel mult 1/3 din
lungime), foarte păros, albicios-pufos.
Fig. 81 - Fagus orientalis Lipsky:
a - lujer cu muguri; b - frunză; c - floare din contactul ancestral cu Fagus sylvatica a
masculă; d - cupă cu jir
Cupele păroase, în zona bazală cu
câţiva apendiculi lăţiţi, frunzoşi, liniar-
alungiţi, verzi, peţiolaţi.
Este originar din Caucaz, Crimeea,
nordul Asiei Mici şi sud-estul Peninsulei
Balcanice (v. fig. 78). Specia a fost
semnalată sporadic şi la noi, în sudul
Banatului, dar şi în Dobrogea, Muntenia,
Oltenia, în Podişul Moldovei (Dobrovăţ,
Lipovăţ, Chiţoc, Bârnova etc.), în
Transilvania (jud. Alba) ş.a.
Cerinţe sale ecologice îl diferenţiază
de fagul comun, fiind mai iubitor de căldură
şi mai rezistent la secetă, dar mai sensibil
faţă de ger şi îngheţuri.
Prezenţa sa în pădurile noastre, chiar
dacă este numai sporadică, suscită un
deosebit interes fitogeografic, deoarece aici
se află la limita nordică a arealului său, iar
rezultat hibridul Fagus taurica.

Fagus taurica Popl.

- Fag de Crimeea -
Este hibrid natural între Fagus sylvatica şi F. orientalis, cu unele caractere
intermediare între cei doi părinţi (de exemplu, adâncimea de divizare a perigomului florilor
mascule, mărimea frunzelor şi numărul perechilor de nervuri laterale - 8 la 12 perechi), iar
altele foarte apropiate de unul dintre genitori (de exemplu, prezenţa apendiculilor frunzoşi
de la baza cupei, caracter moştenit de la fagul oriental, dar, totuşi, apendiculii sunt
nepeţiolaţi).
Este originar din Balcani şi Crimeea, la noi fiind întâlnit sporadic în zonele de
interferenţă de areal, actuale sau mai vechi, între fagul comun şi fagul oriental (în făgete din
sudul şi sud-estul ţării, inclusiv în insulele de fag din regiunea de câmpie – Dumitriu-
Tătăranu, 1961; Geacu şi Loghin, 2000). Cerinţele sale ecologice sunt mai apropiate de ale
fagului oriental.

GENUL CASTANEA MILL.

Caractere generale de diagnoză
Specii arborescente, rar arbustive, cu scoarţa crăpată, formând ritidom.
Mugurii alterni, iar frunzele sunt căzătoare, lanceolate sau ovat-oblongi-lanceolate,
pe margine acut dinţate. Florile unisexuat-monoice, cu maturaţia anuală; cele mascule
grupate în amenţi lungi, erecţi, fiecare floare cu un perigon campanulat format din şase
diviziuni şi 10-20 stamine, iar cele femele mai rar solitare, obişnuit câte trei într-un

89
involucru spinos, aşezate la baza amenţilor masculi, fiecare floare find alcătuită din şase
lacinii perigonale, şase staminodii, un ovar cu şase loji biovulate, îngustat într-un stil scurt,
cu şase ramificaţii stigmatifere. Fructele sunt achene, câte 1-3 într-un involucru spinos,
acicular-ţepos, ce se desface la maturitate în 2-4 valve. Germinaţia este hipogee.

Castanea sativa Mill. (C. vesca Gaertn.) - figura 82

- Castan, Castan brun -
Arbore de mărimea I, de până la 30 m înălţime şi 1,5-2 m în diametru. Tulpina
adeseori cu ramificaţii joase, formează ritidom cu crăpături adânci, brun-închis.
Lujerii sunt viguroşi, glabri, brun-roşcaţi, cu numeroase lenticele albicioase, iar
mugurii ovoizi, cu cicatricele frunzelor mari, aproximativ semicirculare.
Frunzele oblong-lanceolate, mari (10-22 cm lungime şi 4-8 cm lăţime), cu vârful
treptat îngustat, pe margine pronunţat-setaceu dinţate, glabre; nervaţiunea proeminentă.
Florile mascule grupate în amenţi cilindrici, erecţi, lungi (10-13 cm), galbeni, fiecare
floare cu perigon alcătuit din şase diviziuni şi 10-20 stamine; cele femele sunt, de regulă, la
baza amenţilor masculi, verzi, câte 2-3 într-un involucru spinos, aproape lemnos la
maturitate, sferic, acoperit de spini deşi, aciculari, rigizi.
Fructele sunt achene globuloase
sau ovoidal-turtite şi brusc acuminate,
la vârf cu resturile celor şase
ramificaţii stigmatifere, de până la 2-3
cm diametru sau lungime, brune-
închis; stau câte 1-3 în cupa formată de
învelişul fructifer. Maturaţia este
anuală, fructele se coc prin octombrie,
când cupa se desface în patru (două)
valve. Puterea germinativă este de 50-
60%.
Arealul natural şi de cultură
(fig. 83). Este specie mediteraneană,
răspândită într-o fâşie situată de o parte
şi de alta a paralelei de 40° latitudine
nordică, începând din Peninsula Iberică
şi continuând spre răsărit peste
Peninsula Balcanică, nordul Asiei
Mici, sudul Caucazului şi Crimeea,
până la Marea Caspică. Este prezent şi
în nordul Africii, pe coasta nord-
vestică, în Maroc, Algeria şi Tunisia.
La noi în ţară originea sa
naturală este îdoielnică, fiind introdus
probabil din perioada colonizării
romane, devenind specie naturalizată. Fig. 82 - Castanea sativa Mill.:
Există două zone mai importante de a - lujer; b - frunze, amenţi masculi şi amenţi
răspândire: una în depresiunea femeli; c - achene cu involucru; d - achenă
subcarpatică a Olteniei de nord-vest, la

90
Polovragi, Tismana, Baia de Aramă ş.a., alta în nord-vestul ţării, la Baia Mare, Baia Sprie,
Tăuţi ş.a. De asemenea, prin culturi a fost extins şi în alte zone ale ţării, îndeosebi în
localităţi şi în apropierea acestora (la Horezu sau în alte zone din Oltenia, în Transilvania
ş.a.).

Fig. 83 - Arealul speciei Castanea sativa Mill. (după Bottacci, 1998,

modificat de autori)

Cerinţe ecologice. Castanul preferă regiunile cu climat blând, cald şi umed, ferit de
îngheţuri puternice şi geruri mari, cu sezon lung de vegetaţie. Aceste preferinţe climatice au
fost confirmate şi în ţara noastră, dovedindu-se totuşi acomodabil şi pentru climate mai reci,
unde însă pot apărea efecte ale gerurilor şi îngheţurilor, iar creşterile realizate şi
fructificaţiile sunt diminuate (ca în cazul exemplarelor existente la Grădina dendrologică a
Facultăţii de Silvicultură şi Exploatări Forestiere din Braşov). În consecinţă, castanul este o
specie de climat mediteranean-submediteranean, termofilă şi mezofilă.
În privinţa cerinţelor edafice, se dezvoltă pe soluri diverse, de la mezobazice până la
oligobazice, de troficitate potenţială globală medie (soluri mezotrofe). Preferă solurile
bogate în feldspaţii potasici, afânate, permeabile şi aerisite, formate pe roci vulcanice, şisturi
cristaline ş.a. Nu-i convin solurile superficiale, cu conţinut ridicat de carbonaţi, precum şi
cele cu textură fină, argiloase.
Temperamentul este subheliofil, apropiat de al carpenului, dar totuşi ceva mai de
lumină.
Însuşiri biologice şi importanţă. Arborii izolaţi ajung la maturitate de timpuriu,
primele fructificaţii apărând la circa 20 de ani, iar în masiv de la 40-50 de ani. Maturaţia
este anuală, prin octombrie. Capacitatea germinativă este de circa 50-60 %. Periodicitatea
fructificaţiei este de 2-3 ani.
Creşterile sunt active în tinereţe, asigurându-i o mare capacitate de concurenţă
interspecifică. Longevitatea este foarte mare, de până la circa 1000 de ani.

GENUL QUERCUS L.
Caractere generale de diagnoză
Cuprinde specii arborescente, mai rar arbustive, cu frunzele alterne, căzătoare sau
persistente (la speciile indigene sunt căzătoare, marcescente la exemplarele tinere). Florile
sunt unisexuat-monoice, cu maturaţie anuală sau bienală; cele mascule grupate în amenţi

91
pendenţi, subţiri (fiecare floare cu perigon divizat în 4-7 lobi şi 4-12 stamine), iar cele
femele solitare sau grupate câte 2-8 în inflorescenţe spiciforme, sesile sau pedicelate.
Fructele sunt achene cilindrice, elipsoidale sau ovoidale, cuprinse mai mult sau mai puţin
într-o cupă lemnoasă (involucru fructifer) solzoasă sau cu apendiculi rigizi. Germinaţia este
hipogee.
SUBGENUL ERYTROBALANUS SPACH.

Quercus rubra L. (Q. borealis Michx.) – figura 84

- Stejar roşu, Stejar roşu american -
Arbore de mărimea I, (Q.
borealis var. maxima (Marsh.)
Ashe realizează până la 50 m
înălţime), cu tulpina bine legată,
dreaptă sau  rău conformată (în
funcţie de condiţiile staţionale şi de
desimea arboretului). Scoarţa
cenuşie, subţire, netedă până la
circa 40 ani, după care se formează
un ritidom cu crăpături rare şi
superficiale, asemănător cu cel de
tei.
Lujerii glabri, lucitori, roşii-
bruni sau cenuşii, cu lenticele
gălbui, iar mugurii de circa 6-8 mm
lungime, ovoid-ascuţiţi, roşii-bruni,
lucitori, glabri.
Frunzele oblongi, eliptice
sau obovate, de 10-22 (25) cm
lungime, cu 3-4 (5) perechi de lobi
triunghiular-ovaţi, lobulaţi; lobii şi
lobulii terminaţi în vârfuri setacee,
Fig. 84 - Quercus rubra L.: alungite; sinurile dintre lobi relativ
a - lujer; b - detaliu de lujer cu muguri; c - ramură cu înguste şi rotunjite, pătrund până la
frunze şi flori femele; d, e, f - fruct şi cupă mijlocul jumătăţii laminei.
Frunzele sunt verzi-închis pe faţă, verzi-gălbui sau cenuşii pe dos, cu smocuri de peri
ruginii în axilele nervurilor; sunt marcescente, iar toamna se colorează în roşu sau
portocaliu. Peţiolul foliar de 2-5 cm lungime.
Florile mascule în amenţi de 10-12 cm lungime, pendenţi; cele femele sunt scurt
pedicelate.
Fructele, ghinde ovoidale până la globuloase, de 1,5-2,5 cm lungime şi 1-2 cm
diametru, la bază plane sau uşor concave, cu tegumentul brun; sunt cuprinse foarte puţin, pe
cel mult 1/3 într-o cupă turtită, sub formă de taler sau uşor conică, cu solzii alipiţi, bruni-
roşcaţi, plani, cu vârful obtuz.
Areal natural şi arealul de cultură în ţara noastră. Specie originară din estul
Americii de Nord (fig. 85), unde avansează spre nord mai mult decât ceilalţi stejari

92
americani, până la circa 48° (sud-estul Canadei), iar limita sudică se situează la 32°, cu puţin
mai la nord de ţărmurile Golfului Mexic.
Spre est se apropie mult de litoralul
Oceanului Atlantic, pe care nu-l atinge decât
în nord-estul ariei sale de răspândire, între
43-45° latitudine. Limita vestică se apropie
de meridianul de 100° longitudine vestică,
dezvol-tarea maximă de la est la vest
înregistrându-se la limita nordică a arealului
său, între circa 62° şi 95° longitudine
vestică.
Stejarul roşu a fost introdus în Europa
la sfârşitul secolului XVII-lea, îndeosebi în
ţinuturile centrale şi vestice. Fig. 85 - Arealul speciei Quercus
La noi în ţară a fost cultivat atât în rubra L. (după Harlow et Harrar, 1958)
scop decorativ, ca specie de parc sau în aliniamente, cât şi ca arbore forestier, chiar şi în
terenuri degradate (unde însă nu a dat rezultate bune). Suprafaţa totală a arboretelor de stejar
roşu depăşeşte în prezent circa 2 500 ha, din care aproximativ 1 650 ha sunt culturi efectuate
în vestul ţării, cum sunt de exemplu cele din Ocolul silvic Săcuieni (Bihor). În Europa pare
a-şi găsi optimul de vegetaţie în zonele de Castanetum şi Quercetum şi în partea caldă a
Fagetum-ului. Acest lucru s-a verificat şi în culturile efectuate la noi în ţară, unde a dat
rezultate bune începând de la câmpie şi până în făgetele de deal, şi chiar în făgetele montane
inferioare.
Cerinţe ecologice. În arealul natural, stejarul roşu creşte în condiţii foarte variate, de
la climatul cu influenţe tropicale din sudul ariei sale de răspândire, la cel atlantic din nord-
est sau continental din nord-vest. Precipitaţiile sunt însă oriunde îndestulătoare, de cel puţin
700 mm pe an (în unele zone chiar de până la 1 600 mm). În general, suportă bine gerurile
mari din iarnă şi, de regulă, scapă de efectele îngheţurilor de primăvară, întrucât porneşte în
vegetaţie relativ târziu. În schimb, se dovedeşte sensibil faţă de îngheţurile timpurii, care
surprind uneori lujerii parţial lignificaţi, producându-se astfel bifurcarea trunchiurilor.
În staţiuni montane reci şi umede creşte relativ încet (ca în zona Valea Cetăţii-
Râşnov), iar litiera sa greu alterabilă duce la acumulări însemnate de substanţă organică
nedescompusă.
Din punct de vedere al solurilor, cerinţele sale nu sunt prea mari, putând vegeta atât
pe soluri nisipo-lutoase, relativ sărace în elemente minerale, cât şi pe cele bogate în argilă
(luto-argiloase, lutoase), uneori destul de grele şi de compacte, asemănătoare cu cele pe care
le ocupă cerul şi gârniţa. Totuşi, nu-şi poate pune în valoare calităţile sale de specie repede
crescătoare decât pe soluri bogate, afânate, cu textură uşoară şi umiditate suficientă.
Cercetările din ultimul timp au reliefat că stejarul roşu manifestă anumite tendinţe de
eurifitism, rezistând, pe de o parte, surprinzător de bine la secete prelungite (probabil ca
urmare a promptitudini închiderii-deschiderii stomatelor), iar pe de altă parte, fiind capabil
să vegeteze şi pe soluri hidromorfe, cum sunt cele pseudogleice ş.a.
Temperamentul său este subheliofil, suportând mai bine umbrirea laterală decât
stejarii indigeni. Umbrirea de sus de lungă durată îi dăunează, conducând la eliminarea sa.
Însuşiri biologice. Stejarul roşu fructifică mult mai devreme decât stejarul sau
gorunul. Maturitatea arborilor în masiv este la 25-30 de ani. Totodată, periodicitatea

93
fructificaţiei este mult mai mică decât la stejarii indigeni, fiind anuală sau la 2-3 ani, iar
fructificaţiile sunt abundente. Se regenerează foarte uşor pe cale naturală.
Ghinda rezultată din plantaţiile de stejar roşu din ţara noastră are un procent de
germinaţie ridicat, de până la 80-85 %. Puieţii devin apţi de plantat la 2 ani (uneori chiar la
1 an) şi suportă greu repicajul, întrucât dezvoltă un pivot lung de până la 30-40 cm.
Lăstăreşte viguros şi abundent până la vârste înaintate.
Creşterea este foarte activă, mai ales în tinereţe, când, până la 30-40 de ani,
depăşeşte stejarii indigeni. În pepinieră, la un an, realizează uneori chiar 0,5 m înălţime. În
arborete, la 10 ani, în staţiuni optime, poate depăşi 6 m înălţime. La 60 de ani poate produce
aceeaşi cantitate de masă lemnoasă ca şi gorunul la vârsta de 140 de ani. Ulterior însă
creşterile în înălţime se reduc simţitor.

Quercus coccinea Muenchh. - figura 86

- Stejar roşu -
Arbore de până la 25 m înălţime, cu tulpina, de regulă, mai slab elagată decât la Q.
rubra.
Lujerii glabri, roşii-portocalii, uşor muchiaţi, cu lenticele roşcate, iar mugurii ovoizi,
de până la 6 mm lungime, păroşi (mai ales în jumătatea superioară).
Frunzele eliptice sau obovate, de 8-15 cm lungime, cu 3(4) perechi de lobi, prevăzuţi
cu 3-7 dinţi (lobuli) terminaţi într-un vârf subţire; sinurile dintre lobi mai largi şi, îndeosebi,
mai adânci decât la Q. rubra, depăşind mijlocul jumătăţii laminei; frunzele sunt 
concolore, pe dos cu smocuri mici de peri în axilele nervurilor.
Fructele câte 1-2 la subsuoara frunzelor, ovoide sau globuloase, de 1-1,5 (2,5) cm
lungime. Stau în cupe turbinate
(conic-emisferice), brusc contrase
într-o prelungire în formă de gât;
solzii cupei lax imbricaţi, cei de la
bază carenaţi sau gheboşi.
Este originar tot din America
de Nord, din estul Statelor Unite şi
sudul Canadei. Înaintează mai puţin
decât Q. rubra spre nord. La noi s-a
cultivat mai mult în parcuri şi grădini
botanice, în timp ce plantaţiile
forestiere sunt pe suprafeţe foarte
mici (dintre plantaţiile reuşite pot fi
amintite cele din nord-vestul ţării).
S-a dovedit a fi o specie destul
de rezistentă la ger şi la îngheţurile
târzii, intrând în vegetaţie mai târziu
decât Q. rubra. Fig. 86 - Quercus coccinea Muenchh.:
Este indicată cultura sa în scop a - detaliu de lujer cu muguri; b - cicatrice şi mugure
ornamental. lateral; c - frunză; d - cupă şi fruct

94
 SUBGENUL CERRIS (SPACH.) OERST

Quercus cerris L. - figura 87

- Cer, Ceroi -
Arbore indigen de până la 30-35 m înălţime şi 1,5 m diametru, cu tulpina adeseori
dreaptă, cilindrică şi ritidom format de timpuriu, uşor recunoscut la exemplarele vârstnice,
fiind gros, tare, cu crăpături longitudinale adânci, roşii-cărămizii în profunzime (culoarea
roşie-cărămizie iese uşor în evidenţă, pe fondul negricios al ritidomului).
Coroana este, în general, îngustă şi concentrată spre vârful tulpinii, bogată în frunziş;
cerul este uşor de evidenţiat de la distanţă datorită coloritului întunecat al coroanei şi
luciului frunzelor, pe faţă.
Lujerii cenuşii sau bruni-verzui, des pubescenţi sau tomentoşi, cu muguri mici,
ovoizi, tomentoşi, prevăzuţi cu numeroase stipele filamentoase, persistente, mai lungi decât
mugurii.

Fig. 87 - Quercus cerris L.:

a - lujer cu muguri; b - ramură cu frunze şi fructe; c - inflorescenţă masculă; d - floare masculă
mărită; e - floare femelă mărită; f - fruct; g - cupă; h - detaliu de cupă

95
 Frunzele eliptice până la ovat-oblongi, uneori ovat-lanceolate, de 5-15 cm lungime,
cu vârful acut şi baza îngustată sau slab cordată, pe margini de la penat-fidate până la penat-
sectate, cu lobi întregi sau lobulaţi, triunghuiulari, acuţi, terminaţi într-un muncron scurt;
sunt pieloase, pe faţă verzi-închis-lucitoare, aspre, pe dos cenuşii sau gălbui, tomentoase (la
maturitate numai în lungul nervurilor); au 4-8 (10) perechi de lobi, iar peţiolul este evident,
lung de până la 2-2,5 cm, prevăzut adeseori cu stipele la bază. În tinereţe frunzele sunt
marcescente.
Fructele sunt sesile sau scurt pedunculate, solitare sau până la 4 într-un fascicul;
achena este mare, de 2-4 cm lungime, ovoidal-cilindrică, cu vârful trunchiat şi mucronat;
cupa cuprinde achena pe circa 1/2, este emisferică, cu numeroşi solzi alungiţi, ghimpoşi,
divergenţi, recurbaţi, lemnoşi. Maturaţia este bienală, spre deosebire de celelalte cvercinee
indigene, la care maturaţia este anuală.
Areal natural (fig. 88). Cerul este o specie submediteraneană şi mediteraneană, cu
răspândire longitudinală începând din Peninsula Iberică (jumătatea nordică a acesteia, unde
se pare că a fost introdus prin culturi mai vechi – Bussotti, 1997), până în Asia Mică. Rămân
în afara arealului său sudic insulele Baleare, Corsica, Sardinia, Creta şi Cipru. Înspre
interiorul continentului european pătrunde cel mai mult în Ungaria şi România, nedepăşind
însă paralela de 50°.

Fig. 88 - Arealul speciei Quercus cerris L. (după Pignatti, 1982, citat de Bussotti, 1998)
În răspândirea cerului în ţara noastră se disting două zone mai importante (fig. 89).
Prima dintre ele include păduri de mică altitudine, începând din silvostepă până la coline, în
Oltenia şi Muntenia. Aici urcă în altitudine până la circa 500 - 600 m. Cea de-a doua zonă
de răspândire cuprinde preponderent păduri de dealuri din vestul şi sud-vestul ţării,
începând din sudul judeţului Satu Mare şi vestul Sălajului (exemplare izolate ajung însă
până în Maramureş, la Sighetul Marmaţiei), până în Banat. În vestul Munţilor Apuseni
ultimele arborete rărite de cer ajung până la circa 900 m altitudine, iar exemplare izolate, rău
conformate şi de dimensiuni mici urcă chiar până la 1 000 m, în contact cu fagul. Cel mai
mult pătrunde înspre interiorul Transilvanei în judeţul Hunedoara, până la limita cu judeţul
Alba. Lipseşte însă în Podişul Transilvaniei. De asemenea, lipseşte din Moldova (insular
apare doar la Rogojeni, în judeţul Galaţi). În Dobrogea se întâlneşte pe suprafeţe relativ
restrânse.
Formează atât arborete pure (cerete), cât şi de amestec cu alte specii de cvercinee,
mai ales cu gârniţa, mai rar cu stejarul sau cu stejarul brumăriu. Când se amestecă cu alte
foioase, formează cereto-şleauri.

96
 Ocupă circa 3 % din suprafaţa păduroasă a ţării noastre.

Fig. 89 - Arealul cerului în România

Cerinţe ecologice. Cerul creşte la câmpie şi coline, în silvostepă şi în subzona

stejarului, având afinitate pentru ţinuturile cu climate calde, cu sezon lung de vegetaţie, fiind
o specie relativ termofilă (eutermă-mezotermă). Gerurile mari din iarnă sunt greu suportate,
provocându-i gelivuri. Totodată, suportă bine seceta şi uscăciunea, încadrându-se în
categoria speciilor mezoxerofite-xerofite (relativ xerofite).
Solurile pe care creşte cerul sunt adeseori grele, luto-argiloase sau argiloase, greu
permeabile, deci cu drenaj intern deficitar, fiind moderat până la puternic podzolite prin
hidrogeneză. Sunt soluri de mare compactitate în orizontul B, pseudogleice sau
pseudogleizate, vertice, cu regim de umiditate foarte variabil, de la excesiv umede după
topirea zăpezilor, până la puternic uscate în timpul verii. De altfel, cerul manifestă o
amplitudine destul de largă faţă de dinamica sezonieră a umidităţii din sol, consumând
multă apă în perioadele în care aceasta este în exces, reducându-şi însă mult pretenţiile în
timpul secetelor estivale. Astfel de situaţii se întâlnesc destul de frecvent în silvostepă sau
pe terasele şi platformele de la dealuri, unde cerul constituie adeseori arborete pure sau de
amestec cu gârniţa. De altfel, atunci când se discută despre adaptabilitatea unor specii de
cvercinee pe soluri compacte, cu regim alternat de umiditate şi cu conţinut ridicat de apă
necedabilă în timpul secetelor estivale, se au în vedere cerul şi gârniţa. Trecând apoi la
compararea acestor două specii în privinţa toleranţei faţă de aceste staţiuni limitative,
trebuie să precizăm că, până de curând, cerul era considerat ca mai puţin adaptat decât
gârniţa (Stănescu, 1979; Stănescu et al., 1997). Cercetări recente (Blujdea, 2000) relevă
totuşi că cerul este mai bine adaptat şi mai performant în astfel de condiţii decât gârniţa,
dispunând de o capacitate sporită de reglare a deschiderii stomatelor, în funcţie de
accesibilitatea apei în sol şi alţi parametrii ecologici (temperatura aerului, deficitul de vapori
de apă din atmosferă etc.). Strategia cerului în asemenea condiţii este de contracarare a
efectelor secetei şi temperaturilor mari prin promptitudinea mecanismului de închidere şi
deschidere a stomatelor. Aşa se explică de ce, în condiţii de stres termohidric îndelungat,

97
aşa cum s-a înregistrat în perioada 1982-1993, arboretele de cer au fost afectate mai puţin de
fenomenul de uscare decât cele de gârniţă. Acesta este, ca atare, un motiv în plus să
admitem superioritatea adaptativă a cerului faţă de gârniţă în staţiuni limitative din punct de
vedere termohidric, mai ales când asemenea condiţii limitative afectează arboretele mai
mulţi ani la rând.
Totodată, o particularitate a cerului constă în faptul că se poate menţine pe soluri
bogate în CaCO3.
Din punct de vedere al cerinţelor faţă de lumină, cerul este o specie heliofilă.
Însuşiri biologice şi importanţă. Maturitatea cerului este mai timpurie decât a
celorlalţi stejari indigeni, pe la 50-60 de ani; periodicitatea fructificaţiei este, în medie, de
3-5 ani. Maturaţia este bienală (singura specie indigenă de cvercinee cu maturaţia în anul al
doilea). Lăstăreşte viguros şi chiar drajonează, dar foarte rar.
Creşterea puieţilor este mai activă decât la gorun şi stejar, pentru ca ulterior să fie
depăşit de aceste specii. La 100 de ani, în condiţiile staţionale cele mai bune, productivitatea
medie a arboretelor de cer este de circa 5 m3/an/ha.
Longevitatea este cea mai mică dintre toate speciile indigene de cvercinee, cerul
nedepăşind decât foarte rar 200-300 de ani.

SUBGENUL LEPIDOBALANUS (ENDL.) OERST

SECŢIA ROBUROIDES SCHW.
SERIA SESSILIFLORAE LOJ.

Quecus petraea (Matt.) Liebl. ssp. petraea (Liebl.) Soó

(Q. sessiliflora Salisb., Q. sessilis Ehrh.) - figura 90
- Gorun, Gorun comun -
Arbore de mărimea I, până la 40 (45) m înălţime, cu înrădăcinare pivotantă, nu însă
atât de puternică ca a stejarului.
Tulpina este, în general, dreaptă, cilindrică, mai bine conformată decât a stejarului,
cu ritidom relativ subţire, cenuşiu-închis, mai mărunt şi mai regulat brăzdat faţă de cel al
stejarului (planşa 12).
Lujerii verzi-întunecat sau bruni-verzui, glabri, slab lenticelaţi, cu muguri relativ
mici, de 6-8 mm lungime, ovoizi sau ovoizi-conici, mai îngrămădiţi spre vârful lujerilor.
Frunzele de 8-16 cm lungime, variabile ca formă, obişnuit rombic-obovate, alteori
eliptice sau eliptic-ovate, cu baza îngustată, neauriculate, pe margini sinuat-lobate până la
penat-fidate, cu 5-8 perechi de lobi, dispuşi relativ simetric, rotunjiţi, întregi sau slab
lobulaţi; lobii descresc treptat ca mărime din zona de lăţime maximă a frunzei spre vârf. Pe
dos, la maturitate, sunt fin pubescente, sau cu smocuri fine de perişori în axilele nervurilor.
Peţiolul este de 1-2 (2,5) cm lungime.
Fructele solitare sau câte 2-5, ovoidale-elipsoidale, mai mici decât la stejar, de 1,5-
2,5 cm lungime. Maturaţia anuală, iar puterea germinativă este de 60-70%. Cupa sesilă sau
foarte scurt pedunculată, conic emisferică, de 0,6-1,2 cm înălţime, cu peretele foarte subţire,
astfel că marginea superioară a cupei este evident ascuţită; solzii cupei sunt liberi, însă
foarte strâns imbricaţi, ovat-lanceolaţi, plani (rar slab convecşi),  pubescenţi.

98
 Fig. 90 - Quercus petraea (Matt.) Liebl. ssp. petraea (Liebl.) Soó:
a - frunze şi fructe; b - cupe; c - detaliu de cupă; d-h - forme de frunze

Areal natural (fig. 91). Gorunul ocupă suprafeţe importante în ţinuturile Europei
Centrale şi de vest. La vest, arealul său ajunge în pădurile din zona limitrofă Oceanului

Fig. 91 - Arealul speciilor:

99
 Atlantic, incluzând treimea superioară a Peninsulei Iberice, de unde avansează înspre nord
prin Europa Occidentală, inclusiv prin Marea Britanie, ajungând în Norvegia, pe litoralul
Oceanului Atlantic, la peste 60° latitudine nordică. În sudul Peninsulei Scandinave,
aproximativ la 60°, se înregistrează disjuncţia arealului gorunului de cel al stejarului. În
timp ce stejarul avansează semnificativ spre răsărit, limita estică a gorunului coboară oblic
spre sud-est, prin vestul Ucrainei, până la gurile Donului şi ale Nistrului. Se întâlneşte, de
asemenea, în Crimeea şi Caucaz, de unde trece puţin şi în Asia Mică. Limita sudică a
arealului său urmăreşte îndeaproape nordul Mării Mediterane. În aceste ţinuturi sudice este
depăşit de stejar, lipsind din arealul său insulele Baleare şi Sardinia, iar în Sicilia, Creta şi
Cipru apare doar insular.
În ţara noastră ocupă circa 672 000 ha, în care se includ şi suprafeţele deţinute de
celelalte două subspecii de gorun - ssp. dalechampii şi ssp. polycarpa (fig. 92). În prezent
gorunul este cel mai răspândit dintre speciile indigene de Quercus (aproximativ 56 %), iar
pe ansamblul suprafeţei păduroase a ţării noastre deţine o pondere de circa 10 %.
Dintre speciile noastre de cvercinee, gorunul urcă la altitudini mai mari, formând un
subetaj aparte de vegetaţie. În esenţă, este localizat la dealuri, de ambele părţi ale
Carpaţilor, urcând destul de frecvent până în zonele premontane, dar cu foarte rare apariţii
în zona montană, până la circa 950 – 1 000 m altitudine. Totuşi, trebuie remarcată prezenţa
sa insulară şi în pădurile montane, ca pe versanţii transilvăneni, în Munţii Bârsei – până la

Fig. 92 - Arealul gorunilor în România

circa 1 100 m altitudine (la Poiana Braşov) sau în Munţii Breţcului, dar mai ales pe
versantul sudic al Muntelui Cozia, unde urcă în front compact până la 1 300 m (exemplare
izolate de gorun se întâlnesc în Cozia chiar până la 1 350 – 1 400 m, în etajul pădurilor de
molid – ecotipul de stâncărie).

100
 La câmpie, spre silvostepă, se întâlneşte foarte rar, ca în pădurile de la Brăneşti, de
lână Bucureşti, sau în unele zone din judeţele Dolj, Mehedinţi, în Moldova ş.a. De remarcat
că se întâlneşte şi în pădurile Ciucurova şi Babadag, din nordul Dobrogei, iar exemplare
izolate apar chiar şi în pădurile din sudul provinciei respective, unde condiţiile staţionale
marchează limita de suportanţă termică şi hidrică pentru această specie.
În Carpaţii Orientali se întâlneşte frecvent până la 400 - 500 m altitudine, dar
avansează uneori şi în pădurile situate la 600 - 800 m), în Munţii Apuseni ocupă zona
deluroasă de până la 600 - 700 m (urcă însă şi până la circa 900 m), iar în Carpaţii
Meridionali arboretele pure sau de amestec cu participarea gorunului pot fi remarcate până
la 700 - 800 (900) m sau chiar mai sus.
În subetajul său de vegetaţie preferă versanţii însoriţi din regiunea de podgorie, unde
formează atât arborete pure (gorunete), cât şi frecvente păduri de amestec (şleauri de deal).
Se localizează mai rar pe funduri de văi sau pe versanţii nordici, unde cedează locul
carpenului, fagului sau bradului. La limita sa superioară se poate asocia cu fagul (goruneto-
făgete) sau poate să apară, mai rar, ca specie diseminată în amestecurile de răşinoase cu fag
(ca la Poiana Braşov) sau în păduri de răşinoase de la altitudini mici sau medii (în Munţii
Breţcului, în Cozia etc.).
Cerinţe ecologice. Existenţa unor zone importante de suprapunere şi de interferenţă
în arealul lor general, sau chiar pe spaţii mai restrânse, cum este, de exemplu, cel al ţării
noastre, relevă apropierea în plan adaptativ a gorunului de stejarul pedunculat. Cu toate
acestea, cele două specii se comportă în unele privinţe diferit, fapt de asemenea uşor de
sesizat atât în ceea ce priveşte cerinţele faţă de climă, cât şi faţă de sol.
Astfel, gorunul preferă un climat de tranziţie, de la cel atlantic la cel continental, cu
amplitudini mai restrânse între sezonul hibernal şi cel estival, dovadă elocventă fiind în
acest sens absenţa sa din însemnate teritorii nord-estice ocupate de stejar. Faptul că urcă cel
mai mult în altitudine decât oricare dintre celelalte cvercinee indigene se datorează
pretenţiilor sale mai mici faţă de căldura din sezonul de vegetaţie şi, în special, din timpul
verii. În esenţă, gorunul este o specie mezotermă tipică.
În acelaşi timp, gorunul este o specie mezofilă (cerinţe medii faţă de precipitaţii –
optimul ecologic se situează între 600 şi 800 (850) mm/an), manifestând din acest punct de
vedere o amplitudine mai mică decât stejarul.
Temperamentul gorunului este de lumină, dar este totuşi mai puţin heliofil decât
stejarul pedunculat, fapt relevat de coroanele mai dese şi coronamentul mai strâns în
arboretele pure sau în cele în care este specie majoritară.
În privinţa cerinţelor faţă de sol, gorunul prezintă exigenţe mai mari faţă de unele
proprietăţi fizice ale acestora, fiind însă mai tolerant în privinţa însuşirilor lor chimice.
Astfel, optimul de dezvoltare îl înregistrează pe soluri cu textură mai grosieră decât cele din
stejărete, afânate, bine drenate, cu umiditate constantă (specie mezofită, drenofilă). Pe
solurile grele, argiloase, compacte, cu regim variabil de umiditate (pseudogleice,
pseudogleizate, gleice ş.a.), cum sunt cele din lunci sau de pe terase, apare mult mai rar,
cedând locul stejarului sau cvercineelor alternofite (cerul şi gârniţa). Ca atare, versanţii
foarte slab înclinaţi, terasele, platourile şi platformele cu roci sedimentare bogate în argilă,
greu permeabile, cu soluri brune luvice sau luvisoluri albice, puternic pseudogleizate sau
pseudogleice, constituie situaţii mai puţin favorabile pentru gorun, caz în care arboretele
sunt slab productive.

101
 Arboretele de gorun de mare productivitate şi adaptabilitate sunt situate pe soluri
profunde. În alte cazuri gorunul se mulţumeşte şi cu soluri superfciale, cu mult schelet, de
pe versanţi accidentaţi, cu pante mari, dar poate să apară chiar pe stâncării, inclusiv pe roci
calcaroase, unde însă productivitatea şi stabilitatea arboretelor sunt mult diminuate.
Este mai tolerant decât stejarul faţă de gradul de saturaţie în baze de schimb şi
suportă mult mai bine solurile acide.
Realizează creşteri remarcabile pe soluri brune eumezobazice, slab până la puternic
podzolite (brune luvice), de pe gresii, conglomerate, şisturi cristaline ş.a.
Gorunul, ca şi stejarul sau celelalte cvercinee, datorită litierei bogate în substanţe
tanante, greu alterabile, contribuie puternic la levigarea solurilor.
Însuşiri biologice şi corelaţii morfo-ecologice. Maturitatea arborilor în masiv este
atinsă la vârste înaintate, de 60-80 de ani (la arbori izolaţi mult mai repede, la 30-50 de ani).
Periodicitatea fructificaţiei este evident mai mică decât la stejar, de 4-6 ani (mai mare în
zonele de pesimum ecologic). Maturaţia este anuală, prin septembrie-octombrie, în funcţie
de staţiune. Puterea germinativă a seminţelor este de 60-70 %.
Gorunul dispune de o capacitate mare de lăstărire până la vârste înainte, ca şi
celelalte cvercinee, iar cioatele au o durată destul de mare de viabilitate. Cu toate acestea,
vitalitatea exemplarelor din sămânţă este mult mai mare decât a celor din lăstari, îndeosebi
la vârste mari.
Creşterea puieţilor de gorun este relativ redusă în primul deceniu, pentru a se activa
ulterior, menţinându-se susţinută până la vârste înaintate. În arboretele din optimul ecologic
al speciei productivitatea este de până la 7,5 m3/an/ha, la 120 de ani şi de circa 6 m3/an/ha,
la 100 de ani.
Puieţii suportă umbrirea masivului până la 4-6 ani, după care, dacă nu sunt puşi în
lumină, se autorecepează.
Longevitatea este de circa 600-700 de ani.

Quercus petraea ssp. dalechampii (Ten.) Soó - figura 93

- Gorun de Dalmaţia -
Arbore de mărimea I. Se deosebeşte de Q. p. ssp. petraea prin:
 mugurii mai mari, de până la 1-1,5 cm lungime, ovoizi-înguşti-alungiţi, ascuţiţi, bruni
până la cenuşii-gălbui, neaglomeraţi spre vârful lujerului;
 frunzele de 8-13 cm lungime, oblong-ovate sau ovat-lanceolate, cu lăţimea maximă în
jumătatea inferioară, treptat îngustate spre vârf, cu 5-7 (8) perechi de lobi ovaţi până la
ovaţi-lanceolaţi, penat-fidate sau chiar partite; lobii mai mult sau mai puţin acuţi; la bază
sunt trunchiate sau lat cuneate, pe dos, la început stelat-pubescente, apoi, de regulă,
glabre;
 ghindele câte 1-3 pe un peduncul foarte scurt; sunt de 1,5-3 cm lungime. Cupa cenuşie,
mai groasă decât la gorun, cu solzi acuţi, pubescenţi, spre baza cupei gheboşi.
Areal natural (v. fig. 92). Arbore indigen, cu centrul de răspândire în Peninsula
Balcanică, de unde se extinde în răsărit spre Asia Mică şi înspre apus până în sudul Italiei.
Înspre nord înaintează mai puţin decât gorunul comun, până în Polonia, Ungaria, România
etc.
În ţara noastră deţine un loc subordonat în arboretele dominate de gorunul comun,
fiind întâlnit mai ales în jumătatea sudică a ţării, cu precădere în zonele colinare joase şi
mijlocii (250 - 550 m altitudine).

102
 Fig. 93 - Quercus petraea ssp. dalechampii (Ten.) Soó:
a - lujer cu muguri; b - mugure şi cicatrice (detaliu); c - ramură fructiferă; d - cupe; e - detaliu de
cupă

Adeseori în arboretele cu gorun de Dalmaţia se întâlneşte teiul argintiu, ca în Dobrogea, în

sud-estul Moldovei, în Oltenia, Muntenia ş.a. În Mehedinţi şi Dolj (pădurile Hinova, Osica,
Bucovăţ, Palilula ş.a.) vine în contact cu cerul. Se întâlneşte şi în Podişul Transilvaniei.
Cerinţe ecologice. Este mai iubitor faţă de căldură decât gorunul comun şi rezistă
mai bine decât acesta la secetă (mezoxerofit-mezofit). Preferă totuşi solurile revene până la
revene-jilave. Răspândirea sa spre sud este limitată de uscăciunea silvostepei, iar înspre
nord şi la altitudini mai mari (coline înalte) factorul limitativ este cel termic. Îi convin
solurile cu permeabilitate bună, aerisite, de textură mijlocie (lutoase până la luto-argiloase).
Elagajul natural se produce mai greu ca la gorunul comun, pe numai 25-30 (35) %
din înălţimea totală, iar rectitudinea trunchiului este în general mediocră (Grapini et Beldie,
1972).

Quercus petraea ssp. polycarpa (Schur) Soó - figura 94

- Gorun transilvănean -
Arbore de până la 25 m înălţime, cu coroana relativ largă, globuloasă.
Lujerii bruni-roşcaţi sau verzi-închis, cu lenticele eliptice, mari; mugurii mari, de 1-
1,5 cm lungime, ovoid-alungiţi.

103
 Frunzele neîngrămădite spre vârful lujerului şi, caracteristic, sunt lat-eliptice până la
obovate (pe aceeaşi ramură pot fi însă şi frunze ovate sau chiar ovat-lanceolate) de 7-15 cm
lungime şi 5-7 cm lăţime, cu vârful rotunjit, slab lobate (spre vârf numai sinuat lobate),
coriace, lucitoare pe faţă, pe dos dispers-stelat-pubescente în lungul nervurilor şi în axilele
acestora (uneori glabre, la maturitate).
Ghindele câte 2-6 sau
chiar mai multe, sesile sau scurt
pedunculate, ovoide, de până la
2,5 cm lungime.
Cupa emisferică, brună,
cu perete gros, solzi laţi, cei de
la bază evident gheboşi.
Areal natural (v. fig.
91). Arbore indigen, cu areal
balcanic şi caucazian, întâlnit la
noi mult mai rar decât ceilalţi
goruni. Arealul său indigen se
suprapune în linii generale peste
cel al gorunului de Dalmaţia.
Cerinţele ecologice sunt
asemănătoare cu ale subspeciei
dalechampii, fiind mai iubitor
de căldură şi mai rezistent la
sectă decât gorunul comun
(mezoxerofit-mezofit). Rezistă
mai bine decât ceilalţi goruni pe
soluri relativ compacte, dar Fig. 94 - Quercus petraea ssp. polycarpa (Schur) Soó:
evită pe cele cu fenomene de a - lujer cu muguri; b - detaliu de mugure şi cicatrice; c -
gleizare sau pseudogleizare, cu ramură cu frunze şi fructe; d - formă de frunză (micşorată);
variaţii mari de umiditate în e - detaliu de cupă
timp (chiar pentru perioade scurte) sau pe profilul solului. Nu este pretenţios faţă de
profunzimea solului.

SECŢIA ROBUR SCHB.

SERIA PEDUNCULATAE SCHWZ.

Quercus robur L. (Q. pedunculata Ehrh.) - figura 95

- Stejar, Stejar pedunculat, Tufan -
Arbore de mari dimensiuni, până la 50 m înălţime (mai frecvent însă până la 30-35
m) şi 1-2 m diametru, cu coroana largă, neregulată (mai ales la vârste mari, în arborete
rărite şi la arbori izolaţi).
Înrădăcinarea este foarte puternică, pivotantă. Doar pe soluri hidromorfe, de tipul
lăcoviştilor, pivotul este mai puţin dezvoltat sau poate putrezi.

104
 Tulpina este, în general, destul de bine conformată, cu excepţia arboretelor rărite, cu
ritidom format de timpuriu, brun-negricios, pietros, adânc crăpat longitudinal şi transversal
(crăpăturile mai adânci - până la circa 10 cm - şi mai neregulat dispuse decât la gorun).

Fig. 95 - Quercus robur L.:

a - lujer cu muguri; b - secţiune prin lujer; c - lujer cu flori; d - frunze şi fructe; e - floare masculă; f
- floare femelă; g - secţiune în floare femelă; h - detaliu de cupă; i - ritidom

Lujerii sunt glabri, mai viguroşi decât ai gorunului, cu lenticele mici, rare, bruni-
măslinii; mugurii ovoizi, bruni-lucitori, cel terminal mai mare şi cu 4-5 muchii
longitudinale.
Frunzele variabile ca mărime (6-20 cm lungime) şi formă, mai adesea obovate, cu
baza auriculată, uneori asimetrică, scurt peţiolate (uneori aproape sesile) - peţiolul de până
la circa 5-6 mm lungime; au 4-8 perechi de lobi (sunt lobate până la penat-fidate) obtuzi sau
rotunjiţi, separaţi prin sinuri inegale; pe faţă sunt verzi închis, iar pe dos sunt glabre sau, mai
rar, puberule, mai ales în lungul nervurilor; lamina este pieloasă.

105
 Florile unisexuat monoice, cele femele lung pedunculate, grupate câte 3-6 pe un
peduncul comun. Fructele, achene ovoidale până la cilindrice, de 2-4 cm lungime, cu vârful
acut, până la maturite cu dungi verzui longitudinale, apoi brune-gălbui; stau câte 2-5 pe un
peduncul comun de 3-6 (10) cm lungime, în cupe emisferice de 8-12 mm înălţime; solzii
cupei sunt triunghiular-imbricaţi, strâns alipiţi, concrescuţi, numai cu vârful liber, plani iar
cei de la bază  bombaţi.
Areal natural (v. fig. 91). Stejarul este o specie europeană, al cărei areal este foarte
asemănător cu al gorunului în ţinuturile sudice, unde coboară până în bazinul Mării
Mediterane, de unde trece în Asia Mică, prin Turcia, până la Marea Caspică. Totodată,
arealul său este asemănător cu cel al gorunului în ţinuturile vestice, atlantice, inclusiv în
Marea Britanie. Înaintează puţin mai mult decât gorunul înspre nord, ajungând în Norvegia
până la 63°. Spre deosebire de gorun, care se opreşte în zona vărsării Vistulei în Marea
Baltică, stejarul îşi continuă răspândirea spre răsărit, aproximativ de-a lungul paralelei de
60°, până în Munţii Urali, de unde coboară înspre sud pe un traseu relativ ondulat până la
Marea Azov (nordul Mării Negre), de unde apoi îşi continuă iarăşi răspândirea spre răsărit,
până la Marea Caspică.
Arealul natural actual al stejarului în ţara noastră este puternic marcat de influenţele
antropice, ca urmare a defrişării multor păduri, în special la câmpie şi în zonele colinare
joase, pentru mărirea suprafeţei de folosinţă agricolă. De aceea, de la situaţia de specie
preponderentă în trecut ca suprafaţă deţinută din fondul total de cvercinee, a ajuns în prezent
să ocupe doar circa 141 mii ha (aproximativ 2 % din suprafaţa păduroasă a ţării). Totodată,
arealul stejarului indigen este în prezent puternic fragmentat, ceea ce ar putea genera în timp
efecte nedorite în privinţa vitalităţii şi însuşirilor biologice definitorii ale populaţiilor de la
noi (fig. 96).
Stejarul formează arborete de amestec împreună cu alte foioase (şleauri de câmpie şi
şleauri de deal) sau arborete pure (stejărete). Totodată, constituie arborete de amestec cu alte
cvercinee, cum sunt goruneto-stejăretele, cereto-stejăretele, gârniţeto-stejăretele. Când
proporţia sa în şleauri este peste 0,4 din compoziţia arboretelor, acestea sunt stejăreto-
şleauri. Majoritatea acestora sunt în regiunea de câmpie şi dealuri joase, îndeosebi în lungul
cursurilor de apă, pe care le însoţeşte înspre câmpie până în ţinuturi periferice relativ sărace
în precipitaţii. Prezenţa sa la dealuri este legată adeseori de terasele apropiate râurilo r, dar se
localizează şi pe terase largi, pe platforme şi piemonturi mai îndepărtate de cursurile de apă.
Pădurile cele mai întinse de stejar din ţara noastră (peste 80 % din total) se găsesc în
următoarele patru zone:
- în sudul ţării, în perimetrul Piteşti-Alexandria-Comana (Ilfov)-Mizil;
- în câmpiile din vestul ţării (judeţele Timiş, Arad, Bihor);
- în nord-vestul Moldovei;
- în centrul şi sud-estul Transilvaniei (îndeosebi în judeţele Mureş, Alba şi Braşov).
Altitudinal se situează adeseori mai jos decât gorunul. Limita superioară a arboretelor
cu participarea stejarului se situează la circa 600-650 (700) m, ca pe versanţii vestici ai
Munţilor Apuseni, la Mănăstirea Neamţ şi pe Valea Caşinului, în pădurile Prejmer şi
Geamăna (jud. Braşov) ş.a. Exemplare izolate pot înainta însă şi la altitudini mai mari, până
la circa 900 m (în Munţii Bihor ş.a.)
Cerinţe ecologice. Stejarul se remarcă prin adaptabilitatea sa sporită faţă de climate
variate.

106
 Fig. 96 - Arealul stejarului în România:

Euritermismul său trebuie admis mai ales dacă avem în vedere adaptabilitatea pe care o
manifestă în sezonul de repaus vegetativ faţă de climate diferite, de la cele cu influenţe
atlantice până la excesiv continentale, ceea ce explică arealul său considerabil înspre nord-
est, prin Ucraina şi Rusia. De aceea, trebuie precizat faptul că stejarul este mai rezistent
decât gorunul faţă de gerurile mari. Dacă luăm însă în considerare situarea sa altitudinală,
rezultă totuşi că, faţă de caracteristicile climatului din sezonul de vegetaţie, este mai
pretenţios decât gorunul, rămânând totuşi o specie mezotermă. Optimul său ecologic se
situează în zone cu temperatura medie anuală între 8-10(10,5)° C, iar la valori medii anuale
de circa 6° C se înregistrează limita sa de suportanţă. La altitudini mari, la dealuri înalte,
îngheţurile târzii pot cauza vătămări lujerului terminal şi florilor, mai ales exemplarelor
raportate la varietatea praecox.
Cerinţele faţă de sol îl situează în categoria speciilor relativ pretenţioase, vegetând
bine pe soluri bogate în substanţe nutritive, profunde, afânate (mezotrof-eutrof), bine
aprovizionate cu apă, revene până la umede (mezofit-mezohigrofit). De aceea, arboretele de
cea mai mare productivitate se întâlnesc de-a lungul cursurilor de apă, pe soluri aluvionare
din lunci, unde umiditatea din sol este asigurată într-un cuantum corespunzător din aport
freatic şi din precipitaţii. Suportă chiar inundaţii, dar nu de mare amploare şi numai într-un
interval de timp restrâns. În staţiunile de luncă, datorită caracteristicii sale genetice de a
forma rădăcină pivotantă, care pătrunde în sol câţiva metri, interceptând apa capilară din
pânza freatică, poate coborâ de-a lungul cursurilor mari de apă până la câmpie, în zone în
care precipitaţiile sunt reduse cantitativ, iar solurile se usucă puternic vara. În staţiunile din
luncile râurilor stejarul formează uneori arborete pe soluri de tipul lăcoviştilor, cu orizontul
gleic la foarte mică adâncime, condiţii în care pivotul lipseşte sau este foarte scurt. Pe astfel
de soluri hidromorfe, stejarul asigură cu mare eficienţă drenajul lor biologic, mai ales în
arborete cu consistenţă normală. Acolo unde arboretele din staţiuni cu exces de umiditate se
răresc sau dispar din diverse cauze, se poate ajunge la înmlăştinarea solului (ca în cazul
pădurii Livada-Satu Mare). O poziţie aparte ocupă arboretele din staţiunile de pe terase şi

107
platforme, cu soluri relativ compacte, argiloase, cu fenomene de podzolire de hidrogeneză,
condiţii în care stejarul se comportă mulţumitor. În asemenea situaţii nu poate egala însă
performanţele de productivitate şi adaptabilitate ale cerului şi gârniţei.
Creşte nesatisfăcător pe soluri sărace, acide, pe cele nisipoase, cu drenaj activ, supuse
uscăciunii, pe cele foarte compacte, cu regim alternat de umiditate. Suportă însă un oarecare
exces de săruri solubile în sol (cazul stejăretelor de pe soluri cu concentraţie relativ mare de
săruri de sodiu în profunzime, de la Sovata şi al celor din lunca şi de pe terasa Călmăţuiului,
unde sărăturarea se manifestă încă din orizonturile superioare de sol.
Stejarul este o specie heliofilă, trăsătură ce poate fi uşor evidenţiată încă din stadiul
de puiet, când, la numai 2-3 ani, dacă nu primeşte suficientă lumină se autorecepează
(pierde lujerul terminal). Autorecepările repetate sunt urmate de uscarea definitivă a
puietului. Tot ca urmare a temperamentului de lumină, arboretele se răresc de timpuriu şi
acoperă destul de slab solul, mai ales la vârste înaintate, favorizând instalarea masivă a
subarboretului, care deşi protejează solul, devine uneori un concurent de temut pentru stejar,
consumând cantităţi importante de săruri minerale şi apă, îngreunând instalarea şi
menţinerea puieţilor ş.a. Dacă umbrirea de sus este extrem de dăunătoare dezvoltării şi
menţinerii exemplarelor de stejar, în schimb umbrirea laterală este benefică, deoarece
stimulează creşterea sa în înălţime şi formarea de trunchiuri bine elagate. Pe de altă parte,
exemplarele puse brusc în lumină se “coronează”, încărcându-se de crăci lacome, care sunt
consumatoare de apă şi de substanţe minerale, contribuind la devitalizarea arborilor şi
accentuând efectele negative ale altor factori posibili de stres.
Însuşiri biologice şi corelaţii morfo-ecologice. Maturitatea stejarului în masiv este
târzie, după circa 70 de ani, iar în stare izolată începând de la circa 40-50 de ani. Maturaţia
este anuală iar periodicitatea fructificaţiei este foarte mare, de 6-10 ani (în ultimele decenii
fructificaţiile abundente au fost şi mai rare, la 12-15 ani, ceea ce a creat probleme deosebite
în privinţa aplicării tratamentelor în condiţii de asigurare a regenerării naturale). Puterea
germinativă a ghindei de stejar este de 70-80%. Capacitatea de înmulţire vegetativă, prin
lăstărire, este remarcabilă, păstrându-se până la vârste mari (chiar peste 100 de ani), întrucât
cioatele vârstnice sunt încă foarte viguroase.
Creşterea puieţilor de stejar este destul de înceată în primul deceniu, mai ales în
condiţii de aflux scăzut de lumină, lungimea lujerului anual fiind adeseori de numai 20-30
cm. Ulterior, dacă lumina este suficientă, creşterea în înălţime devine foarte activă. În unii
ani se pot înregistra chiar 2-3 creşteri (aşa numiţii “lujeri de sânziene”, aşa încât în etapa
tinereţii pot fi ani cu creşteri în înălţime de 1-1,5 m. Creşterea rămâne activă până la 150-
200 de ani (bioacumularea maximă în volum se produce între 50 şi 70 ani). Productivitatea
stejăretelor din staţiunile de optim ecologic este mai mare decât la gorun: circa 7,5 m 3/an/ha
la 100 de ani sau aproximativ 9 m 3/an/ha la 120 de ani (valorile mai mari de la 120 de ani se
datorează creşterilor radiale încă active adăugate la diametre mai mari decât cele de la 100
de ani).
Longevitatea este mai mare decât la toate cvercineele indigene, putând să ajungă
până la circa 1500-2000 de ani (obişnuit însă până la circa 600-700 de ani).

Quercus pedunculiflora K. Koch - figura 97

- Stejar brumăriu -
Arbore de până la 25 (30) m înălţime, cu ritidom adânc crăpat, asemănător celui de
stejar.

108
 Lujerii greu de deosebit de ai stejarului, sunt bruni-verzui, glabri, cu lenticele
eliptice, cu muguri relativ mari, ovoizi, alungiţi.
Frunzele variabile ca formă şi mărime, obovate sau, uneori, eliptice, de 6-20 (25) cm
lungime la bază cordat-auriculate, cu peţiol de 4-10 mm, pe margine penat-fidate până la
penat-partite, lobii mediani adesea patent-divergenţi. Pe faţă sunt verzi-închis, nelucitoare,
pe dos cenuşii-brumării, scurt şi fin puberule sau tomentoase, cu peri fasciculaţi, mai rar
glabre.
Ghinda este ovoidală, de 2,5-4 cm lungime; cupa emisferică, de până la 1,5-2 cm
diametru, cu perete gros şi solzi dispuşi în inele proeminente, spre baza cupei gheboşi, cu
pedunculul foarte lung, de până la 10-15 cm lungime, obişnuit depăşind jumătatea laminei.

Fig. 97 - Quercus pedunculiflora K. Koch:

a - frunze şi ghinde; b - cupă; c - detaliu de cupă

Areal natural (v. fig. 91). Este o specie preponderent pontică, din Grecia, Bulgaria,
Albania, România, Republica Moldova, înaintând până în nordul Asiei Mici, Caucaz şi
Crimeea.
La noi se întâlneşte în nordul arealului său, îndeosebi în ţinuturile silvostepice din
Oltenia, Muntenia, Dobrogea, insular în Moldova (lipseşte complet din Transilvania şi
Banat – fig. 98).
Cerinţe ecologice. Stejarul brumăriu este o specie termofilă şi xerofită,
caracteristică ţinuturilor temperate cu multă căldură estivală, rezistentă la uscăciune şi
tolerantă faţă de arşiţele puternice (îndeosebi var. atrichoclados). În stadiul de plantulă

109
manifestă o mare sensibilitate faţă de ger, dar ulterior suportă bine temperaturile coborâte
din timpul iernii.
Formează uneori arborete pure sau de amestec cu stejarul pufos.
Preferă solurile moderat până la puternic decarbonatate, formate pe nisipuri, nisipuri
loessoide, loess, uscat-revene, cum sunt cernoziomurile levigate sau, în silvostepa
dobrogeană, cele brune-deschise de stepă. Evită solurile podzolice, lutoase şi argiloase şi nu
suportă excesul de umiditate, mai ales dacă apa este stagnantă.

Fig. 98 - Arealul în România al speciilor:

Temperamentul este conform cu al celorlalte specii indigene de cvercinee, fiind de

lumină.
Importanţa stejarului brumăriu rezidă în primul rând în aptitudinile sale pentru
regiunile silvostepice, unde, totuşi, atunci când pânza de apă freatică este la foarte mare
adâncime, condiţiile staţionale devin limitative chiar şi pentru el.

SECŢIA DASCIA KOTSCHY.

SERIA CONFERTAE SIMK.

Quercus frainetto Ten. (Q. conferta Kit., Q. hungarica Hubney) - figura 99

- Gârniţă -
Arbore de mărimea I, realizând până la 30 (40) m înălţime, cu ritidom potrivit de
gros (mai gros decât al gorunului, dar mai subţire decât la stejar), cenuşiu-negricios, brăzdat
longitudinal, caracteristic, solzos, moale, friabil.
Tulpina bine conformată, iar coroana este largă şi relativ deasă.

110
 Lujerii viguroşi, măslinii, tomentoşi, cu peri simpli bruni sau bruni-gălbui şi peri
fasciculaţi, cenuşii, încâlciţi, spre toamnă de regulă glabrescenţi, cu numeroase lenticele
mari.
Mugurii sunt mari, de până la
1,8 cm lungime, ovoizi, acuţi, bruni-
gălbui, cei terminali înconjuraţi de
câteva stipele persistente (cad, totuşi
mai repede decât cele de cer), relativ
scurte.
Frunzele relativ mari, de 10-18
cm lungime şi 6-12 cm lăţime,
îngrămădite spre vârful lujerului, lat-
eliptice până la obovat-eliptice, la
bază auriculate şi sesile sau scurt
peţiolate, cu 8-9 (10) perechi de lobi,
penat-fidate până la penat-partite,
lobii dispuşi simetric, aproape patenţi,
despărţiţi adesea prin sinuri foarte
înguste şi adânci. Pe dos, la început
sunt catifelat-cenuşiu-păroase, cu peri
bruni, spre toamnă adesea
glabrescente.
Ghindele sesile sau foarte scurt
pedunculate, câte 2-8 la un loc,
ovoidal-elipsoidale, de până la 2,5 cm
lungime, la vârf trunchiate sau obtuze.
Cupa este lat-conică, de circa 6-12
Fig. 99 - Quercus frainetto Ten.:
mm înălţime, cu solzi liniar
a - lujer cu muguri; b - ramură cu frunze şi fructe;
lanceolaţi, lacşi, dezlipiţi de peretele
c - fruct; d - cupă; e - detaliu de cupă
cupei, bruni-gălbui-tomentoşi.
Areal natural (fig. 100). Gârniţa este o specie sudică şi sud-estică, cu areal mult mai
restrâns decât al cerului, începând din sudul Italiei, continuând prin Peninsula Balcanică,
până în nord-vestul Asiei Mici, în Turcia. Limita nordică a arealului său se află în ţara
noastră (la circa 47° latitudine nordică). În Ungaria, gârniţa nu este o specie autohtonă, ci a
fost introdusă formând câteva arborete de mică întindere (Fukarek, 1964, citat de Bartha,
1998). Apare insular şi în sudul Republicii Moldova.
La noi în ţară (v. fig. 98), ocupă circa 2 % din suprafaţa păduroasă (aproximativ 130
000 ha), constituind arborete pure sau de amestec cu cerul, stejarul ş.a., fiind prezentă
îndeosebi la vest de râul Ialomiţa, din silvostepa Olteniei şi Munteniei până în regiunea
dealurilor subcarpatice, la circa 450 m altitudine (avansează mai mult în altitudine în Banat
şi în zona dealurilor vestice ale Transilvaniei – circa 500 – 550 m, maximum 660 m pe
versanţii Semenicului).

111
 Fig. 100 - Arealul speciei Quercus frainetto Ten. (după Bartha, 1998)

Cele mai întinse păduri de gârniţă din întregul areal al speciei se află la noi în ţară, pe
platforma Cotmeana, între râurile Vedea şi Teleorman, îndeosebi în judeţul Olt – pădurea
Seaca, ocupată de această specie în proporţie de 80 %.
Cerinţe ecologice. Gârniţa, la fel ca şi cerul, este o specie eutermă-mezotermă, de
ţinuturi cu climă moderată, cu veri lungi şi călduroase. Rezistă însă mulţumitor faţă de
gerurile mari din iarnă, dar manifestă sensibilitate faţă de îngheţuri. Totodată, este o specie
semixerofită, fapt care face posibilă uneori coborârea sa din ţinuturile colinare, care-i îi sunt
mai favorabile, până la câmpie, în contact cu silvostepa, în zone cu numai 450-500 mm
precipitaţii medii anuale (intervalul de optim ecologic se situează între circa 550 şi 700 mm
precipitaţii pe an).
Uscăciunea aerului constituie un factor care limitează răspândirea sa în ţinuturile
silvostepice, alături de faptul că, deşi are capacitatea de a-şi reduce transpiraţia în perioadele
secetoase, mulţumindu-se astfel cu cantităţi reduse de apă, se dovedeşte, se pare, mai puţin
economicoasă decât cerul (care este şi el o specie semixerofită), ca urmare a mecanismului
mai greoi de închidere-deschidere a stomatelor.
Faţă de condiţiile edafice manifestă exigenţe reduse, gârniţei fiindu-i caracteristice
adeseori solurile cele mai compacte, puternic îndesate, întrucât dispune de o forţă
apreciabilă de extragere a apei din soluri cu textură fină, cu coeficient mare de ofilire şi apa
freatică situată la mare adâncime. Solurile din staţiunile caracteristice gârniţei prezintă
fenomene accentuate de podzolire şi sunt caracterizate adeseori prin regim alternat de
umiditate (ca urmare a texturii fine şi compactităţii ridicate), primăvara îmbibate puternic cu
apa din precipitaţii, iar vara devin extrem de uscate şi crapă, prezentând o cantitate mică de
apă cedabilă. În astfel de condiţii limitative, gârniţa reuşeşte să pună în valoare la un nivel
productiv apreciabil staţiuni puţin favorabile sau chiar inaccesibile altor specii colinare şi de
câmpie.
Totuşi, trebuie făcută precizarea că, şi pentru gârniţă, astfel de situaţii pot devenii
limitative, mai ales datorită stresului hidric prelungit, manifestat mulţi ani la rând, întrucât
deficitului de umiditate i se adaugă în astfel de cazuri slaba aerisire a solului ca urmare a
compactităţii ridicate, ceea ce accentuează fenomenul de deperisare (Geambaşu, et al.,
2000).

112
 Spre deosebire de cer, gârniţa este sensibilă faţă de concentraţia solului în Ca CO3,
preferând solurile cu compoziţie silicioasă.
Temperamentul este de lumină, însă ceva mai puţin heliofil decât al stejarului
(heliofil-subheliofil).
Însuşiri biologice şi corelaţii morfo-ecologice. Maturitatea este târzie, ca şi în
cazul altor specii de cvercinee, iar periodicitatea fructificaţiei este de 4-6 ani. În afară de
înmulţirea pe cale generativă, gârniţa dispune de o bună capacitate de lăstărire până la
vârste înaintate. Totodată, s-au evidenţiat şi cazuri de înmulţire vegetativă prin drajoni, ca în
pădurea Seaca (judeţul Olt) – Bolea, Popescu, 1997.
Maturaţia este anuală, ca la toate speciile din subgenul Lepidobalanus, iar puterea
germinativă este de 50-70 %. Creşterea în tinereţe, dar şi în general, este mai înceată decât
la stejar, gorun şi chiar la cer. În condiţii optime, la 100 de ani, arboretele de gârniţă produc
circa 4,5 m3/an/ha, iar la 120 de ani productivitatea poate ajunge la circa 6 m 3/an/ha.

SERIA LANUGINOSAE SIMK.

Quercus pubescens Willd. (Q. lanuginosa Thuill.) - figura 101
- Stejar pufos, Tufă râioasă -
Arbore de mărimea a III-a (până la 15 m înălţime), uneori arbust, cu coroana largă,
rară şi tulpina rău conformată,dezvoltând de timpuriu ritidom negricios, gros, adânc crăpat,
tare.

Fig. 101 - Quercus pubescens Willd.:

a - ramură cu frunze şi fructe; b - lujer; c - mugure (detaliu); d, e, f - forme de frunze; g - cupe; h -
detaliu de cupă; i - plantulă

113
 Lujerii sunt cenuşii, tomentoşi, cu muguri mici, ovoizi, de asemenea tomentoşi.
Frunzele foarte variabile ca dimensiuni (obişnuit de 4,5-8 (12) cm lungime) şi forme
(obovate, ovate, oblongi, eliptice), neregulat sinuat-lobate până la penat-partite, cu 3-6
perechi de lobi, adeseori încreţiţi, ondulaţi; la vârf acute până la rotunjite, iar la bază cordat-
emarginate, rotunjite sau cuneate, peţiolate (până la circa 10 mm); la început sunt
tomentoase pe ambele feţe, mai târziu pe faţă glabre sau glabrescente, pe dos  tomentoase
(uneori, spre toamnă, pubescente numai în lungul nervurilor).
Ghinda este îngust-ovoidă, acuminată, de 8-18 (20) mm lungime, iar cupa este sesilă
sau foarte scurt pedunculată, relativ mică, de 8-12 mm înălţime, cu solzi mici, ovaţi-
lanceolaţi, acuminaţi, foarte strâns imbricaţi, plani, cenuşiu-pubescenţi.
Arealul natural (fig. 102) cuprinde ţinuturile mediteraneene şi submeditera-neene,
înaintând înspre nord până la circa 50°. Din nord-estul Peninsulei Iberice arealul său se
continuă spre răsărit, până în Asia Mică şi ţinuturile limitrofe Mării Caspice. Rămân în afara
arealului său sudic, zone din Peloponez, Creta ş.a.
În ţara noastră (fig. 103) se întâlneşte mai ales în silvostepele din Dobrogea, Oltenia,
Muntenia, sudul Moldovei, dar pătrunde insular şi în Transilvania, ca pe dealurile
Târnavelor (chiar până la 600 m altitudine), pe culoarul Mureşului, până la Turda ş.a. Urcă
semnificativ în altitudine pe dealurile Buzăului şi în podişul Mehedinţi. Prezenţa stejarului

Fig. 102 - Arealul speciei Quercus pubescens Willd. (după Bussotti, 1998)

deşi este semnalată şi la altitudini ca cele

menţionate anterior, este mai adesea legată
de staţiunile de silvostepă din regiunea de
coline şi câmpie, unde formează arborete
rărite, dumbrăvite, în amestec cu specii
termofile şi xerofite (cum sunt asociaţiile de
şibliac din Dobrogea, cu scumpia, cărpiniţa,
liliacul, mojdrea-nul, vişinul turcesc ş.a.).
Cerinţe ecologice. Stejarul pufos este
o specie iubitoare de căldură (eutermă) şi
rezistentă la secetă şi uscăciune (xerofită),
una dintre cele mai reprezentative pentru
aceste categorii de specii din ţara noastră.

114
Prezenţa sa pe coaste pietroase sau nisipoase, pe cernoziomuri slab levigate, supuse
insolaţiei puternice şi deficitului accentuat de umiditate reliefează toleranţa pe care o
manifestă faţă de o serie de factori staţionali limitativi, chiar mai accentuată decât a
stejarului brumăriu, cu care totuşi se asociază adeseori în silvostepă.

FAMILIA BETULACEAE S. F. GRAY

GENUL CARPINUS L.

Carpinus betulus L. - figura 104

- Carpen -
Arbore indigen de până la 20 (25) m înălţime.

Fig. 104 - Carpinus betulus L.:

a - lujer; b - frunze şi fructe; c - lujer cu frunze tinere, inflorescenţe mascule şi femele; d - frunze şi
inflorescenţă femelă; e - floare masculă; f - achenă cu involucru; g - plantulă

Tulpina adeseori torsionată şi îngust-canelată longitudinal, iar scoarţa este netedă,

asemănătoare fagului, cenuşie, cu numeroase pete albicioase.
Coroana este relativ deasă, ovoidală.

115
 Lujerii geniculaţi, relativ supli, cu lenticele albicioase; cei tineri sunt catifelat-
pubescenţi. Mugurii sunt solzoşi, înguşti şi alungiţi, fusiformi sau conici, alipiţi de lujer, cu
vârful pubescent, lungi de 0,5-1 cm.
Frunzele ovate, ovat-eliptice, de 5-10 cm lungime, cu vârful acuminat şi baza uşor
cordată sau rotunjită, pe margine dublu serate; pe dos sunt sericeu păroase, cu nervuri
proeminente, astfel că limbul este uşor vălurat.
Florile apar o dată cu frunzele. Bracteea şi cele două bracteole ale unei flori
concresc, rezultând un involucru caracteristic, trilobat, frunzos, de 3-5 cm lungime, cu lobul
median ovat-lanceolat, de 2-3 ori mai lung decît lobii laterali.
Fructele sunt achene ovoidal-comprimate dorso-ventral, de 8-10 mm lungime,
costate longitudinal, verzi, la maturitate brune şi cu resturi de perigon şi stile persistente în
vârf. Fructele rezultate dintr-un ament formează ciorchini caracteristici, pendenţi, de 6-12
cm lungime. Maturaţia anuală.
Plantula cu două cotiledoane eliptic-subrotunde, rotunjite la vârf şi slab cordate la
bază, cu marginile întregi.
Areal (fig. 105). Carpenul este originar din Europa şi Asia de sud-vest. Din ţinuturile
Europei mijlocii, unde este relativ bine reprezentat în pădurile de amestec de foioase,
coboară în sud până în ţinuturile mediteraneene, prin Italia, arealul său continuând apoi spre
răsărit, peste Peninsula Balcanică şi mai departe, până în Asia.
Limita vestică ajunge până la poalele Pirineilor şi continuă prin Franţa, spre nord, până în
sud-estul Angliei. Cuprinde cea mai mare parte din Olanda, o parte din Danemarca şi puţin
din sudul Suediei, unde se înregistrează limita sa nordică (la aproximativ 57° 30’ N).

Fig. 105 - Arealul natural al speciei Carpinus betulus L.(după Boratynska, 1993, citat de
Boratynski, 1996, modificat de autori)

Din zona mijlocie a cursului Donului arealul său se retrage treptat spre sud-vest, lăsând în
afară stepele ruseşti şi româneşti, pentru ca apoi să se întoarcă spre răsărit, unde avansează
sub forma unei pene, delimitată la nord de sudul Crimeei şi Caucazului, până în sud-estul
Mării Caspice, în Iran. Ajunge la 2 000 m altitudine în Caucaz şi 2 300 m în Munţii Elburs
(Iran).
În ţara noastră se întâlneşte mai ales la câmpie şi la dealuri, zona de maximă
răspândire fiind situată între 100 şi 450 (500) m altitudine. Aici este un component obişnuit

116
al pădurilor de foioase în amestec (în şleaurile de câmpie se asociază, de regulă, cu stejarul,
teiul argintiu, jugastrul, ulmul de câmp, frasinul, arţarul, sorbul ş.a., iar în cele de deal, pe
lângă speciile anterioare mai amintim, în primul rând, gorunul, apoi teiul de deal, fagul,
paltinul ş.a.
Limita sa de vegetaţie către stepele din estul şi sud-estul ţării (Moldova şi Muntenia)
este determinată de uscăciunea climatului. Insular înaintează spre ţinuturi stepice numai prin
luncile râurilor, ca pe Valea Oltului (unde ajunge până aproape de Caracal), sau a Jiului (în
Ocolul Silvic Sadova).
Pătrunde şi în pădurile montane, în făgete şi amestecuri de răşinoase cu fag, până la
circa 800 m altitudine (insular chiar mai sus, ca în Munţii Bihorului – 1 050 m, sau în
Carpaţii Meridionali, unde exemplare arbustive urcă până la 1 200 – 1 250 m altitudine
(versanţii sudici ai Munţilor Căpăţânii), în timp ce ca arbore poate fi întâlnit, numai până la
circa 900 m altitudine.
În prezent ocupă circa 3 % din suprafaţa păduroasă a ţării.
Cerinţe ecologice. Carpenul este o specie de climat continental, fiind mai adaptat
decât fagul şi bradul la îngheţuri târzii, astfel că, adeseori înlocuieşte cele două specii în
staţiuni dinspre poalele versanţilor, în depresiuni închise, cu frecvente inversiuni termice
(“găuri de ger”). Rezistă destul de bine şi la ger. Nu suportă totuşi gerurile mari (sub -35°
C). Are însă nevoie de mai multă căldură în sezonul de vegetaţie decât fagul sau bradul,
astfel că în acest context devin explicabile apariţiile sale foarte rare în ţinuturile montane. Pe
de altă parte, evită climatele stepice, deoarece pretinde soluri revene (specie mezofită),
neexpuse uscăciunii, fără variaţii mari de umiditate pe profil, ceea ce explică lipsa sa sau
creşterile puţin active în zonele de terase sau de interfluvii.
Se dezvoltă bine pe soluri bogate în baze de schimb (mezobazice-eubazice), neutre.
Nu suportă solurile mlăştinoase sau turboase. Pe solurile compacte vegetează slab, fiind
prezent în măsură foarte mică în staţiunile tipice de cerete şi gârniţete.Are temperament de
semiumbră, puieţii crescând bine în condiţii de adăpost oferit de arboretul matur, fiind feriţi
de pericolul uscăciunii.
Însuşiri biologice. Maturitatea carpenului este timpurie, fructificaţiile începând de
la 15-20 de ani. Periodicitatea fructificaţiei este anuală sau la doi ani. Maturaţia este
anuală, prin septembrie-octombrie. Diseminarea se produce cu uşurinţă, întrucât fructele
sunt ataşate de involucrul fructifer frunzos. Capacitatea germinativă este de 50-70 %, astfel
că, după anii de fructificaţie, plantulele se instalează în număr apreciabil.
Totodată, carpenul dispune de o capacitate foarte mare de regenerare pe cale
vegetativă, lăstărind foarte uşor, aşa că, datorită uşurinţei de regenerare din sămânţă sau pe
cale vegetativă, poate deveni invadant, existând pericolul fenomenului de “cărpinizare” a
pădurilor în care nu se efectuează lucrările silvotehnice specifice sau se întârzie cu aplicarea
acestora.
Creşterea este relativ lentă în primii ani, apoi se activează şi se menţine susţinută
până la circa 40-50 de ani, când, în condiţii de optim ecologic, poate produce până la 6-7
m3/an/ha. Ulterior creşterile se reduc considerabil, longevitatea fiind limitată, de 100-150 de
ani (excepţional 300 de ani).

117
Carpinus orientalis Mill. (C. duinensis
Scop.) - figura 106
- Cărpiniţă, Sfineac -
Arbust sau foarte rar arbore de
mărimea a III-a, până la 5 (7) m înălţime.
Lujerii tineri fin pubescenţi, foarte
subţiri, geniculaţi.
Frunzele ovate, mici, lungi de 2-5
cm, pe margini mărunt dublu-serate, în
tinereţe ciliate, pe dos, la început
pubescente, ulterior glabre, cu barbule de
perişori numai în axilele nervurilor;
peţiolul este scurt şi fin pubescent.
Fructele asemănătoare cu cele ale
carpenului, dar mai mici, dispuse câte
unul la baza unei bractee ovat-ascuţită,
nesimetrică, neregulat serată şi, spre bază,
uneori lobulată, mai mică decît la carpen
(1-2 cm lungime). Inflorescenţa fructiferă Fig. 106 - Carpinus orientalis Mill.:
a - lujer; b - ramură cu frunze şi involucre
pendentă, lungă de 3-6 cm.
fructifere; c - fruct şi involucru
Areal (fig. 107). Este o specie
meridională, mediteraneană şi submedi-teraneană. Lipseşte din ţinuturile vestice ale
Europei. Se întinde din Italia spre răsărit, peste Peninsula Balcanică, până în Asia Mică şi
Caucaz, ajungând la răsărit de Marea Caspică. Înaintează înspre nord până în ţinuturile
sudice ale ţării noastre. La sud de Dunăre, în Bulgaria, este des întâlnită în crânguri din zona
dealurilor şi a munţilor mici. Către nord, apariţii izolate se găsesc până la 47° 20’ N (Doniţă,
1958), iar către sud, cărpiniţa apare până la 35° 35’ N, în nordul Siriei. Preferă staţiunile
situate între 300 şi 1 000 m altitudine, dar urcă până la 1 500 m pe Muntele Olimp şi la 2
400 – 2 600 în Munţii Elburs (nordul Iranului) – Beug citat de Boratynski, 1998.
La noi se întâlneşte în sudul Banatului, pe coastele dealurilor, de la Oraviţa până la Dunăre,
prin bazinele inferioare ale Nerei şi Cernei. De la Drobeta Turnu-Severin spre răsărit, până
la Craiova, apare doar în câteva staţiuni izolate (Hinova, Baia de Aramă, Filiaşi). Reapare în
Muntenia, începând de la Roşiorii de Vede, apoi pe dealurile Buzăului şi Râmnicului Sărat.
Apariţii rare se înregistrează în silvostepa Moldovei (până în nord, în depresiunea Jijiei). Se
întâlneşte însă frecvent în Dobrogea, unde ocupă uneori versanţi întregi, ca în pădurea
Babadag, pe coaste însorite, împreună cu stejarul pufos, vişinul turcesc, scumpia,
mojdreanul, liliacul ş.a., formând aşa-numitele asociaţii de şibliac. Sporadic apare şi în
subarboretul pădurilor de cvercinee mezoxerofite (cer şi gârniţă).
Cerinţe ecologice. Cărpiniţa preferă ţinuturile mediteraneene cu ierni blânde şi veri
călduroase, localizându-se în staţiuni calde şi uscate (specie termofilă şi xerofită), de pe
coaste pietroase (chiar stâncoase uneori), însorite, cum sunt o serie de zone din Banat,
Dobrogea sau de pe Valea Dunării, cu stâncării calcaroase ş.a. Cel mai adesea se întâlneşte
pe rendzine sau pseudorendzine superficiale, cu mult schelet, supuse uscăciunii în sezonul
de vegetaţie.

118
 Fig. 107 - Arealul natural al speciei Carpinus orientalis L. (după Boratynski et al., 1992
citat de Boratynski, 1998)

Temperamentul său este mai de lumină decât al carpenului, comportându-se ca o

specie heliofilă în tufărişurile secundare de pe coastele puternic însorite, sau ca specie de
semiumbră în subetajul pădurilor relativ rărite de cvercinee.

GENUL CORYLUS L.
Caractere generale de diagnoză
Arbuşti, mai rar arbori, cu frunzele subrotunde până la lat-ovate, la vârf brusc
acuminate şi cu baza cordată, pe margine dublu serate, uneori lobulate. Florile unisexuat-
monoice, cele mascule în amenţi, fiecare floare cu 4-9 stamine, o bractee şi două bracteole;
cele femele în fascicule, ascunse în mugurele florifer, din care, la înflorire, ies numai stilele,
care sunt roşii; au ovar bilocular, două stile, un perigon îngust şi denticulat şi un involucru
format dintr-o bractee şi două bracteole.
Fructele sunt achene cu tegument lignificat la maturitate; stau cuprinse într-un
involucru fructifer rezultat din concreşterea bracteei şi bracteolelor. Maturaţia anuală.

Corylus avellana L. - figura 108

- Alun -
Arbust indigen de până la 4-5 m înălţime, adeseori sub formă de tufă des ramificată.
Lujerii geniculaţi, cenuşii-gălbui, cu peri patenţi glanduloşi, roşcaţi şi lenticele
albicioase. Mugurii alterni, distici, ovoizi sau globuloşi, cu solzii glandulos-păroşi.
Frunzele subrotunde sau lat-ovate, de 5-12 cm lungime, cu vârful brusc şi relativ
scurt acuminat (uneori cu tendinţă de trilobare), la bază cordiforme, uşor asimetrice, iar pe
margini inegal dublu-serate. La început sunt pe ambele feţe cu peri scurţi şi relativ rigizi,
mai târziu păstrează perişori doar pe dos, mai ales pe nervuri. Peţiolul este de 1-2 cm
lungime, cu peri patenţi, glanduloşi, roşcaţi.
Florile mascule sunt sub formă de amenţi, formaţi încă din anul precedent şi se
deschid primăvara devreme, înainte de înfrunzire, prin februarie-martie, când sunt pendenţi,
lungi de 4-8 cm; cele femele sunt închise în muguri, solitare sau în fascicule.
Fructele sunt achene ovoidale sau globuloase, de 1-1,5 cm lungime, solitare sau până
la 4 într-un fascicul; fiecare fruct este învelit până sub vîrf de un involucru fructifer
neregulat-lobat, campanulat, adânc divizat. Maturaţia este anuală, la începutul toamnei. Iar
germinaţia este hipogee.

119
 Fig. 108 - Corylus avellana L.:
a - lujer, muguri şi amenţi masculi; b - lujer cu flori mascule şi flori femele; c - frunză; d - involucru
cu fruct; e - achenă

Areal (fig. 109). Alunul are o arie mare de răspândire, de la Atlantic până la Marea
Caspică şi din ţinuturile mediteraneene până în Scandinavia (circa 64° N). În ţara noastră se
întâlneşte frecvent în păduri de gorun şi stejar, la câmpie şi la dealuri, ca specie de
subarboret, mai ales prin păduri rărite. Totodată, se instalează în luminişuri, în tăieturi sau la
liziera pădurilor. În silvostepă se întâlneşte doar sporadic (deoarece apare seceta ca factor
limitativ), iar în zona montană urcă uneori în staţiuni calde, însorite, pe calcare, până la circa
1 400 m altitudine, în etajul pădurilor de molid .
Cerinţe ecologice. Alunul preferă climatele moderate, cu multă căl-dură în sezonul de
vegetaţie, dar rezistă bine la ger şi îngheţuri.
Este însă pretenţios faţă de fertilitatea solului, prefe-rând solurile bogate în substanţe
nutritive, slab acide sau neutre, ferite de uscăciune (este specie mezofită).

120
 Dacă solurile sunt fertile şi normal
aprovizionate cu apă, se poate menţine şi pe
cele scheletice, cu volum edafic mic. Apare
uneori şi pe soluri cu regim oscilant de
umiditate, cum sunt cele de tipul lăcoviştilor.
Manifestă vigoare mare de instalare şi de
menţinere în plină lumină (heliofilie), dar
rezistă şi la umbrirea mai mult sau mai puţin
accentuată din pădurile de cvercinee.

Fig. 109 - Arealul natural al speciei

Corylus avellana L. (după Walter, 1954, citat
Schütt et Lang, 1995)

Corylus colurna L. - figura 110

- Alun turcesc-
Arbore indigen de până la 20 (25) m înălţime, formând un trunchi relativ drept.
Caracteristic, scoarţa formează de timpuriu un ritidom suberos, cenuşiu-gălbui, la exterior
cu solzi mici, exfoliabili.
Coroana este ovoidală sau globuloasă, puternic ramificată.
Lujerii sunt geniculaţi, la început fin glandulos-pubescenţi, apoi lucitori, cenuşii-
gălbui; cei de doi ani sau mai vechi (uneori chiar cei anuali, spre baza lor) au crăpături
longitudinale, generându-se o scoarţă suberoasă. Mugurii sunt ovoid-conici,depărtaţi de
lujer, fin pubescenţi.
Frunzele subrotunde sau lat-ovate, de 8-12 cm lungime, pe faţă glabre şi pe dos, la
început, fin pubescente.

Fig. 110 - Corylus colurna L.:

a - lujer; b - frunze şi fruct cu involucru; c - flori femele şi flori mascule; d – fruct

121
Se deosebesc de cele de Corylus avellana după peţiolul mai lung, de până la 4 cm, marginea
destul de regulat dublu-serată şi baza mai adânc cordată.
Fructele sunt câte 3-10 într-un fascicul, elipsoidal-turtite, cu coaja relativ groasă,
tare, uşor striată longitudinal. Caracteristic, involucrul fructifer cuprinde achena până la
vârf, prelungindu-se apoi în diviziuni puternic spintecate, prevăzute cu numeroşi peri
glanduloşi. Toate fructele dintr-un fascicul, împreună cu involucrele fructifere formează un
ghem caracteristic, puternic laciniat.
Areal (fig. 111). Este o specie indigenă, răspândită în ţinuturi sudice, începând din
Peninsula Balcanică, prin Asia Mică şi Caucaz, până dincolo de Marea Caspică. Preferă
staţiunile situate între 100 (300) şi 800 m, dar urcă uneori până la 1 300 m (în zone din Iran
şi Afganistan). La noi se află la limita nordică a arealului său, întâlnindu-se mult mai rar
decât în ţinuturile de la sud de Dunăre. Apare natural numai în vestul Olteniei şi sudul
Banatului, pe coaste însorite, calcaroase. Ca arbore ornamental a fost introdus şi în alte zone
ale ţării.
Cerinţe ecologice. Disponibilitatea alunului turcesc pentru climatele dulci, ca în
ţinuturile mediteraneene, este evidentă. La noi, de altfel, se comportă ca o specie eutermă,
preferând staţiunile adăpostite, cu multă căldură estivală. A dovedit însă o mare
adaptabilitate şi în climate mai reci (cazul exemplarului din zona Palatului Peleş – Sinaia
sau a celor de la Grădina dendrologică a Facultăţii de Silvicultură şi Exploatări Forestiere
din Braşov). Preferă solurile bogate în humus, eutrofe, de pe substrate calcaroase (specie
calcicolă). Temperamentul este subheliofil.
Însuşiri biologice şi importanţă. Periodicitatea fructificaţiei este anuală şi
abundentă (mai ales la exemplarele aflate în plină lumină). Maturaţia fructelor se produce
prin septembrie-octombrie.

Fig. 111 - Arealul natural al speciei Corylus colurna L. (după Alexandrov, 1995)

Creşterile sunt active, îndeosebi până la vârste mijlocii. Longevitatea este de până la
circa 200 ani.
Alunul turcesc are importanţă forestieră relativ redusă. Totuşi, adaptabilitatea sa
pentru staţiuni însorite, calde, pe soluri superficiale de pe calcare, poate fi pusă în valoare în
scop protectiv.

GENUL BETULA L.
Caractere generale de diagnoză
Arbori şi arbuşti cu scoarţa prevăzută, de regulă, cu periderm alb-cretaceu. Lujerii
sunt subţiri, flexibili, cu muguri alterni, sesili.

122
 Florile unisexuat-monoice, amentiforme; cele mascule cu perigon format din patru
lacinii, iar cele femele sunt nude. Amenţii femeli se transformă într-un con fructifer, alcătuit
din numeroşi solzi trilobaţi, rezultaţi din concreşterea unei bractee şi a două bracteole. Sub
fiecare solz se găsesc câte trei samare foarte mici şi uşoare, prevăzute cu două aripi laterale.
La maturitate conuleţele se desfac, solzii se împrăştie şi, o dată cu ei, se diseminează şi
fructele. Germinaţia este epigee.

Betula pendula Roth. (B. verrucosa Ehrh.) - figura 112

- Mesteacăn -
Arbore de mărimea a II-a, până la 20 m înălţime.
Trunchiul cu conicitate accentuată, cu un periderm alb-cretaceu, care se exfoliază în
fâşii circulare. Arborii vârstnici, spre baza trunchiului, formează un ritidom negricios, tare,
adânc crăpat.
Coroana, caracteristic, este ovoidală, rară, cu lujeri foarte subţiri, elastici, glabri,
pendenţi, verucoşi. Mugurii sunt ovoizi-conici, cu 2-4 solzi imbricaţi, glabri; înainte de
pornirea în vegetaţie sunt vâscoşi.
Frunzele rombic-ovate sau triunghiular-ovate, de circa 3-7 cm lungime, cu vârful
prelung acuminat, pe margine dublu serate, uneori cu tendinţă de lobulare; sunt glabre, pe
faţă lucitoare, pe dos verzi-deschis, iar la apariţie sunt lipicioase. Peţiolul este de 2 –3 cm
lungime.

Fig. 112 - Betula pendula Roth.:

a - lujer; b - lujer cu frunze şi conuleţe fructifere; c - ramură cu amenţi masculi şi femeli în timpul
înfloririi; d - fruct; e - solzul conului; f - plantulă

123
 Florile unisexuat-monoice, în amenţi. Cei masculi se formează încă din vara anului
precedent şi stau câte 2-3, terminali; la deschidere sunt pendenţi, de 4-6 cm lungime.
Amenţii femeli apar primăvara, o dată cu înfrunzirea, au poziţie erectă şi sunt alcătuiţi din
numeroşi solzi trilobaţi (lobii laterali divergenţi), prinşi pe un ax comun. Sub fiecare solz se
găsesc câte trei fructe.
Fructele sunt samare extrem de uşoare (circa 5 milioane la 1 kg), cu două aripioare
membranoase alburii-transparente, de 2-3 ori mai late decât sămânţa, la vârf cu două resturi
scurte de stile. La maturitate, solzii se desprind de pe axul conului fructifer, se împrăştie o
dată cu fructele, rămânând pe lujer numai axul filiform. Diseminarea începe toamna şi se
continuă până în primăvara următoare.
Areal natural (fig. 113). Răspândirea naturală a mesteacănului este foarte mare,
incluzând teritorii întinse din Europa şi Asia, de la ţărmurile Oceanului Atlantic până în
Siberia apuseană. Înaintează mult înspre nord, până dincolo de cercul polar, la 70° (limita
latitudinală nordică a pădurii). În Scandinavia, Finlanda, dar şi în Siberia, este una dintre
speciile des întâlnite. În Rusia ajunge până la marginea ţinuturilor stepice, pe care însă le
evită. Coboară în sudul Europei până în Apenini (pe versanţii Etnei urcă până la 2 770 m) şi
în Balcani. Lipseşte din cea mai mare parte a Peninsulei Iberice, dar se întâlneşte în Pirinei,
unde urcă până la circa 2 000 m.
În vastul său areal, mesteacănul ocupă teritorii extrem de diverse, fiind adeseori
specie de câmpie, în ţinuturile nordice, în timp ce în cele sudice se întâlneşte preponderent
la dealuri şi în zonele montane.

Fig. 113 - Arealul natural al speciilor:

La noi în ţară îl găsim în ţinuturile deluroase şi muntoase, începând din stejărete şi

gorunete până în molidişuri. Coboară numai rareori la câmpie, până la circa 250 m altitudine
(la Hanul Conachi şi Ciurea-Iaşi, de exemplu), în timp ce la munte, pe versanţi însoriţi, urcă
uneori până la circa 1 550 m, dar exemplare arbustive se întâlnesc rareori până la limita
altitudinală a pădurii. Frecvenţa cea mai mare de apariţie se înregistrează într-o zonă care

124
începe în gorunetele de deal şi continuă prin făgete şi amestecuri de răşinoase cu fag,
instalându-se cu uşurinţă îndeosebi în parchete (după tăieri rase sau tăieri definitive), prin
rarişti de pădure, pe stâncării, bolovănişuri, în turbării ş.a.
Cerinţe ecologice. Mesteacănul se remarcă prin marea sa rusticitate, fiind foarte
puţin pretenţios faţă de climă şi sol. Suportă foarte bine gerurile puternice şi îngheţurile,
fiind printre puţinele specii care pot vegeta în găurile de ger, chiar şi în teren descoperit. Are
pretenţii reduse şi faţă de căldura din timpul verii, ceea ce-i permite să avanseze la altitudini
mari, în ţinuturile montane. Evită însă climatele uscate, cum sunt cele stepice, deşi tolerează
bine arşiţa şi se comportă ca o specie eurifită. Totodată, manifestă o amplitudine
remarcabilă şi faţă de condiţiile edafice (euriedafic), instalându-se atât pe soluri bogate în
substanţe nutritive, cum sunt cele formate pe calcare, cât şi pe cele foarte sărace (cazul
solurilor formate pe gresii cuarţoase), profunde sau superficiale, slab scheletice sau
scheleto-pietroase (uneori chiar pe stâncării), de la relativ uscate, din vecinătatea ţinuturilor
stepice, până la umede (în turbării). Evită însă solurile prea compacte, pe cele excesiv
uscate, calcarele curate, iar pe cele prea acide vegetează slab. Manifestă însă vitalitate mare
pe soluri cu textura uşoară, silicioase, din zonele bine udate de ploi, pe gresii, granite, şisturi
cristaline ş.a.
Temperamentul mesteacănului este pronunţat de lumină, fapt relevat şi de corona
rară, luminoasă, care acoperă foarte slab solul, ca şi de uşurinţa cu care se instalează în teren
descoperit.
Însuşiri biologice. Maturitatea mesteacănului este timpurie, începând să fructifice
de la circa 10 ani. Periodicitatea fructificaţiei este anuală. Fructele se maturează începând
de la sfârşitul verii, când începe diseminarea, care continuă până în anul următor.
Fructificaţiile sunt extrem de abundente, un arbore matur producând până la 4 - 5 kg de
fructe, care sunt samare extrem de uşoare (la 1 kg intră peste 5 milioane de fructe), care
dispun, ca atare, de o mare putere de diseminare. Puterea lor germinativă este însă redusă,
de 20-40 % şi se menţine obişnuit până în primăvara viitoare. Lăstăreşte viguros, dar numai
în tinereţe.
Creşterile sunt foarte active în tinereţe, atingând valorile maxime pe la 40-50 de ani,
când productivitatea poate ajunge la 7-8 m3/an/ha. După aceea însă capacitatea de
bioacumulare se reduce considerabil, astfel că, de regulă, înainte de 100 de ani încetează
aproape complet. La circa 100 de ani, mesteacănul ajunge, de regulă, la limita longevităţii
fiziologice.
În concluzie, dispunând de o atât de mare amplitudine ecologică faţă de climă şi
sol, fiind specie heliofilă, repede crescătoare în tinereţe, cu fructificaţii timpurii, foarte
abundente şi având diseminare foarte uşoară, mesteacănul îndeplineşte cu prisosinţă toate
caracteristicile speciilor pioniere, fiind una dintre cele mai reprezentative din această
categorie în pădurile noastre, invadând cu repeziciune terenurile descoperite şi formând
uneori arborete derivate.

Betula pubescens Ehrh.. - figura 114

- Mesteacăn pufos -
Arbore de mărimea a III-a (până la 15 m înălţime) sau arbust, cu scoarţa albă,
exfoliabilă în fâşii, spre baza trunchiului, la exemplarele vârstnice, adânc crăpată.
Portul diferit de al mesteacănului, întrucât ramurile sunt ascendente sau relativ
orizontale.

125
 Lujerii, caracteristic, sunt cenuşii
pubescenţi, fără verucozităţi, nelucitori, cu
mugurii păroşi, lipicioşi, cu marginea
solzilor ciliată.
Frunzele rombic-ovate sau ovate, mai
scurt acuminate decât la mesteacăn, relativ
adânc dublu serate sau neregulat-simplu
serate, pe faţă verzi-închis, pe dos verzi-
deschis sau cenuşii-verzui, cel puţin la
început pubescente (uneori, frunzele mature
păstrează barbule de periţori numai în axilele
nervurilor); peţiolul este, de asemenea,
pubescent.
Amenţii femeli cilindrici, după fecundare
rezultând conuleţe fructifere de 2,5-3 cm
lungime; au solzii puberuli, cu lobii laterali
îndreptaţi spre înainte, mai mici decât lobul
median.
Fructele sunt samare şi au aripioare
Fig. 114 - Betula pubescens Ehrh.: numai dublu de late decât sămânţa; stilele
a - lujer; b - ramură cu frunze şi amenţi masculi; mai lungi decât la mesteacăn, depăşind puţin
c - fruct; d- solzii conului marginea aripilor.
Se întâlneşte în spaţiul eurasiatic (fig. 115), unde este mai frecvent în ţinuturile
nordice, în care avansează mai mult decât mesteacănul, până în tundrele polare, depăşind
limita latitudinală a pădurilor (până în Islanda şi sudul Groenlandei). Limita sudică a
arealului său nu este atât de coborâtă ca a mesteacănului, situându-se pe linia Carpaţilor şi a
Alpilor. În aceste staţiuni sudice apare mult mai rar. Preferă solurile umede şi umiditatea
atmosferică ridicată.

Fig. 115 - Arealul natural al speciei Betula pubescens Ehrh. (după Meusel et al., 1965 citat
de Hibsch-Jetter, 1997)

La noi se întâlneşte în turbării, pe grohotişuri şi piemonturi, de obicei pe soluri

oligotrofice, sărace în azot, în partea superioară a făgetelor şi în molidişuri (în unele turbării
din Maramureş coboară însă până la circa 550 - 600 m altitudine).

126
 Betula nana L. - figura 116
- Mesteacăn pitic -
Arbust pitic, formâd tufe de până la 0,5 m înălţime, cu ramuri culcate sau ascendente.
Lujerii subţiri, tomentoşi, verucoşi, nelipicioşi.
Frunzele foarte mici, de numai 5-15 mm, subrotunde, crenate, uşor lipicioase în
tinereţe, cu 2-4 perechi de nervuri.
Amenţii erecţi, cei femeli ovoidali; ambele feluri de amenţi apar numai primăvara.
Solzii sub care stau samarele sunt mici, cu trei lobi aproximativ egali, cei laterali divergenţi,
orientaţi înspre înainte.

Fig. 116 - Betula humilis Schrank.:

a - ramură cu amenţi masculi; b - ramură cu frunze şi conuri mature, c - fruct; d - solz
Betula nana L.:
e - lujer; f - ramură cu frunze şi conuri mature; g - solz; h - fruct

La fel ca şi specia precedentă, are o

Fig. 117 - Arealul natural al speciei Betula nana arealului său european, fiind extrem de rar
L. (după Meusel, 1957, modificat de Schütt et
Lang, 1996
răspândire insulară (fig. 117) începând din
Alpi până în Ţările Baltice, pentru ca apoi, în
nordul Europei şi Asiei, în tundră, să fie mult
mai răspândit, formând asociaţii cu sălcii
pitice, până în Groenlanda şi Alaska. Apare
şi în nordul continentului american.
La noi în ţară se află la limita sudică a
(în turbăriile de la Luci şi Sântimbru - zona
Sâncrăieni-Ciuc, la Lucina - zona
Câmpulung-Moldove-nesc).

127
 Este considerat un relict glaciar, motiv pentru care prezenţa sa în măsură atât de
restrânsă în ţara noastră dobândeşte valenţe naturalistice aparte.

Betula humilis Schrank

- figura 116
- Mestecănaş -
Arbust de dimensiuni relativ mici, până la 2 (3) m înălţime.
Lujerii verucoşi, la început pubescenţi.
Frunzele mici, de numai 1-2 (3) cm, rotund-ovate, eliptice sau rareori obovate, la vârf
acute, cu baza cuneată sau rotunjită, pe margine neregulat dinţat-serate, la început
pubescente.
Florile femele în amenţi erecţi, scurt ovoizi sau cilindrici; solzii ciliaţi la partea
superioară, cu lobul median mai lung decât cei laterali; ambele feluri de amenţi apar
primăvara.
Prezintă areal (v. fig. 113) fragmentat, insular, în turbăriile din Alpi şi Carpaţi, fiind
apoi mai răspândit în nordul Europei, Asiei şi Americii de Nord.
În ţara noastră se întâlneşte rar, în turbării montane (Borsec, Sâncrăieni-Ciuc, lacul
Sf. Ana, Coşna, Poiana Stampei ş.a.). De altfel, staţiunea de la Sâncrăieni este cea mai
sudică din Europa.

GENUL ALNUS MILL.

Caractere generale de diagnoză
Arbori sau arbuşti cu mugurii alterni, de regulă pedicelaţi (pot fi însă şi sesili).
Frunzele simple, serate sau lobulate. Florile unisexuat-monoice, în amenţi; cei masculi
grupaţi în fascicule terminale, pendenţi, formaţi din vara precedentă; bracteele amentului
mascul sunt în formă de scut, cu cinci lobi (la baza unei bractee şi a patru bracteole se află
câte trei flori mascule, fiecare alcătuită din patru tepale unite la bază). Amenţii femeli sunt
scurţi, stau grupaţi în raceme, formaţi obişnuit tot din anul precedent; din concreşterea unei
bractee şi a patru bracteole rezultă solzi, sub care se află două ovare biloculare nude. După
fecundare amentul femel se trasformă într-un con mic, lemnos, denumit rânză; solzii
conului se îndepărtează între ei la maturitate, dar nu cad, eliberând fructele, care apoi se
diseminează prin vânt sau cu ajutorul apei. După diseminare, rânzele rămân mult timp pe
ramuri. Fructele sunt samare mici şi uşoare, turtite, cu două aripioare înguste; stau câte două
sub fiecare solz, iar germinaţia este epigee.

Alnus glutinosa (L.) Gaertn. - figura 118

- Anin negru, Arin negru -
Arbore de mărimea a II-a sau chiar de mărimea I (în mod frecvent ajunge la 20-25 m
înălţime, dar în staţiuni favorabile poate realiza chiar 28-30 m), cu înrădăcinarea variabilă,
superficială până la pivotant-trasantă. Pe rădăcinile tinere se pot observa nodozităţi
globuloase, portocalii, în care trăiesc simbiotic bacterii nitrificatoare.
Trunchiul, obişnuit cu rectitudine bună şi neînfurcit, cu scoarţa cenuşie în tinereţe.
De la vârste mici (15-20 ani) se formează ritidom, care este gros la arborii vârstnici, cu solzi

128
colţuroşi, negricios, cu tanin în cantitate mare (până la circa 16%). Lemnul uşor de
recunoscut, întrucât în secţiune proaspătă este alb-roşcat, după care, în contact cu aerul,
devine portocaliu.
Lujerii geniculaţi, glabri, spre vârf muchiaţi, brun-verzui sau roşcaţi, la început
glutinoşi. Mugurii alterni, ovoizi, acoperiţi cu doi solzi roşcaţi-brumaţi, glutinoşi; sunt
evident pedicelaţi, depărtaţi de lujer.
Frunzele adesea obovate, alteori subrotunde, de 6-10 cm lungime, cu vârful larg
emarginat sau rotunjit, baza cuneată, mai rar rotunjită, marginea neregulat dublu-serată, spre
bază însă întreagă; pe faţă sunt verzi-închis-lucitoare, glabre, pe dos verzi-gălbui, cu
smocuri de peri ruginii în unghiurile dintre nervuri. Peţiolul este lung de 2-3 cm, iar frunzele
tinere sunt evident lipicioase.
Florile în amenţi ce se formează încă din vara anului precedent, iar primăvara se
dechid de timpuriu, înainte de înfrunzire. Amenţii masculi sunt grupaţi în raceme, câte 3-5,
sunt pendenţi, cilindrici, de 6-12 cm lungime, bruni-violacei în momentul deschiderii.
Amenţii femeli sunt grupaţi tot în raceme, sunt mult mai scurţi, de până la 1,5 cm; după
fecundare se transformă în conuleţe (rânze) de 1-2 cm lungime, ovoide sau elipsoidale,
negricioase la maturiate, alcătuite din solzi lignificaţi, îngroşaţi la vârf, îndepărtaţi între ei,
lăsând fructele să se disemineze. Samarele sunt pentagonale, de numai 2-3 mm, foarte
uşoare, îngust aripate, cu saci aeriferi în tegument (ajută la diseminarea pe apă); au putere
germinativă variabilă, uneori de până la 80%. Fructificaţiile sunt abundente, de multe ori
anuale.

Fig. 118 - Alnus glutinosa (L.) Gaertn.:

a - lujer cu muguri, inflorescenţe mascule şi femele; b - frunză; c - conuri fructifere (rânze);
d - fruct, e - pantulă

129
 Areal natural (fig. 119). Aninul negru ocupă teritorii întinse din Europa. Astfel, în
ţinuturile sudice pătrunde până în bazinul Mării Mediterane, pe văile cu soluri revene, de
unde trece şi în nordul Africii, în Algeria şi Tunisia. În longitudine, arealul său începe din
Peninsula Iberică şi continuă spre răsărit peste jumătatea nordică a Asiei Mici, până în sudul
Mării Caspice. Limita nordică se situează la circa 63-64° (maxim 65° 27' pe coasta golfului
Botnic). Rămân în afara arealului său ţinuturile stepice de la nordul Mării Negre şi Mării
Caspice.
La noi în ţară creşte de regulă de-a lungul râurilor, la câmpie şi dealuri. Părăseşte însă
adeseori staţiunile limitrofe cursurilor de apă, pătrunzând în zonele de interfluvii, pe
piemonturile carpatice, acolo unde solurile sunt argiloase, gleizate sau pseudogleizate,
realizând însă dimensiuni mai mici decât în lunci, iar tulpinile sunt mai rău conformate.
În lungul văilor urcă până la circa 800 – 900 m, până în subetajul fagului, formând
mici pâlcuri. Izolat ajunge până la circa 1 000 m altitudine sau chiar mai sus (1 150 – 1 200
m în unele zone din Carpaţii Meridionali).
Este un element component al zăvoaielor de amestec cu sălcile şi plopii, iar uneori
apare în buchete sau exemplare izolate în şleauri de luncă, alături de stejar, frasin, ş.a., ca în
pădurea Prejmer (Braşov), pe soluri hidromorfe de tipul lăcoviştilor ş.a. Interesant este
faptul că apare foarte rar în Lunca Dunării (la Giurgiu şi Olteniţa) şi în Delta Dunării (Letea
şi Sf. Gheorghe).

Fig. 119 - Arealul natural al speciilor:

Cerinţe ecologice. Aninul negru prezintă o mare adaptabilitate faţă de climă, ceea ce
explică prezenţa sa în regiunile calde, mediteraneene sau oceanice, cât şi în cele nordice, cu
climat continental. Rezistă bine la geruri şi îngheţuri târzii sau timpurii. Nu suportă însă
seceta, ceea ce a făcut să dispară acolo unde condiţiile pedohidrologice caracteristice albiilor

130
râurilor au fost modificate (ca la Băbeni-Vâlcea, unde în trecut era una dintre cele mai
valoroase populaţii din ţara noastră). Într-adevăr, răspândirea sa este puternic condiţionată
de cerinţele mari pe care le manifestă faţă de umiditatea din sol (specie higrofită-
ultrahigrofită), vegetând activ pe soluri umede, mai mult sau mai puţin argiloase,
pseudogleizate la mică adâncime, adeseori cu nivelul pânzei freatice ridicat, cum este cazul
în lunci sau chiar în zone depresionare, pe piemonturi sau în turbării e utrofe. În acelaşi timp,
aninul negru este şi o veritabilă specie stagnofită, suportând terenurile mlăştinoase cu ape
slab mobile, neaerisite (nu însă permanent imobile, ca în turbării, unde vegetează foarte
slab; nu se întâlneşte în mlaştinile cu Sphagnum), situându-se din acest punct de vedere în
fruntea speciilor lemnoase indigene. Totuşi, trebuie remarcat faptul că nu suportă variaţiile
mari de umiditate, cum sunt cele determinate de inundaţii mari, de lungă durată, ceea ce
explică prezenţa sa doar sporadică în zăvoaiele din Lunca şi Delta Dunării.
Urcă pe versanţi numai acolo unde apele freatice apar la suprafaţă, în zonele cu
izvoare de coastă.
Preferă solurile mezobazice-eubazice, bogate în humus, slab acide-neutre. Pe solurile
acide, cu humus brut, vegetează greu. De asemenea, pretinde soluri cu conţinut scăzut de
calciu, manifestând preferinţă pentru cele formate pe roci silicioase.
Are temperament de lumină.
Corelaţii morfo-ecologice şi însuşiri biologice. Rezistenţa deosebită pe care o
manifestă faţă de solurile cu exces de umiditate, uneori chiar submerse, se explică prin
prezenţa în rădăcini a ţesuturilor aerenchimatice, în care se formează rezerve de aer pentru
respiraţia rădăcinilor.
Totodată, adaptabilitatea de care dă dovadă pe astfel de soluri se explică prin
plasticitatea sistemului de înrădăcinare, în funcţie de regimul de umiditate din sol (pe cele
cu exces de umiditate înrădăcinarea este trasantă).
Maturitatea aninului negru este timpurie, primele fructificaţii înregistrându-se pe la
10-15 ani, în cazul arborilor izolaţi şi pe la 30-40 de ani în masiv. Periodicitatea
fructificaţiei este de 1-3 ani iar maturaţia este anuală, prin septembrie. Diseminarea se face
atât prin vânt, cât şi pe apă (samarele au saci aeriferi) şi durează toată iarna, până primăvara.
Puterea germinativă este variabilă, de la 30-40 % până la circa 80 %.
Aninul negru dispune de o remarcabilă capacitate de lăstărire, chiar până la vârste
înaintate, de 60-80 de ani. Exemplarele rezultate după 2-3 cicluri de lăstărire sunt însă
neviguroase, cioata epuizându-se. Marcotează relativ bine, dar butăşeşte slab.
Creşterea este foarte activă în tinereţe, înregistrând valori maxime în jurul vârstei de
30 de ani. Ulterior însă, către 50-60 de ani, creşterile se reduc tot mai mult, chiar galopant.
La vârsta bioacumulărilor maxime, în condiţiile cele mai bune pentru această specie,
productivitatea poate ajunge la valori de 10-11 m3/an/ha.
Longevitatea este redusă, astfel că, dacă trunchiul este sănătos, nu trăieşte mai mult
de 100-120 de ani.

Alnus incana (L.) Moench - figura 120

- Anin alb, Arin alb -
Arbore de până la 20 m înălţime, uneori arbust.
Tulpina mai rău conformată ca a arinului negru, adeseori sinuoasă şi  canelată, cu
scoarţa cenuşie-albicioasă., mult timp netedă, iar ritidomul este subţire, slab crăpat, format
de regulă numai spre baza exemplarelor bătrâne.

131
 Lujerii geniculaţi, nemuchiaţi sau slab muchiaţi (spre vârf), nelipicioşi şi,
caracteristic, mătăsos pubescenţi
(uneori până în al doilea an).
Mugurii au doi solzi, sunt
pubescenţi, mai scurt pedicelaţi
şi mai apropiaţi de lujer decât la
aninul negru.
Frunzele ovate sau ovat-
eliptice, de 4-10 cm lungime, cu
marginea dublu-serată şi vârful,
caracteristic, acut sau acuminat,
pe faţă glabre, pe dos şi pe peţiol
cenuşiu-pubescente; sunt ne-
lipicioase.
Florile, ca şi la aninul
negru, amentiforme, grupate în
raceme formate încă din vara
anului precedent şi se deschid de
timpuriu, înaintea înfrunzirii
(prin februarie). Rânzele stau
câte 4-8 într-un ciorchine şi,
caracteristic, conuleţele laterale Fig. 120 - Alnus incana (L.) Moench.:
sunt sesile sau scurt pedicelate. a - lujer; b - ramură cu frunze; c - conuri fructifere
Samara este tot pentagonală, (rânze); d - fruct
îngust aripată, de culoare mai deschisă decât a aninului negru.
Areal natural (v. fig. 119). Aninul alb ocupă un areal imens, întâlnindu-se în
Europa, Asia şi America de Nord. În Europa avansează mult mai mult decât aninul negru în
ţinuturile nordice, septentrionale, ajungând în Scandinavia până dincolo de cercul polar, la
70° 30', urmărind apoi spre răsărit îndeaproape cercul polar (circa 67°). Este însă mai slab
reprezentat decât aninul negru la latitudini sudice. Astfel, limita sud-vestică a ariei sale de
răspândire se situează în sud-estul Franţei, continuă spre răsărit prin nordul Italiei, de unde
ajunge apoi în Balcani, retrăgându-se spre nord prin ţinuturile răsăritene ale ţării noastre. În
centrul şi sud-estul Europei arealul său este mult mai fracţionat decât în nord şi nord-est.
La noi în ţară, aninul alb înlocuieşte aninul negru la altitudini mari, în luncile
montane, până la 1 000 – 1 100 m, dar poate pătrunde şi mai sus, până la 1 300 m în
Carpaţii Orientali şi cei Meridionali (în Apuseni până la 1 150 m). Lipseşte din Munţii
Banatului, la vest de râul Timiş. Coboară şi la dealuri, iar izolat ajunge chiar la contactul
dintre coline şi zona de câmpie, ca pe Valea Mureşului, la Lipova (120 m altitudine), pe
Valea Argeşului, la Malu Spart (vest de Bucureşti ş.a.). În zona de interferenţă cu aninul
negru apar şi hibrizi naturali între aceste două specii.
Cerinţe ecologice. Faţă de aninul negru este în măsură mai mare legat de climatul
mai rece, continental, fiind totuşi destul de plastic faţă de climă, din moment ce apare din
subzona stejarului şi până în etajul pădurilor de molid. Suportă mai bine decât aninul negru
gerurile şi îngheţurile, precum şi ţinuturile cu sezon de vegetaţie scurt.
Spre deosebire de aninul negru, care este higrofit-ultrahigrofit, aninul alb este mai
puţin pretenţios faţă de umiditate (mezohigrofit-higrofit), fapt reliefat şi de prezenţa sa în

132
treimea inferioară a versanţilor limitrofi văilor montane-premontane, uneori pe coaste
erodate, cu soluri superficiale, pe grohotişuri, bolovănişuri, marne relativ compacte ş.a.
Totuşi, este mult mai des întâlnit în staţiuni umede, pe prundişuri din imediata vecinătate a
cursurilor de apă, pe taluzuri cu izvoare, dar şi în turbării. Ocupă repede rupturile de maluri,
terenurile goale rămase în urma surpărilor şi alunecărilor superficiale sau chiar profunde, iar
pe aterisamentele barajelor pentru corectarea torenţilor se instalează masiv, comportându-se
ca o veritabilă specie pionieră. Nu suportă apa stagnată, preferând solurile aluvionare, crude,
cu ape mobile.
Faţă de substanţele nutritive manifestă, de asemenea, exigenţe mai reduse decât
aninul negru, vegetând mulţumitor şi pe soluri mai sărace şi mai acide. De asemenea, se
diferenţiază faţă de specia anterioară prin capacitatea de a putea vegeta şi pe substrate
calcaroase.
Are temperament mijlociu, suportând mai bine umbrirea decât aninul negru, dar se
instalează cu uşurinţă şi în plină lumină (heliofil-subheliofil).
Însuşiri biologice. În privinţa maturităţii, periodicităţii fructificaţiei, maturaţiei,
diseminării şi însuşirilor biologice ale fructelor se aseamănă cu aninul negru. Lăstăreşte însă
ceva mai slab decât acesta, dar drajonează mai puternic.
Creşterile sunt rapide la început, atingându-se valorile maxime mai repede decât
aninul negru, pe la 10-15 ani. Către 30-40 de ani vigoarea sa de creştere se diminuează
foarte mult, aşa că longevitatea este redusă, fiind mai mică decât la specia anterioară.

Alnus viridis (D.C.) Chaix - figura 121

- Anin de munte, Anin verde -
Arbust indigen de până la 2 (3) m înălţime, tufos, cu tulpinile adeseori culcate şi
cu vârful ascendent.
Lujerii flexibili, verzi-măslinii sau bruni-roşcaţi, puternic comprimaţi, numai la
început pubescenţi, apoi glabri. Mugurii nepedicelaţi, cu trei solzi, lipicioşi, verzi-purpurii.
Frunzele mici, de 3-4 cm (rar până la 5-6 cm), ovate până la rotund-ovate, cu vârful
acut, pe margine serate sau dublu-serate, pe dos verzi-deschis, glabre sau numai cu smocuri
de peri la baza nervurilor, la început
lipicioase.
Florile mascule formate din vara
precedentă, cele femele apar însă numai
primăvara. Înflorirea are loc numai după
înfrunzire, prin mai-iunie. Rânzele sunt
dispuse în ciorchini lung pedicelaţi; la
început sunt verzi, lipicioase, apoi brune
gălbui. Samarele sunt mai lat aripate
decât la speciile anterioare, cu aripioarele
de culoare mai deschisă (gălbui-brune).
Arealul natural (v. fig. 119) al
acestei specii este insular, fragmentat,
reducându-se la zonele de mare altitudine
din Alpi, Carpaţi şi Rodopi, pentru ca
Fig. 121 - Alnus viridis (DC.) Chaix.: apoi să reapară în ţinuturile circumpolare
a - lujer; b - ramură cu frunze şi conuri fructifere; nordice, ca de exemplu în Groenlanda.
c - fruct

133
Lipseşte însă din Scandinavia şi Finlanda. Este prezent şi în America de Nord. În Alpii
Elveţiei este semnalat până la altitudinea de 2 800 m, iar în Munţii Pădurea Neagră se
găseşte între 300 şi 1 000 m.
La noi este întâlnit frecvent în subalpin şi alpin, teritorii pe care le însoţeşte până
dincolo de 2 000 m altitudine (pe versanţii însoriţi din Carpaţii Meridionali urcă cel mai
mult în altitudine, fiind prezent pe muntele Cocora, la 2 100 m şi pe Negoiul, aproape de 2
400 m altitudine). Coboară uneori foarte mult, mai ales pe culoarele de avalanşe, pe văi reci
şi umede, până la 1 000 – 1 200 m, întâlnindu-se cu aninul alb (staţiuni izolate de foarte
mică altitudine sunt pe Valea Tihu, în Călimani - 677 m şi pe Valea Pojorta, în Făgăraş -
718 m).
Cerinţele ecologice sunt modeste, fiind foarte bine adaptat la climatul aspru de mare
altitudine, mulţumindu-se cu un sezon scurt de vegetaţie. Datorită dimensiunilor mici şi
tulpinilor elastice rezistă foarte bine la zăpezi abundente şi pe culoarele de avalanşe.
Totodată, este foarte puţin pretenţios şi faţă de sol, instalându-se cu uşurinţă pe stâncării şi
grohotişuri, pe soluri superficiale, excesiv scheletice, silicioase sau decarbonatate, jilave
(mezohigrofit), uneori mustind de apă (suportă mai bine excesul de apă decât jneapănul).
Îndeplineşte inegalabile funcţii de protecţie a solurilor, exercitându-şi foarte bine
rolul antierozional şi de fixare a coastelor abrupte şi a văilor torenţiale din zona alpină.

ORDINUL URTICALES
FAMILIA ULMACEAE MIRBEL

GENUL ULMUS L.
Caractere generale de diagnoză
Lujerii geniculaţi, cu muguri dispuşi distic. Frunzele căzătoare, cu baza asimetrică,
scurt peţiolate, vârful acuminat şi marginea obişnuit dublu-serată, mai rar simplu serată.
Florile hermafrodite, mici, apetale, cu caliciul campanulat sau infundibuliform, cu (4) 5-8
diviziuni, 4-8 stamine cu antere purpurii, ovar bicarpelar, cu două stigmate; apar devreme,
înaintea înfrunzirii şi sunt grupate în fascicule sesile sau pedunculate. Fructele, samare
orbiculare, eliptice, obovate sau subrotunde, turtite, cu sămânţa înconjurată complet de o
aripă membranoasă, la bază cu caliciul persistent, la vârf cu o ştirbitură adâncă (marginile
interioare ale ştirbiturii sunt adesea foarte apropiate sau încălecate sub formă de foarfecă,
purtând stigmatele persistente. Maturaţia timpurie, la câteva săptămâni după fecundare.

Ulmus minor Mill. (U. foliacea Gilib., U. glabra Mill.,

U. campestris Auct non L., U. carpinifolia Gled.) - figura 122
- Ulm de câmp -
Specie indigenă, arbore de mărimea I, până la circa 30-35 m înălţime şi 1-2 m în
diametru, cu înrădăcinarea pivotant-trasantă, la vârste mari cu numeroase rădăcini
superficiale, mult întinse lateral, din care drajonează activ.
Tulpina, în general, bine conformată şi elagată, cu ritidom format de timpuriu, adânc
brăzdat, cenuşiu-negricios, rigid.
Coroana caracteristică prin ramurile dispuse distic.

134
 Lujerii anuali subţiri, bruni-roşcaţi, glabri sau pubescenţi; cei de doi ani glabri, cu
crăpături fine, gălbui, longitudinale. Lujerii de doi sau mai mulţi ani au, adeseori,
excescrenţe suberoase, aripate. Mugurii sunt ovoizi, acuţi, distici, bruni-violacei, scurt
pubescenţi, cu solzii ştirbiţi la vârf, pe margine albicios-ciliaţi.
Frunzele eliptice sau obovate, de 5-9 (13) cm lungime, scurt acuminate, cu baza
evident asimetrică, pe margini dublu-serate, cu peţiol de 6-12 mm lungime; la maturitate, pe
faţă netede, glabre, lucitoare, verzi-închis, pe dos cu smocuri mici de peri albi în axilele
nervurilor, în rest glabre sau scurt pubescente pe nervuri,  scabre, cu numeroase glande
punctiforme roşii în lungul nervurilor secundare. Frunzele puieţilor şi, mai ales, cele de pe
lăstari sunt mai păroase şi mai aspre.
Florile hermafrodite, apetale, brune-violacee, grupate în fascicule sesile; apar
devreme, înaintea înfrunzirii, prin martie-aprilie.
Fructele, samare obovate, de 1,5-2 cm lungime, uşoare, au sămânţa plasată excentric,
mai sus de mijlocul unei aripioare membranoase, ştirbită la vârf până în dreptul seminţei.
Ajung la maturitate rapid, prin luna mai (iunie) şi au putere germinativă relativ redusă, de
30-40%. Plantula cu două cotiledoane întregi, obovate, cordate la bază, aşezate opus, ca şi
primele frunze.

Fig. 122 - Ulmus minor Mill.:

a - lujer; b - ramură cu frunze; c - lujer cu inflorescenţe; d - fruct; e - ramură cu fructe; f – plantulă

Areal natural (fig. 123). Specie indigenă, cu răspândire preponderent europeană,

începând din bazinul Mării Mediterane (trece puţin şi în nordul Africii) până la circa 55°
latitudine nordică (maximum 58° latitudine, în Suedia), lăsând în afara arealului său

135
teritoriul Marii Britanii. În longitudine se întinde de la Oceanul Atlantic până în ţinuturile
Mării Caspice (circa 60° longitudine estică).

Fig. 123 – Arealul natural al speciei Ulmus minor Mill. (după Meusel et al., 1965, citat de
Mittempergher, 1996)

În ţara noastră se întâlneşte începând din silvostepă, unde apare însă destul de rar,
continuând apoi prin zona forestieră de câmpie şi în ţinuturile deluroase. Pe versanţi însoriţi,
cu soluri bogate, humifere, urcă uneori până în zona montană inferioară. Aproape peste tot
are caracter de specie de diseminaţie, participând la constituirea amestecurilor în pădurile de
şleau de câmpie şi de deal. Foarte rar formează şi arborete cvasipure (ulmete), în silvostepă
sau în lunci.
Ulmul de câmp a fost vătămat major de ciuperca Ophiostoma ulmi Buim. (“tilioza”,
“grafioza” sau “boala olandeză a ulmilor”), care astupă vasele lemnoase, blocând circulaţia
sevei. Atacul acestei ciuperci, care durează de câteva decenii, a provocat uscarea rapidă a
ulmului în multe regiuni ale Europei. Se pare însă că, în ultimul timp, în ţara noastră,
vătămările provocate de această maladie sunt din ce în ce mai puţine, existând, tendinţa de
reinstalare naturală a ulmului în zonele ce-i sunt specifice (aspecte care însă trebuie
verficate şi certificate prin cercetări adecvate).
Cerinţe ecologice. Specie eutermă, cu cerinţe mari faţă de căldură în sezonul de
vegetaţie, rezistentă la îngheţuri timpurii şi târzii, dar mai puţin la ger, care îi poate provoca
gelivuri. Rezistă bine la secetă, chiar la numai 400 mm precipitaţii pe an, în staţiuni
silvostepice, unde realizează însă dimensiuni mici, în arborete pure de mică întindere sau în
amestec cu alte specii. Rezistenţa sa la uscăciune este reliefată şi în plan morfologic,
formând adeseori aripi de suber pe ramuri şi lujeri. Vitalitate sporită, în arborete pure – mai
rar – sau în amestecuri cu alte specii de foioase, manifestă în staţiunile de luncă, pe soluri
formate pe depozite aluvionare, foarte bogate, profunde, drenate, cu umiditate suficientă
(asigurată inclusiv prin aport freatic), chiar pe soluri umede. Suportă şi inundaţii de scurtă
durată şi de mică amploare. Paleta largă de situaţii pe care le prezintă solurile din arealul
ulmului de câmp în privinţa aprovizionării cu apă denotă aptitudinea sa de veritabilă specie
eurifită. Participarea sa diseminată sau în procente reduse în pădurile de amestec se explică,
între altele, prin pretenţiile mari pe care le are faţă de bogăţia solului în substanţe nutritive
(specie eubazică). Solurile argilo-nisipoase, permeabile, aerisite şi carbonatate îi sunt foarte
favorabile. Dimpotrivă, cele grele, compacte, cum sunt în multe cazuri în Câmpia Română,
nu-i priesc.

136
 În ceea ce priveşte cerinţele faţă de lumină, se dovedeşte a fi o specie heliofilă-
subheliofilă, temperamentul său depinzând, se pare, şi de fertilitatea solului (pe soluri
bogate suportă mai bine umbrirea, crescând viguros în amestec cu stejarul, pe care-l
stimulează în dezvoltare – cazul şleaurilor de luncă cu stejar).
Însuşiri biologice. Ajunge la maturitate la vârste mici, fructificând din plin la 15-20
de ani, aproape anual în cazul arborilor izolaţi, respectiv la 2-3 ani în masiv. Înfloreşte
primăvara devreme, înaintea înfrunzirii, prin martie-aprilie, iar samarele se coc şi devin apte
de semănat către sfârşitul primăverii (mai-iunie). Puterea germinativă este scăzută, de
numai 30-40%. Diseminarea se face la distanţe foarte mari. Puieţii rezultaţi natural sau din
semănături au timp să se lignifice până la sfârşitul sezonului de vegetaţie. Totodată, ulmul
de câmp se înmulţeşte foarte uşor şi pe cale vegetativă, drajonând abundent. Lăstăreşte cu
uşurinţă de la baza cioatei, până la vârste înaintate.
Creşterea puieţilor din sămânţă este activă încă din primul an (30-40 cm) şi se
amplifică ulterior, astfel că, în optimul ecologic, la 5 ani poate realiza înălţimi considerabile,
de 3-5 m. În aceste condiţii, capacitatea sa de concurenţă interspecifică este foarte mare,
existând chiar pericolul ca puieţii de stejar să fie eliminaţi.
Longevitatea maximă poate fi de până la 500-800 de ani, însă în cele mai multe
cazuri este de 300-400 ani.

Ulmus glabra Huds. - figura 124

(U. montana With., U. scabra Mill.)
- Ulm de munte -
Arbore indigen de mărimea a II-a sau, mai rar, de mărimea I, până la circa 30 m
înălţime, cu tulpina variabilă, de la sinuoasă până la dreaptă. Scoarţa uneori mult timp
netedă (de aici denumirea de “glabra”), alteori, totuşi, formează ritidom de timpuriu.
Ritidomul, în general mai subţire decât la ulmii de câmp, este solzos, cu crăpături 
superficiale. Coroana relativ largă, mai rară şi mai neregulată decât la ulmii de câmp.
Lujerii viguroşi, verzi-măslinii până la bruni-roşcaţi, lenticelaţi, la început
pubescenţi. Mugurii ovo-conici, obtuzi, bruni-negricioşi, cu solzi pubescenţi, ciliaţi, cu peri
aurii, lucitori.
Frunzele eliptice până la obovate, mai mari decât la ulmul de câmp, de 8-16 cm
lungime, brusc acuminate (uneori cu tendinţa de trilobare, în special pe lăstari), pe margine
acut dublu-serate, la bază asimetrice, scurt peţiolate (0,3-0,5 cm). Pe faţă pubescente, la
maturitate foarte aspre, pe dos, de asemenea, pubescente şi scabre, cel puţin în lungul
nervurilor, mai rar glabre.
Florile în fascicule dese, sesile, mai mari decât la ulmii de câmp.
Samarele mari, de 2-2,5 cm lungime, lat-eliptice până la subrotunde, cu aripa
încreţită, moale, verde-deschis şi sămânţa dispusă central, neatinsă de baza ştirbiturii. Se
coc prin iunie (mai).

137
 Fig. 124 - Ulmus glabra Huds.:
a - lujer, b - detaliu de cicatrice şi mugure, c - lujer cu inflorescenţe; d, e - frunze; f - floare; g -
fructe; h - plantulă

Areal natural (fig. 125). Specie indigenă, având un areal asemănător în linii
generale cu ulmul de câmp, mai ales în longitudine, de la Oceanul Atlantic până în ţinuturile
Mării Caspice. Limita sudică a răspândirii sale este mai înspre nord decât a ulmului de
câmp, lăsând în afară o mare parte a Peninsulei Iberice şi o serie de insule din bazinul Mării
Mediterane. Înspre nord avansează evident mai mult decât ulmul de câmp, incluzând Marea
Britanie şi teritorii însemnate din Scandinavia, ajungând în Suedia până în zona Cercului
Polar, retrăgându-se apoi către paralela de 60°, spre Munţii Ural, prin Rusia.
În ţara noastră se întâlneşte preponderent în ţinuturile montane, unde urcă până la
circa 1 300 – 1 400 m altitudine, prin făgete montane, amestecuri de răşinoase cu fag şi în
molidişuri. Totodată, coboară uneori în zona dealurilor, în făgete, în gorunete şi şleauri.
Peste tot apare ca specie de diseminaţie sau în mici pâlcuri, cu excepţia unor staţiuni
montane de pe grohotişuri calcaroase, unde formează mici arborete cu paltinul.

138
 Cerinţe ecologice. Este mai puţin
pretenţios decât ulmul de câmp atât în ceea
ce priveşte regimul termic hibernal, cât şi din
sezonul de vegetaţie, fiind o specie tipică
mezotermă. Mani-festă însă pretenţii mult
mai mari faţă de umiditate, preferând
staţiunile cu multă umiditate atmosferică
(umidofil) şi cu precipitaţii bogate (mezofil).
De asemenea, şi faţă de umiditatea din sol
are cerinţe bine definite, acceptând un ecart
variaţional restrâns – soluri revene-jilave
(specie mezofită).
Caracterul de specie de diseminaţie,
foarte bine conturat, mai accentuat decât al
Fig. 125 – Arealul speciilor: ulmului de câmp, este determinat atât de
regimul de umiditate din sol, cât şi de
cerinţele mari faţă de însuşirile fizice şi
chimice ale solurilor.
Preferă solurile bogate, permeabile, normal drenate, aerisite. Pe cele scheletice,
superficiale, nu se instalează decât dacă sunt bogate în elemente minerale (pe substrate
calcaroase, conglomerate, roci vulcanice etc.), în regiuni cu precipitaţii abundente.
Are temperament de semiumbră, suportând mult mai bine decât ulmul de câmp
umbrirea laterală şi chiar de sus.
Însuşiri biologice. Maturitatea este precoce, dar totuşi nu în aceeaşi măsură ca la
ulmul de câmp, la 20-30 de ani. Înfloreşte tot înaintea înfrunzirii, prin aprilie, iar samarele
devin mature şi se diseminează prin iunie. Are putere germinativă la fel de redusă ca ulmul
de câmp, de maximum 30-40 %. Nu drajonează şi lăstăreşte foarte slab.
Creşterea juvenilă este activă, astfel că dispune de o bună capacitate de concurenţă
interspecifică.
Longevitatea este de câteva sute de ani.

Ulmus laevis Pall. (U. effusa Willd.) - figura 126

- Velniş, Vânj -
Arbore indigen de până la 35 m înălţime, cu coroana largă şi tulpina, la vârste mari,
adeseori costată la bază.
Ritidomul se formează la vârste mici, este solzos (solzii sunt subţiri, exfoliabili) şi, de
multe ori, pe anumite părţi ale trunchiului prezintă pete  mici, numeroase, cenuşii-
albicioase, ca de var.
Lujerii sunt geniculaţi, subţiri, bruni-verzui, glabri, lucitori, cu muguri conici sau
fusiformi, ascuţiţi, de până la circa 1 cm lungime, depărtaţi de lujer, cu solzii bruni -deschişi,
neciliaţi, prevăzuţi pe margine cu o dungă lată, brună mai închis.
Frunzele obovate sau lat-eliptice, de 6-14 cm lungime, acuminate, pe margini dublu-
serate, la bază foarte pronunţat asimetrice, la maturitate, pe faţă glabre, lucitoare, pe dos
scurt, des şi moi pubescente; peţiolul de 4-6 mm lungime.
Florile sunt tot în fascicule (câte 20-25), dar, caracteristic, sunt pedicelate, pe
pedunculi inegali, de 6...20 mm lungime.

139
 Fig. 126 - Ulmus laevis Pall.:
a - lujer, b - frunze, c - ramură cu flori; d - ramură cu fructe; e - plantulă

Samarele pendente, ovate sau subrotunde, de circa 1 cm lungime, cu marginile des

ciliate şi aripioara păroasă, iar sămânţa este dispusă central.
Areal natural (v. fig. 125). Specie indigenă, originară din Europa, începând din estul
Franţei, sudul Italiei şi Peninsula Balcanică, până la circa 65° latitudine nordică, în zona
Munţilor Urali.
La noi arealul său este foarte restrâns ca suprafaţă ocupată şi arie de răspândire,
întâlnindu-se mai ales în sudul şi sud-vestul ţării, prin lunci şi zăvoaie, unde formează
arborete de amestec cu alte specii, mai rar arborete pure de mică întindere. În celelalte zone
ale ţării apare foarte rar. S-a cultivat prin parcuri şi grădini până în ţinuturile premontane (ca
de exemplu pe Livada Poştei, în Braşov).
Cerinţe ecologice. Velnişul este tolerant faţă de rigorile climatului continental,
suportând bine gerurile şi îngheţurile. Se dezvoltă însă mai bine în ţinuturile cu multă
căldură estivală.
Este mai puţin pretenţois faţă de sol, suportând bine atât deficienţele de troficitate,
cât şi o mai mare aciditate. Tolerează chiar staţiunile cu exces de umiditate, cum sunt cele
cu ape slab mobile, dar nu stagnante, din vecinătatea canalelor, pâraielor, a râurilor etc.
Temperamentul este mai apropiat de al ulmului de câmp.
Însuşiri biologice şi importanţă. Înfloreşte tot înaintea înfrunzirii, aproximativ în
acelaşi timp cu ulmul de câmp, cu care se aseamănă şi în privinţa perioadei de maturare şi

140
diseminare a samarelor. Fructifică de la vârste mici, cu periodicitate redusă, aproape anual.
Drajonează slab, dar lăstăreşte activ.
Este atacat de Ophiostoma ulmi, faţă de care era considerat, la un moment dat, mai
rezistent decât ulmul de câmp, lucru infirmat de unele cercetări recente (Borlea, 1997).

Ulmus pumila L. -figura 127

- Ulm de Turkestan -
Specie exotică, arbust sau, mai adesea, arbore de mărimea a III-a (până la 15 m
înălţime), cu înrădăcinarea foarte puternică, profundă, dar şi dezvoltată lateral.
Tulpina cu tendinţă de înfurcire, are
scoarţa cenuşie-deschisă şi formează
ritidom cu crăpături  adânci.
Lujerii sunt subţiri, distici, la
început  pubescenţi, apoi glabri, cenuşii,
cu internoduri scurte. Mugurii sunt mici,
de 1,5-3 mm, ovoizi, glabri, bruni-
întunecaţi.
Frunzele ovat-eliptice până la ovat-
lanceolate, de 2-7 cm lungime, acuminate,
cu baza simetrică sau aproape simetrică,
glabre şi au marginea mărunt dublu sau
simplu serată. Peţiolul de 2-4 mm
lungime, glabru.
Samarele mici, de 1-2 cm, lat
eliptice, adânc şi lat crestate la vârf şi au
sămânţa dispusă central.
Ulmus pumila var. pinnato-ramosa
(Koehne) Henry are lujerii cenuşii-
pubescenţi, cu muguri foarte mici, de
numai 1,5 mm. Frunzele sunt oblong-
lanceolate, de 2-5 (6) cm lungime, cu
peţiol mai lung, de până la 10-11 mm, la
început pubescent. Samara este orbiculară
sau obovat-orbiculară, de 9-14 mm
lungime.
Areal natural şi de cultură (fig.
128). Arbore exotic, cu răspândire naturală
în Asia, în ţinuturile Siberiei sudice şi Fig. 127 - Ulmus pumila L.:
orientale, Mongolia şi nordul Chinei a - lujer cu inflorescenţe; b - frunze; c - fructe
(aproximativ între 80° şi 140° longitudine
estică şi între 30° şi 55° latitudine nordică). La noi s-a folosit în culturi forestiere şi pe
terenuri degradate, în perdele forestiere, alinia-mente de-a lungul şoselelor şi în culturi
ornamentale, îndeosebi la câmpie şi dealuri.
Cerinţe ecologice. Este o specie de mare adaptabilitate faţă de climă şi sol. Creşte
într-un climat excesiv continental, în ţinuturi geroase, cu îngheţuri târzii sau timpurii.
Rezistă foarte bine la secetă şi, de asemenea, este tolerant faţă de sol. Suportă solurile grele,

141
uscate, compacte, scheletice, calcaroase, mar-noase, adesea cu grad avansat de eroziune, pe
care le fixează prin rădăcinile sale bine dezvoltate atât în profunzime, cât şi lateral.
Are temperament de lumină (specie
heliofilă).
Însuşiri biologice şi importanţă.
Fructifică de la vârste foarte mici, începând
de la 5-10 ani. Celelalte caracteristici le-
gate de înflorire, maturaţie şi diseminare
sunt comune speciilor de ulm descrise
anterior. Lăstăreşte activ, dar nu
drajonează.
Creşte activ în tinereţe. Începând de
la vârste mijlocii capacitatea de
bioacumulare se diminuează evident.
Este o valoroasă specie de terenuri
Fig. 128 – Arealul natural al speciei degradate, compacte, calcaroase, uscate,
Ulmus pumila L. în China (după Puhua, 1999) sărăturoase şi are, de asemenea, aptitudini
reale de specie ornamentală, în aliniamente, garduri vii etc., îndeosebi în ţinuturile
secetoase.
Rezistă la atacurile de Ophiostoma ulmi.

GENUL CELTIS L.
Caractere generale de diagnoză
Arbori sau arbuşti ramificaţi distic, cu frunzele asimetrice, cu trei nervuri divergente,
proeminente, din baza laminei. Florile poligame, andromonoice (mascule şi hermafrodite),
mici, lung pedunculate, apar pe lujerii anuali; cele mascule în fascicule la baza lujerilor, cele
hermafrodite la subsuoara peţiolului frunzelor, solitare, cu perigonul din 5-6 lacinii,
staminele 4-5, ovarul uniovulat, cu două stigmate divergente. Fructele sunt drupe sferice
sau ovoidale, cu un sâmbure tare, osos şi mezocarpul cărnos, subţire. Maturaţia anuală.

Celtis australis L. - figura 129

- Sâmbovină -
Specie indigenă, arbore de până la 20 m înălţime, cu coroana largă, neregulată,
formată din ramuri subţiri şi lungi. Scoarţa netedă, cenuşie.
Lujerii subţiri, flexibili, bruni-verzui, fin pubescenţi sau glabri, cu lenticele alungite,
iar mugurii sunt mici, ovoizi-conici, comprimaţi, ali-piţi de lujer, numai cu vârful uşor
dezlipit; au 4-6 solzi evident păroşi.
Frunzele ovat-lance-olate, de 4-12 cm lungime, cu vârful acuminat şi baza
asimetrică, lat-cuneată sau rotunjită, pe margini acut-serate, numai spre bază întregi, pe faţă
verzi-închis, scabre, pe dos scurt şi moi pubescente, cu peţioli de 5-18 mm lungime.
Florile au perigonul format din 5 lacinii, apar o dată cu frunzele şi sunt mici, verzui.

142
 Fructele, drupe sferice, de 8-12 mm
diametru, sunt la început verzi, iar la
maturitate brune - violacei - negricioase.
Sâmburele este carenat, tare, negricios-
punctat, acoperit de un mezocarp subţire,
cărnos, dulceag. Devin mature prin
septembrie.
Areal natural. Specie indigenă,
răspândită în ţinuturile mediteraneene şi
submediteraneene din Europa, Africa de
Nord, Asia vestică şi Caucaz.
În ţara noastră se află la limita
nordică a arealului său natural, întâlnindu-
se sporadic în Dobrogea (unde apare mai
des specia Celtis glabrata Stev.), în
ţinuturile calde din sudul Banatului şi în
Oltenia. Staţiunile caracteristice sunt cele
cu insolaţie puternică, din margini de
păduri, pe versanţi însoriţi, terenuri
scheletice, inclusiv în zone cu stâncării.
Cerinţe ecologice. Preferă staţiunile
cu multă uscăciune şi căldură estivală, cu
Fig. 129 - Celtis australis L.: climat blând şi sezon lung de vegetaţie,
a - lujer; b - detaliu de cicatrice şi mugure; c - fiind specie termofilă şi xerofită, aptă
frunze şi fructe; d - floare masculă; e - floare pentru soluri scheletice, superficiale,
hermafrodită; f - sâmbure; g - plantulă calcaroase, puternic dogorite de soare.
Cele mai frumoase creşteri le realizează pe soluri humifere, bine drenate, uşoare,
chiar slab sărăturoase, aşa cum sunt culturile realizate în scop ornamental pe litoralul Mării
Negre, prin parcuri sau perdele cu vegetaţie forestieră instalate de-a lungul şoselelor
(Neptun, Jupiter ş.a.).
Temperamentul este heliofil-semiombrofil.
Însuşiri biologice şi importanţă. Maturitatea este timpurie, iar fructificaţiile sunt
abundente. Creşterea este mediocră, iar longevitatea poate ajunge numai în cazuri
excepţionale până la circa 400 ani. Lăstăreşte destul de viguros.

FAMILIA MORACEAE LINDL.

GENUL MORUS L.

Morus alba L. - figura 130

- Dud, Frăgar -
Specie subspontană, originară din China şi Japonia, arbore de până la 15 m înălţime,
cu tulpina scurtă, dreaptă, ramificată de la mică înălţime.


Regionalism în Transilvania

143
 Scoarţa brună-cenuşie, iar ritidomul cenuşiu-brun, format de la vârste relativ mici, cu
crăpături largi.
Specie subspontană, originară din China şi Japonia, arbore de până la 15 m înălţime,
cu tulpina scurtă, dreaptă, ramificată de la mică înălţime. Scoarţa brună-cenuşie, iar
ritidomul cenuşiu-brun, format de la vârste relativ mici, cu crăpături largi.
Coroana globuloasă, rară, formată din ramuri zvelte.
Lujerii bruni-cenuşii, glabri sau, la vârf, slab pubescenţi, cu muguri mici, de circa 3
mm, cu 5-7 solzi bruni; cicatrice relativ mari,  semirotunde.
Frunzele ovate sau eliptice, de 6-18 cm lungime, întregi sau cu 3-5 lobi asimetrici
(sau numai lobulate), pe margine neregulat serate, cu vârful acut sau scurt acuminat şi baza
rotunjită, trunchiată sau  oblic cordată. Lamina subţire, glabră pe faţă, pe dos, de
asemenea, glabră sau răzleţ pubescentă pe nervuri, cu peţiolul variabil, de 1-5 cm lungime.
Florile unisexuat-monoice (rar dioice), amentiforme, cele femele de 0,5-1 cm
lungime, cele mascule de 1-2 cm lungime.
Fructele compuse (sin-
carp), de 1-2,5 cm lungime, de
obicei albe (uneori roşii până la
negre); sunt alcătuite din
numeroase drupe false, cărnoase
(partea cărnoasă provine din
îngroşarea şi modificarea
perigomului). La formarea
sincarpului participă şi axul
inflorescenţei. Duda este ovoidă
sau cilindrică, cu peduncul de
aceeaşi lungime cu ea; devine
matură de timpuriu, în vară.
Areal natural şi de
cultură. Specie originară din
China centrală şi de nord şi
Japonia, naturalizată în Europa,
Asia şi America de Nord, unde a
Fig. 130 - Morus alba L.: devenit pe alocuri subspontană. În
a - lujer; b - detaliu de cicatrice şi mugure; c - frunze şi Europa a fost introdusă încă de la
dudă; d - floare masculă; e - floare femelă; f - ramură cu jumătatea mileniului I, fiind
frunze şi amenţi masculi cultivată într-un spaţiu
considerabil, dar nu mai la nord
de 55° latitudine.
La noi se cultivă la câmpie şi dealuri (foarte rar în ţinuturile montane inferioare);
apare uneori chiar spontan. Cultura sa s-a efectuat îndeosebi în intravilan, prin curţi, grădini,
în aliniamente stradale, dar şi în extravilan (aliniamente de-a lungul şoselelor) şi chiar în
fondul forestier, ca de exemplu în zăvoaiele din Lunca şi Delta Dunării, în mici plantaţii pe
lângă cantoanele silvice ş.a.
Cerinţe ecologice. Dudul alb manifestă pretenţii mari faţă de regimul termic, fiind
sensibil faţă de gerurile mari de iarnă şi, mai ales, faţă de îngheţurile timpurii, care vatămă
adeseori lujerii anuali incomplet lignificaţi, iar îngheţurile târzii distrug frunzele. Totodată,

144
este iubitor şi faţă de căldura din sezonul de vegetaţie, rezistând bine la secetă, ceea ce îi
permite să supravieţuiască chiar în staţiuni stepice şi silvostepice. Pe de altă parte însă,
suportă inundaţii trecătoare, ca în Lunca şi Delta Dunării, dar evită zonele mlăştinoase.
Este puţin exigent faţă de troficitatea solului şi suportă bine solurile cu grad destul de
mare de compactitate, manifestând, totodată, chiar uşoare înclinaţii de halofilism.
Temperamentul său este variabil, dezvoltându-se bine în plină lumină şi mulţumitor
în condiţii de semilumină.
Însuşiri biologice şi importanţă. Maturitatea este timpurie, iar maturaţia este
anuală, în vară. Fructifică abundent. Butăşeşte şi marcotează.

Morus nigra L. - figura 131

- Dud negru, Frăgar -
Specie originară din Transcaucazia şi
Iran, de până la 10 m înălţime, cu coroana
mai deasă decât dudul alb.
Lujerii tineri slab pubescenţi, cu
muguri mai mari, de 5-9 mm, cu numai 3-5
solzi.
Frunzele lat ovate, obişnuit nelobate,
cu marginea neregulat şi adânc serată,
ciliată, acuminate, la bază adânc cordate;
sunt mai groase decât cele de dud alb, pe faţă
scabre, pe dos palid verzui, peste tot (dar mai
ales pe nervuri) des şi moale pubescente.
Peţiolul de numai 1,5-2,5 cm lungime, păros.
Florile mascule de cca. 2,5 cm
lungime, cele femele de 1-1,5 cm lungime.
Fructele compuse, sincarp ovoid sau
cilindric, de 1-2 (3) cm lungime, purpuriu
întunecat până la negru, dulce-acrişor, foarte
scurt pedunculat (pedicelul evident mai scurt
decât duda). Fig. 131 - Morus nigra L.:
a - ramură cu frunze şi fructe; b - floare femelă

Este originar din Asia vestică (Transcaucazia, Iran). La noi a fost cultivat mai rar
decât dudul alb, în mod obişnuit prin curţi şi grădini pomicole.
Rezistă mai bine la ger decât dudul alb. Frunzele sunt mai groase, mai păroase şi
relativ aspre, fiind contraindicate în hrănirea viermilor-de-mătase.
Fructele sunt folosite pentru consum direct sau după ce sunt prelucrate (marmeladă,
gem). După fermentare pot fi distilate, ca şi cele de dud alb, rezultând băuturi spirtoase.

145
 GENUL MACLURA NUTT.

Maclura aurantiaca Nutt. - figura 132

(M. pomifera (Raf.) C. K. Schneid.)
- Maclură -
Arbore (rar rămâne de dimensiuni arbustive) de până la 20 m înălţime, originar din
sudul Americii de Nord, cu tulpina de obicei dreaptă şi, la exemplarele vârstnice, cu ritidom
adânc brăzdat, portocaliu întunecat.
Lujerii geniculaţi, verzi-măslinii până
la bruni, glabri (numai la început fin
pubescenţi), cu spini rigizi, drepţi, de 1-2,5
cm lungime, câte unul lateral faţă de mugure,
obişnuit perpendiculari pe axul lujerului.
Mugurii alterni, mici, sferici, iar cicatricea
este mică, aproape rotundă, cu o singură urmă
fasciculară vizibilă.
Frunzele alterne (sau câte 3-4 pe lujerii
scurţi), de 5-15 cm lungime, ovate sau
oblong-lanceolate, întregi pe margine,
acuminate, la bază brusc îngustate până la
uşor cordate, la maturitate glabre, pe faţă
lucitoare; peţiolul de 2-5 cm lungime.
Florile unisexuat-dioice, apetale, au
caliciu cu patru diviziuni. Cele mascule cu
patru stamine, dispuse în raceme cilindrice,
lung pedicelate, pendente, axilare, de 2,5-3,5
cm lungime, iar cele femele sesile sau scurt
pedicelate, în capitule globuloase, de 2-2,5 cm
diametru.
Fructele drupe false, mici, strâns
adunate într-un sincarp globulos, mare, de 5-
14 cm diametru, cu suprafaţa zbârcită, la
maturitate de culoare verde-gălbui. Seminţele
albe, cu un suc lăptos, care în contact cu aerul
se înegreşte. Maturaţia anuală, prin
octombrie.
Specie exotică, originară din sudul
(sud-estul) Americii de Nord, unde este o
specie de preerie. La noi s-a cultivat prin Fig. 132 - Maclura aurantiaca Nutt.:
parcuri şi grădini, ca arbore izolat, în garduri a - lujer cu spini; b - frunze; c - fruct
vii sau în aliniamente.
Cerinţele ecologice sunt foarte asemănătoare cu ale dudului alb. Astfel, manifestă
sensibilitate faţă de ger şi îngheţuri timpurii, care provoacă degerarea lujerilor anuali, mai
ales în tinereţe. Rezistă bine la secetă, însă în astfel de situaţii creşterile sunt reduse. De
asemenea, poate vegeta pe soluri diferite, însă creşteri frumoase realizează doar pe cele
fertile, cu apa freatică accesibilă şi regim constant de umiditate. Are temperament de
semiumbră.
Însuşiri biologice şi importanţă. Maturaţia este anuală, prin octombrie. Seminţele
germinează chiar dacă au ajuns numai în faza premergătoare stadiului de pârgă. Lăstăreşte
şi drajonează.

146
 ORDINUL JUGLANDALES
FAMILIA JUGLANDACEAE LINDL.

GENUL JUGLANS L.
Caractere generale de diagnoză
Sunt specii arborescente, cu înrădăcinarea, de regulă, pivotantă, iar lujerii,
caracteristic, au măduva largă, lamelar întreruptă. Mugurii alterni, uneori suprapuşi câte doi,
cu 2-4 (5) solzi, cei terminali ovoizi, cei laterali globuloşi; cicatricele sunt mari, cu trei
grupe de urme fasciculare. Frunzele imparipenat compuse, aromate, cu foliolele laterale
opuse sau imperfect opuse, întregi sau serate. Florile unisexuat-monoice, cele mascule în
amenţi formaţi din toamna anului precedent, ca nişte cornuleţe solzoase, care se dezvoltă
primăvara în amenţi lungi, pendenţi, multiflori, axiali (fiecare floare cu perigon din 2-4
lacinii, o bractee şi două bracteole şi 8-40 de stamine); cele femele sunt solitare sau grupate
mai multe, în raceme terminale, au ovarul cu două stigmate răsfrânte şi încreţite, perigonul
alcătuit din 3-4 lobi, un involucru alcătuit, ca şi la florile mascule, dintr-o bractee şi două
bracteole. Fructul este o drupă neregulat dehiscentă sau indehiscentă, cu sâmburele lemnos
şi neregulat brăzdat. Germinaţia este hipogee.

Juglans regia L. - figura 133

- Nuc comun, Nuc -
Arbore de până la 30 m înălţime, cu tulpina scurtă, adeseori gâlmoasă, la arborii
izolaţi, dar relativ dreaptă în masiv. Scoarţa mult timp netedă, cenuşie-argintie, apoi cu
ritidom subţire, cenuşiu-închis, cu crăpături rare. Înrădăcinarea pivotantă, iar rădăcinile
laterale ajung adeseori la distanţe mari, de peste 10 m; rădăcinile sunt suculente.
Lujerii viguroşi, bruni-verzui, glabri, lucitori, cu miros aromat şi măduva largă,
lamelar întreruptă.
Mugurii negricioşi, cei foliari sunt ovoizi-globuloşi şi de circa 6-7 mm lungime - cei
terminali, sau globuloşi şi mici (3-4 mm) - cei laterali; cicatricele frunzelor sunt mari, în
formă de potcoavă, cu trei grupe de urme fasciculare.
Frunzele imparipenat-compuse, cu 5-9 (11) foliole asimetrice, mari, de 6-12 cm
lungime, acute sau scurt acuminate, pe margine întregi, glabre, numai pe dos cu smocuri de
peri în axilele nervurilor.
Florile mascule în amenţi cilindrici, axilari, groşi, lungi de 8-10 (12) cm, negricioşi
sau verzi-negricioşi; cele femele terminale, sesile, câte 1-4, cu stigmate divergente,
răsfrânte, purpurii sau verzui.
Fructele, drupe, sferice sau elipsoidale, de până la 4-5 cm lungime (diametru), cu
înveliş exterior cărnos, verde, care crapă neregulat la maturitate şi este dehiscent. Nuca este
ovoidă sau elipsoidală, la vârf scurt rostrată (cu o prelungire scurtă, acută), are suprafaţa
neregulat-brăzdată. Sămânţa mare, albă, acoperită de o pieliţă subţire; este incomplet
divizată în doi lobi prin pereţi subţiri, pieloşi.

147
 Fig. 133 - Juglans regia L.:
a - lujer cu frunză şi muguri floriferi; b - detaliu de lujer cu muguri floriferi masculi; c - secţiune în
lujer; d - lujer cu flori femele şi mascule; e - nucă şi secţiune prin nucă

Arealul natural al nucului se întinde din Turcia de est, Armenia şi Iran, peste
Afganistan şi India de nord, până în China, Coreea şi Japonia. În Asia Mică, nucul se
găseşte în Munţii Taurus la altitudini între 600 şi 1 200 m, în Caucaz la 1 400 m, în
Himalaia (în regiunea de unde izvorăşte râul Indus) urcă până la 2 500 m, iar în sud-vestul
Chinei avansează până la 3 000 - 4 000 m (Pretzsch, 1995). Prezenţa sa ca specie spontană
în sud-estul Europei, în Peninsula Balcanică, menţionată în unele lucrări, este îndoielnică.
Nucul a fost mult extins în afara arealului său natural, fiind cultivat şi pe celelalte
continente: Europa, America de Nord şi America de Sud.
În ţara noastră a fost, de asemenea, foarte mult cultivat, începând de la câmpie până
la circa 800 m altitudine, cu frecvenţă mai mare la dealuri, în zona de podgorie. Apare
uneori şi subspontan, ca în Banat, în Subcarpaţii Olteniei, în Transilvania ş.a.
Valoarea sa excepţională dată de fructele comestibile (sămânţa) şi lemnul nobil pe
care-l produce a făcut să fie cultivat şi în fondul forestier, plantaţii mai însemnate fiind în
judeţele Caraş-Severin, Mehedinţi, Gorj, Vâlcea, Vrancea ş.a. (Colpacci, 1974).
Cerinţe ecologice. Nucul este o specie pretenţioasă faţă de condiţiile staţionale.
Astfel, stare de vegetaţie mai bună realizează în zone cu climă dulce, cu ierni blânde, ferite
de geruri mari, dar mai ales în staţiuni cu îngheţuri puţin frecvente (îngheţurile târzii sunt
greu de suportat, deoarece afectează atât mugurii foliari, cât mai ales pe cei floriferi, iar cele
timpurii pot afecta lujerii încă incomplet lignificaţi). Contraindicate pentru cultura nucului
sunt, de asemenea, staţiunile vântuite, în zone cu vânturi reci şi uscate. În acest context,

148
aprecierile care se fac adeseori în legătura cu favorabilitatea pentru nuc a ţinuturilor de
podgorie sunt cât se poate de pertinente.
Totodată, se dovedeşte pretenţios şi faţă de condiţiile edafice, preferând solurile
bogate, profunde, fertile, revene sau revene-jilave (mezohigrofit). De aceea, optimul său
edafic este asigurat mai ales în staţiunile din lunci. Solurile excesiv de umede, ca şi cele
uscate, compacte sau acide nu-i sunt favorabile (preferă solurile cu reacţie uşor alcalină –
pH între 6,5 şi 7,5).
Deşi nu manifestă preferinţe faţă de natura mineralogică a solului, stare de vegetaţie
activă înregistrează pe soluri formate pe substrate calcaroase, mai ales înspre limita
altitudinală superioară de cultură.
Are temperament mijlociu, semiombrofil, rezistând, se pare, mai bine la umbră decât
nucii exotici americani. Cu toate acestea, starea de masiv încheiat nu -i prieşte, mai ales după
faza tinereţii, când se dezvoltă mult mai bine în plină lumină.
Însuşiri biologice. Maturitatea este timpurie, la 8-12 ani, iar fructificaţiile sunt
aproape anuale. Capacitatea germinativă a seminţelor este de 60-80 %. Se regenerează uşor
prin sămânţă, dar dispune şi de o bună capacitate de înmulţire pe cale vegetativă, prin
lăstărire.
Creşterile din primii ani sunt foarte active şi se menţin susţinute în etapa tinereţii,
astfel încât, până la 8-10 ani, poate creşte în înălţime cu circa 70-100 cm pe an.
Manifestă o foarte mare putere de concurenţă interspecifică, mai ales că are
proprietatea de a emana în sol coline, substanţe cu efect inhibitor pentru alte specii.
Longevitatea este mare, de până la 300-400 de ani.
Este sensibil faţă de poluanţi.

Juglans nigra L. - figura 134

- Nuc negru, Nuc american -
Arbore din America de Nord, de până la 40-45 (50) m înălţime, cu tulpina bine
conformată în masiv, dreaptă, bine elagată. Formează ritidom de la vârste mici, brun-
întunecat, adânc brăzdat.
Lujerii nelucitori, pu-
bescenţi, toamna glabrescenţi,
devenind verzi-bruni; mugurii
cenuşii-tomentoşi, cei laterali
solitari sau suprapuşi, aflaţi în
contact cu partea superioară a
cicatricei (cei inferiori, când
sunt suprapuşi).
Frunzele imparipenat-
compuse, cu foliole mai multe
decât la nucul comun (15-23),
foliolele obişnuit însă mai
mici, de 4-12 cm lungime,
ovat-oblongi sau ovat- Fig. 134 - Juglans nigra L.:
lanceolate, aproape egale ca a - lujer; b - foliole şi fructe; c - floare femelă; d - nucă
mărime, (cu excepţia celei
terminale, care, de, regulă, este

149
mai mică), la bază rotunjite şi pe margini, caracteristic, nu mai sunt întregi, ci neregulat
serate, pe faţă la început scurt pubescente, apoi glabre, pe dos des pubescente şi
glanduloase.
Florile femele stau, de regulă, câte 2-5. Fructele sunt sferice sau uşor piriforme, de
3,5-5 cm diametru, până la maturitate verzi-gălbui, pubes-cente, apoi negre, cu învelişul
extern cărnos şi nedehiscent; nuca aproape globuloasă, de 3-4 cm diametru, puţin turtită
lateral, brusc mucronată, neregulat brăzdată, foarte tare, cu pereţii groşi, lemnoşi, conţine un
miez mic, necomestibil în stare crudă.
Areal natural (fig. 135). Specie exotică, originară din estul şi sud-estul Americii de
Nord, unde are o arie mare de răspândire, începând din zona Marilor Lacuri (45° N), până în
apropierea Golfului Mexic (30° N). Înspre interiorul continentului avansează până la circa
100° longitudine vestică. Se întâlneşte la câmpie şi în zone colinare joase, până la 350 – 400
m altitudine (cu excepţia unei zone din sudul Munţilor Appalachi, unde urcă până la 1 000
m altitudine, sau în ţinuturile vestice ale arealului său, la circa 700 m altitudine).

Fig. 135 - Arealul speciilor Juglans nigra L. (stânga) şi Juglans cinerea

L. (dreapta) - după Harlow et Harrar, 1958
În ţara noastră s-a introdus încă de la sfârşitul secolului trecut, de multe ori prin
păduri-parc (ca la Comarova-Mangalia), dar şi în plantaţii efectuate în fondul forestier, cum
sunt cele de la Săcuieni-Bihor (circa 50 ha), Zăvoi-Hereasca (Ocolul Silvic Snagov),
Fântânele (Bacău), Lighed (judeţul Timiş), Moldova Nouă şa. Plantaţiile cele mai
importante se află în raza judeţelor Arad, Bihor, Bacău, Buzău, Vâlcea, Timiş, Ilfov, Olt,
Suceava, Giurgiu, însumând în total circa 260 ha (Hulea, 1988).
Cerinţe ecologice. La fel ca şi nucul comun, nucul negru este pretenţios faţă de
condiţiile staţionale.
Astfel, cultura sa fără riscuri, în arborete de mare randament, nu se poate face decât
în regiunile de câmpie şi coline, în zone cu climat blând, ferite de îngheţuri timpurii sau
târzii, cu veri lungi şi călduroase (până la circa 500 m altitudine).
Realizează performanţe productologice foarte bune pe solurile aluvionare din lunci,
profunde, bogate în elemente minerale, humifere, permeabile, nisipo-lutoase sau luto-
nisipoase, cu apa freatică accesibilă (situată la circa 3-3,5 m adâncime - Chiriţă, 1938).
Umiditatea din sol pare a fi mai importantă pentru buna sa dezvoltare chiar decât
conţinutul în substanţe minerale. Suportă şi inundaţii, dar de scurtă durată. În schimb, în alte
condiţii decât cele favorabile sub raportul aprovizionării cu apă, din staţiunile de luncă,
productivitatea arboretelor este corespunzătoare dar pe soluri bogate, humifere, constant
aprovizionate cu apă. Vegetează slab pe soluri grele, îndesate, de tipul celor pseudogleice

150
sau gleice, ca şi pe cele cu exces de săruri de sodiu, aşa cum a rezultat din comportarea unor
plantaţii efectuate în judeţul Arad.
Are temperament mai de lumină decât nucul comun, reliefat prin dimensiunile mici
ale coroanei în condiţii de arboret.
Însuşiri biologice. Maturitatea este timpurie, la 8-10 ani, iar fructificaţiile sunt
adeseori anuale şi abundente. Nucile devin mature prin septembrie-octombrie. Puterea
germinativă este comparabilă cu a seminţelor de nuc comun. Lăstăreşte bine numai în
tinereţe. Creşterea este activă la început, fiind de până la 1 m înălţime pe an, în primul
deceniu. Este unul dintre cei mai valoroşi şi mai productivi arbori exotici de foioase
introduşi în ţara noastră.
Longevitatea este de până la circa 400 de ani.

Juglans cinerea L. - figura 136

- Nuc cenuşiu, Nuc american cenuşiu -
Arbore originar din America de
Nord, de mărimea I sau a II-a, nu depăşeşte
30 m înălţime, obişnuit însă până la 20 m
înălţime, cu tulpina relativ bine conformată
şi scoarţa cenuşie, mult timp netedă, la
vârste înaintate totuşi adânc fisurată.
Lujerii pubescenţi, în tinereţe
glanduloşi, cu muguri tomentoşi, cel
terminal mai mare, de 12-18 mm, cei
laterali adeseori suprapuşi câte doi, mici,
ovoizi, cel superior scurt pedicelat, cel
inferior nu atinge marginea cicatricei.
Frunzele mari, lungi de circa 40-70
cm, cu 11-17 (19) foliole oblong-lanceolate,
de 6-12 cm lungime, cu vârful lung
acuminat, baza rotunjită, pe margine serate,
pe ambele feţe păroase, pe dos mai intens
păroase şi glanduloase, vâscoase, ca şi
rahisul foliar.
Fructele grupate câte 2-5, sunt
Fig. 136 - Juglans cinerea L.:
ovoid-alungite, glanduloase, vâscoase,
a - lujer; b - ramură, frunze (parţial) şi fructe; c - pubescente, de 4-6,5 cm lungime. Nuca
vârf şi margine de foliolă; d - floare masculă; e - alungită, în patru muchii, cu vârful ascuţit;
floare femelă; f - nucă are coaja foarte tare, groasă, neregulat
brăzdată, iar miezul este puternic strivit
între pereţii despărţitori.
Areal natural (v. fig. 135). Specie exotică, originară din America de Nord, unde aria
sa de răspândire coincide în linii mari cu a nucului negru, fiind totuşi ceva mai extins înspre
nord şi mai limitat ca răspândire spre vest.
La noi s-a utilizat în cultură mult mai puţin decât nucul negru, deoarece dimensiunile
realizate şi conformaţia tulpinilor sunt inferioare acestuia.

151
 Cerinţe ecologice. Sunt asemănătoare cu ale nucului negru, cu precizarea că suportă
mai bine gerurile mari, îngheţurile târzii şi timpurii (din cauza cărora suferă totuşi).
Totodată, este mai puţin pretenţios faţă de umiditatea solului şi, în general, faţă de celelalte
însuşiri fizice şi chimice ale acestuia, dar capacitatea cea mai bună de bioacumulare o
realizează tot pe soluri profunde, bogate, cu umiditate suficientă. Pe soluri compacte
lâncezeşte.
Are temperament de lumină, intermediar între nucul comun şi cel negru. Nu suportă
umbrirea de sus şi nici chiar umbrirea puternică din lateral.
Creşte mai încet decât nucul negru, iar lemnul este de culoare deschisă, moale, puţin
rezistent, însă lucios, fiind considerat evident inferior celui de nuc negru.

GENUL CARYA NUTT (HICORIA RAF.)

Carya ovata (Mill.) K. Koch - figura 137

(C. alba Nutt. non K. Koch; Hicoria ovata (Mill.) Britt.)
- Caria -
Arbore din America de Nord, de până la 40 m înălţime, cu ritidom bine dezvoltat,
exfoliabil în fâşii longitudinale lungi şi late, care atârnă pe lângă trunchi.

Fig. 137 - Carya ovata (Mill.) K. Koch:

a - lujer; b - frunză; c - margine de frunză (detaliu); d - floare masculă; e - floare femelă; f -
fructe; g - nucă; h - nucă în secţiune

Lujerii viguroşi, roşii-bruni, la început păroşi, apoi glabri, lucitori (păstrează numai la
bază un inel păros); măduva, spre deosebire de genul Juglans, este continuă. Mugurii

152
terminali sunt mari, de 13-17 mm lungime, ovoizi, cu 3-4 solzi păroşi, caduci primăvara de
timpuriu, iar cei laterali sunt mai mici, tot ovoizi.
Frunzele imparipenat-compuse, cu 5 (7) foliole ovate, ovat-lanceolate, până la
obovate, de 10-15 cm lungime, acuminate, la bază cuneate, pe margine serate şi ciliate, pe
faţă verzi-gălbui, glabre, pe dos mai palide, la început pubescente, apoi glabre; foliolele
bazale ale frunzei mult mai mici decât celelalte.
Fructele sunt drupe sferice, sesile, de 2,5-6 cm, cu exocarpul gros, dehiscent la
maturaţie în patru valve; nuca ovoidal-turtită, cu coaja subţire, alburie-cenuşie, lipsită de
zbârcituri, dar cu muchii longitudinale, iar sămânţa este dulce, comestibilă.
Areal natural (fig. 138). Specie
exotică, originară din estul şi sud-estul
Americii de Nord, cu areal asemănător cu al
nucului negru. Se localizează mai mult la
altitudini mici, optimul de vegetaţie fiind în
zonele colinare. Urcă însă în Munţii
Appalachi până la circa 1 000 m. În ţara
noastră s-a cultivat puţin, întâlnindu-se
îndeosebi în unele parcuri dendrologice
(Bazoş, Mihăeşti, Simeria, Timişoara,
Tâncăbeşti (Snagov), ş.a.
Cerinţe ecologice. Ca şi nucii
Fig. 138 - Arealul speciei Carya ovata americani, manifestă preferinţe evidente
(Mill.) K. Koch - după Harlow et Harrar, pentru ţinuturi cu climă blândă, cu
1958 amplitudini mici de temperatură.
Plantulele şi puieţii tineri manifestă o mare sensibilitate faţă de îngheţurile târzii, dar
daune pot fi provocate şi de cele timpurii, astfel că, în tinereţe, are nevoie de adăpost.
Reclamă soluri cu însuşiri fizice şi chimice favorabile, profunde, afânate, bogate,
constant aprovizionate cu apă din precipitaţii sau din pânza freatică (brune roşcate sau
aluvionare evoluate).
Temperamentul este de semiumbră, suportând bine starea de masiv.
Însuşiri biologice. Fructifică de timpuriu, abundent, anual sau la 2-3 ani, seminţele
produse fiind de bună calitate, cu puterea germinativă mare (în culturile de la noi mult mai
redusă însă decât în arealul natural). Are capacitate mare de înmulţire pe cale vegetativă,
lăstărind şi drajonând uşor. Longevitatea este mare, de 300-400 de ani.
Creşterea este mai lentă în primii 5-10 ani decât la nuci, după aceea însă se
activează, aproximativ din faza de prăjiniş.

GENUL PTEROCARYA KUNTH.

Pterocarya pterocarpa (Michx.) Kunth. (P. fraxinifolia Spach,

P. caucasica C. A. Mey) - figura 139
Specie exotică, de origine caucaziană, arbore de până la 30 m înălţime, cu tulpina
adeseori ramificată puternic de la mică înălţime şi scoarţa mult timp netedă, la vârste
înainte cu crăpături subţiri.

153
 Lujerii au măduva lamelar întreruptă, sunt verzi-măslinii, la început pubescenţi, apoi
glabri . Mugurii suprapuşi câte 2-3, distanţaţi faţă de cicatrice; cei din vecinătatea cicatricei
sunt foarte mici, cel superior mai mare şi pedicelat.

Fig. 139 - Pterocarya pterocarpa (Michx.) Kunth.:

a - lujer; b - secţiune în lujer; c - lujer cu frunză, amenţi masculi şi femeli; d - foliolă; e - ament
fructifer; f - fruct
Frunzele imparipenat-compuse, asemănătoare cu cele de frasin sau de scoruş, cu 11-
21 foliole oblong-lanceolate, lungi de 8-12 cm, acuminate, acut serate, pe faţă glabre, pe dos
cu perii stelaţi în lungul nervurii principale şi în axilele nervurilor.
Florile unisexuat-monoice; cele mascule în amenţi pendenţi, iar cele femele în
receme pendente, lungi, subţiri.
Fructele sunt nuci mici, de 1,5-2 cm, cu două aripioare laterale semicirculare.
Racemul fructifer este lung de până la circa 20 cm. Maturaţia anuală.
Areal natural. Se întâlneşte în ţinuturile caucaziene (Armenia, Azerbaidjan), până în
nordul Iranului (zona Mării Caspice). La noi s-a cultivat puţin, prin parcuri şi grădini
botanice.
Cerinţe ecologice. Preferă ţinuturile cu climă moderată. Rezistă însă mulţumitor la
ger şi îngheţuri, aşa cum o dovedeşte comportarea sa în Grădina Dendrologică a Facultăţii
de Silvicultură şi Exploatări Forestiere din Braşov.
Creşteri foarte active şi comportare remarcabilă denotă pe soluri fertile, cu exces de
umiditate.

154
 Subclasa ROSIDEAE

ORDINUL SAXIFRAGALES

FAMILIA GROSSULARIACEAE

GENUL RIBES L.

Caractere generale de diagnoză

Cuprinde arbuşti cu tulpini şi ramuri spinoase sau fără spini, iar mugurii sunt alterni,
adeseori cu solzi ierbacei, uscaţi. Frunzele palmat-lobate, alterne (numai pe lujerii scurţi în
fascicule), adeseori lung peţiolate. Florile hermafrodite, mai rar dioice, grupate în raceme
sau fascicule, pe tipul 5 (4); au, de regulă, caliciul mai lung decât corola, tubular-
campanulat sau în formă de cupă, staminele 5 (4) şi ovarul cu 2 stile. Fructele sunt bace
suculente, sferice sau lunguieţe, cu caliciul persistent la vârf. Seminţele numeroase.

Ribes alpinum L. - figura 140

- Coacăz de munte -
Arbust indigen de până la 1,5 (2) m înălţime, nespinos, cu ramuri subţiri, curbate şi
scoarţa cenuşie-negricioasă, exfoliabilă în fâşii.
Lujerii sunt gălbui-cenuşii, glabri, iar mugurii sunt înguşti până la fusiformi, scurt
pedicelaţi, galbeni-cenuşii, cu solzi uscaţi, pe margine ciliaţi.
Frunzele subrotunde sau ovate, mici,
de 3-4 cm, 3 (5) palmat-lobate; lobii acuţi,
adânc seraţi, cu dinţi triunghiulari. Pe faţa
superioară sunt verzi-închis şi, caracteristic,
dispers şi sericeu pubescente, iar pe dos sunt
verzi-deschis, glabre sau glabrescente.
Peţiolul lung cât cel puţin jumătatea limbului.
Florile dioice, galbene-verzui; cele
mascule în raceme erecte, de 3-6 cm lungime,
cu 8-30 de flori; cele femele mai scurte şi cu
flori puţine (2-5), tot în raceme. Apar
devreme, prin aprilie.
Fructele bace roşii, sferice, de până la
8 mm diametru, cu gust neplăcut, cu maturaţie
timpurie (prin iulie). Fig. 140 - Ribes alpinum L.:
Arbust eurasiatic, răspândit la noi, ca şi a - lujer, b - ramură cu frunze şi flori; c -
în celelalte zone de areal, din ţinuturile inflorescenţă masculă; d - fructe
montane mijlocii până în tufărişurile
subalpine.
Se întâlneşte atât pe soluri relativ profunde, cât şi pe cele superficiale, scheletice,
chiar pe stâncării, în chei. Preferă solurile humifere, slab acide, revene până la jilav-umede.
Rezistă la umbrire, dar nu accentuată, precum şi în plină lumină.

155
 Se cultivă în scop ornamental, uneori chiar în garduri vii (de exemplu, în incinta
Spitalului Mârzescu, în Braşov).

Ribes uva-crispa L. (R. grossularia L., Grossularia reclinata (L.) Mill.) - figura 141
- Agriş -
Arbust indigen de până la 1,5 m înălţime, tufos, cu tulpini curbate spre exteriorul
tufei, care formează rădăcini adventive. Scoarţa ramurilor este brună-cenuşie, exfoliabilă în
fâşii.
Lujerii şi ramurile cu spini,
care sunt trifurcaţi la noduri (de
circa 1 cm lungime); pe internoduri
cu spini simpli, numeroşi, setacei,
uneori însă fără spini. Mugurii ovo-
conici, cu solzi ciliaţi, desfăcuţi la
vârf.
Frunzele semicirculare,
relativ mici (2-6 cm lungime sau
lăţime), cu 3-5 lobi, la bază
trunchiate sau uşor cordate. Se
deosebesc de ale coacăzului de
Fig. 141 - Ribes uva-crispa L.: munte prin lobii obtuzi la vârf,
a - lujer, b - detaliu de lujer cu mugure şi spini; c - crenat-seraţi, iar pe faţa inferioară,
ramură cu frunze şi flori; d - fruct cele tinere sunt dens păroase, rareori
glabre.
Florile hermafrodite, verzui sau roşcate, solitare sau câte 2-3, cu caliciul campanulat,
păros, de 2-3 ori mai lung decât petalele. Petalele alburii.
Fructele, bace globuloase sau ovoidale, relativ mari (circa 1 cm diametru sau
lungime), verzui, gălbui sau roşcate, pubescente, setos glanduloase sau glabre, cu vine
longitudinale evidente; se coc prin iunie-iulie, au gust acrişor şi sunt comestibile.
Specie indigenă, răspândită în Europa, Asia şi Africa de Nord.
La noi este spontană în întreg lanţul carpatic, în regiunile montane. Urcă uneori până
în etajul subalpin. Se cultivă prin curţi şi grădini, ca arbust fructifer şi a fost experimentat
în perdele forestiere, având o rezistenţă destul de bună la uscăciune, dar totuşi insuficientă
pentru a putea face faţă climatului silvostepic. De altfel, preferă solurile normal
aprovizionate cu apă, permeabile, humifere, chiar scheletice, cum sunt cele formate pe
substrate calcaroase.
Lăstăreşte şi marcotează.

Ribes nigrum L. - figura 142

- Coacăz negru -
Arbust indigen de 1-2 m înălţime, cu tulpini
erecte, viguroase, cenuşii-negricioase, cu rădăcini
adventive la bază.
Lujerii viguroşi, nespinoşi, în tinereţe
cenuşii-gălbui, cu scoarţa greu mirositoare, crăpată Fig. 142 - Ribes nigrum L.:
uşor spre baza lujerilor maturaţi. Mugurii ovoizi, a - ramură cu frunze şi flori; b - detaliu
de lujer cu mugure; c - fruct

156
scurt pedicelaţi, bruni-roşcaţi, cu solzi ciliaţi la vârf.
Frunzele subrotunde, de 5-10 cm lungime, 3-5 palmat lobate, cu lobi triunghiulari,
acuţi, neregulat dublu seraţi; sunt nelucitoare, pe faţa superioară glabre, iar pe cea inferioară
dispers pubescente, în lungul nervurilor cu numeroase glande punctiforme, galbene
strălucitoare.
Florile hermafrodite, campanulate, câte 5-10 într-un racem de 3-5 (8) cm lungime;
sunt verzui la exterior şi roşietice la interior. Pedicelii deşi, glabri sau păroşi. Receptaculul
este păros.
Fructele, bace sferice, de circa 1 cm diametru, negre, glandulos punctate, cu gust
neplăcut, dar comestibile (conţin vitaminele C, P, A şi B). Se coc prin iulie.
Arbust indigen, originar din ţinuturile centrale şi nordice ale Europei şi din Asia.
La noi se cultivă mult ca arbust fructifer şi de interes farmaceutic, pentru fructele
sale cu conţinut ridicat în vitamine şi cu efecte curative în bolile de inimă şi de stomac. Se
întâlneşte şi ca specie spontană, începând din luncile înalte ale râurilor până în zona
montană, mai ales în Transilvania şi Moldova.
Rezistă bine la ger şi îngheţuri (relict glaciar) şi preferă solurile cu multă umiditate,
revene până la umede, din zăvoaie, lunci, depresiuni cu apă stagnantă, de-a lungul apelor, pe
soluri grele, argiloase, gleizate sau pseudogleizate. Suportă bine umbrirea.
Nu se recomandă cultura sa în vecinătatea plantaţiilor de pin strob sau alţi pini
americani cu cinci ace, fiind gazdă intermediară pentru Cronartium ribicola.
Consumarea vinului sau a fructelor de către cardiacii hipertensivi este total
contraindicată, întrucât substanţele conţinute declanşează efecte constrictive, modificând
evident tensiunea arterială.

ORDINUL ROSALES

FAMILIA ROSACEAE

SUBFAMILIA SPIRAEOIDEAE

GENUL SPIRAEA L.

Spiraea ulmifolia Scop. - figura 143

Fig. 143 - Spiraea ulmifolia Scop.:
a - lujer; b - frunze şi inflorescenţe;
c - fruct
Spiraea x vanhouttei (Briot) Zbl.:
d - frunză
(S. chamaedrifolia L. var. ulmifolia Maxim.)
- Cununiţă, Taulă -
Arbust indigen înalt de până la 2 m;
ramurile arcuite înspre exteriorul tufei.
Lujerii geniculaţi, muchiaţi, glabri, bruni
sau cenuşii, cu muguri alterni, mici, ovoizi,
depărtaţi de lujer, cu 2-3 solzi desfăcuţi la vârf.
Frunzele ovate sau ovat-lanceolate, de 4-7
cm lungime, acute, la bază cuneate până la
rotunjite, pe margine simplu sau dublu serate, în
1/3 inferioară întregi, pe faţă verzi închis, glabre,
pe dos verzi-deschis, glabre sau dispers păroase în

157
lungul nervurilor.
Florile albe, în raceme umbeliforme terminale, bogate, cu staminele mai lungi decât
petalele. Apar prin mai (în staţiuni din zona montană în iunie-iulie).
Fructele sunt folicule glabre, brune-închis.
Specie indigenă, cu areal european şi asiatic, spontană şi comună la noi în ţinuturile
montane, avansând până în subalpin, întâlnită mai ales de-a lungul văilor (specie mezofită-
mezohigrofită), pe grohotişuri, în chei, pe stâncării adeseori calcaroase (dar nu numai;
saxicolă).
Se cultivă foarte mult în spaţiile intravilane, atât sub formă de tufe, care se îndesesc
mult prin lăstărire, cât şi în garduri vii (aptă pentru tundere repetată).
Înfloreşte abundent, anual, din mai până în iulie, în funcţie de altitudine.
Înmulţirea se face foarte uşor, prin butaşi, marcote sau diviziunea tufelor.
Este aptă pentru fixarea solului în terenuri degradate, aşa cum a fost utilizată în zona
de mare interes turistic a coamei Tâmpei (Braşov) sau chiar în perdele forestiere din zona de
câmpie.

Spiraea x vanhouttei (Briot) Zbl. (S. cantoniensis x S. trilobata) - figura 143

- Floarea miresii -
Arbust de până la 2 m înălţime, cu ramurile arcuit-pendule, cultivat la noi în scop
ornamental. Tufele sunt compacte, dese.
Lujerii nemuchiaţi, subţiri, glabri, lucitori, bruni sau bruni-roşcaţi, geniculaţi, cu
muguri foarte mici, depărtaţi de lujer.
Frunzele mici, de numai 3-4 cm lungime, rombice sau obovate, slab lobulate şi acut
serate în jumătatea superioară, în rest întregi, cuneate şi, pe dos, caracteristic, sunt
glaucescente.
Florile sunt tot albe, grupate în umbele multiflore, cu sepale divergente şi petale
mici, iar staminele au filamentele scurte, nedepăşind lungimea petalelor. Apar prin mai-
iunie.
Fructele sunt folicule brune deschis.
Arbust exotic, hibrid între cele două specii asiatice amintite, cultivat în mod curent la
noi ca specie de parc (tufe izolate sau în garduri vii).
Are cerinţe reduse faţă de climă şi sol. Rezistă bine la ger, secetă, fum şi praf şi se
poate cultiva în plină lumină sau în locuri semiumbrite.
Înfloreşte în aceeaşi perioadă cu S. ulmifolia, de asemenea abundent şi anual.

SUBFAMILIA ROSOIDEAE

GENUL DRYAS L.

Dryas octopetala L. - figura 144

- Arginţică -
Arbust indigen, pitic, de până la 0,3 (0,5) m înălţime, ramificat.
Frunzele sunt persistente, alterne, eliptice, mici (lungi de 1-2,5 cm), pe margine
crenate, pe faţă verzi-închis, iar pe dos, caracteristic, sunt argintii-tomentoase; peţiolul de
0,5 - 1,5 cm lungime.

158
 Florile sunt solitare,
hermafrodite sau poligame, erecte,
lung pedunculate (până la 10-15
cm în perioada înfloririi), de 3-4
cm diametru, cu opt petale (rar
mai multe). Staminele şi carpelele
numeroase. Receptaculul păros,
uşor bombat.
Fructele apocarpice, achene
prevăzute cu stile prelungi,
plumoase, persistente.
Specie pitică, răspândită
într-un spaţiu extrem de mare
Fig. 144 - Dryas octopetala L.: (Europa, Asia şi America de
a - ramură cu frunze şi flori; b - ramură cu fructe Nord). La noi apare în subalpin şi
alpin (relict glaciar), în
staţiuni vântuite, pe soluri superficiale, scheletice, deficitare în humus, obişnuit pe substrate
calcaroase.
Prezintă interes naturalistic.

GENUL RUBUS L.
Caractere generale de diagnoză
Cuprinde arbuşti şi subarbuşti. Unele specii sunt târâtoare sau căţărătoare, cu
tulpinile şi lujerii ghimpoşi sau cu ± peri rigizi, mai rar glabri. La baza mugurilor se
păstrează restul uscat al peţiolului. Frunzele sunt alterne, obişnuit compuse, cu 3-7 foliole.
Florile hermafrodite, mai rar unisexuate, obişnuit în inflorescenţe pauciflore, mai rar
solitare, de regulă cu învelişul floral pe tipul cinci, staminele şi carpelele numeroase, iar
receptaculul este alungit. Fructele rezultate dintr-o floare sunt apocarpice, multiple,
cărnoase (pluridrupe, mai rar pluriachene).

Rubus idaeus L. - figura 145

- Zmeur -
Specie indigenă, de 1-2,5 m înălţime, sub formă de tufe cu tulpini numeroase, erecte,
cu vârful arcuit.
Lujerii sunt geniculaţi, verzi-cenuşii, uneori glabri, alteori  acicular-ghimpoşi (de
regulă ghimpii sunt localizaţi, atunci când există, spre partea inferioară a tulpinilor).
Frunzele alterne, imparipenat-compuse, cu 5-7 foliole pe tulpinile sterile (cele de un
an) şi trifoliate pe cele fertile. Foliolele sunt ovate, cu vârful acuminat sau acut, pe margini
inegal-dublu-serate, pe faţă verzi, glabre, pe dos alburiu-tomentoase (frunzele de pe
exemplarele umbrite sunt de nuanţă mai închisă pe dos, surii).
Florile sunt mici, albe, lung pedunculate, reunite în raceme pauciflore. Apar prin
mai-iunie.

159
 Fructele apocarpice, mul-
tiple, constituie o pluridrupă
globuloasă, la maturitate roşie,
suculentă, dulce, uşor detaşabilă de
pe receptaculul alungit sub formă
de con. Se coc vara, mai repede
sau mai târziu, după staţiune.
Specie cu largă răspândire
în ţinuturile eurasiatice cu climă
temperată şi rece, până în cele
subarctice. La noi în ţară este
comună în toată zona forestieră
cuprinsă între dealuri şi limita
superioară a pădurii, îndeosebi în
luminişuri, rarişti, pe taluzuri de
drumuri forestiere, din apropierea
Fig. 145 - Rubus idaeus L.: albiilor văilor până în zona
a - lujer; b - ramură cu frunze şi inflorescenţă; c - floare; superioară a versanţilor. Se
d - fructe instalează foarte repede, formând
tufărişuri caracteristice în parchete,
după exploatarea masei lemnoase, deoarece dispune de o foarte mare capacitate de
drajonare şi lăstărire, fiind totodată specie heliofilă şi nitrofilă (iubitoare de azot rezultat
din descompunerea resturilor organice rămase după exploatare; de aceea, se instalează chiar
şi pe cioate sau trunchiuri vechi, căzute pe sol, în fază avansată de descompunere).
Rezistă foarte bine la ger şi are exigenţe mari faţă de umiditatea din sol (nu însă în
exces – specie mezofită), consumând cantităţi mari de apă. Vegetează bine pe soluri trofice,
bogate în humus.
Fructifică abundent, mai ales în plină lumină.
Constituie un concurent redutabil al seminţişurilor speciilor de bază pentru resursele
din aer şi sol, împiedicând instalarea şi
dezvoltarea acestora. De asemenea,
vătămările provocate puieţilor speciilor
forestiere de arbori cu ocazia recoltării
fructelor sunt semnificative. Toate acestea
determină o anumită incompatibilitate între
principiile şi normele unei silviculturi
raţionale şi beneficiile momentane care se pot
obţine prin valorificarea zmeurei.
Zmeurul este o specie indicatoare de
soluri bogate, bine aprovizionate cu apă şi
azot.

Rubus hirtus W. et K. - figura 146

- Mur târâtor, Rugi -
Arbust târâtor, formând tufe mult Fig. 146 - Rubus hirtus W. et K.:
ramificate, scunde, ± târâtoare cu tulpinile a - frunze; b - lujer, flori şi fructe

160
roşietice, violacee sau verzi, glandulos-păroase şi ghimpoase; ghimpii sunt rigizi, rari,
aciculari, subţiri, foarte înţepători.
Frunzele imparipenat com-puse, cu 3 (5) foliole de formă variabilă, mai adesea ovate
sau lat ovate (foliola terminală, de obicei, mai mare, obovată), pe margine inegal serate, cu
vârful acut sau scurt acuminat, baza slab cordată sau rotunjită, pe faţă verzi-închis, păroase,
pe dos verzi-deschis, moi şi des păroase. Frunzele sunt hibernante (rămân verzi iarna).
Florile sunt tot mici şi albe, în raceme terminale pauciflore. Înfloreşte din iulie până
în septembrie (de obicei florile tardive nu mai sunt fecundate).
Fructele, pluridrupe negre, comestibile, detaşabile de pe receptaculul alungit sub
formă de con.
Specie indigenă, cu areal european şi vest-asiatic. La noi se întâlneşte începând din
gorunete, unde apare însă mai rar, dar mai ales în ţinuturile montane, în făgete, amestecuri
de răşinoase cu fag şi molidişuri.
Rezistă foarte bine la ger şi îngheţuri şi preferă versanţii cu expoziţie umbrită, cu
multă umiditate în atmosferă şi în sol, fiind o specie mezohigrofită-mezofită. De aceea,
apare adeseori spre fundul văilor şi în treimea inferioară a versanţilor, rar mai sus.
Preferă solurile bogate în baze de schimb, revene-jilave sau jilav-umede, moderat
acide, cu mull sau cu mull-moder.
Are temperament de semiumbră, dar se poate dezvolta şi în plină lumină, ca în
parchete. În condiţii de umbrire accentuată fructifică slab.
Tulpinile sunt târâtoare, ceea ce face ca asociaţiile dese pe care le formează în
parchete, după exploatarea masei lemnoase, să îngreuneze foarte mult dezvoltarea
seminţişurilor naturale şi reintroducerea prin plantaţii a speciilor dorite.
Fructele sunt comestibile, considerate însă inferioare celor de zmeur în industria
alimentară.
Frunzele sunt hibernante şi sunt consumate de cervide.

Rubus caesius L. - figura 147

- Mur de câmp –
Specie indigenă, sub-arbustivă, ±
târâtoare. Are tulpinile şi lujerii verzi-
brumării, cu peri şi ghimpi rari, subţiri,
scurţi, moi.
Frunzele hibernante, imparipenat
compuse, trifoliate; foliolele de 3-7 cm
lungime, subţiri, lat ovate, acute sau scurt
acuminate, la bază slab cordate sau
rotunjite, pe margine neregulat-dublu-
serate, adesea asimetric lobulate, verzi pe
ambele feţe.
Florile albe, mici, dispuse în
corimbe scurte, pauciflore. Înflorirea are
loc pe tot timpul verii.
Fig. 147 - Rubus caesius L.: Fructele sunt pluridrupe negre-
a - ramură cu frunze; b - fructe
albăstrui-brumate, acrişoare, nedetaşabile

161
de pe receptacul, mature prin august-septembrie.
Specie indigenă, cu areal eurasiatic. La noi apare sporadic la dealuri, dar şi mai rar în
ţinuturile montane inferioare, fiind însă o specie comună la câmpie, îndeosebi în lunci şi
zăvoaie, pe soluri aluvionare, hidromorfe (lăcovişti).
Se întâlneşte în Lunca şi Delta Dunării, în luncile inferioare, în păduri rărite, la
liziere, în tufărişuri din afara pădurilor ş.a. Specie iubitoare de căldură, cu afinitate faţă de
solurile bogate, eubazice, humifere, bine aprovizionate cu apă, chiar temporar inundabile.
Suportă bine solurile compacte, gleice sau pseudogleice.
Fructele sunt inferioare faţă de ale murului de pădure în privinţa proprietăţilor
culinare, fiind mai acre şi nedetaşabile de pe receptacul.

GENUL ROSA L.
Caractere generale de diagnoză
Cuprinde arbuşti erecţi, căţărători sau chiar târâtori, cu tulpinile şi lujerii, de regulă,
cu ghimpi rigizi, care provin din epidermă. Frunzele imparipenat-compuse, alterne;
caracteristic, stipelele concresc cu baza peţiolului. Florile hermafrodite, cu învelişuri florale
complete, pe tipul 5; sepalele sunt întregi sau divizate (spintecate la vârf), persistente sau
căzătoare la maturitatea măceşei. Receptaculul, format din numeroase carpele libere, este
adâncit sub formă de cupă sau de urnă şi, la maturitate, devine cărnos, rezultând învelişul
extern al fructului fals multiplu (măceaşa), care închide la interior numeroase achene mici şi
păroase.

Rosa canina L. (Rosa dumalis Bechst.)

- figura 148
- Măceş, Răsură -
Specie indigenă, arbust de până la 2-3 m
înălţime; formează tufe cu ramurile arcuite.
Lujerii glabri, verzi sau bruni-roşcaţi, cu
mugurii mici, ovoizi-globuloşi, roşcaţi şi
ghimpi puternici, recurbaţi, comprimaţi lateral,
lăţiţi la bază (ghimpii se găsesc şi pe tulpină).
Frunzele imparipenat-compuse, de
regulă au şapte foliole ovate sau eliptice, lungi
de 2-4 cm, cu marginile simplu şi imperfect-
dublu-serate, glabre pe ambele feţe.
Florile terminale, solitare sau câte 2-3,
de 4-5 cm diametru; sunt roze sau albe, au
sepalele spintecate, persistente în vârful
măceşei numai până la maturitatea acesteia,
reflecte, apoi căzătoare.
Măceaşa este elipsoidală, de 1,5-2 cm
lungime, roşie-stacojie, cu numeroase achene
mici la interior, păroase, unisperme. Conţine
vitaminele C, P, D ş.a.
Are o arie largă de răspândire, fiind Fig. 148 - Rosa canina L.:
specie europeană, vest asiatică şi nord-africană a - lujeri cu muguri şi spini; b - ramură cu
spini; c - frunze şi flori; d - fructe

162
(fig. 149). În Europa înaintează în ţinuturile nordice până în Scandinavia, la 62º N, dar
exemplare de măceş sunt menţionate şi pe coasta Atlanticului, în Norvegia, până la 68º N.
În est se întinde peste Turcia şi Caucaz, până în Iran (Munţii Elburs).
În ţara noastră este cea mai comună
specie de Rosa din flora spontană, de la
câmpie, chiar de pe litoralul Mării Negre,
până în zona montană, frecvent până la 1
200 m altitudine, şi rar până la 1 700 m. Se
in-stalează de obicei în plină lumină, în
arborete rărite, margini de pădure sau în
tufărişuri din afara fondului forestier.
Dispune de o mare amplitudine
ecologică. Astfel, rezistă la ger şi îngheţuri
Fig. 149 – Arealul natural al speciei Rosa şi poate vegeta pe soluri cu regim diferit de
canina L. (după Meusel et al., 1965, citat de umiditate, de la uscate până la revene (specie
Schuck, 1994) xerofită-mezofită).
De asemenea, solurile pe care vegetează sunt uneori superficiale, mai mult sau mai
puţin scheletice, compacte. Preferă pe cele eubazice-mezobazice.
Are aptitudini reale pentru terenuri degradate, fiind indicat pentru împăduriri în
perimetrele de ameliorare, nu numai pentru cerinţele sale ecologice modeste, ci şi pentru
înrădăcinarea dezvoltată.
În afară de această utilizare, este şi o specie ornamentală, iar fructele (false
poliachene) sunt apreciate pentru proprietăţile lor farmaceutice şi culinare, fiind bogate în
vitamine (C – circa 1 %, P, D ş.a.). Din partea cărnoasă externă se prepară gemuri şi
siropuri.
Se foloseşte ca portaltoi pentru obţinerea varietăţilor horticole de trandafiri.

Rosa pendulina L. - figura 150

(R. alpina L., R. cinnamomea L.)
- Măceş de munte -
Specie indigenă, arbust de până la
circa 1 m înălţime, cu ramurile divergente
sau  pendule, caracteristic, lipsite adesea de
spini, mai ales cele florifere.
Frunzele imparipenat-compuse, cu 7-
9 (11) foliole ovate sau eliptice, de 2-6 cm
lungime, la vârf obtuze sau rotunjite, pe
margine mărunt simplu sau dublu glandulos
serate, pe faţă glabre, iar pe dos alipit
păroase, mai ales pe nervuri.
Florile mari, de circa 5-6 cm
diametru, de obicei solitare, roze sau
purpurii, cu sepale întregi, înguste, mai lungi
Fig. 150 - Rosa pendulina L.: decât petalele, persistente în vârful măceşei,
a - ramură cu frunză şi floare; b - fruct în prelungirea acesteia. Apar prin iunie-iulie.

163
 Măceaşa elipsoidală sau oblongă, uneori uşor încovoiată, de circa 2-2,5 cm lungime,
glabră sau, de obicei, cu peri glanduloşi.
Specie din Europa Centrală, sudică şi sud-estică, unde reprezintă un component al
regiunilor montane. În ţara noastră urcă până în subalpin, apărând în luminişuri din liziera
pădurilor de molid, pe soluri superficiale, acide, scheletice, inclusiv pe grohotişuri şi
stâncării din chei şi defileuri. Este specie nitrofilă, cu preferinţe pentru solurile revene-
jilave.
Măceşele conţin multă vitamina C (până la circa 9 %). Se poate cultiva ca specie
ornamentală, florile fiind mari, purpurii sau roz.

Rosa gallica L. - figura 151

- Măceş de câmp -
Arbust indigen scund, de 0,5-1 (1,5) m înălţime, cu stoloni subterani. Tulpinile
aeriene sunt adeseori culcate, aproape târâtoare, din care dau ramuri ascendente.
Lujerii verzi sau roşietici, prevăzuţi cu ghimpi inegali, aciculari, drepţi sau arcuiţi,
înţepători, amestecaţi cu peri glanduloşi, relativ rigizi.
Frunzele imparipenat-compuse, de regulă cu cinci foliole, care sunt lungi de 2-6 cm,
eliptice, pieloase, cu vârful rotunjit sau obtuz, mai rar acut, baza rotunjită sau slab cordată,
iar marginile sunt serate; pe faţă sunt verzi-închis, lucitoare,  scabre, pe dos, caracteristic,
sunt verzi-deschis, sericeu păroase, cu nervaţiunea reticulată.
Florile roşii deschis până la purpurii, solitare sau, uneori, câte două-trei, de 3-5 cm
diametru, cu sepale divizate, liniar-lanceolate, căzătoare.
Măceaşa globuloasă sau piriformă, de 1-1,5 cm lungime, roşie-brună, aspru păroasă.
Arbust indigen, răspândit în Europa
Centrală, sud-estică şi Asia vestică. La noi se
întâlneşte îndeosebi la câmpie, începând din
silvostepă; sporadic urcă până în zona
colinară.
Este mult mai restrictiv faţă de căldură
decât R. canina (specie eutermă) şi
manifestă o bună rezistenţă la uscăciune
(xerofit-mezoxerofit). Se instalează pe soluri
bogate, adeseori lutoase până la luto-
argiloase, compacte, din margini de pădure,
poieni, păşuni, tufărişuri extraforestiere ş.a.
Prezintă importanţă naturalistică,
alimentară, în cosmetică (“apă de roze”
preparată din petale) sau ca specie
ornamentală.

Fig. 151 - Rosa gallica L.:

a - lujer cu spini; b - ramură cu frunze şi floare;
c - fruct

164
 Rosa spinosissima L. (R. pimpinellifolia L.) - figura 152
- Măceş -
Arbust indigen de 0,5-1 m înălţime, sub
formă de tufă, cu tulpini numeroase, erecte.
Lujerii bruni-închis sau bruni-roşcaţi, au,
ca şi tulpinile, numeroşi ghimpi, deşi, patenţi,
inegali, subulaţi, în amestec cu peri rigizi,
glanduloşi.
Frunzele imparipenat-compuse, cu 5-11
foliole mici, de circa 1-1,5 cm lungime, eliptice
sau subrotunde, pe margine glandulos-serate,
glabre.
Florile solitare, de circa 6 cm diametru,
albe (doar la baza petalelor galbene sau deschis-
rozee), nemirositoare, cu sepalele întregi,
lanceolate, persistente.
Măceaşa globuloasă, mai rar alungită,
mică, de circa 1 (1,5) cm diametru (lungime),
neagră-purpurie, mai rar roşcată.
Specie indigenă, răspândită în Europa
vestică, Centrală şi sudică şi Asia (fig. 153),
spontană la noi din regiunea de coline până în Fig. 152 - Rosa spinosissima L.:
a - ramură cu frunze şi flori
ţinuturile montane, cu rusticitate

notabilă, preferând coastele însorite,

dogorite, cu deficit de umiditate (xerofită-
mezoxerofită), cu soluri superficiale,
scheletice, frecvent formate pe calcare. Are
temperament de lumină.
Fixează solurile şi, ca atare, este aptă
pentru cultură în terenuri degradate. Are şi
utilizări horticole.

Fig. 153 – Arealul natural al speciei Rosa

spinosissima L. (după Meusel et al., 1965,
modificat de Schuck, 1996)

GENUL COTONEASTERMEDIK.

Cotoneaster integerrima Medik. - figura 154

- Bârcoace -
Arbust indigen de mici dimensiuni, de 1-2 (3) m înălţime, uneori chiar pitic (sub 1
m), erect sau prostrat.
Lujerii tineri gălbui-tomentoşi, apoi bruni-roşcaţi, mai rar bruni-verzui, lucitori.
Mugurii mici, păroşi, cu doi solzi îndepărtaţi la vârf.

165

Fig. 154 - Cotoneaster integerrima
Medik.:
a - lujer; b - ramură cu frunze şi
flori; c - fruct în secţiune; d - fructe;
e - floare
plină lumină (specie heliofilă). Rezistă bine la secetă. Prezintă şi valoare ornamentală (are
frunze mici, cenuşii sau alburii tomentoase pe dos, iar fructele sunt poame mici, roşii,
numeroase).
Frunzele alterne, ovate până la obovate sau
subrotunde, de 1,5-4 (6) cm lungime, cu vârful scurt
mucronat sau rotunjit, marginea întreagă, pe faţă
verzi glabre (rar păroase în lungul nervurii
principale), pe dos, la început albe, mai târziu
cenuşii-tomentoase. Peţiolul de 4-6 mm lungime.
Florile albe sau roşietice, cu învelişul floral
pe tipul 5, receptaculul glabru, campanulat. Sunt
solitare sau, mai ales, câte 2-4 (5) într-o inflorescenţă
cimoasă, nutantă.
Fructele, poame subrotunde, roşii-purpurii,
glabre, de 6-8 mm, cu doi sâmburi şi resturile
caliciului în vârf.
Specie eurasiatică, spontană la noi în ţinuturile
colinare şi montane, în Carpaţi şi Dobrogea. Apare pe
substrate calcaroase, cu sol superficial, scheletic,
chiar pe stâncării (Tâmpa-Braşov, de exemplu), în

GENUL AMELANCHIER MEDIK.

Amelanchier ovalis Medik. (A. rotundifolia (Lam.) Dum.) - figura 155

Specie indigenă, arbust de 1-3 m înălţime, cu ramuri erecte.
Lujerii la început dispers pubescenţi, apoi glabrescenţi, lenticelaţi, lucitori, bruni-
roşcaţi. Mugurii conici, cu vârful ascuţit, de 7-8 mm lungime, alipiţi sau numai apropiaţi de
lujer.
Frunzele alterne, eliptice, lat-ovate sau subrotunde, de 2-5 cm lungime, la vârf
rotunjite sau uşor mucronate. la bază slab cordate sau rotunjite, pe margine fin crenat -serate;
pe faţă sunt verzi-închis, glabrescente, pe dos, la
început tomentoase, apoi glabrescente, cenuşii.
Florile albe, de 1-1,5 cm diametru, în
raceme erecte, scurte, cu pedunculi şi
receptaculul tomentos, alburiu.
Fructele sunt poame de 8-10 mm
diametru, negre-albăstrui-brumate, cu resturi de
caliciu în vârf, dulci, au 4-10 sâmburi; devin
mature vara, prin august.
Specie indigenă, răspândită în ţinuturile
Europei Centrale şi sud-estice, Crimeea, Caucaz
şi Asia. La noi este sporadică la altitudini mari,
între 1 600 şi 2 000 m, în Munţii Bârsei,
Retezat, Ceahlău, Apuseni ş.a.
Specie rezistentă la ger şi puţin exigentă Fig. 155 - Amelanchier ovalis Medik.:
a - lujer; b - ramură cu frunze şi flori; c -
faţă de sol, vegetând de obicei pe cele
frunză şi fructe

166
superficiale, scheletice, inclusiv pe grohotişuri, stâcării, în plină lumină sau la umbră.
Prezintă importanţă naturalistică, peisagistică şi farmaceutică (fructele au efecte
hipotensive şi antisclerotice) – (Beldeanu, 1991).

GENUL MALUS MILL.

Caractere generale de diagnoză
Arbori şi arbuşti cu frunzele alterne, simple. Florile hermafrodite, în raceme
umbelate sau corimbe, învelişul floral pe tipul 5, stilele 2-5, concrescute la bază, 10-20
stamine cu anterele galbene. Fructele, poame fără sclereide, cu caliciul persistent la vârf,
mai rar căzător; au cavităţi la vârf şi la bază.

Malus sylvestris Mill. - figura 156

- Măr pădureţ -
Specie indigenă, uneori de dimensiuni arbustive, alteori arborescentă, de până la 10
(15) m înălţime. Trunchiul cu ritidom solzos, brun negricios, exfoliabil în plăci poligonale.
Coroana puternic ramificată, neregulată, cu numeroase brahiblaste fructifere, terminate
adeseori în spini.
Lujerii la început păroşi, îndeosebi spre vârf, apoi glabri sau glabrescenţi, bruni
închis, cu muguri păroşi, alterni, alipiţi de lujer, bruni-roşietici.
Frunzele lat ovate, eliptice sau
subrotunde, de 4-8 cm lungime, cu vârful
acut sau brusc şi scurt acuminat, baza
rotunjită, marginea simplu sau dublu crenat-
serată, în tinereţe scurt pubescente, apoi
glabre, cel mult pe dos, în lungul nervurilor,
slab pubescente; peţiolul de 1-3 cm lungime,
iar lamina este uşor încreţită, datorită
nervurilor dorsale proeminente.
Florile pauciflore, în raceme
umbelate, cu pediceli de 1-2,5 cm lungime;
sunt albe sau roze, cu petalele lungi de 1,3-2
cm.
Fructele sunt false drupe (poame),
globuloase sau ovoidale, de 2-2,5 cm
diametru sau lungime, astringente, fără
sclereide, verzi-gălbui.
Este răspândit în ţinuturile europene Fig. 156 - Malus sylvestris Mill.:
cu climă temperată, ajungând înspre nord a - lujer; b - lujer lateral cu spin; c,d - forme
până aproape de cercul polar, la circa 66°. La de frunze; e - poamă
noi este comun în pădurile de foioase din Malus x purpurea (Barbier) Rehd.:
toată ţara, în staţiuni de câmpie şi dealuri. În e - frunză
regiunile montane inferioare apare foarte rar. Are caracter de specie diseminată, vegetând în
luminişurile din pădure, la liziere sau pe păşuni împădurite şi fâneţe de la dealuri şi din
ţinuturile premontane.

167
 Rezită la ger şi îngheţuri, chiar şi la un oarecare deficit de umiditate. Preferă însă
solurile revene, permeabile. Rezistă mulţumitor pe soluri sărace şi pietroase. Pe cele
argiloase, compacte şi supuse uscăciunii puternice este puţin adaptat.
Are temperament mijlociu, suportând bine expunerea totală în lumină.
Prezintă importanţă ca portaltoi pentru obţinerea soiurilor de cultură rezistente la
boli. Fructele sunt folosite ca hrană pentru vânat sau animale domestice. Prin distilare se
obţin produse alcoolice. În medicina tradiţională este foarte apreciat oţetul de mere.

GENUL PYRUS L.
Caractere generale de diagnoză
Arbori sau arbuşti cu lujerii anuali păroşi-tomentoşi sau glabri, spinoşi la speciile de
interes forestier. Mugurii conici sau ovoidali, glabri sau păroşi. Frunzele simple, alterne,
stipelate, pe margine întregi sau fin serate, mai rar dinţate. Florile hermafrodite, în corimbe
umbeliforme, cu sepalele divergente sau reflecte, triunghiulare, petalele ovate, rotunjite,
îngustate la bază, albe sau, uneori, rozee, staminele 20-30, cu anterele roşii, stilele libere, 2-
5. Fructele sunt poame obovoidale sau globuloase, fără cavitate pedunculară, la vârf cu
caliciul persistent, iar pulpa este cu numeroase celule sclereificate, îndeosebi la speciile
spontane.

Pyrus pyraster (L.) Burgsd. - figura 157

- Păr pădureţ -
Arbore indigen de până la 20 m înălţime, mai rar arbust, cu tulpina puternic
ramificată în coroană, cu ritidom solzos, mai mărunt decât la mărul pădureţ,  friabil.
Ramurile se termină uneori în spini, mai ales brahiblastele.
Lujerii slab muchiaţi (spre vârf), glabri, lucitori, bruni, cu muguri ovoizi-conici,
ascuţiţi, puţin depărtaţi de lujer, glabri, lucitori.
Frunzele relativ mici, de numai 2-5 cm lungime, lat-eliptice sau rotund-ovate, cu
vârful acut sau foarte scurt acuminat şi baza rotunjită sau slab cordată, pe margine întregi
sau fin dinţat-serate, la maturitate glabre, pieloase, verzi închis lucitoare pe faţă, pe dos
verzi deschis, cu peţiol lung (chiar mai mare decât lamina).
Florile sunt grupate în corimbe
umbeliforme albe, câte 6-9.
Fructele, poame obo-voidale, sau
globuloase, de până la 3 cm, pietroase,
verzi până la cafenii, cu calicul
persistent, astringente (devin comestibile
numai după ce se înmoaie şi încep să
fermenteze).
Specie indigenă, spontană în
Eurasia (fig. 158), înaintând înspre nord
până la circa 56°. La noi se întâlneşte
începând din silvostepă până în pădurile
de deal şi premontane, prin luminişuri,
Fig. 157 - Pyrus pyraster (L.) Burgsd.: crânguri, păşuni împădurite ş.a.
a - lujer; b - ramură cu frunze şi flori; c - fruct Are amplitudine ecologică mai

168
mare decât mărul pădureţ, fiind rezistent la ger şi secetă (semixerofit), vegetând şi pe soluri
grele, compacte, ca în pădurile silvostepice, în cerete şi gârniţete ş.a. Are temperament
heliofil-subheliofil.
S-a folosit cu bune rezultate la constituirea perdelelor forestiere.
Prezintă importanţă mai mare decât mărul pădure.

Fig. 158 – Arealul speciilor:

Pyrus elaeagrifolia Pall. (P. babadagensis

Prod.) - figura 159
- Păr argintiu -
Specie indigenă, de obicei arbustivă, rar
arbore de mărimea a III-a, cu ramurile erecte şi
tulpina scundă, rău conformată. Coroana
caracteristică, argintie, mai ales primăvara,
imediat după înfrunzire.
Lujerii adeseori spinoşi, cu toment cenuşiu
şi scoarţa brună, iar mugurii sunt, de asemenea,
tomentoşi, globuloşi (nu ovoizi-conici ca ai
părului pădureţ).
Frunzele lanceolate, oblanceolate sau
obovate, de 4-7 cm lungime, la vârf obtuze sau
scurt acuminate, baza cuneată, pe margini fin
serate (uneori aproape întregi), în tinereţe alb
tomentoase pe ambele feţe, la maturitate pe faţă Fig. 159 - Pyrus elaeagrifolia Pall.:
glabrescente, pe dos cenuşii-tomentoase. Peţiolul a - lujer; b - ramură cu frunze şi flori; c -
mai scurt decât lamina, de 1-4 cm. fruct
Florile în inflorescenţe alungite,
tomentoase, cu petale albe.

169
 Fructele, poame de circa 2-3 cm diametru sau lungime, foarte tari, cu resturi de
caliciu în vârf.
Specie indigenă, originară din Europa de sud-est, Asia Mică şi Caucaz. La noi este
întâlnită sporadic, în sudul ţării, mai ales în Dobrogea.
Are atributul de specie rustică, termofilă şi xerofită, aptă pentru staţiuni silvostepice
cu multă uscăciune, în locuri însorite.
În ţinuturile uscate se poate folosi ca specie ornamentală, fiind decorativă prin
coloritul specific al frunzelor.

GENUL SORBUS L.
Caractere generale de diagnoză
Specii arborescente şi arbustive, cu lujerii nespinoşi. Frunzele alterne, simple sau
imparipenat-compuse. Florile terminale, în corimbe multiflore, complete, cu învelişul floral
pe tipul cinci, staminele 15-20 (25), galbene, carpelele 2-5, stilele, de asemenea, câte 2-5,
libere sau unite la bază. Fructele sunt false drupe (poame), roşi, galbene, portocalii sau
brune, relativ mici, cu 2-5 loculi separaţi prin pereţi cartilaginoşi, fiecare cu 1-2 seminţe.

Sorbus aucuparia L. - figura 160

- Scoruş de munte, Sorb păsăresc -
Specie indigenă, arbore de până la 10 (18) m înălţime, uneori arbust, cu tulpina
dreaptă sau sinuoasă şi
scoarţa tânără cenuşie-
lucitoare, apoi cu ritidom
închis, brăzdat longi-
tudinal. Coroana largă,
globuloasă.
Lujerii cenuşii, la
început tomentoşi, apoi
glabri, lucitori, cenuşii până
la bruni-roşcaţi, cu mugurii
alterni, relativ mari (cel
terminal de 1-1,5 cm
lungime, cu vârful curbat),
la vârf mătăsos-păroşi, rar
glabri.
Frunzele sunt
imparipenat-compuse, de 10
(16) cm lungime, cu 9-17
foliole lanceolate, mai rar
alungit eliptice, de 4-5 cm
lungime, sesile, acute sau
obtuze, pe margini acut
Fig. 160 - Sorbus aucuparia L..: serate, doar spre bază (în
a - lujer; b - detaliu de lujer cu brahiblast; c - ramură cu frunze 1/3 inferioară) întregi, pe
şi inflorescenţă; d - formă de foliolă; e - fructe
dos glabre sau păroase.

170
Toamna se colorează în roşu-întunecat.
Florile erecte, terminale, în corimbe multiflore cu diametrul de 10-15 cm, albe. O
floare este de 0,8-1 cm diametru, cu 3-4 stile şi circa 20 de stamine.
Fructele sunt poame ovoidale sau globulose, de circa 8-10 mm, roşii, mai rar gălbui,
persistente în coroană până în iarnă.
Areal natural (fig. 161). Specie răspândită pe o suprafaţă foarte mare în Europa, de
la limita polară a pădurii (nordul Scandinaviei, Islanda) până în bazinul Mării Mediterane.
În sud rămân în afara arealului său regiunile uscate din jumătatea sudică a Peninsulei
Iberice, unele insule mediteraneene şi o parte din Peninsula Balcanică. Înspre răsărit
înaintează foarte mult în Rusia şi ajunge, de asemenea, insular, până în Asia Mică şi
Caucaz.
La noi este una dintre speciile de mare răspândire, comună în toată ţara, în regiunea
dealurilor, dar mai ales în ţinuturile montane, unde urcă până la limita superioară a pădurii,
trecând şi dincolo de acesta, în subalpin, unde exemplare izolate se întâlnesc prin
jnepenişurile inferioare. În păduri de câmpie şi dealuri joase a fost semnalat foarte rar, ca de
exemplu în Dobrogea (varietatea lanuginosa).
În molidişuri, unde este cel mai des întâlnit, apare de regulă diseminat sau în pâlcuri,
prin luminişuri, liziere, tăieturi sau pe abrupte stâncoase, bolovănişuri, unde poate forma
chiar mici arborete ca specie predominantă (cazuri foarte rare).

Fig. 161 – Arealul natural al speciei Sorbus aucuparia L. (după Maier, 1997, modificat de
autori)

Cerinţe ecologice. Manifestă pretenţii mici faţă de climă şi sol. Rezistă la asprimile
climatului continental şi este tolerant faţă de umiditatea din sol, comportându-se la altitudini
mici ca o specie mezoxerofită. Totuşi, în zonele montane de maximă răspândire preferă
solurile cu umiditate normală şi apare frecvent acolo unde este multă umiditate atmosferică.
Poate fi caracterizat chiar ca specie eurifită, din moment ce se instalează inclusiv în
turbăriile montane.
Creşte pe soluri extrem de diverse, formate pe substrate diferite, de la cele silicioase
până la calcare. Preferă solurile brune eumezobazice, brune acide, acestea din urmă cu
acumulări potrivite de moder sau humus brut. Pe solurile scheletice, pietroase, stâncoase sau
în turbării se comportă ca o specie pionieră.

171
 Are temperament subheliofil-semiombrofil, deci moderat. În tinereţe este foarte
tolerant faţă de umbrire. Apoi cerinţele sale faţă de lumină cresc repede cu vârsta. Aşa se
explică de ce exemplarele vârstnice sunt destul de rare în pădurile umbroase de molid.
Însuşiri biologice şi importanţă. Scoruşul de munte fructifică abundent, de la
vârste mici, cu o periodicitate scăzută, aproape anual în plină lumină. Fructele devin mature
în august-septembrie şi conţin substanţe cu efecte terapeutice (diuretice, antiscorbutice).
Lăstăreşte potrivit şi drajonează slab. Longevitatea este redusă, de până la circa 100 de ani.

Sorbus domestica L. - figura 162

- Scoruş -
Arbore indigen de până la 15 (20) m înălţime, cu ritidomul solzos.
Lujerii sunt la început cenuşiu tomentoşi, apoi glabri, lucitori. Mugurii cleioşi,
ovoizi-conici, verzi-gălbui, la vârf rar păroşi, în rest glabri şi stau puţin depărtaţi de lujer;
cel terminal este mai mare.
Frunzele imparipenat-compuse, asemănătoare celor de S. aucuparia, însă, de regulă
au mai multe foliole (13-21), tot sesile, lanceolate sau eliptic-alungite, la bază întregi, în rest
acut-serate, pe dos, la început tomentoase, mai târziu glabre sau răzleţ păroase; rahisul este
alburiu-păros.
Florile în corimbe multiflore, alb-tomentoase, de 6-10 cm lăţime. Fiecare floare de
până la 1,5 cm diametru, cu petalele albe sau uşor nuanţate în roşu, cu 5 stile.
Fructele sunt poame piriforme sau maliforme, de 1,5-3 (4) cm, verzui până la cafenii,
adesea cu sclereide care se înmoaie după cădere.

Fig. 162 - Sorbus domestica L..:

a - lujer; b - ramură cu frunză şi fructe

Specie indigenă, răspândită în ţinuturile din centrul, sudul şi sud-estul Europei

(ajunge până în nordul Africii), de unde înaintează către răsărit până în Asia Mică (v. fig.
158).
La noi se întâlneşte numai sporadic, fiind o specie preponderent colinară,
subcarpatică (Oltenia, Muntenia, sudul Moldovei, Banat). Şi mai rar se întâlneşte în
Transilvania şi Dobrogea. Se cultivă uneori pentru fructele sale comestibile.

172
 Este o specie mult mai restrictivă decât scoruşul de munte în privinţa cerinţelor faţă
de climă, necesitând staţiuni ferite de extreme termice. Suportă bine uscăciunea (specie
mezoxerofită) şi este tolerantă faţă de sol.
Temperamentul este mai de lumină decât al scoruşului de munte.
Este mai longeviv, putând ajunge până la 400-500 de ani.

Sorbus aria (L.) - figura 163

- Sorb -
Specie indigenă, arbust sau arbore
de până la 10 (12) m înălţime. Scoarţa este
mult timp netedă, închis-cenuşie, iar
coroana este relativ rară, ovoidal-
globuloasă.
Lujerii sunt la început alburiu-
cenuşiu-tomentoşi, apoi glabri, bruni-
verzui sau bruni-roşcaţi. Mugurii sunt
verzi, vâscoşi, ovoid-conici, acuţi, cu
marginile solzilor albicios-ciliate; stau
depărtaţi de lujer.
Frunzele simple, ovate sau eliptice
de (5) 8-12 (14) cm lungime, la vârf acute,
la bază rotunjite sau îngustate, pe margine
dublu-serate, cu 10-14 perechi de nervuri
proeminente; pe faţă sunt, la început,
tomentoase, apoi glabrescente, slab
lucitoare, pe dos sunt alb-tomentoase.
Peţiolul este lung de 1,5-2 cm.
Florile sunt grupate tot în corimbe
terminale, de 5-8 cm diametru şi sunt
alburiu-tomentoase; au două stile unite la Fig. 163 - Sorbus aria (L.) Cr.:
bază. a - lujer; b - mugure cu cicatrice; c - ramură cu
frunze şi inflorescenţă; d - fruct
Fructele sunt poame sferice sau
ovoidale, de 1-1,5 cm lungime, roşii-
portocalii, cu resturi de caliciu în vârf.
Specie indigenă, răspândită în ţinuturile din centrul, sudul şi sud-estul Europei (fig.
164). Limita estică a arealului speciei o reprezintă Carpaţii (Maier, 1994), deşi în unele
lucrări se apreciază că ajunge până în Asia Mică şi Caucaz. Se întâlneşte şi în Africa de
Nord.
La noi apare sporadic, mai rar decât oricare dintre speciile anterioare de Sorbus, pe
soluri scheletice şi pe stâncării calcaroase din zona dealurilor şi ţinuturile montane
inferioare. Rezistă bine la insolaţie (temperament de lumină) şi uscăciune (mezoxerofită).

173
 Este o specie de mare valoare
decorativă, cu frunzişul discolor şi
fructele viu colorate, calităţi care ar
trebui să fie mai bine puse în
valoare prin utilizarea sa în mai
mare măsură în spaţiile verzi.

Fig. 164 – Arealul natural al speciei Sorbus aria

(L.) Crantz (după Meusel et al., 1969, citat de Maier, 1994)

Sorbus torminalis (L.) Cr. - figura 165

- Sorb -
Specie indigenă, arbust sau arbore de până la
20 (25) m înălţime, cu coroana rotată, mai rar
piramidală. Scoarţa rămâne mult timp netedă, iar
ritidomul este brun-cenuşiu, format din solzi cu
marginile desprinse de trunchi.
Lujerii la început sunt tomentoşi, apoi glabri,
lucitori, bruni-cenuşii sau bruni-roşcaţi, uşor costaţi,
lenticelaţi. Mugurii globuloşi sau chiar obovoidali,
glabri, lucitori, cu solzi verzi, pe margine cu dungă
brună; sunt  cleioşi.
Frunzele, caracteristic, sunt simple, lat ovate,
de circa 5-10 cm lungime, de obicei cu 3 perechi de
lobi (uneori 5) triunghiulari, pe margine neregulat
seraţi; perechea inferioară de lobi  patentă-orizontală,
Fig. 165 - Sorbus torminalis (L.) Cr.:
ceilalţi  îndreptaţi înspre înainte şi din ce în ce mai
a - lujer; b - frunză; c - fructe
mici. Baza frunzei este trunchiată, brusc îngustată sau
uşor cordată. Frunzele tinere sunt pe dos tomentoase, apoi glabre (rar  păroase). Peţiolul
lung de 2-5 cm.
Florile sunt grupate în corimbe de 5-8 cm diametru, albe, cu diametrul fiecărei flori
de circa 1-1,5 cm, receptaculul tomentos şi au două stile.
Fructele, drupe false, elipsoidale sau obovoidale, de până la 1,5 cm lungime, la
maturitate brune, albicios punctate, cu multe sclereide.
Specie cu areal asemănător cu S. domestica (v. fig. 158) mai răspândită însă în ţara
noastră decât acesta, apărând uneori diseminată în subarboretul pădurilor de cvercinee şi al
şleaurilor din zonele colinare. La câmpie sau în zona montană inferioară apare extrem de
rar.
Este specie iubitoare de căldură, relativ termofilă, cu preferinţe faţă de solurile cu
umiditate constantă, deşi rezistă mulţumitor şi pe cele cu deficit temporar de apă (specie
mezofită-mezoxerofită). Se întâlneşte mai ales pe soluri bogate, trofice, aerisite, fiind mai
puţin adaptată pe cele compacte, mai ales dacă sunt deficitare în privinţa aprovizionării cu
apă. Nu este restrictivă faţă de solurile carbonatate. Dimpotrivă, înspre limita sa altitudinală
de vegetaţie, în ţara noastră, prezenţa sa este legată adeseori de asemenea soluri.

174
 Are temperament mijlociu, suportând bine umbrirea ca specie de subetaj.
Fructifică abundent şi se poate înmulţi şi pe cale vegetativă, lăstărind şi, uneori,
drajonând. Are longevitate relativ mică, de 100-200 de ani.

GENUL CRATAEGUS L.
Caractere generale de diagnoză
Cuprinde specii arbustive şi arborescente, cu lujeri spinoşi şi frunzele alterne, lobate,
penat-sinuate până la penat sectate, stipelate.
Florile hermafrodite, mici, dispuse în corimbe multiflore, mai rar solitare; fiecare
floare cu 5 sepale, 5 petale, (5) 10-20 (25) stamine şi 1-5 carpele concrescute cu
receptaculul urceolat. Ovarul are 1-5 lojii biovulate. Fructele sunt poame cu resturi de
caliciu în vârf şi cu 1-5 sâmburi tari, unispermi.

Crataegus monogyna Jack. - figura 166

- Păducel, Gherghinar, Mărăcine -
Specie indigenă, arbust sau, mai rar, arbore de mărimea a III-a, până la circa 8-10 m
înălţime. Tulpina neregulată, sinuoasă, cu ritidom format de timpuriu, solzos, cenuşiu-brun.
Lujerii sunt glabri, bruni-roşcaţi sau verzi-bruni, cu spini de circa 1 cm lungime, ±
patenţi, dispuşi lateral faţă de mugure (brahiblastele se termină într-un spin). Mugurii sunt
mici, globuloşi, brun-roşcaţi.
Frunzele sunt alterne lungi de până la circa 7 cm, rombic-ovate, cu 3-7 lobi
neregulaţi; prezintă sinuri adânci, pe circa 1/2 din jumătatea laminei sau chiar mai mult).
Sunt glabre pe faţă, lucitoare, iar pe dos numai cu smocuri mici de peri la subsuoara
nervurilor.
Florile hermafrodite, în corimbe erecte, albe,
fiecare cu 1 singur stil. Receptaculul şi pedunculii sunt, de
regulă, glabri.
Fructele sunt poame ovoide sau sferice, de 0,7-1
(1,4) cm lungime, roşii, făinoase, cu un singur sâmbure
osos.
Specie de mare răspân-dire în emisfera nordică (fig.
167), în Europa (unde înaintează înspre nord până la circa
60°), Asia şi Africa de Nord.
La noi este comună în fondul forestier sau în
tufărişurile din afara pădurii, de la câmpie, începând din
silvostepă, până în zona montană (unde ajunge la circa 1
400 m altitudine, dar numai în plină lumină).
Dispune de o largă amplitudine ecologică, climatică
şi edafică. Astfel, suportă bine gerurile şi îngheţurile,
uscăciunea de la câmpie (xerofit-mezofit) şi poate vegeta
pe soluri compacte, superficiale, scheletice.
Fig. 166- Crataegus monogyna
Jack.:
În pădurile de cvercinee şi în şleauri este o
a - lujer; b - detaliu de mugure; importantă specie de subarboret, producând frunziş cu
c - brahiblast terminat în spin; d descompunere activă, humificând solul. Prin rădăcinile
- frunză şi flori; e - fructe sale bine dezvoltate afânează solul, dar şi îl protejează

175
foarte bine, fiind astfel şi o specie protectoare pe coaste cu fenomene de eroziune a solului.
Temperamentul este variabil, heliofil-subheliofil.
Se cultivă şi în parcuri, fiind una
dintre speciile cu înflorire abundentă an de
an. Fructele sunt, de asemenea, decorative.
Păducelul este apre-ciat în
farmacologie pentru florile, frunzele şi
fructele sale bogate în vitamine, cu
proprietăţi curative în tratamentul
hipertensiunii şi arterosclerozei.

Fig. 167 – Arealul natural al speciei

Crataegus monogyna Jack. (după Meusel et al.,
1965)

Crataegus laevigata (Poir.) DC. (Crataegus oxyacantha Auct. Non L.) - figura 168
- Păducel -
Specie indigenă, de obicei arbust de până la circa 4-5 m înălţime, cu ramuri
divergente.
Lujerii sunt glabri, adeseori relativ scurţi şi groşi, cu spini de până la 1-1,5 (2,5) cm
lungime.
Frunzele au, de regulă, forma obovată şi sunt lungi de 2-5 cm; prezintă numai trei
lobi (rar cinci), îndreptaţi înspre înainte, despărţiţi prin sinuri puţin profunde (nu depăşesc
1/2 din jumătatea laminei); la bază sunt cuneate, pe faţă sunt verzi, lucitoare, la început
păroase pe nervuri, apoi glabre, pe dos deschis-albăstrui-verzui, glabre (cel mult, la început,
păroase pe nervuri).
Florile în corimbe multiflore, fiecare
floare de circa 1-1,5 cm diametru, cu 2 (3) stile;
pedunculi şi receptacul glabri.
Fructele drupe false (poame), globuloase
sau elipsoidale, de 0,8-1,5 cm lungime, roşii, cu
2 (3) sâmburi.
Specie indigenă, cu răspândire în
ţinuturile meridionale ale Europei, de unde
avansează până în Europa Centrală. La noi este
mai rar întâlnit în zona montană inferioară, fiind
specie campestră şi colinară, sporadică.
Se aseamănă din punct de vedere ecologic
cu C. monogyna şi este foarte apreciat în zonele
verzi, unde se utilizează frecvent varietatea pauli,
cu flori stacoji, invoalte, cultivată în aliniamente Fig. 168 - Crataegus laevigata (Poir.) DC.:
stradale sau ca exemplare izolate. a - lujer cu frunze şi fructe; b - fruct (mărit)

Crataegus pentagyna W. Et K. – figura 169

- Păducel, Păducel negru -
Arbust indigen, de până la circa 5 m înălţime.

176
 Lujerii tineri, caracteristic, sunt păroşi, cenuşii-bruni sau verzi-bruni, cu spini relativ
mici, până la circa 1 cm.
Frunzele rombic-ovate sau ovate la
obovate, de până la circa 6 cm lungime, cu
3-7 lobi despărţiţi prin sinuri profunde (de
până la circa 2/3 din jumătatea laminei), în
tinereţe pubescente, îndeosebi pe dos, la
maturitate numai slab-păroase; lobii inferiori
sunt aproape perpendiculari pe nervura
principală.
Florile cu caliciul, receptaculul şi
pedunculii lânos-tomentoşi; au 5 stile iar
anterele sunt roşii.
Fructele sunt drupe false (poame)
elipsoidale sau globuloase, de până la 1 cm
lungime (diametru), negre-purpurii sau
negre, nelucitoare, cu cinci sâmburi.
Specie indigenă, cu areal meridional,
din Europa sudică până în Asia Mică,
Crimeea şi Iran. La noi este sporadică,
Fig. 169 - Crataegus pentagyna W. et K.: întâlnită aproape numai în sudul ţării, prin
a - lujer cu frunze şi flori; b - fruct păduri şi pe coaste însorite de la câmpie şi
coline.
Este arbust termofil şi xerofit, cu pretenţii reduse faţă de sol. Este mai adaptat decât
C. monogyna faţă de uscăciunea şi compactitatea solului.
Se poate cultiva în perdele forestiere de protecţie sau ca specie ornamentală.

SUBFAMILIA PRUNOIDEAE FOKE

GENUL PRUNUS L.
Caractere generale de diagnoză
Arbori sau arbuşti, uneori cu lujeri spinoşi. Mugurii alterni, solitari sau colaterali
(câte 2-3). Frunzele simple, pe margine serate, crenate sau întregi. Florile solitare sau în
fascicule, raceme, corimbe; au cinci petale, cinci sepale, staminele obişnuit câte 15-20.
Fructele sunt drupe cu un singur sâmbure tare, ovoid sau globulos.

Prunus spinosa L. - figura 170

- Porumbar -
Arbust indigen sub formă de tufă deasă, spinos, înalt de 3 (5) m, cu rădăcini bine
dezvoltate, profunde şi cu multe ramificaţii laterale. Scoarţa este închis-cenuşie, uşor
crăpată.
Lujerii tineri sunt cenuşii pubescenţi, catifelaţi, mai târziu glabrescenţi, bruni-roşcaţi.
Brahiblastele sunt numeroase, terminate adeseori într-un spin şi prezintă numeroşi muguri
aglomeraţi, îndeosebi spre vârf. Mugurii sunt mici, de 1,5-2 mm, de obicei câte trei
colaterali, cel mijlociu mai mic, globulos, cei laterali ovoizi.

177
 Frunzele eliptice până la
obovate, de 2-5 cm lungime, obtuze
sau acute, cu baza cuneată, pe
margine crenat-serate, la început, pe
dos pubescente, ulterior slab
pubescente sau cu peri numai în
lungul nervurilor. Lamina este
încreţită, îndeosebi pe dos, ca
urmare a nervurilor proeminente.
Peţiolul lung de 2-10 mm, adeseori
păros.
Florile hermafrodite, albe,
solitare, scurt pedicelate, de 1-1,5
cm diametru, apar înaintea
înfrunzirii.
Fructele sunt drupe
globuloase, de 1-1,5 cm, negre-
albăstrui-brumate, glabre, cu pulpa
verzuie, foarte acră, astringentă,
aderentă la sâmbure. Fig. 170 - Prunus spinosa L.:
Arealul porumbarului este a - lujer; b - detaliu de muguri colaterali; c - brahiblast
foarte larg (fig. 171), cuprinzând terminat în spin; d - brahiblast cu flori; e - frunze şi
teritorii importante Europa, din fructe
bazinul Mediteranei până în Suedia
(61° N). Se întâlneşte, de asemenea, în Asia, Africa de Nord şi America de Nord (?).
În ţara noastră este o specie comună în
regiunea de câmpie şi dealuri, înaintând
uneori până în ţinuturile montane inferioare,
la 900 – 1 000 m altitudine.
Vegetează prin păduri rărite, la liziere
de păduri şi în tufărişuri din afara fondului
forestier, dispunând de o mare amplitudine
adaptativă. Astfel, suportă bine gerurile şi
îngheţurile, ca şi uscăciunea din ţinuturile
Fig. 171 – Arealul natural al speciei
silvostepice şi din câmpia forestieră, unde
Prunus spinosa L. (după Meusel et al., 1965,
citat de Schuck, 1994)
are statutul de specie xerofită. Suportă însă şi
solurile cu umiditate ridicată, în zăvoaiele
din lunci.
Tolerează foarte bine solurile compacte, ca şi pe cele scheletice de pe versanţi repezi,
supuse insolaţiei. Este specie pionieră, invadând luminişurile şi fixând solul prin rădăcinile
bine dezvoltate. Drajonează activ, fiind utilă în ameliorarea terenurilor degradate şi în
consolidarea lizierelor de pădure. În perioada înflorii este decorativ, dar nu se recomandă
cultivarea prin parcuri, datorită capacităţii mărite de drajonare.
Este specie de interes medicinal, ceaiurile preparate din flori având proprietăţi
antidiareice. Drupele se pot utiliza, mai ales în amestec cu alte fructe, pentru prepararea
marmeladei, a gemurilor, ţuicii etc.

178
 Se foloseşte în pomicultură, ca portaltoi pentru obţinerea soiurilor de cais, prun ş.a.
rezistente la secetă şi boli.

Prunus cerasifera Ehrh.(P. myrobalana Lois., P. divaricata Ldb.) - figura 172

- Corcoduş -
Specie subspontană, arbust sau arbore de mărimea a III-a, până la circa 8 m
înălţime. Tulpina neregulată, cu scoarţa
cenuşie-lucitoare, mult timp netedă, exfoliabilă
în fâşii circulare.
Lujerii relativ subţiri, glabri, lucitori,
rotunzi, verzi sau roşcaţi; cei laterali se termină
adeseori în spini. Mugurii sunt mici, conici,
bruni, solitari sau colaterali câte 2-3, necleioşi.
Frunzele eliptic-ovate, mai rar obovate,
de 3-7 cm lungime, acute sau acutiuscule, la
bază brusc îngustate, neregulat crenat-serate,
numai la început, pe dos, în lungul nervurii
principale, păroase.
Florile albe, complete, solitare sau câte
două, lung pedicelate, de 2-2,5 cm diametru.
Apar prin aprilie-mai, o dată cu frunzele.
Fructele sunt drupe globuloase, de până
la circa 2 (2,5) cm diametru, la maturitate roşii,
brune-roşcate sau galbene. Sâmburele detaşabil
Fig. 172 - Prunus cerasifera Ehrh.: de pulpă. Se coc prin iulie.
a - lujer; b - frunză; c - flori; d - fruct Specie exotică, originară din
Transcaucazia, Asia Mică, Asia vestică şi centrală. S-a extins mult în cultură, inclusiv la
noi, devenind şi subspontană, îndeosebi în sudul şi sud-vestul ţării, la câmpie şi dealuri. Se
cultivă şi în ţinuturile premontane.
Este o specie foarte puţin pretenţioasă, rezistentă la ger, îngheţuri şi secetă, aptă
pentru soluri uscate, pietroase, grele, compacte ş.a.
Are temperament de lumină.
Pe lângă valoarea sa de specie pomicolă, datorită rusticităţii pe care o manifestă
prezintă interes în culturile forestiere din stepă şi silvostepă, în perdele de protecţie sau pe
terenuri degradate.

Prunus fruticosa Pall.(Cerasus fruticosa (Pall.) G. Woron., Prunus chamaecerasus

Jacq.) - figura 173
- Cireş pitic de Bărăgan, Vişinel -
Specie indigenă, arbust de dimensiuni mici, de până la 1 m înălţime, cu tulpinile
uneori târâtoare, des ramificate.

179
 Lujerii subţiri, la început pâsloşi,
apoi glabri, bruni-roşcaţi. Mugurii mici,
ovoizi, obtuzi, îndepărtaţi de lujer, cu
solzi cleioşi.
Frunze mici, de 2-5,5 (6) cm
lungime, eliptic-obovate, obtuze la vârf,
îngustate la bază, pe margine mărunt
crenat-serate. Caracteristic, sunt verzi-
întunecate, lucitoare, glabre, coriace,
groase. Peţiolii de 5-12 mm lungime.
Florile albe, de circa 1,5 cm
diametru, câte 2-4 în fascicule umbelate;
apar prin aprilie-mai.
Fructele sunt drupe globuloase, de
Fig. 173 - Prunus fruticosa Pall.: circa 1 cm diametru, acrişoare, roşii-
a - lujer; b - ramură cu frunze închis. Sâmburii subrotunzi, bicostaţi.
Specie indigenă, cu răspândire din Europa Centrală şi estică până în Siberia. La noi
este întâlnită îndeosebi în stepă şi silvostepă, în Dobrogea, Câmpia Munteniei, ca şi în
insulele de vegetaţie azonală termofilă din Transilvania.
Este xerofită, termofilă, puţin pretenţioasă faţă de sol, subcalcicolă.
Prezintă importanţă naturalistică, ornamentală (este foarte decorativă în perioada
înfloririi) şi chiar ca specie de primă împădurire în staţiuni silvostepice şi uscate din zona
forestieră.

Prunus avium L. - figura 174 [Cerasus

avium (L.) Moench.]
- Cireş pădureţ -
Specie indigenă, arbore de până la
circa 20 m înălţime, cu tulpina ± dreaptă.
Scoarţa lucitoare, brună-violacee,
exfoliabilă în fâşii circulare, la vârste
mari se formează ritidom gros, negricios,
dezvoltat îndeosebi la baza tulpinii.
Coroana este ovoidală sau
piramidală, formată din ramuri lungi, de
obicei erecte.
Lujerii anuali zvelţi, spre vârf
puţin muchiaţi, glabri, cenuşii sau bruni-
roşcaţi, lucitori. Mugurii alterni, bruni-
cenuşii, ovoizi.
Frunze sunt oblong-ovate sau
alungit-obovate, de 8-15 cm lungime, Fig. 174 - Prunus avium L.:
acuminate, pe margine neregulat dublu- a - lujer lung şi brahiblaste; b - ramură cu
crenat-serate, pe faţă mate, glabre, frunze şi fructe; c - flori; d - floare; e - plantulă

180
uşor rugoase, pe dos ± pubescente. Pe peţiol, sub lamină, cu 1-2 glande roşcate. Peţiolul
lung de până la circa 5 cm.
Florile albe, relativ mari, de 2,5-3,5 cm diametru, dispuse câte 3-6 în fascicule
umbelate. Pedunculii florali lungi de 3-5 cm, erecţi sau nutanţi, cu solzii mugurelui
persistenţi la bază sub forma unor umflături. Sepalele sunt reflecte. Apar prin aprilie -mai, cu
puţin timp înaintea înfrunzirii.
Fructele sunt drupe globuloase, de circa 1 cm diametru, roşii închis până la
negricioase, lucitoare, zemoase, cu gust dulce-amărui. Sâmburele neted, de 0,6-1 cm
lungime.
Areal natural (fig. 175). Cireşul sălbatic dispune de o arie largă de răspândire, din
bazinul Mării Mediterane până la circa 60° latitudine nordică, iar limita răsăriteană se
situează dincolo de Munţii Ural.
La noi în ţară este o specie
diseminată, întâlnită cu precădere în
regiunea dealu-rilor subcarpatice, urcând
uneori până la 800 – 1 000 m altitudine. La
câmpie, în zona forestieră, coboară foarte rar
şi numai acolo unde dispune de umiditate
suficientă, în luncile râurilor. Se întâlneşte şi
în afara pădurii, prin păşuni împădurite şi Fig. 175 – Arealul natural al speciei
fâneţe. Prunus avium L
Cerinţe ecologice. Manifestă pretenţii mari faţă de condiţiile staţionale, ceea ce
explică prezenţa sa diseminată prin păduri.
Astfel, se dezvoltă bine în climate moderate (optimul ecologic se află în ţinuturile cu
temperatura medie anuală 8-10° C - subtermofil – mezoterm), pe soluri fertile, bogate,
trofice (eubazic, eutrof-mezotrof), permeabile, aerisite, bine drenate, cu umiditate suficientă
(mezofit) şi conţinut moderat de CaCO3. Solurile compacte, prea grele sau cele mlăştinoase
ori sărăturoase sunt contraindicate.
Are temperament de lumină, ceea ce explică prezenţa sa în măsură mai mare în
arborete rărite.
Însuşiri biologice şi importanţă. Cireşul sălbatic fructifică de la vârste mici (8-10
ani), anual şi abundent. Lăstăreşte viguros, ceea ce face să fie o specie aptă pentru crânguri.
Este puţin longeviv, putrezind şi fiind eliminat din arborete înainte de 100 de ani.

Prunus tenella Batsch (P. nana Stokes., Amygdalus nana L.) - figura 176
- Migdal pitic -
Arbust indigen de mici dimensiuni, de 0,5-1,5 m înălţime, formând tufe des
ramificate.
Lujerii sunt subţiri, rotunzi (doar spre vârf uşor muchiaţi), verzi sau bruni-verzui,
glabri, lucitori cu perniţe proeminente; cei de 2 ani cu numeroase lenticele argintii. Mugurii
globuloşi, cu solzi bruni, glabri, numai pe margine uşor păroşi, solitari sau câte 2-3
colaterali.

181
 Frunzele sunt lanceolate sau oblanceolate, de 3-7 cm
lungime, cuneate la bază, mărunt-ascuţit serate, glabre, scurt
peţiolate.
Florile, caracteristic, sunt roz-închis, cu receptacul
tubuliform, axilare, câte 1-3. Apar prin aprilie, înainte de
înfrunzire.
Fructele sunt drupe ovoidal-turtite, gălbui-cenuşii-
tomentoase, sesile, de 1,5-2 cm, cu partea cărnoasă subţire.
Seminţele sunt amare.
Specie indigenă, cu răspândire în ţinuturile stepice şi
antestepice din Europa şi Asia. La noi apare sporadic în
stepa dobrogeană, a Bărăganului, în unele zone aride din
Câmpia Transilvanei ş.a.
Specie termofilă şi xerofită, cu o bună rezistenţă la
geruri, dar nu excesive, sensibilă faţă de îngheţurile târzii.
Preferă solurile bogate în baze de schimb, afânate, uneori
scheletice. Nu suportă solurile compacte.
Drajonează foarte activ.
Prezintă interes naturalistic şi ca arbust ornamental
Fig. 176 - Prunus tenella
(florile sunt roz închis şi apar înainte de înfrunzire). Batsch:
a - lujer; b - ramură cu frunze
şi fructe

182