Luceafărul

I.Contextul aparitiei operei

Publicat în “Almanahul Societăţii Academice Social-Literare România jună”, Viena,
aprilie 1881, reprodusă în “Convorbiri literare” şi în volumul Poesii, 1883, cu modificări ale lui
Titu Maiorescu
II. Surse de inspiratie
A. FOLCLORICE:
a) Basmul muntenesc Fata în grădina de aur, versificat de Eminescu după versiunea “Das
Madchen im goldenen Garten”, culeasă de germanul Richard Kunisch în Muntenia
FATA ÎN GRĂDINA DE AUR – basm în versuri, având următoarele motive basmice:
 Motivul fecioarei de o frumuseţe unică
 Motivul personajelor înţelepte, ajutătoare
 Motivul celor trei încercări
 Motivul balaurului paznic
 Motivul metamorfozei
 Motivul obiectelor “fermecate”
 Motivul cuplului ideal, Adam şi Eva
b) motivul Zburătorului
B. FILOZOFICE:
Influenţa filozofiei lui Arthur Schopenhauer despre geniu şi omul comun:
GENIUL OMUL COMUN
inteligenţă instinctualitate
obiectivitate subiectivitate
capacitatea de a-şi depăşi sfera incapacitate...
aspiraţie spre cunoaştere voinţa de a trăi
singurătate sociabilitate
puterea de a se sacrifica dorinţa de a fi fericit
C. CULTURAL MITOLOGICE:
 Motive din mitologia greacă, indiană, creştină
D. BIOGRAFICE:
Propria-i viaţă ridicată la rang de symbol.
Ca punct de plecare se foloseşte următorul citat din Perpessicius: „orice creaţiune lirică.....e
legată de un eveniment din viaţă”. Se discută sensul , evidenţiindu-se ideea că biografismul
excesiv conduce la interpretări eronate.
Se atrage atenţia asupra exagerării prezentate de Brătescu-Voineşti care merge până la a face
nişte suprapuneri ridicole: Eminescu-Hyperion; Cătălina-Veronica Micle, I.L.Caragiale-Cătălin,
Maiorescu-Demiurgul. Luceafărul nu este un poem de circumstanţă, inspirat de un episod
autobiografic, ci unul care se ridică deasupra
T. Vianu vorbeşte despre „măşti lirice” în Luceafărul eul liric, proiectându-se în mai multe
ipostaze:
- Cătălina- omul comun care aspiră la un ideal;
- Cătălin- omul comun înnobilat prin iubire, bărbatul îndrăgostit;
- Demiurgul- creatorul absolut, forţa universală;
- Luceafăr-Hyperion- geniul
II.Caracterul romantic al poemului este sustinut de faptul ca se valorifica tot canonul
romantic:
-cultivarea sensibilitatii creatoare;
-valorificarea surselor folclorice;
-libertatea creatiei: sincretismul celor trei genuri literare si ale mai multor specii literare: elegie,
meditatie, idila, egloga, elemente de pastel.
- prezenta temelor predilecte romanticilor: iubirea, natura, timpul, calatoria intergalactica, omul
de geniu, dar si a motivelor specice: visul, oglinda, stelele, luceafarul, izvoarele, luna, teiul,
vanitas vanitatum etc.
-personaje exceptionale in situatii exceptionale: poemul prezinta dragostea imposibila dintre
doi reprezentanti a doua lumi diferite, la care participa pers. exceptionale precum luceafarul,
demiurgul etc.
-starile specifice simtirii romantice ce se regasesc in poezie sunt de cele de melancolie si de
ataraxie (detasare superioara)
-valorificarea unor procedee stilistice precum antiteza: (ex)
-innoirea limbajului poetic prin utilizarea cuvintelor cu parfum popular si arhaic, dar si a
neologismelor.
III. Apartenenta la gen si specie: Coexistenta celor trei genuri literare
Epicul este validat prin:
 formula de intoducere “a fost odată”
 prezenţa unui narator
 povestirea la persoana a III-a
 existenţa personajelor
 construcţia gradată a subiectului
 numărul mare de verbe
 prezenţa dialogului cu formele specifice de adresare
Liricul este validat prin faptul că
-întâmplările şi personajele sunt simboluri lirice, metafore în care se sintetizează idei
filozofice, atitudini morale, o viziune poetică; remarcam lirismul obiectiv al mastilor si al
rolurilor.
Dramaticul este dat de pasajele dialogate prezente în toate cele patru tablouri.
INTERFERENŢA DE GENURI e o caracteristică romantică.
IV. Tema operei ALEGORIE PE TEMA ROMANTICĂ A LOCULUI GENIULUI ÎN LUME
Un indiciu dă chiar Eminescu pe marginea unui manuscris: “Aceasta este povestea. Iar înţelesul
alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea
uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi
fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”
ALTE INTREPRETĂRI:
 “Basm al fiinţei” (Constantin Noica)
 “Atracţia lui A FI” (Edgar Papu)
 Expresia unei vagi filozofii a fiinţei şi a neantului (Alain Guillermou)
V. Compoziţia poemului-98 de catrene, organizate in PATRU TABLOURI construite pe ideea
cuplului şi alternanţa spaţiilor. Intre acestea se stabilesc simetrii compozitionale, dat fiind faptul
ca poemul debuteaza cu o reunire spatiilor cosmic si terestru si se incheie in aceeasi maniera,
desi acestea nu mai comunica. Poezia se structurează în jurul unor serii de opoziţii: eternitate/
moarte; masculin / feminin, detaşare apolonică/ trăire dionisiacă, abstract/ concret; vis /
realitate, aproape/ departe, om comun/om de geniu.cosmic/terestru.
Tabloul I: 1-43; intalnirea fetei de imparat cu Luceafarul; planul telluric+ planul astral; tonul
solemn
Tabloul al II-lea: 44-64; idila dintre Catalin si Catalina; planul teluric; tonul ironic; aspect de
elegie in discursul fetei.
Tabloul al III-lea: 65-85; calatoria intergalactica si discutia dintre Hyperion si Demiurg; planul
astral; tonul solemn; elemente de meditatie filosofica.
Tabloul al IV-lea: 86-98; revelatia lui Hyperion, planul astral + teluric; tonul ironic;elemente de
idila.
VI. Semnificatia titlului
Titlul avertizeaza asupra naturii duale a geniului care participa la doua ordini: cea divina si cea
umana, realizandu-se astfel o fuziune a doua vechi mituri: mitul popular romanesc al stelei
ciobanului, statornic far al serii, prielnic pamantenilor, asociindu-se cu fata intoarsa catre
pamanteni- latura fanica, si mitul grecesc al lui Hyperion. Hyperion-Hesperus, fiu al lui Uranus
si al Geei, al cerului si al pamantului este condamnat prin originea sa la un echilibru precar al
fiintei, intre latura sa celesta si cea terestra, aceasta reprezinta fata ascunsa simturilor umane,
stiuta doar de Demiurg, reprezinta asadar cripticul.

VII. Conţinutul de idei pe secventele textului.

Partea I
Partea I reuneşte planurile universal-cosmic şi uman-terestru care aspiră unul spre celălalt
ca în vechile mituri în care Cerul se logodea cu Pământul.
Versurile incipt preiau formule narative tipice basmului cu scopul de a ambiguiza relaţia
dintre real şi fabulos. Urmează portretizarea eroinei, ca în orice expoziţiune: Din rude mari
împărăteşti,/ O prea frumoasă fată./ Şi era una la părinţi/ Şi mîndră-n toate cele, /Cum e
Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele.
Acest portret are funcţii multiple. Mai întâi, fata, este singularizată în raport cu lumea
căreia îi aparţine prin rang şi prin atributul frumuseţii(superalativul popular prea frumoasă).
Prin raportare la planurile cosmic-universal este singularizată prin comparaţii construite cu
lexeme ce desemnează unicitatea: luna, în plan astral şi fecioara, în plan sacral. Se păstrează un
anonimat superior, întrucât fata nu este numită. La o privire mai atentă , fata se bucură de un
dublu regim temporal:
-prin descendenţă (rude mari împărăteşti) este socotită o fiică a cerului, ceea ce îi dă dreptul de
a aspira spre luceafăr;
-prin spaţiul în care trăieşte (castelul negru) se sugerează destinul uman limitat.
Trăind în spaţiul „negrelor bolţi” ale castelului nostalgica fată îşi îndreaptă elenul erotic
spre Luceafăr . Acesta, la rândul său, îi trimite efluvii misterioase, umplându-i „sufletul şi
inima” de dor.
Motivul privirii în relaţie cu ambii eroi (Privea în zare cum pe mări ..... El iar, privind de
săptămîni) atribuie iubirii valoare cognitivă-cunoastere prin contemplare. Motivul oglinzii (Şi
din oglindă luminiş/Pe trupu-i se revarsă,/ Pe ochii mari, bătînd închişi/Pe faţa ei întoarsă.)
defineşte iubirea ca pe o proiecţie în ideal. Oglinda este şi un spaţiu virtual în care celestul şi
terestrul devin tangente.
Întâlnirea celor doi îndrgostiti, aparţinând unor lumi diferite, se poate împlini doar în
spaţiul visului. Acest motiv romantic semnifică atât aspiraţia umană spre „altceva” inefabil, cât
şi trăire onirică favorizând evadarea din lumea realului.
Cele două invocaţii ale fetei (Cobori în jos, luceafăr blînd,/Alunecînd pe-o
rază,/Pătrunde-n casă şi în gînd/Şi viaţa-mi luminează !) au rezonanţele unui descântec stilizat.
Obsedanta chemare Cobori în jos, luceafăr blînd nu e o redundanţă oarecare, ci o formulă
magică prin care se forţează desprinderea „luminii din lumină” şi coborârea ei în planul inferior
al materiei. Luceafarul se intrupeaza mai intai din elemente spatiale: cer si mare, in ipostaza
angelica, neptunica. O a doua sa intrupare se realizeaza din elemente temporale: din noapte si
din soare, este vorba despre ipostaza demonica, plutonica. In ambele situatii, fata refuza
vesnicia pe care o asociaza cu moartea. Luceafarul este cel care se indreapta catre Demiurg
pentru a-i cere sa-l dezlege de vesnicie.

Partea a II-a(catrenele 44-64)

Acest al doilea tablou al poemului eminescian conturează planul terestru. Stilul solemn al
primului tablou este înlocuit , in această a două parte, printr-un ton ironic deoarece persiflează
caracterul mărginit şi uşuratic al idilei dintre Cătălin şi Cătălina. Secvenţa este introdusă prin
procedeul alternanţei: „În vremea asta Cătălin”. Portretul lui Cătălin este construit în antiteză cu
Luceafărul, fiind un reprezentant al mediocrităţii. Spre deosebire de Luceafărul de sus , acesta
are îndeletniciri dintre cele mai josnice: „...împle cupele cu vin / Mesenilor la masă”,iar originea
sa este precară („Băiat din flori şi de pripas”). Portretul său fizic: („Cu obrăjei ca doi bujori/ De
rumeni, bată-i vina” ) subliniază sănătatea agresivă, vitalul, trăsături incompatibile cu spiritul
superior. Modelul uman inferior este accentuat şi prin notaţia gesticii(„se furişează pânditor”),
sugestia unui spaţiu simbolic definitoriu- ungherul. Tot în registrul derizoriului îl plasează şi
epitetele atribuite de fată : „guraliv şi de nimic”.
Fata de împărat îşi pierde unicitatea , devine o muritoare oarecare, căpătând un nume:
Cătălina. Cele două derivate moţionale, Cătălin şi Cătălina, subliniază uniformitatea,
similitudinea, lipsa de originalitate a vulgului, apartenenţa la aceeaşi lume.
Procedeul predilect romanticilor, antiteza, este susţinută si prin oferta pe care Cătălin i-
o face fetei. Dacă Luceafărul îi oferise fetei de împărat un destin de excepţie, într-un spaţiu
ideal, Cătălin îi propune un destin comun, anonim, obscur, într-o lume în care toţi sunt oameni:
„Tu eşti copilă, asta e/ Hai ş-om fugi în lume/ Doar ni s-or pierde urmele / Şi nu ne-or şti de
nume.”
Remarcăm, însă, pendularea eroinei între ideal (dorul de luceferi) şi real (jocul
seducţiei lansat de Cătălin). Discursiv, acest lucru este marcat prin alăturarea a două specii
lirice diferite: idila şi elegia. Dorul de luceferi se concretizează într-o elegie. Jocul erotic
înfăţişat ca o vânătoare dominată de şiretenie ia forma unei idile ce actualizează atmosfera
specifică liricii erotice eminesciene.
Ultima replică a lui Cătălin proiectează un model existenţial precar, lipsit de strălucire
şi de vocaţia idealului: „Căci amândoi vom fi cuminţi,/ Vom fi voioşi şi teferi, / Vei pierde
dorul de părinţi/ Şi visul de luceferi.”
Partea a III-a
Partea a III-a este subordonată planului astral, tonul fiind aşadar impregnat de
solemnitate.Acest tablou surprinde călătoria intergalactică a Luceafărului şi discuţia cu
Demiurgul.
1.Episodul zborului este „o călătorie inversă pe axa timpului” în care Hyperion reface istoria
Creaţiei: Porni luceafarul. Cresteau/In cer a lui aripe,/Si cai de mii de ani treceau/In tot atâtea
clipe.Astfel călătoria în spaţiul sideral devine şi o călătorie în timp spre acel mitic “la-nceput, pe
când fiinţă nu era , nici nefiinţă”. Punctul în care ajunge Luceafărul este alcătuit prin negaţie:
Nu e nimic si totusi e/O sete care-l soarbe,/E un adânc asemene/Uitarii celei oarbe.Aşadar
locul unde sălăşluieşte Demiurgul este punctul 0 al universului.
2.Cuvintele pe care Luceafărul i le adresează Demiurgului îl caracterizează ca pe un nefericit
apăsat de propria-i eternitate: - "De greul negrei vecinicii,/Parinte, mă dezleaga . Plin de
amintirea lumii pământene care îl cheamă cu o forţă irezistibilă, Luceafărul îşi dezvăluie cererea
de a dobândi calitatea de muritor pentru a se bucura de “o oră de iubire”. “Ora de iubire” devine
metafora vieţii finite, după care ar trebui să urmeze “repaosul total.” Se sugerează astfel ideea
unui timp limitat care prin intensitate se dilată la nivelul unei întregi existenţe. Pentru prima
oară Demiurgul i se adresează Luceafărului pe adevăratul său nume, Hyperion-nume care-i
desemnează esenţa, în scopul de a-l trezi din grava uitare, din iluzia în care a căzut,
reamintindu-i obârşia celestă, natura superioară. Demiurgul respinge rugămintea lui Hyperion,
căci ea ar echivala cu negarea unităţii dintre Unul şi Tot, ar schimba echilibrul lumii. “Tu din
eternul meu întreg/ Rămâi a treia parte/ Cum vrei puterea mea s-o neg/ Cum pot să-ţi dărui
moarte?” (în manuscris) . În schimb, Demiurgul îi oferă alte moduri existenţiale: cunoaşterea
prin logos (Cere-mi cuvântul cel dentâi) , cântul orfic (“Vrei să dau glas acelei guri”), puterea
absolută (Ţi-aş da pământul în bucăţi). Se creionează astfel cele două ipostaze ale geniului:
gânditorul (geniu în lumea cunoaşterii) şi omul de acţiune (geniu în lumea faptei). Ca ipostază a
absolutului, lui Hyperion nu-i poată fi dăruită devenirea. Suferinţa pricinuită de refuzul
Demiurgului de a se dezlegat de veşnicie este ca o probă iniţiatică în dobândirea atitudinii
apolinice din final. Ca ultim argument, Creatorul îi arată pământul şi pe cei doi îndrăgostiţi:
Cătălin şi Cătălina.

Partea a IV-a (86-98)

Ultima parte a poemului, ca şi prima, conturează imaginea cadrului terestru, dar şi a celui
cosmic, planuri care de data aceasta nu mai pot comunica. Tonul este ironic, idila fiind privită
detaşat, rece. Lecţia de cunoaştere a Demiurgului îl reproiectează pe Hyperion în solitufinea
condiţeie sale. În prima parte, pastelul terestru recuperează elementele specifice cadrului
erotic eminescian: sara, apa, luna, copacul sacru, cuplul adamic. Monologul lui Cătălin relevă
spiritualizarea fiinţei prin iubire. Trăirile dionosiace din prima parte sunt înlocuite de
seninătatea apolinică a fiinţei superioare. Cea de-a treia invocaţie a fetei: - "Cobori în jos,
luceafar blind,/Alunecind pe-o raza,/Patrunde-n codru si în gând,/Norocu-mi lumineaza!" nu
mai este o chemare a unei iubiri peste fire, ideală, ci o încercare de a-şi proteja fragila iubire,
încredinţându-şi soarta unei stele cu noroc. În final, versurile capătă un caracter gnomic: Ce-ti
pasa tie, chip de lut,/Dac-oi fi eu sau altul? /Traind în cercul vostru strâmt/ Norocul va
petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor si rece.". Geniul se izolează îndurerat de
lumea comună, asumându-şi destinul de esenţă nepieritoare. Ironia şi dispreţul său se îndreaptă
spre omul comun, făptura de lut, prin replici fără răspuns cuprinse în interogaţiile retorice din
final. Omul comun, incapabil să-şi depăşească limitele, rămâne ancorat în “cercul strâmt”,
simbol al vremelniciei, iar geniul atinge ataraxia stoică, starea de perfectă linişte sufletească
obţinută prin detaşarea de frământările lumii.

Incheiere
Consider că tema romantică a condiţiei omului de geniu şi viziunea despre lume ilustrate
în acest poem filosofic relevă limitarea omului comun şi conţia celui superior, izolat chiar prin
calităţile sale excepţionale , rămas ”nemuritor„prin forţa gândirii, dar şi „rece” în plan afectiv.
În concluzie, se conturează o viziune a lumii prin prisma iubirii şi a omului de geniu.
Iubirea dorită este, în final, o iubire imposibilă, iar superiorul este condamnat la o viaţî
nesfârşită, fără iubire, aşadar dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de
noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil
de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. (M. Eminescu)