ISTORIA ECONOMIEI ROMÂNEŞTI MODERNE

Conf. univ dr. MIHAIL OPRIŢESCU

Obiective Istoria economiei româneşti în epoca modernă îi familiarizează pe studenţi

cu fenomenele, procesele şi ramurile economice, în contextul evoluţiilor sociale şi politice din
spaţiul românesc. Tratând aspectele semnificative din domeniul economic, cursul le
încadrează în contextul general social-politic al societăţii româneşti aflată într-un amplu
proces de modernizare.

Secol al schimbării economice ce urmează unui secol al schimbărilor politice ce au

democratizat viaţa politică engleză secolul al XVIII-lea reprezintă „Marele salt” de la unealta
simplă la maşină, de la manufactură la fabrică, de la mica producţie manufacturieră la marea
producţie de fabrică. Revoluţia industrială s-a declanşat în Anglia şi s-a propagat apoi în mai
multe ţări, prezentând elemente comune, dar şi particularităţi inerente de la o ţară la alta.
Modernizarea generată de revoluţia industrială urmată de promovarea unei politici de
industrializare se afirmă în măsura în care sunt înlăturate vechile structuri economice. În a
doua jumătate a secolului al XIX-lea dezvoltarea producţiei capitalite a determinat o cerere sporită de
materii prime şi de alimente care duce la creşterea importanţei unor continente ca Africa şi America
Latină ce vor deveni vitale pentru Anglia şi SUA apoi la sfârşitul secoluilui al XIX-lea pemtru
Germania.
Masiva diversificare după 1850 a produselor comercializate, în contextul industrializării ce se
extinde în diferite zone ale globului determină o asemenea intensificare a schimbului internaţional
încât intervalul 1860-1880 este apreciat ca apogeul liberului schimb. În această perioadă însăşi Anglia
renunţă în 1850 la actele de navigaţie, trecând complet la politica liberului schimb din 1860.
Dezvoltarea economiei în etapa liberului schimb a dus la o acerbă căutare a noi pieţe de
materii prime de desfacere, intensificându-se presiunile puterilor europene de penetrare economică a
ţărilor vest europene în Europa răsăriteană, Balcani şi Imperiul Otoman, mai ales după intrarea în
funcţiune a Canalului de Suez.
Secolul al XIX-lea a marcat triumfului definitiv al industrializării care dintr-o zonă
centru reprezentată de Canalului Mânecii şi Mării Nordului, cuprinzând Belgia, Franţa,
Germania s-a extins în majoritatea ţărilor europene, precum şi dincolo de Atlantic, în Statele
Unite şi în alte regiuni ale globului.

Tendinţe de modernizare a economiei româneşti în epoca regulamentară.

La începutul secolului al XIX-lea, economia românească era, de mai multe secole,

orientată către Constantinopol iar monopolul otoman se manifestă prin dreptul de preemţiune
al comercianţilor otomani asupra produselor româneşti. Preţurile produselor româneşti
solicitate în Imperiul Otoman-cereale, în principal grâu şi ovăz, vite mari, oi, pastramă, unt,
miere, ceară, sare şi cherestea-.nu se negociau, ci erau impuse de către negustorii de pe
malurile Bosforului. Comerţul cu alte ţări (Rusia, Prusia, Polonia), precum şi cu unele oraşe
italiene avea un caracter sporadic şi partizi de mărfuri considerabil diminuate iar cu
Transilvania, atât Ţara Românească cât şi Moldova practicau, alături de schimburile oficiale,
un intens comerţ de contrabandă, cu acceptul tacit domniei.
Monopolul otoman asupra comerţului exterior al Ţării Româneşti şi Moldovei a
constituit o cauză esenţială a slabei acumulări de capital, precum şi a unor schimbări
însemnate în producţia agricolă, cum au fost scăderea interesului marilor moşii boiereşti de a
extinde suprafeţele cultivate şi a spori randamentul culturilor, datorită profitabilităţii scăzute,
extinderea culturilor de porumb în detrimentul celor de grâu întrucât porumbul nu era solicitat
de Poarta Otomană, extinderea, din acelaşi motiv, într-o măsură mai mare a creşterii porcilor
în defavoarea creşterii bovinelor, ovinelor. evidenţiau statutul de economie periferică al
Economiei Principatelor.
În comparaţie cu centrul şi apusul continentului, unde trecerea la capitalism şi
închegarea statelor naţionale s-a putut realiza mult mai devreme şi mai rapid, în spaţiul
românesc acest proces a întârziat şi s-a desfăşurat într-un ritm lent, cunoscând o serie de
particularităţi faţă de modelul european clasic.În comparaţie cu centrul şi apusul
continentului, unde trecerea la capitalism şi închegarea statelor naţionale s-a putut realiza mult
mai devreme şi mai rapid, în spaţiul românesc acest proces a întârziat şi s-a desfăşurat într-
un ritm lent, cunoscând o serie de particularităţi faţă de modelul clasic.
Începutul epocii moderne este marcat de Revoluţia lui Tudor Vladimirescu care, deşi
nu a fost victorioasă, a avut consecinţe importante prin afirmarea voinţei unor categorii
sociale mijlocii de a modifica structurile interne.
Tratatul de pace de la Adrianopol, încheiat în 1829 după războiul ruso-turc declanşat în
anul precedent, prevedea ca în Principate, ocupate de armata ţaristă, administraţia condusă de
generalul Kiseleff să realizeze, potrivit dorinţei formulate de boierimea ţării, regulamente
administrative care în viitor să servească drept baze pentru orânduirea internă a celor două
provincii. În baza acestei hotărâri, în 1831, vor fi elaborate de comisii de mari boieri
Regulamentele Organice, primele acte constituţionale moderne ale celor două ţări.
Tratatul prevedea în domeniul comercial suprimarea monopolului turcesc şi
reintegrarea raialelor-porturi de la Dunăre (Turnu, Giurgiu şi Brăila) în graniţele Ţării
Româneşti, acesta emancipându-se de sub tutela otomană. Se mai prevedea scutirea pe o
perioadă de doi ani a Principatelor de la plata impozitelor. Prin aceste măsuri Tratatul din
1829 reprezintă în economia românească o linie de demarcaţie între epoca feudală şi epoca
modernă.
Regulamentele organice, intrate în vigoare în iulie 1831 în Ţara Românească şi ianuarie
1832 în Moldova, reprezintă primele acte constituţionale moderne din Principate Elaborate de
comisii restrânse de mari boieri coordonate de autorităţile ruse de ocupaţie Regulamentele
aprobate de Rusia şi Turcia au exprimat dominaţia marii boierimi conservatoare în societatea
românească Acestea au statuat separarea puterilor în stat, puterea executivă fiind încredinţată
domnului, asistat de un guvern cu şase departamente (interne, externe, justiţie, finanţe, culte şi
armată), iar puterea legislativă aparţinea formal Adunării Obşteşti în sarcina căreia se afla
votarea bugetului..
În domeniul financiar prin instituirea departamentului finanţelor, instituirea bugetului
şi separarea veniturilor domnului de cele ale ţării se puneau bazele unui sistem moern. Prin
Regulamentele organice, o serie de impozite indirecte precum şi rechiziţiile tradiţionale fiind
înlocuite cu un impozit unic numit capitaţie - în valoare de 30 lei plătit de fiecare cap de
familie. Se adăuga capitaţia unei categorii speciale, mazilii, în sumă de 50 lei precum şi
patenta plătită de negustori şi meseriaşi. Veniturile statului se completau prin cote vărsate
bugetului de administraţia vămilor şi cea a ocnelor de sare, ca şi de mănăstiri. Principala
deficienţă a sistemului fiscal o constituia menţinerea privilegiilor pentru boierime şi cler ceea,
ce făcea ca cele mai importante surse de venit să nu fie impozitate. Erau încurajate şi
activităţile din domeniul industial şi comercial şi erau reglementate relaţiile agrare.
Articolele care reglementau noul regim agrar au fost cele mai contestate pentru că
favorizau Boierimea în raporturile de producţie. Ele împărţeau marea proprietate în două 1/3
reyerva boierească şi 2/3 ţăranilor clăcaşi ăn calitate de chiriaşi. Ţăranului îi era îngrădită
posibilitatea de acreşte vite precum şi liibertatea de strămutare. În pofida caracterului lor
conservator Regulamentele au favorizat procesul de modernizare economică pe baze
capitaliste în Principate
Comerţul interior Desfiinţarea vămilor interne încurajează circulaţia liberă a mărfurilor
micilor producători, meseriaşi, precum şi apariţia acestor clase de producători.În epoca
regulamentară sporirea prăvăliilor, a târgurilor, bâlciurilor, iarmaroacelor stimulează întreaga
viaţă economică şi socială. Creşterile cantitative ale comerţului interior sunt însoţite mărirea
numărului negustorilor şi meseriaşilor, al „micilor întreprinzători” cu angajaţi, a populaţiei
din oraşe şi târguri..În această perioadă apar în Ţara Românească oraşe ca Alexandria (1834),
Turnu-Severin (1836), Turnu Măgurele (1836).
Comerţul interior se desfăşura la oraşe prin prăvălii, zile de târg, iarmaroace şi
comercianţi ambulanţi, iar la sate prin târguri, iarmaroace ori, datorită monopolurilor boiereşti
(mai ales asupra băuturilor, a abatoarelor etc. pe moşie), de către boieri sau arendaşi,
comercianţi ambulanţi. Regulamentul Organic recunoştea monopolul moşierului asupra
vânzării pe moşia sa a băuturilor, ca şi monopolul asupra căsăpiilor, mungeriilor şi
dughenelor.
Începând cu anul 1835 în Bucureşti la Şcoala Domnească de la Sfântul Sava se
deschide un curs de drept comercial „de uscat”, iar ulterior domnitorul Barbu Ştirbei
transformă catedra de drept de la şcoala menţionată în „Şcoală de legi”. Încep să fie iniţiate
primele centre cu activitate comercială, cursuri de „ştiinţele comerciului”.
Diversificarea activităţilor comerciale determină autorităţile să facă eforturi pentru
îmbunătăţirea drumurilor. Înainte de 1850, drumuri pietruite sunt consemnate în Ţara
Românească, pe traseele Bucureşti-Focşani, Bucureşti-Brăila, Bucureşti-Braşov, iar în
Moldova pe traseele Galaţi-Bârlad-Iaşi şi Focşani-Bacău-Fălticeni, cu ramificaţie către Iaşi..În
ansamblu însă, reţeaua drumurilor, a căilor de comunicaţie este până la mijlocul secolului al
XIX-lea extrem de deficitară influenţând în sens negativ activitatea de comerţ, datorită
vitezei de deplasare reduse a mijloacelor de şi al costurilor extrem de ridicate.
Comerţul exterior este ramura economică, care se dezvoltă puternic în primii ani după 1829
beneficiind de eliminarea monopoluluotoman de scutirea de impozite către Poartă. Relansarea
comerţului românesc are loc într-un context internaţional favorabil, caracterizat prin interesul
marilor puteri pentru zona Mării Negre şi a gurilor Dunării. “Capitalismul ausean-în primul
rând cel englez-şi-a croit drum după 1829 în Ţara Românească şi Moldova şi leâ-a scos
lent,cu multe dificultăţişi nu pe de-a-ntegrul, din înapoierea la care le cundamnase dominaţia
otomană” sublinia :Ştefan Zeletin
O mare dezvoltare cunoaşte, după 1829 comerţul cu Transilvania, care exporta în
Ţara Românească şi Moldova cu predilecţie produse din fier şi textile şi importa de aici
cereale şi vite.
Volumul comerţului Ţării Româneşti şi Moldovei este de 39,1 milioane de lei în 1832,
de 75,4 în 1850 şi de 178 în 1860, marcând o creştere de peste 4 ori în mai puţin de trei
decenii. Volumul total al mărfurilor importate din Anglia, Franţa şi Germania îl depăşeşte în
1850 pe cel al mărfurilor importate din Austria şi Turcia.
În anul 1831 valoric comerţul exterior Ţarii Româneşti se ridică la 14 milioane lei
pentru ca în 1855 să ajungă la 283 milioane lei. În anii 1836 şi 1837 marile porturi de la
Dunărea maritimă, Brăila şi Galaţi, obţin statutul de porto-franco, iar Ţările Române au
dreptul de a avea pavilion propriu, măsuri care contribuie la integrarea comerţului românesc
în circuitul internaţional. Intensificarea activităţii comerciale în porturile dunărene, în
intervalul 1830-1848, consolidează poziţiile economice ale negustorilor români şi dezvoltă
creditul comercial.
Fiscalitatea ridicată a nemulţumit pe negustori pământeni, care au cerut în programele
revoluţiei din 1848 reducerea impozitelor, înfiinţarea unei bănci de scont, pentru că este
“sufletul comerţului”, şi intensificarea activităţii comerciale prin portul Galaţi. O cauză a
dificultăţilor de ordin financiar o reprezintă lipsa unei monede proprii, ceea ce făcea ca să fie
utilizată moneda austriacă, ducatul imperial de aur, iar leul să fie numai o monedă de
calculaţie (în raportul un ducat = 31 lei). Datorită cheltuielilor ridicate impuse de modernizare
ducatul a crescut ca valoare ajungând în 1848 să fie cotat cu 48 lei, tendinţă ce s-a menţinut şi
în perioada următoare. Refuzul autorităţilor otomane de a accepta o monedă proprie în
principate a constituit una din cauzele principale ale dificultăţilor financiare care au persistat
pe toată perioada domniilor regulamentare.

Economia în perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza

Noile condiţii de după 1856 impuneau în domeniul economic măsuri care să asigure o
dezvoltare economică capabilă să integreze, în timp, noua entitate statală în economia
modernă europeană. Dacă Tratatul de la Adrianopol contribuise “la statornicirea unor întinse
relaţii comerciale între Principate şi burghezia apuseană” în urma războiului Crimeii
“intraserăm de-a binelea în sfera de interese a capitalismului apusean” 4 consideră Ştefan
Zeletin.
Crearea statului român modern, condus de Alexandru.Ioan Cuza, care era un obiectiv
politic al naţiunii române încă din perioada premergătoare revoluţiei de la 1848 trebuia
obligatoriu completată cu reforme care să-i asigure viabilitatea într-o zonă geopolitică extrem
de sensibilă a Europei.
Primul document oficial care anunţa ideologia socială şi politică economică a noii
domnii este Mesajul din 6 decembrie 1859 a lui Alexandru Ioan Cuza adresat Adunării
Deputaţilor a Ţării Româneşti şi citit în faţa deputaţilor de către Ion Ghica preşedintele
Consiliului de Miniştrii la acea dată. În mesaj este formulat un vast program economic pentru
a cărui înfăptuire au întreprins o gamă largă de măsuri toate guvernele care s-au aflat la
conducerea ţării atât în anii de domnie a lui Cuza cât şi ulterior până la războiul de
independenţă. În conţinutul şi orientarea sa, Mesajul reflectă sinteza unui întreg curent de
opinii, cu înclinaţii nedisimulate spre progres social şi economic. El conţine obiectivele
economice ale operei de guvernare prin prisma a două direcţii fundamentale: independenţa
economică a României şi direcţia de dezvoltare a forţelor productive ale acesteia. Din
considerente de oportunitate politică internă a momentului Mesajul evită enunţarea unei
soluţii concrete în problema agrară şi omite, din raţiuni ce ţin de strategia externă a
împrejurărilor de atunci, problema averilor mănăstirilor închinate şi problema emisiunii
monetare.
Din 24 ianuarie/5 februarie 1862, când se deschide la Bucureşti primul Parlament al
României, începe vasta şi dificila operă de unificare legislativă, constituţională şi economică a
ţării, de instituţionalizare a cadrului care să permită edificarea organismului modern al
economiei naţionale. În legăură cu aceasta, în ţara noastră, dar şi în alte ţări, se constată unele
particularităţi faţă de ţările occidentale ale continentului european în care mecanismele
specifice economiei moderne, de piaţă, erau statornicite de mult timp. În ţările Europei de
vest, instituţionalizarea modernă este corolarul apariţiei, dezvoltării şi consolidării producţiei
capitaliste. În România, ca şi în alte ţări din Estul continentului european, instituţionalizarea
respectivă s-a realizat nu ca o confirmare a unor stări de fapt, ci ca o acţiune de statuare a unui
cadru instituţional necesar pentru afirmarea tendinţelor obiective de progres general, ea
reprezentând forma care să permită o declanşare mai amplă a mecanismelor specifice
economiei moderne, de piaţă, a forţelor productive ale ţării.
Constituirea statului naţional modern înainte de înlăturarea structurilor feudale în
mediul rural, impunea statului poziţia de putere centrală de decizie în asigurarea evoluţiei spre
capialism a forţelor productive naţionale.
Fără a minimaliza celelalte domenii şi aspecte ale vastei opere de restructurare
întreprinsă în perioada 1859-1877, considerăm ca esenţial, prin importanţă, anvergură, rol şi
urmări pentru întreaga viaţă economico-socială a ţării, programul agrar. Acest program are
trei componente: secularizarea averilor mănăstireşti legea rurală şi legea învăţământului.
Secularizarea averilor mânăstireşti Până în 1859, reglementarea chestiunii mănăstirilor
închinate nu a fost posibilă datorită sprijinului pe care Rusia şi Imperiul Otoman îl acordau
Patriarhiei de la Constantinopol. În aceste condiţii egumenii greci nu-şi mai respectă
obligaţiile financiare către autorităţi încât la începutul domniei lui A.I.Cuza mănăstirile
închinate datorau statului aproximativ 21 milioane de lei (1,5 milioane lei cele din Moldova
şi 19,5 milioane lei cele din Ţara Românească) pentru ca în august 1863 datoria lor să crească
la circa 29 milioane lei.
Guvernul român, din dorinţa de a soluţiona pe cale amiabilă această problemă cu
implicaţii internaţionale, încearcă în vara anului 1863 să răscumpere proptrietăţile
mănăstirilor închinate. Ierarhii greci refuză oferta şi sperând să obţină sprijinul marilor puteri
ameninţă cu internaţionalizarea conflictului situaţie pe care guvernul de la Bucureşti dorea să
o evite.
În noiembrie 1863, domnitorul Cuza obţine sprijinul guvernului francez în această
problemă. În disputa ce opunea autorităţile româneşti celor ecleziastice intervine guvernul
francez, care se pronunţă, în noiembrie 1863 în favoarea autorităţilor româneşti. În aceste
condiţii, Cuza era conştient că poate declanşa acţiunea de secularizare fără riscuri majore din
partea marilor puteri şi, în principal, a Porţii şi Rusiei. Principele îl va înştiinţa pe Aali Pasa,
ministrul de externe otoman, la începutul lunii decembrie 1863 că problema mănăstirilor
închinate trebuie să-şi găsească rapid rezolvarea.
Guvernul român, prin Dimitrie Bolintineanu, ministru al cultelor şi instrucţiunii
publice în momentul respectiv, prezintă Parlamentului Proiectul de lege privind secularizarea
tuturor averilor mănăstireşti din ţară, a averilor mănăstirilor închinate şi neînchinate, proiect
care este adoptat cu însufleţire cvasiunanimă: 93 voturi pentru şi 3 voturi contra. Astfel, la
17/29 decembrie 1863 Parlamentul adoptă Legea secularizării averilor mănăstireşti. Prin
această lege, pe principiul faptului împlinit, intră în patrimoniul statului şi sub incidenţa
legilor lui şi a controlului autorităţilor româneşti o suprafaţă echivalentă cu 25,26% din
suprafaţă agricolă a ţării. Articolul 1 din lege stipulează că „Toate averile mănăstireşti din
România sunt şi rămân averi ale statului”, iar articolul 2 arată că „Veniturile acestor averi se
înscriu între veniturile ordinare ale bugetului statului”. Legea prevede – în articolul 3 – să se
acorde mănăstirilor închinate, sub formă de ajutor, suma de 82 milioane de lei, din care urma
să se scadă datoriile acestora către statul român. Călugării greci urmau să returneze toate
documentele, cărţile, vasele sacre de cult etc., conform cu inventarele din Arhivele Statului.
Pământurile care au aparţinut mănăstirilor închinate şi neînchinate vor fi folosite de
autorităţile româneşti fie pentru împroprietărirea clăcaşilor, ca urmare a aplicării Legii rurale
din 14/26 august 1864, fie se vor adăuga domeniilor statului.
Secularizarea a fost o acţiune politică în care atât domnitorul Cuza cât şi primul
ministru Kogălniceanu şi-au dovedit abilităţile diplomatice şi politice. Obţinând sprijinul
Franţei în noiembrie 1863 şi prevenindu-l pe ministrul de externe otoman despre aţiune a de
secularizare, domnitorul a făcut posibil, fără complicaţii externe, un act de politică internă,
care prin urmările sale a însemnat o primă amendare de către români a hotărârilor Conferinţei
de la Paris din 1858.
Secularizarea s-a bucurat de o largă adeziune şi în Parlamentul Românie deoarece a
creat speranţa iluzorie că va fi o măsură prin care statul va conserva marea proprietate în
momentul apropriatei restructurări a proprietăţii funciare. În acelaşi timp, secularizarea a
ameliorat temporar raporturile tensionate dintre executiv şi legislativ, dându-i lui Mihail
Kogălniceanu răgazul necesar finalizării măsurilor ce vor sta la baza Legii rurale. Conducerea
Bisericii Ortodoxe a hotărî să refuze oferta făcută de statul român, în speranţa soluţionării
problemei prin medierea Puterilor garante însă, câţiva ani mai târziu, în timpul domniei lui
Carol I, parlamentul va declara definitiv închisă problema mănăstirilor închinate.
Legea rurală Împroprietărirea clăcaşilor a intrat în atenţia forului legislativ în primele luni
ale anului 1862, când s-au conturat două poziţii opuse în legătură cu modul în care ea trebuia
rezolvată. Prima exprimând poziţia conservatorilor majoritari în parlament, susţinută şi de
şeful guvernului, Barbu Catargiu, propunea împroprietărirea clăcaşilor cu lotul de casă şi
grădină deţinut de ţăran în vatra satului şi trei pogoane din pământul comunal. Poziţia liberală
expus[ de Mihail Kogălniceanu considera că ţăranul clăcaş trebuia împroprietărit cu lotul ce
îl avea în folosinţă afectând astfel proprietatea boierească considerată inviolabilă de
conservatori.
În 1864 Mihail Kogălniceanu, în calitate de prim ministru, pune în discuţia
Parlamentului un nou proiect de lege rurală mai favorabil ţăranilor pe care însă acesta refuză
să voteze deoarece îl susţinea pe cel conservator, pe care domnul refuză să-l sancţioneze.
Liberalii radicali au propus un proiect de lege apropiat de cel al guverului complicând şi mai
mult situaţia. Criza constituţională declanşată în raporturile dintre executiv şi legislativ a fost
rezolvată de Cuza prin dizolvarea Parlamentului, eveniment cunoscut în literatura istorică
sub denumirea de “lovitura de stat de la 2 mai”.
La data de 14/26 august 1864, după ce fusese discutată şi revizută de Consiliul de stat
în două şedinţe prezidate de domnitor este promulgată, prin decret domnesc, Legea rurală care
desfiinţa toate obligaţiile feudale ale clăcaşilor faţă de boieri. Ţărănimea clăcaşă, eliberată de
servituţile feudale, devenea liberă din punct de vedere juridic. Foştii clăcaşi trebuiau să
plătească despăgubiri boierilor timp de 15 ani, în raport cu starea lor socială: ţăranii fruntaşi
133 lei; ţăranii mijlocaşi 100 lei şi 24 parale; ţăranii pălmaşi 71 lei şi 20 parale. Suma totală
pentru despăgubirea marilor proprietari s-a ridicat la circa 200 milioane lei, din care statul
suporta 1/3.
În total, pe temeiul Legii rurale din 1864 au fost împroprietărite 511.896 de familii cu
o suprafaţă de 2.038.640,26 ha, revenind în medie 3,98 ha la o familie. Pentru a se proteja
mica proprietate ţărănească legiuitorul a decis că loturile dobândite în temeiul legii din august
1864 nu puteau fi înstrăinate sau ipotecate timp de 30 ani. Legea desfiinţa monopolurile de tip
feudal, prevăzând împroprietărirea ulterioară, din pământul satului şi a altor categorii rurale.
Legea rurală a transformat proprietatea boierească condiţionată de tip feudal în proprietate
deplină de tip modern şi a statuat proprietatea ţărănească liberă stimulând dezvoltarea
capitalismului în agricultură. Prin legea rurală s-a lărgit piaţa internă, ţăranul împroprietărit
fiind pus în contact direct cu piaţa şi s-a eliberat o anumită forţă de muncă din agricultură care
s-a orientat către alte sectoare economice.
Concentrându-şi atenţia asupra problemei agrare şi confruntat cu mari probleme
financiare, Alexandru Ioan Cuza nu a avut mijloace pentru a promova o politică activă în
direcţia industrializării . Industria mecanizată după 1859 se afla la începutul procesului de
industrializare majoritatea întreprinderilor se aflau la nivelul de atelier, realitate evidenţiată şi
de Recensământul stabilimentelor industriale din anii 1862-1863 efectuat de Oficiul statistic
pentru Principatele Unite condus de Dionisie Pop-Marţian.
Probleme monetare şi financiare Alexandru Ioan Cuza moştenise o situaţie financiară
dificilă, consecinţă a anilor de război şi de ocupaţie străină. Pentru a o rezolva era necesară o
monetară pe care şefului statului a urmărit să o realizeze prin impunerea romanatului monedă
metalică cu o greutate de 5 grame de argint, similară francului francez. Măsura viza
eliminarea numeroaselor monede străine de aur, argint şi aramă, care incomoda schimbul
intern şi extern şi necesita numeroase calcule şi transformări datorită parităţi lor diferite.
Aceste monede erau supuse în unor permanente fluctuaţii, ce determinau dispariţia de pe piaţă
a monedelor de aur care se tezaurizau, concomitent cu deprecierea monedelor de valoare mai
scăzută având un impact negativ asupra acumulării de capital
 În Principate piaţa capitalurilor era incipientă, acestea îmbrăcând forma capitalului
cămătăresc aflat în posesia unor bancheri zarafi, negustori, arendaşi, clerici şi mari proprietari.
Gheorghe Zane estima capitalul cămătăresc la 600-700 milioane lei care aducea deţinătorilor
o dobândă de 80-100 milioane lei, depăşind cu mult încasările bugetare ale statului, Convins
că deţinătorii acestui capital erau ostili creării unei monede naţionale, unui sistem bancar de
credite şi promovării investiţiilor de tip capitalist Alexandru Ioan Cuza, a făcut apel la
capitalul francez care a refuzat să se implice în Principate.
În primii ani după Unire, statul român n-a obţinut nici un credit de investiţie, nici din
partea Puterilor garantate şi, în consecinţă, punerea în practică a unor proiecte ce vizau
crearea unor structuri ale economiei moderne nu a fost posibilă.. Primul împrumut extern a
fost contractat în Anglia de guvernul Kogălniceanu în august 1864 fiind acordat de Banca
Stern Brothers şi de Banca imperială otomană (cu capital englez). Împrumutul era în valoare
nominală de 916.000 lire sterline, cu o dobândă anuală de 7%, plata anuităţilor fiind garantată
de o ipotecă de gradul I asupra veniturilor vamale ale României.
În programul economic al lui Alexandru Ioan Cuza se prevedea şi înfiinţarea unei
bănci centrale însă, cu toate eforturile sale condiţiile interne, lipsa capitalurilor, a sprijinului
internaţional, opoziţia guvernului otoman au făcut ca toate tentativele făcute să nu se
materializeze. Singura realizare majoră în domeniul creării unei instituţii financiar bancare o
reprezintă înfiinţarea prin decret domnesc la 1/13 decembrie 1864 a Casei de Depuneri şi
Consemnaţiuni.
Modernizarea comerţului începută după 1829 s-a întensificat prin adoptarea în timpul
domniei lui Alexandru Ioan Cuza a sistemului de măsuri şi greutăţi conform cu standardele
europene şi înfiinţarea Camerelor de comerţ şi industrie .
Domnia lui Cuza a reprezentat o etapă esenţială în procesul de modernizare a
economiei româneşti în care ritmul reformelor a avut o intensitate maximă şi a marcat
momentul desprinderii definitive de sistemul economic otoman. Anii 1859-1866 au
reprezentat o perioadă în care confruntarea dintre elita conservatoare dominantă în plan politic
şi cea liberală în curs de consolidare care au permis prin reformele promovate o deschidere
semnificativă către economia europeană

Economia României în deceniul premergător independenţei

După înlăturarea lui Cuza şi votarea Constituţiei din vara anului 1866 România care prin
preluarea doomniei de Carol I îşi reafirmase hotorârea de a se integra în Europa procesul de
modernizare economică a continuat realizându-se o serie de obiective ce nu fuseseră posibile în
domnia precedentă.
Instituirea sistemului monetar naţional. După venirea la domnie a lui Carol I, guvernele României
au continuat eforturile de a convinge autorităţile otomane de a accepta instituirea unei monede
naţionale. Demersurile vor fi încununate de succes în 1867, când Turcia acceptă introducerea
sistemului monetar naţional.
Votată de corpurile legiuitoare de la Bucureşti, Legea pentru înfiinţarea unui nou sistem
monetar şi pentru fabricarea monedelor naţionale a stabilit ca unitate monetară leul, care din monedă
de calcul devine o monedă reală. Leul este divizat în 100 de bani şi se întemeiază pe bimetalism - aur
şi argint. Leul avea greutatea în aur de 0,3226 g cu titlul 900, iar în argint de 5 g cu titlul 835. Potrivit
legii urmau a fi puse în circulaţie monezi de aur de 5, 10 şi 20 de lei, de argint de 50 de bani, 1 leu şi 2
lei. Moneda măruntă era confecţionată din aramă în valori de 1, 2, 5 şi 10 bani. Un leu vechi echivala
cu 0,37 bani noi, iar leul nou se schimba pe 2,7 lei vechi. Adoptând sistemul bimetalist şi datele
tehnice similare francului francez, România îşi alinia moneda la sistemul monetar al Uniunii Monetare
Latine, din care făceau parte Franţa, Italia, Belgia şi Elveţia, legea permiţând circulaţia în România a
monedelor ţărilor respective.
 Instituirea leului ca monedă naţională individualizează piaţa românească în Europa, fiind
deopotrivă un act de suveranitate ce anticipa independenţa de stat deplină a României. Prin instituirea
sistemului monetar naţional, autorităţile române obţineau o importantă victorie în acţiunea de
modernizare a economiei româneşti. Deşi a cunoscut dificultăţi, mai ales datorită deprecierii argintului
în raport cu aurul, fenomen cunoscut sub numele de agio, leul va constitui un element important în
modernizarea finanţelor româneşti în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Modernizarea transporturilor În România, asemeni altor ţări europene, cu o economie
tradiţională, lipsită de oindustrie modernă, construirea primelor linii ferate a fost posibilă prin
intermediul unor concesiuni acordate de stat unor societăţi de construcţii feroviare străine.
Primele proiecte datează din perioada Războiului Crimeii şi sunt legate de numele lui Barbu
Ştirbey care a avut tratative cu investitori austrieci.
Programul economic al lui Al. I. Cuza avea ]n vedere construirea de “ linii de drumuri
de fier pe suprafaţa pământului nostru pentru înlesnirea comunicaţiilor“.însă numai în 1865 s-
a încheiat o convenţie cu societatea J. Saniforth şi G. Barcalay din Londra pentru construirea
căii ferate Bucuresti-Giurgiu. A fost singura concensiune din perioada Cuza care a fost
finalizată deşi în 1866 Parlamentul a anulat-o pentru a o reaccepta în anul următor. Linia
ferată Bucureşti-Giurgiu în lungime de 67,5 km. inaugurată la 31 octombrie 1869 lega
capitala de unul din cele mai importante porturi de la Dunăre.
Domnitorul Carol, care venea dintr-o ţară aflată în centrul Europei unde “febra”
construirii căilor ferate atinsese cote înalte şi dăduse cale liberă unor importante speculaţii
financiare, îşi va manifesta încă din primele luni ale domniei hotărârea de a acţiona pentru
construirea unei reţele feroviare care să dezvolte economia ţării şi să asigure legături solide şi
permanente cu întregul continent european.
Concesiunea Strousberg ce a stat la baza marelui scandal politic cu implicaţii internaţionale
cunoscut sub numele de Afacerea Strousberg care a marcat prin consecinţele sale viaţa
economică şi politică în prima etapă a domniei lui Carol I a reprezentat un moment
semificativ în procesul de modernizare a României şi de colaborare cu capitalul extern.
Contractul de concesiune între dr. Strousberg şi autorităţile române prin care investitorul
prusian a obţinut dreptul de construcţie prin concesionare pe timp de 000 de ani a unei linii
feroviare în lungime de 919 km, de la Roman la Vârciorova. s-a negociat şi elaborat în timpul
guvernului Nicolae Golescu în care portofoliul finanţelor era deţinut de I C Brătianu iar cel al
Lucrărilor Publice de Panait Donici Concesiunea Strousberg s-a finalizat prin Decretul
Domnesc din 21 septembrie/3 octombrie 1868.
Guvernul acorda dreptul de a construi şi exploata următoarele linii de cale ferată: a
Roman-Tecuci-Galaţi, cu o linie secundară Tecuci-Bârlad; b.Galaţi-Brăila-Buzău-Ploieşti-
Bucureşti; c.Bucureşti-Piteşti-Slatina-Craiova-Turnu-Severin-Vârciorova. Dacă guvernul
considera necesară putea să solicite constructorului realizarea şi a liniei Buzău-Focşani-Adjud
în aceleaşi condiţii şi preţ ca şi celelalte linii. Concesiunea era acordată pentru o perioadă de
90 ani însă guvernul o putea răscumpăra, dacă dorea, după 30 de ani.
Din punct de vedere financiar preţul era fixat la 270 000 lei pe kilometru de cale
ferată.
Pentru asigurarea finanţării, concensionarii urmau să constitue o companie care urma
să emită obligaţiuni a căror dobândă de 7,5 % pe an, plătibilă odată la şase luni, urma să fie
garantată de stat. În conformitate cu articolul 8 valoarea unei acţiuni era de 375 franci-5 lire
sterline-100 taleri de Prusia.
Concesiunea Stroussberg s-a derulat între noiembrie 1868 şi octombrie 1871 când
funcţionează contractul de concesiune care, la sfârşitul anului 1870, se concretizează prin
intrarea provizorie în funcţiune a liniei Roman-Tecuci-Galaţi-Brăila-Buzău-Ploieşti-
Bucureşti. În acest interval de timp deficienţele care au apărut în derularea contractului au
fost de ordin finnciar şi de ordin tehnic. În gestionarea acestei investiţii în domeniul financiar
guvernul a fost pus în dificultate de faptul că operaţiunile financiare se hotărau la Berlin de
către Strusberg iar cele tehnice în România.
Criza Concesiunii Strousberg întră în faza sa finală în decembrie 1870 când
conducătorul companiei a anunţat că nu va plăti dobânzile scadente la 1 ianuarie 1871. Mai
mult, a solicitat statului român achitarea acestor obligaţii financiare, considerând investiţia
finalizată. Guvernul Ion Ghica a refuzat să satisfacă cererile concesionarului şi s-a ajuns la
grave neînţelegeri între părţile contractante, atât în legătură cu calitatea lucrărilor efectuate cât
şi cu modul de interpretare a clauzelor contractului de concesiun. Afacerea Strousberg
cunoaşte o nouă evoluţie după numirea la conducerea ţării a guvernului conservator condus de
Lascăr Catargiu. care preia conducerea în martie 1871 Acesta va opta pentru soluţia
concilierii propunând în iunie 1871 un proiect de convenţie cu concesionarii prin care aceştia
se obligau să finalizeze lucrările liniei Roman-Piteşti iar obligaţiunile neplătite urmau a fi
convertite în acţiuni cu o dobândă de 5%.. Guvernul se va confrunta cu opoziţia Adunării
Deputaţilor care la 20 iulie/1august 1871, se vota legea prin care guvernul era autorizat să
trimită litigiul unui tribunal de arbitraj, ce va decide rezilierea concesiunii Strousberg care se
va produce la 4/16 octombrie 1871.
Epilogul Afacerii Strousberg, corespunde anilor 1879-1880, cînd România, a cărui
independenţă obţinuse recunoaşterea internaţionala la Congresul de la Berlin din 1878, lupta
în plan diplomatic să i se recunoască noul statut de către marile puteri. Legea privind cesiunea
căilor ferate ale Societăţii acţionarilor către statul român a intrat în vigoare la 29 ianuarie/10
februarie 1880 iar suma plătită de statul român a fost de 287 500 000 lei care trebuia
amortizată în 44 ani.
Convenţia comercială şi de navigaţie dintre România şi Austro-Ungaria În ansamblul
economiei româneşti din epoca modernă relaţiile comerciale externe au avut un rol deosebit
de important. Faptul că statul român avea o agricultură a cărei producţie era în mare măsură
destinată exportului şi care depindea direct de evoluţia preţurilor pe piaţa mondială i-a făcut
pe guvernanţi să caute pentru cerealele româneşti pieţe sigure şi în acelaşi timp apropiate
pentru a avea costuri de transport mici.
Semnarea de către România la 10/22 iunie 1875 a Convenţiei comerciale cu Imperiul
Austro-Ungar, după negocieri dificile care se purtaseră timp de mai mulţi ani corespundea în
mare măsură acestor interese favorizând pe marii proprietari exportatori de cereale dar afecta
grav politica de industrializare deoarece lăsa fără apărare produsele industriale autohtone în
faţa concurenţei produselor austriece. Pozitiv era faptul că ea integra în mai mare măsură
România (pe baza principiului liberului schimb) în dinamica relaţiilor comerciale din Europa
Centrală.
Prin textul Convenţiei, care cuprinde 32 articole, 3 tarife vamale un act adiţional şi un
protocol final, statul român se obliga să scutească de taxe vamale importul maşini, cărbuni
minereu de fier, oţel brut, produse chimice (tabelul A); să accepte un tarif fix pentru importul
de zahăr ţesături articole din sticlă, piele, mobilă etc. (tabelul B) ; să nu impună taxe de export
la sare, tutun, vin, petrol brut şi rafinat etc. (tabelul C). Economia românească era
dezavantajată de decizia de a scuti de taxe importul de făină şi produse derivate din monarhia
habsburgică, iar produsele similare autohtone vor face cu greu faţă concurenţei produselor
austro-ungare.
România putea în aceste condiţii să exporte fără taxe vamale cereale în Austro-
Ungaria iar exportul de animale era supus unei taxe pe teritoriul austro-ungar. Pentru
mărfurile care nu erau specificate în Convenţie se prevedea un tarif de 7,5% ad valorem iar
tranzitarea teritoriului celor două state de mărfurile celor două părţi contractante era scutită de
taxe. Convenţia a dezavantajat ţara noastră deoarece acesta exporta produse agricole şi
animaliere ce aveau preţuri mici pe piaţa internaţională şi importa produse de lux şi produse
industriale cu un grad înalt de prelucrare ce aveau un preţ de piaţă ridicat.
 Exportul românesc în Austro-Ungaria a întâmpinat numeroase dificultăţi ca urmare a
presiunilor exercitate asupra autorităţilor de marii proprietari agrari afectaţi şi ei de criza
agrară. Încheierea în anii următori a unor convenţii în condiţii asemănătoare cu Rusia,
Germania, Anglia, Franţa, Italia, au arătat că marile erau interesate de dezvoltarea relaţiilor cu
România favorizând acţiunile acesteia de emancipare faţă de Turcia.
Modernizare şi progres economic la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului XX

Cucerirea independentei nationale a Romaniei a dus la inlaturarea unuia din

principalele obstacole care stateau in calea dezvoltarii capitaliste a tarii :dependenta fata de
Imperiul otoman.Posibilitatea de a incheia in mod nestingherit tratate comerciale si vamale cu
diferite state a permis adoptarea unei politici economice care sa favorizeze dezvoltarea
industriala a tarii,conditie esentiala pentru propasirea statului modern roman.La randul
ei,dezvoltarea industriei capitalist are consecinte directe asupra celorlalte ramuri ale
economiei :agricultura,sistemul bancar capitalist , comertul intern si extern,caile de
comunicatii si de transport etc.
Cu toate ca dezvoltarea industriei in ultimul sfert al secolului trecut a cunoscut o linie
ascendenta, principala pondere in economia romaneasca a continuat sa fie detinuta de
agricultura,care a cunoscut,la randul ei,o dezvoltare permanenta, in ciuda puternicelor piedici
create de structura proprietatii si de concurenta cerealelor straine pe pietele europene.
O caracteristica a evolutiei economice a Romaniei spre sfarsitul secolului al XIX-lea a
fost patrunderea capitalului strain în industrie,acapararea principalelor ramuri ale acesteia.
Trusturile straine au imprimat un caracter unilateral economiei,urmarind transformarea tarii
intr-o sursa de materii prime ieftine si o piata de desfacere pentru produsele străine ..
Dezvoltarea industriei In primul deceniu după independenţă, consecinţele convenţiei
comerciale semnate în 1875 cu Austro-Ungaria s-au reflectat în industrie prin.concurenta
puternica pe care marfurile fabricate in Imperiul austro-ungar o făcea celor româneşti. În
aceste condiţii o serie de fabrici si manufacturi existente in Romania s-au inchis îar sectorul
mesteşugăresc şi-a accentuat declinul.
Impotriva conventiei comerciale cu Austro-Ungaria s-au pronunţat reprezentanţii
burgheziei liberale care susţinând promovarea politici comerciale protectioniste militau pentru
crearea unei industriii autohtone.’’Întemeierea unei industrii nationale este condiţie de viaţă
pentru statul nostru ‘’-economistul şi omul politic P.S.Aurelian. El cerea adoptarea unor
masuri care sa impiedice concurenţa straină şi in acelasi timp sa favorizeze valorificarea
industriala a bogatiilor tarii.
Guvernul liberal condus de I.C. Brătianu a adoptat o serie de măsuri cu scopul
protejării şi incurajarii industriei româneşti. Cele mai importante erau adoptarea tarifului
vamal din 17 mai 18 86,care fixa taxe asupra unui numar important de produse straine
importate si legea din 1887 ,intitulata « Masuri generale pentru a veni in ajutorul industriei
nationale »,care acorda avantaje celor ce puneau bazele unei intreprinderi industriale cu un
capital de 50 000 lei sau cu un personal de cel putin 25 lucratori :scutiri de impozite,reduceri
pe caile ferate,acordarea gratuita de terenuri pentru constructii etc. Ca urmare a acestor masuri
ritmul de dezvoltare a industriei autohtone a cunoscut o crestere rapidă mai ales in sectoarele
alimentar, forestier şi cel extractiv în care creşte spectaculos extracţia şi prelcrarea petrolului.
Ramura petrolieră devenea spre sfarsitul secolului al XIX-lea ,odata cu descoperirea
bogatelor zacaminte petrolifere la est si sud de arcul carpatic, o zonă atractivă de învestiţii
pentru marile trusturi internationale cu capital german, englez si dupa 1900
american ;industria textila,desi a cunoscut un ritm crescand de dezvoltare,nu a reusit sa
asigure decat o parte din consumul intern. O dezvoltare relativ rapida au cunoscut industriile
pielariei,hartiei si materialelor de constructie.
 Industria metalurgica se limita la producţia de cuie, sârmă şi piese pentru repararea
masinilor agricole, încât acest sector al economiei păstra in continuare un caracter
manufacturier.
România a cunoscut un ritm inegal de dezvoltare economică, pe primul plan situandu-
se acele sectoare care foloseau materia prima din tara si mai ales care necesitau investitii mai
reduse si posibilitati de castiguri imediate. Ca o particularitate a dezvoltarii industriale a
Romaniei este faptul ca marea industrie mecanizata apare si se dezvolta simultan cu cresterea
atelierelor manufacturiere.
Cu toate caă industria a cunoscut in ultimul sfert al secolului al XIX-lea o dezvoltare
semnificativă in comparatie cu perioada anterioara, totusi procesul de industrializare a ţării s-a
desfasurat intr-un ritm destul de lent în raport cu cerintele statului modern roman. Acest
proces a fost influenţat în sens negativ atat de concurenăa produselor străine,cât şi de
insuficienţa capitalului autohton.Caracteristic pentru dezvoltarea economiei romaneşti in
aceasta perioada este pătrunderea capitalului străin care controlează principalele ramuri ale
economiei nationale.
Problema agrară Incapacitatea reformei agrare din 1864 de a contribui la crearea unei
proprietăţi ţărăneşi competitive, rentabile economic capabilă să elimine legătura economică
dintre clăcaşul devenit propritar şi marea proprietate moşierească, pe fondul înzestrării tehnice
tradiţionale slab productive au determinat menţinerea gospodăriei ţărăneşti într-o stare
economică precară.
Situaţia economică s-a complicat în condiţiile economice de la sfârşitul secolului al
XIX-lea deoarece ţara noastră nu realiza produsele destinate exportului în sectorul industrial
ca în Europa Occidentală ci în cel agricol caracterizat printr-o bază tehnică învechită şi relaţii
contractuale nestimulative pentru lucrătorii agricoli.
Legislaţia agrară dintre 1866 şi 1907 exprimată prin sistemul învoielilor agricole
elaborată în beneficiul marilor proprietari prin care ţărani erau la discreţia acestora neavând
mijloace de a se opune numeroaselor abuzuri a generat în epocă numeroase controverse.
Constantin Dobrogeanu-Gherea o considera ca fiind un factor principal al stării de neoiobăgie
în care ajunsese ţăranul la o jumătate de veac de la reforma din 1864.
Posesor al unei proprietăţi agrare care nu asigura securitatea alimentară numeroasei
sale familii şi resurse de hrană vitelor sale ţăranul era forţat să accepte învoielile agricole deşi
acestea îi erau în totalitate defavorabile. Marile dificultăţi prin care trecea gospodăria
ţărănească, fragmentarea sa prin moşteniri succesive, a favorizat procesul de pauperizare a
ţărănimii şi creşterea numărului de braţe de muncă disponibile.
În aceste condiţii, agricultura utiliza, la începutul secolului XX, o numeroasă forţă de
muncă ţărănească ieftin remunerată pe care legiuirile agrare din perioada 1866-1893 o
subordonau pe deplin proprietarilor şi arendaşilor. În condiţii economice dificile generate de
criza agrară europeană declanşată în 1873 în economia rurală nu se putea realiza o producţie
ridicată nici pe proprietatea moşierească nici pe cea a ţăranului.Rentabilitatea marii
proprietăţi era asigurată de preţul scăzut al forţei de muncă şi de lipsa investiţiilor în tehnică
agrară.
Arendaşul devine, după independenţă, exponentul capitalismului în agricultură, deşi
sistemul arendăşiei nu este reglementat astfel încât să devină performant, cum se întâmpla în
vestul Europei. Arendaşul român arendând pe termen scurt urmăreşte numai profitul.
„Arendaşul intermediar nu este, în majoritatea cazurilor, un agricultor, ci un speculator şi
beneficiul şi-l scoate nu din mărirea producţiei ci din majorarea preţului cu care subarendează
moşia parcelată micilor cultivatori. Fără răspundere şi tragere de inimă, nici de ţăran, nici de
moşie el exploatează pe amândoi. Pământul e secătuit iar micul cultivator care nu capătă decât
o bucată neândestulătoare îşi duce greu traiul” constata Constantin Garoflid în 1907
 Raportul arendaş-lucrător agricol în străinătate era reglementat prin mijloace
monetare, în timp ce ţăranul român, plătind şi în produse pentru pământul arendat, este
sistematic înşelat. În apusul Europei concurenţa, exigenţele pieţei, reducerea mâinii de lucru
din agricultură impun arendaşului modernizarea proprietăţii, în timp ce în agricultura
românească supraoferta de forţă de muncă nu stimulează modernizarea sectorului agriculturii.
Sistemului de subarendare cu plata în natură, bazat pe învoielile agricole, este impus
de proprietari şi susţinut de realităţile din lumea satului românesc. Ţăranul nu are alternativă
economică în cazul în care ar dori să renunţe la agricultură, deoarece oraşul aflat la începutul
procesului de industrializare nu-i conferă decât rar siguranţa unui loc de muncă. Această
realitate menţine o numeroasă populaţie activă în mediul rural, şi în consecinţă o forţă muncă
ieftină, lesne de exploatat cu mijloace abuzive care aduce deţinătorului moşiei profit fără să
impună investiţii. Spre deosebire de ţăranul român care îşi plăteşte o parte din obligaţii în
natură, în ţările industrializate din apusul Europei ţăranul este lucrător agricol fără inventar,
care ia în arendă pământ de la proprietar, închiriind şi inventar agricol, cu plata în bani.
Lipsa de interes a unor mari proprietari de a exploata direct moşia, asociată cu absenţa
unor măsuri legislative care să limiteze suprafaţa arendată au dus la constituirea unor mari
trusturi arendăşeşti ce acaparează la începutul secolului XX majoritatea marilor proprietăţi
agrare. Marile moşii de peste 1.000 ha erau controlate de arendaşi în proporţie de peste 75%
creându-se mari trusturi arendăşeşti cel mai cunoscut fiind cel al fraţilor Fischer ce controla
practic Moldova prin cele 237.000 ha arendate în 10 judeţe. Faptul că arendaşii străini erau
majoritari (54%), numeroşi dintre aceştia fiind evrei, a dat acestei probleme economice
conotaţii antisemite, mai ales în 1907.
Profitând de lacunele cadrului legislativ, de incultura şi analfabetismul din lumea
rurală, uneori de complicitatea autorităţilor, practicând deopotrivă dijma la tarla, cea în bani
sau cea mixtă arendaşul măreşte în mod constant gradul de exploatare al lucrătorului agricol
periclitând fragilul echilibru social din lumea rurală. Într-o lume rurală bazată pe o agricultură
în care factorii climatici au o mare importanţă stabilirea productivităţii la hectar iar condiţiile
de trai şi starea de sănătate a familiei ţărăneşti sunt precare tensiunile sociale sunt permanente.
Ele degenerează uneori în violenţe iar în 1888 au provocat o răscoală care a cuprins judeţele
din sudul ţării fiind necesară intervenţia armatei.
Evenimentele din 1888 au arătat guvernanţilor cât de grave erau problemele social-
economice din satul românesc însă în mediul politic ele au fost minimalizate. Considerate de
unele ziare ca fiind provocate de agitatori străini veniţi din Rusia sau de propagandişti
socialişti infiltraţi printre locuitorii satelor nemulţumirile ţărăneşti nu au fost urmate de măsuri
eficiente care să amelioreze condiţiile de viaţă în mediul rural.
Deceniul care a urmat răscoalei din 1888, ultimul al secolului al XIX-lea, s-a
caracterizat prin mari probleme de ordin economic în condiţiile apogeului crizei agrare care
atinge apogeul în 1895. Scăderea dramatică a preţurilor la cereale a influienţat direct situaţia
economică a ţărănimii ale cărei venituri au scăzut iar exploatarea ei de către proprietari şi
arendaşi a crescut.
În aceste condiţii după 1900 chestia ţărănească rămâne principala problemă pe care
trebuie să o rezolve partidele politice iar dezbaterile cu tentă politică, economică şi socială în
care se caută sunt extrem de variate Evenimentele violente din 1907 au arătat guvernanţilor cât de
grave erau problemele din agricultura românească şi că „în îmbunătăţirea tehnicii agricole şi a
stării ţăranului, în ridicarea nivelului de cultură a poporului şi în îngrijirea sănătăţii
maselor epoca regelui Carol I nu a marcat decât progrese foarte mici”. Burghezia liberală
din jurul lui I. I. C. Brătianu ca şi o importantă grupare conservatoare au înţeles că progresul
economic în România nu era posibil fără ameliorarea situaţiei economice, sociale şi politice a ţărănimii
a ţărănimii.
 Măsurile luate de noul guvern liberal printre care: desfiinţarea trusturilor arendăşeşti,
crearea Casei rurale în 1908, arendarea moşiilor statului de către obştile ţărăneşti au ameliorat
într-o oarecare măsură situaţia ţăranilor, însă era evident că existenţa a 300.000 de familii
ţărăneşti fără pământ şi a 423.403 de familii ce deţineau proprietăţi mici până la 3 ha.
impunea o nouă împroprietărire. Ca şi în preajma anului 1864, perspectiva unei noi reforme
agrare a scindat din nou clasa politică şi a fost nevoie de peste un deceniu de confruntări
politice pentru ca ea să se înfăptuiască după primul război mondial
Comerţul În domeniul comerţului exterior, primele indicii ale unei posibile schimbări
apar în anii 1882-1883, când România se opune pretenţiilor Austro-Ungariei de a controla
comerţul şi navigaţia pe Dunăre şi de a deţine o poziţiile dominantă în Comisia Europeană a
Dunării. Căutând să-şi protejeze interesele, în 1883 România anulează statutul porto-franco al
porturilor Galaţi şi Brăila. limitând astfel tranzitul comercial dunărean al Austro-Ungariei
decizie ce poate fi considerată ca reprezentând prologul viitorului război vamal. Între 1880-
1903, cu sprijinul capitalului german, România va moderni za portul Constanţa, care devine
astfel principala poartă comercială a României.
La 17/29 mai 1886 România adoptă o politică comercială protecţionistă prin intrarea
în vigoare a unui tarif vamal prin care 592 de produse de import erau supuse unor taxe care în
medie se ridicau la 30%. În august 1886, Convenţia comercială semnată cu Austro-Ungaria a
fost denunţată, determinând autorităţile austro-ungare să interzică importurile din România
declanşând un război vamal ce va dura până în 1893. Politica protecţionistă a statului căuta să
frâneze pătrunderea mărfurilor străine concurente, dar şi să favorizeze diversificarea
producţiei de mărfuri interne prin atragerea unor investiţii de capital extern.
După războiului vamal Austro-Ungaria ca pondere în comerţul exterior românesc va fi
depăşită de Germania care va face din România o ţară de tranzit pentru exporturile germane
către Orientul Apropiat. De altfel dezvoltarea economică şi modernizarea României în
ultimele decenii ale secolului al XIX-lea se datorează în bună măsură relaţiilor comerciale cu
Germania.
Balanţa comercială externă a României a continuat să fie negativă până la 1900. Acest
fapt era determinat de natura comerţului nostru exterior (produse agricole şi materii prime
contra produselor industriale cu grad înalt de prelucrare), dar mai ales faptului că produsele
româneşti după 1870 s-au văzut concurate pe piaţa europeană de produsele ruseşti şi de cele
din afara Europei în deosebi americane care au invadat piaţa europeană ducând la scăderea
dramatică a preţurilor la produsele agricole.
După 1900, România îşi echilibrează balanţa de plăţi externe datorită înfiinţării unor
băncilor cu capital străin (german şi austro-ungar 66%, francez 30%, 4% terţe ţări) fapt ce va
pune capăt lipsei cronice de capital de pe piaţa românească. Nivelul general al investiţiilor
străine a fost destul de important şi cu ajutorul lor s-au întemeiat majoritatea industriilor
româneşti.
Rentabilizarea balanţei comerciale externe a fost posibilă deoarece în gama produselor
de export româneşti apare un nou produs: petrolul şi în scurt timp derivatele acestuia. De la
250.000 tone în 1900, producţia de petrol a României creşte în 1910 la 1.800.000 tone petrol
din care consumului intern îi revenea 1%. După 1910, cu ajutorul capitalului german vor
apare primele rafinării de petrol iar acest lucru va avea ca rezultat ridicarea preţurilor
produselor petroliere româneşti.
La începutul secolului al XX-lea comerţul exterior românesc îşi păstrează orientare
tradiţională fiind legat de piaţa Europei centrale şi de cea balcanică. Relaţiile comerciale cu
Europa apuseană au o pondere mai redusă deoarece legăturile economice cu Franţa se
diminuaseră după 1866 aceasta îndreptându-şi atenţia spre Rusia, iar Anglia deşi manifestase
un constant interes comercial pentru Principate după 1829 şi continua să fie un concurent
redutabil pentru Puterile Centrale pe piaţa românească îşi avea interesele comerciale externe
orientate în afara spaţiului european: America latină, Orientul îndepărtat, colonii şi
dominioane. În aceste condiţii relaţiile comerciale cu Anglia au particularitate deoarece sunt
intermediate de Belgia. Importurile belgiene de cereale româneşti sunt doar un paravan
pentru firmele britanice, Belgia fiind din raţiuni ce ţin de politica comercială principala poartă
de tranzit a Marii Britanii în ceea ce priceşte produsele europene.
Germania îşi va intensifica în aceste condiţii relaţiile comerciale cu România, ale cărei
cereale găsesc în Germania o nouă piaţă de desfacere avantajoasă, alături de tradiţionala piaţă
habsburgică. În zona balcanică, după evenimentele din anii 1877-1878, România îşi va
normaliza rapid raporturile cu Turcia desfăşurând până în 1914 o intensă activitate
comercială. Ţara noastră exporta masiv produse agricole şi lemnoase, importând la preţuri
avantajoase produse mediteraneene.
În 1912 valoarea comerţului exterior pe cap de locuitor a atins valoarea de 137 mărci,
indicator ce situa România pe locul 8 în lume. În 1914 schimburile externe ale României, în
valoare de 1.280.000.343 franci (din care 642.103.783 franci export şi 637.900.560 franci
import) reprezentau 0,6% din volumul schimburilor comerciale mondiale.
În 1904 guvernul liberal elaborează un nou tarif vamal pentru al înlocui pe cel din
1886 ce expira în 1906. Elaborat de ministrul liberal de finanţe, Emil Costinescu tariful
reflecta preocuparea României de a-şi adapta legislaţia vamală la noile realităţi de pe piaţa
europeană, majoritatea statelor trecând la diferite practici protecţioniste. Promovând în
continuare protecţionismul vamal în relaţiile comerciale externe liberalii rămâneau credincioşi
politicii “prin noi înşine” pentru că a o abandona ar echivala cu un act de trădare naţională
considera Emil Costinescu.
Tariful din 1904 (tariful Costinescu) a intrat în vigoare în 1906 în perioada guvernării
conservatoare, după ce în 1905 fusese promulgatã Legea generalã a vămilor ce instituia
suprataxe faţã de acele ţãri care luau măsuri pe pieţele lor împotriva mărfurilor importate din
România. Tariful acorda avantaje statelor cu care ţara noastră avea încheiate convenţii
comerciale şi stabilea taxe reduse mergând până la eliminare pentru materii prime şi utilaje
vitale dezvoltării economiei, mărind tarifele pentru produsele importate similare celor care se
produceau în ţară.
În 1912/1913 România se prezenta ca o ţară de mare export. Produsele solului
reprezentau la export 76,19% din total, ale subsolului 20,37%. România a importat în acelaşi
an bugetar 32,15% produse ale solului, 28,37% ale subsolului etc. În perioada antebelică,
România a avut, în ceea ce priveşte exportul, un regim de completă libertate de la care se
putea face însă o singură derogare, permisă de articolul 12 al legii generale al vămilor, articol
care preciza că, prin decrete regale, în cazuri de urgenţă, exportul produselor agricole să fie
controlat de stat.
Sistemul bancar Necesitatea creerii unui sistem bancar modern a fost înţeleasă de burghezia română
încă din epoca regulamentară îar în timpul lui Cuza s-au elaborat mai multe proiecte pentru înfiinţarea
unei bănci de scont şi de emisiune Ele au eşuat din cauze politice interne şi externe dar şi de natură
economică. Lipsa unei bănci centrale a fost puternic resimţită în preajma războiului de independenţă,
când România avea nevoie de surse de finanţare pentru susţinerea operaţiunilor militare.
Pregătită încă din 1879 I. I. C. Brătianu secondat de Eugeniu Carada acţiunea de înfiinţare a
Bancii Naţionale a României este finalizată în aprilie 1880, când Parlamentul a decis înfiinţarea unei
bănci de scont şi emisiune cu un capital de 30 milioane de lei, din care 12 milioane depuşi în
momentul înfiinţării. Din cele 30 de milioane, 1/3 era capital de stat şi 2/3 capital particular. B.N.R. a
devenit coloana vertebrală a sistemului bancar românesc din care mai făceau parte bănci cu capital
românesc ca Banca Agricolă înfiinţată în 1894, Banca Comerţului din Craiova (1898), Banca de Scont
(1899), Banca Românească (1911). Alături de aceste bănci cu capital românesc după 1895 au apărut
bănci cu capital străin: Banca Generală a României (1895) - capital german, Banca de Credit Român
(1904) - capital mixt austro-român, Banca Marmorosch-Blank (1905) - capital maghiar, german,
francez, român şi Banca Franco-Română.
 Pe lângă aceste 9 bănci mari mai existau numeroase bănci mijlocii şi mici, al căror număr
ajunge în 1914 la 215 deţinând un capital de 228.000.000 lei, precum şi băncile populare, înfiinţate
după 1891 sub forma cooperativelor de credit şi al căror număr creşte după adoptarea în 1903 a Legii
băncilor populare săteşti şi a Casei centrale a băncilor populare de la 700 în 1902 la 2.755 în 1910.
Create din iniţiativa lui Spiru Haret şi având în conducere preoţi şi învăţători, băncile populare săteşti
aveau menirea de a ridica din punct de vedere economic ţărănimea şi satul românesc.
Pentru a asigura creditarea agriculturii, în 1881 s-au înfiinţat în judeţe Case de credit agricol,
care în 1893 au fost înlocuite de Creditul agricol, ale cărui fonduri erau asigurate de stat şi care a
funcţionat până în 1907, acordând credite pe termen scurt (6 luni) cu o dobândă de 10%. În anul 1908
a fost înfiinţată Casa Rurală, societate pe acţiuni cu un capital de 10.000.000 lei, asigurat în proporţii
egale de stat şi acţionarii particulari. Modernizarea economică realizată în România la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX a creat condiţii pentru accelerarea procesului
de integrare a ţării în economia europeană a stimulat urbanizarea şi promovarea valorilor
civilizatiei moderne contribuind la crearea condiţiilor pentru desăvârşirea unităţii naţionale.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

N. Adăniloaie , D.Berindei Reforma agrară din 1864 , Editura Academiei , Bucureşti, 1967
Victor Axenciuc, Introducere în istoria economică a României, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 1997
Dan Berindei, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866â1876), Editura militară,
Bucureşti, 1992
Daniel Chirot, Shimbarea socială într-o societate periferică, Editura Corint, Bucureşti, 2002
C. C. Giurescu,.Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Editura Curtea Veche, Bucureşti 2000
Maria Mureşan, Dumitru Mureşan, Istoria economiei, Editura Economică, 2003
Costin Murgescu, Mersul ideilor economice la români, vol. II, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1990
Mihail Opriţescu, Economia în principatele Române. 1829-1866, Editura Economică,
Bucureşti, 2001
Mihail Opriţescu, Istoria economiei, Editura ASE, Bucureşti, 2005
G. Zane, Studii, Editura. Eminescu, Bucureşti, 1980