Сɑpitolul I.

Discursul politic

1.1 Evoluţiɑ discursului politic

Din punct de vedere al retoricii, constatăm dezvoltarea acestei arte în antichitate dar
şi faptul că odată cu sfârşitul culturii antice s-a produs şi moartea artei oratorului, căci în
locul forţei cuvântului s-a instaurat dominaţia armelor şi primatul dogmei şi, abia odată cu
cristalizarea noilor doctrinelor politice, se reaprinde pasiunea pentru modelarea şi
adaptarea discursului politic care treptat va trece de la rolul persuasiv, mobilizator,
propagandistic de multe ori, la rolul de comunicare a mesajului politic iar în
contemporaneitate discursul politic primeşte trăsături definitorii, dar cunoaşte şi derapajele
reprezentate de propagandă ori cenzură, în anumite regimuri politice, însă acaparează
practic toate domeniile vieţii sociale, având un rol din ce în ce mai important, nu doar
pentru mediul politic.
De asemenea, arta oratorului revine în atenţia publicului odată cu discursurile lui
Winston Churchill şi ne referim aici la discursurile politice care au expus într-un mod
vizionar problematica unei Europe unite şi construită pe principiul subsidiarităţii, factor-
cheie al succesului acestui „supra-stat”, deşi discutarea sa efectivă începe abia la mijlocul
anilor ‘70 iar definirea sa se realizează la mijlocul anilor ’80 iar reglementarea efectivă în
tratate se realizează în 1992 prin Tratatul de la Maastricht1.
Importanţa dezbaterii principiului subsidiarităţii considerăm că este relevată tocmai
prin faptul că, separând nivelele de competenţă şi aducând soluţionarea şi legiferarea
problemelor la nivele locale apropiate de cetăţeni, permite atingerea unui grad mai ridicat
de democraţie prin participarea la luarea deciziei a unei părţi cât mai însemnate din
societăţile naţionale, iar pe de altă parte permite analiza reală a conceptului de „putere”
chiar şi atunci când ea este delegată, pentru că derivă din suveranitate şi legitimitate.
Iată de ce, se consideră în literatura de specialitate 2 că trebuie permanent ţinut cont
nu doar de formele discursului politic ci şi de contextualizarea acestuia, pentru că mesajul
1
Antohi, S.,“Limbă, discurs, societate: proba limbii de lemn”, în Exerciţiul distanţei, Bucureşti, Editura
Nemira, 1997, pp.137-157.
2
Bayley, Paul, 2005: „Analysing language and politics”, în mediAzioni, Rivista online di studi interdisciplinari
su lingue e culture, 1, 2005 - (http://www.mediazionionline.com/articoli/bayley.htm).
nu poate fi transmis eficient decât dacă este corelat cu contextul dat de timp şi de spaţiul
geografic dar şi de regimul politic. Tocmai de aceea considerăm că democraţia este un
concept general, care defineşte o anume realitate socială şi politică, dar care, în formele ei
de manifestare, este departe de a fi unitară, chiar dacă o definiţie standardizată face
trimitere la guvernarea realizată prin reprezentanţi aleşi şi cu acordul celor guvernaţi,
diferenţele reieşind clar din diversitatea sistemelor democratice, fie în formele incipiente
fie cele contemporane. În acest context am considerat relevant să abordăm problematica
comunicării politice şi a dezbaterii politice din antichitate până în zilele noastre.
Dacă anticii considerau că raţiunea, ca valoare pozitivă, era suficientă astfel încât
conducătorul să asigure respectarea acestor valori, gânditorii britanici, apoi francezi,
italieni şi ulterior americani, au considerat că raţiunea este necesară dar nu şi suficientă, ea
trebuind conceptualizată şi apoi îmbrăcată pragmatic sub forma unor puteri publice,
atribuite mai multor organisme reprezentative în baza cedării sau delegării de suveranitate,
dar care să fie separate, nu într-un singur trunchi, şi care să se controleze şi să se
echilibreze reciproc, rezultatul urmând a fi atât o mai bună guvernare cât şi o mai mare
libertate pentru individ.
Bineînţeles, aceste treceri de la o etapă la alta a ideilor politice nu s-a realizată fără
influenţele exterioare date de contextul socio-economic-politic al vremii.
Deşi iniţial ocupau o poziţie puternică până inclusiv în perioada marilor gânditori
iluminişti, ideologiile au fost considerate inutile în noua „ordine mondială” impusă de
transformările aduse de Războiul Rece, au fost permanent şi aproape imediat contrazise
prin „ideologiile” mişcărilor de eliberare de sub comunism, dar au fost permanent motoare
de mobilizare, la scară mare, pe terenul unor concepte de actualitate pentru societăţi şi
naţiuni3.
Nu am fi putut vorbi de o evoluţie care porneşte de la cetatea antică şi demos-ul
grec şi ajunge la marile curente filosofice tributare „doctrinei” creştine dacă Imperiul
Roman nu s-ar fi prăbuşit apărând în locul său divizarea teritorială şi statală ceea ce
implică şi divizarea dar şi multiplicarea formelor de guvernământ. Nu am fi putut fi
martorii revenirii la puterea cetăţii, de data aceasta cetatea-oraş medieval, şi la puterea
ideilor bazate pe raţionalitate în căutarea unei filosofii a binelui comun, chiar dacă aveau
influenţele învăţăturii creştine dar şi ale Bisericii Catolice ca instituţie, dacă doctrina
creştină, dreptul canonic şi puterea papală nu s-ar fi dezvoltat într-atât încât să acapareze şi
3
Keith Brown (ed.), Encyclopedia of Language and Linguistics, ed. a II-a, vol. 9, Oxford, Elsevier,2006, pp.
188–197.
să subordoneze puterea politică, ceea ce a determinat căutarea unei alte căi şi reîntoarcerea
la bazele ideilor antice.
Dezvoltarea istorică a favorizat întărirea puterii monarhice şi a monarhiilor
absolute, generând însă şi efecte negative pentru supuşi, dar totodată acestea vor genera
dezbateri şi raţionamente care să demonstreze din nou sursa puterii politice dar care să
evidenţieze şi drepturile naturale ale fiinţei umane, ulterior bază a doctrinelor liberale, ori
necesitatea existenţei şi organizării statului dar respectarea libertăţii 4. Diferenţa de
concepţii între gânditorii germani şi cei britanici pe aceste paliere devine însă irelevantă în
contextul apariţiei ideologiilor anarhismului sau socialismului.
Tot istoria evidenţiază, însă, faptul că ideologiile au rezistat doar atunci când scopul
lor a fost unul pragmatic, cucerirea unei puteri politice iniţiată pe baza discursurilor
politice dar cel mai adesea prin moduri violente – cum este cazul începutului de secol XX,
deşi promovau desprinderea lumii moderne de miturile politice şi revoluţionau societăţi, iar
în contemporaneitate că interesul politic al statelor – mai ales în cazul Uniunii Europene,
face ca acesta să primeze intereselor ideologice şi doctrinare, pe de o parte, iar pe de altă
parte în cazul partidelor UE ca actor dar şi drept cadru instituţional a forţat modificarea
ideologică a discursurilor partidelor în vederea afilierii acestora iar în cazul cetăţenilor,
comportamentul politic individual poate fi influenţat de alterarea valorilor politice
originare şi combinarea lor.
Însă marele merit al ideologiilor este că reuşeşte să imprime societăţilor valori şi principii,
chiar dacă acest societăţi se organizează ulterior pe considerente mult mai pragmatice şi
utilizează doar unele concepte de idei încorporate în doctrine politice aparţinând nu doar
partidelor politice ci chiar familiilor politice (europene), scopul final fiind acela de
accesare a puterii politice şi deci al guvernării.
Astfel doctrinele politice reuşesc să argumenteze poziţiile diverselor grupuri sociale
care „joacă” pe scena publică şi care încearcă să acceadă la putere5. Bineînţeles că
substratul doctrinar al unui partid sau al unui om politic va influenţa discursul politic sau
discursul public al din motiv ce se află într-o strânsă corelare cu crezurile politice şi
doctrina politică la care a aderat şi pe care o susţine în sfera publică, iar argumentele
doctrinare au influenţat în mod continuu mesajul transmis public dar şi limbajul utilizat.
După cum am arătat, principalele doctrine politice actuale se revendică istoric şi
teritorial, din Anglia şi Franţa secolelor al XVII-lea şi al VIII-lea, cu contribuţii germane şi
4
Irimiaş, George, Structuri textuale ale discursului politic totalitar. Studiu din perspectiva semioticii
textului, Cluj-Napoca, Clusium,pp.22 - 41
5
Antohi, S.,op.cit., pp.137-157.
americane şi s-au impus în majoritatea cazurilor prin revoluţii sau ca urmare a combaterii
unei alte doctrine anterioare sau unor situaţii socio-economice, precum efectele erei post-
industrializare care face să ia un avânt puternic doctrina socialistă şi ulterior doctrina
fascistă.
Tot în Franţa sec. al XIX-lea a apărut şi dihotomia mult simplificată şi reducţionistă
a spectrului politicii „stânga-dreapta”, ceea ce am vrut să arătăm cu această catalogare fiind
că, în contemporaneitate, dihotomia „stânga – dreapta”, deşi „curentele” pot diferi de la
ţară la alta şi nu există o definiţie exactă a termenilor, este mult mai uşor de asimilat de
către publicul larg6.
Pe lângă doctrinele clasice, care chiar pot fi încadrate şi în această clasificare dihotomică şi
cărora la nivel european le găsim corespondenţă în cadrul PE, respectiv grupurile PSE şi
PPE, trebuiesc abordate şi câteva doctrine generate în era globalizării, precum feminismul
(iniţial apărut într-o formă şi în sec al XIX-lea dar reinventat în contemporaneitate) şi
ecologismul, motivul fiind acela că acestea, iniţial mişcări critice mai mult decât curente
doctrinare, au un discurs politic puternic chiar dacă cel mai adesea monocentrat şi care în
cele din urmă a reuşit să producă schimbări în modul în care lumea politică ia decizii şi
datorită faptului că se bazează pe cercetări ştiinţifice; de exemplu lupta pentru apărarea
intereselor de gen şi egalitatea de tratament sau lupta pentru conservarea mediului au reuşit
să genereze la nivel macro-european politici publice care fie au schimbat percepţia asupra
actorului european în jocul globalizării, fie au generat anumit progres economic.
Ca şi o primă concluzie, subliniem că valorile şi practicile dar şi discursurile
politice din societăţile cu regimuri democratice privesc libertatea individului, egalitatea
cetăţenilor în faţa legii, supremaţia legilor, drepturi cetăţeneşti, legitimitatea, toleranţa faţă
de pluralism şi multiculturalism, dar şi competiţia corectă de natură electorală, separaţia
puterilor în stat, valori care se regăsesc preponderent în doctrinele şi deci în discursurile
politice democrate de factură liberală sau creştin-democrată faţă de discursurile de factură
socialistă sau social-democrată ale căror accente se fixează pe „statul bunăstării” 7 care e
văzut drept un sistem integrat dar şi eficient economic privind mai mult drepturile sociale
şi economic decât drepturile considerate naturale.
Alături de discursurile doctrinare am reuşit să identificăm existenţa discursurilor
identitare, care depăşesc graniţa naţionalismului numai dacă este să ne rezumăm la

6
Bayley, Paul, 2005: „Analysing language and politics”, în mediAzioni, Rivista online di studi interdisciplinari
su lingue e culture, 1, 2005 - (http://www.mediazionionline.com/articoli/bayley.htm).
7
Keith Brown (ed.), op.cit., pp. 188–197.
identitatea europeană, ideea comună acestora fiind uniformitatea exprimării principiilor
creatoare de identitate şi transformării şi adaptării permanente în cadrul unui proces politic
şi legislativ dinamic desfăşurat în ultima jumătate de secol, consolidând o identitate
europeană în acord cu idealurile părinţilor fondatori dar păstrând permanent ca valori
centrale libertatea, democraţia, securitatea şi prosperitatea.
Urmărind apariţia şi evoluţia discursului politic, în special anglo-saxon, dar şi
evoluţia procesului de creare a unui stat modern şi democratic, constatam astfel că într-o
democraţie important este că discursul politic nu este doar apanajul unor elite, el este în
aceeaşi deschis tuturor, garantat de drepturile şi libertăţile civile şi de constituţiile
naţionale, prin oferirea unui drept egal la liberă exprimare dar care nu garantează în mod
automat şi existenţa şi puterea de influenţă egală a discursurilor politice, dar care determină
readucerea în prim-plan a discursului bazat pe lege şi principiul legalităţii ca sursă a
legitimităţii, iar noii „actori politici” de pe scena publică se constituie din entităţi
„apolitice” 8– societate civilă, dar care conduc la abordarea unor teme de interes general
relativ noi.
Totodată se consideră demnă de urmat şi linia cercetării discursului politic în
această eră a globalizării când datorită evoluţiei şi progresului ştiinţific şi a generalizării
accesului la tehnologiile comunicaţionale şi informatice a condus la un schimb foarte
rapid de idei şi informaţii dar şi de populaţii, fenomen care nu a fost ignorat de actorii
politici şi care s-au adaptat permanent prin modul de adresare sau prin modul de
comunicare, dar care a şi forţat actorii politici instituţionali să abordeze un discurs unitar,
cum este în cazul Uniunii Europene stabilirea unor noi politici comune precum politica de
securitate sau politica JAI.
Începând cu secolul XIX se poate analiza importanţa mass-media şi mai ales a
televiziunii ca sub-gen de media, în crearea şi modelarea discursurilor politice, nu doar în
difuzarea şi informarea publicului, precum şi modificările de rol, ajungând în
contemporaneitate chiar la stabilirea agendei publice a actorilor politici sau la mediatizare
nedorită a unor chestiuni ce ţin de sfera privată şi nu de cea publică a oficialităţilor9.
Din nefericire pentru societăţi şi pentru procesul de democratizare, modificarea şi
comercializarea rolului mass-media, competiţia pentru audienţă, competiţia pentru resurse,
considerăm că reprezintă o altă cauză a diminuării culturii democratice prin pervertirea
rolului său informativ – educaţional – responsabilizator şi transformarea în rol de

8
Antohi, S.,op.cit., pp.137-157.
9
Keith Brown (ed.), op.cit., pp. 188–197.
enterteiment dar şi creator de conflicte, materializat prin ştiri „senzaţionale”, ceea ce
conduce la erodarea generalizată a încrederii faţă de clasa politică şi politicieni, faţă de
discursul politic dar şi la decredibilizarea oficialilor10.
Un alt punct de interes îl constituie valoarea şi valorificarea discursului politic în
cadrul procesului de democratizare, atunci când acesta se rezumă doar la susţineri teoretice
sau atunci când este urmat şi de acţiuni pragmatice sau programatice concrete şi rolul său
în întărirea sau diminuarea reprezentativităţii instituţiilor de guvernare.
Constatăm astfel că prin consecvenţă publică şi discurs unitar, se poate consolida
atât rolul de om politic puternic în fruntea unui guvern cât şi imaginea acelui guvern iar
discursul politic duplicitar, contradictoriu, urmat de măsuri contradictorii, ori lipsa de
responsabilitate sau nerespectarea promisiunilor electorale, diminuează nu doar rolul
omului politic dar afectează şi imaginea şi autoritatea guvernului.

1.2 Aspecte lingvistice şi terminologice în discursul politic

Însemnătatea practică a artei de a mânui cuvântul a devenit şi mai mare în zilele

noastre, viaţa socială a luat în ultimele decenii forme de coerenţă şi diversitate de raporturi
între indivizi în ceea ce priveşte difuzarea comunicării, mult diferite de ceea ce era în
trecut.
Discursul electoral reprezintă modalitatea principal prin care actorul politic poate să
genereze evenimente într-o campanile electoral. Odată lansat în spaţiul concurenţial al
campaniei, discursul electoral parcurge o mişcare continuă de negociere şi reorganizare
potrivit unei “gramatici” concenţionale ce include “capitole” allocate participanţilor
protagonişti: candidaţii, mass – media, “clasa mediatică” (personalităţile publice ce
comentează evenimentul), electoruatul şi distinctele reprezentări ale acestuia11.
Altfel spus, înainte de a devein “discurs”, exista déjà instituţia şi practica
discursului electoral.
“Discursul”12 reprezintă un mod de folosire a limbii şi limbajelor (limbaje non –
verbale, specializate ori diferite vocabulare) pe baza căruia un actor social prezintă
interlocutorilor săi o interpretare a unor fapte. În măsura în care, folosind o limbă şi
anumite limbaje, produce efecte asupra unor fapte. În măsura în care, folosind o limbă şi

10
Irimiaş, George, op.cit.,pp.22 - 41
11
Antohi, S.,op.cit., pp.137-157.
12
Rybacki, Karyn C., Rybacki, Donald J., O introducere în arta argumentării (trad. rom.), Iaşi, Polirom,
2004, pp. 317 - 329
anumite limbaje, produce efecte asupra interlocutorilor indirecţi şi/sau direcţi, se poate
afirma că orice act de comunicare are o dimensiune discursivă.
Elaborând un “discurs”, se pune în circulaţie anumite fapte, şi, în acelaşi timp, se
caracterizează respectivele fapte; se atribuie interlocutorilor o poziţie în funcţie de situaţia
în care se află; se indică gradul de implicare în actul de comunicare şi important este
situaţia în care se realizează comunicare. Prin discurs se redefineşte situaţia în care
evoluează societatea13.
Un discurs este politic atunci când evaluează situaţii de interes public 14. Cea ce
distinge discursul politic de alte tipuri de discurs este în primul rând convenţionalitatea sa:
“oricât de original ar fi conjuncture ce declanşează acest discurs, ea este imediat
normalizată printr-un comentariu corespunzător cu rangul instituţiei şi a celui ce reprezintă
instituţia”15.
Orice discurs politic funcţionează pe baza unei argumentaţii convenţionale ce
justifică, pe de o parte, rolul instituţiei şi, pe de altă parte, imaginea publică a celui care
reprezintă instituţia.
În al doilea rând, un discurs este politic atunci când se autoevaluează ca fiind
“adevărat” sau correct. Mai mult decât orice alt tip de discurs, cel politic comunică
“versiunea corectă” a unor fapte, precum şi maxima implicare a autorului cu privire la
veridicitatea conţinutului.
Materialul discursului politic provine din faptul că autorul politic activează, în
funcţie de situaţia de comunicare, anumite strategii de credibilitate ce au menirea de a
comunica adevărul.
Scopul oratorului nu este să reveleze, ci să acopere, să motiveze publicul său să
închidă ochii – să recunoaştem, o sarcină dificilă. Textul se adresează tuturor, şi în plus, el
se consideră a fi ratat atunci când măcar un ascultător nu a fost convins pe deplin, oarecum,
sau măcar “făcut atent”. Evident, un discurs, în această configuraţie, trebuie să conţină
sufficient entuziasm, pentru a îi pacific ape revoltaţi, transformându-I în mod natural în
adepţi şi eroi ai doctrine, dar îndeajuns de puţină doctrină pentru a nu îi deranja pe
pacifişti, ce au un anume prag de toleranţă faţă de lucrurile cu care sunt împăcaţi, dar nu de
accord.

13
Keith Brown (ed.), op.cit., pp. 188–197.
14
Irimiaş, George, op.cit.,pp.22 - 41
15
Antohi, S.,op.cit., pp.137-157.
 Discursul reprezintă cel mai frumos mod de a îi manipula pe oameni, atunci când
eşti convins de la început şi fără nici o ezitare că nu crezi un cuvânt din ce ai de gând să
spui.
“Dacă se întâmplă să crezi cu adevărat că adevărul este acolo şi că unica menire a
discursului este să îl prezinte întro manieră elegant, atunci fie eşti orator, fie eşti pierdut”16.
Comunicarea umană este o strategie eficientă şi directă de influenţare social a
comportamentului politic al individului, prin impactul direct pe care îl asupra credinţelor şi
atitudinilor acestuia.
Odată cu asumarea discursului ca domeniu de investigaţie, se conturează o nouă
dimensiune a demersului semiotic în domeniul limbajului o “ştiinţă integratoare a
textului”17, care studiază discursul din perspectivă sintactică, ca obiect formal – structural,
din perspectivă semantică ca obiect purtător de sens şi din perspectivă pragmatic, ca obiect
al comunicării.
Întrucât limbajul este prin excelenţă intenţional, acesta vizează pe un altul decât pe
sine. De aceea, discursul se manifestă ca o unitate dinamică a producerii enunţurilor, a
forţei ilocuţionare prin care se reealizează o anume performanţă şi a capacităţii de a
produce efecte şi se supune anumitor principii şi legi specific, ce îi prevăd modalităţile de
manifestare.
În căutarea invarianţilor ce îi circumscriu identitatea, trebuie comparat discursul
politic cu alte tipuri de discurs. Astfel, se reţin ca însemne dominante ale discursului politic
– caracterul evaluative şi prescriptiv. Continuând analiza comparativă, constatăm că
discursul în atenţie este o specie a discursului retoric, şi în această calitate, dobândeşte o
structură argumentativă şi o finalitate persuasivă.
Având ca gen proxim discursul ideologic, discursul politic preia caracterul
disimulat, intenţionata ambiguitate, caracterul polemic, caracterul de clasă şi statutul de
discurs de legitimare a puterii.
Discursul în atenţie se aseamănă cu discursul juridic prin caracterul său
prescriptive, deoarece este un discurs al puterii, iar de la discursul relogios, preia, întro
formă specifică, dimensiunea liturgică.
Asemenea discursului folosofic, discursul politic trimite la semnificaţiile pe care le
atribuie lumii şi propune lumi alternative, chiar dacă la un alt nivel de generalitate şi
interferează cu discursul etic sub aspectul responsabilităţii, ca valaore dominantă.

16
Săvulescu, Silvia, Retorică şi teoria argumentării. Note de curs, Bucureşti, SNSPA,2001 pp. 13-62.
17
Keith Brown (ed.), op.cit., pp. 188–197.
 De asemenea se consideră relevant şi important faptul că o analiză a discursului
politic reprezintă deopotrivă un instrument critic chiar dacă utilizează cel mai adesea date
şi procedee empirice dar şi un mod de a construi comportamente socio-politice sau
instituţionale, iar analiza discursului politic sau teoria discursului reprezintă totodată un
element de identificare al rolului pe care discursul îl are în analiza politică şi în înţelegerea
sensului pe care contextul specific şi cultura unei naţiuni le dau unui act politic.
Evaluând teoriile deja existente în mediul academic - preponderent anglo-saxon,
constatam că majoritatea abordărilor privesc o analiză din perspectivă lingvistică urmărind
să exprime şi să determine cu exactitate sensul discursului, să clarifice construcţia unei
realităţi subordonate sensului cuvintelor, dar că au existat şi abordări care susţin că o astfel
de analiză conduc cumva la mistificarea rolului discursului, la transformarea conţinutului şi
care se va păstra doar în sfere pur teoretice şi scolastice, fără urmări pragmatice asupra
comunicării politice sau fără a influenţa modificări în societate.
Tocmai de aceea se consideră aici însă că publicul, exceptând probabil categoria
teoreticienilor, nu va acorda niciodată o mare importanţă majoră elementelor lexicale sau
gramaticale conţinute de discursul politic - deşi fiecare va aloca cuvintelor sensurile
general cunoscute şi acceptate social, ci îşi va îndrepta atenţia tocmai asupra conţinutului
acestuia şi va încerca să le plaseze în contextul socio-politic pe care el însuşi îl cunoaşte
pentru a determina modul în care el va fi afectat de informaţiile comunicate de discurs,
doar aşa realizându-se şi un contract corect de comunicare18.
De aceea concluzionăm că o analiză a discursului politic poate oferi şi un rezultat
pragmatic doar dacă se referă la o analiză a conţinutului mesajului dar plasată în contextul
comunicării discursului.
Cu toate acestea, din analiza discursului nu se poate elimina într-un mod definitiv
ideea analizei limbajului, deoarece limbajul şi stilul acestuia ales de către omul politic este
vectorul relaţiei de comunicare dintre acesta şi publicul său, iar limbajul va rămâne şi o
emblemă proprie fiecărui comunicator public.
Se remarcă faptul că limbajul politic transmite informaţia la două niveluri. În primul rând,
avem un nivel lingvistic, care ţine nemijlocit de sensul cuvintelor. În al doilea rând, există
un complex de credinţe politice ferme, resuscitate de fiecare dată la percepţia unui anume
limbaj politic. Pentru ca limbajul politic să se transforme dintr-un mijloc de transmitere a
informaţiei într-un fel de consecutivitate a sindromului Pavlov, el trebuie să fie constituit
din cuvinte şi propoziţii care au o anumită conotaţie pentru public, care să îi fie bine
18
Antohi, S.,op.cit., pp.137-157.
cunoscute şi să genereze un anumit tip de reacţie. Un politician carismatic, cu experienţă
nu va utiliza niciodată într-un discurs politic cuvinte necunoscute şi exprimări exotice,
ambigue sau prea complicate, deoarece un astfel de limbaj ar sustrage atenţia publicului de
la esenţa mesajului însuşi şi ar îndepărta politicianul respectiv de finalitatea urmărită. Un
mesaj înţeles provoacă o reacţie aşteptată.
În funcţie de intenţia politică asumată, am putea distinge două clase nu neapărat
disjuncte de mesaje politice. Mai întâi putem vorbi de mesaje de informare, prin care
agenţii comunicării politice (cu precădere, partidele politice) îşi proclamă identitatea
proprie, ceea ce îi diferenţiază faţă de toţi ceilalţi concurenţi sau parteneri, subliniind
poziţia în mediul politic, valorile împărtăşite, obiectivele vizate, interesele promovate etc.
Apoi, există mesaje vădit persuasive, altfel spus, mesajele care sunt folosite ca arme
(legitime) ale luptei politice, pentru a câştiga şi păstra noi membri de partid, noi sponsori şi
noi segmente de electorat, respectiv pentru a submina poziţiile deţinute de adversarii
politici în cadrul societăţii19.
În ceea ce priveşte acest ultim tip de mesaje, Paul A. Chilton şi Christina Schäffner
identifică două elemente fundamentale ale persuasivului în discursul politic. În primul
rând, este vorba despre o politeţe aparte a discursurilor politicienilor. Asemănătoare ca
ortografie şi fără legătură din punct de vedere etimologic, între politică şi politeţe este o
relaţie distinctă, bazată pe principiul conservării unei imagini pozitive 20. Fiecare agent
politic, în cadrul unui act de comunicare, urmăreşte să obţină bunăvoinţa auditoriului şi îşi
modifică discursul în aşa fel încâtprobabilitatea generării unui răspuns pozitiv din partea
acestuia să nu scadă. Faptul că politeţea este o condiţie de la sine înţeleasă în interacţiunile
comune o face aproape insesizabilă în discursurile politice. Atunci când un om politic
anunţă creşterea taxelor, a şomajului sau începerea unui val de restructurări, este nevoit să
recurgă la formulări cât mai politicoase, de-a dreptul eufemistice, pentru a atenua
caracterul grav al conţinututlui propriu-zis. În plus, publicul este unul eterogen aşa că
politicianul trebuie să îşi aleagă registrul în care li se adresează cu mare atenţie.
În al doilea rând, autorii amintesc importanţa credibilităţii pentru eficienţa
discursului politic21. Sinceritatea sa cu iluzia acesteia este un aspect central al politicii în
sine. Un discurs este politic atunci când se autoevaluează ca fiind adevărat sau corect. Mai
mult decât orice alt tip de discurs, cel politic comunică versiunea corectă a unor fapte,
precum şi implicarea maximă a autorului în ceea ce priveşte veridicitatea conţinutului.
19
Irimiaş, George, op.cit.,pp.22 - 41
20
Antohi, S.,op.cit., pp.137-157.
21
Rybacki, Karyn C., Rybacki, Donald J., op.cit., pp. 317 - 329
 Mai putem identifica o serie de caracteristici ale discursului politic, care
evidenţiază natura sa persuasivă. Mai întâi de toate, există o amibiguitate lingvistică pe
care actorii politici o preferă, deoarece au impresia că aceasta este un veritabil instrument
de persuadare22.
Există o retorică a ambiguităţii, care porneşte de la ideea că un discurs suprasaturat
de sens oferă publicului o amplitudine opţională mult mai diversificată decât aceea dată de
un discurs precis, în care totul este ilustrat în alb şi negru. Într-un discurs în care vorbitorul
inserează termeni ambigui cu abilitate, există mai multe şanse ca un număr cât mai mare
dintre receptori să adere la ideile expuse şi să acţioneze în consecinţă. În plus, un astfel de
discurs lasă auditoriului impresia că este coparticipant la instaurarea de sensuri, ceea ce
este măgulitor. Mai mult decât atât, în domeniul politicului, un discurs care este precis,
exact, este şi mult mai uşor de contracarat, contraargumentele sunt mai uşor de formulat, în
timp ce un discurs ambiguu îşi lasă tot timpul loc de refugiu în cazul unei potenţiale reacţii
ofensive. Apoi, aşa cum am menţionat anterior, discursul politic are un caracter disimulat.
Interesele urmărite de oamenii politici sunt de multe ori neortodoxe sau vin în contradicţie
cu alte interese sau valori stipulate de ideologia politică pe care aceştia o reprezintă, aşa că
discursul are rolul de a le învălui în mister, de a lăsa neobservat ceea ce nu place şi de a
sugera ceea ce se aşteaptă. Caracterul disimulat al discursului politic este pus pe seama
efectului de imagine, în sensul că discursul trebuie să fie în concordanţă cu imaginea pe
care politicianul o are în percepţia publicului şi, mai mult decât atât, trebuie să întreţină
această imagine dacă nu chiar să o îmbunătăţească. Astfel, se modifică ordinea priorităţilor,
se atenuează anumite asperităţi şi se distorsionează anumite realităţi prezentate în
discursurile politice. Există totuşi şi nişte limite ale disimulării, în sensul că o discrepanţă
prea mare între ceea ce se afirmă şi ceea ce este în fapt, odată vizibilă, va fi puternic
sancţionată de auditoriu.
O altă particularitate a discursurilor politice este aceea că „se manifestă în arene”23.
Există spaţii sociale speciale în care relaţiile dintre participanţi depind de formule sau
strategii specifice mass media, de anumite cadre şi reguli simbolice. În acest câmp de
intenţii se intersectează acţiuni de tip comunicaţional, dramaturgic, axiologic, afectiv şi
practic.
Invocarea interesului uman este prezentă în discursurile politice poate mai mult
decât în oricare alt tip de discurs. Abordarea subiectelor care au o importanţă aparte pentru

22
Antohi, S.,op.cit., pp.137-157.
23
Săvulescu, Silvia, op.cit., pp. 13-62.
audienţă, folosirea cuvintelor şi frazelor personale, a numelor proprii, toate aceste elemente
au funcţia de a sensibiliza publicul prin crearea unui sentiment de solidaritate, de
apropiere, de identificare a acestora cu omul politic.
Campaniile electorale, care imită din ce în ce mai mult modelul unor campanii
publicitare, sunt un argument de neclintit când vorbim despre retorica specifică spaţiului
politic. Campania electorală este marcată de o supraexpunere a candidatului, prin utilizarea
mijloacelor specifice publicităţii comerciale. Imaginea şi vorbele sale ajung instantaneu la
cetăţean prin afişaj şi cumpărare de spaţii în media. Avem de-a face cu o asumare a
motivaţiei electorale de către omul politic. Acesta coboară între oameni şi le solicită votul,
fără a pretinde că urmăreşte altceva. Candidatul politic devine un produs ce trebuie
promovat. Îi sunt asociate idei, valori, simboluri vizuale, toate acestea sunt ambalate
frumos, păstrând coerenţă şi unitate cu ideologia politică şi sunt vândute prin intermediul
unui mesaj, care se vrea a fi o chintesenţă a programului politic, economic, social. El este
raţiunea pentru care un candidat sau un partid se află în competitie şi reprezintă argumentul
cel mai convingător care îi face pe alegători să voteze un candidat în detrimentul altuia.
Deci, un mesaj bun este cel care exprimă nevoile, interesele, preocupările şi aşteptările
unui număr cât mai mare de oameni.
Cuvântul, prin puterea şi efectele sale, prin iluziile pe care le construieşte în planul
realului, prin intermediul teatralităţii şi ambiguităţii, are capacitatea de a înclina balanţa.
Întrun regim politic democratic, unde actorul politic recurge la diverse tehnologii
comunicaţionale în scopul seducerii electoratului, cuvântul este perceput ca fiind unul
dintre principalele şi cele mai influente instrumente ale puterii24. Informaţia primită implică
un process de prelucrare cognitivă, de analiză criticã a mesajului, de corelare a experienţei
anterioare a individului, referitoare la candidat, cu argumentele conţinute în mesaj. Mesajul
candidatului poate fi acceptat chiar şi în lipsa unei motivaţii logice dacă individul capătă
credibilitate şi prezintă atractivitate. Prin încrederea acordată de alegători şi totodată prin
competenţa acestora, candidatul este investit cu credibilitate. Eficienţa mesajului este cu
atât mai mare cu cât nivelul de educaţie, statutul social, inteligenţa şi competenţa
profesională atribuite candidatului vor creşte. Şi, ca urmare a aprecierii acordate acestuia,
prin transfer de credibilitate, mesajul va fi considerat că deţine informaţii pertinente,
adevărate25.
Mesajele politice, ca instanţieri ale discursului ideologic, se plasează între două

24
Rybacki, Karyn C., Rybacki, Donald J., op.cit., pp. 317 - 329
25
Keith Brown (ed.), op.cit., pp. 188–197.
extreme: una dată de mesajele foarte elaborate, destinate elitelor, iar alta caracterizată de
mesaje directe, fruste, emoţionale, destinate maselor26. Indiferent de vocabularul folosit, ele
sunt structurate în jurul a două tipuri de teme: pozitive şi negative. De obicei, asemenea
publicitarilor, candidaţii se folosesc de teme pozitive pentru a-şi sublinia propriul program,
modul în care vor rezolva problemele curente cu care se confruntă ţara, şi fac apel la teme
negative pentru a se referi la contracandidaţii lor sau la cei aflaţi la putere în acel moment.
Astfel, o dihotomie eu/noi versus el/ei se poate observa în orice discurs politic. Este
interesant faptul că unii dintre candidaţi aleg să-şi structureze discursurile numai pe baza
unui limbaj şi a unor teme negative. Acest fapt poate avea două explicaţii: în primul rând,
folosirea unor termeni negativi creează o imagine grotescă a contracandidaţilor şi astfel
alegătorii au o singură alternativă, de a nu vota pentru aceştia şi de a-l alege pe cel care a
avut curajul să demaşte răul. Acest proces de discreditare a opoziţiei are un rol foarte
important în mesajele politice şi nu trebuie înţeleasă în sesn strict, de lansare a unor
acuzaţii sau injurii. Dimpotrivă, un om politic poate fi pus într-o lumină nefavorabilă prin
simpla neputinţă sau nepricepere de a răspunde unei provocări. În aceste situaţii, când sunt
vehiculate mesaje negative, este foarte importantă reacţia părţii care este lezată. În caz
contrar, percepţia electoratului şi a mass media va fi că dacă o afirmaţie nu este contestată,
fie este adevărată, fie candidatul nu este suficient de puternic pentru a se implica într-o
confruntare de argumente şi idei care să îl susţină, ceea ce îi condamnă practic întreaga
campanie27.
În al doilea rând, o analiză mai profundă poate dezvălui că un candidat care se
foloseşte numai de teme negative nu are de fapt niciun fel de program electoral. De obicei,
acei candidaţi care nu au nicio şansă folosesc cu preponderenţă mijloace negative în
discursurile lor. În schimb, temele pozitive sunt un mijloc folosit de candidaţi pentru a
atrage interesul alegătorilor. Aceştia vor să afle ceea ce le oferă candidaţii, nu ceea ce nu le
pot oferi oponenţii lor. De cele mai multe ori, electoratul cunoaşte care sunt punctele slabe
ale guvernării în care trăiesc şi care sunt neajunsurile unui anumit candidat. Ascultătorii
sunt interesaţi de soluţiile propuse şi, de obicei, votează pentru cele care par realizabile.
Politicienii încearcă, prin intermediul mijloacelor verbale, să creeze opinii sau
atitudini care să favorizeze realizarea propriilor ţeluri politice. Literatura de specialitate
identificã patru mituri fundamentale invocate adesea de mesajele politice, cu o deosebită
valoare retorică. Acestea sunt: mitul complotului sau al conspiraţiei, mitul salvatorului,

26
Săvulescu, Silvia, op.cit., pp. 13-62.
27
Antohi, S.,op.cit., pp.137-157.
mitul vârstei de aur şi mitul unităţii 28.Primul dintre acestea se se înscrie într-un climat
psihologic şi social de nesiguranţă, frică, angoasă. Oricare ar fi natura şi motivaţia aparentă
a conspiraţiei - complotul iezuit sau masonic, complotul vânzărilor de arme sau al
savanţilor lumii – pentru cei ce o conduc ea înseamnă satisfacerea unei nepotolite voinţe de
putere. Se construieşte un discurs amplu, agresiv, incriminant la adresa cuiva. Acest discurs
este preluat şi amplificat de toată mass-media, născându-se şi amplificându-se ulterior
curente pro sau contra. Mitul Salvatorului presupune mai întâi de toate accentuarea
mediocrităţii personajului şi a destinului său - este mediocru prin locul natal, prin mediul
social căruia îi aparţine, mediocru prin viaţa sa particulară. Eroul este un om simplu, un om
ca toţi ceilalţi. Mulţimile sunt astfel motivate, obligate chiar să se identifice cu el.
Mecanismul de identificare a unui destin individual cu destinul colectiv este principiul care
tronează în discursul politic al Salvatorului. El are o autoritate născută din carsimă.
Identificăm aici trei momente cruciale: există un timp al aşteptării şi al chemării unui
Salvator, apoi un timp al prezenţei Salvatorului, pentru ca în final să avem un timp al
amintirii, în care figura sa, proiectată în trecut se va modifica în conformitate cu
mecanismele selective ale memoriei. Salvatorul poate lua şi imaginea „protectorului”: el
are misiunea să calmeze lucrurile, să instaleze încrederea, să înfrângă ameninţările răului.
Mitul vârstei de aur reprezintă invitaţia la persistenţa unui ritm de viaţă, la intimitatea
protectoare a unui grup social închis, solidar, strict ierarhizat. Sunt viziuni ale unui prezent
şi ale unui trecut definit în funcţie de ceea ce a fost sau de ceea ce se consideră a fi fost. Cu
o periodicitate (mai mult sau mai puţin exactă) de patru sau cinci ani - în campaniile
electorale - revine în discursul politic invocarea perioadei interbelice, un fel de vremuri de
glori ale deschiderii culturale, ale civilizaţiei, ale democraţiei, ale simţului civic. Mitul
unităţii exploatează necontenitul efort al omului de a impune o voinţă unică şi ordonată.
Putem vorbi astfel de existenţa unei unităţi către care unii aspiră - fie ea o unitate
administrativă sau organizaţională (NATO, UE), o unitate spirituală sau a opiniilor - având
convingerea unor avantaje, în timp ce alţii se ţin cu încăpăţânare deoparte, puternica lor
individualitate permiţându-le acest lucru. Aceste două tendinţe dau naştere, bineînţeles, la
două tipuri de discurs politic: unul centrat pe argumentarea nevoii de unitate, altul care
accentuează importanţa păstrării individualităţii şi dezavantajele aderării la aceste
organisme.
Alături de mit, metafora are o funcţie persuasivă deosebită în mesajele care
alcătuiesc discursul politic. Metafora se construieşte în jurul unor echivalenţe speciale în
28
Keith Brown (ed.), op.cit., pp. 188–197.
care criteriul analogiei dintre cei doi termeni metaforici se subordonează principiului
expresivităţii. Metafora este de două feluri: poetică şi argumentativă29. Diferenţa dintre cele
două este de natura finalităţii specifice fiecăreia dintre ele: cea poetică are o finalitate
estetică, în timp ce metafora argumentativă este persuasivă, în sensul că ea furnizează
informaţii solide asupra semantismului limbii. Acestea din urmă aduc după sine o judecată
de valoare ce exercită asupra interlocutorului o presiune mult mai puternică decât
exprimarea literală a aceleiaşi judecăţi. În retorica politică, se poate vorbi despre două
aspecte: pe de o parte, metaforele sunt utilizate pentru a stârni un răspuns emoţional,
afectiv, puternic din partea auditoriului şi, pe de altă parte, metaforele sunt cele care
furnizează informaţia şi cadrul necesare pentru înţelegerea viziunii propuse prin
intermediul discursului. Există aşa-numitele metafore-cheie şi analogiile care oferă,
simultan, un model de înţelegere a vieţii politice şi un limbaj adecvat pentru a o descrie.
Eufemismul este o altă figură retorică foarte utilizată de către oamenii politici în
discursurile lor. În acelaşi timp, este şi cea mai criticată dintre acestea, în măsura în care se
consideră că astfel discursul alunecă destul de uşor în minciună30. Eufemismul constă în
înlocuirea conştientă de către locutor a unei expresii lingvistice cu sens sau conotaţie
negativă prin alta, neutră sau pozitivă, pentru a se evita producerea unui efect negativ.
Discursul politicianului eufemizează prezentarea propriilor acţiuni, evitând formulele care
l-ar pune într-o lumină negativă şi care, mai ales, ar trezi sentimente de ostilitate în public,
alegători etc. Când preşedintele unei ţări numeşte criza financiară ca pe o „perioadă de
tranziţie”, încearcă să îşi îmbuneze publicul faţă de un context negativ de care poate fi
făcut cu uşurinţă responsabil.
Esenţa oricărui mesaj electoral este însă sloganul. Acesta exprimă în câteva cuvinte
poziţia unui candidat şi îl individualizează de contracandidaţi. Puţini ştiu că etimologia
cuvântului „slogan” este reprezentată de fapt de două cuvinte, şi anume „Sluagh-Ghaien”,
cuvinte ce alcătuiau strigătul de luptă al unul clan scoţian31. Aşadar, sloganul nu se rezumă
la a fi un fel de etichetă pe care un om politic şi-o însuşeşte pe întreaga perioadă a
campaniei, ci are şi rolul de anima electoratul, de a îl mobiliza şi de a îl seduce. Sloganul
este cel care vorbeşte despre omul politic ca persoană şi despre persoană ca om politic.
Pentru că o bună corelare între personajul electoral şi sloganul său este în mod cert unul
dintre cele mai importante elemente care îi clădesc credibilitatea.

29
Rybacki, Karyn C., Rybacki, Donald J., op.cit., pp. 317 - 329
30
Antohi, S.,op.cit., pp.137-157.
31
Săvulescu, Silvia, op.cit., pp. 13-62.
 Există o serie de condiţii pe care trebuie să le respecte un slogan electoral pentru a
fi persuasiv, reguli preluate de la sloganurile publicitare. În primul rând, trebuie să fie
scurt32. Orice text care se vrea a fi memorabil nu trebuie să aibă mai mult de opt-zece
silabe. Spre exemplu, „Să trăiţi bine!” este un slogan scurt, eficient, care a rămas cu
siguranţă viu în memoria multora dintre noi. În al doilea rând, un slogan electoral eficient
trebuie să fie sonor, adică uşor de reţinut. El trebuie să fie alcătuit din cuvinte comune, dar
de impact, să nu conţină cacofonii sau prea multe consoane. Se pot folosi cu uşurinţă
calamburile şi aliteraţiile. El trebuie să aibă ritm, pentru a putea fi scandat cu uşurinţă.
Sloganurile electorale pot fi deci comparate şi clasificate şi din punct de vedere prozodic,
multe dintre ele adoptând o formulă ritmică regulată. Un slogan trebuie nu doar să „spună”
bine, ci să şi sune bine. În plus, spre deosebire de sloganurile publicitare, care de foarte
multe ori plonjează benevol în ambiguitate, cele electorale trebuie să fie complete şi
închise din punct de vedere semantic. Adică să nu lase loc adversarilor să îl interpreteze
sau să îi găsească o serie de conotaţii negative. El trebuie să exprime tot ceea ce este de
exprimat, fără a lăsa portiţe sau goluri semantice. O altă condiţie care ar trebui respectată
în formularea sloganurilor politice este adaptarea lor la momentul şi contextul istoric. El
trebuie să fie în pas cu vremurile, să facă referire la nevoi şi aşteptări prezente, să
corespundă unor valori care nu aparţin de domeniul trecutului. Originalitatea nu trebuie
nici ea să lipsească sloganurilor electorale. Până la urmă, el este elementul care
individualizează candidaţii. Nu trebuie deci să fie banal, comun, să se confunde în
mulţimea enunţurilor emise în timpul campaniei.
Sloganurile electorale sunt structurate în jurul unor cuvinte emblematice,
rezumative. Simple semnale declanşatoare de comportamente stereotipe – indignare,
adeziune, entuziasm etc. –, aceste cuvinte funcţionează adesea mai eficient decât
discursurile articulate, argumentate, nuanţate. Comunicarea politică are loc prin simple
semnale de recunoaştere, prin mărcile afective pe care acestea le transmit 33. Cuvintele
„linişte”, „schimbare”, „reformă” au asemenea proprietăţi. Funcţionalitatea cuvintelor-
cheie din sloganuri e incontestabilă; nu se poate însă preciza că reuşita li se datorează în
totalitate.
Dincolo de toate aceste artificii retorice, strategia principală a discursului politici
rămâne aceea de a transfera referirea la actul esenţial al votului în planul subînţelesului, în

32
Săvulescu, Silvia, op.cit., pp. 13-62.
33
Antohi, S.,op.cit., pp.137-157.
presupoziţii sau implicaţii. Discursul evită îndemnul direct, verbul fiind de cele mai multe
ori omis. Destinatarului îi rămâne sarcina de a îl reconstitui fie din structura fragmentară a
propoziţiei, fie chiar din contextul situaţional. Uneori codul lingvistic se combină cu cel
nonlingvistic, complementul verbului fiind înlocuit de o imagine: fotografia candidatului
sau semnul electoral al partidului.

Сɑpitolul II.
Contextul politic în Bɑnɑt şi Trɑnsilvɑniɑ sec XIX

2.1. Stɑtutul politic ɑl Trɑnsilvɑniei şi ɑl Bɑnɑtului în sec XIX

În toamna anului 1849, odată ce revoluţia lua sfârşit, Imperiul austriac, s-a văzut
pus în faţa a două probleme capitale pentru soarta sa şi a popoarelor din cuprinsul său34:
 pe termen scurt, restabilirea cât mai rapidă a păcii şi ordinii interne, a
stabilităţii statale,
34
Pop, I. Aurel, Nagler, Thomas, Andras, Magyari, Istoria Transilvaniei, Bucureşti, Academia Română, 2006,
pp. 311 - 356
  iar pe teremen lung, identificarea unor formule de organizare care să
prevină repetarea unei viitoare revoluţii.
În soluţionarea acestor chestiuni, Curtea de la Viena, pleca, pe de o parte, de la
premise că marele grad de libertate, conferit în mod neaşteptat societăţii, de răsturnările
revoluţionare provocase, în cele din urmă, doar disfuncţii şi necazuri.
Tendinţele naţionale ale popoarelor din Imperiu lăsate să se manifeste liber în
condiţiile revoluţiei conduseseră la conflicte ireductibile, imposibil de rezolvat prin
compromisuri acceptabile în mod reciproc în cadrele propuse de mişcările respective.
Pe de altă parte conducătorii monarhiei erau conştienţi de faptul că proasta situaţie
de dinaintea revoluţiei fusese cauza izbucnirii acestia, cea ce conducea la ineea nevoi
schimbărilor, a modernizări şi reformelor, prin acele metode şi în acele domenii ale vieţi
publice care să nu afecteze stabilitatea politică indispensabilă imperiului, dar şi co-
existenţa paşnică a distinctelor component ale acestuia.
În plan politic, al conducerii statului şi al controlului aplicat societăţii, întreaga
puterea se concentra în mâna organelor central. Conducerea era exercitată exclusive de sus
în jos, iar societatea nu participa aproape cu nimic la luarea deciziilor.
Din punct de vedere al cadrului instituţional ce fixa principiile de guvernare, se
poate menţiona faptul că în perioada martie 1849 – decembrie 1851 a rămas formal în
vigoare constituţia imperial acordată de Curte în focul revoluţiei, cu dispoziţii liberale de
tipul dreptului de auto guvernare limitată al provinciilor ori al principiului egalităţii în
drepturi a tuturor naţionalităţilor.
Aceasta nu a fost însă aplicată integral niciodată, iar în decembrie 1851 a fost
abrogată. Până în 1860 imperiul nu a mai avut constituţie fiind guvernat în baza câtorva
principia fixate de puterea central, interpretate şi aplicate în mod arbitrar de aceasta35.
Din punct de vedere administratic imperiul se diviza în provincii de coroană,
dependente direct de Viena, precum36: Boemia, Galiţia, Dalmaţia, Ungaria, Transilvania,
Banatul, Bucovina etc.
Liderii revoluţiei române din Transilvania a căror principală revendicare de la 1848
– 1849 fusese gruparea românilor din monarhie întro unică entitate politică subordonată
direct Vienei erau profund nemulţumişi de situţia nouă, aceştia protestau în memorii
adresate autorităţilor imperiale. Respingerea acestora a provocat frustrări dând naştere
sentimentului că roadele victoriei repurtate alături de austrieci le-au fost furate.
35
Jinga, Victor, Probleme fundamentale ale Transilvaniei, Ediția a II-a, Editura Muzeul
Județean de Istorie, Brașov, 1995, pp. 267 - 298
36
Pop, I. Aurel, Nagler, Thomas, Andras, Magyari, op.cit., pp. 311 - 356
 Provinciile erau la rândul lor împărţite în cercuri ori districte ( 6 şi mai târziu 10 în
Transilvania, 5 în Banat), iar acestea în subcercuri (în Transilvania existau 79). Se desfiinţa
în acest fel vechea divizare în comitate. Pe aceiaţi limie a uniformizări politico –
administrative se înscria desfiinţarea regimentelor grănicereşti din Transilvania, nu şi din
Banat, şi a zonelor de administraţie specială militară (anul 18521) dar şi limitarea
autonomiei săseşti.
Între măsurile de modernizare a vieţii publice şi administraţiei remarcăm:
introducerea unui nou sistem fiscal ce se baza pe egala suportare a sarcinilor publice
(existau impozite directe, pe casă, pământ, venit dar impozite indirecte pe articolele de
consum). Iniţierea unui modern sistem judiciar se realiza prin separarea justiţiei de
administraţie (1850), prin introducerea noii proceduri penale şi a codului civil austriac
(1852 – 1853).
În domeniul confensional regimul va duce o politică de promovare a catolicismului,
care era de altfel religia majoritară în imperiu, în concepţia de a conferi un suplimentar
liant alături de loialismul dinastic şi germanizarea administraţiei, unităţii spirituale a
monarhiei. Jumătatea greco – catolică a populaţiei române din Transilvania va beneficia şi
ea de această politică prin ridicare episcopiei unite din Blaj la rangul de mitropolie în anul
1853. Acest act oferea bisericii greco – catolice ardelene independenţă şi prestigiu sar şi
posibilităţi mai ridicate de promovare a intereselor naţionale pe tărâm şcolar şi
confensional.
În plan social şi economic, ceea mai importantă reformă se concretiza prin
decretele de desfiinţare a iobăgiei din anul 1853 (pentru Ungaria şi Banat) şi din anul 1854
pentru Transilvania.
Consfinţind prevederile legale de emancipare a ţărănimii votate de către dieta
Ungariei şi ceea a Transilvaniei la 1848, noile prevederi încercau să soluţioneze dificilele
probleme practice legate de aplicare prevederilor respective. Foştii iobagi erau
împropirietaţi pe loturile pe care le deţineau punându-se în acest fel bazele procesului de
formare a unei proprietăţi funciare mijlocii în Transilvania.
Beneficiari principali ai acestui proces erau ţărani români, cei mai numeroşi iobagi
din perioada anterioară. În acelaşi timp jelerii, ţărani fără pământ în folosinţă, sunt şi ei
emancipaţi prin despăgubire de servituţiile feudale urmând să intre în relaţii contractuale
cu deţinătorii de proprietăţi funciare37.

37
Jinga, Victor, op.cit., pp. 267 - 298
 S-au creat astfel premisele unei dezvoltări de tip capitalist în Transilvania. În
agricultura ei structurată relativ echilibrat pe 3 segmente ale binomului proprietate funciară
– forţă de muncă: menţinerea unei mari proprietăţi; formarea unei proprietăţi mijlocii şi
nici viabile; disponibilizarea unei proletariat agricol a cărui forţă de muncă va fi absorbită
pe primele două segmente, de minerit şi industrie, iar mai târziu de emigrarea în România
ori în America. Această reformă agrară înfăptuită cu un deceniu mai înainte decât ceea a lui
Al. I. Cuza a reusit să evite procesul de divizare generalizată al proprietăţii ţărăneşti din
vechiul regat şi chiar să evite mai ridicări ţărăneşti.
Putem aprecia că organizarea nouă de stat şi reformele introduse în această
perioadă deşi s-au produs fără concursul societăţii şi uneori chiar în opoziţie deschisă cu
aceasta, au constituit pentru Transilvania un categoric pas înainte în sensul mdernizării
generale, a societăţii şi a statului. Aceasta atât în raport cu sistemul pre-modern cât şi
perioada scurtă a puterii revoluţionare. Sub anumite aspecte, în mod paradoxal, regimul
Bach, nu a făcut decât să consolideze unele schimbări prefigurate la 1848, evident, cu
mijloace total distincte dar şi cu rezultate mai sigure.
Aceasta nu a semnificat însă co a reuşi pe deplin. Guvernarea prin instrucţiuni
secrete trimise de la Viena funcţionarilor străini, faptul că împăratul putea să emită şi
revoace hotărâri fără niciun control al eficienţei acestora din partea societăţii făcea ca
profesionalismul aparatului adminsitrativ să fie anulat de arbitrariul şi provizoratul inerente
oricărui sistem centralizat şi absolutist. Lipsa transparenţei politice şi a participării
cetăţenilor la soluţionarea probelemelor vieţii publice ducea întotdeauna, la o proastă
funcţionare a sistemului politic ce întreţine astfel de practici. În anii 1859 – 1860 au
determinat sfârşitul regimului Bach.
Înfrângerea militară suferită de Austria în războiul cu Sardinia şi Franţa din anul
1859, soldată cu pierderea Lombardiei, îl convingea pe împărat că regimul politic introdus
în perioada 1849 – 1851 nu reuşise să asigure condiţiile necesare dezvoltării imperiului.
Pentru ca actul guvernării să devină eficient, iar nemulţumirile interne să nu pună în
pericol stabilitatea statului, era nevoie să se găsească modalităţile prin care societatea să fie
cooptată la luarea deciziilor.
Diploma din octombrie 1860 şi patenta din februarie 1861 erau cele două acte cu
valaore constituţională emise de împărat care statua noua organizare a imperiului, în mod
sigur una liberală în raport cu perioada interioară. Conform lor era restabilită autonomica
provinciilor istorice ale monarhiei ce îşi redobândeau instituţiile şi aptitudinile în materie
de politică şi administraţie locală. Pentru Transilvania, se reînfiinţa Cancelaria Aulică de la
Viena, noul guberniu era alcătuit din personalităţi ale provinciei, se restabileau vechile
unităţi administrative, comitatele, iar din 1863 era convocată dieta38.
În faţa noilor perspective ce se deschideau, elitele româneşti din Transilvania
reacţionează printr-o activitate politică energică ale cărei ecouri se răsfrângeau în toate
straturile societăţii. Liderii ardeleni subscriau formula federalismului istoric, concretizată
prin autonomia Transilvaniei.
La fel procedau şi bănăţeni care, în faţa perspectivei unirii Banatului la Ungaria,
optau şi ei pentru idea autonomiei provinciale. Înpăratul însă consecvent ideii restaurării
entităţilor politice şi administrative consacrate de experienţa istorică şi, în acelaşi timp,
dorind să anuleze măsurile punitive la adresa Ungariei din perioada absolutistă, readucea
Banatul la comitatele din Partium sub autoritatea Pestei.
În situaţia creată românii din Ungaria se orientau, în general, în direcţia participării
la viaţa politică susţinâdu-şi în acest cadru programul naţional. Mai rezervaţia în acest sens
al participării erau o parte din bănăţeni (Andrei Mocioni), cei din Zarand (Iosif Hodoş).
În alegerile pentru dieta maghiară organizate în anul 1861, românii din Ungaria
izbuteau să obţină 19 locuri de deputaţi, la care se adaugau cei patru reprezentanţi ai Casei
Magnaţilor, camera superioară din parlamentul maghiar. Guvernul de la Pesta numise şi el
patru români în funcţia de comiţi supremi, în comitate locuite majoritar de populaţie
română.
În Transilvania revendicările româneşti exprimate printr-un memoriu din decembrie
1860 vizau recunoaşterea juridică a egalităţii naţiunii române cu celelalte naţiuni, numirea
unui român în postul de cancelar al Transilvaniei, introducerea limbii române ca limbă
oficială, dieta aleasă pe baze cât mai largi, congres naţional.
Revendicările politice, au fost reluate cu ocazia conferinţelor naţionale desfăşurate
în perioada 1861 – 1863. Se structura în acest fel o mişcare politică organizată, coerentă,
expresie mai ales a elitei intelectuale laice ce tindea să ia locul elitei bisericeţti cu privire la
conducerea luptei naţionale. Ca şi în cazul maghiarilor, programul politic românesc mergea
în descendenţa celui de la 184839.
În Transilvania, în faţa opoziţiei maghiare, regimul putea să se bazeze pe saşi,
orientaţi în mod tradiţional spre Viena şi pe români, care datorită situaţiei lor de
inferioritate politică, de până în acel moment, aveau doar de câştigat din modificările
preconizate.

38
Pop, I. Aurel, Nagler, Thomas, Andras, Magyari, op.cit., pp. 311 - 356
39
Pop, I. Aurel, Nagler, Thomas, Andras, Magyari, op.cit., pp. 311 - 356
 Dat fiind faptul că noile organe de conducere, în primul rând dieta, erau alese pe
baze reprezentative, Viena putea fructifica acest sprijin românesc doar dacă stabilea
dispoziţii electorale cât mai democratice, de natură a pune în valoare numărul ridicat al
românilor.
În anul 1863, în accord cu situaţia generală din Europa în aceea perioadă, dreptul de
vot urma să nu se mai bazeze pe aparteneţa la un grup social privilegiat, cea ce în
Transilvania distrugea sistemul „celor trei naţiuni”40 beneficiare ale drepturilor politice, ci
pe capacitate intelectuală şi avere, pe contribuţia adusă de fiecare la susţinerea societăţii,
exprimată în cuantumul impozitului plătit. Era ridicată problema nivelului la care urma să
fie stabilit censul ce condiţiona dreptul de vot.
O variantă era ca acesta să fie unul ridicat, soluţie adoptată în general în ţările cu o
structură socială şi economică înapoiată, aflate la începtul schimbărilor liberale, în idea că
marea masă a populaţiei nu era încă capabilă să participe la viaţa politică.
O altă variantă era ceea a censului scăzut, care în ţări de factura celor evocate
favoriza de obiecei autoritarismul puterii centrale, în ciuda apartenenţei sale democratice.
Al. I. Cuza, la 1964, în Principatele Române sau Viena în 1863 în Transilvania, reduceau
censul nu atât dintr-un reflex democratic cât din oportunitate politică 41: neputându-si
asigura concursul elitei politicce (boerimea conservatoare, şi boerimea maghiară) făceau
apel la o masă mai largă de alegători în concepţia c aceasta va fi mai cooperantă cu
puterea. Bineânţeles, se putea pune întrebarea în ce măsură o asemenea lărgire subită a
dreptului de vot avea capacitatea de a asigura o bază reală de sprijin şi reprezentativitate
regimului ce o înfăptuia?42 Dacă noii alegători nu reprezentau o forţă politică reală, matură
sub raport social şi economic, ci doar o masă de manevră în mâinile unui regim lipsit de
susţinere din partea clasei politice, succesul putea fi unul de durată.
Dieta şi-a desfăşurat activitatea în două sesiuni în perioada 1863 – 1864,
materializând cele mai importante puncte ale programului românesc prin intermediul a
două prevederi legale: legea cu privire la îndreptăţirea egală a naţiunii române şi a
confesiunilor sale şi legea ce consacra lromâna drept limbă oficială în Transilvania alături
de maghiară şi germană. În afara acestor acte cu caracter preponderent politic, reparatoriu,
Dieta, în baza colaborării româno – săseşti ambiţiona constituirea unui parlament local
veritabil, luând în dezbatere înfiinţarea unui Tribunal Suprem al Transilvaniei.

40
Jinga, Victor, op.cit., pp. 267 - 298
41
Jinga, Victor, op.cit., pp. 267 - 298
42
Pop, I. Aurel, Nagler, Thomas, Andras, Magyari, op.cit., pp. 311 - 356
 La scara imperiului însă, sprijinul acordat regimului de către naţionalităţi cum erau
români, saşii ori rutenii se dovedea insuficient în condiţiile în care cehii, croaţii şi ungurii
îşi menţineau opoziţia. Pentru a nu rămâne în impas, Viena lua în considerare o altă
formulă de organizare a monarhiei. Aceasta se baza oe colaborarea cu ungurii care
reprezentau cel mai semnificativ partener susceptibil a oferi o solidă bază guvernării prin
elita lor politică predominantă nobiliară. În anul 1865, ministrul – preşedinte Schmerling
era demis şi începeau negocierile ce se finalizau în 1867 prin instituirea regimului dualist.
Pentru Transilvania, prima consecinţă vizibilă a acestei re-orientări a politicii
vieneze o constituia închiderea lucrărilor dietei de la Sibiu. Iniţial programată în octombrie
1864, aceasta este dizolvată în septembrie 1865. Tot atunci era convocată la Cluj o nouă
Dietă al cărei obiectiv anunţat era dezbaterea problemei unirii cu Ungaria, una din
solicitările de bază formulate de unguri la tratativele cu Ungaria.
Mişcarea politică românească suporta cu dificultate acest prim şoc înregistrat la
finele anului 1865. După succesele din 1863 şi 1864, dezamăgirea era mult mai profundă.
Aceasta a fost însoţită şi de o anume derută în privinţa liniei de urmat în viitor. O parte a
liderilor, mai ales Şaguna, se orienta spre o politică mai conciliantă, de acceptare a noului
cadru politic în schimbul obţinerii unor avantaje de natură practică pentru român, a unui
minimum de autonome culturale şi naţionale, mai ales la nivelul instituţiilor bisericeşti şi
şcolare.
Alţi fruntaţi români, precum George Bariţiu ori Ioan Raţiu, intelectuali laici ce
ajungeau în acel moment să domine în conferinţele naţionale ale elitei româneşti, refuzau
să accepte noile prevederi politice, contestau, din principiu legalitatea lor şi respingeau
orice şansă de compromis în această privinţă. Prefigurând tactica pasivistă aceştia s-au
manifestat îndeosebi prin proteste solemne adresate direct împăratului aşa cum a fost
memoriul din decembrie 1866 unde se solicita autonomia Transilvaniei43.
Instaurarea dualismului politic, în anul 1867, reprezenta şi pentru învăţământul din
Banat un important punct de răscruce pentru că trecerea de la organizarea statală
multinaţională şi multiculturală de tip hasburgic, la cea naţională maghiară, se reflecta şi în
legislaţia şcolară.

43
Pop, I. Aurel, Nagler, Thomas, Andras, Magyari, op.cit., pp. 311 – 356.