Japonia militarista

Prin tratatul de pace semnat de aliati cu Germania la Versailles, in 1919,

Japonia (avand o suprafata de 381.250 km2 si o populatie de 59.736.000 locuitori in 1925)
obtine concesiunile germane din China si mandat de administrare a insulelor foste colonii
germane din partea de sud a Oceanului Pacific.

Conform constitutiei din 1889, ramasa in vigoare pana in 1947, imparatul

(mikadoul) detinea largi puteri executive si legislative. Drept urmare, parlamentul bicameral,
alcatuit din Camera pairilor (printii de coroana, varfuri ale nobilimii si alte persoane, toti
desemnati de imparat) era la cheremul suveranului, fiind lipsit de putere. In anii primului
razboi mondial, cercurile conducatoare nipone au speculat cu abilitate imprejurarile favorabile
externe pentru a cuceri noi teritorii in China si in Oceanul Pacific, precum si noi piete de
desfacere. Dupa razboi, insa, balanta comerciala a redevenit pasiva. Criza economica inceputa
in 1920 a inregistrat forme grave in 1921 si 1922, cand numarul somerilor a crescut
vertiginos, atingand cifra de 128.300. Pe plan extern, guvernul japonez a fost silit in
octombrie 1922 sa-si retraga trupele interventioniste din Extremul Orient sovietic, iar in 1925
si din Sahalinul de nord.

Prin introducerea votului universal pentru barbatii in varsta de peste 25 de ani

(30 martie 1925), se invioreaza intrucatva viata politica interna, se intemeiaza noi formatiuni
social-politice, iar miscarea sindicala se revigoreaza prin crearea Consiliului Sindicatelor din
Japonia la 25 mai 1925. In acelasi an, insa, s-a adoptat si o lege politieneasca terorista,
cunoscuta sub numele de legea despre „gandurile periculoase”, care a servit ca baza juridica
pentru fabricarea de procese impotriva aderentilor la miscarea progresista si revolutionara.

Moartea imparatului Yoshihito (Taisho Tenno) la 25 decembrie 1926 a ridicat

pe tronul imperial pe fiul acestuia, printul regent Hirohito. In lunile urmatoare, baronul
Tanaka Güchi, lider al partidului conservator al marii finante Seiyukai, prim-ministru si
ministru de externe (aprilie 1927 – iulie 1929), a elaborat un memorandum adresat
imparatului cu planurile agresive ale militarilor pentru instaurarea dominatiei nipone in Asia
de Sud-Est si in bazinul Oceanului Pacific prin sange si f punand in aplicare aceste planuri
agresive, armatele japoneze au invadat provincia Shantung (in doua randuri, in mai 1927 si in
aprilie-mai 1928), inaugurand astfel asa-zisa politica „pozitiva” fata de China, adica de
interventii fatise. Dar boicotul marfurilor japoneze in China si viguroasa miscare antinipona
au silit guvernul Tanaka sa-si retraga fortele de ocupatie. In vara anului urmator contigente
nipone s-au indreptat si spre granita sovieto-chineza, insa Armata Rosie a respins provocarile
militaristilor japonezi.

Asadar, inceputurile traducerii in viata a memorandumului privind expansiunea

Japoniei in Asia de Sud-Est au fost sortite esecului, determinand in final caderea guvernului
Tanaka si formarea unui nou cabinet al partidului Minseito (noua denumire a partidului
Kenseikai, din 1927).

Criza economica de supraproductie, care a cuprins Japonia in 1930, a afectat

grav toate domeniile vietii economice: productia industriala a inregistrat in anii 1930-1931 o
scadere de aproape 40%, iar comertul exterior s-a redus cu 30% in 1930, fata de 1929, si cu
inca 20% in 1931, comparativ cu 1930. In momentul de varf al crizei (1931), numarul
somerilor a ajuns la cifra de 3.000.000. Pentru a iesi cat mai grabnic din criza, cercurile
dominante nipone au cautat motive pentru declansarea unui nou conflict militar, mai ales ca in
arhipelag activau numeroase societati care cultivau teorii xenofobe, axate pe cultul fata de
imparat si de reinviere a unor vechi mituri si practici medievale. Cateva din aceste societati au
ales fatis calea terorismului, cum a fost, de pilda, asociatia Keitsumeidan (Fratia de sange),
care a asasinat in 1931 pe ministrul de finante si pe conducatorului concernului Mitsui. In
randurile armatei a proliferat influenta organizatiei ultranationaliste Shina Ronin, care
promova o politica agresiva, in primul rand impotriva Chinei, si ale carei idei fusesera
incorporate in memorandumul Tanaka.

Drept urmare, la 18 septembrie 1931 are loc celebrul „incident de la Mukden”, cand
armata japoneza ataca prin surprindere armata chineza, dezlantuind agresiunea impotriva
Chinei. Trupele nipone, dotate cu o tehnica de lupta superioara, au ocupat rapid orasul
Mukden si, de acolo, au extins agresiunea, ocupand Changchun si alte orase din Manciuria de
sud apoi si din partea nordica a acestei provincii, apropiindu-se de granita cu URSS. In
ianuarie 1932, paralel cu operatiile militare din Manciuria, flota japoneza aflata in rada
portului Shanghai, dupa un incident, pus la cale, aidoma celui de la Mukden, a trecut la
bombardarea unor puncte strategice si a debarcat trupe in vederea ocuparii orasului. De
aceasta data fortele interventioniste japoneze au intampinat o rezistenta indarjita din partea
populatiei, ceea ce a ingaduit Armatei 19 chineze sa intervina. Infrante, trupele japoneze au
fost silite sa sisteze operatiile militare (martie 1932), iar mai apoi – dupa incheierea unui
armistitiu – sa se retraga, in mai 1932. Intre timp, in Manciuria, unde japonezii si-au
consolidat dominatia, au instalat o carmuire in frunte cu Pu-Yi, fostul „imparat copil” al
Chinei si au proclamat la 3 martie 1932 crearea unui nou stat, Manciuko, sub protectia si
controlul deplin al Japoniei.

In viata politica interna, Japonia a fost zguduita in mai 1932 de asasinarea de

catre un grup de ofiteri extremisti a prim-ministrului Inukai-ki, in urma careia noul guvern s-
a format in afara partidelor, dar sub influenta mult sporita a gruparilor militariste agresive. In
paralel, pe continent, trupele nipone au ocupat provincia Jehol din Mongolia Interioara la
granita cu Manciuria, pe care au alipit-o la statul marioneta Manciuko. A urmat apoi o
incursiune militara in nordul Chinei, in urma careia trupele japoneze s-au apropiat
amenintator de Beijing, obligand guvernul chinez condus de Cian Kai-Si sa cedeze, iar prin
conventia de la Tangu (mai 1933) sa renunte la suveranitatea sa asupra unei largi fasii (la sud
de Marele Zid) din provincia Hopei, transformata in zona demilitarizata si intrata astfel sub
dominatia japoneza.

Din 1934 politica externa a Japoniei devine tot mai belicoasa, starnind oprobiul
puterilor occidentale. Astfel, inca in aprilie 1934, Amau, reprezentantul Ministerului
Afacerilor Externe nipon, a declarat ca tara sa, fiind „principala forta” in Asia de Est, isi
asuma raspunderea „mentinerii ordinei si pacii” in aceasta zona geografica, instituind un
protectorat asupra relatiilor Chinei cu puterile vestice. In aceste imprejurari, „Declaratia
Amau” reprezenta un avertisment dat Occidentului despre intentia militaristilor japonezi de a
instaura controlul lor deplin asupra intregii Chine. Drept urmare, s-au agravat contradictiile
nipono-americane si nipono-britanice, mai ales ca Japonia a inaugurat totodata un vast
program de modernizare a armatei, armamentului si echipamentului militar, sporindu-si
considerabil si flota de razboi. In 1937 aproape 50% din totalul bugetului era destinat fortelor
armate, fata de 27% in 1931. In paralel, ca si in Germania nazista, pregatirile militare au fost
insotite de o desantata propaganda xenofoba si rasista, despre superioritatea „rasei galbene”,
rolul civilizator al Japoniei in Asia, necesitatea de „spatiu vital”, intrucat natiunea nipona se
afla in pericol de a fi strangulata economiceste. In acest sens, cele mai active au fost
organizatia terorista Seisanto, al carei program si ideologie se apropiau de acelea ale
hitleristilor si asociatia Kokuyukai (Dragonul negru), care penetrase adanc si in randurile
cadrelor armatei.

In vara anului 1935 militaristii niponi au trecut la infaptuirea unui plan prin
care urmareau desprinderea a cinci provincii din China de Nord, a le declara „autonome” si a
le ingloba apoi intr-o federatie cu Manciuko. La 28 octombrie 1935 prin cele trei puncte ale
lui Hirota (ministrul de externe in cabinetul nipon), era enuntata o noua politica fata de
China. Aceasta politica prevedea: a) stabilirea unui bloc politic intre Japonia, China si
Manciuko (ceea ce insemna practic recunoasterea statului Manciuko de catre China si dreptul
de penetratie economica neingradita a Japoniei in China); b) inlaturarea oricaror actiuni
antijaponeze in China (adica suprimarea luptelor de eliberare nationala conduse de partidul
comunist, instaurarea monopolului Japoniei asupra Chinei); c) organizarea unui front comun
al Japoniei, Chinei si Manciuko-ului de lupta impotriva comunistilor (ceea ce presupunea
folosirea Chinei impotriva Uniunii Sovietice si dreptul Japoniei de a ocupa orice parte a
teritoriului chinez). Cum era si firesc, declaratia lui Hirota Koki a declansat in China un urias
val de proteste, obligandu-i pe japonezi sa renunte la planul lor de „autonomizare” a
provinciilor din China de Nord si sa se multumeasca doar cu infiintarea unui „consiliu
autonom pentru Hopei de Est” (25 noiembrie 1935).

Cu prilejul alegerilor parlamentare din 20 februarie 1936, partidul Minseito al

marii burghezii, care isi dovedise ostilitatea fata de clica militarista condusa de generalul
Araki Sadao, a avut castig de cauza fata de partidul Seiyukai, recastigandu-si locul de frunte
in Dieta (de la 146 mandate la 205). Dar cateva zile mai tarziu, la 26 februarie 1936, un grup
de tineri ofiteri declanseaza o rebeliune cu scopul instaurarii dictaturii militare. Au fost
asasinati doi fosti prim-ministri si alte persoane influente si au fost ocupate o serie de institutii
centrale. In cele din urma, pucistii au fost nevoiti sa se predea. S-a format un nou guvern,
dominat de generali, prezidat de Hiroka Koki, care a sporit considerabil bugetul armatei. Pe
plan extern Japonia de apropie si mai mult de Germania, cu care incheie la 25 noiembrie
1936 Pactul anticomintern, la care adera si Italia (6 noiembrie 1937), creandu-se astfel Axa
Berlin-Roma-Tokyo.

In ianuarie 1937 generalul Hayashi Sejuro formeaza un nou guvern, care – in

luna mai – a organizat alegerile parlamentare. In urma acestora la carma Japoniei a fost
instalat un cabinet de uniune nationala, condus de printul Konoye (pana la 4 ianuarie 1939).
Cateva saptamani mai tarziu, la 7 iulie 1937, trupele japoneze ataca unitatile chineze
stationate la podul Lugontiao (Marco Polo) de la sud-vest de Beijing („incidentul de pe podul
Marco Polo”), reluandu-se astfel ostilitatile militare cu scopul de a ocupa intreaga China. Dar
rezistenta inversunata a poporului chinez, dezvoltarea luptelor de partizani in regiunile
ocupate de japonezi, au obligat cabinetul nipon sa adopte legea „Cu privire la mobilizarea
generala a natiunii” si sa introduca masuri dictatoriale in intreaga viata economica (26 martie
1938). Debarcand noi forte militare, trupele japoneze reusesc la 28 iulie 1938 sa ocupe
Beijingul.

In vara aceluiasi an (29 iulie-11 august), militaristii niponi organizeaza o noua

agresiune impotriva URSS, in regiunea lacului Hasan, langa Vladivostok, incheiata insa cu un
esec total. Abandonand definitiv intentiile sale agresive impotriva URSS, Japonia isi
concentreaza de acum eforturile pentru desavarsirea cuceririi Chinei. In acest scop, guvernul
Konoye a publicat, la 22 decembrie 1938, conditiile de pace oferite Chinei. „Noua ordine in
Asia de Sud-Est”, preconizata de Tokyo, asigura militaristilor niponi controlul deplin asupra
acestei tari. Din 4 ianuarie 1939 guvernului Konoye ii succede cabinetul condus de baronul
Hiranuma Küjiro, care a extins razboiul in China, amenintand si pozitiile anglo-americane.
Ba, mai mult, in mai 1939 japonezii au dezlantuit o noua agresiune pe continent, de aceasta
data la granita dintre R. P. Mongola si Manciuko. Timp de aproape 4 luni (11 mai – 31 august
1939), fortele nipone, prevazute cu tancuri, artilerie si aviatie, au incercat sa inainteze pe
teritoriul mongol, dar au fost mereu respinse de trupele mongole si sovietice si, in cele din
urma, obligate sa se retraga cu mari pierderi (cifrele oficiale japoneze indica 18.000 de morti).