Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Drept Comercial Note de Curs PDF
Drept Comercial Note de Curs PDF
Dreptul comercial are o existenta autonoma istorica, atat in tara noastra dar
si in aproape toate sistemele de drept.
Dupa 230 de ani, procesul codificarii dreptului romanesc a condus la
adoptarea formala a sistemului unitatii dreptului privat fara a elimina complet
divizarea dreptului privat in drept civil si drept comercial.
Instrument modern de reglementare a aspectelor fundamentale ale
existenţei individuale şi sociale, noul Cod civil valorifică experienţa reformelor
recente în domeniul dreptului civil realizate de alte state (Italia, Franţa, Canada-
provincia Quebec, Olanda, Spania), precum şi prevederile din instrumente de
drept european şi internaţionale.
Pentru a răspunde imperativelor unui prezent dinamic, realităţilor vii şi în
continuă schimbare, sunt promovate soluţii noi, sunt revizuite instituţii devenite
clasice, sunt puse în valoare principii recunoscute în plan internaţional, dar care
nu au fost încă implementate în spaţiul românesc.
Noul Cod civil a modificat radical concepţia de ansamblu asupra materiei,
optând, după modelul Codurilor civile italian, elveţian şi, mai recent, olandez,
pentru o concepţie monistă de reglementare a raporturilor de drept privat.
9
Din cele prezentate mai sus, tipul de activitate, economica sau civila,
exercitata in exploatarea intreprinderii este criteriul distinctiei dintre
profesionistii comercianti si profesionistii necomercianti.
20
înscrisul este constitutiv de drepturi, iar dreptul încorporat în titlu nu există fără
înscrisul respectiv;
b) înscrisul are caracter formal; el trebuie să îmbrace forma determinată de
lege şi să cuprindă elementele care îi sunt proprii. Numai prin respectarea strictă
a condiţiilor de formă cerute de lege, înscrisul este
valabil şi produce efecte.
c) înscrisul are caracter literal, în sensul că întinderea şi natura dreptului, ca
şi obligaţia corelativă dreptului, sunt determinate exclusiv de menţiunile cuprinse
în înscris. În consecinţă, elementele înscrisului nu pot fi nici completate şi nici
interpretate cu ajutorul altor înscrisuri ori a unor împrejurări de fapt. Excluderea
oricăror dovezi extrinseci este o consecinţă a caracterului formal al înscrisului;
d) înscrisul conferă un drept autonom . Caracterul autonom al dreptului
trebuie înţeles într-un dublu sens. În primul rând, dreptul şi obligaţia corelativă
născute din titlu sunt independente faţă de actul juridic din care decurg (raportul
juridic fundamental); de exemplu, un contract de vânzare-cumpărare. Deci,
posesorul legitim al titlului îşi exercită dreptul şi emitentul titlului execută
obligaţia în temeiul titlului, iar nu în baza raportului juridic care a ocazionat
emiterea titlului. În al doilea rând, în cazul transmiterii titlului, dobânditorul va
deveni titularul unui drept propriu, care este un drept nou, originar, iar nu un
drept derivat din cel al transmiţătorului. Deci, dobânditorul are un drept autonom,
adică un drept care este independent faţă de dreptul transmiţătorului.
Criterii de clasificare
Titlurile comerciale de valoare se pot clasifica în funcţie de mai multe
criterii: după conţinutul lor, după modul în care circulă şi în funcţie de cauza lor.
Cu ajutorul clasificărilor se poate determina regimul juridic al diferitelor
categorii de titluri de valoare.
Clasificarea titlurilor de valoare după conţinutul lor
După conţinutul lor, titlurile comerciale de valoare se clasifică în trei
categorii: efectele de comerţ, valorile mobiliare şi titlurile reprezentative ale
mărfurilor.
a) Efectele de comerţ. Acestea sunt înscrisuri care dau posesorilor legitimi
dreptul la plata unei sume de bani. Intră în această categorie: cambia, biletul la
ordin şi cecul.
Cambia este un înscris prin care o persoană dă dispoziţie altei persoane să
plătească o sumă de bani, la scadenţă, unei a treia persoane sau la ordinul
acesteia.
26
A. Cambia
Legea nr. 58/1934 – asupra cambiei si biletului la ordin, modificată şi
completată prin Lg. 163/2009, nu dă o definiţie a cambiei. Ea cuprinde însă
anumite dispoziţii privind cuprinsul cambiei pe baza cărora se poate defini acest
titlu de credit.
Cambia este un înscris prin care o persoană, denumită trăgător sau emitent,
dă dispoziţie altei persoane, numită tras, să plătească la scadenţă o sumă de bani
unei a treia persoane numită beneficiar, sau la ordinul acesteia.
Subiectele raporturilor juridice cambiale
Aşa cum rezultă din definiţie, cambia implică participarea a trei persoane:
29
B. Biletul la ordin
Biletul la ordin este un titlu comercial de valoare asemănător cambiei. De
aceea, reglementarea sa se află în aceeaşi lege care reglementează cambia, adică
„Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin”, modificată şi completată
prin Lg. 163/2009.
Deşi se aseamănă, între cele două titluri există şi anumite deosebiri.
Aspectele particulare ale biletului la ordin sunt reglementate în Titlul II al legii
(art. 104-107).
Pornind de la asemănările şi deosebirile care există între aceste titluri de
valoare, art. 106 din lege stabileşte principiul potrivit căruia dispoziţiile
referitoare la cambie sunt aplicabile şi biletului la ordin, în măsura în care nu sunt
incompatibile cu natura acestui titlu.
Legea nu dă o definiţie a biletului la ordin. Ea cuprinde însă anumite
dispoziţii pe baza cărora se poate formula o definiţie.
Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană, numită emitent ori
subscriitor, se obligă să plătească o sumă de bani la scadenţă unei alte persoane
numită beneficiar, sau la ordinul acesteia.
Cum se poate observa, spre deosebire de cambie, care implică raporturi
juridice între trei persoane (trăgător, tras şi beneficiar), biletul la ordin presupune
raporturi juridice numai între două persoane: emitentul (subscriitorul) şi
beneficiarul.
Biletul la ordin se aseamănă cu o recunoaştere de datorie de către debitor,
faţă de creditorul său.
Emitentul are calitatea de debitor: prin emiterea titlului, el se obligă să
plătească o sumă de bani la scadenţă.
Beneficiarul are calitatea de creditor; el este îndreptăţit să primească plata
ori plata se face la ordinul său.
Emiterea biletului la ordin este determinată, ca şi în cazul cambiei, de
existenţa între părţi a unui raport juridic (raportul fundamental). Specificul
raporturilor juridice care se nasc din emiterea biletului la ordin determină şi
particularităţile acestui titlu de credit.
Caracterele biletului la ordin
Fiind un titlu comercial de valoare, biletul la ordin este un titlu de credit, la
ordin, formal şi complet, care încorporează o obligaţie abstractă, autonomă şi
necondiţionată, de plată a unei sume de bani de către semnatarii săi, ţinuţi solidar
pentru executarea obligaţiei.
C. Cecul
În mod obişnuit, cecul este considerat ca făcând parte din categoria
titlurilor de credit, alături de cambie şi biletul la ordin. În realitate, cecul are
31
Una dintre schimbările fundamentale pe care le aduce Noul Cod Civil este
unificarea regimului juridic pentru contractele civile şi cele comerciale, cu toate
consecinţele ce decurg din această nouă abordare.
substanţa lor, cu excepţia cazului în care una dintre părţi notifică celeilalte părţi,
fie anterior momentului încheierii contractului, fie ulterior şi de îndată, că nu
intenţionează să fie ţinută de un astfel de contract.
Clauzele standard care prevăd în folosul celui care le propune limitarea
răspunderii, dreptul de a denunţa unilateral contractul, de a suspenda executarea
obligaţiilor sau care prevăd în detrimentul celeilalte părţi decăderea din drepturi
ori din beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune excepţii, restrângerea
libertăţii de a contracta cu alte persoane, reînnoirea tacită a contractului, legea
aplicabilă, clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare
la competenţa instanţelor judecătoreşti nu produc efecte decât dacă sunt
acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte.
Despăgubirea creditorilor. În ceea ce priveşte existenţa unui prejudiciu
(care este o condiţie esenţială pentru acordarea de despăgubiri creditorului, în
cazul neexecutării obligaţiei de către debitor), se precizează că acesta se
determină ţinând seama nu doar de pierderile cauzate creditorului, dar şi de
avantajele pe care acesta le obţine, spre exemplu prin evitarea sau reducerea unor
cheltuieli. Se menţionează expres că prejudiciul nepatrimonial este susceptibil de
reparaţie.
Faţă de reglementarea actuală, au fost extinse situaţiile în care debitorul se
află de drept în întârziere (adică nu trebuie să mai recurgă la formalităţile de
notificare în acest scop). Aceste aspecte sunt importante deoarece din momentul
punerii în întârziere debitorul datorează daune moratorii, daune compensatorii şi
dobânzi.
De asemenea, din acelaşi moment, riscurile pieirii fortuite a unui lucru cert,
transmis, dar încă nepredat creditorului, trec asupra debitorului.
De exemplu, spre deosebire de situaţia actuală, dobânzile moratorii încep
să curgă din ziua scadenţei, fără a mai fi nevoie de vreo punere în
întârziere.Această soluţie este menită să stimuleze executarea la timp a
obligaţiilor băneşti.
Modificări importante au intervenit şi în privinţa clauzei penale. Chiar dacă
se numeşte „penală”, aceasta nu are legătură cu dreptul penal, ci este acea clauză
prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul
neexecutării obligaţiei principale.
În caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a
obligaţiei principale, fie clauza penală. Faţă de reglementarea actuală, noul cod
civil prevede că instanţele judecătoreşti o pot reduce, dar nu o pot suprima. În
plus, instanţele nu vor putea reduce clauza penală sub valoarea obligaţiei
principale.
Vanzarea este contractul prin care vanzatorul transmite sau, dupa caz, se
obliga sa transmita cumparatorului proprietatea unui bun in schimbul unui pret pe
care cumparatorul se obliga sa il plateasca. Poate fi, de asemenea, transmis prin
vanzare un dezmembramant al dreptului de proprietate sau orice alt drept.
Obiectul contractului.
Orice bun poate fi vandut în mod liber, daca vanzarea nu este interzisǎ ori
limitatǎ prin lege sau prin convenție ori testament.
Daca obiectul vanzǎrii il constituie un bun viitor, cumpǎrǎtorul dobandeşte
proprietatea in momentul in care bunul s-a realizat.
Obligaţiile vânzătorului
Obligatiile principale ale vanzatorului sunt:
a. sǎ transmitǎ proprietatea bunului sau, dupǎ caz, dreptul vandut;
b. sǎ predea bunul;
c. sǎ îl garanteze pe cumpǎrǎtor contra evicțiunii şi viciilor bunului.
Stipulația prin care vanzatorul îsi rezervǎ proprietatea bunului pana la plata
integralǎ a prețului este valabilǎ chiar dacǎ bunul a fost predat. Aceastǎ stipulație
nu poate fi insǎ opusǎ terților decat dupǎ îndeplinirea formalitǎților de publicitate
cerute de lege, dupa natura bunului.
b) Obligaţia de predare a mărfii vândute.
Predarea se face prin punerea bunului vandut la dispoziția cumpǎrǎtorului,
impreunǎ cu tot ceea ce este necesar, dupǎ imprejurǎri, pentru exercitarea liberǎ
şi neîngraditǎ a posesiei.
Predarea mărfii poate fi reală sau simbolică.
Predarea reală se realizează când bunurile sunt puse efectiv la dispoziţia
cumpărătorului sau predate cărăuşului, pentru a le transporta la destinaţie.
Predarea simbolică se realizează prin înmânarea cheilor unui depozit unde
se află marfa sau înmânarea recipisei de depozit către cumpărător.
Bunurile se predau cumpărătorului însoţite de factură, în care sunt
precizate elemente precum: cantitatea, calitatea, preţul.
Vanzǎtorul este, de asemenea, obligat sǎ predea titlurile şi documentele
privitoare la proprietatea sau folosința bunului.
Termenul de predare este cel convenit de către părţile contractante, iar în
lipsa unui termen, cumpǎrǎtorul poate cere predarea bunului de îndatǎ ce prețul
este plǎtit. Dacǎ însǎ, ca urmare a unor împrejurari cunoscute cumpǎrǎtorului la
momentul vanzǎrii, predarea bunului nu se poate face decat dupǎ trecerea unui
termen, pǎrțile sunt prezumate cǎ au convenit ca predarea sa aiba loc la expirarea
acelui termen.
Există situaţii când termenul de predare a lucrului vândut poate fi
considerat esenţial de către cumpărător sau de ambele părţi. Acest caracter este
impus de natura bunului sau prin voinţa părţilor. Caracterul esenţial al termenului
trebuie să rezulte expres din contract. El poate rezulta şi din împrejurări care sunt
cunoscute de ambele părţi. De exemplu, lucrul vândut îl constituie o cantitate de
legume (marfă perisabilă).
Locul predării. În principiu, predarea lucrului se execută la locul stabilit
prin contract de către părţile contractante. Dacă contractul nu cuprinde nici o
prevedere în acest sens, predarea trebuie să se facă la locul care a rezultat din
natura operaţiei. În situaţia în care condiţiile de mai sus nu sunt îndeplinite,
predarea se va face la locul în care vânzătorul îşi are sediul comercial sau cel
puţin domiciliul ori reşedinţa, la momentul încheierii contractului.
b) Obligaţia de garanţie. Predarea lucrului vândut de către vânzător
implică şi garanţia contra evicțiunii (pentru liniştita stăpânire a bunului) şi
pentru viciile lucrului, dar şi pentru buna funcționare.
Vanzǎtorul este de drept obligat sǎ îl garanteze pe cumpǎrǎtor împotriva
evicțiunii care l-ar impiedica total sau parțial în stǎpanirea netulburatǎ a bunului
47
lucrul vândut (prin urmare o excepţie de la regula generală potrivit căreia plata se
face la domiciliul debitorului).
Data plăţii preţului se stabileşte de părţi, prin contract. În lipsa unei
stipulaţii contractuale în acest sens, preţul trebuie plătit în momentul predării
lucrului de către vânzător, ca o derogare de la regula generală potrivit căreia, în
lipsa unui termen, plata se poate cere imediat.
Consecinţele nerespectării obligaţiilor contractuale
Obligaţiile părţilor trebuie executate în strictă conformitate cu clauzele
contractului. Neexecutarea obligaţiilor contractuale de către una din părti, dă
dreptul celeilalte părţi de a cere, pe cale judecătorească, rezoluţiunea contractului.
În contract părţile pot conveni printr-o clauză accesorie şi implicită la
rezoluţiunea de drept a contractului, pentru neexecutarea obligaţiei asumate de
către una din părţi (pact comisoriu).
Negocierea clauzelor contractuale
Negocierea apare mai des în următoarele situaţii: s-a convenit un acord de
principiu de a negocia contractul; contractul existent este susceptibil de
renegociere, în privinţa unor clauze, potrivit voinţei exprimate la încheierea lui;
obligaţia renegocierii preţului este prevăzută de lege.
Obligaţia de a negocia sau renegocia nu se confundă cu obligaţia de a
încheia contractul. Partenerii pot implica în negocieri o terţă persoană.
Obiectul negocierii îl constituie clauzele contractului ce se va încheia,
îndeosebi obligaţiile pe care şi le va asuma fiecare parte. Sunt susceptibile de
clarificări prin negocieri: descrierea şi aprecierea bunurilor imobile ce urmează să
fie vândute; cantitatea şi calitatea bunurilor mobile ce urmează să fie vândute;
garanţiile prezentate de vânzător privind calitatea mărfurilor; acţiunile ce se vor
întreprinde dacă bunurile livrate sunt inacceptabile; când şi unde se vor livra
mărfurile; preţul, cât şi în ce condiţii va fi plătit; dacă vânzătorul va putea mări
preţul, ca urmare a creşterii preţurilor de producţie etc.
Economiştii negociatori vor ţine seama de mai multe recomandări: în
contract fiecare obligaţie asumată trebuie să fie precis formulată; este bine ca
fiecare clauză să aibă acoperire în norme juridice; textul să fie examinat de mai
multe persoane, fără grabă, pentru a înlătura orice inadvertenţă; orice echivoc
poate fi speculat de partea adversă şi determina un proces; subtilităţile de limbaj
nu au ce căuta în contractele comerciale; este necesar ca garanţiile să fie relativ
uşor accesibile; numărul documentelor să fie limitat la strictul necesar.
Obligaţii ale negociatorului. Negociatorul, urmărind propriul interes,
trebuie să fie,în acelaşi timp, atent la interesul partenerului. Este în interesul
partenerilor de afaceri să se informeze reciproc. Astfel, vânzătorul este obligat
să-l informeze pe partener în cazul vânzării produselor periculoase (adezivi,
pesticide etc.)
49
Obligaţiile băncii
Banca are îndatorirea de a-l informa şi a-l sfătui pe client asupra
mijloacelor legate de serviciul prestat de ea. Banca, însă, nu se amestecă în
gestiunea patrimoniului clientului.
O altă îndatorire a băncii este de a considera informaţiile pe care le deţine
referitor la clienţii săi, ca fiind confidenţiale. Dezvăluirea secretului profesional
se poate face dacă sunt întrunite cumulativ două condiţii: să fie cerută de o
autoritate judiciară, în cadrul unei anumite proceduri; să fie autorizată de
consiliul de administraţie al băncii căreia i s-a cerut divulgarea secretului.
Dobânda
Ceea ce determină şi stimuleză acordarea creditului este beneficiul realizat
de părţi. Beneficiul creditorului se numeşte dobândă şi reprezintă preţul plătit de
către debitor creditorului său pentru acordarea împrumutului. Nivelul dobânzii
este determinat de preţul la care banca îşi procură resursele de creditare.
Dobânzile acordate depunătorilor trebuie să fie superioare sau egale cu rata
inflaţiei.
Rezilierea contractului
Societăţile bancare nu pot rezilia contractul decât cu unele excepţii:
a) banca poate anula sau reduce creditul acordat dacă clientul a furnizat
date nereale la încheierea contractului
b) rezilierea fără preaviz se poate face dacă clientul a încălcat condiţiile de
credit şi dacă situaţia sa economică şi financiară nu asigură certitudinea
rambursării.
Orice reziliere unilaterală de către bancă a unui contract de credit, în alte
condiţii decât cele legale antrenează răspunderea contractuală a băncii, prin
daune interese.
Toate clauzele care desemnează răspunderea băncii sau care conferă
acesteia drepturi speciale sunt opozabile clientului şi produc efecte juridice numai
dacă au fost cunoscute şi acceptate de client în momentul semnării contractului.
În cazul creditului ipotecar pentru investiţii imobiliare intervine rezilierea
de drept a contractului după 30 de zile de la data punerii în întârziere a
debitorului, întreaga sumă de bani cu dobânzile aferente devenind exigibilă iar
51
debitorul fiind evacuat din imobilul ipotecat, necondiţionat de atribuirea unui alt
spaţiu.
B. Contractul de leasing
Leasingul a apărut iniţial în Statele Unite, în anul 1877, datorită rigidităţii
procedeelor de finanţare a comerţului, existente până atunci, şi a necesităţii
dotării întreprinderilor cu maşini şi utilaje moderne.
Succesul economic deosebit al leasingului l-a impus atenţiei în mumeroase
ţări. Statele europene au constituit Federaţia europeană a societăţilor de leasing,
în anul 1972. Comunitatea internaţională a iniţiat un proiect de convenţie care
cuprinde anumite reguli uniforme de drept civil şi de drept comercial în materie,
cu scopul de a echilibra interesele participanţilor la asemenea operaţiuni.
Convenţia asupra leasingului a fost semnată în anul 1988 la Ottawa- Canada.
La noi în ţară leasingul a fost reglementat pentru prima dată prin O. G. nr.
51/1997, republicata, modificată şi completată. Cuvântul "leasing" face parte din
vocabularul limbii engleze. El vine de la "lease" ceea ce înseamnă "închiriere pe
timp determinat". în literatura franceză este cunoscut sub denumirea de credet-
bail (credet-închiriere).
Prin contract de leasing se înţelege acea convenţie "prin care o parte,
denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de
folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este, către cealaltă parte - denumită
utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de
leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing finanţatorul se obligă să respecte
dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul
de leasing ori de a înceta raporturile contractuale. Utilizatorul poate opta pentru
cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de leasing, dacă părţile convin
astfel şi dacă utilizatorul achită toate obligaţiile asumate prin contract.
Leasingul este o modalitate de finanţare a întreprinderilor care doresc să
achiziţioneze utilaje şi echipamente de folosinţă îndelungată dar care nu au
posibilităţi financiare. Acest fel de finanţare vine în întâmpinarea agenţilor
economici care nu pot obţine credite de la bănci sau nu vor să-şi greveze bunurile
imobile şi mobile prin instituirea de ipoteci sau gajuri. El s-a dovedit a fi cel mai
eficient mijloc de finanţare a investiţiilor productive, oferind un plus de siguranţă
deţinătorilor de capital.
Leasingul, combinat cu facilităţi fiscale adecvate, poate fi un mijloc
eficient de
dezvoltare a regiunilor sărace.
Părţile contractante
Contractul de leasing presupune participarea următoarelor părţi:
52
Obligaţiile mandantului
a) Mandantul se obligă să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele
necesare pentru executarea mandatului.
b) El trebuie să plătească mandatarului remuneraţia datorată pentru
executarea mandatului.
c) Mandantul este obligat să restituie cheltuielile făcute de mandatar pentru
executarea mandatului.
În scopul protejării intereselor mandatarului, legea îi conferă un privilegiu
special prin care se garantează satisfacerea drepturilor sale de către mandant.
Privilegiul constă în dreptul de retenţie asupra bunurilor mandantului pe
care mandatarul le deţine pentru executarea mandatului sau care se găsesc la
dispoziţia sa, în magazinele sale ori în depozitele publice.
În cazul în care bunurile mandantului au fost vândute de mandatar, potrivit
mandatului, privilegiul poartă asupra preţului.
Încetarea contractului de mandat are loc în condiţiile şi cu efectele din
dreptul civil. Potrivit doctrinei şi practicii juridice mandatul comercial nu poate fi
revocat unilateral decât pe motive temeinice. În caz contrar, revocarea va fi
considerată un abuz de drept, ceea ce înseamnă că partea în culpă va fi
răspunzătoare de daunele cauzate celeilalte părţi din contract.
Contractul de comision
Contractul de comision este tot un mandat, dar fără reprezentare sau cu
reprezentare indirectă. Părţile contractante sunt comisionarul şi comitentul.
Comisionarul îl reprezintă pe comitent în stabilirea şi realizarea de afaceri, în
numele său, dar pe seama comitentului. Comisionul are ca obiect tratarea de
afaceri comerciale de către comisionar în beneficiul comitentului. Pentru această
activitate, comisionarul primeşte o remunerație ce poartă numele de comision.
Împuternicirea comitentului prin care comisionarul poate să încheie acte
juridice poartă numele de procură.
Din contractul de comision se nasc obligaţii în raporturile comisionarului
atât cu comitentul, cât şi cu terţul. Aşa, de pildă, dacă comitentul însărcinează pe
comisionar să cumpere pentru el anumite bunuri, comisionarul se află într-un
raport de obligaţie cu comitentul şi cu terţul. între comitent şi terţ nu există nici-
un raport juridic.
Întrucât acţionează în nume propriu şi încheie acte juridice ca o profesiune
obişnuită, comisionarul dobândeşte calitatea de comerciant.
Domenii de aplicare. Obligaţia pe care şi-o asumă comisionarul este aceea
de a încheia acte juridice. Contractul de comision este folosit pentru realizarea
unor operaţii de vânzare-cumpărare de mărfuri, de prestǎri servicii, de operaţiuni
cu valori mobiliare şi altele.
61
Contractul de consignaţie
Contractul de consignație este o varietate a contractului de comision care
are ca obiect vanzarea unor bunuri mobile pe care consignantul le-a predat
consignatarului în acest scop.
Consignantul împuterniceşte pe consignatar să încheie acte juridice în
nume propriu dar pe seama consignantului. Consignantul va plăti consignatarului
o sumă de bani numită comision.
Împuternicirea consignantului dată consignatarului constă, întotdeauna în
vinderea unor bunuri mobile aparţinând consignantului.
Consignantul rămâne proprietar al bunurilor până la vinderea lor.
Preţul este stabilit de către consignant în mod anticipat. În practică,
consignatarul are un rol activ în stabilirea preţului. El poate refuza primirea în
consignaţie a bunurilor sau a mărfurilor, dacă preţul stabilit de consignant este
exagerat. Dacă bunul sau mărfurile nu s-au vândut la preţul stabilit, ele se vor
restitui consignantului în starea în care au fost lăsate de el.
Contractul de consignaţie trebuie făcut în scris, neputându-se face dovada
lui cu martori. Forma scrisă este cerută ca element de probaţiune.
Obligaţiile consignantului. Consignantului este obligat: să predea
consignatarului bunurile care urmează să fie vândute; să-i plătească remuneraţia
cuvenită consignatarului, remuneraţie determinată sub forma unei sume fixe sau
sub forma procentuală în raport de volumul şi valoarea vânzărilor; să restituie
cheltuielile făcute de consignatar cu îndeplinirea însărcinării primite care se
referă la conservarea şi desfacerea bunurilor date în consignaţie, precum şi
despăgubirile cuvenite pentru prejudiciile suferite, eventual, în executarea
contractului.
Obligaţiile consignatarului. Consignatarul trebuie: să ia măsurile necesare
pentru păstrarea şi conservarea bunurilor primite, ca un bun administrator şi
comerciant, el răspunzând de orice lipsă, pierdere sau deteriorare, provenite din
culpă sa ori a subordonaţilor săi; să execute mandatul dat de consignant; să dea
socoteală consignantului asupra îndeplinirii mandatului încredinţat.
Consignatarul va remite consignantului, la termenele convenite, preţurile
bunurilor vândute, precum şi toate sumele rezultate din încasările creanţelor,
atunci când marfa s-a vândut pe credit. Legea conferă consignatarului calitatea de
simplu depozitar al sumelor şi valorilor care sunt proprietatea consignantului.
63
Contractul de agenţie
În activitatea de intermediere, alături de mandatari şi comisionari, un rol îl
au agenţii permanenţi. Prin contractul de agenție comitentul îl imputerniceşte în
mod statornic pe agent fie sǎ negocieze, fie atat sǎ negocieze, cat şi sǎ încheie
contracte, în numele şi pe seama comitentului, in schimbul unei remunerații, in
una sau în mai multe regiuni determinate.
Nu sunt agenți în sensul menționat aici cei care actioneaza ca intermediari
în cadrul burselor de valori si al piețelor reglementate de mǎrfuri si instrumente
financiare, cei care au calitatea de agent sau broker de asigurari si reasigurari sau
cei care presteaza un serviciu neremunerat in calitate de agent.
Raporturile juridice care se stabilesc între comitent şi agent sunt, în esenţă,
raporturi de mandat comercial. Totuşi, între ele există deosebiri. Astfel, agentul
acţionează mai mult timp, nu ocazional. De asemenea, activitatea de intermediere
în baza contractului de agenţie, faţă de cea în temeiul contractului de mandat
comercial are ca obiect o multitudine de acte juridice. Apoi agentul este
independent în realizarea activităţii sale.
Agentul poate negocia sau încheia afaceri cu alţi comitenţi concurenţi
numai dacă i se permite.
Obligaţiile agentului. Agentul trebuie: să procure şi să comunice
comitentului informaţiile privitoare la cererea şi oferta bunurilor sau serviciilor
oferite în zona în care acţionează; să respecte instrucţiunile rezonabile venite din
partea comitentului; să păstreze în condiţii corespunzătoare bunurile şi
eşantioanele primite de la comitent.
Obligaţiile comitentului. Comitentul este obligat: să pună la dispoziţia
agentului mostre, cataloage, tarife şi orice alte documente referitoare la bunurile
şi serviciile pe care le oferă spre valorificare de către agent; să-l plătească pe
agent în condiţiile şi termenele stabilite.
Durata şi încetarea contractului. Contractul de agenţie se încheie pe o
durată determinată sau pe o durată nedeterminată. Contractul încheiat pe durată
64
A. Contractul de licenţă
Este acea convenţie prin care titularul unui brevet (licentiatorul) transmite
unui beneficiar (licentiatul) dreptul de folosinţă a unei inventii.
Contractul de licenţă conferă părtilor importante avantaje:
Licentiatorul evită barierele vamale şi măsurile restrictive cu caracter
netarifar; beneficiază de reparizarea zonelor de desfacere şi înlăturarea
concurenţei; are avantajul stimulării exporturilor de utilaje, maşini, şi materii
prime; poate valorifica rezultatele cercetării, precum şi de potenţialul de
proiectare; obtine participaţii directe la beneficiile obiectivelor realizate etc.
Licenţiatul are şi el avantajele nu ami puţin importante: realizează
economii valutare prin reducerea importului de mărfuri similare sau identice;
introduce tehnici avansate, deci devine competitiv pe piaţă; poate asimila produse
tehnice complexe; beneficiază de promovarea exporturilor de mărfuri şi produse
sub licenţă.
Caracterele juridice ale contractului de licenţă sunt următoarele: este un
contract “intuitu personae", intrucât se incheie in vederea calităţilor personale ale
licentiatorului; in lipsa unei prevederi exprese este un contract incesibil;
contractul de licenţă, nu implică un act de dispozitie asupra dreptului exclusiv din
brevet. Licentiatorul transmite numai folosinţa dreptului de exploatare, care poate
fi totală sau parţială.
În funcţie de intinderea drepturilor atribuite prin contractul de
licenţă, acesta poate fi de două feluri: licenta exclusivă şi licenta neelxclusivă
sau simpla.
Licenta exclusivă este accea prin care licenţiatorul renunţă la posibilitatea
de a mai acorda alte licente, licentiatul având un drept exclusiv de utilizare a
inventiei.
La rândul lor, licenţele exclusive pot să îmbrace mai multe forme: licenţe
nelimitate sau depline (când licenţiatul beneficiază de exclusivitate pe toată
durata de valabilitate a brevetului); licenţe limitate (când dreptul de folosire a
65
din culpa arhitectului cât şi din cea a constructorului, fiecare dintre aceştia va fi
ţinut faţă de client la repararea întregului prejudiciu.
Obligaţiile beneficiarului. Beneficiarul are obligaţia de a lua în primire
lucrarea la termenul fixat în contract; recepţionarea lucrării la finalizarea ei sau,
după caz, şi pe părţi; plata preţului.
Plata preţului lucrării este unul din elementele esenţiale ale contractului. în
contractul de antrepriză preţul poate fi fixat în două feluri: forfetar şi de deviz.
Preţul forfetar sau global constă în fixarea, prin convenţie, de către părţi a
unei sume determinate drept echivalent al lucrării ce urmează a fi executată de
antreprenor, după un plan stabilit cu clientul. Suma nu poate fi ulterior modificată
unilateral, sub pretextul că s-au scumpit materialele sau manopera. Schimbarea
preţului se poate face de comun acord între cele două părţi.
Preţul de deviz este stabilit provizoriu (estimativ) la încheierea convenţiei,
pe articole . în final, pe baza cheltuielilor efective pentru materiale, manoperă dar
mai ales pentru lucrări suplimentare, se stabileşte preţul datorat de client.
Preţul este exigibil la data sau datale stabilite de părţi prin contract, iar
neplata lui la termen atrage răspunderea clientului, în condiţiile dreptului civil.
Riscul contractului este suportat de antreprenor deoarece şi-l asumă prin
contract. Prin urmare, dacă executarea contractului (predarea lucrării executate)
devine imposibilă datorită cazului fortuit sau forţei majore, antreprenorul nu are
dreptul la plata preţului, deoarece nu predă clientului rezultatul muncii sale.
Beneficiarul va fi obligat să plătească preţul numai dacă a fost pus în întârziere în
ceea ce priveşte obligaţia de a verifica (recepţiona) şi de a lua în primire lucrarea
executată.
Dacă lucrul a pierit din cauza unui viciu al materialului procurat de client,
antreprenorul are dreptul să pretindă plata preţului.
În situaţia în care lucrarea executată, în parte sau total, a pierit fortuit, dar
executarea ulterioară (de exemplu, reconstrucţia) a devenit posibilă, antreprenorul
suportă riscul contractului. Cu toate că antreprenorul va executa lucrarea de două
ori, clientul va fi obligat să plătească preţul numai o singură dată.
În principiu, contractul de antrepriză încetează în cazurile şi condiţiile
dreptului civil în materie de contracte. La aceste reguli generale se adaugă
încetarea contractului prin decesul antreprenorului. Această situaţie este
rezultatul faptului că acest contract se bazează pe calităţile antreprenorului.
Clientul este obligat însă să plătească moştenitorilor antreprenorului valoarea
lucrărilor executate şi a materialelor pregătite, în proporţie cu preţul stabilit în
contract, dacă aceste lucrări şi materialele îi sunt folositoare.
Subantrepriza. Antreprenorul poate încredinţa executarea unor părţi din
lucrare unor subantreprenori. Antreprenorul răspunde faţă de beneficiar de
lucrările executate de subantreprenor.
71
Obligaţiile asociaţilor
Asociatul care, fără consimţământul scris al celorlalţi, întrebuinţează
capitalul, bunurile sau creditul societăţii în folosul său sau în acela al unei alte
persoane, este obligat să restituie societăţii beneficiile ce au rezultat şi să
plătească despăgubiri pentru daunele cauzate.
Nici un asociat nu poate lua din fondurile societăţii mai mult decât i s-a fixat
pentru cheltuielile făcute sau pentru cele ce urmează să le facă în interesul
societăţii. El va răspunde de sumele luate şi de daune.
Pentru aprobarea bilanţului contabil şi pentru deciziile referitoare la
răspunderea administratorilor este necesar votul asociaţilor reprezentând
majoritatea capitalului social.
Controlul gestiunii societăţii se va face de fiecare dintre asociaţii care nu
sunt administratori, aceasta datorită volumului redus al activităţii societăţii.
Administrarea societăţii
Calitatea de administrator o pot avea numai asociaţii comanditaţi, deoarece
ei sunt comercianţi.
Comanditarul poate încheia operaţiuni în contul societăţii numai pe baza
unei procuri speciale pentru operaţiuni determinate, dată de reprezentanţii
societăţii şi înscrisă în registrul comerţului. În caz contrar, comanditarul devine
răspunzător faţă de terţi, nelimitat şi solidar, pentru toate obligaţiile societăţii
contractate de la data operaţiunii încheiate de ei.
76
Drepturile comanditarului
Comanditarul are dreptul la control şi la supravegherea activităţii societăţii.
El poate participa la numirea şi la revocarea administratorilor, în cazuri prevăzute
de lege. De asemenea, comanditarul are dreptul de a cere o copie de pe bilanţul
contabil şi de pe contul de profituri şi pierderi şi de a contesta exactitatea lor prin
cercetarea registrelor comerciale şi a celorlalte documente justificative.
Decesul unicului asociat comanditar atrage dizolvarea societăţii, dacă nu
există o clauză de continuitate cu moştenitorii.
Societatea în comandită simplă este o formă de societate cu puţini asociaţi
şi este rar utilizată în prezent. Lipsa de atractivitate se datorează, în principiu,
complicaţiilor provocate de existenţa celor două categorii de asociaţi.
Noţiune şi caracteristici
Societatea pe acţiuni este cea mai complexă şi mai evoluată formă de
societate. Societatea pe acţiuni este acea societate constituită prin asocierea mai
multor persoane, care contribuie la formarea capitalului social prin anumite cote
de participare reprezentate prin titluri, numite acţiuni, pentru desfăşurarea unei
activităţi comerciale, în scopul împărţirii beneficiilor, şi care răspund pentru
obligaţiile sociale numai în limita acţiunilor lor.
Acţionarii nu au calitate de comercianţi şi răspund numai până la
concurenţa acţiunilor pe care le deţin.
Numărul minim de acţionari trebuie să fie de 2, iar capitalul social minim
trebuie să fie de 90.000 lei. Nerespectarea acestor cerinţe duce la dizolvarea
societăţii.
Capitalul social al societăţilor pe acţiuni este împărţit în părţi egale, numite
acţiuni. Acţiunile sunt înscrisuri de valoare care constituie titluri ce atestă
participarea la capitalul social al unei societăţi. Acţiunile dau dreptul deţinătorilor
să primească un dividend. Dividendul este partea din profitul societăţii pe acţiuni
care se repartizează pentru fiecare acţiune.
Acţionarii deţin un număr diferit de acţiuni. Acţiunile pot circula cu
uşurinţă de la un deţinător la altul fără să fie nevoie de întocmirea unui act
juridic. Prin urmare, persoana acţionarului nu contează şi, din această cauză,
societatea pe acţiuni are un caracter anonim.
Societatea pe acţiuni poate emite obligaţiuni care au ca scop obţinerea unui
capital suplimentar care să acopere nevoile financiare ale acesteia. Obligaţiunile
pot fi nominative sau la purtător. Deţinătorii de obligaţiuni au calitate de creditori
ai societăţii.
Organele de conducere
77
Noţiune şi caracteristici
Societatea în comandită pe acţiuni împrumută reguli de funcţionare atât de
la societatea în comandită simplă cât şi, mai ales, de la societatea pe acţiuni.
Ca şi societatea în comandită simplă, ea are două categorii de asociaţi:
comanditaţii, care răspund nemărginit şi solidar pentru datoriile societăţii şi
comanditarii, care răspund numai cu aportul lor. Întregul capital social este
împărţit pe acţiuni al căror regim juridic este acelaşi ca şi în cazul societăţilor pe
acţiuni.
Toţi asociaţii, atât cei comanditaţi cât şi comanditarii, sunt acţionari.
78
Noţiune şi caracteristici
Societatea cu răspundere limitată este societatea constituită, pe baza
deplinei încrederi, de două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite
bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în vederea împărţirii
beneficiilor, şi care răspund pentru obligaţiile sociale în limita aporturilor lor.
Cronologic această formă de societate este ultima venită, atât în ţara
noastră cât şi în alte ţări.
Societatea cu răspundere limitată este un tip hibrid de societate, care
împrumută unele trăsături, atât de la societatea în nume colectiv, cât şi de la
societatea pe acţiuni. Societatea cu răspundere limitată este, în acelaşi timp, o
societate de persoane şi de capitaluri. Constituie o societate de persoane pentru că
părţile sociale nu sunt reprezentate prin titluri negociabile (cum sunt acţiunile) şi
nu pot fi cedate unor neasociaţi decât dacă aceştia sunt primiţi de majoritatea
celorlalţi asociaţi. Societatea cu răspundere limitată este şi o societate de
capitaluri, deoarece asociatul aduce o sumă de bani în cadrul societăţii, în raport
cu care îşi limitează riscul (de unde şi denumirea de societate cu răspundere
limitată). Ca urmare, fiecare asociat va fi ţinut pentru datoriile societăţii numai
până la limita capitalului subscris personal.
Legea stabileşte condiţia ca societatea cu răspundere limitată să nu poată
depăşi 50 de asociaţi. În schimb, poate fi constituită şi de o singură persoană.
Capitalul social nu poate fi mai mic de 200 lei şi este divizat în fracţiuni egale,
numite părţi sociale. Toate părţile sociale se distribuie asociaţilor şi trebuie să fie
acoperite cu vărsăminte, în bunuri sau în numerar. Părţile sociale pot fi transmise
liber şi necondiţionat numai între asociaţi.
79
Organele de conducere
Hotărârile asociaţilor se iau în adunarea generală, care decide prin votul
majorităţii absolute a asociaţilor şi a părţilor sociale. Pentru hotărârile având ca
obiect modificarea actului constitutiv este necesar votul tuturor asociaţilor, în
afară de cazul când legea sau actul constitutiv prevede altfel.
Societatea cu răspundere limitată este administrată de unul sau mai mulţi
administratori, asociaţi sau neasociaţi, numiţi prin contractul de societate ori prin
hotărârea adunării generale. În ambele situaţii sunt aplicabile dispoziţiile legale
privind numirea şi revocarea administratorului societăţii în nume colectiv.
Administratorul nu poate primi, fără autorizaţia adunării asociaţilor,
mandat de administrare la alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de
activitate. Nu au voie nici să facă acelaşi fel de comerţ ori altul concurent, pe
cont propriu sau pe contul altei persoane fizice sau juridice. Sancţiunea este
revocarea administratorului şi plata de daune.
Controlul gestiunii societăţii se realizează prin cenzori ori chiar de către
asociaţi. Dacă numărul asociaţilor este mai mare de 15, alegerea cenzorilor este
obligatorie.
Beneficiile societăţii se împart între asociaţi, sub formă de dividende.
Societatea este obligată să constituie un fond de rezervă.
Societatea cu răspundere limitată prezintă numeroase avantaje şi, din acest
motiv, este foarte răspândită.
Noţiune şi caracteristici
Băncile au calitatea de intermediar principal în circulaţia bunurilor. Ele
transformă activele nemonetare în monedă.
Societatea bancară este societatea comercială cu personalitate juridică,
având un statut special, diferit de al altor societăţi comerciale. Particularitatea
decurge din două aspecte: din obiectul specific al actelor de comerţ pe care le
îndeplinesc, denumite „comerţul de bancă” şi din supravegherea care se exercită
asupra lor de către autoritatea centrală de profil, Banca Naţională a României.
Reglementări juridice
Societăţile bancare sunt reglementate de Legea nr. 26/1990, completată şi
modificată, Legea nr. 31/1990, privind societăţile comerciale, OUG 99/2006
privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, modificată şi completată şi
Legea nr. 312/2004 privind statutul Băncii Naţionale a României, modificată şi
completatǎ.
80
Obiectul activităţii
Societatea bancară are ca obiect de activitate: atragerea de mijloace
disponibile de la persoanele fizice şi juridice, sub formă de depozite, în conturile
acestora; acordarea de credite pe diferite termene; emiterea de instrumente de
credit şi efectuarea de tranzacţii cu asemenea instrumente; efectuarea de plăţi prin
viramente între conturile clienţilor; vânzarea-cumpărarea de valută şi alte
operaţiuni valutare.
Particularităţile constituirii
Societăţile bancare se pot constitui sub forma societăţilor pe acţiuni sau
comandită pe acţiuni. Este interzisă expres constituirea lor sub forma societăţilor
cu răspundere limitată.
Legea în vigoare stabileşte pentru societăţile bancare unele condiţii
suplimentare privind constituirea lor: autorizaţia prealabilă a Băncii Naţionale;
capitalul minim subscris să fie de minim 5 milioane Euro, neputând fi depus sub
forma aportului în natură sau în muncă etc.
În activitatea lor, băncile au obligaţia să aplice reglementările emise de
Banca Naţională a României. În rest, societatea bancară îşi desfăşoară activitatea
în mod asemănător cu celelalte societăţi pe acţiuni.
Caracteristici
Societăţile comerciale în domeniul asigurărilor au, potrivit legii, trăsături
care le diferenţiază de alte societăţi comerciale, atât în ceea ce priveşte
constituirea, cât şi în ceea ce priveşte funcţionarea şi controlul societăţii.
Formele asociative admise de lege pentru societăţile de asigurare sunt
societăţile pe acţiuni şi societăţile cu răspundere limitată.
Capitalul social minim care urmează să fie subscris la constituirea
societăţii este în funcţie de felul acesteia.
Constituirea societăţii
În vederea constituirii societăţii comerciale, fondatorii trebuie să obţină
avizul oficiului de supraveghere a activităţii de asigurare şi de reasigurare din
Ministerul Finanţelor Publice.
După obţinerea avizului favorabil, fondatorii vor parcurge fazele obişnuite
pentru constituirea societăţilor comerciale.
Societăţile comerciale se pot asocia şi forma uniuni naţionale ori pot adera
la organizaţiile internaţionale cu caracter profesional.
În România pot desfăşura activităţi de asigurare şi societăţile străine de
asigurare dacă îndeplinesc anumite condiţii cum ar fi asocierea cu persoane fizice
sau juridice române în vederea constituirii de societăţi de asigurare.
81
Drepturile asociaţilor
Aportul de capital sub orice formă conferă asociaţilor drepturi în cadrul
societăţii comerciale şi anume:
a) dreptul la egalitate de tratament, ceea ce constituie premisa tuturor
celorlalte drepturi şi obligaţii ale asociaţilor;
b) dreptul la dividende, adică de a obţine o cotă-parte din beneficiul
societăţii. Manifestarea acestui drept este diferită după: forma societăţii,
rezultatele activităţii economice, voinţa părţilor şi în raport cu cota de participare
la capitalul social. Distribuirea de dividende este decisă de adunarea generală a
asociaţilor şi, din momentul respectiv, dividendele devin drepturi de creanţă
exigibile ale asociaţilor;
c) dreptul de a participa la elaborarea voinţei sociale, adică la adoptarea
deciziilor societăţii;
d) dreptul de a se împotrivi hotărârilor adunării generale, când acestea ar fi
contrare actului constitutiv ori dispoziţiilor imperative ale legii. Acest drept
aparţine numai asociatului care n-a fost prezent la adunarea generală sau a votat
contra şi a cerut înscrierea opiniei şi a votului său în procesul-verbal al şedinţei;
e) dreptul de informare şi control asupra gestiunii societăţii. Acţionarii îşi
pot exercita acest drept, între şedinţele adunării generale, cel mult de două ori în
cursul unui exerciţiu financiar;
f) dreptul la transmitere, cedare şi donare a părţilor sociale când se execută
în condiţiile legii şi fără să aducă atingere celorlalţi asociaţi;
g) dreptul de a participa la împărţirea finală a patrimoniului, adică de a
obţine o cotă proporţională cu aportul fiecăruia, în caz de lichidare a societăţii.
Unele drepturi speciale sunt conferite membrilor fondatori.
Obligaţiile asociaţilor:
a) depunerea şi completarea aportului la care s-au angajat;
b) obligaţia de a participa la suportarea pierderilor;
c) obligaţia de a nu se folosi de bunurile societăţii în interes propriu;
d) obligaţia de a nu comite fapte nedemne care să compromită
onorabilitatea firmei (la societăţile de persoane);
e) obligaţia de a nu face concurenţă neloială;
f) obligaţia de a nu se amesteca, fără drept, în administrarea societăţii.
să existe societatea sau pot conveni ca durata să fie nelimitată. Precizarea duratei
societăţii prezintă interes practic deoarece la expirarea termenului
societatea se dizolvă de drept.
c) În ceea ce priveşte capitalul social, în contract se arată care este capitalul
social subscris şi vărsat. Desigur, asociaţii trebuie să respecte plafoanele minime
prevăzute de lege pentru societatea respectivă. Se va arăta contribuţia fiecărui
asociat, ca aport, în numerar sau în natură. Dacă este în natură se precizează
valoarea bunului şi modul de evaluare. Se va arăta data fixată pentru efectuarea
integrală a vărsămintelor capitalului subscris. La societatea pe acţiuni se va arăta
modul cum a fost divizat capitalul social, numărul şi valoarea acţiunilor, cu
specificarea dacă sunt nominative sau la purtător şi numărul pentru fiecare
categorie. Se arată, dacă este vorba de societatea cu răspundere limitată, valoarea
părţilor sociale.
Clauze privind conducerea, administrarea, funcţionarea şi controlul
gestiunii societăţii de către organele statutare. În societăţile de persoane şi
societăţile cu răspundere limitată se va indica în actul constitutiv: numărul,
numele şi prenumele administratorului sau administratorilor societăţii şi limita
puterilor lor. La societăţile pe acţiuni şi societăţile în comandită pe acţiuni se va
menţiona şi cetăţenia administratorilor, garanţia pe care sunt obligaţi s-o depună,
puterile şi drepturile lor. În continuare se va menţiona numărul, numele şi
cetăţenia cenzorilor sau felul cum se va face controlul activităţii societăţii în
interiorul ei.
La societăţile pe acţiuni se vor menţiona documentele la care acţionarii vor
putea să aibă acces pentru a se informa şi a-şi exercita controlul.
Clauze privind drepturile şi obligaţiile asociaţilor. La societatea în nume
colectiv, societatea în comandită simplă şi societatea cu răspundere limitată se
prevede modul de repartizare a părţilor sociale şi cota fiecăruia la beneficii şi
pierderi.
La societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni se arată numărul de
acţiuni acordate fiecărui acţionar în schimbul aportului subscris. Asociaţii îşi
asumă obligaţia de a efectua vărsămintele în termene precise.
Clauze privind dizolvarea şi lichidarea societăţii comerciale. Cel mai
adesea asociaţii reproduc dispoziţiile legale ori fac trimitere la ele.
Clauze facultative. Conţinutul actelor constitutive poate fi întregit cu
clauze facultative, cum ar fi cele privind înfiinţarea de filiale sau sucursale, dacă
se are în vedere o atare înfiinţare. Alte prevederi facultative se pot referi la:
modificarea contractului prin acordul scris al tuturor părţilor; menţiunea că
respectivul contract, împreună cu anexele, înlătură orice altă înţelegere
anterioară; prevederea privind confidenţialitatea contractului etc. De asemenea,
părţile pot stipula situaţiile în care contractul încetează de plin drept (fără
94
Dreptul de vot
La şedinţele adunării generale au dreptul să participe toţi asociaţii. Dreptul
de vot este strâns legat de participarea la capitalul social. În societăţile de
capitaluri, orice acţiune dă drept la un vot, astfel că acţionarii îşi vor exercita
dreptul de vot proporţional cu numărul de acţiuni. Prin excepţie actele
constitutive pot să limiteze numărul voturilor aparţinând acţionarilor care posedă
mai mult de o acţiune.
În cazul societăţii cu răspundere limitată nu sunt îngăduite derogări, fiecare
parte socială dă dreptul la un vot.
Administratorii nu pot vota, în baza acţiunilor pe care le posedă, nici
personal, nici prin mandatar, la descărcarea gestiunii lor sau la problemele în care
persoana sau funcţia lor este în discuţie.
Acţionarul care, într-o anumită operaţiune, are, fie personal, fie ca
mandatar al unei alte persoane, un interes contrar aceluia al societăţii, va trebui să
se abţină de la deliberarea privind acea operaţiune. În caz contrar, el va răspunde
faţă de societate pentru daunele rezultate în urma votului său, când, fără acest vot,
nu s-ar fi obţinut majoritatea necesară.
Dreptul de vot nu poate fi ridicat, dar poate fi suspendat ca sancţiune a
neefectuării vărsămintelor la scadenţă.
Reprezentarea asociaţilor în adunarea generală. Legea permite
reprezentarea asociaţilor la adunarea generală prin alţi acţionari, în baza unei
procuri speciale. Administratorii şi funcţionarii societăţii nu îi pot reprezenta pe
acţionari.
Hotărârile adunării
Hotărările adunării generale se iau prin vot deschis. În mod excepţional,
votul secret este obligatoriu, pentru alegerea sau revocarea membrilor consiliului
de administraţie şi a cenzorilor sau pentru hotărâri referitoare la răspunderea
administratorilor.
În cazul societăţii cu răspundere limitată, votarea se face şi prin
corespondenţă, dacă prin statutul societăţii s-a prevăzut o atare modalitate.
Hotărârile luate de adunarea generală, cu respectarea legii şi a actului
constitutiv sunt obligatorii pentru toţi acţionarii, chiar şi pentru cei care nu au luat
parte la adunare sau au votat contra. Hotărârile adoptate cu încălcarea legii ori a
actului constitutiv pot fi anulate pe cale judecătorească.
Hotărârile adunării generale trebuie să fie publicate, în condiţiile legii,
altfel nu sunt opozabile terţilor.
97
prelungirea duratei prevăzute în actul constitutiv. Acest lucru este posibil prin
modificarea actului constitutiv.
Hotărârea privind prelungirea se ia de către adunarea generală
extraordinară. Noua durată este lăsată la aprecierea adunării asociaţilor.
Dreptul la opoziţie
Creditorii particulari ai asociaţilor unei societăţi în nume colectiv, în
comandită simplă sau cu răspundere limitată pot face opoziţie împotriva hotărârii
asociaţilor de prelungire a duratei societăţii. Ei fac acest lucru pentru că îşi văd
amânată posibilitatea de a urmării, după lichidarea societăţii, partea ce a revenit
debitorului.
Dacă opoziţia a fost admisă, printr-o hotărâre rămasă definitivă, asociaţii
trebuie să decidă fie să renunţe la prelungirea duratei sau să-l excludă din
societate pe asociatul debitor al oponentului. Desigur, într-o asemenea situaţie,
este posibilă şi retragerea asociatului debitor.
B. Schimbarea formei
Asociaţii unei societăţi, datorită unor interese, pot decide transformarea
societăţii constituite într-o altă formă de societate. Prin transformare, societatea
iniţială îşi continuă activitatea, dar într-un cadru juridic în care au loc schimbări
ale raporturilor asociaţilor cu societatea.
Transformarea unei societăţi cu răspundere limitată cu doi asociaţi în
societate unipersonală prezintă interes practic în situaţia retragerii unuia dintre
asociaţi. Jurisprudenţa a admis că o asemenea transformare este posibilă atunci
când a existat un consens între asociaţi cu privire la retragerea unuia dintre ei şi
continuarea societăţii cu un singur asociat.
Transformarea societăţii în nume colectiv în societate cu răspundere
limitată este posibilă şi se practică. Invers, transformarea unei societăţi cu
răspundere limitată în societate în nume colectiv este mai rar întâlnită. Există şi
alte posibilităţi de transformare.
B. Excluderea asociaţilor
Noţiunea şi felurile excluderii
Excluderea poate avea loc în societăţile de persoane şi în cele cu
răspundere limitată. În societăţile de capitaluri excluderea nu este posibilă,
datorită absenţei unor raporturi personale de încredere reciprocă între asociaţi.
Excluderea este o măsură destinată apărării societăţii comerciale împotriva
asociaţilor care au săvârşit acte ce pun în pericol supravieţuirea societăţii.
Excluderea constituie şi o sancţiune pentru încălcarea îndatoririlor şi înşelarea
încrederii celorlalţi asociaţi.
Excluderea, ca sancţiune, este reglementată de art. 222 alin. 1 lit. a)-d) din
Legea nr. 31/1990. Se arată că trebuie exclus:
a) ) asociatul care, pus in intarziere, nu aduce aportul la care s-a obligat;
b) asociatul cu raspundere nelimitata in stare de faliment sau care a devenit
legalmente incapabil;
c) asociatul cu raspundere nelimitata care se amesteca fara drept in
administratie ori contravine dispozitiilor art. 80 si 82;
d) asociatul administrator care comite frauda in dauna societatii sau se
serveste de semnatura sociala sau de capitalul social in folosul lui sau al altora.
Uneori excluderea unui asociat are drept consecinţă nu numai modificarea
actului constitutiv, ci chiar dizolvarea societăţii. Astfel, în cazul societăţilor în
nume colectiv şi al societăţilor cu răspundere limitată excluderea unuia dintre
asociaţi produce dizolvarea societăţii dacă, în urma excluderii numărul asociaţilor
s-a redus la unul singur şi nu există clauză de continuare cu un singur asociat (la
societăţile cu răspundere limitată).
Dizolvarea are loc fără lichidare, în cazul fuziunii ori divizării totale a
societăţii, dar numai dacă nu a început repartiţia între asociaţi a părţilor ce li s-ar
cuveni prin lichidare. De asemenea, dizolvarea nu va merge spre lichidare în
cazul dizolvării societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, precum şi în alte
cazuri prevăzute de lege.
În societăţile în nume colectiv, în comandită simplă şi în cele cu
răspundere limitată cu un număr redus de asociaţi, se poate manifesta o contopire
între dizolvare şi lichidare, în anumite condiţii.
Dacă se merge spre lichidare, administratorii au obligaţia să răspundă
pentru noile operaţiuni pe care le-au întreprins din ziua expirării termenului fixat
pentru durata societăţii ori de la data la care dizolvarea a fost hotărătă de
adunarea generală sau instanţa de judecată.