Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Introducere Ist Econ PDF
Introducere Ist Econ PDF
Noile condiţii de după 1856 impuneau în domeniul economic măsuri care să asigure o
dezvoltare economică capabilă să integreze, în timp, noua entitate statală în economia
modernă europeană. Dacă Tratatul de la Adrianopol contribuise “la statornicirea unor întinse
relaţii comerciale între Principate şi burghezia apuseană” în urma războiului Crimeii
“intraserăm de-a binelea în sfera de interese a capitalismului apusean” 4 consideră Ştefan
Zeletin.
Crearea statului român modern, condus de Alexandru.Ioan Cuza, care era un obiectiv
politic al naţiunii române încă din perioada premergătoare revoluţiei de la 1848 trebuia
obligatoriu completată cu reforme care să-i asigure viabilitatea într-o zonă geopolitică extrem
de sensibilă a Europei.
Primul document oficial care anunţa ideologia socială şi politică economică a noii
domnii este Mesajul din 6 decembrie 1859 a lui Alexandru Ioan Cuza adresat Adunării
Deputaţilor a Ţării Româneşti şi citit în faţa deputaţilor de către Ion Ghica preşedintele
Consiliului de Miniştrii la acea dată. În mesaj este formulat un vast program economic pentru
a cărui înfăptuire au întreprins o gamă largă de măsuri toate guvernele care s-au aflat la
conducerea ţării atât în anii de domnie a lui Cuza cât şi ulterior până la războiul de
independenţă. În conţinutul şi orientarea sa, Mesajul reflectă sinteza unui întreg curent de
opinii, cu înclinaţii nedisimulate spre progres social şi economic. El conţine obiectivele
economice ale operei de guvernare prin prisma a două direcţii fundamentale: independenţa
economică a României şi direcţia de dezvoltare a forţelor productive ale acesteia. Din
considerente de oportunitate politică internă a momentului Mesajul evită enunţarea unei
soluţii concrete în problema agrară şi omite, din raţiuni ce ţin de strategia externă a
împrejurărilor de atunci, problema averilor mănăstirilor închinate şi problema emisiunii
monetare.
Din 24 ianuarie/5 februarie 1862, când se deschide la Bucureşti primul Parlament al
României, începe vasta şi dificila operă de unificare legislativă, constituţională şi economică a
ţării, de instituţionalizare a cadrului care să permită edificarea organismului modern al
economiei naţionale. În legăură cu aceasta, în ţara noastră, dar şi în alte ţări, se constată unele
particularităţi faţă de ţările occidentale ale continentului european în care mecanismele
specifice economiei moderne, de piaţă, erau statornicite de mult timp. În ţările Europei de
vest, instituţionalizarea modernă este corolarul apariţiei, dezvoltării şi consolidării producţiei
capitaliste. În România, ca şi în alte ţări din Estul continentului european, instituţionalizarea
respectivă s-a realizat nu ca o confirmare a unor stări de fapt, ci ca o acţiune de statuare a unui
cadru instituţional necesar pentru afirmarea tendinţelor obiective de progres general, ea
reprezentând forma care să permită o declanşare mai amplă a mecanismelor specifice
economiei moderne, de piaţă, a forţelor productive ale ţării.
Constituirea statului naţional modern înainte de înlăturarea structurilor feudale în
mediul rural, impunea statului poziţia de putere centrală de decizie în asigurarea evoluţiei spre
capialism a forţelor productive naţionale.
Fără a minimaliza celelalte domenii şi aspecte ale vastei opere de restructurare
întreprinsă în perioada 1859-1877, considerăm ca esenţial, prin importanţă, anvergură, rol şi
urmări pentru întreaga viaţă economico-socială a ţării, programul agrar. Acest program are
trei componente: secularizarea averilor mănăstireşti legea rurală şi legea învăţământului.
Secularizarea averilor mânăstireşti Până în 1859, reglementarea chestiunii mănăstirilor
închinate nu a fost posibilă datorită sprijinului pe care Rusia şi Imperiul Otoman îl acordau
Patriarhiei de la Constantinopol. În aceste condiţii egumenii greci nu-şi mai respectă
obligaţiile financiare către autorităţi încât la începutul domniei lui A.I.Cuza mănăstirile
închinate datorau statului aproximativ 21 milioane de lei (1,5 milioane lei cele din Moldova
şi 19,5 milioane lei cele din Ţara Românească) pentru ca în august 1863 datoria lor să crească
la circa 29 milioane lei.
Guvernul român, din dorinţa de a soluţiona pe cale amiabilă această problemă cu
implicaţii internaţionale, încearcă în vara anului 1863 să răscumpere proptrietăţile
mănăstirilor închinate. Ierarhii greci refuză oferta şi sperând să obţină sprijinul marilor puteri
ameninţă cu internaţionalizarea conflictului situaţie pe care guvernul de la Bucureşti dorea să
o evite.
În noiembrie 1863, domnitorul Cuza obţine sprijinul guvernului francez în această
problemă. În disputa ce opunea autorităţile româneşti celor ecleziastice intervine guvernul
francez, care se pronunţă, în noiembrie 1863 în favoarea autorităţilor româneşti. În aceste
condiţii, Cuza era conştient că poate declanşa acţiunea de secularizare fără riscuri majore din
partea marilor puteri şi, în principal, a Porţii şi Rusiei. Principele îl va înştiinţa pe Aali Pasa,
ministrul de externe otoman, la începutul lunii decembrie 1863 că problema mănăstirilor
închinate trebuie să-şi găsească rapid rezolvarea.
Guvernul român, prin Dimitrie Bolintineanu, ministru al cultelor şi instrucţiunii
publice în momentul respectiv, prezintă Parlamentului Proiectul de lege privind secularizarea
tuturor averilor mănăstireşti din ţară, a averilor mănăstirilor închinate şi neînchinate, proiect
care este adoptat cu însufleţire cvasiunanimă: 93 voturi pentru şi 3 voturi contra. Astfel, la
17/29 decembrie 1863 Parlamentul adoptă Legea secularizării averilor mănăstireşti. Prin
această lege, pe principiul faptului împlinit, intră în patrimoniul statului şi sub incidenţa
legilor lui şi a controlului autorităţilor româneşti o suprafaţă echivalentă cu 25,26% din
suprafaţă agricolă a ţării. Articolul 1 din lege stipulează că „Toate averile mănăstireşti din
România sunt şi rămân averi ale statului”, iar articolul 2 arată că „Veniturile acestor averi se
înscriu între veniturile ordinare ale bugetului statului”. Legea prevede – în articolul 3 – să se
acorde mănăstirilor închinate, sub formă de ajutor, suma de 82 milioane de lei, din care urma
să se scadă datoriile acestora către statul român. Călugării greci urmau să returneze toate
documentele, cărţile, vasele sacre de cult etc., conform cu inventarele din Arhivele Statului.
Pământurile care au aparţinut mănăstirilor închinate şi neînchinate vor fi folosite de
autorităţile româneşti fie pentru împroprietărirea clăcaşilor, ca urmare a aplicării Legii rurale
din 14/26 august 1864, fie se vor adăuga domeniilor statului.
Secularizarea a fost o acţiune politică în care atât domnitorul Cuza cât şi primul
ministru Kogălniceanu şi-au dovedit abilităţile diplomatice şi politice. Obţinând sprijinul
Franţei în noiembrie 1863 şi prevenindu-l pe ministrul de externe otoman despre aţiune a de
secularizare, domnitorul a făcut posibil, fără complicaţii externe, un act de politică internă,
care prin urmările sale a însemnat o primă amendare de către români a hotărârilor Conferinţei
de la Paris din 1858.
Secularizarea s-a bucurat de o largă adeziune şi în Parlamentul Românie deoarece a
creat speranţa iluzorie că va fi o măsură prin care statul va conserva marea proprietate în
momentul apropriatei restructurări a proprietăţii funciare. În acelaşi timp, secularizarea a
ameliorat temporar raporturile tensionate dintre executiv şi legislativ, dându-i lui Mihail
Kogălniceanu răgazul necesar finalizării măsurilor ce vor sta la baza Legii rurale. Conducerea
Bisericii Ortodoxe a hotărî să refuze oferta făcută de statul român, în speranţa soluţionării
problemei prin medierea Puterilor garante însă, câţiva ani mai târziu, în timpul domniei lui
Carol I, parlamentul va declara definitiv închisă problema mănăstirilor închinate.
Legea rurală Împroprietărirea clăcaşilor a intrat în atenţia forului legislativ în primele luni
ale anului 1862, când s-au conturat două poziţii opuse în legătură cu modul în care ea trebuia
rezolvată. Prima exprimând poziţia conservatorilor majoritari în parlament, susţinută şi de
şeful guvernului, Barbu Catargiu, propunea împroprietărirea clăcaşilor cu lotul de casă şi
grădină deţinut de ţăran în vatra satului şi trei pogoane din pământul comunal. Poziţia liberală
expus[ de Mihail Kogălniceanu considera că ţăranul clăcaş trebuia împroprietărit cu lotul ce
îl avea în folosinţă afectând astfel proprietatea boierească considerată inviolabilă de
conservatori.
În 1864 Mihail Kogălniceanu, în calitate de prim ministru, pune în discuţia
Parlamentului un nou proiect de lege rurală mai favorabil ţăranilor pe care însă acesta refuză
să voteze deoarece îl susţinea pe cel conservator, pe care domnul refuză să-l sancţioneze.
Liberalii radicali au propus un proiect de lege apropiat de cel al guverului complicând şi mai
mult situaţia. Criza constituţională declanşată în raporturile dintre executiv şi legislativ a fost
rezolvată de Cuza prin dizolvarea Parlamentului, eveniment cunoscut în literatura istorică
sub denumirea de “lovitura de stat de la 2 mai”.
La data de 14/26 august 1864, după ce fusese discutată şi revizută de Consiliul de stat
în două şedinţe prezidate de domnitor este promulgată, prin decret domnesc, Legea rurală care
desfiinţa toate obligaţiile feudale ale clăcaşilor faţă de boieri. Ţărănimea clăcaşă, eliberată de
servituţile feudale, devenea liberă din punct de vedere juridic. Foştii clăcaşi trebuiau să
plătească despăgubiri boierilor timp de 15 ani, în raport cu starea lor socială: ţăranii fruntaşi
133 lei; ţăranii mijlocaşi 100 lei şi 24 parale; ţăranii pălmaşi 71 lei şi 20 parale. Suma totală
pentru despăgubirea marilor proprietari s-a ridicat la circa 200 milioane lei, din care statul
suporta 1/3.
În total, pe temeiul Legii rurale din 1864 au fost împroprietărite 511.896 de familii cu
o suprafaţă de 2.038.640,26 ha, revenind în medie 3,98 ha la o familie. Pentru a se proteja
mica proprietate ţărănească legiuitorul a decis că loturile dobândite în temeiul legii din august
1864 nu puteau fi înstrăinate sau ipotecate timp de 30 ani. Legea desfiinţa monopolurile de tip
feudal, prevăzând împroprietărirea ulterioară, din pământul satului şi a altor categorii rurale.
Legea rurală a transformat proprietatea boierească condiţionată de tip feudal în proprietate
deplină de tip modern şi a statuat proprietatea ţărănească liberă stimulând dezvoltarea
capitalismului în agricultură. Prin legea rurală s-a lărgit piaţa internă, ţăranul împroprietărit
fiind pus în contact direct cu piaţa şi s-a eliberat o anumită forţă de muncă din agricultură care
s-a orientat către alte sectoare economice.
Concentrându-şi atenţia asupra problemei agrare şi confruntat cu mari probleme
financiare, Alexandru Ioan Cuza nu a avut mijloace pentru a promova o politică activă în
direcţia industrializării . Industria mecanizată după 1859 se afla la începutul procesului de
industrializare majoritatea întreprinderilor se aflau la nivelul de atelier, realitate evidenţiată şi
de Recensământul stabilimentelor industriale din anii 1862-1863 efectuat de Oficiul statistic
pentru Principatele Unite condus de Dionisie Pop-Marţian.
Probleme monetare şi financiare Alexandru Ioan Cuza moştenise o situaţie financiară
dificilă, consecinţă a anilor de război şi de ocupaţie străină. Pentru a o rezolva era necesară o
monetară pe care şefului statului a urmărit să o realizeze prin impunerea romanatului monedă
metalică cu o greutate de 5 grame de argint, similară francului francez. Măsura viza
eliminarea numeroaselor monede străine de aur, argint şi aramă, care incomoda schimbul
intern şi extern şi necesita numeroase calcule şi transformări datorită parităţi lor diferite.
Aceste monede erau supuse în unor permanente fluctuaţii, ce determinau dispariţia de pe piaţă
a monedelor de aur care se tezaurizau, concomitent cu deprecierea monedelor de valoare mai
scăzută având un impact negativ asupra acumulării de capital
În Principate piaţa capitalurilor era incipientă, acestea îmbrăcând forma capitalului
cămătăresc aflat în posesia unor bancheri zarafi, negustori, arendaşi, clerici şi mari proprietari.
Gheorghe Zane estima capitalul cămătăresc la 600-700 milioane lei care aducea deţinătorilor
o dobândă de 80-100 milioane lei, depăşind cu mult încasările bugetare ale statului, Convins
că deţinătorii acestui capital erau ostili creării unei monede naţionale, unui sistem bancar de
credite şi promovării investiţiilor de tip capitalist Alexandru Ioan Cuza, a făcut apel la
capitalul francez care a refuzat să se implice în Principate.
În primii ani după Unire, statul român n-a obţinut nici un credit de investiţie, nici din
partea Puterilor garantate şi, în consecinţă, punerea în practică a unor proiecte ce vizau
crearea unor structuri ale economiei moderne nu a fost posibilă.. Primul împrumut extern a
fost contractat în Anglia de guvernul Kogălniceanu în august 1864 fiind acordat de Banca
Stern Brothers şi de Banca imperială otomană (cu capital englez). Împrumutul era în valoare
nominală de 916.000 lire sterline, cu o dobândă anuală de 7%, plata anuităţilor fiind garantată
de o ipotecă de gradul I asupra veniturilor vamale ale României.
În programul economic al lui Alexandru Ioan Cuza se prevedea şi înfiinţarea unei
bănci centrale însă, cu toate eforturile sale condiţiile interne, lipsa capitalurilor, a sprijinului
internaţional, opoziţia guvernului otoman au făcut ca toate tentativele făcute să nu se
materializeze. Singura realizare majoră în domeniul creării unei instituţii financiar bancare o
reprezintă înfiinţarea prin decret domnesc la 1/13 decembrie 1864 a Casei de Depuneri şi
Consemnaţiuni.
Modernizarea comerţului începută după 1829 s-a întensificat prin adoptarea în timpul
domniei lui Alexandru Ioan Cuza a sistemului de măsuri şi greutăţi conform cu standardele
europene şi înfiinţarea Camerelor de comerţ şi industrie .
Domnia lui Cuza a reprezentat o etapă esenţială în procesul de modernizare a
economiei româneşti în care ritmul reformelor a avut o intensitate maximă şi a marcat
momentul desprinderii definitive de sistemul economic otoman. Anii 1859-1866 au
reprezentat o perioadă în care confruntarea dintre elita conservatoare dominantă în plan politic
şi cea liberală în curs de consolidare care au permis prin reformele promovate o deschidere
semnificativă către economia europeană
După înlăturarea lui Cuza şi votarea Constituţiei din vara anului 1866 România care prin
preluarea doomniei de Carol I îşi reafirmase hotorârea de a se integra în Europa procesul de
modernizare economică a continuat realizându-se o serie de obiective ce nu fuseseră posibile în
domnia precedentă.
Instituirea sistemului monetar naţional. După venirea la domnie a lui Carol I, guvernele României
au continuat eforturile de a convinge autorităţile otomane de a accepta instituirea unei monede
naţionale. Demersurile vor fi încununate de succes în 1867, când Turcia acceptă introducerea
sistemului monetar naţional.
Votată de corpurile legiuitoare de la Bucureşti, Legea pentru înfiinţarea unui nou sistem
monetar şi pentru fabricarea monedelor naţionale a stabilit ca unitate monetară leul, care din monedă
de calcul devine o monedă reală. Leul este divizat în 100 de bani şi se întemeiază pe bimetalism - aur
şi argint. Leul avea greutatea în aur de 0,3226 g cu titlul 900, iar în argint de 5 g cu titlul 835. Potrivit
legii urmau a fi puse în circulaţie monezi de aur de 5, 10 şi 20 de lei, de argint de 50 de bani, 1 leu şi 2
lei. Moneda măruntă era confecţionată din aramă în valori de 1, 2, 5 şi 10 bani. Un leu vechi echivala
cu 0,37 bani noi, iar leul nou se schimba pe 2,7 lei vechi. Adoptând sistemul bimetalist şi datele
tehnice similare francului francez, România îşi alinia moneda la sistemul monetar al Uniunii Monetare
Latine, din care făceau parte Franţa, Italia, Belgia şi Elveţia, legea permiţând circulaţia în România a
monedelor ţărilor respective.
Instituirea leului ca monedă naţională individualizează piaţa românească în Europa, fiind
deopotrivă un act de suveranitate ce anticipa independenţa de stat deplină a României. Prin instituirea
sistemului monetar naţional, autorităţile române obţineau o importantă victorie în acţiunea de
modernizare a economiei româneşti. Deşi a cunoscut dificultăţi, mai ales datorită deprecierii argintului
în raport cu aurul, fenomen cunoscut sub numele de agio, leul va constitui un element important în
modernizarea finanţelor româneşti în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Modernizarea transporturilor În România, asemeni altor ţări europene, cu o economie
tradiţională, lipsită de oindustrie modernă, construirea primelor linii ferate a fost posibilă prin
intermediul unor concesiuni acordate de stat unor societăţi de construcţii feroviare străine.
Primele proiecte datează din perioada Războiului Crimeii şi sunt legate de numele lui Barbu
Ştirbey care a avut tratative cu investitori austrieci.
Programul economic al lui Al. I. Cuza avea ]n vedere construirea de “ linii de drumuri
de fier pe suprafaţa pământului nostru pentru înlesnirea comunicaţiilor“.însă numai în 1865 s-
a încheiat o convenţie cu societatea J. Saniforth şi G. Barcalay din Londra pentru construirea
căii ferate Bucuresti-Giurgiu. A fost singura concensiune din perioada Cuza care a fost
finalizată deşi în 1866 Parlamentul a anulat-o pentru a o reaccepta în anul următor. Linia
ferată Bucureşti-Giurgiu în lungime de 67,5 km. inaugurată la 31 octombrie 1869 lega
capitala de unul din cele mai importante porturi de la Dunăre.
Domnitorul Carol, care venea dintr-o ţară aflată în centrul Europei unde “febra”
construirii căilor ferate atinsese cote înalte şi dăduse cale liberă unor importante speculaţii
financiare, îşi va manifesta încă din primele luni ale domniei hotărârea de a acţiona pentru
construirea unei reţele feroviare care să dezvolte economia ţării şi să asigure legături solide şi
permanente cu întregul continent european.
Concesiunea Strousberg ce a stat la baza marelui scandal politic cu implicaţii internaţionale
cunoscut sub numele de Afacerea Strousberg care a marcat prin consecinţele sale viaţa
economică şi politică în prima etapă a domniei lui Carol I a reprezentat un moment
semificativ în procesul de modernizare a României şi de colaborare cu capitalul extern.
Contractul de concesiune între dr. Strousberg şi autorităţile române prin care investitorul
prusian a obţinut dreptul de construcţie prin concesionare pe timp de 000 de ani a unei linii
feroviare în lungime de 919 km, de la Roman la Vârciorova. s-a negociat şi elaborat în timpul
guvernului Nicolae Golescu în care portofoliul finanţelor era deţinut de I C Brătianu iar cel al
Lucrărilor Publice de Panait Donici Concesiunea Strousberg s-a finalizat prin Decretul
Domnesc din 21 septembrie/3 octombrie 1868.
Guvernul acorda dreptul de a construi şi exploata următoarele linii de cale ferată: a
Roman-Tecuci-Galaţi, cu o linie secundară Tecuci-Bârlad; b.Galaţi-Brăila-Buzău-Ploieşti-
Bucureşti; c.Bucureşti-Piteşti-Slatina-Craiova-Turnu-Severin-Vârciorova. Dacă guvernul
considera necesară putea să solicite constructorului realizarea şi a liniei Buzău-Focşani-Adjud
în aceleaşi condiţii şi preţ ca şi celelalte linii. Concesiunea era acordată pentru o perioadă de
90 ani însă guvernul o putea răscumpăra, dacă dorea, după 30 de ani.
Din punct de vedere financiar preţul era fixat la 270 000 lei pe kilometru de cale
ferată.
Pentru asigurarea finanţării, concensionarii urmau să constitue o companie care urma
să emită obligaţiuni a căror dobândă de 7,5 % pe an, plătibilă odată la şase luni, urma să fie
garantată de stat. În conformitate cu articolul 8 valoarea unei acţiuni era de 375 franci-5 lire
sterline-100 taleri de Prusia.
Concesiunea Stroussberg s-a derulat între noiembrie 1868 şi octombrie 1871 când
funcţionează contractul de concesiune care, la sfârşitul anului 1870, se concretizează prin
intrarea provizorie în funcţiune a liniei Roman-Tecuci-Galaţi-Brăila-Buzău-Ploieşti-
Bucureşti. În acest interval de timp deficienţele care au apărut în derularea contractului au
fost de ordin finnciar şi de ordin tehnic. În gestionarea acestei investiţii în domeniul financiar
guvernul a fost pus în dificultate de faptul că operaţiunile financiare se hotărau la Berlin de
către Strusberg iar cele tehnice în România.
Criza Concesiunii Strousberg întră în faza sa finală în decembrie 1870 când
conducătorul companiei a anunţat că nu va plăti dobânzile scadente la 1 ianuarie 1871. Mai
mult, a solicitat statului român achitarea acestor obligaţii financiare, considerând investiţia
finalizată. Guvernul Ion Ghica a refuzat să satisfacă cererile concesionarului şi s-a ajuns la
grave neînţelegeri între părţile contractante, atât în legătură cu calitatea lucrărilor efectuate cât
şi cu modul de interpretare a clauzelor contractului de concesiun. Afacerea Strousberg
cunoaşte o nouă evoluţie după numirea la conducerea ţării a guvernului conservator condus de
Lascăr Catargiu. care preia conducerea în martie 1871 Acesta va opta pentru soluţia
concilierii propunând în iunie 1871 un proiect de convenţie cu concesionarii prin care aceştia
se obligau să finalizeze lucrările liniei Roman-Piteşti iar obligaţiunile neplătite urmau a fi
convertite în acţiuni cu o dobândă de 5%.. Guvernul se va confrunta cu opoziţia Adunării
Deputaţilor care la 20 iulie/1august 1871, se vota legea prin care guvernul era autorizat să
trimită litigiul unui tribunal de arbitraj, ce va decide rezilierea concesiunii Strousberg care se
va produce la 4/16 octombrie 1871.
Epilogul Afacerii Strousberg, corespunde anilor 1879-1880, cînd România, a cărui
independenţă obţinuse recunoaşterea internaţionala la Congresul de la Berlin din 1878, lupta
în plan diplomatic să i se recunoască noul statut de către marile puteri. Legea privind cesiunea
căilor ferate ale Societăţii acţionarilor către statul român a intrat în vigoare la 29 ianuarie/10
februarie 1880 iar suma plătită de statul român a fost de 287 500 000 lei care trebuia
amortizată în 44 ani.
Convenţia comercială şi de navigaţie dintre România şi Austro-Ungaria În ansamblul
economiei româneşti din epoca modernă relaţiile comerciale externe au avut un rol deosebit
de important. Faptul că statul român avea o agricultură a cărei producţie era în mare măsură
destinată exportului şi care depindea direct de evoluţia preţurilor pe piaţa mondială i-a făcut
pe guvernanţi să caute pentru cerealele româneşti pieţe sigure şi în acelaşi timp apropiate
pentru a avea costuri de transport mici.
Semnarea de către România la 10/22 iunie 1875 a Convenţiei comerciale cu Imperiul
Austro-Ungar, după negocieri dificile care se purtaseră timp de mai mulţi ani corespundea în
mare măsură acestor interese favorizând pe marii proprietari exportatori de cereale dar afecta
grav politica de industrializare deoarece lăsa fără apărare produsele industriale autohtone în
faţa concurenţei produselor austriece. Pozitiv era faptul că ea integra în mai mare măsură
România (pe baza principiului liberului schimb) în dinamica relaţiilor comerciale din Europa
Centrală.
Prin textul Convenţiei, care cuprinde 32 articole, 3 tarife vamale un act adiţional şi un
protocol final, statul român se obliga să scutească de taxe vamale importul maşini, cărbuni
minereu de fier, oţel brut, produse chimice (tabelul A); să accepte un tarif fix pentru importul
de zahăr ţesături articole din sticlă, piele, mobilă etc. (tabelul B) ; să nu impună taxe de export
la sare, tutun, vin, petrol brut şi rafinat etc. (tabelul C). Economia românească era
dezavantajată de decizia de a scuti de taxe importul de făină şi produse derivate din monarhia
habsburgică, iar produsele similare autohtone vor face cu greu faţă concurenţei produselor
austro-ungare.
România putea în aceste condiţii să exporte fără taxe vamale cereale în Austro-
Ungaria iar exportul de animale era supus unei taxe pe teritoriul austro-ungar. Pentru
mărfurile care nu erau specificate în Convenţie se prevedea un tarif de 7,5% ad valorem iar
tranzitarea teritoriului celor două state de mărfurile celor două părţi contractante era scutită de
taxe. Convenţia a dezavantajat ţara noastră deoarece acesta exporta produse agricole şi
animaliere ce aveau preţuri mici pe piaţa internaţională şi importa produse de lux şi produse
industriale cu un grad înalt de prelucrare ce aveau un preţ de piaţă ridicat.
Exportul românesc în Austro-Ungaria a întâmpinat numeroase dificultăţi ca urmare a
presiunilor exercitate asupra autorităţilor de marii proprietari agrari afectaţi şi ei de criza
agrară. Încheierea în anii următori a unor convenţii în condiţii asemănătoare cu Rusia,
Germania, Anglia, Franţa, Italia, au arătat că marile erau interesate de dezvoltarea relaţiilor cu
România favorizând acţiunile acesteia de emancipare faţă de Turcia.
Modernizare şi progres economic la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului XX
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
N. Adăniloaie , D.Berindei Reforma agrară din 1864 , Editura Academiei , Bucureşti, 1967
Victor Axenciuc, Introducere în istoria economică a României, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 1997
Dan Berindei, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866â1876), Editura militară,
Bucureşti, 1992
Daniel Chirot, Shimbarea socială într-o societate periferică, Editura Corint, Bucureşti, 2002
C. C. Giurescu,.Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Editura Curtea Veche, Bucureşti 2000
Maria Mureşan, Dumitru Mureşan, Istoria economiei, Editura Economică, 2003
Costin Murgescu, Mersul ideilor economice la români, vol. II, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1990
Mihail Opriţescu, Economia în principatele Române. 1829-1866, Editura Economică,
Bucureşti, 2001
Mihail Opriţescu, Istoria economiei, Editura ASE, Bucureşti, 2005
G. Zane, Studii, Editura. Eminescu, Bucureşti, 1980