1.

Mişcarea particulelor încărcate cu sarcină electrică în câmpuri electrice

şi magnetice
Ȋn acest capitol se va trata interacţiunea dintre o particulă ȋncărcată şi diferite configuraţii de
cȃmpuri electrice sau magnetice, fără a se preciza ȋntotdeauna natura particulei. De asemenea,
se vor neglija o serie de fenomene sau efecte secundare, ca de exemplu interacţiunea dintre
particulele ȋncărcate cu sarcini electrice ȋntre ele, greutatea particulelor faţă de forţele
exercitate de cȃmpurile electrice sau magnetice etc.
Presupunând că într-un domeniu oarecare din spaţiu există un câmp electric de intensitate E
şi un câmp magnetic de inducţie B , experienţa arată că asupra unui putător de sarcină
electrică q aflat în domeniul considerat acţionează forţa:


F  q EvB ,  (1.1)

unde v este viteza purtătorului de sarcină.

Dacă viteza particulei ce poartă sarcină electrică este mult mai mică decât viteza luminii în
 m
vid  c  3 108  , masa particulei poate fi considerată constantă şi egală cu masa de repaus
 s 
m0 . Ecuaţia de mişcare a particulei în aceste condiţii va avea forma:

m0
dv
dt
d 2r

 m0 2  q E  v  B
dt
 (1.2)

1.1. Mişcarea putătorilor de sarcină într-un câmp electric omogen şi static

Se consideră un purtător de sarcină avȃnd sarcina electrică q şi masa m0 , care pătrunde cu
viteza v0 într-o zonă din spaţiu unde acţionează câmpul electric static şi omogen de
intensitate E . Pentru simplificare considerăm că vectorul v0 se
află în planul xOy, iar vectorul E este paralel cu axa Ox, z
conform figurii 1.1. În aceste condiţii, neglijând greutatea
particulei faţă de forţa câmpului electric, particula încărcată cu
sarcina q va căpăta acceleraţia: O
E y
qE 
a (1.3)
m0 v0
x
Ca şi vectorul E , care are componentele  E,0,0 , acceleraţia Figura 1.1
a va avea componentele  a,0,0 .

În mişcarea sub acţiunea câmpului electric de intensitate E componentele vitezei sunt:

dz
vz  0
dt
dy
vy   v0 sin  (1.4)
dt

1
 dx qE
vx   v0 cos   at  v0 cos   t
dt m0
Presupunând că mişcarea a început din punctul O (originea sistemului de coordonate ales), şi
că nu există ciocniri ȋntre particulă şi mediul prin care se deplasează, coordonatele particulei
la momentul t vor fi date de ecuaţiile de mişcare:

z  0

 y  v0t sin  (1.5)
 qE 2
 x  v0t cos   t
 2m0

Aşadar, traiectoria particulei este cuprinsă în planul xOy, plan care conţine vectorii v0 şi E .
Eliminând timpul între ultimele două relaţii din (1.5) se obţine ecuaţia traiectoriei particulei
în planul xOy:
y qE y2
x   (1.6)
tan  2m0 v02 sin 2 
După cum se observă, traiectoria descrisă de purtătorul de sarcină electrică în câmpul electric
considerat este o parabolă.
În cazul particular când sensul vitezei iniţiale v0 coincide cu sensul intensităţii câmpului
electric E , adică în cazul   0 , vectorii v0 şi E vor fi orientaţi de-a lungul axei Ox şi
sistemul de ecuaţii (1.5) se transformă în:

z  0

y  0 (1.7)
 qE 2
 x  v0t  t
 2m0
Aceasta înseamnă că purtătorul de sarcină se deplasează pe o traiectorie rectilinie, dirijată de-
a lungul liniilor de forţă ale câmpului electric. Variaţia energiei cinetice a purtătorului de
sarcină electrică este egală cu lucrul mecanic efectuat de câmpul electric asupra purtătorului
de sarcină la deplasarea acestuia pe o distanţă x :
m0 v 2 m0 v02
  qEx  qU (1.8)
2 2
unde U este diferenţa de potenţial parcursă de particulă în câmpul electric. Dacă v0  0 ,
rezultă că sub acţiunea unei tensiuni acceleratoare U purtătorul de sarcină electrică capătă
viteza:
2qU
v (1.9)
m0

În cazul unui electron q  e  1, 6 1019 C şi m0  9,1 1031 kg , astfel că relaţia (1.9) devine:

2
 m
v  6 105 U (1.10)
s
Acest rezultat se poate interpreta astfel: electronul care parcurge diferenţa de potenţial
m
U  1V capătă o viteză de aproximativ 6 105 .
s
De regulă, energia particulelor cu sarcină electrică ce se deplasează în câmpuri electrice se
măsoară în electron-volt (eV). Un eV reprezintă energia primită de o particulă cu sarcina
egală în valoare absolută cu sarcina electronului, când aceasta parcurge o diferenţă de
potenţial egală cu un volt:
1eV  1,6 1019 C 1V=1,6 1019 J.
Să considerăm acum cazul particular când direcţia vitezei iniţiale v0 este normală la direcţia

intensităţii câmpului electric E , adică   . Din (1.5) obţinem:
2
 y  v0t

 qE 2 (1.11)
 x  2m  t
 0

Eliminând timpul între cele două ecuaţii se obţine ecuaţia traiectoriei:

qE y 2
x  (1.12)
2m0 v02
Această expresie semnifică faptul că mişcarea purtătorului de sarcină electrică într-un cȃmp
electric transversal se face după un arc de parabolă, având drept axă abscisa Ox.
De multe ori purtătorul de sarcină parcurge o distanţă l în câmpul electric transversal, după
care mai parcurge o distanţă L într-o zonă fără câmp pănă ajunge pe un ecran unde poate fi
localizat (punctul O în figura 1.2).

l L P

v0
O
E x1 y
U0

x2
O
Figura 1.2 x

Deviaţia totală OO a fasciculului de particule este:

x  x1  x2 ,
şi se calculează după cum urmează. Din formula (1.12) rezultă:

3
 qE l 2
x1   (1.13)
2m0 v02
La ieşirea din spaţiul în care se manifestă câmpul electric transversal particula va avea
componenta vitezei pe axa Ox:
qE l
vx  at1   (1.14)
m0 v0
În continuare particula se deplasează rectiliniu şi uniform pe o direcţie care face unghiul 
cu direcţia vitezei iniţiale v0 :
vx qE l
tan     (1.15)
v0 m0 v02
Din figura 1.2 se poate observa relaţia geometrică simplă:
qE lL
x2  L tan    (1.16)
m0 v02
Se obţine astfel pentru deviaţia totală x expresia:
qE l  l  l 
x  x1  x2   2   L     L   tan  (1.17)
m0 v0  2  2 
Din expresia (1.17) se observă că toate particulele cu aceeaşi viteză iniţială v0 şi aceeaşi
q
sarcină specifică vor ajunge în acelaşi punct O al ecranului.
m0

În multe cazuri în loc de viteza iniţială v0 a purtătorilor de sarcină electrică se indică

tensiunea de accelerare U a a particulelor, aplicată înainte ca particulele să pătrundă în zona
cu câmp electric transversal:
m0v02 2qU a
 qU a  v02  (1.18)
2 m0
În aceste condiţii deviaţia totală capătă următoarea expresie:
qE lm0  l  El  l 
x    L    L (1.19)
m0 2qU a  2  2U a  2 
O concluzie referitoare la formula (1.19) este că toate particulele accelerate la aceeaşi
tensiune U a vor ajunge în acelaşi punct al ecranului, indiferent de sarcina lor specifică.

1.2. Mişcarea putătorilor de sarcină într-un câmp electric alternativ

Ȋn cazul unei variaţii periodice a polarităţii cȃmpului electric, caracterizată prin legea
E  E0 sin ωt , ecuaţia de mişcare a particulei ȋncărcate cu sarcina q se va scrie:

d 2r
m0  qE0 sin ωt (1.20)
dt 2

4
Soluţia acestei ecuaţii este suma dintre soluţia ecuaţiei omogene
d 2r
m0 2  0 ,
dt
care este v  v0 , respectiv r  r0  v0t şi o soluţie particulară a ecuaţiei neomogene, ce
depinde de timp după forma termenului liber al ecuaţiei:
r  A cosωt  B sin ωt .
Introducȃnd această soluţie ȋn ecuaţia iniţială se obţine ecuaţia:
qE0 qE
ω2 A cos ωt  ω2 B sin ωt  sin ωt  ω2 A cos ωt  0 sin ωt  ω2 B sin ωt.
m0 m0
Pentru ca această ecuaţie să fie satisfăcută la orice moment de timp este necesar ca
coeficienţii lui cos ωt , respectiv sin ωt , să fie simultan egali cu zero, astfel se obţine:
qE0
A  0 şi B   ,
m0 2

qE0
şi soluţia particulară a ecuaţiei neomogene este r  t    sin ωt .
m0 2
Soluţia generală a ecuaţiei iniţiale va fi aşadar:
qE0
r  t   r0  v0t  sin ωt , (1.21)
m0 2
de unde se obţine pentru viteză expresia:
qE0
v  t   v0  cos ωt . (1.22)
m0
Mişcarea rezultantă va fi suprapunerea dintre o mişcare rectilinie şi uniformă cu viteza v0 pe
care particula o avea ȋn momentul aplicării cȃmpului, şi o mişcare oscilatorie armonică avȃnd
qE0
frecvenţa egală cu a cȃmpului ȋn care se deplasează particula şi amplitudinea (fig.1.3).
m0 2
y
E0 qE0
m0 2 
v0

Figura 1.3. Mişcarea putătorilor de sarcină într-un câmp

 E0
electric alternativ de amplitudine E0 , pe o direcţie  a
vectorului viteză iniţială v0 .

5
Calculȃnd valoarea medie a vitezei particulei după formula binecunoscută a mediei unei
mărimi dependente de timp:
T T T
1 v qE 1
v   v  t  dt  0  dt  0   cos ωt  dt  v0 , (1.23)
T0 T 0 m0 T 0
se poate trage concluzia că ȋntr-un cȃmp electric alternativ, ȋn absenţa pierderilor de energie
prin ciocniri, per total particula ȋncărcată nu cȃştigă şi nici nu cedează energie, deşi ea face
permanent schimb de energie cu cȃmpul.
Se poate observa din formulele (1.22) şi (1.20) că că ȋntre cȃmpul electric aplicat şi viteza
particulei este un defazaj de 90 . Aceasta ȋnseamnă că ȋn jumătatea de perioadă ȋn care
particula este accelerată aceasta cȃştigă energie de la cȃmp, iar ȋn cealaltă jumătate de
perioadă particula returnează această energie cȃmpului.

1.3. Mişcarea putătorilor de sarcină într-un câmp magnetic omogen şi static

În cazul când nu există câmp electric ( E  0 ) ecuaţia de mişcare (1.2) se scrie:

m0 
dv
dt
d 2r

 m0  2  q v  B
dt
 (1.24)

Înmulţind scalar ambii termeni ai relaţiei (1.24) cu v , se obţine:

m0 v 
dv
dt

 qv  v  B  0 (1.25)

   
Produsul scalar v  v  B este nul, deoarece vectorul v  B este perpendicular pe v . Se
poate observa uşor că există identitatea:
2
dv m d v
m0v   0  0 (1.26)
dt 2 dt
sau
m0 2
v  const. şi v  const.
2
(1.27)
2
Asadar, câmpul magnetic omogen nu efectuează lucru mecanic asupra purtătorului de sarcină
electrică, ceea ce este echivalent cu a afirma că energia cinetică, şi respectiv modulul vitezei
purtătorului de sarcină electrică rămân constante în timp. Aceasta este o consecinţă a faptului
că forţa exercitată de câmpul magnetic asupra purtătorului de sarcină electrică este permanent
perpendiculară pe direcţia vitezei v , reuşind să producă numai o deviere a direcţiei de
mişcare, fără să modifice modulul vitezei particulei.
Considerăm acum că într-un domeniu din spaţiu în care se manifestă un câmp magnetic de
inducţie B , omogen şi constant în timp, pătrunde o particulă cu sarcina electrică q, masa m0
şi viteza v (figura (1.4). Viteza v se descompune în două componente, v (după o direcţie
paralelă cu B ) şi v (după o direcţie perpendiculară pe B ). În figura 1.4 se vede că este
valabilă egalitatea:
v  v  v (1.28)

6
 v
 
Astfel, expresia produsului vectorial v  B se poate scrie:
 v

v  B   v  v   B  v  B, (1.29) v B
Figura 1.4
iar ecuaţiile de mişcare vor avea forma:

 
dv
m0  q v B  0 (1.30)
dt

m0
dv
dt

 q v  B  (1.31)

Din (1.30) rezultă că v  const, şi astfel componenta vitezei în lungul liniilor de cȃmp
magnetic rămâne neschimbată. Din relaţia:
v 2  v 2  v2  const.
rezultă:
v 2  const. (1.32)
Din considerentele arătate mai sus se poate trage concluzia că ecuaţia (1.31) descrie o
mişcare cu acceleraţia constantă în modul, având orientarea perpendiculară pe planul
determinat de viteza v a particulei şi de vectorul inducţie magnetică B . Singura mişcare care
satisface aceste condiţii este mişcarea circulară uniformă.
Dacă raza cercului pe care se deplasează într-un câmp magnetic omogen purtătorul de sarcină
electrică este R , condiţia ca purtătorul de sarcină să se deplaseze pe cerc este ca forţa
centrifugă să fie în echilibru cu forţa Lorentz:
m0v2
 qv B, (1.33)
R
de unde se obţin viteza v , perioada T , viteza unghiulară  şi frecvenţa  a mişcării
circulare efectuată de particula încărcată cu sarcina q :
qRB
v  , (1.34)
m0
2R 2Rm0 2m0
T   , (1.35)
v qRB qB
2 v qB
   , (1.36)
T R m0
1 qB
  . (1.37)
T 2m0
Raza cercului se obţine simplu din formulele (1.34) şi (1.36):
v m0 v
R  . (1.38)
 qB

7
În toate relaţiile menţionate până acum, prin sarcina electrică q se înţelege modulul (valoarea
absolută) a sarcinii electrice a particulei încărcate.
Se poate constata că toate mărimile unghiulare ( T , ,  ) sunt independente de viteza
q
particulei, ele depinzând numai de sarcina specifică a particulei şi de inducţia a
m0
câmpului magnetic omogen. p
Purtătorul de sarcină electrică pozitivă se va deplasa în
câmpul magnetic omogen pe o spirală, în sensul
indicat în figura 1.5. Deplasarea rectilinie şi uniformă
a particulei în sensul vectorului B cu viteza B
v  v cos  se suprapune peste o mişcare circulară
uniformă pe un cerc de rază: Figura 1.5
m0 v sin 
R . (1.39)
qB

Axa spiralei coincide cu direcţia vectorului B , iar pasul spiralei p este distanţa parcursă de
particulă în lungul liniilor de câmp magnetic în timpul unei perioade:
2m0
p vT   v cos . (1.40)
qB
Să analizăm în continuare cazul când un fascicul de particule identice de sarcină q şi masă
m0 se deplasează pe o distanţă l într-un câmp magnetic de inducţie B. Considerăm că
particulele încărcate pătrund în domeniul cu câmp magnetic cu viteza v0 perpendiculară pe
vectorul inducţie magnetică B (fig.1.5). Vom considera o particulă microscopică încărcată cu
sarcina q negativă. La distanţa L faţă de regiunea cu câmp magnetic se află un ecran plan,
pe care se poate vizualiza particula încărcată la impactul cu ecranul. În cazul l  R , unde R
reprezintă raza traiectoriei particulei sub acţiunea forţei Lorentz, particula va descrie un arc
de cerc în regiunea cu câmp, după care se va deplasa rectiliniu şi uniform până la ecran. La
fel ca la deviaţia în câmp electric, vom neglija greutatea particulei faţă de forţa Lorentz. Se
observă în figura 1.6 că sunt valabile următoarele relaţii:
m0 v0 l 
R ; sin α  ; y B
qB R

 l2  α
y1  R  R cos α  R 1  1  2  ; (1.41)
 R 
 y2
R
sin α Ll r
y2  L  tan α  L   . (1.42) f α
cos α l2
R 1 y1
R2
q 
Deviaţia totală y pe ecran va fi: v0 x
l L
lL
y  y1  y2  R  R  l  2 2
. (1.43)
R2  l 2 Figura 1.6

8
În cazul particular l  R deviaţia y1 devine neglijabilă, astfel încât putem considera că în
regiunea cu câmp magnetic forţa Lorentz rămâne tot timpul paralelă cu axa Oy . În acest caz
putem aplica formula (1.17) de la deviaţia în câmp electric transversal, cu deosebirea că în
loc de forţa electrostatică qE va apărea forţa Lorentz al cărei modul este qv0 B :

l  l 
qv0 Bl   L  qBl   L 
y 2  2 . (1.44)
2
m0v0 m0v0
q
Din acest tip de experimente se poate determina sarcina specifică a particulei respective,
m0
măsurând pe ecran deviaţia y .
Dacă avem un flux de particule de mase m0i şi sarcini electrice q i , accelerate iniţial într-un
câmp electrostatic la tensiunea U a , deviaţia particulei “ i ” va fi:

l 
qi Bl   L 
yi  2 , (1.45)
m0i v0i
2qiU a
unde v0i  .
m0i

Înlocuind pe v 0i în (1.45) obţinem:

l 
qi Bl   L 
yi   2 , (1.46)
2qiU a
m0i
m0i

de unde se obţine:
qi 2U a yi2
 2
. (1.47)
m0i l 
B 2l 2   L 
2 
Se poate trage astfel concluzia că prin acest tip de experiment putem separa particulele după
sarcina lor specifică.

1.3. Determinarea sarcinii specifice a purtătorilor de sarcină electrică

Se ştie că în natură au fost identificate particule elementare (fundamentale) în număr mare, şi
dintre acestea unele au aceeaşi sarcină electrică q şi mase de repaus m0 diferite. Pe de altă
parte, se constată că nu există două specii diferite de particule fundamentale care să aibă
q
aceeaşi sarcină specifică . De aici rezultă că determinarea experimentală a sarcinii
m0
specifice permite determinarea univocă a speciei din care face parte particula elementară
respectivă. În acest fel s-a stabilit că particulele cu sarcină electrică negativă emise prin
efectul fotoelectric, efectul termoelectric etc., sunt electroni.

9
Fizicianul englez Sir Joseph John Thomson (1856-1940) a studiat natura radiaţiei catodice
prin devierea acesteia în câmpuri electrice şi magnetice, demonstrând pe cale experimentală
pentru prima dată, în anul 1897, existenţa electronilor în stare liberă.
În esenţă, metodele folosite la determinarea sarcinii specifice se bazează pe devierea
particulelor încărcate în câmp electric sau magnetic, ori pe folosirea de diverse combinaţii
între aceste câmpuri.
De exemplu în fig.1.7, dacă în domeniul de întindere l acţionează un câmp electric de
 
intensitate E şi un câmp magnetic de inducţie B , aceşti doi vectori fiind perpendiculari între
ei, atunci forţele datorate celor două câmpuri vor tinde să devieze un fascicul de particule de
masă m0 şi sarcină q (presupunem cazul q  0 ) în sensuri opuse.
Pe baza formulelor (1.17) şi (1.44) putem scrie:
qE l  l 
ye   2   L (1.48)
m0 v0  2 
l 
qBl   L 
ym  2  (1.49)
m0 v0

l L y

 ym
m0 , q B
 O
v0 ye

E

P
Figura 1.7

Fasciculul de particule va lăsa pe ecranul P o urmă sub forma unui punct luminos.
Experimental putem varia valoarea B a inducţiei câmpului magnetic (pentru o valoare dată a
lui E şi v0 ), până când fasciculul ajunge pe ecran în punctul O , adică nedeviat. În acest caz
y e  y m , de unde obţinem:
E
v0  . (1.50)
B
Deconectăm apoi câmpul magnetic şi măsurăm deviaţia y e , pentru care se obţine din
formulele (1.48) şi (1.50) expresia:
l 
qB 2l   L 
ye  2 . (1.51)
m0 E
Din formula (1.51) se obţine sarcina specifică a particulelor din fascicul:

10
 q Eye
 . (1.52)
m0 2  l 
B l   L
2 
În membrul drept al formulei (1.52) apar numai mărimi măsurabile experimental, şi astfel se
poate calcula sarcina specifică a particulei. Ca exemplu, prin această metodă s-a obţinut
pentru sarcina specifică a electronilor valoarea:
e C
 1, 75888  0, 00005) 1011 .
m0 kg
În anul 1922 fizicianul german Hans Busch a propus o altă metodă de măsurare a sarcinii
specifice a electronului. Esenţa acestei metode constă în următoarele. Dacă într-un câmp
magnetic omogen pătrunde, pornind dintr-o sursă punctiformă oarecare, un fascicul slab
divergent de electroni (unghiurile α i dintre vectorii viteză ai electronilor din fascicul şi

vectorul inducţie B suficient de mici) având aceeaşi viteză v0 , atunci electronii se vor
deplasa pe spirale cu aceeaşi perioadă T :
2πm0
T . (1.53)
eB
Unghiurile α i fiind suficient de mici, pasul spiralelor va fi practic acelaşi pentru toţi electronii,
nedepinzând de unghiul α :
2πm0
p  Tv0 cos α  Tv0  v0 . (1.54)
eB
Dacă electronii au fost acceleraţi ȋntre catodul K şi anodul A la o tensiune U a , atunci

2eU a
v0 
m0
şi expresia pasului devine:
2πm0 2eU a
p . (1.55)
eB m0
Schema de principiu a experienţei lui Busch este indicată în fig. 1.8. Înainte de a intra în
solenoidul S electronii trec prin condensatorul C , între plăcile căruia se aplică o tensiune
variabilă. Câmpul electric generat de această tensiune variabilă, de amplitudine relativ mică,
deviază electronii din fascicul cu unghiuri α mici, variabile în timp. Pentru ca electronii să
fie focalizaţi într-un singur punct de pe ecranul fluorescent E este necesar ca distanţa l pe
care se întinde câmpul magnetic să fie egală cu un număr întreg n de paşi p :

2πn 2m0U a
l  np  ,
B e
de unde se obţine:
e 8 2U a 2
 2 2 n , (1.56)
m B l
unde n  1, 2, 3,......

11
 l
S

E
B
A
O
K
C

Figura 1.8 .Schema de principiu a instalaţiei ȋn

experimentul lui Busch.

Tensiunea anodică aplicată ȋntre catod şi anod este critică pentru obţinerea unei focalizări
precise, fiind de obicei cuprinsă ȋn intervalul 300-500 V. Astfel, prin creşterea inducţiei
cȃmpului magnetic de la valoarea zero la valori din ce ȋn ce mai mari se obţine prima
focalizare pentru condiţia n  1 la o valoare B1 , apoi a doua focalizare cȃnd este ȋndeplinită
condiţia n  2 pentru o valoare B2 etc. Experimental se poate constata că focalizarea cea mai
bună se obţine pentru n  1 , iar pentru un număr de paşi mai mare decȃt 7 focalizarea nu mai
este aşa de bună şi urma lăsată pe ecran ȋn punctul O ȋncepe să fie din ce ȋn ce mai difuză.

1.4. Separarea după sarcina specifică a particulelor încărcate dintr-un fascicule

(metoda lui Thomson)
Practicȃnd un orificiu în catodul unui tub de descãrcare ȋn gaze care funcţionează la presiune
redusă (10-2-10-3 mm Hg), ionii pozitivi care se deplasează spre catod (fiind acceleraţi ȋn
interiorul tubului de descărcare) şi nimeresc prin acest orificiu, vor forma în spatele catodului
un fascicul de raze numite raze canal. Razele canal sunt formate în special din ioni pozitivi ai
gazelor din tubul de descărcare, ȋnsă pot conţine şi particule neutre si ioni negativi, formate
prin recombinarea ionilor pozitivi cu electroni în spaţiul din spatele catodului.
Prin metoda sa, elaborată ȋn anul 1913, Thomson a reuşit să determine masele relative ale
diverselor particule din care este format fasciculul de raze canal, astfel. Ȋntrucȃt lungimea
canalului este relativ mare, fasciculul de raze canal este aproape paralel, fiind format din
particule cu energia ȋncepȃnd de la valori mici pȃnã la o valoare maximă, determinate de
tensiunea aplicatã tubului. Asupra ionior fasciculului de raze canal se acţionează ulterior cu
două câmpuri transversale, unul electric si unul magnetic, orientate paralel sau antiparalel.
Sub acţiunea acestor cȃmpuri particulele încărcate sunt deviate în două direcţii. perpendiculare.
După cum se va vedea mai departe din formulele deviaţiei ȋn cȃmp electric şi magnetic
omogen, dacă fasciculul este format din particule de aceeasi sarcină specifică, dar avȃnd
viteze diferite, câmpul electric si cel magnetic va separa particulele din fascicul, astfel încât la
căderea pe ecranul fluorescent aşezat perpendicular pe direcţia fasciculului incident sau pe
placa fotografică, el va lăsa o urmă sub forma unui arc de parabolă, fiecare punct al parabolei
reprezentȃnd impactul unui ion care a intrat ȋn cȃmp cu o anumită viteză iniţială.

12
Sarcina unui ion poate fi un număr întreg de sarcini elementare (+e, +2e, . . +ne). Dacă ionii
au toti sarcina +e, atunci dupa formula (1.57), pentru o valoare constanta a ordonatei y
masele ionilor vor fi invers proporţionale cu pătratele absciselor z (vezi fig. 1.9).
Deoarece pe placa fotografică nu sunt trasate nici un fel de axe, originea coordonatelor se
fixează pe placa fotograficã cu ajutorul particulelor neutre, care nu sunt deviate în câmpurile
electric şi magnetic. Pentru a putea măsura abscisele necesare la determinarea maselor, sensul
câmpului magnetic se schimbă în timpul experienţei, obţinȃndu-se astfel ambele arce
(simetrice) ale parabolei, corespunzȃnd valorilor pozitive, respectiv negative ale absciselor
Oz.
Dacă ȋn afara ionilor cu o singură sarcină (+e) fasciculul conţine si ioni cu două sarcini
(+2e), aceştia din urmă ioni vor forma parabole care ar corespunde unei mase pe jumătate. S-
au stabilit ȋnsă criterii cu ajutorul cãrora se pot deosebi parabolele particulelor cu sarcini
multiple de cele ale particulelor cu o singură sarcină.
Poză cu placa experimentală?
Metoda se bazează pe acţiunea simultană a unui câmp electric şi a unui câmp magnetic, astfel
 
încât vectorii E şi B corespunzători să fie pe aceeaşi direcţie, perpendiculară pe viteza
iniţială v0 (fig.1.9). În acest caz particulele vor fi deviate pe axa Oy datorită câmpului electric
 
de intensitate E , şi respectiv pe axa Oz sub acţiunea câmpului magnetic de inducţie B :
l 
qEl   L 
y 2 
2
m0 v0
şi
l 
qBl   L 
z 2 .
m0 v0

y L L P

S
r -
v0 r r
O E B
x
+
N
z
Figura 1.9

Eliminând viteza v0 între aceste două relaţii obţinem:

m0 E
y z2 (1.57)
l 
qB 2l   L 
2 

13
 q
Aşadar, particulele cu aceeaşi sarcină specifică dar cu viteze iniţiale diferite v0 vor cădea
m0
pe ecranul P în puncte care formează o parabolă. Particulele cu sarcini specifice diferite se
vor aşeza pe parabole diferite.
Într-o serie de experimente în care s-a folosit drept sursă de electroni o sursă β activă (acest
tip de sursă emite electroni cu viteze v0 cuprinse într-un interval foarte larg) s-au observat
abateri de la parabolă. Abaterile se pot observa numai pentru acele porţiuni de parabolă
corespunzătoare vitezelor foarte mari ale electronilor, comparabile cu viteza luminii în vid c .
Prin aceasta se dovedeşte ca sarcina specifică depinde de viteza v0 a electronilor.
Experimentele au arătat că sarcina electrică q nu depinde de viteza v0 , ceea ce înseamnă că
ȋn formula (1.57) numai masa poate depinde de v0 . S-a verificat astfel formula dependenţei
masei de viteză din teoria relativităţii:
m0
m , (1.58)
v2
1 2
c
unde m este masa particulei aflată în mişcare cu viteza v , iar m0 este masa particulei aflate în
repaus, denumită şi masă de repaus.
Studiul mişcării particulelor ȋncărcate sub acţiunea unor configuraţii de cȃmpuri electrice sau
magnetice este foarte important ȋn fizică, precum şi ȋn alte domenii ştiinţifice. Dintre
multiplele exemple enumerăm aplicaţiile din domeniul fizicii atomului (spectrografia de
masă, ȋnţelegerea noţiunii de undă asociată unei particule), particulelor elementare
(acceleratoarele de particule, variaţia masei cu viteza, forţele care acţionează asupra
electronilor ȋn atomi), fuziunea nucleară şi fizica plasmei (confinarea plasmei), fizica
laserilor, fizica atmosferei şi biofizica (centurile de radiaţie ale Pământului), astrobiologie etc.
De-a lungul timpului s-au proiectat şi construit o serie de instrumente de măsură, investigaţie
sau instalaţii experimentale, ca de exemplu tubul catodic, microscopul electronic,
spectrograful de masă, betatronul, ciclotronul, care au la bază de asemenea mişcarea unor
particule microscopice ȋncărcate cu sarcină electrice ȋn cȃmpuri electrice şi magnetice cu
diferite configuraţii şi proprietăţi.

Bibliografie
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.

14
 Anexa 1
Deducerea ecuaţiei traiectoriei unui punct material ȋntr-un cȃmp de forţe
de tip central
O forţă care depinde de modulul distanţei dintre două corpuri şi care are direcţia pe linia ce
uneşte centrele celor două corpuri se numeşte forţă de tip central. Formula generală a unei
forţe de tip central este:
α r
F  , (1)
rn r
unde n este un număr ȋntreg. S-a considerat originea sistemului de coordonate ȋn centrul
unuia dintre corpuri, care creează cȃmpul prin mijlocirea căruia interacţionează cu cel de-al
doilea corp a cărui poziţie este dată de raza vectoare r . Prin particularizarea mărimii α se pot
obţine expresiile forţelor de tip central cele mai ȋntȃlnite, ca de exemplu:
- Pentru n  1 şi α  k forţa elastică:
F  kr ;
- Pentru n  2 şi α  m1m2 forţa gravitaţională :
m1m2 r
F 
r2 r
Se poate arăta ȋn mod simplu că lucrul mecanic efectuat de o forţă de tip central la deplasarea
unui corp ȋntre două poziţii se poate scrie ca diferenţa dintre valorile unei funcţii de poziţie
(denumită energie potenţială) ȋntre poziţia iniţială şi cea finală. Pe această bază se poate arăta
că sub acţiunea unei forţe de tip central energia sistemului celor două corpuri se conservă ȋn
timp (legea conservării energiei). Legea conservării energiei este valabilă şi ȋn cazul mai
general al unui sistem format din mai multe corpuri ȋntre care acţionează numai forţe de tip
central.
Ȋn continuare vom stabili ecuaţia traiectoriei unui punct material de masă m şi impuls
p  mv , cu poziţia dată de raza vectoare r , ȋntr-un cȃmp de forţe de tip central avȃnd
expresia:
α r
F  (2)
r2 r
Ȋn acest scop vom introduce un vector V , definit prin formula:
mαr
V  pl  (3)
r p
unde l  r  p  r  mv este momentul cinetic orbital
al punctului material aflat ȋntr-un cȃmp de forţe de tip F
r
central (figura 1, cazul cȃnd α  0 ).
Vom arăta că vectorul V se conservă ȋn cazul mişcării l
corpului aflat ȋntr-un cȃmp de forţe de tip central.
Derivȃnd formula (3) faţă de timp obţinem: Figura 1. Momentul cinetic
orbital al unei forţe centrale.

15
 dV dp dl mα dr mαr dr
 l  p    2 (4)
dt dt dt r dt r dt
Se ştie că sub acţiunea unei forţe de tip central momentul cinetic orbital se conservă:
dl dr dp
  pr  v  mv  r  F  r  F  M , (5)
dt dt dt
unde M este momentul forţei rezultante ce acţionează asupra corpului de masă m. Ȋn cazul
forţelor de tip central unghiul dintre raza vectoare r şi forţa F este zero sau π , astfel că
r  F  M  0 , şi deci
dl
 0  l  r  p  const. (6)
dt
Conform legii a doua a dinamicii se poate scrie relaţia:
dp α
F 3r. (7)
dt r
De asemenea, este valabilă relaţia:

r r  r  , (8)

de unde rezultă:
dr r dr
  . (9)
dt r dt
Ţinȃnd cont de relaţiile (6), (7) şi (8) şi (9) ȋn expresia (4), se obţine:
dV α

 3 r l 
dt r

mα dr mαr dr α
  2 r
r dt r dt r r
α
 
 3 r  l  3 r 2 p  r  r  p   (10)

Pe baza formulei produsului vectorial dublu:

   
a  b  c  b  a  c   c a  b (11)

se poate obţine pentru produsul vectorial r  l următoarea expresie:

r  l  r  r  p  r r  p  p r  r   r r  p   p  r 2 .
Astfel, din formula (10) rezultă:
dV α
  r  l  r  l   0 (11)
dt r 3 
De aici rezultă că ȋn cazul mişcării unui punct material ȋntr-un cȃmp de forţe central mărimea
vectorială V definită prin formula (3) este o integrală a mişcării, adică se conservă ȋn timpul
mişcării. Conservarea mărimii V ȋnseamnă că aceasta ȋşi păstrează modulul, direcţia şi sensul
ȋn tot timpul cȃt punctul material se află ȋn cȃmpul de forţe considerat.
Fie planul xOy drept planul traiectoriei punctului material ȋn cȃmpul de forţe central cu
centrul ȋn O (fig.2). Se poate arăta că vectorul V este conţinut ȋn acest plan. Astfel,
momentul cinetic orbital l este perpendicular pe planul mişcării, adică planul xOy:

16
  i j k
 
l rp x y  
0   k xp y  ypx  kl (12)
p py 0 
 x
 i j k
 
p  l   px py 0   ip y l  jpxl (13)
 0 l 
 0

y Aşadar, vectorul V este conţinut ȋn planul mişcării

xOy (fig.3):
p
 mαx   mαy 
V  i  p yl   j  pxl  (14)
 r   r 
r
Deoarece vectorul V este constant, unghiul dintre
O x raza vectoare r a punctului material P şi vectorul V
se schimbă ȋn timp. Ecuaţia traiectoriei punctului
Figura 2. Planul traiectoriei material P se exprimă uşor ȋn funcţie de distanţa r de
corpului ȋn cȃmpul central de forţă la central cȃmpului şi unghiul  ȋntre vectorii r şi V .
Ȋn acest sens scriem produsul scalar dintre V şi r :
mx 2 my 2
V  r  Vr cos   xVx  yVy  zVz  xp y l    ypxl 
r r (15)
m 2

r
  
x  y 2  l xp y  ypx  mr  l 2 . 
Din formula (15) se obţine:
r V cos   m   l 2 ,
ceea ce este echivalent cu:
l2
2 
r
l
 m (16)
V cos   m  1  cos  
V
 
 m 
Se introduc notaţiile:
l2 V
s ; , (17)
m m
unde s se numeşte parametru focal, iar  este excentricitatea.
Pentru s  0, adică l  0 ecuaţia
s
r (18)
1   cos 
reprezintă ecuaţia unei conice a cărei formă depinde de excentricitatea  . Astfel, pentru

17
   0  cerc   1  parabolă
0    1 elipsă   1  hiperbolă.
Aşadar, traiectoria unui punct material ȋntr-un cȃmp central de forţe este o conică, adică cerc,
elipsă, parabolă sau hiperbolă. Parametrul ȋn funcţie de care se realizează una dintre aceste
traiectorii sau alta este energia E a punctului material.
Se poate arăta simplu că energia E a punctului material este determinată de excentricitatea 
a conicei, şi invers. Ȋn acest sens să calculăm pătratul vectorului V .
2 2 2
 mαx   mαy   mαx 
V 2  Vx2  Vy2  V   p y l     pxl   p 2y l 2    
 r   r   r 
2
2 p y l
mαx  mαy 
r

 r


 p 2 2
x l  2 p x l
mαy 2 2
r
 l p x  p 2
y 

m 2α 2 2
r 2 
x  y2   
mα mα 2  p2  
2l  
p y yx  px y  l 2 p 2  m 2 α 2  2 l  m 2 α 2  2ml 2     m 2α 2  2ml 2 E.
r r  2m r 
De aici rezultă:

2V2 

E
V 2  m2 α 2

mα 

1 
m2α 2  mα   1

2 2

.
  (19)
2ml 2 2l 2 2l 2
Ȋn concluzie, pentru ca punctul material să descrie un cerc sau o elipsă ȋn cȃmpul central de
forţe, este necesar ca energia acestuia să fie negativă.
Mişcarea pe cerc sau elipsă se distinge prin faptul că este periodică, adică după un interval de
timp T denumit perioadă punctual material revine ȋn poziţia iniţială, ceea ce se ȋntȃmplă cu
planetele aflate ȋn cȃmpul gravitaţional al Soarelui sau cu electronii aflaţi ȋn cȃmpul
coulombian al nucleului.
Să reamintim faptul că la mişcarea unui corp ȋntr-un cȃmp de forţe centrale raza vectoare r a
dA
corpului mătură arii egale ȋn intervale de timp egale, sau cu alte cuvinte viteza areolară
dt
este constantă. Aceasta reprezintă legea a doua a lui Kepler referitoare la mişcarea planetelor
ȋn jurul Soarelui şi rezultă din legea conservării
C momentului cinetic orbital l (formula 6):
b
dl
dr  0  l  r  p  const.
dt
dA Dacă ȋn intervalul de timp dt corpul se deplasează pe
O curba C din punctul a ȋn punctul b, atunci momentul
cinetic poate fi scris şi sub forma:
r a
 dr   r  dr 
l  mr  v   m r    m . (20)
Figura 3. Reprezentarea grafică  dt   dt 
a vitezei areolare la mişcarea Cunoscȃnd faptul că produsul vectorial a doi vectori este
unei particule ȋn cȃmp central egal cu aria paralelogramului construit pe acei doi vectori,
de forţe. rezultă că modulul vectorului r  dr reprezintă dublul

18
ariei dA măturată de raza vectoare r ȋn intervalul de timp dt (figura 3):
dA
l  2m  (21)
dt
Din formula (21) rezultă:

l
dA   dt ,
2m
şi deci:
T


l lT
A dt  , (22)
2m 2m
0

unde A este aria măturată de raza vectoare ȋn timpul unei perioade T.

Considerăm că punctul material P descrie o elipsă ȋn jurul centrului O. Se cunoaşte de la
geometrie că valorile semiaxei mari a şi respectiv ale semiaxei mici b se exprimă prin
relaţiile:
s s
a ; b ; 0    1. (23)
1  2
1  2
Aria unei elipse este:

A  ab  a 2  1  2 (24)
Din formulele (17) şi (23) se obţine:
l2

a
s
1  2
 m2 şi l  m  1   2 a
1 
  (25)

Introducȃnd pe l din (25) ȋn (22) şi ţinȃnd cont de (24) se obţine:

a 2
1  
2

m  1  2 a  T,
2m
de unde se obţine:
4 2 m 3
T2  a. (26)

Această relaţie aplicată la mişcarea planetelor ȋn jurul Soarelui este cunoscută sub numele de
legea a III-a a lui Kepler, şi arată că pătratul perioadei de revoluţie a unei planete este
proporţional cu cubul semiaxei mari a elipsei după care se deplasează planeta.
Din formulele (19) şi (23) se poate scrie:
l2
2
   m ,
2l E s
1  2  
m 2
a a
de unde rezultă:

19
 
E . (27)
2a
Ca o concluzie, putem afirma că energia punctului material nu depinde de excentricitatea
elipsei, ci numai de semiaxa mare a.
Pe baza formulelor deduse mai sus se pot determina prima şi a doua viteză cosmică, respectiv
v1 şi v2 . Prima viteză cosmic este viteza minimă necesară pentru ca un corp cu masa m să
devină satelit al Pămȃntului (fig. 4). Pentru ca corpul să se deplaseze pe cercul de rază
 RP  h  , unde RP este raza Pămȃntului,
m RP  h este necesar ca forţa atracţiei universale să
Fcp echilibreze forţa centrifugă Fcf :
Fau RP mM P mv12
 . (28)
MP  RP  h 2 RP  h

unde
mM P M P
 mg   g,
Figura 4. Prima viteză cosmică  RP  2
RP 2

g 9,81m s 2 fiind acceleraţia gravitaţională la suprafaţa Pămȃntului. De aici rezultă:

gRP 2 gRP 2
 v12  v1  . (29)
RP  h RP  h

Ȋn aproximaţia h RP se obţine v1 8 103 m s.

A doua viteză cosmică v2 este viteza minimă necesară unui corp pentru a părăsi complet
Pămȃntul, deplasȃndu-se ulterior pe o traiectorie deschisă    1 , astfel că:

mv22 mM P mv22

E    mgRP  0,
2 RP 2
de unde se obţine:
v2  2 gRP  v1 2  11, 2 103 m s.

20
3. Structura atomului. Demonstrarea existenţei nucleului atomic.
4. Structura proton-neutronică a nucleului atomic.
5. Particule fundamentale (elementare).
6. Radioactivitatea naturală.
7. Reacţii nucleare.
8. Reacţia de fisiune nucleară.
9. Reacţii termonucleare. Arme nucleare.
10. Interacţia radiaţiei cu substanţa.
11. Unde elastice. Unde sonore şi ultrasonore.
12. Reflexia şi refracţia undelor electromagnetice.
13. Statistici cuantice. Fermioni şi bosoni. Funcţia de repartiţie.
14. Starea cristalină.
15. Teoria zonelor energetic în cristale. Metale, dielectrici, semiconductori.
16. Vibraţiile cristalelor.
17. Fenomene electrice în solide.
18. Proprietăţile magnetice ale corpurilor solide.
19. Semiconductori.
20. Ordine de mărime în fizică.
21. Teoreme de variaţie în fizică.
22. Radiaţia corpului negru.
23. Introducere în fotonică. Biofotonică.
24. Elemente de termodinamică.
25. Elemente de fizica atmosferei.
26. Elemente de astrofizică şi astrobiologie.

21