Sunteți pe pagina 1din 38

Vaccinologia

În diferite situaţii este necesară ameliorarea activităţii sistemului imun al animalului;


aceasta poate include stimularea sistemului imun normal pentru a întări protecţia şi
înlăturarea factorilor imunosupresori. Diferitele tipuri de imunopotenţatori diferă în funcţie
de origine, mod de acţiune şi utilizare.

Adjuvanţi

Adjuvanţii (imunopotenţatoarele), sunt compuşi care adăugaţi la vaccinuri, cresc


imunogenitatea antigenului, prin augmentarea răspunsului imun umoral faţă de acesta. Unii
adjuvanţi stimulează de asemenea răspunsul imun celular. Avantajul urmărit prin includerea
unui adjuvant în vaccin posibilitatea diminuării cantităţii de antigen necesare. Alegerea
adjuvantului pentru un anumit tip de vaccin trebuie să se bazeze pe date experimentale legate
de testare, natura antigenului şi doza de administrat, calea de administrare şi eventualele
contraindicaţii.

Adjuvanţi convenţionali

Adjuvantul Freund. Cu toate ca mult timp adjuvantul Freund a reprezentat standardul


"de aur" în domeniul adjuvanţilor, popularitatea sa este în continuă descreştere, datorită
efectelor sale secundare, în special apariţia la locul de inoculare a unor leziuni
granulomatoase. La păsări, inocularea de antigen asociată cu adjuvant Freund complet duce
la o miozită granulomatoasă persistentă, în contrast cu miozita interstiţială tranzitori,
constatată la inocularea aceluiaşi antigen în combinaţie cu ser fiziologic. Nu rareori aceste
leziuni sunt complicate prin abcedare chiar după 16 săptămâni.
Investigaţiile efectuate pe şoareci, iepuri şi capre, viz ând evaluarea comparativă a
câtorva adjuvanţi, printre care şi adjuvantul Freund complet, au demonstrat că titrul crescut
de anticorpi obţinut în cazul utilizării acestuia din urmă este întotdeauna însoţit de o reacţie
inflamatorie foarte pronunţată, care nu justifică utilizarea sa în practică.
Hidroxidul de aluminiu. Sărurile de aluminiu sunt precipitate insolubile,
asemănătoare unor geluri, de hidroxid de aluminum (Alhydrogel®), fosfat de aluminiu sau
alum şi se folosesc în suspensie apoasă. Antigenul este legat de aceşti adjuvanţi prin
interacţiuni electrostatice. Cantitatea permisă de săruri de aluminiu în produsele biologice
respectiv vaccinuri este de 0.85-0.125 mg/doză. Studii clinice au demonstrat că aluminiul
creşte antigenitatea unor vaccinuri cum ar fi toxina difterică sau tetanică. S-a observat că
toxinele adsorbite pe aluminiu sunt mult mai eficace dec ât cele neadjuvantate, pentru
imunizarea primară dar nu şi cea secundară la om. Cu toate că adjuvanţii conţin ând aluminiu
s-au dovedit a fi siguri în majoritatea cazurilor, au fost asociaţi uneori cu reacţii locale grave
de tipul eritemului, nodulilor subcutanaţi sau hipersensibilităţii de contact.
Sărurile de aluminiu induc un răspuns puternic din partea limfocitelor Th2, efectul de
depozit este moderat dar facilitează inducţia minimă a limfocitelor T citotoxice. Totuşi,
aceste mecanismele de acţiune selective nu sunt bine înţelese. Desorbţia antigenului de pe
particulele de sare de aluminiu este rapidă în contact cu lichidul interstiţial, suger ând că
eliberarea susţinută de antigen din depozit nu contribuie semnificativ la efectul de adjuvant
al compusului de aluminiu. Cu toate acestea, adsorbţia antigenului pe sărurile de aluminiu
poate duce la o concentraţie locală crescută a antigenului locul inoculării şi să faciliteze
astfel preluarea sa de către celulele prezentatoare de antigen. O altă posibilitate de
augmentarea a rărpunsului imun de către compuşii de aluminiu poate consta în stimularea
directă sau indirectă a celulelor dendritice, activarea complementului şi prin inducerea şi
eliberarea de chemokine.
Hidroxidul de aluminiu are inconvenientul de a stimula slab imunitatea celulară, fiind
de aceea ineficient în asociere cu vaccinuri faţă de boli în care această latură a sistemului
imun asigură majoritar protecţia (boli virale, micobacterioze, micoze, protozooze
intracelulare). Gelul de hidroxid de aluminiu, utilizat ca adjuvant pentru vaccinuri, prezintă
capacitate hemolitică, variabilă în funcţie de cantitatea de gel administrată. Această activitate
scade pe măsură ce creşte concentraţia de fosfat în soluţia de spălare a gelului. Capacitatea
hemolitică este însă corelată pozitiv cu capacitatea adsorbantă a gelului de hidroxid de
aluminiu, rezultând că prin controlarea capacităţii adsorbante s-ar putea reglementa şi
puterea hemolitică a adjuvantului.

Adjuvanţi neconvenţionali

Posibilitatea augmentării răspunsului imun cu inducerea concomitentă de efecte


secundare minime este esenţială pentru ca un adjuvant să fie corespunzător. Evaluarea
comparativă a unor adjuvanţi convenţionali (adjuvantul Freund complet şi incomplet,
hidroxidul de aluminiu) şi a altora neconvenţionali (monofosforil lipidul, ADN) pentru
capacitatea lor de a augmenta răspunsul imun umoral faţă de un antigen standard (antigenul
de suprafaţă al virusului hepatitei B, de ex.) şi efectele locale, a demonstrat că potenţialul
stimulator maxim şi efectele secundare locale minime le-a avut amestecul de gel de aluminiu
şi ADN. Estimarea eficienţei taurinei, litiului sau saponinei, comparativ cu fluorura de sodiu
a demonstrat că titrul maxim de anticorpi după imunizarea digestivă s-a observat în cazul
saponinei, acesta fiind elevat comparativ cu cel indus de antigen în asciere cu fluorura de
sodiu. Nici taurina şi nici litiul, cu toate că au determinat titre crescute comparativ cu
antigenul singur, nu au indus nivele comparabile cu cele menţinate anterior. Aceste rezultate
sugerează disponibilitatea saponinei sau a fluorurii de sodiu ca adjuvant pentru antigenele
administrate pe cale digestivă.
Lipopeptidele reprezintă adjuvanţi de ultimă generaţie, agreaţi datorită structurii lor
chimice convenabile acestei funcţii. Astfel de lipopetide pot fi: Pam3Cys-Ser-(Lys)4 (PCSL),
conjugatul P-Th1, format din lipopeptidul P3CS cu epitopul Th1 al limfocitului T-helper şi
conjugatul P-Th2 al lipopeptidului P3CSS cu epitopul Th2 al limfocitului T-helper.
Testarea adjuvanţilor de tipul nanoparticulelor este din ce în ce mai răsp ândită.
Adjuvanţii de acest tip sunt biocompatibili şi stabili, bazaţi pe nanoparticule lipidice solide
cu suprafaţa modificată (SLN), obţinute din parafină sau gliceride biodegradabile şi care se
amestecă pur şi simplu cu antigenele înainte de administrare. Diferite formule de astfel de
adjuvanţi au fost bine tolerate în culturi celulare de fibroblaste şi macrofage umane.
Imunizările efectuate pe pui folosind antigen Mycoplasma bovis şi IgG murin, în combinaţie
cu diferite formule de adjuvantare utiliz ând nanoparticule, au dus la o producţie semnificativ
crescută de anticorpi specifici, at ât în răspunsul imun primar cât în cel secundar. Comparativ
cu adjuvantul Freund complet, acesta a indus nivelele cele mai ridicate pentru IgG murin.
SLN cu diametrul particulelor peste 100 nm au exprimat o activitate clară de adjuvantare, în
timp ce particulele SLN cu dimensiuni sub 100 nm, în diferite concentraţii, au manifestat o
activitate de adjuvantare mai redusă. Din punct de vedere al reacţiilor locale, rezultatele
examinărilor microscopice pledează cert pentru SLN în comparaţie cu adjuvantul Freund
complet.
Imiquimod şi resiquimod, care fac parte din grupa imidazoquinolonelor modifică
răspunsul imun şi induc sinteza de citokine in vitro şi in vivo. Aceşti compuşi s-au dovedit a
avea o activitate antivirală şi antitumorală puternică, exercitând şi un efect de adjuvant
pentru vaccinarea cu antigene proteice. Imiquimod creşte numărul şi statusul de maturitate al
celulelor dendritice în ganglionii limfatici care drenează zona inoculării, amplifică
răspunsurile mediate de limfocitele T CD4(+) şi CD8(+) antigen specifice, determinate prin
expansiune clonală, precum şi cantitatea şi cinetica producţiei de citokine, atât în ganglionii
limfatici cât şi în splina animalelor după vaccinare. O creştere substanţială în producţia de
IFN-gamma, în comparaţie cu IL-4 sugerează o conversie a răspunsului imun către
predominanţa limfocitelor Th1. Analogul resiquimod a avut un efect redus de aproximativ de
zece ori, comparativ cu imiquimod, dar orientat în aceeaşi direcţie. Aceste studii sugerează
că ambii compuşi pot fi adjuvanţi adecvaţi pentru vaccinurile ADN care necesită inducerea
unor răspunsuri T citotoxice puternice.
Microparticulele de amidon poliacrilat au fost conjugate cu toxina difterică (CRM197),
în scopul utilizării ca adjuvant pentru vaccinarea pe calea mucoaselor la şoareci. Acest
adjuvant şi-a atins scopul doar la administrarea perorală a vaccinului conjugat.
Factorul citotoxic necrozant al tumorilor 1 (CNF1), existent în E. coli uropatogen face
parte din familia de factori de activare a Rho GTP-azelor (Rho guanin trifosfatazelor), care
creşte răspiunsul imun la ovalbumină, atât la nivel local (mucoase) cât şi sistemic.
Manipularea proteinelor Rho oferă posibilitatea unei noi abordari pentru obţinerea de noi
adjuvanţi pentru vaccinurile cu cale de administrarea pe mucoase.
AS02A, un adjuvant care conţine monofosforil lipid A (MPL), QS21 şi o emulsie ulei-
în-apă, a indus un răspuns rapid şi viguros faţă de antigen, atât la nivel umoral cât şi al
limfocitelor T helper (Th1). Cu toate că AS02A induce reacţii locale şi generale mai frecvent
decât alţi adjuvant, totuşi posibilităţile sale imunomodulatoare şi profilul de securitate au dus
la acceptarea sa ca adjuvant potenţial pentru vaccinurile subunitare.
Conductivitatea, vâscozitatea şi rata de eliberare a antigenului variază în limite largi
cu echilibrul hidrofil/hidrofob al emulgatorilor utilizaţii pentru omogenizarea adjuvantului
cu antigenul vaccinal. Din acest punct de vedere adjuvanţii cu emulgatori de tip Span sau
Tween induc răspunsuri imune similare.

Mecanisme de acţiune ale adjuvanţilor

Cu toate că procedura de adjuvantare a vaccinurilor este folosită frecvent în ultimele


decenii, mecanismele precise de acţiune ale acestor compuşi nu sunt încă pe deplin înţelese.
S-a demonstrat experimental că activitatea adjuvanţilor este dependentă de tipul de adjuvant
utilizat, de natura antigenului şi de specia vaccinată.
Conform datelor disponibile până în prezent, există cel puţin patru mecanisme de
acţiune ale adjuvanţilor:
a) crearea unui depozit la locul de inoculare;
b) atragerea celulelor imunoreactive la locul inoculării şi în ganglionii limfatici care
drenează regiunea;
c) modificarea activităţilor celulelor implicate în generarea, dezvoltarea şi menţinerea
răspunsului imun;
d) modificarea modului de prezentare al antigenelor către celulele sistemului imun.

a) Crearea şi menţinerea depozitului de antigen


Dovada cea mai palpabilă a importanţei menţinerii antigenului la locul inoculării, sub
forma unui depozit, este corelaţia dintre acest fenomen şi persistenţa titrului anticorpilor
serici.
Modificări survenite în dispunerea spaţială a antigenului cum ar fi polimerizarea,
precipitarea cu săruri de aluminiu, captarea antigenului în matrice de dextran sau fixarea sa
pe suporturi inerte de plastic, asigură menţinerea la locul de inoculare şi păstrează titrele
anticorpilor faţă de antigenul respectiv la nivele ridicate pentru perioade mai îndelungate
decât inocularea antigenului singur. Hidroxidul de aluminiu s-a dovedit astfel a fi benefic
pentru stimularea răspunsului imun faţă de antigenele solubile cum ar fi toxina şi
glicoproteina (gp)120 a HIV-1, dar mai puţin eficient în cazul vaccinării de rapel. Acest efect
poate fi datorat adsorbţiei antigenului la faza de gel, un substitut al formei particulate.
Modul în care depozitul format acţionează în amplificarea răspunsului imun nu este pe
deplin elucidat.
Una dintre posibilităţi vizează formarea unui granulom la locul de inoculare a
antigenului, creat prin acţiunea conjugată a antigenului şi adjuvantului. A fost demonstrată
activitatea imunologică intensă care se desfăşoară în granuloame, indicată şi de prezenţa unui
număr mare de celule conţinând anticorpi. Este interesant de menţionat că excizarea
chirurgicală a locului de inoculare după 2-3 luni de la injectarea antigenului nu duce la
diminuarea semnificativă a titrului de anticorpi.
O altă ipoteză sugerează că activitatea adjuvanţilor, care formează depozite, se bazează
pe eliberarea lentă a antigenelor. Conform acesteia, antigenele hidrosolubile sunt catabolizate
repede şi eliminate de compartimentele corespondente ale sistemului imun, iar cele înglobate
în adjuvanţi uleioşi sunt persistente la situsul de inoculare. Experimentele efectuate
demonstrează persistenţa antigenului administrat în amestec cu adjuvant Freund incomplet în
granulomul format în urma injectării în cantitate de cel puţin 30% din conţinutul iniţial, la 20
săptămâni postinoculator .
Saponina este un adjuvant de origine vegetală care beneficiază de capacitatea de a
forma depozite. Această proprietate asigură eliberarea lentă a antigenului, prelungind
perioada de stimulare a sistemului imun. Nu toţi compuşii vegetali cu structură glicozidică s-
au dovedit a fi adjuvanţi competitivi. Astfel, digitonina, ale cărei activităţi hemolitică şi de
legare a colesterolului sunt similare celor ale saponinei, cu toate că stochează antigenul la
locul de inoculare, nu este un bun adjuvant.
Concluzia care se impune este aceea că eliberarea treptată a antigenului are un
oarecare rol în stimularea răspunsului imun, avându-se în vedere persistenţa limfocitelor B
de memorie în condiţiile persistenţei antigenului in vivo. Cu toate acestea, în baza unor
exemple ca cel oferit de digitonină, ipoteza asupra eliberării lente a antigenului trebuie
redefinită. Este mai plauzibil ca persistenţa antigenului la nivelul ganglionului limfatic sau a
membranei celulelor interdigitate să fie cauza unui răspuns imun augmentat.

b) Atragerea celulelor imunoreactive la locul inoculării şi în ganglionii limfatici care


drenează regiunea

Răspunsul imun al organismului la stimularea antigenică reprezintă rezultatul


interacţiunii şi cooperării unei multitudini de efectori şi mecanisme, aparţinând nu numai
sistemului imun ci şi celui endocrin respectiv nervos. În consecinţă, statusul fiziologic este
dependent de integritatea tuturor factorilor implicaţi.
S-a demonstrat că inocularea hidroxidului de aluminiu cu rol de adjuvant induce
hipertrofia paracorticală şi hipercelularitate la nivelul ganglionilor care controlează
circulaţia limfei în perimetrul inoculării. Fenomenul precede răspunsul blastogenetic şi este
datorat, cel puţin în parte, “captării limfocitelor”, una dintre componentele esenţiale ale
acţiunii de adjuvant. Mediatorii “captării” sunt nu numai limfocitele T dar şi macrofagele.
IL-1 afectează menţinerea limfocitelor în ganglion prin favorizarea aderenţei la celulele
endoteliale. Are loc, în acest mod, diminuarea eliberării limfocitelor în circulaţia limfatică
eferentă.
Limfocitele sensibilizate faţă de antigen sunt recrutate selectiv într-un ganglion
limfatic stimulat din populaţia celulară recirculantă şi în acest mod adjuvanţii asigură
expunerea optimă la antigen a celulelor capabile de un răspuns specific, beneficiind de un
mediu de reacţie în care există celule şi factori de creştere care să susţină răspunsul imun.

c) Modificarea activităţii celulelor implicate în generarea, dezvoltarea şi menţinerea


răspunsului imun

Pentru evaluarea corectă a activităţii de stimulare a răspunsului imun de către


adjuvanţi este obligatorie investigarea efectelor lor “secundare”. Nu se cunoaşte încă în
detaliu în ce măsură răspunsul inflamator este definitoriu pentru capacitatea adjuvanţilor de a
stimula răspunsul imun, deşi se pare că dinamica evenimentelor ce au loc imediat după
inocularea antigenului reproduce tipul de răspuns ulterior faţă de antigenul respectiv.
Preexpunerea la antigen a leucocitelor modifică celula de o manieră încât re-expunerea
determină un răspuns inflamator mai intens, reflectat prin amplificarea agregării celulare,
creşterea producţiei de superoxizi, degranulare, formare de metaboliţi ai acidului
arachidonic. Toate aceste componente au roluri bine determinate în reglarea răspunsului
imun.
Diferite modulatoare de tipul imidazolquinolinaminelor acţionează prin inducerea
sintezei de citokine. La puii de găină, un analog desemnat S-28828 a determinat creşterea
sintezei de IFN şi MAF (factorul de activare al macrofagelor), in vivo şi in vitro. Cele două
citokine au fost detectabile în serul puilor trataţi peroral, nivelele IFN fiind maxime după
două ore de la administrare. Cu toate că după 8, 24 şi 48 ore IFN nu a putut fi sesizat, s-au
observat concentraţii crescute de enzimă inductoare a sintezei IFN (2’-5’ oligoadenilat
sintaza). Studiile in vitro au demonstrat că celulele splenice, medulare şi leucocitele
circulante au fost capabile de a sintetiza IFN şi MAF, cu eficienţă maximă în cazul celulelor
splenice.
Inducerea reacţiei inflamatorii nu este obligatorie pentru exercitarea efectelor tuturor
adjuvanţilor. Astfel, s-a constatat că abolirea activităţii pro inflamatorii a saponinei prin
inhibarea competitivă cu colesterol nu a afectat calitatea de adjuvant a acestui compus.
Este posibil ca exprimarea calităţilor de adjuvant a unor compuşi să fie rezultatul
favorizării interacţiunii dintre limfocite şi celulele prezentatoare de antigen (APC), care este
condiţionată de exprimarea pe suprafaţa acestor celule a antigenelor clasei a II-a a
complexului major de histocompatibilitate (CMH). Cel puţin doi adjuvanţi clasici,
lipopolizaharidul bacterian (LPS) şi adjuvantul Freund complet au capacitatea de a stimula
exprimarea pe suprafaţa macrofagelor a acestor antigene CMH. Este interesant de semnalat,
că principiul activ din adjuvantul Freund complet, muramil-dipeptidul (MDP), nu are aceste
efecte decât la scară restrânsă şi numai în cazul splenocitelor. Alţi adjuvanţi cum ar fi LPS,
acţionează direct asupra macrofagelor, este un mitogen pentru limfocitele B şi stimulează
anticorpogeneza nespecifică.
Influenţa acţiunii adjuvanţilor asupra factorilor solubili care influenţează răspunsul
imun este cel mai puţin explicată. Dificultatea în departajarea strictă a răspunsului imun la
adjuvant constă în aceea că este aproape imposibil de delimitat sinteza adjuvant-indusă a
acestor mediatori de cea care este componenta unor procese deja în desfăşurare în momentul
inoculării. Numeroşi adjuvanţi cum sunt LPS, MDP, particulele de siliciu, stimulează sinteza
IL-1, ale cărei efecte asupra imunităţii (stimularea limfocitelor T şi altele) sunt cunoscute.
Totuşi, pot fi obţinute forme ale acestor compuşi care nu sunt pirogene (inductoare de IL-1,
pirogenul endogen) dar care îşi menţin capacitatea stimulatoare a răspunsului imun.
Concluzia care se impune este aceea că IL-1 nu este singurul factor solubil,
responsabil de activitatea de adjuvantare.
Dintre ceilalţi factori solubili cu implicaţii imunologice au fost studiaţi IL2 şi IFN .
Ca mecanisme de acţiune ale acestor compuşi sunt menţionate stimularea creşterii (IL2
pentru limfocitele T) şi inducerea expresiei antigenelor clasei a II-a a CMH (IFN ) şi de
aceea stimularea cooperării limfocite T –APC.

d) Modificarea modului de prezentare al antigenelor către celulele sistemului imun

După ce antigenul pătrunde în organism, independent de originea şi structura sa, prin


intermediul circulaţiei limfatice, acesta este condus în ganglionul regional, unde are loc
contactul cu celulele sistemului imun. Prezenţa celulelor interdigitate, dendritice
parafoliculare în zonele T ale ganglionilor limfatici este esenţială pentru iniţierea răspunsului
limfocitelor T şi B faţă de antigenul respectiv. Antigenul este înglobat şi procesat de către
APC, iar exprimarea acestuia pe suprafaţa celulei împreună cu antigenele clasei a II-a CMH
este importantă pentru structura epitopului faţă de care va avea loc răspunsul. Persistenţa
antigenului pe suprafaţa celulelor dendritice, aşa cum s-a menţionat anterior, pentru perioade
mai lungi, justifică studiul influenţei adjuvanţilor asupra acestei populaţii celulare. Se
cunoaşte că unii adjuvanţi favorizează contactul APC cu antigenul fie prin creşterea
eficienţei înglobării sau prin evitarea celulelor APC şi prezentarea directă a antigenelor către
limfocitele T. Modul de prezentare al antigenului este esenţial, astfel de exemplu agregatele
mai mari (complexe imune) au capacitate imunogenă sporită. Fragmentul Fc al anticorpului
poate interacţiona cu receptorul Fc de pe APC, activând macrofagele şi facilitând ingestia
complexului.
Structura membranei celulare este un alt element esenţial în iniţierea răspunsului
imun. Antigenele înglobate în adjuvanţi uleioşi, răspândiţi pe suprafaţa peliculară ca şi cei
trataţi cu detergenţi care asigură agregarea sunt mai uşor receptaţi de către macrofage prin
interacţiunea facilitată cu membrana celulară.

Imunostimulatori

Spre deosebire de adjuvanţi, imunostimulatorii nu trebuie administraţi împreună cu


antigenul pentru a îmbunătăţi imunitatea. În general ei sunt administraţi pentru a induce o
stimulare nespecifică, pe termen scurt a sistemului imun. Utilitatea lor este evidentă în
tratamentul bolilor cronice în care există imunosupresie. Imunostimulatorii se folosesc în
terapia sarcoidului ecvin, papilomului bovin, bolii respiratorii ecvine, endometritei ecvine,
bolilor cronice de piele (piodermită stafilococică, demodecie ), în cazul unor tumori la câini
şi pisici precum şi în boli virale evoluând cu imunosupresie (leucemia felină).
Numeroase bacterii au fost folosite ca imunostimulatori. Cea mai puternică este BCG,
tulpina vaccinală vie atenuată a Mycobacterium bovis. BCG produce o creştere a răspunsului
imun mediat de celulele B şi T, precum şi o stimulare a fagocitozei, a rejetului de grefă şi a
rezistenţei la infecţii. Deoarece BCG produce o sensibilizare la tuberculină, preparatul
trebuie fracţionat pentru a îndepărta materialul reactiv. Astfel, se pot utiliza ca
imunostimulatori fracţiuni din peretele celular al mycobacteriilor, muramyl dipeptidul (MDP)
şi dimycolatul de trehaloză. MDP, cel mai puternic factor din mycobacterii stimulează şi
activează macrofagele şi creşte producţia de anticorpi.
Alt microorganism, Propionibacterium acnes induce o stimulare generalizată a
imunităţii nespecifice. Peretele celular al P. acnes conţine MDP şi componente lipidice care
sunt imunostimulente. Astfel, este stimulată fagocitoza macrofagelor şi a neutrofilelor, creşte
activitatea celulelor natural killer, este stimulată dezvoltarea limfocitelor T şi B şi creşte
producerea interleukinei 1, interferonilor şi factorului de necroză tumoral. P.acnes creşte
rezistenţa faţă de infecţia cu numeroase bacterii şi virusuri. Se administrează i.v şi se
utilizează în tratamentul câinilor cu piodermită, a vitelor cu papilom bovin, a cailor cu boală
respiratorie şi endometrită cronică. Datele clinice indică efecte bune în leucemia felină
simptomatică şi în melanomul bucal la câine, în completarea tratamentului chirurgical.
Componente ale peretelui celular din Staphylococcus aureus administrate s.c. la câini
stimulează producţia de interleukină 1, interleukină 6, factor de necroză tumoral şi gamma
interferon. Acest preparat este folosit cu succes în tratamentul piodermitei stafilococice la
câine. Ocazional, câinii pot dezvolta sensibilizare la acest preparat.
Acemananul este o polimanoză cu lanţ lung extrasă din Aloe vera (barbadensis). Acest
extract stimulează macrofagele, induce producerea de citokine şi creşte imunitatea celulară.
Este util în procesele de vindecare a plăgilor, ca terapie complementară în fibrosarcom la
pisici şi câini, şi în infecţiile cu retrovirusuri la feline.
Endotoxinele provenite de la bacterii Gram negative amplifică formarea de anticorpi
dacă sunt administrate aproximativ în acelaşi timp cu antigenul. Ele exercită o activitate
imunostimulatoare nespecifică generalizată, tradusă printr-o rezistenţă nespecifică la infecţii
bacteriene. Endotoxinele acţionează asupra reactivităţii imune şi prin stimularea eliberării de
interferon din celule. Preparatele din bacterii crude au fost utilizate pentru stimularea
imunităţii antitumorale la animale.
Anumiţi carbohidraţi complecşi, de exemplu zimozanul, glucanul, dextran sulfatul sunt
imunostimulatoare şi pot activa macrofagele.
Alţi imunostimulenţi pot proveni din mediatori naturali ai sistemului imun. Unii
hormoni timici au efecte stimulatoare semnificative asupra sistemului imun. Doze foarte mici
de interferon pot fi utile în tratamentul imunosupresiei induse de retrovirusuri, aşa cum se
întâmplă în leucemia felină.

Principii generale de imunoprofilaxie. Profilaxia specifică (imunoprofilaxia) activă şi


pasivă

Prin imunoprofilaxie se înţelege acţiunea de prevenire a bolilor prin conferirea unei


imunităţi la animalele receptive cu ajutorul serurilor şi vaccinurilor. Imunitatea conferită
artificial, prin intervenţia omului, poate fi activă sau pasivă.
Imunitatea activă se obţine prin administrarea de vaccinuri, organismul producând
anticorpi sub acţiunea antigenului vaccinal.
Imunitatea pasivă este indusă prin administrarea de seruri sau concentrate globulinice
care conţin deja Ac.
Imunoprofilaxia, limitată iniţial la nivelul bolilor infecţioase, s-a extins treptat şi în
alte domenii ale patologiei, unde s-a demonstrat rezistenţa prin mecanisme imune (boli
parazitare, toxicologie, etc.).
Imunoprofilaxia activă

Vaccinurile sunt produse biologice cu o acţiune antigenică şi imunogenă obţinute din


microorganisme sau toxine, şi care inoculate unui organism îi conferă acestuia o imunitate
activă faţă de agentul patogen din care provin.
Clasificare vaccinurilor se face în funcţie de:
-elementul activ
-modul de preparare
Vaccinuri pot fi obţinute:
– din germeni vii şi virulenţi
– din germeni atenuaţi
– din germeni inactivaţi
– din toxine detoxifiate (inactivate)
– prin procedee biotehnologice (anticorpi monoclonali şi tehnica ADN recombinant).
Utilizarea vaccinurilor în profilaxia bolilor transmisibile, iniţiată acum mai bine de
două secole (Jenner, 1796), prin vaccinarea antivariolică, a reprezentat o contribuţie
substanţiala la îmbunătăţirea stării de sănătate a omului şi animalelor.
Diversificarea vaccinurilor şi extinderea aplicării lor au devenit posibile odată cu
descoperirea de către Pasteur (1880, 1885) a principiului atenuării virulenţei agenţilor
patogeni (virusuri, microorganisme), care a marcat producerea primului vaccin, bazat pe
principii imunologice.
Cu toate imperfecţiunile sale, vaccinarea rămâne, în multe cazuri, cea mai eficientă
metodă profilactică faţă de bolile transmisibile.
Un vaccin ideal trebuie să însumeze o serie de calităţi, între care trebuie menţionate:
- Inducerea unei stări solide şi prelungite de protecţie;
- Impiedicarea simultană a colonizării şi multiplicării periferice a agentului patogen şi
restrângerea, în acest mod, a pericolului răspândirii infecţiei la contacţii neimunizaţi;
- Disponibilitatea vaccinului în cantităţi suficiente şi la un preţ accesibil.

Vaccinuri constituite din germeni vii şi virulenţi

Aceste vaccinuri au fost aplicate pe scară largă în trecut, având actualmente o utilizare
limitată, datorită existenţei a două dezavantaje majore:
1. există în cazul utilzării lor, posibilitatea producerii unor accidente de vaccinare similare
infecţiei spontane
2. ele creează artificial purtători de germeni, rezultând focare de infecţie, în consecinţă
difuzarea devine posibilă, ceea ce duce la probleme în combaterea şi eradicarea bolii
Folosirea vaccinurilor vii/virulente se realizează doar în intervenţiile de necesitate
(când nu se dispune de posibilităţi de imunizare lipsite de nocivitate şi fără implicaţii
epizootologice).
Procedee de aplicare:

a) Vaccinarea simultană (serovaccinarea/serovirulizarea)


- practicată în unele infecţii bacteriene, septicemie sau viroze sistemice
- aplicarea simultană, în puncte separate a agentului patogen nemodificat/virulent şi a unei
anumite cantităţi de ser imun . Această din urma asigură protecţia faţă de acţiunea agentului
vaccinal până în momentul când organismul îşi elaborează anticorpi specifici proprii.
Dezavantaje:
- este dificil de stabilit raportul optim între agentul vaccinal şi titrul anticorpilor
- în infecţiile virale este posibilă crearea de purtători şi eliminatori de agenti patogeni,
rezultând focare de infecţie.

b) Vaccinarea pe căi neconvenabile tropismului agentului patogen.


Această cale este aplicabilă în cazul unor microorganisme cu tropism pentru anumite
ţesuturi specifice şi care inoculate pe alte căi decât cele prin care se realizează boala
naturală, determină o infecţie localizată benignă şi implicit dobândirea unei imunităţi active
solide.
Dezavantaje:
- posibilitatea apariţiei unor accidente postvaccinale
- inducerea stării de purtător şi eliminator de germeni

c) Imunizarea prin infecţii dirijate


Procedeul este folosite în unele boli infecţioase cu evoluţie benignă (şi nu numai) şi
tendinţă spontană de vindecare, pentru grăbirea evoluţiei bolii în focar şi limitarea
pierderilor economice; există riscul pierderii controlului în orientarea infecţiei.

d) Vaccinarea cu vaccinuri vii paraspecifice (heterotipice)


Reprezintă un procedeu în care se recurge la folosirea pentru imunizare a unor germeni
vii nemodificaţi în scopul conferirii protecţiei imune faţă de alţi germeni înrudiţi antigenic
cu cei vaccinali
Vaccinurile heterotipice, cu precădere cele obţinute din tulpini apatogene pentru gazda
de origine, oferă avantaje majore, îndeosebi în bolile în care nu s-a reuşit obţinerea unor
vaccinuri din antigene specifice.
Dezavantaje:
- heterovaccinurile conferă obişnuit o imunitate mai slabă;
- în cazul vaccinurilor heterotipice din tulpini patogene pentru gazda de origine
animalele vaccinate pot fi vectori de difuzare ai agenţilor patogeni vaccinali

Vaccinuri din germeni vii atenuaţi

Aceste vaccinuri sunt constituite din tulpini microbiene care şi-au pierdut
patogenitatea, păstrându-şi capacităţile imunogene şi care inoculate organismelor receptive,
produc o infecţie benignă sau asimptomatică, soldată cu dobândirea imunităţii solide.
Obţinerea vaccinurilor atenuate se bazează pe variabilitatea microorganismelor. În acest scop
sunt utilizate tulpini izolate din natură, atenuate spontan (apatogene) sau obţinute artificial,
atenuate prin pasaje succesive în culturi sau prin cultivare în condiţii improprii pentru
multiplicarea agentului patogen (de exemplu, pe indivizi din specii heterologe).
Vaccinurile atenuate sunt din multe puncte de vedere evident superioare celor
inactivate. Ele sunt folosite cu precădere în profilaxia bolilor virale, dar pot fi aplicate şi în
prevenţia bolilor bacteriene (de ex., vaccinul antisalmonelic aviar 9R, vaccinul
antisalmonelic suin 237 Sm, etc.).
În prevenţia bolilor virale, s-a recurs foarte rar la utilizarea de virusuri atenuate
natural, cum este virusul vaccinal (“cowpox virus”), cu virulenţa mult redusă, dar capabil să
se replice şi să inducă o imunitate de lungă durată faţă de virusul variolic (small pox virus)
înrudite.
Majoritatea virusurilor sunt atenuate în laborator, în special pe două căi:
- prin trecerea pe organisme-gazdă nenaturale şi
- prin cultivare îndelungată în culturi de celule animale până când patogenitatea lor faţă de
speciile sensibile este abolită.
Scopul atenuării este acela de a reduce stabil virulenţa, aducând-o la un nivel foarte
scăzut, pentru a nu dăuna organismelor vaccinate, cu menţinerea infecţiozităţii, respectiv
menţinerea capacităţii de replicare, necesară pentru a furniza o stimulare antigenică
suficientă în producerea unui răspuns imun eficace. Vaccinarea cu germeni atenuaţi
echivalează cu o infecţie uşoară sau asimptomatică, în cursul căreia, replicarea asigură
eliberarea în organism a unei cantităţi mari de determinanţi antigenici. Vaccinurile atenuate
angrenează participarea tuturor ţesuturilor importante din punct de vedere imunologic,
stimulând întregul repertoriu de reacţii imunitare, mediate umoral şi celular. Ca urmare,
răspunsul imun include şi participarea mecanismelor de protecţie a mucoaselor, cu
producerea de sIgA şi apariţia de celule antigen-reactive la acest nivel, răspândirea infecţiei
în populaţie fiind limitată.
Avantajele vaccinurilor atenuate:
- sunt uşor de administrat şi nu necesită participarea unui personal specializat. În
cele mai multe cazuri, o singură doză este suficientă pentru a asigura apariţia unei
imunităţi satisfăcătoare.
- induc un răspuns imun prompt, cu instalarea rapidă a rezistenţei post-vaccinale, de
aceea este posibilă folosirea în intervenţii de necesitate pentru vaccinarea animalelor
clinic sănătoase în efective contaminate
- conferă o imunitate solidă, de lungă durată şi sunt stabile
- tulpinile vaccinale virale (unele) îşi păstrează capacitatea de multiplicare în
organismul gazdă
- în cazul utilizării lor există posibilitatea de imunizare prin contaminare a contacţilor,
ajungându-se astfel la uniformizarea gradului de imunizare în cazul vaccinarilor
colective
- corespund cerinţelor creşterii intensive, pretându-se la vaccinări “de masă” prin
intermediul apei de băut sau de aerosoli, asigurându-se economia de manoperă / timp.
Dezavantajele vaccinurilor atenuate:
- dezavantajul major decurge din posibilitatea de reactivare a virulenţei, după replicare
îndelungată în organismele vaccinate. Unele progrese realizate în determinarea
modificărilor moleculare corelate cu nonvirulenţa ar putea deschide calea obţinerii
unor tulpini virale atenuate mult mai stabile;
- vaccinurile atenuate prezintă riscul de a conţine alte virusuri contaminante, preluate
din sistemul celular utilizat pentru cultivare;
- în timp ce unele virusuri atenuate (“cowpox”) pot fi menţinute stabile în special
liofilizate, majoritatea virusurilor atenuate sunt mai puţin stabile, mai fragile,
comparativ cu echivalenţii lor sălbatici;
- vaccinurile atenuate se aplică numai la indivizi sănatoşi; ele nu se administrează
indivizilor cu deficit imunitar, trataţi cu substanţe imunosupresoare, iradiaţi, suspecţi
de leucemie, limfoame etc. şi nu se administrează la animalele gestante, dând reacţii
post-vaccinale nedorite;
- stabilitatea mai redusă impune condiţii speciale de păstrare/manipulare;
- în infecţii bacteriene cu evoluţie ocultă (ex: tuberculoză), aplicarea de vaccinuri
atenuate poate interfera cu testele de depistare a bolii naturale.

Vaccinuri din germeni inactivaţi


Sunt folosite pe scară largă, în unele cazuri cu rezultate foarte bune. Ele au avantajul
aprioric al inocuităţii. Aceste vaccinuri sunt constituite din microorganisme care, în urma
tratării prin diverse procedee chimice şi/sau fizice, şi-au pierdut capacitatea de multiplicare
sau replicare antigenică în organismul individului vaccinat, având însă conservată structura
antigenică şi fiind capabile să inducă formarea de anticorpi specifici protectori. Inactivarea
microorganismelor se poate realiza prin mijloace fizice (căldură, ultrasunete, radiaţii UV sau
ionizate, etc.) şi chimice (tratarea microorganismelor cu formol, fenol, acetonă, cloroform,
mertiolat, cristal-violet, albastru de metilen, beta-propiolactonă, derivaţi etilamidici, etc.).
urmărindu-se dezideratul major de a asigura inhibarea capacităţii de multiplicare a
germenilor (prin distrugerea acizilor nucleici sau a structurilor informaţionale necesare
replicării) pe de o parte, iar pe de altă parte menţinerea intactă a structurilor antigenice
responsabile de inducerea răspunsului imun.
Procedeele chimice clasice de inactivare (fenol, formaldehidă, mertiolat), deşi foarte
utile în practică, au fost aplicate fără o bază ştiinţifică riguroasă, cu atât mai mult cu cât
acţiunea lor implică distrugerea selectivă a infecţiozităţii, cu menţinerea nemodificată a
proprietăţiilor imunogene. Aceasta se explică prin rarele accidente determinate de activitatea
necorespunzatoare a formaldehidei, decurgînd din cinetică nelineară de inactivare şi din
incapacitatea sa de a neutraliza infecţiozitatea unor virusuri (SV40). În prezent se folosesc
inactivatori mai fiabili, care acţionează direct asupra materialului genetic, ca
betapropiolactona, hidroxilamina sau alte amine.
Avantajele vaccinurilor inactivate :
- inocuitate ridicată: ele pot fi aplicate şi animalelor debile, tarate sau cu boli
intercurente;
- pot fi obţinute şi din agenţi etiologici ai unor boli la care nu s-a reuşit atenuarea
convenabilă a acestora.
Dezavantajele vaccinurilor inactivate :
- Capacitatea imunogenă redusă, limitată la producerea unui răspuns mai intens în
anticorpi;
- Prezenţa unei cantităţi mari de substanţe neesenţiale, imunologic inactive;
- Apariţia mai tarzie a răspunsului imun;
- Aplicarea parenterală, cu un număr relativ mare de injecţii, repetate la anumite
intervale bine determinate, necesită cantităţi mari de vaccin şi personal calificat;
- Starea de rezistenţă conferită este de scurtă durată;
- Producţia unor cantităţi mari de virusuri sau de microorganisme, în special în cazul
unor agenţi foarte patogeni, ridică uneori probleme greu de rezolvat;
- Vaccinurile inactivate nu stimulează procesele de imunitate locală la nivelul
mucoaselor şi sinteza de imunoglobulină A secretorie (sIgA). Ca urmare organismele
vaccinate, protejate de boală, permit colonizarea mucoaselor, replicarea locală a
virusurilor şi transmiterea lor;
- Imunizarea se face obişnuit cu rapel după 1-3 săptămâni.
O categorie aparte de vaccinuri inactivate este constituită din “vaccinurile de grajd”
sau “de focar” (autovaccinuri). Acestea sunt preparate din tulpini de microorganisme izolate
din materialul patologic provenit de la animale din anumite efective, fiind folosite doar în
aceste efective. La baza folosirii acestui tip de vaccinuri stă premiza că tulpinile microbiene
locale responsabile de anumite episoade de boală, prin particularităţile lor antigenice şi de
patogenitate induc o imunitate mai adecvată decât “tulpinile de colecţie”.
Vaccinuri din toxine detoxifiate (anatoxine)

Anatoxinele se folosesc ca vaccinuri în bolile în care acţiunea agenţilor patogeni se


datorează toxinelor (tetanos, botulism) şi mai puţin cele cu mecanism patogenic mixt (toxine
şi virulenţă).
Pentru obţinerea anatoxinelor pot fi utilizate culturi bacteriene toxigene sau toxine
purificate prin diferite procedee şi ulterior inactivate. Produsele obţinute se pot folosi în
scop de imunizare ca atare sau amestecate cu diverse substanţe (adjuvanţi) care le cresc
eficienţa.

Vacinuri moderne

Într-un studiu prospectiv, sunt propuse cinci faze în evoluţia concepţiilor asupra
vaccinurilor şi a factorilor determinanţi ai acestei evoluţii:
 Vaccinurile convenţionale (inactive şi atenuate, bazate în principal, pe
cunoştinţe empirice).
 Vaccinurile îmbunătăţite (culturi pe scară mare, inclusiv de celule animale,
purificarea antigenelor, cunoaşterea situsurilor imunogene, a bazelor genetice ale
virulenţei, etc.)
 Obţinerea de proteine izolate, izolarea şi clonarea genelor, determinarea
structurii antigenelor, obţinerea de anticorpi monoclonali, de noi adjuvanţi.
 Peptide sintetice (sinteza chimică a antigenelor, studiul configuraţiei lor,
înţelegerea mecanismului de acţiune a adjuvanţilor).
 Peptide sintetice, administrate exclusiv pe cale orală.
Limitele vaccinurilor convenţionale au determinat în ultimii ani pe plan mondial o
acţiune de reconsiderare a problemei în vederea stabilirii strategiilor de dezvoltare în viitor.

a) Vaccinurile ribosomale

Câteva caracteristici ale acestora sunt:


- Vaccinurile ribosomale conţin molecule de mARN, ce codifică sinteza unor constituenţi ai
suprafeţei celulelor din care provin. La indivizii imunizaţi, aceste molecule ar fi traduse deci
la polipeptide microbiene imunogene. Ipoteza ignoră dificultăţile de utilizare a informaţiei
genetice provenite din celule procariote în celulele animale;
- Preparatele ribosomale sunt contaminate cu constituenţi celulari, a căror capacitate
imunogenă este amplificată de efectul adjuvant al substanţelor de origine ribosomală;
- Imunogenitatea veccinurilor ribosomale s-ar datora polipeptidelor de suprafaţă celulară,
recent traduse la nivelul ribosomilor, care rămîn temporar legate de rARN;
- Anticorpii produşi faţă de anumiţi determinanţi proprii ai ribosomilor ar reacţiona
încrucişat cu anumite antigene de suprafaţă ale microorganismelor;
- În cursul unei anumite faze a multiplicării microorganismelor, ribosomii ar migra din
citoplasmă spre periferia celulei, expunând unele antigene ribosomale pe suprafaţa acesteia.
Protecţia conferită de vaccinurile ribosomale este, în general, mai mare decât aceea
determinată de celulele întregi ale microorganismelor respective.
b) Vaccinurile anti-adezine

Brintten şi colab. (1982), precum şi Abraham şi Beachey (1985), citaţi de Talwar


pledează pentru ideea utilizării unor vaccinuri capabile să împiedice adeziunea bacteriilor pe
suprafaţa mucoaselor şi să stimuleze fagocitoza înainte de colonizarea lor în organism.
Primul vaccin care viza acest obiectiv a fost preparat de Rutter şi Jones (1973) sub
forma unei suspensii de fimbrii purificate eficient în combaterea infecţiilor cu E.coli K 88 + la
purceii vaccinaţi.
Rezultate similare s-au obţinut şi cu fimbrii provenite de la E.coli K 99  în prevenirea
diareilor la miei şi viţei, prin acelaşi efect de împiedicare a adeziunii bacteriilor de epiteliul
mucoaselor.

c) Vaccinurile sintetice
Vaccinurile sintetice conţin secvenţe polipeptidice sintetizate pe cale chimică,
reprezentând determinanţii antigenici esenţiali pentru inducţia unui răspuns imun protector
specific faţă de agenţi patogeni corespunzători.
Vaccinurile sintetice sunt :
- antivirale
- antibacteriene
Ideea utilizării lor este, în primul rând, o consecinţă a cercetărilor privind bazele
moleculare ale imunogenităţii, antigenele artificiale, posibilitatea stabilirii secvenţei
aminoacizilor şi a sintezei structurilor polipeptidice.
Dezavantajele vaccinurilor sintetice decurg, în primul rând din imunogenitatea lor
relativ redusă şi din necesitatea de a le cupla cu moleculele purtător sau cu adjuvanţi. Calea
de sinteză poate fi considerată o cale de perspectivă pentru îmbunătăţirea vaccinurilor
existente şi mai ales pentru obţinerea unor vaccinuri noi, faţă de boli împotriva cărora nu
există în prezent nici un produs specific profilactic.

d) Vaccinurile produse prin tehnici de inginerie genetică

Tehnicile de inginerie genetică şi în particular tehnologia ADN-recombinant, una


dintre cele mai importante descoperiri ale biologiei contemporane, au oferit, de la început,
perspectiva unor noi strategii de obţinere a vaccinurilor în special antivirale şi antiparazitare.
Prin această metodă au fost realizate vaccinurile subunitare în purtători heterologi atenuaţi.

e) Vaccinurile anti-idiotip

Demonstrarea capacităţii anticorpilor anti-idiotip de a servi ca înlocuitor ai antigenelor


(“surrogate antigens”) şi de a stimula specific inducţia unui răspuns imun a deschis calea
utilizării lor ca vaccinuri.
În concepţia clasică, sistemul imunitar funcţionează pentru a recunoaşte epitopii de pe
celulele sau moleculele provenite din mediul extern, având caracter non-self pentru
organismul imunocompetent. Răspunsul imun faţă de antigenele proprii este considerat o
reflectare a unei condiţii anormale, asociată cu o stare de boală autoimună.
Descoperirea idiotipurilor a modificat concepţia clasică în sensul că reactivitatea faţă
de self nu este obligatoriu nocivă, ci, mai degrabă reprezintă o parte integrantă a
fenomenelor normale de reglare imunitară.
Vaccinuri obţinute prin biotehnologie

Din punct de vedere practic, două tehnologii prezintă un interes particular


- producerea de anticorpi monoclonali – permite analiza specifică a antigenelor virale
şi a determinanţilor esenţiali pentru imunogeneză şi care trebuie incluşi în vaccinuri ,
existând posibilitatea produceri de vaccinuri virale sintetice
- tehnologia ADN-ului recombinant – permite inserarea genelor care codifică
producerea de antigene esenţiale pentru imunitate în viroze în microorganisme
apropiate (bacterii, levuri, culturi celulare) exprimarea funcţionarea a acestor gene în
noile condiţii conducând la sinteza unor antigene virale utile în imunoprofilaxie.

Aceşti factori, a căror enumerare este departe de a fi exhaustivă, impun o abordare


critică a vaccinurilor convenţionale şi neconvenţionale, a parametrilor caracteristici
preparatelor cu eficienţă superioară şi a perspectivelor de dezvoltare a acestui domeniu.

PRINCIPII GENERALE ALE VACCINĂRII

Deşi este practic imposibil să formulăm scheme exacte de vaccinare pentru fiecare
vaccin, există o serie de principii comune pentru toate metodele de imunizare activă.
Animalele nou-născute pot fi protejate pasiv de către anticorpii materni. Dacă se
consideră necesară stimularea imunităţii în acest stadiu, femela gestantă se poate vaccina in
faza finală a gestaţiei, administrand dozele astfel încât titrul maxim de anticorpi să fie atins
în momentul formării colostrului, care are un rol deosebit de important în protecţia imună a
puilor.
Până acum se considera că o vaccinare activă eficientă este posibilă doar după
scurgerea perioadei de imunitate pasivă. Se consideră că animalele nou născute cu nivele
detectabile de anticorpi patogen-specifici sunt protejate împotriva bolii generate de
respectivul agent patogen. Studii recente arată că la căţeii născuţi din mame imunizate contra
rabiei in timpul gestaţiei , titrul anticorpilor scade semnificativ în jurul vârstei de 6
săptămâni. La punerea în contact a acestor căţei cu virus rabic virulent, 90% dintre aceştia au
sucombat. Pe de altă parte, un lot comparativ de căţei vaccinaţi la 7 şi la 11 săptămâni cu
vaccin antirabic recombinant au dobândit o protecţie antirabică solidă, majoritatea având şi
nivele crescute de anticorpi materni în momentul vaccinării.
Se ştie că abilitatea unui antigen de a influenţa memoria sistemului imun poate fi
dobândită şi în prezenţa pasivă a anticorpilor materni. În contextul actual, în care sunt
disponibile vaccinuri recombinante, trebuie reconsiderate intervalele dintre vaccinări.
Întrucât nu se poate prevedea cu exactitate momentul pierderii imunităţii transmise de la
mamă, animalele tinere trebuie vaccinate de cel putin două ori pentru a asigura o imunizare
eficienta.
Intervalul dintre doze variază; unele vaccinuri pot necesita administrare la fiecare 6
luni, în timp ce altele care produc o stimulare imună mai durabilă pot fi administrate anual
sau la interval de 2 – 3 ani. Intervalul dintre doze este determinat şi de caracterul sezonier al
unor boli,fiind recomandată vaccinarea înaintea perioadei în care se aşteaptă izbucnirea bolii
respective. De exemplu, vaccinul contra helmintozelor pulmonare administrat în fiecare
început de vară înaintea sezonului de helminotoze pulmonare; vaccinul contra antraxului
administrat primăvara şi vaccinul contra Chlostridium chauvoei administrat oilor înainte de
scoaterea lor la păşune. Deoarece boala limbii albastre la miei este răspândita de tăuni, muşte
(Culicoides varipennis), fiind o boală apărută în sezonul de vară şi toamna timpuriu, mieii se
vaccineaza primăvara, pentru a fi protejaţi în timpul perioadei susceptibile.
Răspunsul imun, ca orice proces biologic, nu conferă protecţie absolută, nici nu este
identic la toţi indivizii dintr-o populaţie vaccinată. Întrucât răspunsul este influenţat de mulţi
factori, nivelul său într-o populaţie oarecare tinde să urmeze distribuţia normală : răspunsul
va fi mediu la majoritatea animalelor, excelent la câteva şi slab la altele. Animalele cu
răspuns slab pot să nu fie protejate chiar de un vaccin eficient; este dificil să se protejeze
100% dintr-o populaţie prin vaccinare. Mărimea populaţiei nonresponsive variază în funcţie
de vaccin, iar semnificaţia ei depinde de natura bolii. Pentru bolile cu infecţiozitate ridicată
la care imunitatea populaţiei este slabă, iar transmiterea infecţiei este rapidă şi eficientă (de
exemplu febra aftoasă ), prezenţa animalelor neprotejate permite răspândirea bolii şi perturbă
programele de control. Altă problemă apare daca animalele neprotejate sunt exemplare
valoroase (animale de companie, exemplare din linii reproducătoare).
În schimb, în cazul bolilor cu contagiozitate mai mică (de exemplu rabia), o protecţie
de 60 – 70% în populaţie poate fi suficientă pentru a bloca transmiterea bolii, fiind
satisfăcatoare din punct de vedere al sănatăţii publice.

ARGUMENTE PRO SI CONTRA RAPELURILOR ANUALE

O practica iniţiată în trecut, fără fundamentare ştiinţifică solidă după unii autori, este
aceea a revaccinărilor anuale împotriva bolilor infecţioase. Cu foarte puţine excepţii, nu
există situaţii în care să fie nevoie de revaccinarea anuală. Imunitatea faţă de virusuri
persistă timp de ani de zile, de exemplu, sau chiar pe întreaga viaţă a animalului. Vaccinarea
corespunzătoare a animalelor, cu respectarea condiţiilor prevazute în protocolul de lucru
pentru fiecare produs precum şi a parametrilor fiziologici ai animalului care urmează a fi
imunizat, duce la o memorie imunologică persistentă pe perioade de ani de zile, permiţând
animalului să dezvolte un răspuns anamnestic (secundar) în cazul re-expunerii la agentul
patogen. Se consideră că numai vaccinarea cu anatoxină (de exemplu anatoxină tetanică la
om) necesită vaccinări de rapel la fiecare 7-10 ani. Mai mult chiar, revaccinarea cu
majoritatea vaccinurilor antivirale nu reuşeşte să inducă o reacţie anamnestică, deoarece
apare interferenţa cu anticorpii existenţi, fenomen similar cu interferenţa anticoprilor
maternali. Astfel, practica vaccinărilor anuale ar reprezenta o procedură cu eficienţă
chestionabilă, dacă nu este stipulată în legislaţia ţării sau implementată în scopul
examinărilor fizice regulate ale animalelor.
Un considerent important în evaluarea vaccinurilor este constituit de durata imunizării
post-vaccinale. Singura măsură cu adevărat importantă a acestei imunităţi este protecţia
conferită împotriva bolilor infecţioase şi/sau împotriva bolii la diferite intervale de timp,
consecutiv infecţiei naturale sau experimentale. Datele disponibile în această direcţie sunt
sumare, cel mai adesea gradul de imunizare obţinut în urma vaccinării fiind estimat prin
determinarea titrului de anticorpi serici, nu rareori o măsură eronată. De exemplu, nivelul
anticorpilor circulanţi elaboraţi împotriva virusurilor respiratorii scade uşor abia după 6 luni
post-vaccinal, după care este dificil de urmărit datorită infecţiilor intercurente. În infecţiile
respiratorii bacteriene, cum ar fi pneumonia pneumococică, imunitatea indusă parenteral are
durata de numai câteva luni. Anticorpii secretori induşi de utilizarea vaccinurilor virale
inactivate par a persista în jur de un an după atingerea nivelului maxim, la 4-6 săptămâni în
urma vaccinării.
Cercetări efectuate în direcţia imunizării antipoliomielitice la om, prin utilizarea de
vaccinuri vii atenuate indică persistenţa anticorpilor timp de până la 34 de luni. Restimularea
cu un vaccin anti-poliomielitic inactivat nu produce nici o dovadă palpabilă a unui răspuns
secundar (anamnestic). O situaţie similară se observă şi în cazul vaccinărilor de rapel
împotriva influenţei (gripei).
Răspunsul imun celular poate fi evidenţiat la cobaii sensibilizaţi cu vaccin BCG timp
de cel puţin 2-9 luni. La om, imunizarea intradermică cu acelaşi vaccin duce la reacţii
pozitive la tuberculinare deja după 4-6 săptămâni, cu o persistenţă medie de până la 4 ani.
Datele referitoare la durata protecţiei antiinfecţioase asigurate de BCG sunt contradictorii.
Răspunsurile imune mediat celular local şi sistemic s-au dovedit a exista independent unele
de altele la animalele de experienţă respectiv la om.
Unul dintre obiectivele de interes în profilaxia febrei aftoase este reprezentat de
reducerea intervalului dintre vaccinare şi instalarea imunităţii. Studii efectuate pe bovine
vaccinate cu un vaccin cu adjuvant uleios sau un vaccin saponinat, cu adjuvant hidroxid de
aluminiu, a indus protecţie, chiar în absenţa unui titru decelabil de anticorpi neutralizanţi,
deja după patru zile post-vaccinal, în comparaţie cu infecţia transmisă de la suine. Numărul
de animale purtătoare a fost corelat cu intervalul de timp dintre vaccinare şi expunere: cu cât
acesta a fost mai îndelungat, cu atât numărul purtătorilor a fost mai mic. Revaccinarea în
acest caz a determinat reducerea numărului de animale purtătoare, de la bun început.
Explicaţia acestui fenomen se găseşte fie în imunogenitatea tulpinii utilizate fie în
persistenta imunităţii de la vaccinarea anterioara. Acelaşi interval de asigurare a protecţiei a
fost de 7 zile la suine şi de 3 zile la ovine. Problema vaccinării împotriva febrei aftoase este
reprezentată de instalarea stării de purtător la animalele vaccinate, care are o durată foarte
lunga, de 5 ani la bivoli, 3,5 ani la bovine, 9 luni la ovine si 4 la caprine. Durata imunităţii în
cazul vaccinărilor de necesitate în prevenirea febrei aftoase a fost puţin studiată, ţinându-se
cont de posibilitatea sacrificării animalelor implicate, imediat ce boala este stăpânita.
În condiţiile în care animalele nu au fost sacrificate, s-a dovedit că în urma unei
vaccinări cu un vaccin foarte imunogen, la oi aceasta imunitate a durat cel puţin 7 luni iar la
porci 6 luni. Introducerea unor noi metode de păstrare a vaccinurilor, la temperaturi extrem
de scăzute sau prin stratificarea componentelor vaccinale, duce la prelungirea acestei
perioade la 40 de luni şi posibil chiar mai mult (cercetările în această direcţie sunt în curs).
Acest răspuns s-a menţinut fără revaccinare, existând posibilitatea de a controla boala înainte
ca imunitatea să scadă. Există dovezi referitoare la prezenţa unui prag limită în concentraţia
antigenului vaccinal şi a faptului că peste acest prag, chiar creşterea concentraţiei
antigenului induce efecte imunologice benefice minime. Un program raţional de imunizare
împotriva febrei aftoase în zonele endemice prevede asigurarea unei vaccinări de rapel a
scroafelor gestante, cărora li s-au aplicat două vaccinări înainte de montă, pentru a asigura
nivelul protector al anticorpilor pentru purcei. Vaccinarea purceilor proveniţi din aceste
mame se face la vârsta de 10-12 săptămâni, cu rapel după 4 săptămâni.
Analiza titrurilor de anticorpi post-vaccinali, rezultaţi prin imunizarea bovinelor
împotriva avortului cu Campylobacter foetus a demonstrat că protocolul de imunizare
împotriva acestei boli, care prevede un rapel vaccinal induce nivelele maxime. În încercările
de imunoprevenţie a acestei boli, s-a demonstrat că la multe dintre animalele de experienţă,
doar anticorpii induşi de vaccinarea de rapel au avut un efect protector. Deoarece titrul
acestor anticorpi a scăzut foarte repede, concluzia experimentatorilor a fost aceea că rapelul
trebuie efectuat cu 10 zile înainte de fătare, pentru ca titrurile maxime să fie realizate în
prioada de fătare.
Pentru a se putea indica tipul optim de vaccin care trebuie utilizat în imunoprofilaxia
rabiei ca vaccinare de rapel, s-au efectuat experimente pe bovine imunizate cu un vaccin viu
modificat iar după 2, 4, 8, 12 şi 16 săptămâni de la prima vaccinare, cu vaccin inactivat sau
viu modificat. Rezultatele au indicat prezenţa unor titre ridicate după rapel, în cazul
administrării vaccinului inactivat. Cu toate acestea, indiferent de vaccinul utilizat, titrele au
descrescut rapid. Vaccinarea la om împotriva rabiei pe cale intradermică, o abordare diferită
a administrării de vaccinuri faţă de cea clasică, cu un vaccin obţinut pe o linie diploidă de
celule umane, a indus titre crescute de anticorpi care s-au mentinut timp de 62 de săptămâni,
iar la revaccinare pe cale id, după 2 ani de la prima vaccinare s-au inregistrat titre mari la 21
zile postvaccinal la toţi indivizii vaccinaţi, cu toate că antevaccinal doar 32,9% au avut titre
detectabile.
Simularea unor episoade de rabie la populaţia de vulpi vaccinate împotriva bolii prin
programe bianuale, a demonstrat ca noi cazuri de boală apar în decurs de circa doi ani dupa
încheierea controlului, indiferent dacă vaccinarea s-a făcut în al patrulea, al cincelea sau al
saselea an al campaniilor bianuale.
Una dintre teoriile care explică interacţiunea dintre vaccinuri şi organism, susţine că
de fapt, vaccinarea protejează împotriva bolii acute nu prin asigurarea rezistenţei faţă de
aceasta ci prin modificarea formei acute de boală într-una cronică. Astfel de exemplu, virusul
panleucopeniei la pisică induce o malfuncţie intensă la nivelul tubului digestiv, cu progresie
rapidă, ducând la vomitare şi diaree. La animalele adulte, vaccinate, aceasta se traduce prin
diaree şi uneori vomitare. Această formă este cunoscută sub denumirea de boala intestinală
inflamatorie (IBD), o boală autoimună a intestinelor. IBD a evoluat la un nivel apropiat de
cel epidemic în ultimii câţiva ani; nici o altă explicaţie rezonabilă nu a putut fi furnizată
pentru creşterea numărului de cazuri de boală. Vaccinările sunt recunoscute ca agenţi
declanşatori ai proceselor autoimune la indivizi susceptibili, deci este posibil ca vaccinarea
împotriva panleucopeniei să inducă IBD.
În continuare se fac legături între vaccinările antirabice şi creşterea numărului de
animale temătoare, agresive. Extinderea problemelor comportamentale observate în prezent a
fost redusă în urmă cu 20-30 de ani. Emergenţa acestor cazuri coincide cu practicarea
vaccinărilor repetate la animalele adulte, sugerând examinarea cu foarte mare atenţie a unei
posibile relaţii dintre vaccinare şi devierile de comportament. Comportamentul agresiv la
câine a fost constatat la animale timp de câteva zile postvaccinal chiar după administrarea de
vaccinuri inactivate.
Imunizarea indivizilor din specia Trichosurus vulpecula cu o singura doza de BCG prin
aerosolizare şi apoi supunerea la infecţia experimentala prin instilaţii intra-traheale, după 2,
6 si 12 luni post-vaccinal, a demonstrat persistenţa anticorpilor în titrul cel mai ridicat după
2 luni şi persistenta lor în continuare, la un nivel ceva mai scăzut, după 12 luni, ceea ce ar
putea facilita controlul bolii la această populaţie sălbatica din Noua Zeelandă. Un studiu
referitor la importanţa vaccinării în profilaxia tuberculozei la oposumi, a demonstrat că
intervalul optim de revaccinare, pentru a evita cazurile de boală este de 5 luni, cu câte 5
vaccinări pe animal, dar din considerente economice acest interval se poate prelungi cu
efecte invariabile asupra imunităţii la 6-12 luni.
Vaccinarea raţelor cu un vaccin inactivat din Riemerrela anatipestifer, adjuvantat cu
hidroxid de aluminiu, a indus un nivel crescut de limfocite T-antigen reactive şi de anticorpi,
dar acest răspuns a fost tranzitoriu (4 săptămâni). Administrarea de vaccin viu atenuat a
determinat un nivel similar de anticorpi dar un raspuns celular mai slab, însă prelungit.
Urmărind aceste exemple, concluzia care se desprinde este aceea că în unele situaţii,
dependent de boală, vaccinarea are efecte benefice, chiar dacă este excutată cu rapel,
reducând incidenţa cazurilor de îmbolnăvire şi numărul de purtători şi eliminatori de
germeni, îndeosebi în cazul utilizării vaccinurilor inactivate. În alte împrejurări însă,
certificate ştiinţific, vaccinarea repetată este cea care induce apariţia unor boli (vaccinoze)
cronice, greu de tratat, care periclitează nu rareori viaţa animalului.
Dovezile furnizate de cercetările ştiinţifice efectuate până în prezent nu fac decât să
accentueze importanţa studiului aprofundat al interrelaţiei dintre vaccinare şi efectele de
lungă durată ale repetării procedurilor imunoprofilactice, cu corelarea dintre structura
antigenului şi particularităţile sistemului imun la fiecare specie.

EŞECURI ALE VACCINĂRII

De multe ori, eşecul unui vaccin în protejarea animalului faţă de o anumită boală este
pus pe seama vaccinului. În realitate, adesea ineficacitatea vaccinării se datorează
nerespectării unor principii generale sau a recomandărilor producătorilor privind depozitarea,
protocolul de vaccinare şi modul de administrare.
În anumite cazuri, vaccinul poate fi ineficient deoarece conţine tulpini de
microorganisme sau antigene diferite de cele responsabile de producerea bolii.
În alte cazuri, prin procesul de fabricaţie sunt distruşi anumiţi epitopi protectori sau
cantitatea de antigen este insuficientă. Aceste probleme nu sunt frecvent întâlnite şi pot fi
evitate prin procurarea de vaccinuri de bună calitate.
Ineficacitatea unui vaccin se poate datora şi unor deficienţe în stocare şi manipulare.
Astfel, după dizolvarea preparatului liofilizat cu diluantul este important ca administrarea să
se facă cât mai prompt, şi să se evite păstrarea vaccinului sub formă reconstituită. De
asemenea, este contraindicată utilizarea aceloraşi ace sau seringi pentru administrarea mai
multor tipuri de vaccin, deoarece aceasta poate determina interacţiuni nedorite între anumite
componente ale vaccinurilor, care pot inactiva unele antigene cu perturbarea consecutivă a
răspunsului imun.
Vaccinurile vii în mod special necesită o manipulare extrem de atentă, având în vedere
că eficienţa lor depinde de capacitatea de replicare a virusului. Factorii care duc la
inactivarea virusului determină eşecul vaccinării. Printre aceştia se numără sterilizarea
chimică a seringilor, dezinfectarea excesivă cu alcool a tegumentelor respectiv, în cazul
vaccinurilor vii bacteriene, utilizarea concomitentă a antibioticelor.
Administrarea pe căi neconvenţionale poate de asemenea să afecteze eficacitatea
vaccinului. La administrarea de vaccinuri sub formă de aerosoli, sau în apa de băut la pui sau
nurci, este posibil ca aerosolii să nu se distribuie uniform în încăpere, sau unele animale să
nu bea cantităţi adecvate de apă. De asemenea,clorinarea apei poate inactiva vaccinul.
Nerespectarea căii de administrare recomandată de producător este o altă cauză de eşec
a vaccinării. Astfel, administrarea unor vaccinuri inactivate pe o altă cale decât cea
recomandată poate genera reacţii sistemice alergice severe sau leziuni tisulare.
Cea mai importantă cauză de eşec a vaccinării la animalele tinere o reprezintă
interferenţa între anticorpii materni (responsabili de imunitatea pasivă din primele săptămâni
de viaţă) şi vaccin. Astfel, anticorpii materni pot să lege şi să neutralizeze componentele
antigenice ale vaccinului, înainte ca organismul vaccinat să îşi poată amorsa propria reacţie
de răspuns imun. Se pare că vaccinurile care produc un răspuns imun mai slab sunt mai
susceptibile la fenomenul de interferenţă. Întrucât imunitatea pasivă dobândită de la mamă
tinde să scadă în timp, la fel se va întâmpla şi cu fenomenul de interferenţă menţionat
anterior, organismul dezvoltând între timp imunitate activă. Ca urmare, este necesar să se
aplice scheme de vaccinare multiple, cu scopul de a stimula imunizarea activă pe măsură ce
concentraţia anticorpilor materni scade.
În acest context, un risc mare de eşec al vaccinării apare la întreruperea prematură a
protocolului de vaccinare. Imunitatea pasivă individuală poate fi influenţată de mulţi factori,
între care nivelul imunităţii materne, cantitatea de colostru produsă şi conţinutul de anticorpi
al acestuia, cantitatea de colostru ingerată şi absorbită.
Vaccinarea poate fi ineficace şi atunci când răspunsul imun este deficitar (animale
masiv parazitate sau cu malnutriţie - asemenea animale nu trebuie vaccinate). Stresul,
inclusiv gestaţia, temperaturile prea ridicate sau prea scăzute, oboseala şi hrănirea inadecvată
pot reduce răspunsul imun normal, probabil prin producerea crescută de glucocorticoizi.
În cazul vaccinării animalelor aflate în tratament cu medicaţie imunosupresoare
(glucocorticoizi), datele clinice nu dovedesc o inhibare a procesului de imunizare. Totuşi, se
consideră că în aceste cazuri creşte riscul reacţiilor adverse legate de imunosupresie.
Conduita privitoare la întreruperea sau reducerea dozelor de corticoizi în aceste situaţii
trebuie individualizată în funcţie de patologia pentru care a fost administrat iniţial
tratamentul, cu evaluarea atentă a raportului risc / beneficiu.

VACCINOZE

Sub numele de "vaccinoze" au fost cuprinse reacţiile postvaccinale, înregistrate la


diferite intervale după inocularea de vaccinuri sau chiar bolile acute sau cronice, a căror
apariţie a putut fi corelată cu antecedente vaccinale.
Cele mai comune riscuri asociate cu vaccinarea sunt reprezentate de virulenţa şi toxicitatea
reziduală, contaminarea cu alţi agenţi patogeni, apariţia bolii la indivizii cu imunodeficite
(vaccinuri vii modificate), o serie de perturbări ale imunităţii incluzând imunosupresia,
apariţia unor boli autoimune, boala complexelor imune, reacţii de hipersensibilitate, precum
şi de complicaţii neurologice şi efecte nocive asupra fetusului.
Semnele de întrebare ridicate de conexiunea între vaccinare şi bolile sau fenomenele
autoimune au stârnit numeroase controverse. La om, s-au făcut adesea legături între
vaccinarea antihepatită B şi antirujeolică cu scleroza în plăci. Prezenţa anticorpilor anti-
substanţă nervoasă ca şi simptomatologia înregistrată la pacienţii vaccinaţi împotriva bolilor
menţionate susţin această ipoteză. Alte boli autoimune au fost de asemenea asociate cu
vaccinarea. Astfel, toxina tetanică, virusul parainfluenţei şi alţi agenţi au indus modificări
care variază de la sinteza de autoanticorpi până la boli clinic manifeste, cum ar fi poliartrita
reumatoidă.
Astfel de statistici sunt efectuate la om şi în situaţia dată, se poate recurge la reversul
procesului de interpretare, utilizând aceste date pentru a găsi răspunsuri la întrebările
referitoare la animal.
Există date referitoare la vaccinoze înregistrate în prevenţia bolilor declarabile ale
animalelor de fermă, dar viaţa lor economică relativ scurtă nu permite uneori efectuarea unor
studii pe termen lung. Cu toate acestea, pe parcursul elaborării şi testării unor vaccinuri, au
fost înregistrate reacţii adverse indicate în cele ce urmează.
Administrarea unor vaccinuri inactivate împotriva BVD la bovine, în ziua a 82-a de
gestaţie, urmată de infecţia experimentală după 5 luni de la inoculare, a demonstrat că
protecţia asigurată la noii născuţi nu este totală, a indicat transferul transpalcentar şi
prezenţa unui procent crescut de (60-78%) viţei infectaţi persistent, în funcţie de tipul de
vaccin aplicat.
Vaccinarea contra febrei aftoase poate determina reacţii postvaccinale, după 8 zile de
la inoculare, traduse prin urticarii, dermatită exudativă şi necrotică, însoţită de edem şi
vezicule mamelonare. Astfel de reacţii s-au înregistrat la 11,3% dintre juninci, la 10% din
vacile aflate la prima lactaţie şi la 14,6% vacile adulte. Pierderile de producţie lactată au fost
de 21,5%/zi pentru un animal, timp de 7 zile consecutive. Extinderea leziunilor înregistrate
a fost corelată cu boli intercurente (BVD-MD şi paratuberculoza) mai mult decât cu vârsta
sau rasa animalelor.
Vaccinurile combinate prezintă riscul administrării simultane de câteva antigene,
uneori de tipuri diferite, virale şi bacteriene, împreună cu diferiţi adjuvanţi. Vaccinarea unor
viţei Simmental cu un astfel de vaccin mixt, antiviral şi antibacterian a dus la apariţia
sindromului febril, însoţit de depresie, cu moartea unui individ din cauza edemului pulmonar.
În acest caz a fost presupusă acţiunea sinergică a componentelor endotoxinelor sau altor
componente bacteriene cu adjuvantul, în facilitarea răspunsului inflamator, dependent de
reactivitatea individuală.
În cadrul imunizării împotriva hidropericarditei rumegatoarelor, o junincă din rasa
Nguni a avortat la 6 luni de gestaţie, după administrarea vaccinului. Examenul histopatologic
al avortonului a pus în evidenţă prezenta Cowdriei ruminantium în pereţii vasculari ai
creierului, cazul fiind citat ca primul cunoscut de transmitere intrauterină a acestui agent la
bovine.
Vaccinarea împotriva febrei aftoase la bovine pare să fie însoţită de numărul cel mai
mare de reacţii postvaccinale. După o astfel de imunizare a 82 vaci gestante, dozarea
nivelelor progesteronului, estrogenilor neconjugaţi totali, a corticosteorizilor şi a PGF2 alfa
a demontrat că 26.8% din animale au prezentat reacţii postvaccinale intense, traduse prin
creşterea temperaturii rectale (P<0.05) însoţită de creşterea distinct semnificativă (P < 0.01)
a progesteronului şi corticosteroizilor plasmatici, timp de 36 - 42 ore postvaccinal. La şapte
animale (8.5%) vaccinate în prima lună de gestaţie s-a înregistrat revenirea la estrus, după 5-
6 zile, iar 9 (10.9%) au fătat prematur, în decurs de 72-80 ore postvaccinal, atunci când
vaccinarea a avut loc în ultima lună de gestaţie. Experimentul a relevat importanţa vaccinării
contra febrei aftoase, îndeosebi în prima şi ultima lună de gestaţie, în producerea resorbţiei
embrionare şi a fătărilor premature.
Vaccinul conţinând virus variolic caprin (capripox-tulpina 0240) a indus reacţii
cutanate grave, generalizate, la vaci de lapte în două efective, în timp ce la animalele pentru
carne nu au fost înregistrate astfel de reacţii. Incidenţa leziunilor cutanate a fost cuprinsă
între 22.9 şi 29.3 %, îndeosebi la cele fătate recent. În rândul vacilor mai vârstnice, incidenţa
a fost între 10 şi 12.4 %, 12 animale fiind sacrificate de necesitate. Leziunile observate au
fost similare cu cele din lumpy skin disease. De la animalele cu leziuni grave s-a izolat
capripox virusul. Extinderea leziunilor a fost corelată cu stresul, mai degrabă decât cu vârsta
sau rasa animalelor.
Administrarea unui vaccin conţinând 7 tipuri de clostridii respectiv toxine de
Clostridium perfringens tip C şi D, la bovine din gospodării particulare a dus la reacţii
postvaccinale locale la toate animalele. Reacţiile locale au fost mai intense la animalele
inoculate cu vaccinul heptavalent. Răspunsul inflamator cuantificat prin concentraţia
haptoglobinei (o proteină de fază acută) a fost semnificativ (P < 0.05) sporit la animalele
vaccinate comparativ cu martorul, din nou vaccinul heptavalent inducând valori mai mari.
Consumul de furaj a fost diminuat cu 20%. Aceste rezultate indică potenţialul negativ al
vaccinării polivalente anticlostridiene la bovine.
Recaţiile adverse induse de vaccinare se pot extinde ca intensitate de la simptome
şterse ale bolii faţă de care se face prevenţia la reacţii grave, locale sau generale. Astfel,
vaccinarea tineretului bovin cu virus sinciţial a dus la apariţia unor semne discrete de
afectare, chiar în condiţiile vaccinării cu rapel după patru săptămâni cu un vaccin viu
atenuat. Încercările de imunizare a viţeilor cu S. typhymurium tulpina SL1479, a determinat
reacţii postvaccinale şterse, creşterea temperaturii rectale cu 1,5 grade iar la un caz, diaree şi
inapetenţa, timp de o zi.
Prin contrast, artropatia cronică granulomatoasă, o afecţiune gravă care compromite
din punct de vedere economic dar şi vital animalul, a fost asociată cu vaccinarea împotriva
brucelozei cu tulpina B 19 la bovine şi descrisă ca fiind însoţită de creşterea titrurilor de
anticorpi antibrucela.
Atât la bovine, cât şi la alte specii de animale, antigenul nu este singurul agent cauzal
al reacţiilor postvaccinale. Moleculele utilizate ca adjuvanţi, pentru augmentarea răspunsului
imun pot juca un rol similar. Un studiu efectuat pe bovine vaccinate între anii 1986-1988 în
Cehoslovacia, a demonstrat apariţia unor reacţii adverse anafilactoide la adjuvanţii uleioşi.
Animalele vaccinate au prezentat simptomele unei reacţii anafilactoide clasice (agitaţie,
hipersalivaţie, prurit, edem şi cianoză a ugerului şi vulvei, edem palpebral) care au apărut în
câteva minute după inoculare. Reacţiile menţionate au fost atribuite adjuvantului, întrucât
antigenul singur nu a indus astfel de manifestări. Unul dintre componentele vaccinale care
pot induce reacţii anafilactoide s-a dovedit a fi Tween 80 (emulgator). La animalele tratate cu
inhibitori de complement (acid epsilon-aminocapronic) reacţiile au fost mult diminuate.
La bovinele inoculate cu vaccin împotriva febrei aftoase (conţinând o tulpină cultivată
pe linia celulară BHK, saponină şi hidroxid de aluminiu), titrul reaginelor a crescut între 1-2
săptămâni postinoculator, descrescând ulterior, ceea ce demonstrează inducerea unei reacţii
de sensibilizare de către vaccinul utilizat. Repetarea de 3-4 ori a vaccinării contra febrei
aftoase la bovine cu vaccinuri cultivate pe tulpini BHK (baby hamster kidney), a permis
definirea unor componente alergizante. Acestea sunt pe de o parte reprezentate de reziduurile
de ser de cal utilizate pentru saturarea filtrelor pentru virus, iar pe de altă parte, compuşii
eliberaţi prin acţiunea citopatogenă a virusului asupra celulelor BHK. Serul de cal este cel
mai activ în inducerea unor reacţii locale şi generale, uneori grave. Compuşii rezultaţi din
linia BHK induc de obicei reacţii mai puţin grave, locale.
Suinele reprezintă o altă specie de interes economic, la care vaccinarea împotriva
diferitelor boli s-a constituit în operaţiuni de masă. Testarea a câteva vaccinuri comerciale
împotriva pestei porcine clasice efectuate pe scroafe gestante, la care administrarea s-a făcut
în momente diferite ale gestaţiei, au demonstrat, în ciuda unor reacţii locale minore,
transmiterea transplacentară a virusului şi fătarea de purcei viremici. Aceste aspecte ridică
probleme serioase legate de epidemiologia bolii.
Inocularea unui adjuvant uleios emulsiont ISA-70, conţinând un antigen atipic
inactivat (virusul pseudopestei aviare) a determinat atât la porci cât şi la pisici, reacţii locale
foarte intense. Aceste reacţii locale s-au manifestat mai intens la porci, modificările locale
fiind reprezentate de apariţia unui edem de 4-5 cm diametru, cu depigmentarea zonei,
acoperit cu noduli smiliari, după 2-8 săptămâni de la inoculare. Ulterior aceste edeme s-au
transformat în chişti bine incapsulaţi, cu membrana capsulară formată din celule epiteloide.
La pisici, s-a constatat o îngroşare a ţesutului subcutanat, în acelaşi interval La porci au fost
de asemenea menţionate reacţii alergice şi anafilactoide, în urma administrării vaccinurilor
comerciale.
Evaluarea comparativă a calităţii de adjuvant pentru vaccinurile conţinând
Haemophilus pleuropneumoniae, a patru uleiuri minerale, a uleiului de arahide şi
hidroxidului de aluminiu, au pus în evidenţă potenţialul lor iritativ, cu apariţia unor zone
extinse de inflamaţie de tip granulomatos, care au persistat opt săptămâni de la inoculare.
Doar uleiul de arahide nu a indus reacţii semnificative la locul de inoculare.
Reacţiile postvaccinale observate la caii inoculaţi cu virus al influenţei ecvine,
modificat printr-o serie de pasaje, s-au tradus prin simptome clinice şterse şi eliminarea
virusului după inocularea experimentală.
Administrarea la ovine şi caprine gestante a vaccinului viu atenuat contra brucelozei,
Brucella melitensis tulpina Rev 1, pe cale conjunctivală, nu a determinat reacţii locale şi nici
nu s-a propagat în mediu, dar a determinat ulterior avorturi la peste 60% din animalele
vaccinate. Un studiu efectuat pe o durată de 5 ani în Norvegia a dovedit că vaccinarea
împotriva listeriozei a determinat reacţii adverse la animalele vaccinate.
Efectele adverse al vaccinării împotriva anaerobiozelor cu vaccinuri polivalente, au
fost studiate în paralel la capre şi oi. La ambele specii s-au observat edeme cu diametrul
mediu de 2,5 cm, care au persistat timp de 28 zile postvaccinal.Reacţiile înregistrate la oi au
fost mai intense decât cele observate la capre.
Dintre speciile domestice la care reacţiile postvaccinale sunt cele mai frecvente, se
remarcă câinii şi pisicile în comparaţie cu caii, bovinele şi suinele.
Studii efectuate pe căţeii, vaccinaţi cu o varietate de vaccinuri aflate în uz curent, au
indicat prezenţa a numeroşi autoanticorpi, fără a fi menţionată obligatoriu boala clinic
manifestă. După unii autori, un astfel de raspuns poate reprezenta rezultatul stimulării
policlonale, induse de adjuvant. Mecanismul (sau mecanismele) reacţiilor autoimune
postvaccinale nu a (au) fost încă elucidate. Una dintre posibilităţi este mimetismul
molecular; atunci când există similitudini structurale între unele antigene virale (sau alte
molecule componente din vaccin) şi un antigen propriu, ele pot reprezenta iniţiatorul reacţiei
autoimune.
Cu toate că datele referitoare la relaţia dintre vaccinare şi boala autoimună/fenomenele
autoimune pot fi clar conectate cu procedura de vaccinare (de exemplu, sindromul Guillain-
Barre din medicina omului), problema riscului reprezentat de vaccinare ramâne una
polemică, deoarece până la ora actuală avantajele acestei proceduri nu au fost infirmate, în
timp ce riscul bolii autoimune nu a fost definitiv dovedit.
Rezultatele obţinute la căţeii gnotobiotici inoculaţi cu vaccin antiparvoviral şi ulterior
cu vaccin polivalent împotriva jigodiei, adenovirozei – CAV-2 -, parainfluenţei şi
leptospirozei, au sugerat că vaccinul viu atenuat antiparvoviral exercită un efect
imunosupresor şi poate fi responsabil de eşecul altor vaccinări la câini, la doi din cei cinci
imunizaţi în paralel apărând encefalita jigodioasă. Vaccinarea antiparvovirală reduce, de
asemenea, numărul leucocitelor circulante pentru o perioada de timp, lăsând animalul expus
atacului microbian, prin diminuarea reactivităţii imune nespecifice.
Vaccinarea regulată a câinilor de laborator din rasa Beagle contra leptospirozei
(serogrupurile L. canicola şi L. icterohaemorrhagiae) a determinat un sindrom clinic
caracterizat de întârzierea în creştere, pierdere în greutate şi frecvent ascita. Leziunile
microscopice ale ficatului au variat de la hepatita cronică la vacuolizarea hepatocelulară
slabă, difuză, cu stază biliară şi ocazional, agregate limfocitare şi granuloame
hemosiderinice. Prezenţa leptospirelor a fost semnalată în canalalele biliare, dar titrele de
anticorpi au fost subliminare, stabilindu-se o conexiune între leziunile hepatice şi prezenţa
leptospirelor. Vaccinarea antileprospirică a căţeilor pare să cauzeze mai multe probleme decât
oricare altă vaccinare. Unele dintre argumentele aduse spre sistarea vaccinării
antileptospirice la căţei sunt: frecvenţa crescută a reacţiilor postvaccinale, faptul că
leptospiroza este o boală relativ rară la câine şi protecţia inadecvată asigurată căţeilor de
vaccinul antileptospiric.
Majoritatea reacţiilor adverse sunt mediate imunologic, şi cum răspunsul imun este
condiţionat genetic, unele rase chiar unele familii de câini sunt mai expuse riscului. Astfel,
teckelii pitici, terrierii West Highland white, ciobăneştii Old English, Akita şi Weimaranerii.
Câinii cu roba în amestec de culori, cum sunt dogii arlechin, sunt de asemenea vulnerabili.
Îngrijorarea legată de relaţia dintre vaccinare şi unele simptome de boală postvaccinală
se bazează pe rapoarte clinice. Reacţiile postvaccinale pot fi extrem de diferite şi apar în cele
mai variate conjuncturi. Efectele vaccinozelor cronice includ tulburări funcţionale grave ale
pielii, (urticarie, eczeme, lupus vulgaris, tumori maligne, etc). La câine, dispersia
simptomelor este largă, de la afecţiuni minore până la alopecia completă. În aceste condiţii,
metabolismul celular este perturbat, cu apariţia concomitentă, nu rareori, a afecţiunilor
neurologice grave.
Un studiu efectuat în Japonia a clasificat reacţiile postvaccinale la 27 câini vaccinaţi
antirabic în: gastrointestinale (26%), respiratorii şi/sau cardiovasculare (22%) şi
dermatologice (11%). 284 de câini au prezentat reacţii adverse la alte vaccinuri , mono- sau
polivalente. Dintre aceştia la cei mai mulţi s-au observat reacţii dermatologice (53%), urmate
de simptome gastrointestinale (16%) şi respiratorii şi/sau cardiovasculare (14%). Din totalul
de 311 câini cu reacţii postvaccinale, 11 au murit din cauza acestor reacţii.
Un episod de jigodie canină, aparut în Finlanada în 1995, după 16 ani de absenţă a
bolii, a implicat un total de 631 de cazuri confirmate dintre care 41% au fost animale
vaccinate, cu toate vaccinările la zi. Diminuarea proporţiei animalelor cu titre sub 1/8 a
coincis cu declinul bolii, reprezentând totodată un test pentru fiabilitatea vaccinului utilizat
în imunizare.
Un studiu efectuat pentru depistarea motivelor persistenţei clinice, în ciuda vaccinării,
atât a bolii acute cât şi a celei cronice datorate calicivirusului felin, a demonstrat că toate
tulpinile vaccinale pot cauza semne de boală acută şi eliminare orală prelungită, atunci când
administrarea se face pe cale orală şi că tulpinile izolate după 5-10 săptămâni de la
administrare nu mai corespund tulpinilor parentale. Protecţia nu este asigurată faţă de starea
de purtător cronic.
Un episod de salmoneloză (Salmonella typhimurium) combinat cu panleucopenie, a
fost semnalat într-o crescătorie de pisici, imediat după inocularea cu vaccin conţinând virus
al panleucopeniei, calicivirus şi herpesvirus. Leziunile anatomopatologice de la pisoii
necropisaţi au corespuns celor de salmoneloza şi panleucopenie, sugerând că imunosupresia
indusă de vaccinare ar fi putut facilita apariţia salmonelozei fatale la purtatorii subclinici.

Vaccinozele pot apare ca rezultat al:


 Unui singur vaccin,
 Câtorva vaccinuri, administrate concomitent, sau
 Vaccinărilor repetate la intervale scurte de timp

Riscurile potenţiale/reacţiile adverse, care pot să apară începând cu câteva minute


după inocularea vaccinului, asociate vaccinărilor, includ:
 Reacţii alergice, care apar relativ rar, îndeosebi după administrarea repetată a unor
doze de antiser (exemplu, ser antitetanic). Cele cauzate de vaccinuri sunt bine cunoscute.
Semnele locale pot include edemul feţei, dermatita şi pruritul. La locul inocularii se observă
edem, reacţia iritativă, pierderea părului şi/sau modificarea culorii acestuia. Semnele
generale includ agitaţia, vomitarea, diareea, urinarea frecventă, respiraţia dificilă şi colapsul.
La acestea se pot adauga durerea locală, discomfortul, redoarea şi /sau letargia. Simptomele
apar imediat şi se traduc prin:
- Înroşirea maculată a pielii - urticarie
- Dificultăţi în respiraţie
- Vomitare
- Diaree
- Hipersalivaţie
- Colaps
 Vacinurile vii pot fi transmise la alte animale (nevaccinate), la care produc semne
clinice şterse
 Unele vaccinuri vii pot determina boli latente la animalele inoculate, reprezentând un
risc potenţial pentru indivizi debilitaţi, sau susceptibili
 Unele vaccinuri vii pot traversa placenta, cauzând avorturi sau anomalii fetale; în
consecintă nu trebuie administrate animalelor gestante
 Există vaccinuri care determină edem tranzitoriu la locul de inoculare
 La unii indivizi, culoarea blănii se poate modifica la locul inoculării vaccinului – cel
mai frecvent la pisici, la care culoarea devine albă
 Semnele clinice şterse ale bolii faţă de care se face vaccinarea pot reprezenta o reacţie
adversă (de ex. apariţia tusei, la câinii care sunt vaccinaţi împotriva tusei de canisă pe cale
intranazală)
 Există vaccinuri care pot să nu inducă imunitate adecvată la unii indivizi; condiţiile în
care este de aşteptat ca vaccinul să nu acţioneze la nivelul parametrilor indicaţi sunt:
- vaccinarea animalelor bolnave sau aflate în perioada de incubaţie
- animale tratate cu corticosteroizi sau alte medicaţii imunosupresoare; dacă nu a
trecut un interval minim de 4 săptămâni (sau chiar mai mult, dependent de tipul
medicamentului utilizat) între tratament şi vaccinare.
Studii elaborate de diferiţi cercetători, indică vaccinarea ca fiind sursa urmatoarelor
imbolnăviri:

Efecte legate de virulenţa şi toxicitatea reziduală


De exemplu, la viţeii vaccinaţi contra diareei virale bovine pot fi întâlnite leziuni ale
bolii mucoaselor. Vaccinurile care conţin germeni Gram negativi inactivaţi pot conţine
endotoxine, care stimulează eliberarea interleukinei –1 şi pot cauza pirexie şi leucopenie.
Deşi asemenea reacţii constituie doar un inconvenient temporar pentru masculi, la femele pot
provoca avort. În general este preferabil să nu se vaccineze femelele gestante, în afara
cazului în care abţinerea de la vaccinare ar fi mai riscantă.
Vaccinarea pentru boala limbii albastre la oile gestante poate determina anomalii
congenitale.
Stresul provocat de vaccinare poate activa infecţii latente. De exemplu, s-a demonstrat
activarea herpesvirusului ecvin după vaccinarea contra pestei africane ecvine.
Un aspect particular al virulenţei vaccinurilor este reprezentat de revenirea unor
vaccinuri vii modificate la tipul sălbatic, având un grad mare de virulenţă, şi care cu ocazia
imunizării produc boala contra căreia se urmăreşte protecţia. La ora actuală, biotehnologiile
moderne permit obţinerea de mutaţii selective, cu risc mic de reversibilitate, eliminând în
mare măsură această problemă.
O altă reacţie adversă o constituie senzaţia dureroasă la locul injectării provocată de
unele vaccinuri, care poate cauza probleme vaccinatorului dacă animalul este retiv.

Imunosupresia
Utilizarea extinsă a vaccinurilor polivalente la câini suscită discuţii referitoare la
instalarea unei imunosupresii, ale cărei cauze ar putea fi incapacitatea sistemului imun al
animalului de a face faţă unei provocări antigenice excesive (supraîncărcare antigenică ),
respectiv fenomenul prin care unul din antigenele vaccinului polivalent împiedică sistemul
imun să răspundă la alt component antigenic (interferenţă vaccinală ).
Studii clinice făcute la câini au demonstrat apariţia unui grad semnificativ de
imunosupresie după administrarea de vaccinuri polivalente, având însă o durată scurtă ( de 7-
10 zile ) şi care nu periclitează în mod obişnuit animalul vaccinat. Dacă această
imunosupresie survine însă pe fondul unor carenţe nutriţionale, sau al unei dezordini imune
ereditare preexistente, animalul expus la o infecţie în intervalul de 7-10 zile poate contracta
respectiva boală. Pe de altă parte, dacă animalul a fost expus la o infecţie şi se găseşte în
plin proces de apărare contra unei infecţii uşoare, asimptomatice clinic, imunosupresia creată
de vaccinul polivalent se poate traduce prin declanşarea bolii clinic manifeste.
În acest context, se recomandă ca la câinii suspectaţi de fi în perioada de incubaţie a
unei infecţii, sau care prezintă imunosupresie datorată altor factori (dezordini imune, alergii
sezoniere, anumite medicamente) vaccinarea cu vaccinuri polivalente să fie amânată până la
dispariţia acestor factori, sau, dacă riscul de infecţie este mare utilizarea vaccinurilor
monovalente sau a vaccinurilor atenuate reprezintă o opţiune alternativă .

Anemia hemolitica autoimună


Este o boală cu evoluţie fatală, de câteva zile uneori, care apare la câini. Vaccinarea a
fost incriminată în inducerea anemiei hemolitice autoimune la câine. Un studiu efectuat pe 58
de câini a relevat ca majoritatea celor vaccinaţi au prezentat semne de anemie în curs de o
lună de la vaccinare, cu tendinţa de autoaglutinare şi hemoliza intravasculară. La fiecarea caz
a fost implicată o combinaţie de vaccinuri, protejând împotriva jigodiei, CAV-2,
leptospirozei, parainfluentei şi parvovirozei (DHLPP). La aceiaşi câini s-au administrat
concomitent vaccinuri contra rabiei, parvovirozei, Bordetella spp., cornavirus şi borelioză.

Defectele genetice
Semnificaţia de alterare a potenţialul genetic de către vaccinuri este alarmantă. Astfel,
virusul simian SV40 a fost pus în evidenţă în tumori la persoanele care au fost vaccinate cu
vaccin antipoliomielitic contaminat. SV40 modifică un fragment al ADN, responsabil de
protecţia anticanceroasă iar defectul poate fi moştenit.

Boala complexelor imune


La întâlnirea dintre un anticorp circulant şi antigenul corespunzător se formează un
complex imun. Generarea unei cantităţi excesive de complexe antigen – anticorp determină
depunerea acestora la nivelul anumitor organe, cu amorsarea consecutivă a unor reacţii
inflamatorii locale, acest ansamblu de fenomene purtând denumirea de boala complexelor
imune.
O astfel de situaţie patologică poate surveni şi cu ocazia utilizării anumitor vaccinuri,
de exemplu vaccinul pentru adenovirusul canin 1 (CAV 1), caz în care complexele imune se
depun la nivelul corneei, determinând o reacţie inflamatorie locală şi o coloraţie albăstruie a
corneei.

Boli autoimune
În principiu, acest tip de patologie apare la anumiţi indivizi care posedă antigene
celulare asemănătoare cu unele antigene microbiene. La contactul cu respectivul agent
infecţios, în organism sunt generaţi anticorpi dirijaţi contra acestuia, dar şi contra
antigenelor celulare proprii, fenomen denumit “mimetism molecular“. Chiar şi după
eradicarea agentului patogen din organism, procesul de generare a anticorpilor contra
structurilor proprii persistă.
Un astfel de fenomen a fost descris la câinii vaccinaţi contra boreliozei (Lyme
disease), la care leziunile autoimune se traduc prin manifestări artritice.

Tiroidita autoimună
Vaccinul poate iniţia procesul autoimun, care este declanşat şi dezvoltat la proporţiile
bolii autoimune de către un agent "starter" un poluant din mediu, un factor stresant, un factor
alimentar neadecvat. Boala se transmite genetic.

Leucemia
Vaccinările recente cu vaccinuri vii modificate singulare sau în combinaţie, sunt în
măsură din ce în ce mai mare recunoscute ca fiind contribuitori la boli autoimune ale
sângelui, măduvei osoase şi altor boli organice.

Parvoviroza
Se presupune că boala a fost "creată în laborator", de către fabricanţii de vaccinuri,
care au utilizat pentru cultivarea virusului jigodios, celule renale de pisică, provenind de la
animale cu enterită felină. Aceste vaccinuri au fost apoi inoculate câinilor din întreaga lume,
momentul coincizând cu apariţia parvovirozei canine.

Artrita
Reprezintă un proces inflamator (de hipersensibilizare/alergic).
Numeroase vaccinuri conţin componente dintre cele mai diferite, cum ar fi serul (serul
bovin crescând riscul BSE), aldehida formica, aluminiu (hidroxid de aluminiu - adjuvant) şi
mercur. Reacţiile postvaccinale sunt datorate nu rareori tocmai acestor componente, care
creează iniţial un fond de dezechilibru, propice dezvoltarii proceselor inflamatorii.
Vaccinurile cultivate pe culturi celulare/tisulare conţin proteine străine organismului,
provenite din substratul cultural, care pot induce boli autoimune. Artrita ca boală autoimună,
a fost intâlnită în colectivităţi de animale, chiar la 9 luni post-vaccinal. Animalele cu
predispoziţie genetică la alergii, pot explicita simptome mai grave, devenind mai sensibile în
urma injectării de proteine străine.
Rezultatul unei evaluări comparative a două protocoale de vaccinare la căţei, având
prima vaccinare efectuată la 8 săptămâni, după urmatoarea schemă:
- un grup imunizat cu CPV şi apoi cu DHL, după două săptămâni, cu repetarea
protocolului de încă două ori la câte două săptămâni interval,
- celalalt grup primind un vaccin polivalent (jigodie, parvo, parainfluenza, adeno,
leptospira) la intervale de 4 săptămâni, de trei ori a pus în evidenţă implicarea vaccinării în
apariţia osteodistrofiei. Din primul grup s-au îmbolnăvit de osteodistrofie hipertrofică trei
animale iar din celălat toate cinci. Rezultatele sugerează intervenţia protocolului de
vaccinare în apariţia bolii la căţeii Waimaraner.

Reacţii de hipersensibilitate
Toate formele de hipersensibilitate sunt mai frecvent asociate cu injectările multiple de
antigen, fiind ca urmare întâlnite la utilizarea vaccinurilor inactivate.
Hipersensibilitatea de tip I poate apărea ca răspuns la oricare din antigenele conţinute
în vaccinuri, inclusiv cele obţinute prin cultivare pe ouă sau pe culturi celulare.
Gravitatea simptomelor clinice variază de la apariţia unor discrete edeme până la
reacţii sistemice, şoc anafilactic şi chiar deces.
Date recente sugerează asocierii cazurilor grave de anafilaxie cu perturbări endocrine,
şi anume insuficienţa glandelor corticosuprarenale. Aceasta constă în incapacitatea glandelor
corticosuprarenale de a secreta hormoni glucocorticoizi ca răspuns la stimuli stresanţi
diferiţi, inclusiv imunizarea. Având în vedere că manifestările insuficienţei suprarenale se
aseamănă cu reacţiile sistemice anafilactice, animalele ( mai ales câinii ) care au prezentat
reacţii adverse severe cu ocazia vaccinării trebuie testaţi pentru diagnosticarea acestei
tulburări endocrine.
Tipul III de hipersensibilitate poate de asemenea să survină ca o reacţie nedorită a
vaccinării, putând genera o inflamaţie locală intensă sau manifestări vasculare sistemice de
tipul purpurei. Un exemplu de hipersensibilitate de tip III este opacifiereea corneei la câinii
vaccinaţi contra hepatitei canine.
Reacţiile de hipersensibilitate de tip IV, cu formare de granulom pot apare la locul
inoculării ca răspuns la folosirea adjuvanţilor. Date recente sugerează că unele vaccinuri
feline cu adjuvanţi se pot asocia cu apariţia de fibrosarcoame la locul injecţiei.
La caii utilizaţi pentru producerea de antiseruri poate să apară amiloidoza, datorită
stimulării excesive a producţiei de interleukină 1. Această situaţie nu survine în cazul
vaccinărilor uzuale.

Alergiile
Dermatita atopica reprezintă un accident relativ frecvent la animale predispuse, la care
concentraţia IgE este crescută ca raspuns la antigene, expuşi la actiunea polenului înainte,
dar nu şi după vacciare. Astfel de indivizi, suferă de inflamaţii cronice ale pielii.
Conjunctivita şi rinita se pot asocia acestor simptome. Animalul este vulnerabil la expunerea
la diferite antigene şi alergene, cum ar fi purecii şi praful de casă. Testele efectuate pe câini
"atopici" consangvinizaţi, selectionaţi pentru reactivitatea alergică la polen, privind
concentraţia IgE, au demonstrat că aceasta creşte consecutiv vaccinării cu un vaccin viu
modificat antijigodios, antihepatitic, şi conţinând bacterina leptospirică. Acest rezultat poate
ilustra un fenomen natural de "progresie" alergică.

Lupusul eritematos sistemic


Boala afectează numeroase organe şi sisteme ale organismului, incluzând hematiile şi
leucocitele, articulaţiile, pielea şi rinichii. Aceste simptome sunt superpozabile, în mare parte
celor induse de vaccinozele cronice.

Complicaţii neurologice
Se consideră că unele episoade de convulsii epileptiforme pot fi cauzate de mecanisme
imune. Astfel, în aceste cazuri, vaccinarea este cea care declanşează procesul patologic, prin
atacul antigenic provocat asupra sistemului nervos. Asemenea situaţii pot fi întâlnite la câinii
vaccinaţi contra jigodiei cu vaccin viu modificat. Manifestările pot fi şi mai severe dacă
survin pe fondul unei imunosupresii.
Uneori, complicaţiile neurologice se prezintă sub forma encefalomielitei diseminate,
rezultat al traversării barierei hematoencefalice de către virusul viu atenuat şi a replicării
acestuia în ţesutul nervos, cu apariţia unor leziuni inflamatorii la acest nivel. Manifestările
clinice pot surveni la un interval de zile – săptămâni de la momentul vaccinării şi constau în
slăbiciune musculară, incoordonare motorie, dispnee, convuslii epileptiforme. Ele pot fi
precedate de febră, abatere şi vărsături.
Epilepsia
Stimularea masivă a organismului cu proteine străine (vaccinale) poate declanşa
procese care duc la leziuni cerebrale, cu distrugerea unor porţiuni însemnate. Ca o
consecinţă, apar probleme comportamentale, aşa cum se întâmplă la animale vaccinate la
intervale prea mici, cu un număr mare de vaccinuri.

Encefalitele pot reprezenta reacţii adverse ale vaccinării. Ele se traduc prin: diaree,
vomitare, producţie de gaze, gastroenterită, tulburări respiratorii, hiperreactivitate, retardare
mentală, pierderea cunoştenţei, paralizii şi agresivitate. Problemele comportamentale pot
apare mult mai târziu. Acestea includ: agresiunea, epilepsia şi alte tulburări ale conştienţei,
linsul excesiv, anxietatea, teama, insomnia.

Boala tumorală
Ţesuturile utilizate pentru cultivarea tulpinilor vaccinale, provin de la maimuţe, pui de
găină, câini şi pisici. Dacă animalele de la care se prelevă aceste organe sunt purtătoare de
retrovirusuri nedetectate anterior cultivării, riscul transmiterii acestor virusuri prin vaccin
este necontrolat. Nu rareori aceste virusuri se izolează din formaţiuni tumorale, apărute
postvaccinal la om sau la animale.
Administrarea vaccinurilor inactivate la pisici poate duce la apariţia unor leziuni
palpabile, detectabile de către proprietar sau clinician, care la examenul citologic relevă
aspecte diferenţiate în funcţie de timpul scurs de la inoculare. Sarcoame la locul de inoculare
au aparut la pisici vaccinate cu vaccinuri de mai multe tipuri, administrate singure sau în
combinaţie. Dintre pisicile vaccinate cu vaccinuri de un singur tip, 37% au fost vaccinate
antirabic, 33% au primit vaccin conţinând virus al rinotraheitei feline/calicivirus/ virus al
panleucopeniei, iar 30% vaccin contra leucemiei feline . Pisicile vaccinate împotriva
leucemiei feline au prezentat tumori la locul vaccinării la un timp semnificativ scurtat după
vaccinare, comparativ cu cele situate în alte zone. Analiza matematică a relevat un risc
crescut pentru geneza tumorală după vaccinarea antirabică.
Alţi autori menţionează hipoergia, boala lui Addison, infecţii micotice ale urechii, etc.
Alte cercetari sugerează că vaccinarea animalelor în perioada rutului sau a gestaţiei poate
inhiba funcţia hormonală, aşa cum s-a semnalat anterior la bovine. În cazul vaccinozelor
grave, se poate produce avortul sau puii pot fi fătaţi la termen, dar prezentând deja semne
cutanate grave.
Reacţiile postvaccinale observate la unii indivizi au dus, în rândul proprietarilor la
ideea că vaccinarea este nocivă şi că nevaccinându-şi animalele, le asigură sănătatea. Într-un
astfel de context, stoparea raspândirii bolilor în polulaţie este asigurată de proprietarii care
îşi vaccineză animalele.
Vaccinurile polivalente reprezintă un stimul foarte intens pentru mecanismele de
apărare ale unui animal tânăr (7-8 săptămâni). În Statele Unite şi în numeroase ţări din
Europa, doar la puţin timp, această vaccinare va fi urmată de vaccinarea antirabică. Este
dificil de imaginat modul în care un sistem imun, încă incomplet dezvoltat poate face faţă
unui asemenea "atac antigenic". Toleranţa imunologică într-o asemenea situaţie este deseori
foarte slabă, şi nu rareori animalele dau semne de boală la scurt timp după vaccinare. Cel mai
adesea, în săptămânile urmatoare simptomele se accentuează, fiind exprimată şi predispoziţia
pentru alte boli. Utilizarea vaccinurilor vii modificate este pusă sub semnul întrebării. În
cazul folosirii acestui tip de vaccinuri, virusul îşi continuă multiplicarea în organismul
animalului inoculat, fiind astfel o sursă de eliminare a virusului, în mediul de viată al altor
câini respectiv animale sălbatice, care pot fi sensibile. De aceea, ţările scandinave au interzis
utilizarea vaccinurilor vii modificate.
Vaccinarea repetată a animalelor tinere duce la supresia sistemului imun şi animalul
sfârşeşte prin a contacta boala faţă de care se intenţionează să fie protejat, îndeosebi în cazul
utilizării vaccinurilor vii atenuate. Această afirmaţie este valabilă şi în cazul utilizării
vaccinurilor polivalente. Acţiunea factorilor de mediu stresanţi (inţărcarea, schimbarea
mediului de viaţă, supunerea la unele tratamente – deparazitare, vitaminizare, etc)
influenţează defavorabil rezultatul vaccinărilor, care sunt indicate tocmai în această perioadă
critică. Asigurarea unei nutriţii corespunzatoare favorizează un răspuns imun adecvat.
Din acest motiv, medicul terapeut trebuie să facă recomandarea administrării
vccinurilor mai degrabă în doze singulare, decât să administreze combinaţii de vaccinuri.
Intervalul dintre vaccinări trebuie să fie de minimum 2-3 săptămâni. Combinaţia dintre
vaccinul antijigodios şi CAV-2, reduce numărul circulant de limfocite, cu supresia imună
temporară.

Pentru evitarea consecinţeleor negative ale vaccinozelor, rapelurile la vaccinare nu se


efectuează la animale care deja au reacţionat la vaccinarea anterioară. În cazul în care
sistemul imun s-a refăcut suficient, va suporta bine o nouă vaccinare, în caz contrar
simptome mai grave decât în situaţia precedentă pot apare chiar la câteva zile de la
vaccinarea anterioară. În evitarea vaccinozei, terapeutul trebuie să ţină seamă de câteva
indicaţii, astfel:
- Vaccinările nu se fac concomitent, se preferă administrarea de vaccinuri
monovalente, chiar şi în cazul rapelurilor;
- În nici un caz, nu se vaccinează, câini bolnavi cu probleme intercurente de sănătate,
nu sunt supuşi unei intervenţii chirurgicale sau unui alt stresor fizic sau emoţional;
- Se recomandă evitarea vaccinurilor vii atenuate;
- Se evită vaccinarea câinilor vârstnici;
- Se recomandă evaluarea situaţiei epidemiologice şi a stării sănătaţii animalului,
înainte de a administra vaccinuri împotriva bolilor care nu pun în pericol viaţa animalului (de
ex., tusa de canisă; eliminarea vaccinării antileptospirice, dacă nu există sursă de infecţie cu
leptospire în arealul de circulaţie al animalului);
- Efectuarea numărului minim de vaccinări impus de legislaţia în vigoare;
- Vaccinarea căţeilor în adapostul de origine, cu cel putin o săptămână înainte de a fi
introduşi în noul mediu de viaţă şi în nici un caz imediat după transfer;
- Respectarea unui interval de cel puţin o lună în cazul revaccinării căţeilor, pentru a
le oferi posibilitatea să-şi revină în urma vaccinării anterioare;
- Dehelmintizarea se face cu cel puţin câteva săptămâni anterior vaccinării şi numai
după verificarea fecalelor pentru prezenţa paraziţilor.
În optica medicilor veterinari homeopaţi, profilaxia specifică trebuie reorientată :
- administrare doar a vaccinării antirabice, cu titrarea frecventă a anticorpilor faţă de
alte boli;
- vaccinarea antiparvo şi antijigodioasă o singură dată, la vârsta tânără;
- utilizarea alternativei homeopatice prin vaccinare cu nosode.
HOMEOPATIA PROFILACTICĂ: O ALTĂ PERSPECTIVA ASUPRA SĂNĂTĂŢII
ANIMALELOR DE COMPANIE

Medicina veterinară tradiţională se confruntă în conjunctura actuală cu o avalanşă de


evenimente (boli cronice, alergii, reacţii posvaccinale), faţă de care mijloacele terapeutice
tradiţionale sunt inoperante. Vaccinarea de rutină, aşa cum este ea practicată azi, nu este
întotdeauna eficace, şi are adesea efecte adverse, fie imediate fie pe termen lung (vezi
Vaccinoze). Prin utilizarea combinaţiilor polivalente (de 4 în 1, 6 în 1, etc.) de vaccinuri,
repetate în fiecare an, frecvenţa şi gravitatea acestor efecte secundare la animalele au
crescut dramatic.
Medicina naturistă şi abordarea neconvenţională a procesului de vindecare a reorientat,
cel puţin în lumea occidentală contemporană, numeroşi medici veterinari către practici mai
apropiate de natural. Aceştia susţin că efectele "adverse" ale homeopatiei sunt doar o mai
bună stare de sănătate şi comfort, care sub nici o formă nu pot fi atribuite terapiei
convenţionale.
Veterinarii homeopaţi şi alţi practicieni naturişti au semnalat pe parcursul timpului, în
numeroase ocazii, efectele negative ale vaccinurilor prefabricate. Pe lângă efectele secundare
imediate ale vaccinării, cum ar fi alergiile sau şocul anafilactic, există numeroase alte
motive pentru evitarea vaccinărilor atunci când acest lucru este posibil. Vaccinările
reprezintă o "agresiune majoră" pentru sistemul imun al organismului. Microorganismele
atenuate sau bacteriile şi respectiv virusurile inactivate chimic, sunt inoculate în torentul
sanguin prin intermediul injecţiilor subcutanate sau intramusculare, care reprezintă o cale
nenaturală de infecţie. În acest mod, prima linie a apărării organismului este trecută,
inundându-se sistemul cu milioane de microorganisme, ducând la dereglări imunologice care
ulterior se manifestă ca boli cronice ale animalelor vaccinate. Efectul global obţinut, în
încercarea de a proteja animalul faţă de o boală specifică, acută, este acela de a se induce un
dezechilibru imunologic, de o manieră care descopera susceptibilitatea faţă de alte boli.
Vaccinarea reprezintă, cu alte cuvinte, un stres major. Ca urmare a vaccinărilor, nu rareori se
observă iniţierea unor probleme cronice, de tipul epilepsiei, alergiilor cutanate persistente,
infecţiilor căilor respiratorii superioare, iritabilitatii digestive, bolilor autoimune sau
cancerelor. Mai mult chiar, descendenţii acestor animale "supravaccinate" suferă consecinţe
ale acestei proceduri abuzive. Acolo unde vaccinările au servit la eradicarea sau reducerea
incidenţei unor boli acute, în locul lor s-au insinuat altele cronice, grave, mult mai dificil de
tratat sau de vindecat, diminuând calitatea vieţii animalelor. În ultimul timp, aceste boli par
să debuteze la o vârstă mult mai tânără. Astfel, boala tumorală la câinii şi pisicile sub 5 ani
reprezinta o raritate, în timp ce acum aceeaşi boală se întalneşte cu o frecvenţă crescută la
animale de 2-3 ani. Incidenţa cazurilor de cancer a crescut cu certitudine. Cu toate ca nu
poate fi contestat rolul substanţial al metodelor necorespunzatoare de creştere şi întreţinere a
animalelor, practicile de vaccinare repetate, cu vaccinuri polivalente sau multiple, au un rol
principal. Această practică a dus la "slăbirea genetică" a animalelor de companie. O pisică
sau un câine care trăieşte în mod obişnuit 11-12 ani, va primi în acestă perioada cel putin 20
de vaccinuri, dar se poate ajunge şi până la 30 de vaccinuri. Cincisprezece din acestea vor
avea între 4 şi 7 antigene. În conceperea acestor vaccinuri, balanţa a fost dezechilibrată în
favoarea intereselor comerciale ale companiilor de medicamente. Considerentul principal
pentru vaccinare împotriva unei boli sau a alteia ar trebui să fie reprezentat de riscul
expunerii la boală. Dacă pisica este menţinută în casă iar câinele are o activitate într-un
mediu sub control permanent al unui padoc sau a unei lese, riscul este minim. Un alt
considerent pentru utilizarea unui vaccin este securitatea sa dovedită, eficacitatea sa şi
gravitatea bolii împotriva căreia se foloseşte, din punct de vedere al vieţii pacientului.
Trebuie avut în vedere că vaccinarea nu este lipsită de riscuri (vezi Vaccinoze).
Definiţia nosodelor homeopatice. "Acestea sunt remedii sau medicamente obţinute din
produse patologice (caracteristice fiecărei boli) diluate sau potenţate de o manieră încât
rămâne doar energia conţinută. Se administrează pe cale orală. Până la ora actuală nu au
putut fi demonstrate efecte secundare, dacă animalul tratat a fost „sănătos". Diferenţa între
nosode şi alte medicamente este reprezentată de materialul de pornire, care poate fi sânge,
puroi, orice secreţie sau excreţie a organismului, sau chiar un fragment de ţesut, ca de
exemplu o tumoră. Astfel, nosoda rabică este obţinută din saliva unui animal cu rabie şi apoi
potenţată.
O nosodă poate fi descrisă ca un vaccin oral, utilizat pentru imunizarea organismului faţă
de o anumită boală. Diferenţa esenţială între o nosodă şi un vaccin convenţional este
cantitatea extrem de mică de substanţă activă (dacă ea există) dintr-o nosodă. Trebuie
reamintit că în cazul nosodelor, ceea ce are întradevăr importanţă este "energia" care
reprezintă remediul homeopatic şi nu "substanţa". Argumentele care susţin efectele
imunoprotectoare ale unor remedii homeopatice sunt numeroase în medicina omului. Astfel,
forma homeopatică a Belladonei respectiv Ailanthus previn scarlatina, camforul previne
holera iar Lathyrus, poliomielita. Mercurius Cyanatus s-a dovedit util în profilaxia difteriei
în timp ce Baptisia a prevenit febra tifoidă. Lista a fost prelungită cu remedii împotriva
parotiditei virale, a varicelei, hepatitei şi a altor boli. Relativ recent, astfel de cunoştinţe au
început să fie aplicate şi în medicina veterinară. Cel mai adecvat exemplu în acest sens este
probabil acela de prevenire a tusei de canisă, efectuat în Anglia. Din cei 40 de câini existenţi
într-o canisă, toţi vaccinaţi împotriva bolii, 35 au prezentat simptome clinice. După
administrarea nosodelor, incidenţa bolii s-a redus de la 90 la 2%.

Recomandări referitoare la abordarea vaccinării

1. Dacă este posibil, trebuie evitată vaccinarea căţeilor sub trei luni
Vaccinările sunt mult mai stresante pentru sistemul imun nedezvoltat. De asemenea,
aceste vaccinări sunt mult mai puţin eficace în asigurarea imunităţii înaintea vârstei de trei
luni. Dacă vaccinarea nu poate fi evitată, aceasta trebuie efectuată cu un vaccin antijogodios
la trei luni, urmată de o vaccinare antiparvovirală la patru luni. Acolo unde este posibil, se
preferă vaccinurile inactivate.

2. Pisoii trebuie vaccinaţi doar împotriva panleucopeniei şi nu înaite de vârsta de


trei luni. Toate celelalte vaccinări trebuie evitate. O singură administrare este suficientă.

3. Căţeii şi pisoii pot fi trataţi cu nosode homeopatice începând cu vârtsa de trei


săptămâni, dacă există riscul expunerii la jigodie, parvoviroză sau panleucopenie. Aceste
nosode se pot utiliza pănă la vaccinare sau administrarea lor poate fi continuată periodic, pe
parcursul primului an de viaţă dacă nu se fac vaccinări. Trebuie evitată expunerea animalelor
tinere, contactului cu indivizi bolnavi din aceeaşi specie.

4. Vaccinările de rapel sunt complet inutile . Numeroase studii efectuate recent


demonstrează că majoritatea vaccinurilor sunt active pe parcursul a mai mulţi ani, decât
intervalul prevazut în prospecte, unele dintre ele chiar pe parcursul întregii vieţi. Asigurarea
imunităţii la animalele vaccinate nu necesită în aceste cazuri efectuarea vaccinărilor de rapel.
Nosodele homeopatice pot fi administrate acelor animale al căror mod de viaţă le expune
frecvent riscului de îmbolnavire.

5. Vaccinarea antirabică trebuie efectuată conform legislaţiei în vigoare . Nosoda


homeopatică Lyssin, trebuie administrată la câteva ore după vaccinare. Cu certitudine,
vaccinarea antirabică este eficace pe o perioadă de câţiva ani, cu mult mai mult decât durata
intervalului dintre vaccinări prevazut în reglementările legale.

6. Vaccinările de rapel pot determina reşute grave, atunci când un animal este tratat
homeopatic pentru o afecţiune cronică. Aceste vaccinări pot elimina orice progres realizat
în timp prin tratamentul homeopatic, cu revenirea animalului la starea pre-terapeutică.

7. Unii medici homeopaţi recomandă excluderea totală a vaccinărilor. În acest


context, ei recomandă asigurarea unei alimentaţii bogate în hrana proaspătă, carne crudă
pentru carnivore (atenţie la specia de la care provine carnea!) şi evitarea vaccinărilor şi a
medicaţiei allopate. Antibioticele şi alte medicamente allopate trebuie utilizate doar în
situaţii în care sunt inevitabile, adică stări care pun în pericol viaţa animalelor. Ori de câte
ori este eliminat un simptom prin care organismul îşi exprimă starea de suferinţă,
reactivitatea lui este diminuată. Prin tratamentul cu extracte vegetale, medicamente
homeopatice, sau alte terapii non-invazive, care să nu fie de natură chimică (de sinteză), se
ameliorează sănătatea animalului.

8. Hrana pentru câini şi pisici disponibilă comercial, trebuie aleasă cu grijă.


Animalul de companie este expus alegerii stăpânului, în ceea ce priveşte regimul de
alimentare, sau tipul de hrană ce i se oferă. Pisicile şi câinii care au acces în mediul exterior,
pot, într-o oarecare masură să-şi suplimenteze alimentaţia. Altfel, ele sunt total dependente
de proprietar. Tipurile de alimente prefabricate care folosesc conservanţi (Science, Hill's) nu
sunt recomandabile. S-a demonstrat că aceste alimente sunt obţinute din deşeuri (o categorie
care trebuie evitată) cauzând probleme la unele animale. O astfel de categorie include
produse care nu-şi găsesc utilizare în hrana omului. Chiar dacă alegerea hranei concentrate
este corectă, trebuie asigurată suplimentarea cu alimente proaspete pentru a asigura sănătatea
optimă a animalului. Carnea crudă de pui, vită, miel sau iepure, ocazional ficatul de la
aceleaşi specii, trebuie introduse în alimentaţie cel puţin de trei ori pe săptămână, dupa cum
de asemenea animalului trebuie să i se ofere vegetale proaspete.

9. Cea mai bună variantă de alimentaţie este dieta proaspată. Cărţile de nutriţie
pentru animalele de companie includ astfel de reţete.

Schema de imunizare cu nosode recomandată de medici homeopaţi


PENTRU CĂŢEI DE 3 – 6 SĂPTĂMÂNI (Administrarea nosodelor se începe în aceeaşi zi a
fiecarei săptămâni). O doză reprezintă 4-6 picături depuse pe limbă
Prima săptămână – se administrează nosoda 30C Parvo o dată (de două ori) zilnic timp de
două zile
A două săptămână - se administrează nosoda 30C Parvo o dată pe zi timp de 5 zile
A treia săptămână - se administrează nosoda 200C Parvo o singură dată
A patra săptămână - se administrează nosoda 30C Jigodie (de două ori) pe zi timp de 2 zile
A cincea săptămână – se administrează nosoda 30C Jigodie o singură dată
A şasea săptămână - se administrează nosoda 200C Jigodie o dată
A şaptea săptămână – pauză
A opta săptămână - se administrează nosoda 200C Parvo o singura dată
A noua săptămână – pauză
A zecea săptămână - se administrează nosoda 200C Jigodie o singură dată
A patrusprezecea săptămână - se administrează nosoda 1M Parvo
A optsprezecea săptămână – se administrează nosoda 1M Jigodie

Dozele 1M se repetă la fiecarea 4 luni cu pauze de 1 lună între administrările de


nosoda parvo şi jogodie. După câteva repetiţii, protocolul poate fi stopat la vârsta de 1-2 ani,
dependent de riscul potenţial la care se expune animalul.
Pentru protecţia faţă de tusea de canisă, se administrează nosoda 200C o dată pe zi,
timp de două zile, urmate de o singură doză după două săptămâni. Protocolul se începe doar
de la vârsta de 6 luni. Repetarea se face la fiecare 3-6 luni, în funcţie de riscul potenţial.
Optica privind eficacitatea nosodelor explică acţiunea acestora ca acţionând prin
implicarea întregului sistem imun, începând cu formaţiunile limfoide din cavitatea bucală
spre formaţiunile limfatice şi ganglionii asociaţi mucoaselor. O astfel de imunizare, este
similara cu "infecţia de stradă" în care după contactul direct, prin intermediul mucoasei
bucale, administrarea zilnică reproduce contactul permanent cu alte animale.
Un alt avantaj, pe lângă absenţa reacţiilor adverse, este acela că vaccinarea poate
începe foarte devreme în viaţa căţelului, de exemplu, chiar din prima săptămână, dacă este
nevoie, fără ca această operaţiune să interfereze cu anticorpii maternali.
Nosodele par să stimuleze întregul sistem imun în reacţia sa faţă de o anumită boală.
Unul dintre numeroasele motive pentru care ele nu au fost acceptate de comunitatea medicală
"conservatoare" este acela ca nu produc anticorpi specifici cuantificabili. Această titrare are
însa o valoare redusă în determinarea imunităţii efective induse de nosode. Deoarce
mecanismul de acţiune este foarte puţin înţeles, tendinţa medicinei clasice este de a respinge
toate dovezile existente pentru eficienţa acestor mijloace, considerate anecdotice. Nosodele
se pot prezenta sub formă singulară sau în combinaţii. Ambele forme sunt în prezent utilizate
de către medicii homeopaţi cu rezultate pozitive. Schemele de aplicare pot diferi după
medicul curant. Deocamdată însă, nosodele nu se încadrează în schematica "palpabilului" şi
pănă când acest lucru nu se va realiza, vor fi privite probabil cu multă reticenţă.

Limitări ale utilizării nosodelor

Există unele limitări în utilizarea nosodelor. Astfel, vaccinarea antirabică este stipulată
prin lege în numeroase ţări, iar nosoda rabică, numită Lyssin nu va satisface această cerinţă
legală. Cu toate că nosodele prezintă avantaje certe, numeroase spitale veterinare sau canise
nu acceptă această metoda ca o metodă de vaccinare. Dacă animalul este lăsat pe o perioadă
într-un adăpost, el trebuie vaccinat conform reglementărilor legale.

Utilizarea nosodelor în terapie

Pe lângă utilitatea lor în prevenirea virozelor specifice, nosodele pot fi utilizate şi


după expunerea la virus. Dacă sunt administrate imediat după expunere, nosodele pot preveni
apariţia bolii clinice. Bolile virale de tipul leucemiei feline, peritonitei infecţioase feline,
jigodiei şi parvovirozei canine sunt dificil de tratat prin mijloacele disponibilizate de
medicina traditională. Ele răspund însă adesea favorabil la terapia homeopată. Tratamentul
homeopatic trebuie individualizat, în funcţie de apariţia şi evoluţia simptomelor la fiecare
caz. Ajutorul trebuie să vină din partea unui profesionist homeopat.
Câteva remedii utilizate în homeopatie şi indicaţiile lor :
- Arnica montana: musculatura afectată de lovituri, şoc şi controlul hemoragiilor
- Rhus tox: remediază redoarea musculară şi articulară
- Aconitum Napellus: tratamentul şocului, traumatismelor, efectelor frigului sau
supraâncălzirii
- Calc Phos: întăreşte aparatul locomotor
- Causticum: Antidot pentru intoxicaţia cu plumb şi hipotonia musculară
- Hypericum: în tratamentul rănilor deschise
Toate remediile homeopatice cuprind cantităţii extrem de reduse de substanţe naturale.
Ele nu pot avea efectele plantei integrale. Sunt considerate din aceste motive mai sigure, fără
efectele adverse ale supradozării. Cu toate că prin metodele de laborator actuale, substanţele
active sunt imposibil de detectat, experimente clinice demonstrează eficienţa sporită a
acestora comparativ cu placebo.

Imunoprofilaxia pasivă

Imunoprofilaxia pasivă este un mijloc important de prevenire şi tratament al bolilor şi


constă în conferirea unei imunităţi imediate şi de scurtă durată prin administrarea parenterală
sau orală de anticorpi proveniţi de la un animal imun.
Imunizarea pasivă implică producerea de anticorpi de către un animal prin imunizare
activă, urmată de transferul acestor anticorpi la un animal susceptibil, căruia îi conferă
protecţie imediată. Transferul anticorpilor materni la descendenţi prin placentă sau colostru
este forma naturală (şi extrem de importantă) de imunizare pasivă.
Produsele biologice utilizate pentru imunizarea pasivă a animalelor, utilizând diferite
căi sunt:
- administrare parenterală - seruri imune
- gammaglobuline
- administrare orală - colostru

Seruri imune

Sunt biopreparate care reprezintă de fapt serul sau plasma sanguină, provenite de la
animale imunizate special în acest scop (hiperimunizate). Ele pot fi obţinute de la animale
imunizate natural, în urma trecerii prin boală, purtând, în acest caz denumirea de “seruri de
convalescent”
Serurile hiperimune preparate în biofabrici specializate sunt cel mai des utilizate, fiind
produse standardizate caracterizate prin:
- conţinut foarte bogat în anticorpi
- eficacitate stabilită prin titrarea cantităţii de Ac
Una dintre practicile profilactice curente, foarte larg răspândită, este metoda protecţiei
colostrale a nou-născuţilor prin vaccinarea mamelor în timpul gestaţiei.
În unele boli infecţioase, serurile imune sau gammaglobulinele rămân un mijloc
terapeutic foarte important. Deoarece anticorpii nu au putut fi sintetizaţi artificial iar
utilizarea anticorpilor monoclonali în terapie, chiar la animale, este discutabilă, obţinerea
serurilor hiperimune pentru aplicaţii practice, impune folosirea unor animale donatoare de
ser. Preparatele obţinute, ser sau plasma, sunt utilizate cel mai frecvent la animale din
aceeaşi specie, în acest caz neexistând riscul unor reacţii imunopatologice.
Obţinerea serurilor se bazează pe administrarea unor doze mari şi repetate de antigen
la animale donatoare de ser. Atunci când pentru imunizarea donatoarelor se folosesc toxine,
serurile prelucrate se vor numi seruri antitoxice.
Ca specii de animale donatoare se utilizează: cai, ovine, bovine, porcine, leporide, etc.
Serurile obţinute pe animale de ferma sunt utilizate curent în terapie, iar cele obţinute pe
iepuri, mai frecvent în diagnostic. Calul este un animal donator folosit pe scară largă şi
pentru obţinerea unor produse biologice pentru uz uman.
Pentru obţinerea fiecărui tip de ser imun trebuie alese tipurile de antigen, calea/căile şi
dozele adecvate. În general primele 2-3 administrări, la un animal donator de ser, se fac cu
vaccin, iar restul inoculărilor (inoculări de încărcare) se vor face cu germeni virulenţi/toxine
virulente, în doze ce se măresc progresiv.
La animalele donatoare de ser, de la care se fac recoltări prin sân-gerare, este
necesară reîncărcarea antigenică periodică pentru a se menţine nivelul anticorpilor serici la
nivele ridicate.
Serul de convalescent este serul imun obţinut de la un donator care s-a imunizat pe
cale naturală faţă de un anumit antigen, în urma trecerii prin boală sau după un contact cu
agentul etiologic al bolii respective. Serurile de convalescent se folosesc la aceeaşi specie
(seruri omologe) evitându-se/diminuându-se astfel riscul unor accidente anafilactice.
La prepararea şi utilizarea acestor seruri, o atenţie deosebită trebuie acordată evitării
transmiterii unor boli oculte, a căror agenţi patogeni pot fi prezenţi în sânge (ex. virusul
anemiei inf. ecvine, virusul leucozei enzootice bovine, etc.), de aceea trebuie avută
certitudinea indemnităţii efectivului de animale donatoare sub raportul acestor boli.

Principii generale de control în prepararea serurilor imune


Aceste seruri se vor prepara în unităţi specializate (biofabrici) pe animale sănătoase,
bine alese din punct de vedere al compatibilităţii cu scopul urmărit. Serurile utilizate pentru
seroprevenţie trebuie să îndeplinească următoarele condiţii esenţiale:
- să fie active (la titrele/diluţiile indicate) şi să aibă capacitate neutralizantă faţă de
antigenele bacteriene, virale, toxine, etc. specifice folosite la prepararea lor;
- să fie inofensive pentru animalele la care se utilizează, să nu conţină microorganisme
patogene, sau alte substanţe nocive (conservanti, stabilizatori, etc.)
Principii de utilizare a serurilor imune
În cazul utilizării serurilor imune, protecţia se instalează imediat după administrarea
anticorpilor şi durează aproximativ 2-3 săptămâni. Durata protecţiei este mai mare la serurile
omoloage faţă de cele heterologe. Serumizările repetate duc la scurtarea duratei protecţiei.
Serurile imune heterologe, datorită proteinelor străine pe care le conţin, sunt
recunoscute de către sistemul imun al animalului receptor drept substanţe străine, non-self,
rezultând un răspuns imun care poate duce la apariţia unui răspuns de tip alergic imediat în
cazul imunizărilor pasive repetate (boala serului sau şoc anafilactic). Acest fapt se poate
evita utilizând un ser imun omolog.
În cazul administrării unor vaccinuri la animale aflate sub protecţia pasivă prin
anticorpi corespondenţi antigenului vaccinal, poate avea loc o neutralizare parţială sau totală
a vaccinului şi o stopare trecătoare a anticorpogenezei.
Aplicarea în practică serurilor imune se face conform instrucţiunilor de folosire a fiecărui
produs în parte. Administrarea serurilor imune se poate face pe diverse căi: intramuscular
(im), intraperitoneal (ip), subcutanat (sc), intravenos (iv), etc.
- Calea iv asigură imunizarea imediată a animalului fiind preferabilă în cazul imunizărilor
în scop terapeutic. Este o cale riscantă pentru serurile heterologe, putând apărea şocul
anafilactic brutal;
- Calea sc este cea mai comodă şi mai tolerată cale de administrare, absorbţia anticorpilor
în organism se face în 1-3 zile, se utilizează în serumizări profilactice;
- Căile im şi ip sint intermediare în ceea ce priveste durata şi timpul de acţiune a
anticorpilor;
Administrarea per os a serurilor imune este improprie când se urmăreşte un efect
preventiv sau curativ general deoarece dupa administrarea per os anticorpii sunt degradaţi de
fermenţii tubului digestiv, pancreatina şi secreţiile epiteliului intestinal. Poate fi utilizată la
animale nou-născute la care mucoasa intestinală este permeabilă pentru anticorpi. Calea
asigură un efect local având o indicaţie majoră în tratamentul enteropatiilor.
Seroprevenţia se poate aplica la animale sănătoase, chiar dacă sunt contaminate şi se
găsesc în faza de incubaţie bacteriană sau virală, preântâmpinând exprimarea clinică a bolii.
Serul aplicat precoce, înaintea instalării unor simptome generale sau a unor leziuni
incompatibile cu viaţa, poate influenţa favorabil evoluţia bolii.
Serurile imune se clasifică în:
- monovalente,
- polivalente,
- mixte

Principii de imunoprofilaxie prin gammaglobuline (imunoglobuline G) (concentrate


imunoglobulinice)

Imunoglobulinele (concentratul globulinic) sunt biopreparate constituite din anticorpi


obţinuţi prin extracţie din serul sanguin sau colostru.
Avantaje:
- conţin anticorpi sub formă concentrată ceea ce asigură o acţiune curativ-profilactică
marită
- conţin anticorpi sub formă purificată fiind lipsite de nocivitatea acţiunii proteinelor
nespecifice existente în seruri; astfel nu apar reacţii anafilactice.
Imunoglobulinele pot fi:
 imunoglobuline specifice, obţinute din seruri imune caracterizate printr-un nivel
ridicat de anticorpi specifici antigenului selectat;
 imunoglobuline normale (standard, stoc) obţinute din ser sau colostru de la indivizi
sănătoşi;
 imunoglobuline de focar, obţinute de la animale adulte şi administrate la tineret
receptiv din acelaşi efectiv
Prepararea imunoglobulinelor. Pentru obţinere este necesară imunizarea animalelor
faţă de un anumit tip de antigen. Imunizarea se poate realiza natural sau artificial.
Imunoglobulinele normale sunt mai uşor şi mai economic de obţinut, fiind utilizat în
acest scop serul sanguin recoltat din abator de la animale vaccinate, ser sanguin sau colostru
dintr-un focar unde evoluează o boală oarecare.
Procedeele cele mai utilizate pentru obţinerea preparatelor cu imunoglobuline sunt:
I. Un prim procedeu se bazează pe proprietatea unor săruri neutre de a avea afinitate
mai mare pentru molecula de apă decât pentru seroproteine. Moleculele proteice se
deshidratează şi precipită. Procesul este reversibil, seroproteinele precipitate se pot redizolva
şi standardiza.
II. Un alt procedeu presupune tratarea cu solvenţi organici (metanol sau etanol), care
deschid şi depolarizează moleculele de proteină, ducând la precipitarea lor, datorită creşterii
forţelor de atracţie.
Testele de control a calităţii preparatelor imunoglobulinice, standardizate la nivel mondial se
referă la:
- controlul concentraţiei şi purităţii; Pentru a verifica potenţa unei imunglobuline, aceasta
se raportează la standardul biologic internaţional. O unitate internaţională (UI) de globulină
imună antitetanică reprezintă activitatea specifică de neutralizare conţinută în 0,03384 mg
din standardul internaţional. Standardul din USA (AU) este dublul unei UI.
- controlul pH-ului;
- controlul sterilităţi;
- controlul stabilitătii, respectiv absenţa proceselor de denaturare;
- controlul activităţii prin titrarea anticorpilor specifici comparativ cu serul din care s-au
obţinut.
Utilizarea imunoglobulinelor se poate face în aceleaşi condiţii ca cea a serurilor
imune; o alta posibilitate este aceea de a le aplica în prevenţia bolilor pentru care serurile
imune, în cantităţile administrate, au o concentraţie subliminară de anticorpi pentru
realizarea unei eficienţe profilactice.
Domenii în care e recomandată utilizarea imunoglobulinelor:
- profilaxia şi terapia unor boli infecţioase a nou-născuţilor şi a animalelor tinere (boli
polifactoriale);
- la animale cu deficit imunoglobulinic primar;
- ca preparat de substituţie, în afecţiuni ale parenchimului hepatic, nefrită, stări toxice
sau carenţiale, anemii prin radiaţii ionizante, hemoragii masive, deficit
imunoglobulinic secundar.
În funcţie de exprimarea clinică a unei boli, dependent de factorii cauzanţi sau
favorizanţi, intervenţiile curativ-profilactice cu imunoglobuline trebuie completate cu
medicaţie complexă corespunzătoare (medicamente antiinfecţioase, stimulatoare, etc.).
Cale de administrare:
- administrarea im şi sc reduce riscurile fenomenelor secundare;
Dezavantaj – absorbţia este lentă, nivelul maxim al imunoglobulinelor se atinge după
2-3 zile de la administrare;
- calea iv asigura difuzarea cea mai rapidă a imunoglobulinelor; există însă în această
situaţie, datorită administrării masive de proteine străine, riscul apariţiei reacţiilor alergice;
- calea orală: se impune în profilaxia enteritelor la animale nou-născute în 6 - 24 de ore de
la naştere, chiar dacă protecţia locală conferită mucoasei intestinale nu se reflectă în mod
necesar în creşterea nivelului seric (circulant) al imunoglobulinelor.
Dozele de imunoglobuline administrate sunt variabile după specie, vârstă, calitatea
produsului, boala incriminată.
Globulina imună antitetanică (antitoxina tetanică) se administrează la animale pentru a
conferi protecţie imediată împotriva tetanosului. La vite şi la cai trebuie administrate cel
puţin 1500 – 300 UI; la viţei, oi, capre, porci cel puţin 500 UI, iar la câini şi pisici cel puţin
250 UI de antitoxină tetanică. Doza exactă variază în funcţie de amploarea distrucţiei
tisulare, de gradul de contaminare a plăgii şi de intervalul scurs de la producerea leziunii.
Administrarea de antitoxină tetanică este de foarte mică utilitate după declanşarea
manifestărilor clinice ale bolii; se poate tenta totuşi administrarea de doze masive de 300
000UI.
Fenomenele de intoleranţă consecutive administrării imunoglobulinelor la animale sunt
rare; ele apar mai ales după administrarea iv, atribuite fiind şocului determinat de prezenţa
antigenelor în sânge şi a cuplării lor cu anticorpii din produsul utilizat. O alta cauză este
aceea a insuficienţei purificări şi în consecinţă, a prezenţei proteinei străine. Pentru a reduce
antigenicitatea pentru alte specii, globulinele imune de provenienţă ecvină sunt de obicei
tratate cu pepsină. Riscurile sunt diminuate dacă se folosesc imunoglobuline omologe.

Anticorpii monoclonali

Anticorpii apăruţi în cadrul răspunsului imun normal sunt produşi de plasmocite


diferite. Ca urmare, deşi se combină cu un antigen specific, ei reprezintă un amestec
heterogen. Anticorpi omogeni pot fi obţinuţi prin utilizarea de linii celulare denumite
hibridoame. Acest tip de anticorpi, denumiţi anticorpi monoclonali, reprezintă o sursă
alternativă de protecţie pasivă. În mod curent, aceştia sunt produşi de hibridoame de şoarece
(constând deci în anticorpi de şoarece) şi pot sensibiliza alte specii animale. Cu toate
acestea, anticorpii monoclonali de şoarece împotriva antigenului piliar K 99 de E. coli se pot
administra per os la viţei, pentru a-i proteja contra diareei produse de acest microorganism.
Anticorpii monoclonali sunt utilizaţi şi în diagnostic. Datorită faptului că sunt
omogeni şi specifici, ei au capacitatea de a diferenţia agenţi infecţioşi înrudiţi, ceea ce nu
este posibil în cazul anticorpilor obişnuiţi. De exemplu, anticorpii monoclonali pot
discrimina virusul rabic provenit de la sconcs, liliac sau câine.