IMAGINATIA

Caracterizare generala

Locul imaginaţiei în taxonomia generală a proceselor psihice a fost obiect de dispută şi de

controversă între psihologi.

În timp ce unii (ex., Th. Ribot, Th. Lipps, G. Dumas, P. Popescu-Neveanu) recunosc şi
subliniază individualitatea specifică şi ireductibilitatea ei la alte entităţi psihice,
alţii (îndeosebi autorii de orientare behavioristă şi, mai recent, cei de orientare
cognitivistă) contestă delimitarea ei ca proces distinct.

Pozitia imaginatiei in tratate

Ca urmare, şi în tratatele sau compendiile de psihologie generală, poziţia imaginaţiei

fluctuează:
în unele i se consacră un spaţiu de sine stătător,
în altele este fragmentată şi distribuită în capitolele despre memorie, reprezentări şi gândire,
iar în altele este pur şi simplu omisă.
Reprezentare vs imaginatie

O interpretare corectă trebuie să pornească de la analiza imaginaţiei ca modalitate

distinctă, specifică de procesare-integrare şi utilizare imagistică a informaţiei, inclusă în seria
proceselor cognitive active, alături de percepţie, reprezentare, gândire

Spre deosebire de reprezentare, care doar expune conştiinţei imagini deja constituite,
imaginaţia este, prin excelenţă, un proces de generare, de producere mai mult sau mai puţin
activă, mai mult sau mai puţin intenţionată a imaginilor şi de articulare a lor în variate moduri.

DEFINIREA IMAGINATIEI

In sens empiric ,cotidian

a) Se spune despre un individ că posedă imaginaţie, dacă el a reuşit să rezolve o problemă

concretă oarecare într-o manieră originală, diferită de a celorlalţi (imaginaţie practică);

b) în domeniul comunicării verbale, termenul „imaginaţie“ se foloseşte pentru a califica

originalitatea mijloacelor la care cineva recurge pentru a determina la nivelul interlocutorului sau
auditoriului efectul dorit (aşteptat) (imaginaţie lingvistică sau verbală);
 c) în fine, în sens tradiţional, imaginaţia este „capacitatea de a combina imagini în
tablouri sau succesiuni care imită faptele naturii, dar care nu reprezintă nimic real sau existent
(imaginaţie creatoare) (Lalande).

În sens ştiinţific, riguros

1) generarea de imagini noi, fie pornind de la faptele naturii (date în experienţa

anterioară), fie ex nihilo (crearea prin mecanisme generative proprii a unor imagini „pure“, fără
vreo legătură aparentă cu domeniul realului sau al existentului);

2) operare cu imagini în limitele exclusive ale imageriei secundare (diferite de imageria

primară a percepţiei) şi ale imaginarului (fanteziei), realizând combinări, amplificări,
multiplicări, reordonări etc.;

3) o minimă originalitate a modurilor de operare (procedeelor) şi a produsului final

(ieşirea din tipare şi şabloane, depăşirea schemelor rutiniere);

4) caracterul convenţional, figurativ şi simbolic, al funcţiei designative (semiotice) a

imaginilor generate în procesul imaginaţiei.

Legătura imaginaţiei cu gândirea

Imaginaţia, cel puţin o anumită formă a ei (subordonată unor obiective şi scopuri de

creare a unor produse pentru satisfacerea anumitor stări de necesitate) se leagă şi de gândire.

Dar şi imaginaţia reprezintă o premisă şi o sursă de alimentare a gândirii. Datele

psihologiei genetice demonstrează că, în marea lor majoritate, semnificaţiile conceptuale se
sprijină pe şi derivă dintr-un material perceput şi imaginar.

Conceptul, arată P. Popescu-Neveanu, este structura tare a intelectului, pe când imaginea

este o structură slabă, dar mult mai sugestivă şi mai polivalentă.

De aceea, mai mult decât la înţelegere, imaginaţia contribuie la invenţie, prin intuirea şi
prefigurarea soluţiilor care să compatibilizeze sub raport funcţional structuri heterogene.

Nu numai fenomenele imaginative se construiesc înăuntrul sistemului de gândire, ci şi

gândirea se construieşte în interiorul sferei imaginaţiei, fapt ce conduce la accentuarea laturii
generativ-transformatoare a ei.

Imaginatie si personalitate

În fine, imaginaţia se leagă strâns de creativitate, ca trăsătură globală a organizării

personalităţii. Intricarea creativităţii în procesarea imagistică duce la individualizarea imaginaţiei
creatoare; la rândul său, implicarea imaginaţiei în structura creativităţii duce la manifestarea
specifică a creaţiei imagistice (artistice, arhitecturale, tehnice).

Definitie

Imaginaţia este acea acţiune a subiectului de organizare a unei lumi ajustate la nevoile
şi aspiraţiile sale, care să-i permită să înfrunte încercările dramatice pe care i le pregăteşte
viaţa cotidiană. De aici, tendinţa multor autori de a localiza sursa proceselor imaginative în
afectivitate şi motivaţie. (Anitei ,M.)

Alte definitii

L.S. Vâgotski consideră imaginaţia ca o funcţie mult mai complexă a activităţii psihice,
care „reprezintă de fapt o combinaţie a câtorva funcţii prin intermediul unor relaţii specifie“.

Alte definitii

G. Durand sublinia faptul că imaginarul îndeplineşte un rol general de echilibrare

antropologică el este considerat, în acelaşi timp, compensatoriu şi prospecpectiv: suplineşte
golurile în cunoaştere, în acţiune sau trăire.

Alte definitii

Malrieu (1967), în fluxul interacţiunilor dintre subiect şi realitate, imaginaţia strecoară

permanent un altceva, în forma posibilului şi dezirabilului, a modelelor intuitive auxiliare
comprehensiunii, a viziunilor optimizatoare, transformative.

Alte definitii

Rădăcinile imaginaţiei sunt adânc înfipte în natura fiinţei umane, în „instinctul libertăţii“,
în „trebuinţa individualizării şi afirmării Eului“, în „trebuinţa de nou, de schimbare“, în
„trebuinţa de securitate afectivă internă“, în „reacţia la saturaţie, la monotonie, repetabilitate“ etc.

Caracteristicile imaginatiei

1. Imaginatia este un mecanism intalnit la om sau si la animale ?

2.Ii este necesara omului imaginatia sau ea ar putea lipsi fara sa-i afecteze prea mult
exstenta ?

3. Imaginatia este determinata sau nu de realitatea inconjuratoare ?

4. Imaginatia ne pune de acord cu realitatea si cu specificul realizarilor ei sau genereaza

reactii dezadaptative ?
 Functiile imaginatiei

Functia de ilustrare a continuturilor constiintei -este o figurare simbolica .

Functia de realizare ,de verificare a unei idei abstracte

Functia de indicare :imaginatia marcheaza un continut il delimiteaza il opune

Formele imaginatiei

Criterii

1.Prezenta sau absenta efortului imaginativ

-imaginatia voluntara sau involuntara

2.Calitatea constructului imaginativ

-Forme absurde :halucinatiile , delir ,cosmarul ,complexul de inferioritate ,complexul de

martir , visul din timpul somnului

-Forme abia constructive ,imaginea vizuala ,imaginea mintala a dorintelor ,imaginea

speculativa ,imaginatia substitutiva ,

-Formele foarte constructive : imaginatia anticipativa, imaginatia creatoare.

3. In functie de starea de activism vorbim despre imaginatia pasiva si cea activa.

In functei de tipul activitatii vorbim despre : imaginatia literara, artistica, imaginatia

sociala

Visele

Activismul care se manifestă periodic pe fondul stării de somn, respectiv, în intervalele

scurte de până la 5 minute ale somnului superficial (paradoxal), favorizează producerea viselor
care pot fi considerate ca o primă formă de realizare a imaginaţiei.

Argumente de apartenenta a visului la imaginatie

Apartenenţa viselor la imaginaţie se susţine prin două argumente principale, şi anume:

a) conţinutul lor vizează în mod frecvent fenomene şi evenimente ireale, care nu se

găsesc şi care nici nu pot exista în realitate;

b) chiar în cazul în care conţinutul lor îşi are sursa în experienţa anterioară, modul de
combinare a secvenţelor, ca şi ipostazele în care apar sunt absolut inedite, nefiind niciodată
simple evocări sau reproduceri a ceea ce s-a întâmplat.
 Imaginarul inconstient

Prin faptul că producerea şi desfăşurarea lor se află în afara comenzii deliberatoare şi a

controlului voluntar, visele reprezintă imaginarul inconştient.

Visul -moduri de operare.

Primul constă în condensarea de trăsături similare în imagini sintetice. Sinteza propriu-

zisă a imaginilor îşi are sursa nu numai în faptele obiective ale similitudinii, ci şi în amalgame de
afecte, în aleatorul dinamicii emoţionale.

Astfel, se ajunge la o construcţie :

inedită,

bizară,

centrată în jurul unei teme,

putând să se subdividă în episoade.

trăită în mod specific, cvasihalucinatoriu.

Al doilea mod de operare în vise este deplasarea.

Termenul este de sorginte psihanalitică şi este echivalent cu cel de transfer, exprimând o

idee fundamentală a lui Freud cu privire la posibilitatea unei disocieri între imagine şi
încărcătura sa afectivă. Această disociere permite ca energia disponibilă să fie transferată sau
investită într-o altă imagine.

În vis, se constată frecvent „alunecări“ ale valorilor afective sau asocieri bizare, dar acum
dobândesc o nouă semnificaţie, metamorfozarea mergând până la inversie.

Prin această modalitate operatorie, visul poate deveni o formă de ironizare a propriei
persoane sau a altora.

Al treilea mod de operare în activitatea onirică este dramatizarea sau figuralizarea

El constă în traducerea gândurilor în imagini şi în coordonarea acestora din urmă într-o

succesiune asemănătoare unei piese de teatru. Conţinutul latent al visului este orientat către viitor

Rezultă ceea ce în mod obişnuit se cheamă o fabulaţie, o istorie, o dramă, cu un început,

o desfăşurare şi un deznodământ.
 Psihanaliza si vis

În cadrul lor, articularea şi combinarea secvenţelor, a imaginilor au un caracter aparent

ilogic, aleator, fapt ce l-a determinat de S. Freud să le atribuie o funcţie simbolică majoră,
considerând că ele exprimă, într-o formă indirectă, deghizată, pulsiuni şi dorinţe neîmplinite.

Astfel, în segmentul activismului slab, la graniţa cu somnul profund, se produc vise cu un

conţinut fantasmagoric şi cu o stuctură amalgamată, multe din ele rămânând sub pragul ecforării,
neputând fi relatate după trezire.

Poziţia subiectului : are o implicare pasivă, el fiind preponderent obiect al acţiunii unor
„forţe străine“;

In interiorul segmentului activismului mai intens, care se întinde sus până la „pragul de
trezire“ se produc vise cu un conţinut mai realist şi cu o structură relativ coerentă, bine închegată,
şi care, la trezire, pot fi povestie fără nici o dificultate.

Pozitia subiectului este de agent“ de la care emană la diferitele episoade ale

întâmplărilor.

Procesele hipnoide

O a doua formă pe care o îmbracă imaginaţia sunt procesele hipnoide provocate de

acţiunea drogurilor şi favorizate de suprimarea stimulilor din lumea externă.

Conştiinţa este abolita , astfel încât se eliberează mecanismele subcorticale ale

activismului involuntar, oniric. În acest caz, ia naştere un ansamblu de imagini şi de articulări
imagistice de tip halucinator, a căror semnificaţie este determinată direct de dinamismul
motivaţional şi afectiv.

Reveria

Ea apare la instalarea stării de veghe (vigile). În plan bioelectric, ea se asociază cu

înlocuirea ritmului lent (delta) cu ritmul mai rapid şi de amplitudine mai mică – alfa. Între starea
de somn şi cea de veghe se interpune starea zisă semivigilă (toropeală sau somnolenţă).

Reveria este o producţie imagistică liberă, fără intervenţia controlului voluntar şi fără
existenţa unui scop anume. Din acest motiv, această formă se mai numeşte „visare cu ochii
deschişi“.

Imaginaţia reproductivă

Specificul ei rezidă în reflectarea într-o modalitate transformată a elementelor experienţei

anterioare.
 Ea nu poate fi redusă şi confundată cu procesul memoriei în ipostaza sa de reactualizare.
Imaginile, ca simple amintiri ale unor lucruri concrete percepute anterior, sunt net diferite, prin
pregnanţă şi calităţi subiective, de imaginile aceloraşi lucruri elaborate de imaginaţie.

reproducerea“ trebuind obligatoriu să fie izomorfă cu „originalul“,

imaginaţia, chiar cea care se bazează integral pe datele experienţei anterioare, se

subordonează legii transformării.

imaginaţia dobândeşte un dinamism propriu, intern, astfel încât putem spune că modul
său specific de a fi este dinamic, transformativ

Exemplul cel mai elocvent de imaginaţie reproductivă este oferit de critica unor texte
ştiinţifice sau beletristice, în timpul căreia se generează, în paralel, o suită de imagini, aidoma
unui „film mental“.

Imaginaţia creatoare

Sub aspect reflectoriu, imaginaţia creatoare ne apare ca reprezentare şi anticipare a

noului, din perspectiva realizabilităţii sale în plan ideal-intern şi material (obiectual) – extern.

Latura creativă nu se reduce la modul de transformare şi combinare a secvenţelor

imagistice; ea presupune şi legarea a ceea ce se produce de o semnificaţie, de o anumită funcţie
utilitară pentru om, pentru societate.

Aceasta înseamnă stabilirea unei relaţii specifice de corespondenţă adaptativă între

produsele imaginaţiei şi stările de necesitate ale omului, începând cu trebuinţele bazale –
biologice şi materiale – şi terminând cu cele spirituale – de cunoaştere, estetice etc.

Ca organizare şi dinamică, imaginaţia creatoare este reglată esenţialmente voluntar,

conştient elementele pulsionale şi afective de sorginte inconştientă, care intervin în diferite
momente, având un caracter secundar şi subordonat.

Iluminările, viziunile, ideile spontane punctează cu o frecvenţă mai mare sau mai mică
traiectoria procesului imaginativ sunt controlate şi integrate printr-un plan anticipativ general pe
care ni-1facem în legătură cu „tema“ sau „produsul“ pe care dorim să-1obţinem

Forme ale imaginatiei creatoare

Imaginaţia creatoare se manifestă în două forme:

-inovaţia-descoperirea

- invenţia.
 Inovaţia constă în modificarea unor elemente cunoscute, existente şi în recombinarea lor
într-o nouă schemă sau structură, obţinându-se astfel un produs cu aspect şi proprietăţi noi,
inexistente la „obiectul“ iniţial.

Descoperirea constă într-o organizare nouă a schemelor mentale care permite relevarea şi
punerea în evidenţă a unor aspecte, caracteristici şi relaţii existente, dar ascunse şi inaccesibile
schemelor operatorii iniţiale.

Specificul imaginaţiei în descoperire rezidă, aşadar, în schimbarea unghiului de abordare

a unui fenomen, în punerea lui în ipostaze şi relaţii variate, pentru a-i dezvălui laturi şi însuşiri
noi.

A inventa înseamnă: a găsi şi a realiza ceva nou la care nimeni n-a gândit înainte şi pe
care nimeni nu l-a mai realizat (Gutenberg a inventat tiparul); a imagina ceva în scopuri
particulare, a avea o idee aparte (a inventa un mijloc de a evada, a găsi o ieşire originală dintr-o
situaţie dificilă);

Termenul de invenţie desemnează atât procesul mental intern de elaborare şi realizare a

noului, cât şi produsul final obţinut.

Creatie

A. Maslow vorbeşte de existenţa a două feluri de creaţie: primară şi secundară.

Prima izvorăşte din inconştient şt este comună tuturor oamenilor, manifestându-se cel
mai liber la copilul sănătos, cu poftă de joacă, capabil să viseze, să inventeze ipostaze şi roluri
diferite, să-şi exprime neîngrădit, spontan, impulsurile.

La adult, creaţia primară se asociază cu o oarecare feminitate şi sensibilitate faţă de artă.

Tipul secundar de creaţie îşi are punctul de plecare în conştiinţă şi este specific pentru
oamenii practici şi bine organizaţi, ce-şi stăpânesc impulsurile, dar se preocupă de îndeplinirea
cu eficienţă a sarcinilor ce şi le asumă.

Caracteristici ale persoanelor creative

Persoanele înalt creative posedă ambele tipuri de activism creator într-o relativă
echilibrare şi armonie.

Rezultatul acestei sinteze este curiozitatea activă şi conservarea capacităţii adultului de a

fi surprins, de a se impresiona, de a se mira, de a se uimi.

Pentru cercetător este important să simtă atracţie faţă de ceea ce este nedefinit şi
ambiguu, să fie impulsionat din interior de a întreprinde „raiduri“ imaginative în domeniul
obscur al necunoscutului, al noului.
 Rolul principal în imaginaţie îl are nu atât mecanismul de operare combinare,
transformare), cât mai ales cel de generare, care oferă materialul de lucru, care el însuşi este
neobişnuit, inedit.

Imaginaţia creatoare este pilonul central al activităţii de creaţie, ea finalizând, prin

elaborare sistematică, în timp, sugestiile, intuiţiile şi ideile iniţiale care au rol de declanşare
(trigger)

Actul imaginativ

Traiectoria desfăşurării actului imaginativ nu are un caracter plat, linear, ci unul

zigzagoform, spiralic, momente de maximă concentrare, luciditate şi control alternând cu
momente de asociativitate spontană, de zbor ideatic liber, de visare şi transă.

a extrage ceva din imaginaţie şi a-l compune din toate secvenţele (a inventa o istorie); a
recurge la ceva fals, în special pentru a se disculpa, pentru a găsi o ieşire dintr-o situaţie critică (a
inventa o pană de maşină pentru a justifica întârzierea de la o întâlnire).

Sarcini de seminar

Cum definiţi imaginaţia?

Ce deosebeşte imaginaţia de reprezentare?
Ce legătură există între imaginaţie şi gândire?
Care sunt formele imaginaţiei?
Trasaturile unei persoane creative