Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Acid dipicolinic = moleculă (acid 2,6 piridindicarboxilic) prezentă în cantitate mare în sporii
bacterieni (ca şi sare de calciu), şi care este responsabilă de termorezistenţa lor.
Acid ribonucleic (ARN) = macromoleculă care este formată dintr-un schelet de D-riboză
fosfodiesterică şi din patru tipuri de baze azotate (uracil, citozină, adenină, guanină ). Poate exista
sub formă de ARN mesager (mARN), ARN de transfer (tARN) şi ARN ribozomal (rARN); rARN-
5S, rARN- 16S, rARN-23S.
Adenozindifosftat (ADP) = moleculă care provine din ATP, prin pierderea ( cu eliberarea de
energie) a unei grupări orthofosfat.
Aderenţă = capacitatea unui microorganism de a se fixa pe o suprafaţă (celulă vie sau corp inert).
ADN ligază = enzimă care permite legarea a două fragmente scurte de ADN.
Agar = polizaharid obţinut din alge marine, folosit ca şi agent de solidificare al mediilor de cultură.
1
Amfibolic = defineşte o reacţie biochimică care este comună atât anabolismului cât şi
catabolismului.
Anaerob strict = microorganism care nu se poate dezvolta în prezenţa oxigenului şi care îşi
procură energia în mod exclusiv prin proces fermentativ.
Anatoxină = forma modificată a unei toxine, care şi-a pierdut proprietăţile toxice, dar păstrează
proprietăţile antigenice stimulând producerea de anticorpi specifici.
Antibiotic = moleculă produsă de diferite microorganisme (obţinută prin sinteză), care inhibă
multiplicarea altor microorganisme.
Anticodon = secvenţă de trei nucleotide dintr-un tARN care se leagă de o secvenţă complementară
de mARN.
Antigen = orice substanţă care este capabilă să determine sinteza de anticorpi, cu care apoi se
combină specific.
Antiseptic = substanţa care inhibă (distruge) microorganismele şi care poate fi aplicată pe piele sau
mucoase.
Apoptoză = succesiuni de evenimente care conduc la moartea celulei (ca răspuns la semnale
specifice).
mARN = ARN monocatenar care este sintetizat în cursul transcrierii şi care intervine în
transformarea informaţiei codate în ADN într-o secvenţă de amino-acizi care compun proteina
( după ce s-a legat la nivelul ribozomilor).
Autotrof = microorganism care poate utiliza dioxidul de carbon (CO2) drept unică sursă de carbon.
Auxotrof = microorganism care necesită (pentru dezvoltare) aportul unuia sau mai multor factori
pe care nu-i poate sintetiza (factori de creştere : aminoacizi, etc.).
2
BACTERIE = microorganism unicelular care aparţine Procariotelor şi care este vizibil la
microscopul fotonic (optic).
Bacteriocină = moleculă oligo sau polipeptidică, secretată de o anumită tulpină bacteriană şi care
prezintă acţiune toxică asupra unei alte tulpini bacteriene.
Bază pirimidinică = moleculă constitutivă a nucleotidelor din acizii nucleici: timină, citozină,
uracil.
Bază purinică = moleculă constitutivă a nucleotidelor din acizii nucleici : adenină, guanină.
Biomasă = masa totală a microorganismelor dintr-un spaţiu bine determinat (ex. mediu de
cultură).
Celule F' = celule bacteriene care conţin o plasmidă rezultată din combinarea unui fragment
cromozomial cu factorul F.
Celule Hfr (high frequency of recombination) – înaltă frecvenţă de recombinare – sunt celule
minoritare într-o populaţie de celule F+ , care pot să-şi transfere propriul cromozom într-o celulă F-.
Chemotaxie = deplasare dirijată ca răspuns la un compus chimic din mediu.
Chimio-autotrofe = bacterii care-şi procură energia (şi încorporează carbonul) din compuşi
chimici anorganici.
3
Coagulază = enzimă care coagulează plasma.
Codon = combinaţie de trei nucleotide care codifică în mod specific un anumit aminoacid.
Coenzimă = fragment neproteic al unei enzime (cu masă moleculară mică) indispensabil
activităţilor enzimatice.
Colonie = populaţie de bacterii, rezultată prin diviziuni binare succesive, derivată dintr-o singură
celule şi care este vizibilă cu ochiul liber pe suprafaţa unui mediu de cultură.
Comensalism = relaţia stabilită între două organisme în care unul dintre parteneri beneficiază de
asocierea cu celălalt fără ca acesta din urmă să fie afectat.
Concentraţia minimă inhibitorie (CMI) = cea mai mică concentraţie de chimioterapic, care este
capabilă să împiedice multiplicarea unei bacterii, fără ca acest fapt să conducă la moartea bacteriei.
Cultură de celule (eucariote) = multiplicarea celulelor într-un mediu sintetic (în afara
organismului).
Citokine = proteine eliberate ca şi răspuns la un stimul antigenic şi care acţionează asupra altor
celule (interferonii şi interleukinele).
Determinant antigenic = acea porţiune dintr-o moleculă antigenică care se combină cu anticorpi
specifici. Termen sinonim – EPITOP.
Diauxie = creşterea în două etape a unei culturi bacteriene, observată mai frecvent în mediile de
cultură care conţin două surse de carbon.
Doză infectantă = numărul de microorganisme, care este suficient pentru a produce un proces
infecţios.
4
Efect citopatic (ECP) = modificările produse la nivelul celulelor (în culturi de celule), ca urmarea
a replicării virusurilor în celule şi care poate să ajungă până la liza totală a celulelor (efect citocid).
Element transpozabil = genă care se poate deplasa de la un ADN la altul, sau în interiorul
aceleiaşi celule, dintr-o poziţie în alta pe ADN.
Endospor = formă celulară specializată (de rezistenţă) care ia naştere în interiorul unei celule
vegetative, în corelaţie cu condiţiile nefavorabile de mediu.
Epidemic = infecţie care se răsfrânge asupra unui număr foarte mare de indivizi din cadrul unei
populaţii.
Epizom = moleculă de ADN care poate să existe fie integrată în cromozomul bacterian, fie în afara
lui.
Fimbrii (Pili) = apendici în formă de păr prezenţi la numeroase bacterii. Pilii comuni au rol în
adeziune (în ataşare), iar pilii sexuali intervin în procesul de conjugarea bacteriană.
Fisiune binară (sciziparitate) = proces de reproducere asexuată în cursul căruia o celulă se rupe
pentru a forma două celule fiice independente.
5
Gen = grup taxonomic care reuneşte mai multe specii.
Glicocalix = structură în general polizaharidică (mai rar polipeptidică), care înconjoară peretele
celular al anumitor specii bacteriene. Reprezintă una dintre structurile facultative ale unei celule
procariote.
Haptene = molecule capabile să se combine cu anticorpi specifici, dar care sunt incapabile să
inducă sinteza lor, dacă nu sunt legate de un purtător cu masă moleculară mare.
Heterotrofe = microorganisme care incorporează carbonul care provine din compuşi organici.
Imunelectroforeză = tehnică prin care într-o primă etapă se procedează la separarea proteinelor
într-un câmp electric, iar apoi în a doua etapă se procedează la difuzia şi precipitarea în gel cu
ajutorul anticorpilor specifici proteinelor separate.
6
Lizogenie = stadiul în care bacteria transportă profagul integrat în cromozom.
Membrană externă = structura externă a peretelui celular prezentă la toate bacteriile Gram
negative.
Microaerofile = microorganisme care necesită pentru creştere o concentraţie de oxigen mai mică
decât cea din aerul obişnuit.
Microorganism = termen care desemnează toate vieţuitoarele vizibile doar la microscop (virusuri,
bacterii, fungi, paraziţi). Este considerat un termen depăşit.
Mediu de îmbogăţire = mediu de cultură care permite multiplicarea unei anumite bacterii.
Mediu selectiv = mediu de cultură care conţine substanţe (agenţi selectivi) care împiedică
multiplicarea unor grupe de bacterii, favorizând astfel izolarea unei anumite bacterii dintr-un
amestec natural de specii.
Mutagen = agent fizic/chimic care creşte frecvenţa modificărilor (mutaţiilor) din ADN.
Neutrofile = celule fagocitare polinucleare care prezintă un nucleu segmentat în mai mulţi lobi.
Nucleotide = subunităţile ADN şi ARN formate dintr-o bază purinică sau pirimidinică legate
covalent la o riboză/dezoxiriboză, care la rândul ei se leagă (tot covalent) de o grupare ortofosfat.
Pierderea fosfatului duce la formarea NUCLEOZIDELOR.
7
Palindron = secvenţă (identică) inversată.
Peptone = substanţe obţinute prin hidroliza acidă, alcalină sau enzimatică a proteinelor.
Permeaze = sistem de enzime care sunt implicate în transportul moleculelor în interiorul celulei.
Plasmide = elemente genetice extracromozomale formate din ADN dublu catenar circular, dotate
cu capacitatea de replicare independentă de ADN-ul cromozomial.
Plasmide neconjugative = plasmide care au pierdut unele elemente din informaţia genetică
necesară pentru transferul prin conjugarea la alte bacterii.
Porine = proteine prezente în membrana externă a peretelui celular la bacterii Gram negative şi
care formează canale prin care este posibilă difuzia pasivă a moleculelor mici.
Provirus = formă latentă de virus în care ADN-ul viral este incorporat în cromozomul celulei
gazdă.
8
Represie catabolică = inhibarea activităţii unei gene, datorită unui catabolit.
Secvenţă de inserţie = fragment de ADN, având lungimea a 1-2 gene care se poate deplasa dintr-
un loc în altul pe ADN.
Suşă = populaţie de celule care prezintă caractere diferite de ale altor populaţii din aceeaşi specie.
Timp de generaţie = intervalul de timp în care o celulă se divide în două celule fiice.
Toxină = moleculă (proteică) produsă de microorganism şi care are acţiune toxică asupra gazdei.
Turbiditate = tulburarea care rezultă în urma suspendării într-un mediu lichid a unei substanţe sau
a unui microorganism .
Vaccin = preparat biologic care conţine microorganisme vii sau moarte (bacterii,virusuri,
protozoare) şi care se foloseşte pentru a produce un răspuns imun (la om sau la animal) îndreptat
împotriva respectivului microorganism. Şi anatoxinele sunt folosite în acelaşi scop.
Vector = organismul capabil să transmită un agent infecţios de la un individ la altul. Din punctul
de vedere al Biologiei moleculare, termenul se referă însă la o moleculă circulară de ADN, capabilă
să se replice, şi în care „in vitro” s-au introdus gene adiţionale.
Virion = particula virală matură, formă de existenţă (tranzitorie) extracelulară, care nu creşte şi nu
se replică.
Viroid = fragment de ADN lipsit de capsida proteică şi care are capacitatea de a se replica în
interiorul celulelor vii.
Virus = agent infecţios acelular, vizibil doar electronomicroscopic şi care este format din acidul
nucleic (ADN sau ARN) şi capsida proteică. La virusurile învelite peste capsidă se găseşte un strat
9
de înveliş preluat din membrana celulară (citoplasmatică sau nucleară – în funcţie de nivelul la care
se replică virusul).
10
Marcus Terentius Varro (116-26 î.C.) în „Rerum rusticarum de agricultura” scrie: „dacă în
acele locuri vor fi mlaştini, acolo se dezvoltă fiinţe vii, care deşi mici, încât nu pot fi
observate cu ochii, pătrund din aer în corp prin gură şi nări şi determină boli grele”.
Titus Lucretius Carus (98-55 Î.C.) în „De rerum natura” respinge „mânia zeilor”drept cauza
a pestei pe care o explică prin „germenii bolii şi ai morţii”.
Hieronimus Fracastos, medic, astronom şi literat (1478-1553) în „De contagionae et
contagiosis morbis et curatone” (1546) afirmă că organisme vii foarte mici „seminaria
prima”, „contagium vivum”, se multiplică, ajung la oamenii sănătoşi şi înmulţesc cazurile
de boli contagioase.
Hans Jansen şi Zacharis (1620) – lentile măritoare.
A. van Leeuwenhoek:
1670- primul microscop
1676- descrie primul parazit
1683- descrie prima bacterie
K. Jenner (1796) – vaccinează primul copil împotriva variolei utilizând virusul vaccinal
(cow pox – vaccina vacilor).
Gay-Lussac (1810) – formulează ecuaţia fermentaţiei alcoolice.
Langenbeck (1838) – descrie levura „Candida albicans”.
C. Zeiss (1841) – deschide atelierul de optică de la Jena.
Schröder-Van Dusch – introduce dopurile de bumbac pentru a menţine sterilitatea unor
recipiente şi a conţinutului lor.
Louis Pasteur :
1858- fermentaţia lactică se datorează exclusiv bacteriilor
1861- Clostridium butiricum şi respiraţia anaerobă
1865- bolile vinului şi ale berii – Pasteurizarea
1875- Clostridium oedematiens (novy)
1877- Clostridium septicum – antibioza.
Armauer Hansen (1873) – Mycobacterium leprae.
R. Koch (1878) – cercetări asupra plăgilor infectate.
Sédillot (1878) – introduce termenul de „microb” în comunicarea „De l'influence des
traveaux de M. Pasteur sur le progrès de la chirurgie”.
Koch şi Wolffhügel (1881) – sterilizarea cu aburi.
L. Pasteur (1881) – vaccinarea anticărbunoasă.
R. Koch (1882) – Mycobacterium tuberculosis.
R. Koch şi W. Hesse (1882) – introduc agar-agar în prepararea mediilor de cultură solide.
R. Koch (1884) – raportează descoperirea vibrionului holeric.
Talamon (1883-1885) – Diplococcus pneumoniae (Streptococcus pneumoniae).
Klebs-Löffler (1884) – Corynebacterium diphteriae.
Ch. Chamberland (1884) – filtrul de porţelan (nesmălţiut).
Nicolaier (1884) – Clostridium tetani.
Hans Christian Gram ( 1884) – coloraţia Gram(coloraţia diferenţială a bacteriilor).
L. Pasteur (1885) – vaccinul antirabic viu atenuat şi vaccinarea antirabică.
Escherich (1886) – Escherichia Coli
Roux şi Yersin (1888) – toxina difterică.
Pfeiffer (1892) – Haemophillus influenzae.
Ivanovski (1892) – virusul mozaicului tutunului.
Yersin (1894) – Pasteurella pestis (Yersinia pestis).
Widal (1897) – serodiagnosticul febrei tifoide.
Walter Reed şi James Carrol (1900) – virusul febrei galbene.
Borrel (1903) – teoria virală a cancerului.
Schaudin şi Hoffman (1904) – Treponema pallidum.
11
J. Bordet şi Gengou (1906) – „bacilul tusei convulsive” (Bordetella pertusis).
Paul Erlich (1911-1915) – chimioterapia sifilisului cu derivaţi arseniali.
A. Calmette şi Guerin (1912-1920) – vaccinul BCG.
Prowazeck şi Roche da Lima (1913-1916) – Rickettsia prowazeki.
W. Twort şi D'Hérelle (1915/1917) – bacteriofagii.
Bordet şi Ciucă (1920) – fenomenul de lizogenie.
1921- se înfiinţează la Bucureşti Institutul Dr. I. Cantacuzino.
Carrel (1923) – culturile de celule.
Ramon şi Zieller (1927) – anatoxina tetanică
Fleming (1927-1928) – descoperă Penicilina.
Griffits (1928) – evidenţiază transformarea bacteriană.
Woodruff şi Goodpasture (1931) – realizează cultivarea virusurilor în oul embrionat.
Domagk (1932) – sulfamidele.
Barries şi Ruska (1938) – prima imagine electronooptică ( pentru virusul vaccinal).
Chain-Florey (1940) – utilizarea Penicilinei ca şi antibiotic.
Avery (1944) – ADN-ul este depozitarul informaţiei genetice.
Morgan şi colab. (1950) prepară primele medii sintetice pentru culturi celulare.
Gey şi colab. (1951) – linia Hela ( linie celulară stabilizată din celulele tumorale – cancer
de col uterin).
Dulbeco (1952) – culturi celulare în plăci.
Watson şi Crick (1953) – propun modelul structurii moleculei de ADN.
Isaacs şi Lindermann (1957) – interferonii.
Lwoff ( 1957) – elaborează conceptul de virus.
Enders şi colab. (1960) – prepară vaccinul antirujeolos viu atenuat (tulpina Edmonston).
Haflick şi Morhead (1961) – prepară primele culturi de celule diploide.
Lwoff, Horne şi Tourner (1962) – elaborează criteriul de clasificare a virusurilor.
Meyer şi colab. (1966) – prepară vaccinul antirubeolos viu atenuat (HPV 77).
Nirenberg şi Ochoa Khorana (1966) – descifrează codul genetic.
Feinstone (1973) evidenţiază virusul hepatitei A.
Köhler şi Miltstein (1975) prepară anticorpii monoclonali.
1977- eradicarea globala a variolei.
Prusiner (1982) descoperă prionii.
Scolnick şi colab. (1984) aplică şi fac evaluarea clinică a vaccinului recombinant
antihepatitic B.
Guatelli şi colab. (1989) – utilizează PCR în diagnosticul HIV.
Andrée ( 1990) prepară vaccinul inactivat antihepatită A.
GRUPE DE MICROORGANISME
12
MICROORGANISME CELULARE
UNICELULARE
o PROCARIOTE – BACTERIILE
o EUCARIOTE
FUNGI
ALGE
PROTOZOARE
PLURICELULARE
o HELMINŢI
o ARTROPODE
MICROORGANISME ACELULARE
o VIRUSURI
o VIROIZI
o PRIONI
o PLASMIDE
DIVIZIA IV MENDOSICUTES
14
Celulele procariote prezintă o serie de particularităţi care le diferenţiază net de celulele
eucariote. Aceste caracteristici dar şi diferenţele dintre cele două tipuri de celule sunt prezentate în
tabelul nr.1.
Membrana citoplasmatică
Este de natură lipoproteică Membrana este de natură lipoproteică
Lipidele sunt reprezentate prin fosfolipide Sterolii sun prezenţi
Nu conţin steroli (excepţie fac Mycoplasmataceaele)
Peretele celular
Prezent şi reprezintă o structură specifică Absent
Multiplicarea
Sciziparitate sau fisiune binară Diviziune sexuată
Caracteristică genomică
Celule haploide Celule diploide
Material genetic extracromozomial
Prezent = plasmide absent
15
COCII
- pot fi izolaţi sau grupaţi formând aşezări caracteristice
- de la forma sferică (de bază) pot să apară şi forme derivate:
o coci în diplo (perechi) :
cu formă lanceolată (streptococcus pneumoniae)
cu forma boabelor de cafea, privindu-se prin concavităţi (Neisseria)
o coci în lanţuri (strepto) – streptococi
o ciorchine (stafilo) – stafilococi
o tetrade – tetrageni
o sarcină – Sarcina lutea (două tetrade suprapuse )
BACILII
- diferă nu numai după aşezare, dar şi după dimensiuni ( ordinul de mărime este acelaşi –
micrometri)
- uneori apar izolaţi, alteori însă se grupează caracteristic:
o bacili în diplo – Yersinia pestis
o lanţuri(streptobacili) – Bacillus
o litere chinezeşti – Corynebacterium diphteriae
o litere majuscule (W,V,Y) – Mycobacterium tuberculosis
o deformaţi (datorită prezenţei sporilor ) – Clostridiile:
ex: sporul terminal (Cl. tetani) determină forma unui chibrit
sporul central (Cl. sporogens) dă forma de fus
o încurbaţi (formă de virgulă) – Vibrionii
COCOBACILII
- reprezintă forme intermediare între coci şi bacili
- ex: Bordetella, Brucella, Haemophylus, Moraxella
SPIRILII
- formă de bastonaşe spiralate helicoidale ( Campylobacter)
SPIROCHETELE
- bastonaşe spiralate, rigide (Treponema, Borelia, Leptospira)
PLEIOMORFI
- lipsa peretelui celular rigid – la Mycoplasmataceae- conduce la acest aspect.
16
Fig.nr.1 – Forma şi aşezarea bacteriilor
1- coc; 2- bacil; 3- spiril; 4- cocobacil; 5- streptococi; 6- stafilococi; 7- diplococi; 8- coci aşezaţi în
sarcină; 9- streptobacili; 10- bacili sporulaţi; 11- bacili în palisade; 12- bacili încurbaţi; 13- bacili în
litere majuscule.
17
Figura nr.2 – Celula procariotă
1-membrana citoplasmatică, 2-peretele celular, 3-glicocalixul, 4-cili, 5-pili, 6-nucleoid, 7-
citoplasma cu ribozomi.
18
Figura nr. 3 – Nucleoidul (prezentare schematică)
1-ADN; 2- proteine; 3- ARN.
19
au ca ţintă subunitatea 30S şi inhibă sinteza proteică în faza de
elongarea a lanţului polipeptidic pentru că împiedică fixarea unui nou
aminoacyl-tARN.
acţionează bacteriostatic.
o Grupul MLS ( Macrolide-Lincosamide-Streptogramine):
au ca ţintă rARN 23S ( de la nivelul subunităţii 50S)
inhibă elongarea polipeptidului aflat în curs de sinteză, prin blocarea
transferului peptidic.
acţionează bacteriostatic (excepţie fac streptograminele A şi B care
acţionează bactericid)
o Cloramfenicolul:
are ca ţintă tot rARN 23S de la nivelul subunităţii 50S şi inhibă
elongarea polipeptidului în curs de formare
acţionează bacteriostatic
o Acidul fusidic – blochează elongarea lanţului polipeptidic.
20
Compoziţia membranei citoplasmatice :
o Dublu strat fosfolipidic în care sunt inserate:
Proteine (intrinseci) – la polul hidrofob
Glicoproteine
o Proteinele extrinseci – sunt dispuse la exteriorul dublului strat.
Procentual :
o Proteine 60-70%
o Lipide 30-40%
o Zaharuri 2-15 %
Funcţii :
o Barieră selectivă şi de transport :
împiedică pierderea componentelor intracitoplasmatice.
selecţionează intrarea şi ieşirea diferitelor substanţe (ioni) pentru a
menţine constant pH-ul şi compoziţia ionică necesară activităţilor
enzimatice.
intervine în transportul ionilor, aminoacizilor şi zaharurilor.
transportul se realizează prin :
difuziune pasivă (simplă) – pe baza gradientului de concentraţie
al substanţei pe cele două feţe ale membranei
difuziune facilitată – este o metodă de transport pasiv dar
cuplată cu transportori selectivi(nu necesită consum suplimentar
de energie). Procesul se limitează la transportul moleculelor mici
şi care sunt solubile în lipidele membranei
transport activ cu ajutorul permeazelor – se face în contra
gradientului de concentraţie şi necesită consum de energie. Prin
acest mecanism, bacteriile concentrează selectiv anumite
substanţe (aminoacizi, zaharuri şi ioni). Sursa de energie este
ATP sau PEP (fosfoenolpiruvatul) şi necesită mobilizarea
permeazelor (proteine cu funcţii enzimatice).
translocarea – metodă de transport activ al zaharurilor pe
parcursul căreia moleculele transportate sunt modificate. Se
realizează cu ajutorul fosfotransferazelor fosfoenolpiruvat
dependente.
exportul de proteine se realizează pe diferite căi :
proteinele de eflux – constituie un sistem de transport activ
transmembranar cu ajutorul căruia bacteria se apără de acţiunea
unor compuşi toxici (inclusiv chimioterapice ).
o Bioenergetică (preluând funcţia mitocondriilor din celula eucariotă). Energia este
eliberată prin fosforilarea oxidativă. În membrana citoplasmatică este structurat
lanţul respirator şi se găseşte dehidrogenaza din ciclul Krebs.
o Diviziunea celulară (în cooperarea cu mezozomii care reprezintă prelungiri –
invaginări- ale membranei citoplasmatice). Mezozomii conţin un loc de ataşare la
cromozomul bacterian şi s-ar părea că îndeplinesc un rol regulator în diviziunea
bacteriană.
o De biosinteză – prin conţinutul de enzime care intervin în sinteza precursorilor
peretelui celular.
o Secretorie – pentru enzimele hidrolitice care scindează macromoleculele ce
urmează să fie transportate în interiorul celulei (sub forma unor molecule mai
mici).
21
o Suport pentru fixarea cililor şi conţine placa motorie.
o Sediul chemoreceptorilor (ce semnalează prezenţa substanţelor chimice în
mediu).
o Ţintă de acţiune pentru dezinfectante şi chimioterapice :
Polimixinele – sunt active pe bacteriile Gram negative (ţinta acestora
fiind atât membrana citoplasmatică, cât şi membrana externă a peretelui
celular). Produc anomalii de structură a membranei care au ca şi rezultat
eliberarea de constituenţi intracitoplasmatici esenţiali pentru celulă.
Este o structură esenţială, care conferă rigiditate celulei şi asigură menţinerea formei.
Lipseşte doar la Mycoplasmataceae şi la unele arhaebacterii.
Coloraţia pusă la punct de Christian Gram (medic danez) în 1884 a permis diferenţierea
bacteriilor în două grupe mari :
o Bacterii Gram negative
o Bacterii Gram pozitive
Studiile de microscopie electronică au permis evidenţierea clară a diferenţelor structurale
( la nivelul peretelui celular) între cele două grupe de bacterii.
Peretele celular la bacteriile Gram pozitive este format din peptidoglican (mureină) omogen
care are o grosime cuprinsă între 20 şi 80 nm, ce conţine circa 40 de straturi de
peptidoglican, şi care este dispus la exteriorul membranei citoplasmatice. Peptidoglicanul
este acoperit de acizi teichoici, proteine şi poliozide.
Peretele celular la bacteriile Gram negative este mai subţire dar complex structurat. Se
compune din 1-2 straturi de peptidoglican (circa3nm), care sunt acoperite de membrana
externă a peretelui celular (circa 7-8 nm). Între membrana citoplasmatică şi membrana
externă a peretelui celular este delimitat spaţiul periplasmic care include şi straturile de
peptidoglican.
22
1.3.4.1.1 PEPTIDOGLICANUL
Se prezintă ca o reţea tridimensională rigidă, dar poroasă prin care substanţele pot să
difuzeze :
Glicanul – este structura liniară de bază a peptidoglicanului, formată din N-
acetilglucosamină (NAG) legată β1,4 glicozidic cu acidul N-acetilmuramic (NAM). Pot fi
prezente între 20 şi 100 de astfel de legături.
Componenta peptidică – se leagă (printr-o legătură amidică) la acidul N-acetilmuramic.
Fiecare peptid este format dintr-o succesiune de aminoacizi (cu alternanţa formelor L şi D),
după cum urmează: L-ALA (alanină) – D-GLU (acid D glutamic) – DIAMINOACID – D-
ALA – D-ALA.
Diaminoacidul din poziţia 3 este prezent în forma L şi este reprezentat în mod constant la
bacteriile Gram negative prin acidul diaminopimelic (component specific pentru Procariote),
iar la bacteriile Gram pozitive prin LYS (lizină), dar este posibilă şi prezenţa unui alt
aminoacid.
23
Figura nr. 7 – polimerul de peptidoglican
24
formează un schelet de bază pe care se fixează monozaharide (prin legături
glicozidice) şi/sau aminoacizi – D-ALA ( prin legături esterice).
se leagă printr-o punte fosfodiesterică de resturi de acid Nacetilmuramic (NAM)
din peptidoglican.
lanţurile formate cu NAM traversează peptidoglicanul şi apar pe suprafaţa celulei
bacteriene ca şi structuri electrononegative.
Acizii lipoteichoici :
sunt glicozide de digliceride legate de lanţurile de acizi teichoici
resturile de acizi graşi prezente la extremitatea moleculei permit ancorarea la
membrana citoplasmatică
traversează peptidoglicanul şi pot să apară pe suprafaţa externă a peretelui celular.
Acizii teichuronici:
sunt polizaharide acide sau neutre legate de peptidoglican.
Funcţii :
sarcinile electrice negative sunt importante pentru menţinerea în zona peretelui
bacterian a unei concentraţii optime de cationi.
funcţionează ca şi adezine (aderenţă pe suprafaţa celulelor eucariote)
sunt antigene de suprafaţă
sunt imunogene şi induc un răspuns imun umoral, mediat prin anticorpi.
25
Sistemul este funcţional numai în condiţiile de mediu cu deficit de fier.
Funcţia :
o Rol structural
o Barieră funcţională – limitrofă, pentru intrarea şi ieşirea constituenţilor esenţiali (cu
ajutorul porinelor şi al transportorilor transmembranari)
o Antigen de suprafaţă „O” (Oberfläche)
o Conferă toxicitatea
o Rol activator pentru : macrofage/monocite, polinucleare neutrofile, celule
endoteliale
o Rezultatul activării este :
eliberarea de citokine (IL1, IL6, IL8, TNFα)
eliberarea de radicali liberi
26
eliberarea de prostaglandine
activarea sistemului complement cu producere de C3a şi C5a.
o reacţiile puternice datorate lizei unui număr mare de celule bacteriene Gram
negative, pot conduce la şoc endotoxic cu febră, coagulare intravasculară
diseminată, prăbuşirea tensiunii arteriale.
27
1.3.6. EXOPOLIZAHARIDELE : CAPSULA ŞI STRATUL MUCOS
Pe suprafaţa peretelui celular, atât la bacteriile Gram pozitive, cât şi la cele Gram negative
este dispus un strat polizaharidic.
Exo, pentru că polizaharidele sunt expuse la exteriorul peretelui celular.
Grosimea acestui strat este foarte variabilă: uneori este foarte subţire, alteori este foarte
gros ( putând chiar să depăşească grosimea celulei).
Exopolizaharidele formează :
- capsula – când stratul este compact şi ataşat la peretele celular.
- stratul mucos – când polizaharidele formează un strat neaderent şi uşor detaşabil.
Capsula adevărată nu reţine particulele fine, cum sunt de exemplu cele de tuş de China, dar
nu permite nici pătrunderea coloranţilor ca atare, în coloraţia Gram nu se colorează, iar
pentru vizualizarea capsulei se poate folosi coloraţia negativă Burri modificată Giens cu tuş
de China şi safranină.
NOTĂ : Cultura bacteriană se omogenizează în tuş de China, frotiul se etalează, usucă şi
fixează. Se colorează apoi cu safranină 2 minute. Colorantul se scurge şi preparatul uscat se
examinează microscopic cu obiectivul de imersie. Bacteriile se colorează în roşu cu
safranină, fondul câmpului microscopic este negru, datorită tuşului, iar capsula apare ca un
halou necolorat în jurul corpului bacterian (nu se colorează şi nici nu permite pătrunderea
particulelor fine de tuş de China). Exemplu : Klebsiella pneumoniae , Streptococcus
pneumoniae .
Bacteriile capsulate formează colonii de tip S („smooth”).
Exopolizaharidele pot fi :
o Homopolizaharide (repetarea unui singur zahar)
o Heteropolizaharidele(repetarea mai multor zaharuri).
Compoziţia capsulei variază de la o specie la alta, dar şi de la o tulpină la alta în cadrul
speciei.
Variaţiile din compoziţia chimică conduc la variaţii antigenice şi în felul acesta pot fi
definite serotipuri capsulare în cadrul unei anumite specii.
Funcţii :
o Factor de virulenţă (Griffiths, în 1928, a demonstrat că un pneumococ necapsulat nu
poate produce septicemie la şoarece). Se va vedea la capitolul Genetică bacteriană –
procesul de transformare.
Simpla prezenţă a capsulei nu permite însă afirmarea patogenităţii unei tulpini
bacteriene. Un exemplu elocvent în acest sens îl reprezintă tulpinile de Escherichia
coli. Dintre antigenele K (kapsel=capsulă), numai antigenele K1se asociază cu
meningita la nou născuţi şi sugari. Aceste antigene K 1 sunt identice din punct de
vedere chimic cu antigenele capsulare de la Neisseria meningithidis.
o Rol antifagocitar (prin inhibarea opsonizării).
o Funcţionează ca şi adezine.
o Antigen de înveliş, imunogen care induce sinteza de anticorpi specifici.
o Rol protector (în special stratul mucos) faţă de antiseptice, chimioterapice, precum
şi factori de apărare ai gazdei.
28
1.3.7. STRATUL S
BACTERII
o Atriche – fără flageli
o Monotriche – cu un singur flagel
o Amfitriche –câte un flagel al fiecare pol al celulei
o Lofotriche – un mănunchi de flageli la un pol al celulei.
o Peritriche – numeroşi flageli pe toată suprafaţa celulei.
29
o Corpusculul bazal – este format din patru structuri proteice care se prezintă sub
forma unor discuri ce înconjoară o tijă, şi care sunt fixate în anvelopele celulei după
cum urmează:
Discul L - la nivelul membranei externe a peretelui celular(nu este
prezent la Gram pozitive care nu au structura amitită)
Discul P – la nivelul peptidoglicanilor
Discul (dublu) MS – la nivelul membranei citoplasmatice pe suprafaţa
şi în interiorul membranei.
Discul C – în citoplasmă, pe faţa internă a membranei citoplasmatice.
o Aparatul de export al flagelului secretă proteinele care compun tija, cârligul şi
filamentul. Proteina sintetizată se numeşte flagelină şi difuzează până la
extremitatea distală a filamentului în creştere, unde se realizează autoasamblarea.
o Cârligul – este flexibil şi conectează filamentul la tijă.
o Filamentul – se prezintă precum un tub helicoidal format din flagelină.
Funcţii :
o Locomotorie:
Viteza de rotaţie a flagelilor = 12000 rpm
30
Viteza de deplasare a celulei = de circa 10 ori lungimea celulei/sec
Rotaţia flagelilor este datorată unor diferenţe de încărcare electrică.
Mobilitatea se asociază cu chemotaxia pozitivă (chemotaxie
pozitivă=mişcare dirijată spre o anumită substanţă chimică atractantă –
nutritivă-; se poate întâlni şi chemotaxie negativă = îndepărtarea de o
substanţă chimică toxică pentru celule- repelent).
o Antigenică :
Antigenele H care permit serotiparea – important la Salmonella.
Antigenele H1(faza 1 sau comune) determină sinteza de citokine iar
antigenele H2 (faza 2 sau proprii) oferă posibilitatea sintezei unor tipuri
diferite de flagelină în funcţie de condiţiile de mediu.
o Receptori pentru bacteriofagi.
32
Figura nr. 12 – Endosporul.
33
CAPITOLUL 2 - METABOLISM ŞI CREŞTERE
BACTERIANĂ
Metabolismul :
Reprezintă totalitatea reacţiilor biochimice necesare pentru nutriţia celulei şi menţinerea în
parametrii normali a tuturor funcţiilor celulare.
Cuprinde :
o Reacţii degradative – catabolice
o Reacţii biosintetice – anabolice
34
Reacţiile de clasa :
1a – sunt reacţii amfibolice (catabolice şi anabolice) în urma cărora se degajă energie
înmagazinată în ATP şi se formează compuşi cu 3 până la 7 atomi de carbon (Carbon
Skeleton sau intermediari cheie).
2a – sunt reacţii anabolice prin care sunt sintetizaţi monomeri (acizi graşi, aminoacizi,
monozaharide, nucleotide).
3a – sunt reacţii anabolice prin care sunt sintetizaţi polimeri (lipide, polipeptide,
polizaharide, acizi nucleici). Polimerii servesc la sinteza componentelor celulare.
Căile anaplerotice (auxiliare) sunt întâlnite numai la bacterii şi servesc pentru refacerea
unor compuşi cu 3-4 atomi de carbon şi introducerea lor în cicluri metabolice esenţiale.
Bacteriile necesită :
- apă
- sursă de energie şi de nutriţie (carbon, azot, factori de creştere).
Apa :
reprezintă 80-90 % din greutatea celulei.
Este esenţială pentru
o Solubilizarea substanţelor nutritive
o Transportul substanţelor nutritive
o Reacţiile de hidroliză.
Disponibilitatea sa poate fi cuantificată:
o Apa – activitatea apei, care este cuprinsă între 0 şi 1. Microorganismele necesită o
anumită umiditate, dacă aceasta scade, creşterea lor diminuă. Endosporii (formele
de rezistenţă) nu conţin "apă liberă". Noţiunea de "apă liberă" prezintă o importanţă
practică deosebită pentru păstrarea corespunzătoare a medicamentelor şi
alimentelor.
o Macro-elementele – reprezintă 95% din greutatea uscată a celulei:
Carbon, azot, oxigen, hidrogen, fosfor, sulf, - intră în constituţia polimerilor
şi deci au o importanţă majoră.
Potasiu, magneziu, calciu, fier – intră în constituţia enzimelor şi din punct
de vedere cantitativ, sunt mai puţin importante.
Necesarul de carbon permite conturarea a trei grupe de bacterii :
Carbon autotrofe – folosesc carbonul anorganic (ex:CO2).
Carbon heterotrofe – folosesc carbonul organic
Mixotrofe – folosesc ambele surse.
o Micro – elementele (oligo-elemente): mangan, cupru, cobalt, zinc, nichel – cu
intervenţie în funcţionarea enzimelor şi/sau coenzimelor.
sunt compuşii organici pe care bacteria nu este capabilă să-i sintetizeze din principalele
substanţe nutritive .
astfel de compuşi sunt necesari în compoziţia mediilor de cultură, iar dependenţa bacteriei
faţă de un factor de creştere permite etichetarea ei drept auxotrofă pentru respectivul
compus, în timp ce bacteriile care pot să sintetizeze factorul respectiv sunt prototrofe.
Grupe de factori de creştere :
- aminoacizi (necesari sintezei proteinelor)
- baze azotate (purinice şi pirimidinice) care sunt necesare sintezei acizilor nucleici
- vitaminele (reprezintă coenzime sau grupări prostetice ale unor enzime)
- diverşi alţi factori.
VITAMINA FUNCŢIA
ACID FOLIC Transferul grupărilor monocarbonate
ACID NICOTINIC Donor de e- sau H+
(precursor NAD şi
NADP)
ACID PANTOTENIC Precursor pentru coenzima A (în metabolismul acizilor
(vit. B5) graşi)
BIOTINĂ Carboxilare
(vit. H)
CIANCOBALAMINĂ Rearanjare moleculară
(vit B12)
PIRIDOXINĂ Transaminare/desaminare
(vit. B6)
RIBOFLAVINĂ Transportor de electroni
Vit. B2)
THIAMINĂ Decarboxilare
(vit. B1)
VITAMINA K Transportor de electroni
36
2.2.4. TIPURI NUTRIŢIONALE LA BACTERII
2.2.5.1. pH-ul
intervine în :
o permeabilitatea membranară
o activitatea metabolică
este relativ constant, deşi multe bacterii tolerează variaţii mari.
Bacteriile:
o Neutrofile (majoritatea) se multiplică preferenţial la pH neutru (6,5-7,5).
o Acidofile – preferă pH-ul sub 6 (exemplu Lactobacillus)
o Bazofile – preferă pH-ul peste 8 (ex: Vibrio).
37
2.2.5.4. TEMPERATURA
2.2.5.5. RADIAŢIILE
Ultravioletele sunt letale pentru că produc o mutaţie, cu formarea dimerilor de timină care
nu permit replicarea ADN-ului decât cu erori. Aceste radiaţii sunt folosite pentru sterilizarea
aerului din incinte.
Există bacterii care au nevoie de oxigen pentru metabolism. La aceste bacterii în cursul
metabolismului energetic se recuperează energie prin lanţul transportor de electroni, legat de un
acceptor final de electroni, care este oxigenul molecular. Aceste bacterii sunt aerobe strict
(Bacillus, Mycobacterium).
Pentru alte bacterii, oxigenul este toxic (şi nu pot să supravieţuiască în prezenţa sa). Aceste
bacterii nu posedă enzime de detoxifiere (catalază, peroxidază, superoxiddismutază) şi ca atare
compuşii formaţi (apă oxigenată, anionul superoxid) în cursul reacţiilor de oxidare acţionează toxic
pentru ele. Sunt bacterii strict anaerobe (Clostridium, Bacteroides).
Există bacterii care pot să crească atât în prezenţa cât şi în absenţa oxigenului. Sunt
bacteriile aerob-anaerob facultative (Enterobacteriaceae, Staphylococcus).
Mai există şi un alt grup de bacterii, care sunt capabile să tolereze oxigenul, dar la presiuni
inferioare celei atmosferice. Se numesc bacterii microaerofile (Neisseria, Streptococcus).
Fermentaţia alcoolică:
Levuri (Saccharomyces) - produsul final este etanolul
38
Bacterii (Enterobacteriaceae, Clostridium) – formează acetaldehidă, dar aceasta este redusă
la etanol
Fermentaţia lactică – produsul final este acidul lactic:
Homolactică – acidul piruvic (din glicoliză) este acceptorul final de electroni; este redus în
acid lactic de către NADH, (Lactobacillus, Streptococcus, Enterococcus).
Heterolactică – este folosită calea pentozofosfatică
o D-glucoza este transformată în xylozo-5-fosfat pe care fosfoacetolaza o scindează în
gliceraldehid-3-fosfat şi acetil-fosfat.
o Gliceraldehid 3-fosfat este transformat în acid lactic de către enzimele din glicoliză
şi de lactat dehidrogenaza.
o Acetil fosfat este transformat de către o fosfotransacetilaza în acetil CoA, apoi în
acetaldehidă care este redusă la etanol (Lactobacillus brevis, Leuconostoc spp.).
Calea bifidă (la Bifidobacterium):
o Fructozo 6-fosfat →fructozo 6-fosfocetolază şi în prezenţa Pi (fosfat
anorganic)→acetil-fosfat şi eritrozo-4-fosfat.
o O altă moleculă fructozo-6-fosfat +eritrozo-4-fosfat în prezenţa unei transaldolaze
formează sedoheptulozo-7-fosfat şi gliceraldehid-3-fosfat, apoi cu intervenţia unei
transcetolaze se formează xilulozo-5-fosfat şi ribozo-5-fosfat care la rândul său
trece în xylulozo-5-fosfat.
o Din 2 molecule de xylulozo-5-fosfat se formează xylulozo-5-fosfocetolaza care în
prezenţa Pi formează 2 molecule de gliceroaldehid-3-fosfat şi două molecule de
acetilfosfat.
o Din 2 molecule de gliceraldehid -3-fosfat se formează 2 molecule de acid lactic (ca
şi la calea heterofermentativă).
o 3 molecule de acetil-fosfat în prezenţa ADP formează acid acetic şi ATP.
Fermentaţia acidă mixtă :
o Produşii finali de fermentaţia ai zaharurilor sunt acizii lactic, acetic, succinic şi
formic (se pozitivează testul roşu metil, pH-ul scăzând sub 5).
o Este caracteristică pentru majoritatea Enterobacteriaceaelor (cu precizarea că unele
Enterobacteriaceae pot să producă şi CO2, H2 şi etanol).
Fermentaţia acetoinică:
o Produşii finali de fermentaţie sunt 2,3-butandiolul şi acetoina (3 hidroxi-2-
butanonă) (şi pozitivează testul Voges Proskauer).
o Este caracteristică pentru unele Enterobacteriaceae (Klebsiella, Enterobacter,
Serratia, Hafnia, Pantoea) care dau testul roşu metil negativ.
Fermentaţia propionică:
o Produsul final este acidul propionic, dar se formează intermediar acidul succinic.
o Este caracteristică pentru bacterii din genul Propionibacterium şi Veillonella.
Uneori, intermediarul (acidul succinic) poate să se acumuleze şi să constituie
metabolitul final (ex: Bacteroides).
o În general se porneşte de la acidul lactic (format din lactoza din lapte) produs de
către bacterii lactice (ex: Lactococcus), iar apoi fermentaţia propionică o realizează
Propionibacterium (este important în fabricarea brânzeturilor).
Fermentaţia glicerolului:
o Din fermentaţia glicerolului se formează 1,3 propandiol (alături de etanol, 2,3
butandiol, acid acetic şi acid lactic).
o Este caracteristică pentru Citrobacter şi Klebsiella.
Fermentaţia butirică:
o Prin fermentarea zaharurilor se poate ajunge la metabolitul principal, acidul butiric.
39
o Acest tip de fermentaţia este caracteristic pentru numeroase specii din genul
Clostridium.
Fermentaţia acetono-butilică:
o Este o variantă a fermentaţiei butirice
o După faza acidogenă în care se formează acidul butiric şi acetic, urmează formarea
unor metaboliţi neutrii : 1-butamol, acetonă şi 2-propanol (creşte pH-ul).
o Este produsă de Clostridium acetobutilicum.
Fermentaţia aminoacizilor- datorită diversităţii căilor metabolice utilizate, se
formează numeroşi intermediari:
o Fermentaţia unui singur aminoacid, se întâlneşte la specii ale genului Clostridium;
aminoacizii sunt convertiţi în acizi organici cu lanţ scurt; în plus este posibilă şi
formarea acidului acetic, CO2 şi H2.
o Fermentaţia cuplată a doi aminoacizi (reacţia lui Stickland)
Se întâlneşte la specii proteolitice din genul Clostridium
Se formează acizii organici
Reacţia lui Stickland este o reacţia de oxido-reducere în care unul
dintre aminoacizi este donorul de electroni şi va fi oxidat la un acid
carboxilic care va avea un atom de carbon în minus faţă de
aminoacidul iniţial; celălalt aminoacid este acceptorul de electroni şi
va fi redus la un acid carboxilic cu acelaşi număr de atomi de carbon.
Reacţia implică : transaminare, desaminare oxidativă, dehidrogenare.
Când bacteriile au asigurat aportul de substanţe nutritive, iar condiţiile de mediu sunt
favorabile, ele cresc şi se multiplică.
În urma diviziunilor binare, dintr-o celulă se formează 2, din 2 se formează 4, din 4 rezultă
8 şi …..după n diviziuni rezultă 2n celule.
Se poate studia creşterea şi multiplicarea :
o Unei singure celule
o Unei populaţii bacteriene
Creşterea unei populaţii bacteriene este definită prin două aspecte :
o Biomasa (masa celulară)
o Numărul de celule.
Pentru măsurarea creşterii se pot folosi metode:
o Directe
o Indirecte.
Metode directe :
o Determinarea greutăţii seci
o Determinarea numărului total de celule bacteriene (microscopic sau contorizat).
o Determinarea numărului de celule viabile (se fac diluţii succesive 10-2, 10-3, 10-4....,
apoi din fiecare diluţia se însămânţează 0,1 ml pe suprafaţa unui mediu dintr-o placă
Petri – metoda utilizată este însămânţarea în pânză; se incubează 18 ore la 37°C şi
se numără coloniile dezvoltate –având în vedere faptul că o colonie se formează
dintr-o singură celulă, urmare a diviziunilor binare succesive. Pentru calcul N
(numărul de colonii) X diluţia X 10 (s-au însămânţat 0,1 ml iar raportarea se face la
1 ml).
Metode indirecte :
40
o Determinarea spectrofotometrică a turbidităţii culturii bacteriene.
Constantele care definesc creşterea culturii bacteriene sunt :
o Timpul de generaţie
o Talia creşterii
o Timpul de generaţie (g) – reprezintă intervalul de timp dintre două diviziuni
succesive (exemplu Escherichia coli = 20 minute).
o Talia creşterii (μ) – reprezintă numărul de diviziuni pe unitatea de timp (este
inversul timpului de generaţie), pentru Escherichia coli este de 3 la un g de 20 de
minute.
Creşterea culturii bacteriene poate fi exprimată grafic printr-o curbă
Faza de latenţă :
o Talia creşterii este 0 (nu creşte numărul celulelor bacteriene).
o Bacteriile se adaptează substanţelor nutritive din mediu (îşi programează
echipamentul enzimatic) şi condiţiilor fizico-chimice.
o Durata acestei faze este dependentă de vechimea inoculului folosit şi de numărul de
celule care formează inoculul bacterian.
Faza de accelerare a multiplicării :
o Talia creşterii tinde spre maxim.
o Creşte biomasa.
Faza exponenţială (logaritmică) :
o Talia creşterii este maximă şi se menţine constantă.
o Durează câteva ore.
41
o Pe grafic apare ca o linie dreaptă (B), existând o proporţionalitate între creşterea
biomasei şi viteza de creştere.
o Talia creşterii poate fi calculată (în funcţie de dreapta de pe grafic) şi este
caracteristică pentru o anumită specie bacteriană, în condiţii de mediu date.
o Caracteristicile celulelor bacteriene aflate în faza logaritmică sunt :
Celule tinere
Au metabolismul foarte activ (sintezele proteice sunt intense)
Sunt reprezentative pentru specia bacteriană atât din punct de vedere
morfologic cât şi antigenic
Sunt sensibile la acţiunea chimioterapicelor.
Faza de încetinire a multiplicării :
o Pe măsură ce substanţele nutritive din mediu diminuă şi se acumulează totodată
metaboliţi (unii toxici), talia creşterii diminuă şi tinde spre 0.
Faza staţionară:
o Talia creşterii este 0.
o Există un echilibru între numărul de celule nou formate şi celulele îmbătrânite care
se autolizează, sau
o Echilibru între celulele vii care persistă şi absenţa totală a diviziunilor celulare.
o Se poate măsura randamentul creşterii culturii bacteriene care este reprezentat prin
biomasa produsă până la intrarea în faza staţionară.
Faza de declin:
o Bacteriile nu se mai multiplică şi multe dintre ele mor (se autolizează)
o Caracteristicile celulelor bacteriene aflate în faza de declin sunt :
Celule bătrâne
Metabolism foarte redus
Rezistenţa crescută la factori fizici şi chimici (inclusiv chimioterapice).
Fenomenul de diauxie a lui Monod:
A fost evidenţiat în medii de cultură sintetice sau care conţineau cel puţin
două surse diferite de carbon (lactoză şi glucoză)
Se poate evidenţia o curbă de creştere modificată care prezintă un aspect
difazic.
Explicaţia fenomenului de diauxie se bazează pe represia catabolică.
Dintre cele două zaharuri (glucoza şi lactoza), glucoza este utilizată preferenţial de către
bacterii şi va fi folosită până când se va consuma în totalitate (enzimele care permit metabolizarea
glucozei sunt constitutive, în timp ce enzimele care permit metabolizarea lactozei sunt inductibile
şi din acest motiv sunt represate atâta timp cât în mediu se găseşte glucoza).
Când glucoza a fost consumată cultura bacteriană intră într-o scurtă fază de latenţă care
corespunde timpului necesar pentru ca bacteria să sintetizeze enzimele necesare metabolizării
lactozei.
42
Figura nr. 15 – Fenomenul de diauxie (curba modificată)
A- latenţă
B- scurtă creştere exponenţială (logaritmică)
A'- latenţă
B'- creştere exponenţială
C- staţionară
D- declin
E- accelerare
F- încetinire
Într-un mediu de cultură nereîmbogăţit, faza exponenţială poate să dureze doar câteva ore
(până la consumarea substanţelor nutritive).
În practica industrială, pentru a fi obţinută o biomasă mai mare, este necesar ca faza
exponenţială să fie prelungită.
Acest deziderat se poate îndeplini prin folosirea unor vase speciale numite chemostate, vase
care permit o aprovizionare constantă cu mediu de cultură proaspăt în timp ce o cantitate
egală de mediu "consumat" este îndepărtată.
O aplicaţie pentru culturile bacteriene continui, vizează obţinerea cantităţilor mari de
biomasă pentru prepararea vaccinurilor bacteriene.
43
CAPITOLUL 3 - GENETICA BACTERIANĂ
3.1. GENERALITĂŢI
Bacteriile reprezintă un model de studiu mult folosit în genetica moleculară datorită câtorva
caracteristici.
- Bacteriile se caracterizează printr-un timp de generaţie foarte scurt – de ordineul
minutelor (de exemplu Escherichia Coli -20 de minute)- fapt care permite să fie studiate
un număr mare de generaţii într-un interval de timp foarte scurt.
- Organizarea materialului genetic la bacterii este mai simplă decât la alte organisme şi
acest fapt permite analiza sa, mult mai uşor.
- La celulele procariote, înafara materialului genetic cromozomial, se întâlneşte şi
material genetic extracromozomial (plasmide, genom fagic) şi sunt prezente şi
elementele genetice transpozabile.
Materialul genetic :
-cromozomial
-extracromozomial,reprezentat prin:
o plasmidele
o genomul fagic
o secvenţele de inserţie
o transpozonii
o integronii
Repliconii bacterieni:
- sunt elemente genetice capabile de autoreplicare
- sunt reprezentaţi de :
o cromozomul bacterian
o plasmide
o genomul fagic
Celelalte elemente genetice menţionate nu fac parte din grupul repliconilor
bacterieni.
Elementele genetice transpozabile sunt :
- secvenţele de inserţie
- transpozonii
se replică odată cu repliconii de care aparţin.
Totalitatea materialului genetic dintr-o celulă constituie genotipul sau genomul.
Informaţia genetică conţinută în genotip este transcrisă şi tradusă în fenotip.
Fenotipul este constituit din totalitatea proprietăţilor bacteriene observabile :
o Proprietăţi morfologice
o Caractere de cultură
o Proprietăţi biochimice
o Proprietăţi antigenice
o Factori de patogenitate
o Rezistenţa la chimioterapice
44
3.2.1. CROMOZOMUL BACTERIAN
Este format din ADN dublu catenar circular.
(Aspectele morfologice au fost precizate la capitolul 1.3.1.)
Replicarea:
o Este semiconservativă, bidirecţională
o Începe dintr-un anumit punct: originea replicării ("ori C" bogată în AT)
o Două furci de replicare se deplasează, pornind de la origine, până la copierea
integrală a repliconului.
o Fiecare furcă de replicare se termină la nivelul unui loc de terminare,
secvenţele"ter" de 23 de perechi de baze care au de asemenea un conţinut ridicat de
AT ( adenină, timină)
o Acest tip de replicare este denumit theta.
3.2.2. PLASMIDELE
Sunt elemente genetice extracromozomiale, formate din ADN
Se întâlnesc atât la bacterii Gram negative, cât şi la bacterii Gram pozitive.
Spre deosebire de cromozom, sunt elemente genetice neesenţiale, pentru că pierderea lor nu
conduce la moartea celulei bacteriene ("in vitro").
Totuşi sunt elemente genetice foarte utile, pentru bacteria care se găseşte în condiţiile sale
naturale de mediu.
Plasmidele permit exprimarea unor caractere fenotipice avantajoase pentru celulă, cum ar fi
: rezistenţa la agenţi toxici (chimioterapice, metale grele), producerea unor metaboliţi
secundari (toxine, bacteriocine).
Plasmidele sunt importante şi pentru schimburile genetice care au loc între bacterii
(conjugare bacteriană).
Sunt formate din ADN dublu catenar, circular (alteori liniar-exemplu Borrelia burgdorferi).
Dimensiunile sunt cuprinse între 10-300 Kilobaze (cel puţin 10 % din mărimea
cromozomului).
În interiorul celulei, plasmidele apar superhelicoidale, iar o incizie pe o singură catenă
conduce la forma relaxată de "cerc deschis".
Plasmidele sunt organizate modular, genele fiind organizate în grupe funcţionale (operoni).
Toate plasmidele prezintă o regiune denumită originea replicării, importantă pentru
caracterul de replicare. Această regiune este formată din câteva sute de perechi de baze şi
este definită ca şi regiunea "ori" (conţine locuri de fixare pentru enzimele implicate în
replicare).
Nu conţin gene codante pentru proteinele de replicare (acestea fiind codate de cromozomul
bacterian !).
Sunt cunoscute două grupe mari de "ori" :
o Theta replicare ( la plasmidele bacteriilor Gram negative) – similar cu cromozomul
o Cercul rulant (rolling circle) la bacteriile Gram pozitive – această replicare conduce
la formarea unui intermediar monocatenar, asemănător unor bacteriofagi.
Înafară de "ori":
o La plasmidele conjugative – sunt întâlnite secvenţe necesare transferului (prin
conjugare) – operonul "tra"
o Alte gene, care au expresia fenotipică în puterea patogenă sau în capacitatea
dezvoltării unor noi căi metabolice.
46
Figura nr.17 - Plasmide
Numărul este dependent de specia bacteriană şi de tipul de plasmidă, dar este întotdeauna
stabil pentru o plasmidă dată. În general :
o Plasmidele mari conjugative – sunt prezente într-un număr mic de copii/celulă (1-3)
o Plasmidele mici neconjugative – sunt prezente în numeroase copii (10-60)
Plasmidele F (de fertilitate) sunt importante pentru procesul de conjugare bacteriană
Plasmidele R (de rezistenţă la chimioterapice) conţin gene codante pentru enzime ce pot
distruge sau modifica chimioterapicele:
o Sunt prezente în citoplasmă
o Pot fi
Conjugative (care conţin operonul "tra")
Neconjugative (fără operonul "tra")
o Conţin:
Factorul R de transfer al rezistenţei
Determinanţii de rezistenţă ( r ) = 2-7 gene.
Factorul R prezintă o importanţă medicală majoră în transmiterea
rezistenţei multiple la chimioterapice, într-o populaţie bacteriană ( 90 %
din cazurile de rezistenţă la chimioterapice a bacteriilor Gram negative
sunt datorate factorului R).
Plasmidele R sunt responsabile şi de rezistenţa la sărurile metalelor grele
şi a altor toxice.
Bacteriofagii sunt virusuri ale bacteriilor. Produc liza celulelor bacteriene, de unde provine
şi denumirea lor.
Liza bacteriilor "in vitro" poate fi evidenţiată la culturi în medii lichide şi pe medii solide.
o Medii lichide – dacă la o cultură bacteriană ( exemplu E. coli) se adaugă un fag faţă
de care tulpina respectivă este sensibilă, se va putea observa, în decurs de câteva ore
că mediul de cultură iniţial tulbure, se clarifică (prin liza celulelor bacteriene)
o Medii solide – în tehnica spotului de bacteriofagie. Se însămânţează "în pânză"
suprafaţa mediului de cultură dintr-o placă Petri, cu o cultură bacteriană (exemplu
E. coli). După uscarea suprafeţei mediului, se depune o picătură dintr-un preparat
fagic (la care tulpina de E. coli este sensibilă) şi placa se incubează 18h la 37ºC. Se
constată dezvoltarea culturii bacteriene pe toată suprafaţa mediului, cu excepţia
locului în care s-a depus preparatul fagic, unde cultura bacteriană nu se dezvoltă.
Explicaţia constă în faptul că celulele bacteriene au fost lizate.
În momentul în care un bacteriofag infectează o celulă bacteriană, infecţia poate evolua în
două moduri distincte:
o Infecţia litică – dată de bacteriofagii virulenţi (cu liză celulară)
o Infecţia lizogenă – dată de bacteriofagii temperaţi.
Bacteriofagii temperaţi se pot integra în genomul bacterian (lizogenie). Funcţiile vegetative
sunt represate, iar genomul fagic (profagul) va fi transmis vertical (în descendenţă) la
celulele fiice în cursul procesului de diviziune.
Unii profagi (exemplu λ la E. coli) sunt inseraţi în cromozomul bacterian, alţii sunt prezenţi
în citoplasma celulelor (exemplu P1 la E. coli).
Marea majoritatea a fagilor, care s-au stabilit într-o anumită bacterie, au pierdut genele
necesare replicării vegetative care sunt necesare pentru inducerea ciclului litic. Aceştia sunt
fagii defectivi sau criptici.
Achiziţia unui profag de către o bacterie, se face prin fenomenul de transducţie.
Fagii integraţi se comportă ca şi secvenţe normale de ADN ale gazdei şi este dificil să fie
recunoscută originea fagică a unor gene bacteriene.
De exemplu, la Corynebacterium diphteriae(agentul etiologic al difteriei), gena codantă pentru
toxina difterică, principalul factor de patogenitate, este de natură fagică (gena tox+); antigenele
de suprafaţă de la Salmonella sunt codate de secvenţe fagice.
S-a demonstrat pe genomuri bacteriene că ADN-ul de origine fagică reprezintă între 1-5 %
din ADN-ul total.
Este clar că achiziţia unui profag conferă o informaţie genetică nouă.
48
o La extremităţi se găsesc două secvenţe scurte orientate în sens invers (IR – inverted
repeats); repetarea inversă este necesară pentru interacţiunea cu ADN- ul ţintă.
o Între cele două secvenţe IR se găseşte o singură genă codantă pentru transpozază
Numărul secvenţelor de inserţie prezente la o bacterie este foarte variabil : de la una
singură la câteva sute.
Secvenţele de inserţie nu sunt capabile să confere caractere fenotipice particulare, însă
marea lor mobilitate le permite să se insere într-o regiune codantă şi să conducă astfel la
apariţia mutaţiilor.
În cursul fenomenului de recombinare omoloagă secvenţele de nucleotide, care sunt
cuprinse între două secvenţe de inserţie, pot suferi inversii sau deleţii. Sunt implicate în
variabilitatea genetică.
49
o Bacteriofagii transpozabili –
sunt fagi temperaţi care utilizează transpoziţia pentru a se putea integra în
cromozomul celulei gazdă (în vederea replicării)
conţin o transpozază şi o proteină care le permite interacţiunea cu ADN-ul
gazdei în locul secvenţelor repetate invers (IR).
3.2.6. INTEGRONII
Sunt elemente genetice care conţin o secvenţă de integrare situs specifică (attl) şi o genă
codantă pentru integrază (int I), care permite integrarea prin recombinare situs specifică într-un
replicon.
Sistemul attl-int I este asociat cu secvenţe de ADN care formează mai multe casete
genetice. O casetă este formată din 500-1000 perechi de baze, formată dintr-o singură genă
asociată unei secvenţe de recombinare omoloagă denumită element de 59 perechi de baze (pb) –
pornind de la dimensiune.
După integrare, o nouă casetă se poate asocia integronului, prin recombinarea cu elemente
de 59 pb. Casetele sunt codante pentru rezistenţă la chimioterapice.
Practic integronii reprezintă sisteme de captură pentru noi casete de rezistenţă (localizate pe
transpozoni sau plasmide). Sunt caracteristici în principal bacteriilor Gram negative.
3.3. MUTAŢIILE
Mutaţiile reprezintă modificări care apar în secvenţa de nuclotide din ADN-ul bacterian
(cromozomial sau extracromozomial) şi care determină sau nu o modificare în fenotipul bacteriei.
Aceste modificări sunt transmisibile în descendenţă.
În practică însă se vorbeşte despre bacterii mutante, doar în prezenţa unei expresii
fenotipice sau altfel spus dacă modificarea apărută în genom se acompaniază şi de modificări
detectabile ale comportamentului bacteriei.
Prin opoziţie cu bacteria mutantă, o bacterie este definită ca fiind de "tip sălbatic", când toate
proprietăţile celulei se regăsesc în mod natural în specia respectivă (exemplu; E. coli – mutant
rezistent la streptomicină, în timp ce E. coli sălbatic este sensibil la streptomicină).
51
Substituţiile pot conduce la mutaţii:
- cu sens greşit
- nonsens.
o Mutaţiile cu sens greşit: un aminoacid este diferit de aminoacidul "sălbatic", iar
polipeptidul format este "pseudosălbatic", funcţia sa fiind foarte aproape de funcţia
normală. Câteodată însă polipeptidul poate fi parţial sau total inactiv.
o Mutaţiile non sens: în urma substituţiei de baze se formează un codon stop ( UAG,
UAA, UGA) care nu se traduce, dar care determină însă terminarea polipeptidului.
Rezultă în acest fel o proteină incompletă care de obicei este lipsită de capătul
carboxilic. O mutaţie nonsens într-un operon policistronic poate să afecteze pe lângă
operonul mut şi gene aflate la distanţă (efectul polar al mutaţiei). O terminare
prematură a transcripţiei poate inhiba producerea (distală) a mARN.
Exemplu :
52
Secvenţele de ADN pot suferi însă . deleţie, inserţie, duplicare, multiplicare, inversarea
sensului. Rearanjarea se face cu ajutorul elementelor genetice mobile ( SI, Tn,
bacteriofagul Mu –mutator-) care pot să se mute dintr-un loc în altul pe acelaşi replicon
sau pe alţi repliconi.
Inserţia unui fragment de ADN conduce la mutante nule, cu inactivarea unei gene. În
aceste cazuri o reversmutaţie care permite revenirea la fenotipul sălbatic, este în fapt o
mutaţie nouă – mutaţie supresivă ( şi putem vorbi despre o reversmutaţie adevărată).
3.3.2.3. MUTAGENII
Frecvenţa mutaţilor poate fi considerabil mărită prin utilizarea unor agenţi mutageni (fizici,
chimici, biologici).
Mutageni fizici :
o Radiaţiile UV cu λ de 260 nm – deformează molecula de ADN şi au acţiune letală.
o Radiaţiile ionizante ( X, alfa, beta, gamma) sunt letale, mutagene şi cancerigene.
( rupturi mono sau bicatenare, deschiderea ciclului bazelor azotate din ADN)
Pot să acţioneze şi indirect , prin formarea de H2O2 sau radicali liberi foarte activi.
Mutageni chimici :
o Acidul nitros – desaminează citozina, guanina, adenina şi perturbă replicarea prin
alterarea legăturilor de hidrogen.
o Agenţii alchilanţi – determină adiţia preferenţială pe bazele azotate a grupărilor
alifatice ( R-CH2-CH3).
Mutageni biologici = elemente genetice mobile.
Aplicaţii practice : testul Ames, test de scurtă durată care foloseşte tulpini de Salmonella
typhimurium auxotrofe pentru histidină, folosit pentru determinarea genotoxicităţii diferiţilor
compuşi chimici.
Se realizează cu ajutorul unor mecanisme care pot transfera un fragment de ADN de altă
origine, într-o celulă bacteriană.
Aceste mecanisme sunt :
Transformarea
Transducţia
Conjugarea
Transpoziţia
3.4.1. TRANSFORMAREA
Reprezintă procesul prin care un fragment de ADN liber aflat în soluţie este transferat între
două bacterii (donatoare şi receptoare).
Transferul ADN-ului poate fi :
- natural (activ şi specific)
- artificial (pasiv şi nespecific).
Procesul se referă la extragerea din bacteria donatoare a unui fragment de ADN
cromozomial şi introducerea sa într-o bacterie receptoare şi integrarea lui în cromozom (fenomenul
a fost descoperit în 1928 de către Griffith care a folosit tulpini de pneumococ pe care le-a inoculat
la şoarece).
Streptococcus pneumonie se poate prezenta în forma S şi în forma R :
o forma S – colonii netede (smooth) corespunzătoare tulpinilor capsulate şi virulente
o forma R – colonii rugoase (rough) corespunzătoare tulpinilor necapsulate şi
nevirulente.
53
o Pneumococii S omorâţi prin acţiunea căldurii îşi pierd puterea patogenă.
o Dacă se amestecă pneumococi S omorâţi prin căldură cu pneumococi R vii şi se
inoculează la şoarece, animalul moare şi din sângele său se pot izola pneumococi vii
de tip S.
o Se concluzionează că pneumococii S conţin un principiu transformant care modifică
bacteriile R în S
o În 1944 – Avery a demonstrat că acest principiu transformant este ADN-ul (întrucât
în prezenţa DNA –zei fenomenul de transformare nu se mai produce).
o Procesul de transformare implică asigurarea câtorva condiţii :
ADN transformat să fie de minimum 5X106dal şi obligatoriu bictenar
Toate caracteristicile genetice (înscrise în cromozom ) să fie transferabile.
Bacteria receptoare să se găsească într- o stare de competenţă (la sfârşitul
fazei de creştere logaritmică).
o Transformarea naturală – se întâlneşte şi la alte bacterii : Bacillus subtilis, Neisseria
gonorhoeae şi Neisseria meningithidis, Haemophillus influenzae
o Transformarea artificială – este o tehnică care permite transferul diferitelor tipuri de
ADN dublu catenar(plasmide purtătoare de gene bacteriene-, ADN de la animale
sau vegetale), la bacterii care în mod natural nu sunt transformabile (E.coli), celulele
pot fi aduse în stare de competenţă prin introducerea în medii bogate în calciu şi
apoi supunându-le la un şoc termic.
3.4.2. TRANSDUCŢIA
Constă în transferul de gene de la o bacterie donatoare, la una receptoare prin intermediul
unui bacteriofag (fag transductor).
Procesul a fost descris atât la bacteriile Gram pozitive, cât şi la cele Gram negative.
Acest proces este un transfer intraspecific pentru că bacteriofagii au o specificitate de gazdă
restrânsă şi acest fapt permite doar transferul intraspecie.
Transducţia poate fi :
- generalizată (nespecifică)
- localizată (specifică)
Transducţia generalizată:
- poate interesa orice regiune din ADN-ul cromozomial
- este realizată de fagi virulenţi care desfăşoară un ciclu litic
- fagii (când se eliberează din celula gazdă) încorporează în locul ADN-ului viral un
fragment de ADN bacterian (oricare ar fi el)
- introdus apoi într-o bacterie sensibilă fragmentul de ADN bacterian are două posibilităţi
:
integrarea (prin recombinare omoloagă) şi implicit transmiterea în
descendenţă
nu se integrează, nu se replică (nu se transmite în descendenţă) şi în
succesiunea generaţiilor materialul genetic se diluează, până când se pierde
complet (transducţia abortivă).
Transducţia localizată:
- se referă la transferul limitat al câtorva markeri genetici şi se face cu ajutorul unor fagi
temperaţi, cuprinzând regiuni mici de o parte şi alta a secvenţei de ataşare.
Exemplu : fagul λ de la E.coli se inserează întotdeauna între genele gal şi bio la
nivelul cromozomului ca şi profag, iar bacteria va fi lizogenizată; genele profagului
se transmit în descendenţă.
- când se declanşează ciclul litic (datorită unor factori de mediu ) fagul se excizează din
cromozomul bacterian. Rareori (10-6 celule) separarea ADN-ului fagic de cel
54
cromozomial se realizează cu un schimb de material genetic de aceeşi mărime (fie gena
gal, fie bio).
- Particula λ gal este o particulă diferită (nu mai poate produce descendenţi virulenţi)
- Particula λ bio nu mai poate produce ciclul lizogen, dar păstrează proprietatea de a
infecta celulele bacteriene, producând plaje de liză.
3.4.3. CONJUGAREA
Este un proces de transfer de material genetic (total sau parţial) în sens unic, de la o bacterie
donatoare la o bacterie receptoare, în cursul căreia este necesar să se realizeze un contact direct
între cele două celule (donatoare şi receptoare). Acest fenomen a fost evidenţiat de către Lederberg
şi Tatum în 1946.
Transferul este posibil după formarea perechilor (donator-receptor). Un rol important în
contactul dintre cele două celule îl joacă pilii sexuali, care recunosc prin extremităţile lor zonele de
contact ale bacteriilor receptoare, se fixează şi apoi se retractează astfel încât cele două celule
ajung în contact.
Transferul depinde de factorul F (plasmidic) care permite sinteza pililor sexuali la bacteria
donatoare (F+). Factorul F se comportă ca o plasmidă capabilă să se replice liber în citoplasma
celulei.
Conjugarea între celule F+ şi F-:
- după clivajul enzimatic al ADN-ului plasmidic F, una dintre catene este transferată prin
puntea citoplasmatică în celula receptoare F-.
- procesul este completat prin sinteza unei catene complementare, pentru refacerea ADN-
ului dublu catenar al plasmidei F (atât în celula donatoare cât şi în cea receptoare)
- la sfârşitul procesului celulele F- devin F+, iar celula F+ rămâne F+.
Conjugarea între celulele Hfr şi celulele F-:
- plasmida F poate să aibă şi un comportament epizomal şi să se integreze la nivelul
secvenţelor de inserţie în cromozomul celulei donatoare care devine astfel Hfr (hight
frequency of recombination).
- Cromozomul se deschide la nivelul factorului Hfr care rămâne localizat la extremitatea
posterioară.
- Transferul este orientat şi progresiv. Începe prin ADN-ul bacterian şi se termină cu
factorul F (dacă conjugarea nu este întreruptă).
- Procesul durează mai mult timp aşa încât evenimentul este foarte rar, datorită fragilităţii
punţilor de legătură dintre celule. Faptul face ca în general bacteria receptoare să
rămână F-.
55
Figura nr.22 – Conjugarea bacteriană
3.4.4. TRANSPOZIŢIA
Este un mecanism prin care un fragment de ADN dublu catenar (transpozon) care se găseşte
într-un anumit loc dintr-un replicon (cromozom sau plasmidă), poate să se deplaseze şi să se
integreze într-un alt loc pe acelaşi replicon sau pe un alt replicon.
Este o recombinare ilegitimă pentru că nu reclamă omologie genetică dintre transpozon şi
locul în care el se integrează.
Transpoziţia intervine în diseminarea genelor de rezistenţă la chimioterapice, dar şi a altor
gene cum sunt de exemplu cele responsabile de virulenţă.
Anumiţi transpozoni sunt utilizaţi în genetică drept "unelte" de mutageneză (produc mutaţii
prin inserţie).
56
CAPITOLUL 4. RELAŢII ECOLOGICE ALE
MICROORGANISMELOR ŞI SĂNĂTATEA UMANĂ
Microorganismele sunt foarte răspândite în natură (ape, sol, alimente, suprafaţa dar şi
interiorul organismului uman şi animal) şi joacă un rol deosebit de important în existenţa şi
desfăşurarea vieţii pe întreg globul terestru.
Prezenţa ubiquitară a microorganismelor determină stabilirea unor relaţii permanente ale
acestora cu factorii de mediu şi cu alte organisme vii.
Bacteriile, patogene pentru om, sunt reprezentate doar prin câteva sute de specii, bacteriile
care pot fi potenţial întâlnite la om însă sunt reprezentate prin câteva mii de specii (oricum însă
acest număr reprezintă un foarte mic procent din numărul total al speciilor bacteriene existente în
natură).
În mod natural, microorganismele nu trăiesc ca şi specii izolate. Ele formează amestecuri de
populaţii bacteriene (microbiocenoze) care se găsesc într-un echilibru dinamic.
Trebuie subliniat faptul că la naştere noul-născut este steril. Se "contaminează" cu
microorganismele prezente pe filiera pelvigenitală maternă, dar în condiţii de igienă precară şi cu
microorganismele din ambiental. Bacteriile se fixează în toate locurile care le sunt accesibile :
piele, sfera ORL (oro şi rinofaringe, ureche, laringe), cavitate bucală şi de aici pe întregul tract
digestiv, sfera urogenitală. Această colonizare va persista toată viaţa.
Deoarece omul face parte din ecosistemul natural, el însuşi reprezintă un ecosistem pentru
microorganismele pentru care este gazdă.
57
4.2. RELAŢIILE MICROORGANISM – GAZDĂ
Pot fi relaţii de :
Simbioză – este o relaţie care poate să îmbrace mai multe aspecte :
o Endosimbioză (pentru microorganismele care sunt prezente în interiorul gazdei)
o Ectosimbioză (pentru microorganismele care rămân externe)
o Saprofite (bacteriile care tranzitează gazda fără să producă nici un fel de efecte)
o Comensalism – microorganismele care obţin avantaje de pe urma gazdei formează
grupul de microorganisme comensale
Comensalul nu este în mod direct dependent de metabolismul gazdei şi nici nu-i produce
efecte nocive (din contră comensalul poate fi benefic pentru gazdă)
o Oportunism – când gazda nu mai reuşeşte să deţină controlul asupra comensalilor,
anumite microorganisme din grupul menţionat dezvoltă o putere patogenă în
detrimentul gazdei.
o Parazitism – când microorganismul determină acţiuni nocive asupra gazdei.
Microorganismele parazite pot fi :
Ectoparaziţi (trăiesc pe suprafaţa gazdei)
Endoparaziţi (trăiesc în interiorul gazdei)
Paraziţii intracelulari (trăiesc în interiorul celulelor gazdei)
Când microorganismul parazit se multiplică pe sau în interiorul gazdei, aceasta va suferi un
proces denumit infecţie.
Infecţia este un aspect al relaţiilor care se stabilesc între microorganisme şi organismul
uman sau animal. Apare ca rezultat al conflictului dintre microorganismele patogene şi organismul
uman, în care microorganismele patogene acţionează prin factorii de patogenitate structurali sau
produşi ai metabolismului bacterian, iar organismul uman (animal) se opune procesului infecţios
prin mecanismul de rezistenţă naturală şi imunitate dobândită.
TEGUMENTARĂ :
Staphylococcus epidermidis
Staphylococcus aureus ( foarte rar şi doar un număr mic de celule)
Micrococcus spp.
Neisseria spp. (comensale - N. sicca. N. flava)
Streptococi α hemolitici şi nehemolitici
Corynebacterium spp. (comensale – C. hoffmani)
Propionibacterium spp.
Peptostreptococcus spp.
Altele (exemplu: Acinetobacter)
BUCALĂ:
Va fi prezentată detaliat la capitolul "Microbiologia cavităţii bucale"
58
Corynebacterium spp. (comensale)
Fusobacterium spp.
Prevotella spp.
Coci anaerobi
Fungi
Spirochete
INTESTINALĂ ŞI RECTALĂ :
Escherichia coli, Klebsiella, Proteus şi alte Enterobacteriaceae (excepţie făcând speciile
patogene)
Bacili Gram negativi glucozo-nefermentativi (Pseudomonas şi alţii)
Streptococi de grup D şi enterococi
Staphylococcus epidermidis ( prezent şi în rect)
Alţi streptococi α hemolitici şi nehemolitici
Bacterii anaerobe (foarte numeroase specii)
Corynebacterium spp (comensale)
Fungi
GENITALĂ :
Corynebacterium spp. (comensale)
Lactobacillus spp. (anaerobe-aerotolerante = bacil Doderlein)
Neisseria spp. (comensale)
Streptococi α hemolitici şi nehemolitici
Staphylococcus epidermidis şi Enterobacteriaceae,enterococi,fungi asociaţi
Bacterii anaerobe – Prevotella, Peptostreptococcus spp., Clostridium spp.
La nivel :
Tegumentar :
o Descuamarea celulelor epiteliale cheratinizate
o Uscăciunea pielii
o Aciditatea (pH 5-6)
o Filmul protector format de sebum
Ocular – prezenţa lizozimului în secreţia lacrimală
Cavităţii bucale:
o Pasajul mecanic spre stomac
o Descuamarea continuă a celulelor epiteliale
o Prezenţa lizozimului, peroxidazei, mieloperoxidazei şi lactoferinei
o Antrenarea de către salivă a microorganismelor spre stomac
o Eliminarea externă prin strănut, tuse (mecanică)
Arborelui traheo-bronşic:
o Mişcările cililor
o Prezenţa mucusului pe suprafaţa epiteliului respirator
Stomacului :
o Aciditatea sucului gastric
o Enzimele
o Mucusul
59
Duodenului :
o Sucul gastric în amestec cu secreţia biliară şi pancreatică
Jejunului şi ileonului :
o Prezenţa mucusului
o pH-ul alcalin
o IgA secretorii
Colonului :
o Mucusul
o pH-ul alcalin
o Ig A secretorii
Tubului digestiv (per ansamblu) – peristaltismul
Uretră şi vezică urinară :
o Acţiunea mecanică (de spălare) a jetului urinar
o Ig A secretorii
Vagin şi col uterin :
o Glicogenul
o pH-ul
4.5. INFECŢIA
60
EVOLUŢIA STADIALĂ :
Boala infecţioasă parcurge mai multe etape ce corespund cu localizarea agentului etiologic
şi acţiunile sale :
o Incubaţia- este perioada de timp care trece de la pătrunderea agentului infecţios în
organism până la apariţia primelor semne de boală.
Are o durată variabilă:
- de la câteva ore (toxiinfecţia stafilococică)
- până la câţiva ani (lepră).
o Debutul – este momentul în care apar primele semne clinice de boală
poate fi :
- brusc
- insidios
o Perioada de stare – perioada în care apar semnele caracteristice (tabloul clinic al
infecţiei)
Durată variabilă
o Perioada terminală – direcţii posibile :
vindecare(precedată de convalescenţă cu durată variabilă)
- dispar leziunile morfofuncţionale
portaj (agentul infecţios rămâne cantonat în organism)
exitus (mai rar, dar posibil şi sfârşitul letal)
FEBRA :
Valori ale temperaturii peste 37ºC atrag atenţia asupra unui posibil proces infecţios ( 37-38
ºC = subfebrilităţi: peste 38ºC= febra)
Lipsa febrei nu exclude infecţia
Prezenţa febrei nu defineşte infecţia pentru că poate fi datorată şi altor cauze (exemplu:
destrucţii tisulare extinse).
MODIFICĂRILE SANGUINE
MECANISMUL DE TRANSMITERE
Vizează :
Poarta de intrare (aceeaşi pentru o anumită infecţie)
Calea de eliminare poate fi :
o Identică cu poarta de intrare
o Diferită de poarta de intrare
61
Calea de transmitere – vehicularea agenţilor infecţioşi de la o cale de eliminare la o poartă
de intrare nouă, poate fi :
o Un factor de mediu:
Apă
Aer
Sol
Alimente
Obiecte contaminate
Vectori (insecte)
o Contactul direct (interuman).
5.1. GENERALITĂŢI
62
o Unii sunt prezenţi la majoritatea bacteriilor (exemplu: adezinele bacteriene)
o Alţii sunt prezenţi la puţine specii (în general este vorba de protein-enzime)
Prezintă diferenţe majore la nivel molecular.
Sunt câştigaţi prin mecanisme genetice de transfer şi grupaţi în aşa numitele "insule de
patogenitate" (regiuni ale cromozomului bacterian sau ale unor plasmide).
Clasificarea se face în :
- adezine
- invazine
- agresine
- toxine.
63
Procesul de colonizare, întâlnit la bacteriile patogene, este posibil doar cu ajutorul
strategiilor care le permit să scape de factorii de apărare ai gazdei :
Bacteriocinele (substanţe inhibitorii) – permit patogenilor să scape de bariera bacteriilor
comensale.
Captarea fierului:
o Cu receptori de suprafaţă (Haemophilus)
o Secreţia sideroforilor (Enterobacteriaceae, Neisseria)
Producerea de Ig A proteaze (scindează IgA secretorii), exemplu: Neisseria gonorhoeae
Producerea constantă a adezinelor nefilamentoase.
5.2.2. INVAZINELE
Sunt factori care permit invadarea organismului de către agenţi infecţioşi, pătrunderea şi
multiplicarea în ţesuturi şi răspândirea în organismul gazdei până la generalizare.
Unele bacterii sunt:
Paraziţi intracelulari obligatorii (Rickettsia, Chlamydia, Bartonella)
Paraziţi intracelulari facultativi (Shigella spp., Listeria monocytogenes, Legionella
pneumophilla, E. coli enteroinvaziv –EIEC)
Invazinele sunt enzime sau precursori de enzime: colagenaza, hialuronidaza, fibrinolizine,
lipaze, proteaze, nucleaze, leucocidine, catalaze, peroxidaze.
5.2.3. AGRESINELE
Se pot grupa în :
- endotoxine.
- exotoxine.
64
5.2.4.1. ENDOTOXINELE
Pot fi eliberate din celulă prin :
- distrugerea celulei bacteriene
- extracţie chimică
Sunt lipopolizaharide prezente în peretele celular la bacteriile Gram negative şi sunt
codificate de gene cromozomiale.
Acţiunea lor se manifestă la doza de ordinul mg:
- NU induc sinteza de anticorpi neutralizanţi
- NU se pot transforma în anatoxine.
Toate exercită aceleaşi efecte biologice :
Febra – prin eliberarea din macrofag a pirogenului endogen care acţionează pe centrii
termoreglării din hipotalamus.
Vasodilataţie periferică
Coagulare intravasculară diseminată (prin activarea factorului Hageman).
Activarea macrofagelor (cu creşterea capacităţii lor fagocitare)
Activarea limfocitelor B (cu accelerarea producerii de Ig anticorpi).
5.2.4.2. EXOTOXINELE
Pentru unele specii bacteriene, pot să reprezinte unicul factor de patogenitate responsabil de
simptomatologia bolii, în timp ce pentru alte specii bacteriene există o acţiune sinergică a mai
multor toxine şi enzime hidrolitice, iar pentru altele datorită diversităţii factorilor de virulenţă este
dificil să-i fie atribuită fiecărei toxine un rol precis în patologie.
Exotoxinele sunt "eliberate" de către bacterii Gram pozitive şi Gram negative.
Sunt polipeptide cu o toxicitate foarte mare, doza letală fiind de ordinul μg.
Sunt puternic antigenice şi determină sinteza de anticorpi neutralizanţi (antitoxine).
Pot fi transformate în anatoxine (toxoizi) care pot fi utilizate în profilaxie sub formă de
vaccinuri pentru că sunt lipsite de toxicitate, dar păstrează antigenicitatea.
Genele care codifică sinteza exotoxinelor sunt plasmidice sau fagice.
Mecanismele de acţiune sunt specifice.
Deşi, clasic sunt etichetate ca şi"exotoxine", trebuie avut în vedere faptul că unele sunt
eliberate în mediu în cursul fazei de multiplicare exponenţială, altele sunt eliberate diferit, iar altele
rămân localizate în spaţiul periplasmic sau în citoplasmă şi pot fi eliberate numai prin disruperea
celulelor bacteriene.
Datorită acestui fapt pare mai corect să se utilizeze termenul de toxine de natură proteică (decât de
exotoxine).
65
Unele formează pori şi sunt produse de către bacterii sub forma monomerilor hidrosolubili.
După recunoaşterea receptorului celular, adoptă o organizare oligomerică care favorizează inserţia
în membrană şi formarea porilor.
Au fost descrise ca fiind hemolizine, datorită acţiunii asupra membranei eritrocitare, fără
participare directă la procesul infecţios.
Permeabilitatea celulară pe care o realizează este independentă de liza celulară:
- inhibă funcţionarea fagocitelor
- activează proteazele.
5.2.4.2.3.3. GLUCOZIL-TRANSFERAZE
Toxinele de 308 Kdal şi respectiv 270 Kdal produse de Clostridium dificile (care produce
colite psudomembranoase) produc dezagregarea mcrofilamentelor de actină a celulelor epiteliale.
Un mănunchi de filamente de actină prezent la polul apical al enterocitului controlează
permeabilitatea joncţiunilor ce există între celulele epiteliului intestinal.
Toxinele A şi B produc o hiperpermeabilitate paracelulară, inactivând proteinele G (Rho, Rac,
CDc42) prin glicozilare.
Inactivarea Rho determină deschiderea paracelulară, declanşarea diareei şi exudatul inflamator.
67
5.2.4.2.3.4. METALOPROTEAZELE (ZN)
TOXINA TETANICĂ
Recunoaşte gangliozidele GT1 şi GD1b ale fibrelor presinaptice din terminaţiile nervoase
periferice, care operează transportul axional retrograd al toxinei, iar efectul este conducerea toxinei
în sistemul nervos central.
Toxina tetanică blochează eliberarea neurotransmiţătorilor inhibitori (GABA ergici şi Glycin
ergici) şi inhibă fuziunea veziculelor purtătoare acetilcolină, provocând apariţia spasmelor.
Toxina tetanică, ca şi metaloprotează Zn dependentă clivează sinapto-bravina, o proteină din
membrana veziculelor neurotransmiţătorilor.
TOXINA BOTULINICĂ
Inhibă funcţionarea fibrelor nervoase periferice colinergice care inervează muşchii
scheletici. Se instalează o paralizie flască. Mecanismul de acţiune al toxinelor (A,B,C,D,F,G) de la
Clostridium botulinum este asemănător cu toxina tetanică.
Toxinele se fixează pe gangliozidele GD1b din neuronii motori ai muşchilor striaţi, neuronii
simpatici şi parasimpatici. Aceste proteine de fuziune implicate în exocitoză sunt ţinta de acţiune a
toxinelor care determină proteoliza sinaptobrevinei şi SNAP25 sintaxinei din membrana
veziculelor neurotransmiţătorilor (B,D,F,G –sinaptobrevina; A,B,C –SNAP 25 şi sintaxinei).
Proteinele inhibă fuziunea veziculelor (cu acetilcolină) care îndeplinesc un rol important în
neurosecreţie şi în traficul veziculelor în celule.
Bacillus anthracis produce peptide toxice care recunosc receptorii exprimaţi pe suprafaţa
membranei citoplasmatice la celulele eucariote.
Antigenul protector (PA) formează un heptamer capabil să transloce activităţile enzimatice ale
factorului edemaţiant (EF) şi factorului letal (LF). Activitatea adenilatciclazică aparţine factorului
edemaţiant.
Bordetella pertusis secretă o adenilat ciclază care creşte nivelul intracelular al cAMP.
Toxina inhibă fagocitoza, precum şi producerea radicalilor liberi de către macrofage.
6.1. GENERALITĂŢI
68
Chimioterapicele antibacteriene = sunt produşi de sinteză sau derivaţi semisintetici
(preparaţi prin modificări chimice ale unor produse de bază naturale) cu acţiune antibacteriană.
Uzual se foloseşte termenul de chimioterapic (care include convenţional şi termenul de antibiotic).
Chimioterapicele antibacteriene nu sunt active asupra tuturor speciilor bacteriene. Totuşi, unele
dintre ele pot să fie active pe un număr mare de bacterii Gram pozitive şi Gram negative: au un
spectru larg (de acţiune). Dimpotrivă, altele au o acţiune limitată la câteva bacterii: sunt
chimioterapice cu spectru restrâns.
! Spectrul de acţiune al unui chimioterapic este mai mult o noţiune teoretică, pentru că din
punct de vedere practic, există suficiente tulpini "sălbatice" care pot fi rezistente faţă de
chimioterapicele pentru care, teoretic, specia căreia îi aparţin manifestă o evidentă sensibilitate.
Diferitele modificări genetice pot să antreneze o rezistenţă dobândită a unor tulpini
bacteriene, limitând astfel spectrul iniţial.
Chimioterapicele acţionează după principiul toxicităţii selective (prin inhibiţia specifică a
unor căi metabolice), fără ca să producă vreun efect nefavorabil în organismul uman sau animal.
Unele chimioterapice sunt:
Bacteriostatice (împiedică multiplicarea bacteriilor)
Bactericide (omoară bacteriile).
Măsura activităţii chimioterapicelor poate fi exprimată prin :
Concentraţia minimă inhibitorie (CMI) = cea mai mică concentraţie de chimioterapic care
inhibă multiplicarea unei bacterii date.
Concentraţia minimă bactericidă (CMB) = cea mai mică concentraţie de chimioterapic,
capabilă să omoare bacteria dată.
Clasificarea chimioterapicelor se face în :
Familii – diferenţiabile după spectrul lor de activitate
Grupe – diferă prin proprietăţile farmacologice pentru că activitatea antibacteriană
(in vitro) este identică.
Subgrupe
Alţi agenţi cu acţiune antibacteriană sunt :
Antiseptice (uz extern)
Dezinfectante (suprafeţe)
Aceşti agenţi, spre deosebire de chimioterapice, nu prezintă toxicitate selectivă.
69
Penicilinele retard (intramusculare) – procain penicilina, benzathin
penicilina
Penicilinele M (antistafilococice – nu sunt inactivate de penicilinaze):
o Meticilina (Flabeline) inactivă per os
o Oxacilina (Bristopen)
o Cloxacilina (Cloxypen)
o Dicloxacilina (Diclocyl) sunt active per os.
Penicilina A – pentru coci şi bacili Gram pozitivi şi Gram negativi care însă nu produc
penicilinaze, ce o inactivează.
Aminopeniciline:
o Ampicilina
o Amoxicilina (Clamoxyl, Bristamax)
Se administrează – per os, intramuscular.
Nu sunt active pe Pseudomonas.
Carboxipeniciline :
o Carbenicilină
o Ticarcilina
Spectru larg, care include şi tulpinile de Pseudomonas aeruginosa.
Inactive per os.
Ureidopeniciline :
o Azocilina
o Mezocilina
o Piperacilina
Spectru larg
Inactive per os.
Amidopeniciline
o Mecilinam (activ per os)
Active pe bacili Gram negativi.
Inhibitorii de beta lactamaze :
o Manifestă o slabă activitate antibacteriană şi datorită acestui fapt sunt
utilizaţi în asociere cu alte beta-lactamine:
Sulbactam
Tazobactam
2. PENEMI – se deosebesc de penami prin prezenţa unei duble legături într-un ciclu adiacent.
AZTHREONAM:
o Spectru restrâns la bacterii Gram negative aerobe (inclusiv Pseudomonas
aeruginosa)
o Rezistente la beta-lactamaze.
71
Efectele secundare:
o Posibile accidente alergice ( de la erupţie de tip urticarian, până la şoc
anafilactic).
Sunt :
Chimioterapice bactericide, cu spectru larg de acţiune, care însă nu include bacteriile
anaerobe şi nici streptococii.
Formate din una sau mai multe cicluri glicozidice, legate de un aminociclitol.
6.2.3. TETRACICLINE
Sunt chimioterapice bacteriostatice, cu spectru larg, care include atât bacterii Gram
pozitive, cât şi Gram negative. Sunt active de asemenea pe rickettsii, chlamidii şi mycoplasme.
Reprezentanţii:
Tetraciclina
Oxytetraciclina (Terramicina)
Clortetraciclina (Aureomicina)
Doxiciclina (Vibramicina)
Minociclina (Minocine)
Se administrează per os. Depăşesc greu bariera hemato-encefalică, dar realizează o bună
concentraţie intracelulară (care justifică administrarea în infecţiile produse de Rickettsia şi
Chlamidia)
Pot să aibă efecte teratogene şi este contraindicată administrarea lor la femeia gravidă, nu se
administrează nici la copii sub 8 ani.
Alte efecte adverse :
Tulburări gastro-intestinale
Coloraţia galbenă a dinţilor (nu se administrează la copii în perioada de mineralizare
a dinţilor).
Acţionează inhibând sinteza proteică : se leagă de subunitatea ribozomală 30S.
72
6.2.4. FENICOLI
Sunt chimioterapice cu spectru larg.
Cloramfenicolul s-a obţinut iniţial ca un produs al unei specii de Streptomyces, însă astăzi este un
produs de sinteză la fel ca şi Tiamfenicol (derivatul său).
Se administrează :
- per os
- parenteral.
Se concentrează la nivelul ganglionilor mezenterici (justificare pentru administrarea în febrele tifo-
paratifoide) dar şi pasajul intrarahidian este crescut.
Manifestă toxicitate medulară (putând, foarte rar, să producă aplazie medulară).
Acţionează:
prin inhibarea sintezei proteice (prin legarea reversibilă la nivelul subunităţii
ribozomale 50S - blochează peptidiltransferaza şi în felul acesta elongarea lanţului
peptidic).
LINCOSAMIDELE:
Lincomicina
Clindamicina
Sunt chimioterapice active pe stafilococi şi bacterii strict anaerobe (Bacteroides)
Se administrează – per os.
Reacţiile adverse – constau în colite pseudomembranoase.
STREPTOGRAMINELE (SINERGISTINE)
Pristinamicina
Virginamicina
Sunt chimioterapice antistafilococice (spectru restrâns).
Acţionează (tot grupul MLS):
Prin blocarea sintezei proteice ( fixându-se pe subunitatea ribozomală 50S – rARN
23S şi blochează elongarea lanţului polipeptidic).
6.2.6. GLICOPEPTIDE
Vancomicina
Teicoplanina
73
Sunt chimioterapice active exclusiv pe bacteriile Gram pozitive, care acţionează bactericid
(însă lent).
Acţionează prin blocarea sintezei peptidoglicanului pentru că inhibă transglicozilarea-
transpeptidarea, formând complexe cu extremităţile peptidice D ALA – D ALA (ca şi urmare a
asemănărilor sterice).
6.2.7. POLIPEPTIDE
Bacitracina
Polimixinele :
o Polimixina B
o Polimixina E (Colistin)
Bacitracina :
- este un chimioterapic (antibiotic - polipeptid natural : Bacillus licheniformis) activ pe
bacteriile Gram pozitive. Acţionează bactericid şi se utilizează numai în aplicaţii locale.
- Mecanismul de acţiune se bazează pe formarea unor complexe echimoleculare cu
transportorul lipidic şi astfel împiedică defosforilarea şi regenerarea transportorului sub
formă activă.
Polimixinele:
- sunt polipeptide ciclice, sintetizate de o specie a genului Bacillus (Bacillus polymyxa);
chimioterapicele sunt obţinute prin semisinteză.
- Acţionează :
o Bactericid pe bacteriile Gram negative
o La nivelul membranei externe a peretelui celular (disociază dublul strat
fosfolipidic, cu dezorganizarea membranei şi permiţând astfel pierderea unor
constituenţi esenţiali pentru bacterie).
6.2.8. QUINOLONE
Sunt:
- Chimioterapice bactericide
- Subdivizate :
o Generaţia I-a – Acidul nalidixic
o Generaţia II-a (Fluoroquinolone):
Ofloxacin
Ciporfloxacin
Norfloxacin
Levofloxacin
Generaţia I-a :
- active pe bacilii Gram negativi
- indicate în infecţii urinare (însă se selecţionează rapid tulpini rezistente).
Generaţia II-a :
- sunt chimioterapice cu spectru larg
Administrarea per os.
Acţiunile adverse :
- vizează tulburările digestive, artralgii, mialgii.
- la copii pot antrena tulburări de creştere (nu se administrează).
Acţionează :
- inhibând :
o topoizomeraza II bacteriană
74
o ADN gyraza (topoizomeraza IV)
- bacteriostatic (inhibă relaxarea fragmentelor de ADN tăiate care rămân supraînfăşurate)
- bactericid (stabilizează scindarea ADN dublu catenar)
6.2.9. RIFAMICINE
Rifamicina :
- este un chimioterapic activ pe bacteriile Gram pozitive şi pe cocii Gram negativi
Rifampicina (Rifadin):
- este un chimioterapic cu spectru larg care include în plus şi bacilii Gram negativi
şi bacteriile anaerobe (Bacteroides) dar şi Brucella şi Legionella .
- acţionează şi ca tuberculostatic.
Mecanismul de acţiune : vizează blocarea sintezei mARN (prin fixarea pe ARN
polimeraza – ADN dependentă = transcriptaza).
6.2.10. NITROFURANI
Sunt :
- chimioterapice de sinteză cu spectru larg
- Nitrofurantoin, Hidroxi-metil-Nitrofurantoin – administrate per os în infecţii urinarea
dar care sunt inactive pe Pseudomonas aeruginosa, Proteus spp., Serratia spp.
- Furazolidon, Nifuroxazid (Ercefuril) – administrate per os în infecţiile digestive.
- Acţionează bacteriostatic, având ca ţintă de acţiune ADN-ul pe care-l fragmentează.
6.2.11. NITROIMIDAZOLI
Metronidazol
Tinidazol (Fasigyn)
Sunt :
-chimioterapice :
o antiparazitare (Trichomonas)
o active pe bacterii anaerobe Gram negative (Bacteroides, Fusobacterium,
Veillonella).
Administrare : per os sau parenteral
Acţionează :
- bactericid
- pe ADN producând secţionări ale catenelor şi desfăşurarea lor.
75
Trimetoprimul ( diaminopirimidină):
- acţionează :
o inhibând dihidrofolatreductazele bacteriene
o bacteriostatic
o cu spectru larg
o însă multe specii bacteriene prezintă o rezistenţă naturală.
În practica medicală sunt utilizate asocieri : sulfamide + diaminopirimidine.
Trimetoprim + Sulfamethoxazol = Biseptol / Cotrimoxazol.
Trimetoprim + Sulfadiazină = Antrima
Trimetoprim + Sulfamoxol = Supristol
Asocierile pot acţiona şi bactericid.
6.2.13.1. ANTITUBERCULOASE
Sunt chimioterapice cu spectru larg care se folosesc în tratamentul tuberculozei în asocieri de patru
şi trei chimioterapice.
Izoniazida (INH):
o hidrazida acidului izonicotinic
o inhibă sinteza acizilor micolici
o acţionează bactericid
Rifamicina – bactericid
Pirazinamida – mecanism asemănător INH
Ethambutol :
o inhibă fixarea acizilor micolici nou sintetizaţi, la nivelul peretelui celular
o bacteriostatic
Thiosemicarbazina – bacteriostatic
Streptomicina – bactericid.
6.2.13.2. FOSFOMICINA
Este:
-un chimioterapic cu spectru larg (Gram pozitive şi Gram negative).
-inhibitor al sintezei peptidoglicanului (inhibă prima reacţie din sinteza acestuia –
combinarea fosfoenolpiruvatului PEP cu UDP-N-acetilglucoamina, fiind un analog
structural al PEP, astfel încât se poate lega covalent şi ireversibil la enzima care
catalizează reacţia, piruvil-transferaza).
Acţiune bactericidă.
76
Figura nr. 23- Ţinta de acţiune a chimioterapicelor.
77
6.3.1. REZISTENŢA CROMOZOMIALĂ (PRIN MUTAŢIE)
Este :
- spontană
- rară
- interesează chimioterapicele (quinolone, rifamicine, acid fusidic, fosfomicina,
streptomicina, antituberculoase) cu o înaltă talie a mutaţiei.
- discontinuă (dar cu efecte variabile)
- specifică
- independentă (rezistenţa vizează un singur chimioterapic dintr-o singură familie).
Este singura modalitate de dobândire a rezistenţei la anumite chimioterapice (polimixine,
quinolone, nitrofurani) şi pentru anumite bacterii (Mycobacterium tuberculosis).
Pentru chimioterapicele cu înaltă talie a mutaţiei, riscul de eşec terapeutic poate fi uşor evitat, dacă
se folosesc asocierile de chimioterapice.
78
alterarea transportului activ transmembranar mutaţie
eflux activ mutaţie
reducerea permeabilităţii membranei externe mutaţie
TETRACICLINE sinteza unei proteine analoage factorilor de elongare achiziţia de gene
alterarea porinelor mutaţie
producerea unei oxido-reductaze NADPH-dependente achiziţia de gene
FENICOLI CAT (cloramfenicol acetil transferaza) achiziţie de gene
alterarea porinelor mutaţie
eflux activ mutaţie
MLS alterarea ţintei (rARN23S) mutaţie, achiziţie de gene
eflux activ mutaţie
enzime de modificare (esteraze, hidrolaze, achiziţia de gene
acetiltransferaze)
QUINOLONE alterarea ţintei (ADN-gyraza) mutaţie
alterarea porinelor mutaţie
eflux activ mutaţie
SULFAMIDE producerea unei ţinte : în exces, modificată, suplimentară mutaţie, achiziţie de gene
alterarea porinelor mutaţie
eflux activ mutaţie
hiperproducţia PABA mutaţie
TRIMETOPRIM producerea ţintei în exces mutaţie, achiziţia de gene
alterarea porinelor mutaţie
eflux activ mutaţie
RIFAMICINE alterarea ţintei (ARN polimeraza-ADN dependentă) mutaţie
NITROIMIDAZOLI sinteza unei nitroreductaze achiziţia de gene
absenţa nitroreducţiei intracelulare mutaţie
NITROFURANI absenţa nitroreducţiei intracelulare mutaţie
GLICOPEPTIDE sinteza unei ţinte modificate achiziţie de gene
FOSFOMICINĂ alterarea permeazelor mutaţie
alterarea ţintei (piruvil-transferaza) mutaţie
producerea de glutation-transferaza achiziţie de gene
ACID FUSIDIC alterarea ţintei mutaţie
formarea unui complex acid fusidic-cloramfenicol- achiziţie de gene
enzimă
79
CAPITOLUL 7. VIRUSOLOGIE GENERALĂ
Noţiunea de boală virală poate fi corelată cu secolul al XIX-lea, o perioadă în care Pasteur,
Ivanowski, Toeffler şi Frosh au atras atenţia cu privire la existenţa unor agenţi infecţioşi
"ultrafiltrabili" (traversau porii filtrelor de porţelan, capabile să reţină bacteriile), implicaţi în
producerea unor îmbolnăviri ale omului (rabia), vegetalelor (mozaicul tutunului) sau animalelor
(febra aftoasă). Astfel de agenţi infecţioşi nu puteau fi evidenţiaţi cu ajutorul microscopului optic.
Posibilităţile tehnice de a vizualiza astfel de entităţi (foarte mici) erau inexistente la vremea
respectivă şi din acest motiv activitatea patogenă a fost atribuită unui principiu denumit
"contagium vivum et fluidum" (Beijerinck), sau "contagium fluidum et inanimatum" (Bauer).
81
7.3.1.1. GENOMUL VIRUSURILOR CU ADN
Genomul ADN este în general dublu catenar (bicatenar), cu excepţia Parvoviridae care
prezintă un genom monocatenar. Tot de regulă este liniar; sunt prezente însă şi excepţii cum ar fi
cazul virusului hepatitei B (VHB), care prezintă un ADN circular, parţial dublu catenar.
Greutatea moleculară este variabilă, fiind cuprinsă între 2x 106 DAL şi 200x106 DAL
(însemând ; 3 până la 300 de gene, codante pentru 3 până la 300 de proteine).
82
Figura nr. 25 : I – Icosaedru
II – Axele de simetrie (1-de tip 2, 2-de tip 3, 3- de tip 5)
Fiecare vertex reuneşte 5 feţe –pentoni, formate din 5 subunităţi proteice (pentameri), în
timp ce pe muchiile şi feţele icosaedrului sunt dispuşi hexonii formaţi din şase subunităţi proteice
(hexameri).
Pentonii sunt în număr fix : 12.
Numărul hexonilor este variabil. În felul acesta numărul capsomerelor poate să crească, fără
ca astfel simetria de bază să se schimbe.
Numărul total de capsomere poate fi calculat, după vizualizarea electronomicroscopică, prin
formula lui Horne :
N = 10 ( n-1 )2 +2
unde n este numărul capsomerelor vizibile pe muchia unei feţe, inclusiv capsomerele de la
vârf.
Exemple de virusuri la care capsida este icosaedrică :
Cu ADN :
o Parvovirusurile – 32 de capsomere
o Herpesvirusurile-162 de capsomere
o Adenovirusurile – 252 de capsomere
Cu ARN :
o Picornavirusuri – 32 de capsomere.
83
7.3.2.2. CAPSIDA HELICOIDALĂ
Aspectul, este acela al unei structuri tubulare (flexibilă sau rigidă), cu lungimi şi diametre
variabile în funcţie de virus.
Din punct de vedere chimic, subunităţile componente sunt identice.
Capsomerele formează discuri care se dispun prin rotaţie şi translaţie în jurul axului central
al helixului (ca şi în jurul unui şurub).
Ansamblul capsidal prezintă aspectul unui cilindru cu structură helicoidală şi a cărui
mărime este dependentă de numărul capsomerelor.
În cazul virusurilor învelite, capsidele se încolăcesc astfel încât aspectul virionului este
sferic (Orthomyxoviridae, Paramyxoviridae). Orientarea în spire strânse şi paralele, poate conduce
la forma de cartuş (Rhabdoviridae). Dacă îşi menţin forma cilindrică, virionul poate să aibă un
aspect filamentos.
Pentru virusurile neînvelite (ex : virusul mozaicului tutunului) aspectul virionului este de bastonaş.
84
Ultracentrifugare – dimensiunile sunt apreciate în funcţie de coeficientul de
sedimentare.
Trecere prin membrane filtrante care au pori de mărimi cunoscute (membrane de
colodium).
Mărimea virusurilor variază între 18-30 nm (Picornaviridae, Parvoviridae) şi 450 nm
(Poxviridae). Aceste dimensiuni, reprezintă 10-2 până la 10-3 din dimensiunile bacteriilor.
Figura nr. 26 – Forme virale: I – Herpesvirus, II – Rhabdovirus, III – Virusul mozaicului tutunului,
IV – Bacteriofagul T2, V – Poxvirus.
Poate fi urmărită parcurgând datele înscrise în tabelul nr.5 – Clasificarea principalelor virusuri
patogene umane
VIRUSURI NEÎNVELITE
86
VIRUSURI ÎNVELITE
VIRUSURI NEÎNVELITE
87
dublu catenar Kemerevo,
liniar, Lipovnic, Tribec,
segmentat Changuinda
Virion= 27-40 CALICIVIRIDAE Virusul Norwalk Virusul Norwalk
nm
Capsida Virusul Sapporo Virusul Sapporo Gastroenterită acută
icosaedrică
Genom ARN Lagovirus Virusul bolii
monocatenar hemoragice a
liniar cu sens + iepurelui
Alte virusuri la
animale
Virion= 28-30 ASTROVIRIDAE ASTROVIRUS Astrovirus uman
nm serotip 1-7 Gastroenterite acute
Capsida
icosaedrică Virusuri la animale
Genom ARN
monocatenar
liniar cu sens +
VIRUSURI ÎNVELITE
88
animale
Virion=80-100 RETROVIRIDAE
nm
Capsidă Subfamilia Oncovirinae Virusuri animale
89
icosaedrică ?
Genom ARN Subfamilia Spumavirinae Virusul spumos
monocatenar uman
liniar cu sens+ Virusul spumos
simian
Virusul sinciţial al
felinelor
90
o Fierberea (+100ºC) inactivează virusul hepatitei A şi virusul rabic în
30 de minute.
o Autoclavarea ( 1 atm = 121ºC) în 20 de minute distruge toate
virusurile.
Frigul – conservă virusurile :
o La +4ºC unele virusuri pot fi păstrate timp îndelungat
(enterovirusurile – câteva săptămâni; v.rabic – 2 ani)
o la -20ºC multe virusuri prezintă scăderi semnificative ale titrului (v.
gripale)
o la - 70ºC (în azot lichid) infectivitatea virală este păstrată pentru toate
virusurile.
Desicaţia :
pH-ul :
o prezintă influenţe variabile
o pH sub 5 sau peste 9 – anulează infectivitatea pentru majoritatea
virusurilor
o excepţii - virusurile stabile la pH-uri extreme (pH=3 –
enterovirusuri, pH=9 – arbovirusurile şi virusul gripal B)
Radiaţiile UV:
o au o acţiune înalt virulicidă
o v. polio, v.rabic, v.urlian – sunt distruse aproape instantaneu
o v. hepatitei A şi v. rujeolos sunt distruse în 2 minute
o virusul hepatitei B şi HIV sunt rezistente
Radiaţiile X, gamma şi radiaţiile corpusculare alfa şi beta – inactivează
virusurile
Ultrapresiunea (mii de atmosfere) – alterează complet infectivitatea, dar fără
aplicabilitate practică
Ultrasunetele (peste 20 KHz/s) au efecte diferite în funcţie de virus.
o Anihilarea infectivităţii
o Amplificarea unor funcţii
o Absenţa oricărui efect
Pot să fie :
- virulicizi (sterilizanţi)
- atenuanţi ai patogenităţii
- conservanţi- stabilizanţi
91
Aldehidele (formaldehida) în soluţie apoasă 1-8%
Glutaraldehida – în soluţie 2% - este un sterilizant perfect (utilizată pentru
"sterilizarea la rece")
Halogenii şi compuşii halogenaţi
Cloramina 2-5%
Fenolii 1-5%
Eterul şi cloroformul inactivează virusurile învelite
Detergenţi cationici (sărurile de amoniu cuaternar) au acţiune virulicidă la
concentraţie de 20%
Etanolul la 75% virulicid, dar nu şi pe virusul HIV
Ataşarea (adsorbţia) la celula gazdă, este realizată de către structuri de ataşare virală care se
numesc liganzi, ce se leagă la receptorii celulari.
92
Structurile de ataşare virală sunt :
- structurile capsidale ale virusurilor neînvelite, situate la nivelul vertexurilor, capsidelor
icosaedrice
- spiculii glicoproteici situaţi la nivelul învelişului viral (în cazul virusurilor învelite)
Liganzii virali sunt în număr de câteva sute/virion şi sunt distribuiţi uniform.
Receptorii celulari sunt constituenţi normali ai membranelor celulare (HIV-utilizează CD4,
markerul de membrană al limfocitului T helper, virusul rabic utilizează receptorul de acetilcolină,
etc.). Aceşti receptori celulari au specificitate de specie (ex: celulele primatelor posedă receptori
pentru virusul polio, în timp ce rozătoarele nu posedă astfel de receptori).
Acelaşi tip de receptor se găseşte la virusuri care fac parte din aceeaşi familie sau din
familii diferite.
În cadrul aceleaşi familii de virusuri, diferite tulpini pot să recunoască receptori diferiţi.
Un singur virus se poate ataşa la mai mulţi receptori (ex: HIV recunoaşte CD4 dar şi
glicosil-ceramida).
Penetrarea
Este un proces activ, care evoluează diferit de la un virus la altul.
Penetrarea este condiţionată de străbaterea membranei citoplasmatice şi se poate realiza
prin :
- Translocare ( se produce rar şi numai la virusurile foarte mici) – presupune trecerea
virionului direct printre structurile membranei citoplasmatice
93
Figura nr. 28 – Pătrunderea virusului prin endocitoză (1-particula virală, 2-proteine contractile, 3-
înglobarea virionului, 4-scăderea pH-ului şi fuziunea învelişului viral cu membrana endozomală, 5-
eliberarea nucleocapsidei în citoplasmă).
- Fuziune – se produce la exteriorul celulei gazdă, între membrana citoplasmatică şi
structuri de fuziune ale învelişului viral.
Figura nr. 29 – Pătrunderea virusului prin fuziune (1-virionul, 2-receptor celular, 3-membrana
citoplasmatică, 4-fuziunea învelişului viral cu membrana citoplasmatică, 5-eliberarea
nucleocapsidei în citoplasmă).
94
Acidul nucleic se deplasează către stucturile celulare, în care se produce replicarea, fie
direct traversând membranele celulare (citoplasmatică şi nucleară) fie prin căi intracelulare
performante (vezicule, cisterne citoplasmatice).
Faza de eclipsă:
Este faza în care se replică genomul viral şi în care sunt sintetizate proteinele virale.
Elementul de bază din această fază constă în transmiterea informaţiei genetice,
conţinută în genomul viral pentru :
o Biosinteza acidului nucleic viral progen
o Biosinteza proteinelor virale structurale şi funcţionale.
Acizii nucleici virali sunt diferiţi (structură, organizare, etc) şi pot fi de tip ADN sau
ARN, monocatenar sau bicatenar liniar sau circular, molecule unice sau segmentate,
cu sens pozitiv sau negativ. Acest fapt conduce la secvenţe diferite ale replicării şi
pe parcursul ei pot să apară diverse forme replicative intermediare, precum şi
integrări în genomul gazdei.
Celula gazdă nu conţine mARN specific pentru biosinteza proteinelor virale şi nici
enzimele necesare replicării acidului nucleic viral.
Exprimarea informaţiei genetice virale, constă în :
o Replicarea genomului viral
o Transcrierea mesajului genetic şi biosinteza mARN
o Traducerea mesajului şi biosinteza proteică.
Fazele tardive:
Asamblarea
Eliberarea virionului.
Asamblarea – este procesul în cursul căreia constituenţii virali (genomul progen şi
proteinele capsidale) sunt asamblate în nucleocapsidă.
- virusurile ARN – sunt asamblate în citoplasma celulei gazdă pentru că replicarea ARN
progen şi sinteza proteinelor virale se realizează la acest nivel (excepţie fac virusurile
gripale la care nucleocapsida se asamblează în nucleu).
- - virusurile ADN – replicarea ADN viral se face în nucleu, proteinele virale sunt
sintetizate în citoplasmă şi vor fi transportate în nucleu unde se asamblează
nucleocapsida.
- Stadiile morfogenezei virale sunt următoarele:
Formarea precapsidelor şi apoi a capsidelor mature
Intrarea genomului în capsida formată şi constituirea nucleocapsidei
Formarea învelişului viral, un stadiu suplimentar care se întâlneşte
numai la virusurile învelite:
Proteinele specifice învelişului viral (codificate de virus) sunt
sintetizate în citoplasmă
Proteinele specifice sunt prelucrate în reticulul
endoplasmatic, apoi în aparatul Golgi (sunt glicozilate, acilate
ca acizi graşi sau clivate proteolitic)
După prelucrare glicoproteinele de înveliş sunt transportate
prin veziculele citoplasmatice şi ancorate în dublul strat
lipidic al membranei citoplasmatice (deplasând proteinele
celulare)
Nucleocapsidele virale migrează spre membrana
citoplasmatică şi se ataşează de domeniile glicoproteinelor.
Conexiunea înveliş-nucleocapsidă este intermediată de
proteina matricei.
Eliberarea – se realizează diferit în funcţie de tipul de virus:
Liza celulei gazdă (la virusurile neînvelite)
95
Înmugurirea la nivelul membranei citoplasmatice (la virusurile învelite).
Nucleocapsidele virale se îmbracă în membrana citoplasmatică, devin proeminente
pe suprafaţa ei şi sunt eliberate ca virion complet (învelit).
96
7.8. PATOGENEZA INFECŢIEI VIRALE
97
Tegumentele (virusul varicelă zona Zoster, rujeolic, rubeolic)
Sistemul nervos central (virusul rabic, arbovirusuri, virusul urlian, virusurile ECHO,
virusurile Coxsackie B, etc.)
Ficatul (pentru virusurile primar hepatotrope – vezi capitolul virusurile hepatitelor –
dar şi pentru alte virusuri secundar hepatotrope)
Ţesuturile glandulare (virusul urlian)
Clinic infecţia virală evoluează în etape distincte :
Incubaţia (mai scurtă-1-5 zile - în infecţiile localizate sau mai lungă , de ordinul
zilelor-10-20 zile pentru v. rujeolic sau rubeolic - , lunilor – 1,5-3 luni la HBV,
anilor – 1-10 ani la HIV-).
Debutul clinic manifest – cu apariţia primelor semne clinice, care în general sunt
nespecifice
Perioada de stare a bolii – cu manifestări clinice caracteristice
Faza terminală – care diferă:
o În majoritatea cazurilor se finalizează cu vindecarea cu "restitutio ad
integrum"
o Alteori se instalează infecţiile virale persistente
o Rareori infecţia evoluează letal
Pot fi :
- latente
- cronice
- lente.
98
caracterizate prin leziuni ale sistemului nervos central (SNC), etichetate ca şi boli
neurodegenerative lente. Exemple:boala Kuru sau boala Creutzfeld-Jacob, produse de agenţi
infecţioşi subvirali (prioni).
7.9.3.1. PRIONII
Sunt clasificaţi în categoria agenţilor transmisibili necovenţionali, care produc ESST
(encefalopatii spongiforme subacute transmisibile), cu incubaţie lungă şi care pot să determine
degenerescenţă cerebrală, cu evoluţie letală.
Astfel de boli sunt datorate prezenţei şi acumulării , a unor proteine anormale (prionii).
Această patologie nu este însoţită de o reacţie inflamatorie sau de un răspuns imun.
La om au fost descrise patru boli care recunosc ca şi agenţi etiologici prionii:
Boala Kuru
Boala Creutzfeld-Jacob
Sindromul Gerstmann-Straussler-Scheinker
Insomnia familială fatală.
Aceste patologii recunosc etiologia genetică (formele familiale), sau infecţioasă (ca şi infecţii
nosocomiale).
În plan biochimic, singura anomalie perfect specifică şi totodată detectabilă, se referă la
acumularea unei forme anormale a unei proteine a gazdei – proteina prion – (PrP).
La o persoană neinfectată, proteina normală se găseşte la nivelul sistemului nervos central,în
sistemul imunitar, dar şi în alte ţesuturi.
La persoanele infectate, proteina prion (PrP) devine rezistentă la acţiunea proteazelor care
produc degradarea proteinelor şi astfel se acumulează în celule ca şi o proteină patologică.
Compuşii antivirali manifestă o acţiune virostatică, însă această acţiune nu este şi virulicidă.
Aceşti compuşi au capacitatea de a inhiba multiplicarea intracelulară a virusului.
În general, antiviralele trebuie să fie înalt selective şi cât mai puţin toxice.
Studiul sensibilităţii unei tulpini virale in vitro sau altfel spus antivirograma, constă în
determinarea CL50, care reprezintă concentraţia compusului respectiv capabilă să reducă la
jumătate (50%) replicarea intracelulară a virusului.
Compuşii antivirali pot fi clasificaţi în funcţie de principala ţintă de acţiune, sau altfel spus în
funcţie de etapa replicării virale pe care o inhibă, după cum urmează:
Antivirale care inhibă fazele iniţiale ale replicării virale
Antivirale care inhibă polimerazele virale
Antivirale care inhibă maturarea virală.
99
7.10.2. ANTIVIRALE CARE INHIBĂ POLIMERAZELE VIRALE
7.10.4. INTERFERONII
Interferonii sunt citokine produse de către leucocite, fibroblaste şi limfocite T. Se constituie
într-o familie de proteine cu acţiune triplă : antivirală (inhibitori ai replicării), antiproliferativă şi
imuno-modulatorie (a imunităţii celulare – prin creşterea activităţii celulelor NK şi a
macrofagelor).
Interferonul α (alfa) este recomandat în tratamentul hepatitelor virale B şi C, dar şi în
diferite forme de cancere.
Interferonii β (beta) şi γ (gama) sunt utilizaţi pentru tratamentul fazelor active ale sclerozei
în plăci şi respectiv a granulomatozei septice cronice.
100
CAPITOLUL 8. VIRUSUL IMUNODEFICIENŢEI UMANE (HIV)
Virusul imunodeficienţei umane (HIV) este agentul etiologic al sindromului de
imunodeficienţă (SIDA).
HIV este un virus cu genom ARN învelit. Face parte din familia Retroviridae, subfamilia
Lentivirinae.
101
8.2. EPIDEMIOLOGIA HIV
Începând din anul 1981 au fost declarate grupe populaţionale cu risc crescut la infecţia HIV:
- homosexualii
- bisexualii – cu parteneri numeroşi
- toxicomanii care utilizează droguri administrate intravenos.
HIV 1 – este un virus cu răspândire mondială
HIV 2 – este virusul care se izolează în Africa de Est.
Se face prin :
- contact sexual neprotejat (homo şi heterosexuali)
- sânge şi derivate de sânge (la transfuzaţi)
- instrumentar medical nesterilizat corespunzător (! chirurgical, uz stomatologic)
- instrumentar nesterilizat corespunzător, din cabinete de înfrumuseţare(manichiură,
pedichiură)
- materno-fetală (în cursul sarcinii, dar şi perinatal).
Virusul HIV manifestă un tropism selectiv pentru limfocitele T care exprimă markerii CD4.
Limfocitele TCD4 (helper) se găsesc în sânge în proporţie de 60%, în timp ce limfocitele
TCD8 (supresoare) se găsesc doar în proporţie de 30% (astfel raportul normal este de 2/1,
TD4/TD8). La persoanele infectate HIV acest raport tinde spre valoarea de 1, faptul arătând o
depresie cantitativă a LTCD4 helper.
Virusul HIV acţionează citocid asupra LTCD4 (helper) şi în acest fel imunitatea celulară
este compromisă.
102
o Febră
o Diaree
o Pierdere ponderală mai mare de 10% (durata tuturor manifestărilor
amintite depăşeşte o lună)
Manifestări cutanate: herpes, zona zoster
Manifestări neurologice : encefalite, meningite cu lichid clar, paralizii ale nervilor
cranieni
Neoplazii secundare : sarcom Kaposi, limfoame maligne non-hodgkiniene
Infecţii cu microorganisme oportuniste : bacterii şi fungi, cu localizări cutanate,
pulmonare, digestive, dar şi la nivelul SNC.
ARBOVIRUSURILE:
- VIRUSUL AMARIL (familia Flaviviridae) – este agentul etiologic al febrei galbene
(febră 40ºC, delir, agitaţie, sindrom icteric, albuminurie, anemie, creşterea marcată a
transaminazelor, insuficienţă hepatică şi evoluţie spre exitus în10-20 % din cazuri, sau
chiar până la 50% în cursul epidemiilor)
- VIRUSUL VĂII RIFTULUI, VIRUSUL FEBREI HEMORAGICE DIN CONGO,
VIRUSUL FEBREI DIN CRIMEEA (familia Bunyaviridae) produc sindroame
hemoragice grave, însoţite de hepatite
ARENAVIRUSURILE :
- VIRUSUL FEBREI DE LASSA – produce necroze hepatice (de la necroza hepatocitară
focală, până la necroze masive). Boala evoluează cu insuficienţă hepatică, hemoragii,
hipotermie, encefalopatie, iar mortalitatea depăşeşte 15%.
FILOVIRUSURILE:
- VIRUSUL MARBURG şi VIRUSUL EBOLA – produc febre hemoragice, leziunile
hepatice caracteristice fiind necrozele masive ale ţesutului hepatic. În aceste infecţii
mortalitatea depăşeşte 50%.
104
9.1.2. HEPATITE ACCESORII INFECŢIEI VIRALE (HEPATITE ASOCIATE
IMUNOSUPRESIEI)
Un procent important al hepatitelor (până la 10% din cele posttransfuzionale şi până la 20%
din cele apărute în diferite comunităţi), nu sunt datorate virusurilor "clasice" primar hepatotrope
(HAV, HBVşi HCV, HDV, HEV). Există numeroase alte particule virale care sunt capabile să
determine hepatite virale.
105
9.2.1.2. VIRUSUL HEPATITEI GB (VH GB)
A fost definit în acest fel, pornind de la iniţialele unui medic chirurg, bolnav de hepatită, cu
al cărui ser boala a fost transmisă experimental la tamarin (1967).
Taxonomic – aparţine familiei Flaviviridae
Din plasma de tamarin (la al 11-lea pasaj) a fost clonat ARN-ul viral (Linnen şi colab., 1996),
aparţinând la trei tulpini virale înrudite VHGB-A, VHGB-B (virusuri ale tamarinului) şi VHGB-C
(uman). ARN-ul tulpinii umane a fost clonat prin amplificare genică (RT-PCR) cu primeri derivaţi
din secvenţe comune ale VHGB-A, VHGB-B şi HCV. Gradul de omologie cu HCV a fost de numai
25% (faptul atestă o înrudire îndepărtată cu virusul hepatitei C). datorită acestui fapt în cadrul
familiei Flaviviridae a fost creat un gen separat – VHG/VHG-BC.
Genomul este ARN monocatenar liniar cu sens pozitiv şi conţine secvenţa pentru
helicază, proteaze(2) şi ARN polimerază ARN dependentă.
Particularităţile infecţiei : la 75% dintre transfuzaţi nu se constată creşterea
transaminazelor; majoritatea nu prezintă simptomatologie clinică de hepatită;
formele de hepatită clinic manifestă par să fie mai frecvent determinate de un alt
virus hepatotrop; viremia persistă un timp îndelungat, ceea ce sugerează o infecţie
cu evoluţie cronică.
Transmiterea est parenterală:
- donatori de sânge clinic sănătoşi (portaj 2-19%)
- consumatori de droguri (în SUA) 15-20%
- hemofilici(35%)
- nu s-a putut demonstra transmiterea pe cale sexuală sau transmiterea perinatală.
106
9.2.1.4. VIRUSUL HEPATITEI PM (VHPM)
Denumirea vine de la iniţialele bolnavului cu hepatită non A,B,C,E,G, din serul căruia a
fost izolată o secvenţă de ADN, similară VHTT, dar care s-a dovedit, după compararea
genomurilor, uşor diferită.
107
o genotipul I şi III includ fiecare subgenotipurile A şi B cu răspândire
geografică variabilă (în Europa = IB).
Rezistenţa la factorii fizici şi chimici :
o În materiile fecale rezistă 2 săptămâni la temperatura ambientală
o La 60ºC este distrus în 10-12 ore
o La 100ºC este distrus în câteva minute
o Nu este sensibil la îngheţ-dezgheţ!
o Se conservă la -20ºC
o Rezistă la pH acid =3
o Rezistent la cloroform, eter şi detergenţi nonionici.
o Formolul 1/4000 îl inactivează
o Hipocloritul de Na, glutaraldehida 0,2% - reduc HAV pe suprafeţele
contaminate
o Inhibat moderat de RIBAVIRINĂ/AMANTADINĂ şi
ARABINOSILCITOZINĂ.
Replicarea virală:
o Receptorul celular de ataşare şi intrarea în celulă = insuficient cunoscute.
o Replicarea genomului - se realizează cu sinteza de forme replicative
intermediare cu sens negativ şi apoi are loc sinteza de catene progene ARN
pozitive
o Sinteza proteinelor:
Iniţial se produc clivaje secvenţiale ale polipeptidei
Prin clivaj primar cotranslaţional (mediat de cistein proteinaza
3C (singura enzimă proteolitică codificată de virus) – rezultă
proteina precursoare a proteinelor capsidale = P1 şi proteinele
funcţionale P2 şi P3, apoi urmează
Clivajul secundar posttranslaţional:
P1 se scindează în 4 proteine 1AB, 1C, şi 1D→ 1AB
se scindează la rândul ei după incapsidarea ARN
genomic.
P2 se clivează în 2A (necesară asamblării), 2B şi 2C
(care funcţionează ca replicaze)
P3 dă naştere la :
3A cu funcţie de ataşare a structurilor în
curs de replicare
3B
3C – proteinază
3D –polimerază ARN
o Asamblarea virală:
Protomerul se constituie din proteinele 1AB, 1C, 1D
Se formează capsida din cei 12 pentameri rezultaţi din
organizarea protomerului
Se încapsidează ARN genomic.
HAV nu distruge celula gazdă!
Cultivare:
o HAV este greu cultivabil
o Se folosesc culturi primare din ficat de maimuţă şi rinichi de maimuţă
o După adaptări :
Culturi diploide umane MRC
Linii de hepatocite (Hep 2)
108
Linii continue (Vero, LLC, MK2)
Se constată → absenţa e c p (efectului citopatogen)→ detectarea Ag virale se
face prin imunofluorescenţă (+radioimunofluorescenţă, hibridizare ARN)
Patogeneză:
Pătrunde în organism pe cale fecal-orală
Incubaţia este de 15-50 zile (medie 28 zile)
Replicarea primară se face probabil în ficat (antigenele virale detectate prin
IF în hepatocite şi celule Küpfer, prezente de asemenea în ganglionii
abdominali, splină, rinichi – probabil din expresia retenţiei HAV la aceste
nivele)
Creşterea transaminazelor – precede icterul
Scăderea transaminazelor la dispariţia icterului
Viremia este prezentă :
2 săptămâni înainte de icter
câteva zile după icter.
o Eliminarea intestinală scade la începerea perioadei de stare.
Clinic :
o Evoluează asimptomatic, numai 10% cu manifestări clinice
o Forma clasică :
1. faza preicterică cu episod pseudogripal (febră, mialgii,
alterarea stării generale, astenie, greaţă, vărsături, diaree)
2. faza icterică (2-3 săptămâni) cu urini închise şi fecale
decolorate.
Biochimic :
cresc transaminazele (ALT),
creşte fosfataza alcalină,
creşte γ-glutamiltranspeptidaza (GGTP)
o Forma colestatică – rară, 5% (icter, prurit, bilirubinemie peste 200 μmol/l)
o Forma recidivantă -:
Vindecare aparentă cu reapariţia icterului după 4 săptămâni
Transaminazele cresc mult
Persistenţa IgM
o Forma fulminantă: - foarte rară (1%) →evoluează cu semne clasice de
hepatită şi la 2 săptămâni se asociază cu encefalopatia
Imunitatea:
o Este datorată anticorpilor neutralizanţi (IgM, Ig G, Ig A)
o Ig M – persistă câteva săptămâni
o Ig G – sunt detectabili toată viaţa
o Imunitatea celulară – în ficat sunt prezente limfocite citotoxice TCD8
responsabile de eliminarea hepatocitelor infectate.
Diagnostic (principii):
o Examenul direct :
Din materiile fecale – imunelectronomicroscopia – evidenţiază
agregate imune specifice (sunt necesari martori de referinţă
pentru evitarea erorilor)
Detectarea antigenelor virale şi a HAV în hepatocite (după
biopsie hepatică ) se face prin imunofluorescenţă)
Pentru detectarea ARN-ului viral se folosesc tehnici de
hibridizare (cu sonde ARN); PCR
109
o Serologic : - urmăreşte anticorpii anti VHA prin tehnici imunoenzimatice
(ELISA) – iniţial IgM (care persistă 10-12 săptămâni) şi apoi IgG (anticorpi
protectivi, detectabili toată viaţa)
o Biochimic :
Scad albuminele şi cresc globulinele (α,β,γ) cu inversarea
raportului serine/globuline
Se constată modificări în metabolismul pigmenţilor biliari cu
creşterea bilirubinei serice şi prezenţa în urină a
urobilinogenului
Cresc transaminazele AST şi ALT.
Epidemiologie:
o Răspândire universală
o Evoluţie endemo-epidemică
o Transmitere fecal-orală
o Sursa de virus – în principal omul (cu precădere infectat subclinic)
o Susceptibilitatea este generală
Profilaxia :
o Generală – se referă la respectarea normelor de igienă individuală şi
colectivă
o Pasivă - se face prin administrarea de imunoglobuline polivalente
o Activă – se face prin vaccinare, folosindu-se vaccinuri inactivate:
HARVIX – obţinut din tulpina HM 175 – antrenată pe celule
diploide MRC 5 (virus întreg, purificat, inactivat cu formol,
adsorbit pe hidroxid de aluminiu). Se administrează
intramuscular, 2 doze (2 x 720 u) la 4 săptămâni interval,
rapelul constă în 1 doză la 6-12 luni, revaccinarea se face la 5
ani.
111
(hepatita acută este indicată de prezenţa IgM anti VHE iar în
convalescenţă apar IgG anti VHE)
Epidemiologie :
o Transmiterea se face pe cale fecal-orală
o Evoluează în epidemii masive, cu o periodicitate de 7-10 ani şi caracter
sezonier (sezonul ploios)
Profilaxia – vizează doar măsuri generale.
112
o este format din catene inegale (lungă şi scurtă)
o catena lungă (L) este dispusă spre exterior, are sens negativ şi prezintă o
serie de discontinuităţi (zona întreruptă fiind situată spre capătul 5' al
celeilalte catene şi funcţionează ca şi origine a replicării)
o catena scurtă (S), este catena cu sens pozitiv, dispusă spre interior.
o Extremitatea 5' a catenei S este legată de o secvenţă ARN capişonată care
funcţionează ca iniţiator al sintezei celei de a Ii-a catene ADN.
o La extremitatea 5' a catenei lungi (L) este legată o secvenţă redundantă
legată covalent de domeniul amorsă al polimerazei.
o Cele două catene sunt complementare în poziţiile fixe 5' (regiune coezivă) –
aceasta producând circularizarea genomului.
Organizarea genomică:
o 4 gene exprimate ca 4 „ORF” : S,C,P,X.
o Gena S:
Codifică proteinele Hbs (de înveliş viral)
Formată din 3 regiuni S, pre S1 şi pre S2
Regiunea S – codifică proteina majoră HBs
Regiunea pre S2 şi S – codifică proteina MHBs (mijlocie)
Regiunea pre S1 şi S – codifică proteina LHBs (large=mare)
Regiunea S este mai stabilă decât pre S1 şi pre S2 (în care apar
mutaţii punctiforme).
Modificările apar în hepatitele cronice – apariţia fiind
determinată de mecanisme de scăpare de sub
supravegherea imunologică.
o Gena C:
Codifică proteinele nucleocapsidei (core). ORF –ul conţine 2
codoni start (AUG) separaţi de 87 de nucleotide (=reg. pre C) şi un
codon stop
Primul codon start codifică proteina precursoare Hbe, care după
prelucrare este secretată în ser ca Atg HBe
Al doilea codon start codifică proteina capsidală P22C/HBc.
o Gena P – codifică ADN polimeraza virală
o Gena X – codifică proteina HBx legată de 5' ala catenei L prezentă numai la
hepadnavirusurile mamiferelor (rol neprecizat)
Capsida :
o Este icosaedrică şi are 180 capsomere
o Este formată din proteina HBc (P22C) cu funcţie de proteinkinază
o Prin clivaj proteolitic este expus determinantul antigenic HBe similar cu
P22C dar de dimensiuni mai mici.
o Capsida conţine ADN polimeraza ce funcţionează şi ca reverstranscriptază.
Aceasta are 3 domenii:
Iniţierea replicării
Reverstranscriere
Enzimă tip RNA-ază pentru degradarea hibridului ARN-ADN.
Învelişul viral :
o Este lipoproteic şi format din :
a) Dublu strat lipidic
b) Proteinele de suprafaţă HBs
113
o Proteina S (small) majoră – care conţine determinanţii de grup şi de subtip
constituind antigenul HBs
o Proteina M (middle) mijlocie (MHBs) – care favorizează ataşarea virală,
prin legarea de serumalbumină şi prezenţa unui epitop dominant cu mare
potenţial imunogen.
o Proteian L (large) mare LHBs – se presupune că este importantă în
asamblarea virusului şi promovarea infecţiei.
c) Proteina hsc70 (heat shock protein=proteina de şoc termic)
Proteinele nestructurale:
o Proteinele HBs – pot fi considerate şi secretante (inducere a toleranţei imune
şi blocare a receptorilor gazdei pentru virus)
o Proteina HBe :
Este situată în regiunea genomică pre C; polipeptidul de 25kdal
eliberat în citosol este prelucrat prin clivaj şi se formează structuri
mici de 22 Kdal şi 16 Kdal
Nu are tendinţă de autoasamblare
Mutaţiile în pre C nu suprimă replicarea virală
Rolul lui Hbe este acela de imunomodulator al răspunsului faţă de
hepatocitele infectate şi este implicată în reglarea expresiei,
asamblării şi secreţiei proteinelor centrului viral
o Proteina HBx:
Acţionează ca transactivator
Are acţiune la nivelul transcrierii primare şi creşte expresia
antigenelor de histocompatibilitate (Ag CMH I şi Ag CMH II), cu
implicaţii în imunomodularea răspunsului gazdei
Este şi un stimulator al oncogenezei
STRUCTURA ANTIGENICĂ:
o Antigenul HBc (nucleocapsidal):
Apare în nucleul hepatocitelor după 10 zile de boală
Prezenţa sa în ser este rară (liber numai excepţional ,de obicei ca şi
complexe imune)
Este un marker important pentru prezenţa în hepatocite a VHB
Anticorpii anti HBc (IgM) – apar la sfârşitul incubaţiei şi ating
titrul maxim în perioada de stare a bolii;diminuă în
convalescenţă;sunt markeri pentru replicare activă a VHB
(producţia continuă a acestor anticorpi atestă infecţie persistentă)
Anticorpii anti HBc (IgG) – apar la sfârşitul perioadei de stare a
bolii; se menţin indefinit şi semnifică evoluţia favorabilă.
o Antigenul Hbe :
Este asociat nucleocapsidei; este prezent în ser în perioada de
incubaţie, apărând înainte de creşterea transaminazelor; persistenţa
sa denotă evoluţia spre cronicizare (hepatită cronică agresivă)
Anticorpii anti Hbe constituie prologul ameliorării unei hepatite
cronice.
o Antigenul HBs :
Apare în ser la 4-6 săptămâni de la debut şi dispare la 3 luni;dacă
persistă peste 6 luni, reprezintă un marker care atestă forma
prelungită, sau instalarea hepatitei cronice sau a cirozei hepatice
Prezintă un determinant antigenic specific de tip, notat „a” şi
determinanţi antigenici de subtip mutuali exclusivi „d” sau „y” şi
114
„w” sau „r”; întrucât „w” poate fi w1,w2,w3,w4, din combinaţiile
posibile rezultă 10 subtipuri antigenice
Seroconversia (apariţia anticorpilor antiHBs) se produce în
convalescenţă şi semnifică evoluţia spre vindecare
Între dispariţia antigenului Hbs şi apariţia anticorpilor anti Hbs
există o fereastră serologică.
Cultivarea – se poate face pe culturi primare de hepatocite umane sau pe linii
celulare (din carcinom hepatocelular HepG2) pe care însă nu produce un ecp
vizibil.
Rezistenţa:
o În ser la 30ºC este de 6 luni; la 60ºC de 10 ore, la -20ºC 15 ani.
o Rezistă la radiaţiile ultraviolete.
Inactivat prin:
o Autoclavare la 1,5 atm (134ºC) în 30 minute
o Expunerea la un pH =2,4 în 6 ore
o Formol la concentraţia de 5%.
Aspecte patogenetice şi clinice.
o Prodromul este atestat de prezenţa febrei, anorexiei şi a pierderii ponderale
o Debutează cu icter, urini hipercrome, decolorarea materiilor fecale
o Concomitent :
Cresc transaminazele
Creşte bilirubinemia
Se pozitivează markerii (antigenele HBs şi Hbe)
o Hepatita acută – este consecinţa unei reacţii unice cu eliminarea virusului
circulant şi al hepatocitelor infectate; hiperreacţia conduce la necroze
hepatice masive, cu hepatită supraacută, fulminantă, letală.
o Hepatita cronică – infecţia este persistentă, iar răspunsul imun slab; virusul
se replică continuu şi se instalează toleranţa imunologică parţială, cu
distrucţii hepatice limitate, dar continui.
Diagnosticul:
o Direct – nu se face de rutină, vizează:
Evidenţierea electronomicroscopică a virusului complet din serul
bolnavului
Detectarea prin imunofluorescenţă sau tehnica aminoperoxidazei,
pe preparate de ţesut hepatic a antigenului HBc în nucleii
hepatocitelor şi a antigenului Hbs în citoplasma hepatocitelor.
o Imunodiagnosticul – urmăreşte dinamica markerilor în ordinea apariţiei lor
(tabelul nr.5) prin tehnici imunoenzimatice.
Profilaxia :
o Măsuri generale: izolarea bolnavului, screeningul donatorilor, respectarea
normelor de sterilizare şi dezinfecţie, sex protejat
o Specifică:
Pasivă – imunglobuline specifice, în primele 24 de ore pentru nou
născuţi din mame HBs pozitive
Activă – prin vaccinare:
ENGERIX – obţinut prin tehnologia ADN recombinant
folosindu-se celule de drojdie de bere
HEVAC – prin ADN recombinant cu celule de mamifere.
115
9.2.2.2.2. VIRUSUL HEPATITEI D (VHD)
Virusul hepatitei D a fost descoperit în 1977 de Rizoto şi colaboratorii.
Clasificare – este un virus defectiv satelit neclasificat:
o Înrudit cu viroizii (virusurile plantelor) prin:
ARN monocatenar circular
Replicare similară
Capacitatea de autoclivare şi autoreglare
o Se deosebeşte de viroizi prin:
Genomul mai mare
Necesită un helper pentru propriile sinteze.
Morfostructural – particulă sferică de 35-38 nm, învelit în structurile de suprafaţă
ale VHB.
Genomul:
o ARN monocatenar, circular, 1,7Kb
o ARN antigenomic, care este prezent ca şi o structură complementară
Proteinele virale:
o Singura proteină codificată de VHD este proteina HD (antigenică),
prezentă ca şi:
HD mare (27 kdal) – care determină împachetarea ARN genomic
în proteinele helperului
HD mică (24 Kdal) – care potenţează autoreplicarea
Învelişul viral – format din proteinele de suprafaţă ale VHB (S, pre S1,pre S2)
Cultivarea – pe culturi primare de hepatocite umane
Patogeneză – produce:
o Coinfecţii (cu VHB) – care au o incubaţie de 6-12 săptămâni şi evoluează
ca şi hepatită acută (iniţial se replică VHB şi apoi VHD, rezultând astfel o
evoluţie bifazică)
o Suprainfecţii – în cazul expunerii la VHD al unui purtător cronic de VHB
(în 2-6 săptămâni 50-70 % dintre subiecţi vor dezvolta o hepatită acută)
Clinic:
o Tabloul este identic în caz de coinfecţie şi suprainfecţie, dar evoluţia va fi
diferită (oboseală, anorexie, icter, simptome asociate, plus creşterea
transaminazelor, detectarea antigenului HD şi apoi a anticorpilor anti HD)
o Riscul de hepatită fulminantă apare în 10% din cazuri de coinfecţie şi 20
% din cele de suprainfecţie
Diagnosticul:
o Direct – nu se face de rutină şi presupune detectarea antigenului HD pe
preparate hepatice prin imunofluorescenţă sau imunoperoxidază
o Serologic – se urmăresc markerii (antigenul HD şi anticorpii anti HD) prin
ELISA, Western-blott şi RIA
Epidemiologie şi profilaxie – se suprapun cu cele din hepatita B
Tratamentul – cu interferon alfa 4-5 x106u/zi, 12 luni.
116
o Este ARN monocatenar liniar cu sens pozitiv, de 10 Kb
o Prezintă un singur ORF - care codifică un polipeptid precursor (mare)
care se scindează în proteine structurale şi nestructurale
o Domeniile consecutive sunt :
5' NTR (non codantă) – marker pentru PCR
IRES (internal ribosome entry site) – situsul intern de începere a
translaţiei
Regiunea C (core) – codifică proteina capsidei virale
Regiunile E1şi E2NS1 – codifică glicoproteinele de înveliş viral (cu
caracter hipervariabil)
Regiunile NS2, NS3, NS4, NS5 (NS=nestructurale) exprimă proteine
funcţionale.
Capsida:
o Icosaedrică, formată din proteina C (cu un pronunţat caracter bazic din
cauza conţinutului său în ARG, LIZ, PRO)
o Proteina constitutivă are funcţii imunomodulatoare (suprimă apoptoza) şi
totodată este capabilă de multimerizare (necesară formării capsidei)
Învelişul viral – conţine 2 glicoproteine:
o GpE1 – interacţionează cu membrana celulei gazdă şi emite semnale către
enzimele celulare care o clivează de proteina C
o GpE2 – este asociată cu membrana celulară (conţine numeroase secvenţe
hipervariabile)
Proteinele nestructurale:
o NS2 – metaloproteinază
o NS3 – multifuncţională : serinprotează şi helicază
o NS4, NS5 – partea NS5b acţionând ca şi ARN polimerază ARN
dependentă.
Antigenele virale:
o Antigenul C100-3 (determină formarea de anticorpi detectabili în proporţie
de 80-90%, dar răspunsul este tardiv)
o Antigenul C22-3 – permite detectarea infecţiei în 6-9 săptămâni de la debut
o Antigenul C33-C – este înalt imunogen, evidenţiază primul seroconversia
(prin anticorpi specifici)
o Antigenul C200 – măreşte sensibilitatea reacţiilor până la 99,5%.
Acţiunea agenţilor fizici şi chimici – sensibil la solvenţi organici, eter, cloroform,
detergenţi.
Patogeneză şi aspecte clinice – incubaţia de 6-7 săptămâni, dar se poate prelungi
până la 26 de săptămâni:
o Până la 90% din cazuri pot evolua asimptomatic
o Hepatita acută – are o incubaţie variabilă, dependentă de modul de
transmitere, fiind mai scurtă în hepatita posttransfuzională. Formele
icterice reprezintă doar 20% din cazuri. Hepatitele fulminante sunt rare.
o Hepatita cronică – are o evoluţie progresivă lentă spre ciroză hepatică în 5-
20 ani. Cronicizarea este confirmată prin nivelul crescut al
transaminazelor, viremia detectabilă PCR şi prin prezenţa anticorpilor
specifici. Formele grave apar la imunosupresaţi şi la alcoolici cronici.
Imunitatea:
o Umorală – slabă şi inconstantă
o Celulară:
prin limfocite T CD8
117
citotoxicitatea este intensă, fiind recunoscute produsele virale C,
E1, E2, NS3, NS4, NS5.
Epidemiologie:
o Infecţia inaparentă vizează 50-75% din cazuri
o Prevalenţa este diferită (60-90% la toxicomani, 20% la hemodializaţi)
o Grupele de risc sunt:
Hemodializaţi
Hemofilici
Toxicomani
Personal medico-sanitar
o Transmiterea se face pe cale parenterală (instrumentar medical şi cosmetic
nesteril !) şi sexuală, iar susceptibilitatea este generală.
Diagnosticul:
o Direct:
Nu se face de rutină
Foloseşte PCR şi NASBA (nucleic acid based amplification)
o Serologic:
Prin tehnici ELISA şi EIA
Testele de generaţia I-a – folosesc antigenul C100-3
Testele de generaţia II-a – folosesc C22, C33, C100-3(NS4) şi NS5.
Testele de generaţia III-a – folosesc antigen complex.
Profilaxia – vizează măsuri generale, pentru că cea specifică pasivă este fără
rezultate, iar cea activă inexistentă.
Tratamentul – se face cu interferonul alfa – 3x106 u/ săptămână timp de 6 luni.
118
HBV
13 - + - - + ± ± - + Hepatită D cronică
14 - + + + + ± ± - + + Hepatită B+D
cronică
15 - - - - - - - + Hepatită C cronică
16 - + - + + ± ± - + + Hepatită B+C
cronică
17 - + - + + ± ± - + + + Hepatită B+D+C
cronică
Tabelul nr. 5 – Diagnosticul hepatitelor virale.
119
STAPHYLOCOCCUS- este un gen bacterian destul de puţin reprezentat în cavitatea
orală.
120
ACTINOBACILLUS (specia A. actinomycetemcomitans) se izolează în cursul bolii
parodontale juvenile
10.1.2. LEVURI
Sunt reprezentate prin câteva specii ale genului Candida (C. albicans, C. tropicalis) – în
unele cazuri pot fi responsabile pentru declanşarea infecţiilor cavităţii orale.
10.1.3. PROTOZOARE
ENTAMOEBA (specia E. gingivalis) – strict anaerobă şi se găseşte la nivelul gingiilor
10.1.4. VIRUSURI
Virusurile sunt destul de slab reprezentate la nivelul cavităţii bucale (pot fi prezente printre
altele, virusurile herpes simplex şi adenovirusurile)
121
10.3. FACTORII FIZICO-CHIMICI CARE INFLUENŢEAZĂ
DEZVOLTAREA BACTERIILOR
Temperatura – 35-36ºC
pH-ul local – în condiţii normale este 6,75, însă în placa dentară scade până la valoarea de
5, permiţând astfel dezvoltarea bacteriilor acidofile (S. mutans, Lactobacillus)
Potenţialul oxido-reducător :
- în salivă este pozitiv (+200→ +500 mV), dar poate să diminue până la -150 mV, situaţie
care permite o multiplicare abundentă a bacteriilor anaerobe.
- În şanţul gingival (sănătos) este de +73mV, dar odată cu dezvoltarea bolii parodontale
diminuă până la -300mV, oferind condiţii optime pentru dezvoltarea anaerobilor.
Substanţele antibacteriene (chimioterapice şi antiseptice) – administrate pe cale generală
sau în aplicaţii locale, influenţează semnificativ dezvoltarea bacteriilor.
Alimentaţia – o alimentaţie bogată în carbohidraţi, favorizează apariţia cariei dentare, dar şi
multiplicarea abundentă a levurilor.
Manopere medicale (obturaţie, extracţie, detartrajul) – pot să modifice microbiocenoza
orală.
Reprezintă un depozit bacterian, dispus fie la nivelul coroanei dentare, fie subgingival.
Microorganismele care formează placa dentară sunt înconjurate de substanţe organice, care
formează o peliculă (un strat subţire de glicoproteine din salivă, care sunt dispuse pe
suprafaţa dinţilor).
În 2 ore (după periaj) apar Streptococcus sanguis şi Neisseria spp.
În 24 de ore – Streptococcus salivarius şi Streptococcus mittis (streptococii
reprezintă 95%)
Polizaharidele bacteriene se fixează pe straturile formate din glicoproteinele salivare şi
destul de rapid, Actinomyces şi lactobacilii se fixează prin co-agregare.
Dintre bacteriile anaerobe este prezentă numai Veillonella.
Într-o placă dentară de 7 zile, majoritatea bacteriilor este reprezentată de
streptococi, dar sunt prezenţi de asemenea anaerobi Gram negativi
Într-o placă de 14 zile, diminuă numărul streptococilor şi devin predominanţi
anaerobii Gram negativi (Fusobacterium, Bacteroides, Veillonella)
Placa dentară prezintă diferenţe, la diferite persoane (în general, placa dentară semnifică
absenţa igienei orale)
Sunt posibile variaţiile în ceea ce priveşte compoziţia plăcii dentare, la una şi aceeaşi
persoană.
Placa dentară calcificată poartă denumirea de calculus dentar
Placa dentară constituie punctul de plecare pentru formare cariilor dentare, dar şi pentru
instalarea diferitelor tipuri de boală parodontală (placa subgingivală).
123
- alimentaţia
- factori dependenţi de gazdă
- timpul
STREPTOCOCCUS MUTANS
LACTOBACILLUS
Lactobacilii sunt bacterii responsabile de progresia cariei dentare şi sunt
caracteristici pentru cariile care interesează dentina. Se poate realiza o corelaţie între
numărul celulelor bacteriene (lactobacili) prezente în salivă şi în placa dentară şi
acţiunea cariogenă. Lactobacilii au capacitatea de a se multiplica la un pH acid şi de
a produce acid lactic, pornind de la zaharoză.
ACTINOMYCES
Sunt bacterii care se asociază cariilor de suprafaţă radiculară.
10.8.2. ALIMENTAŢIA
Se poate face o corelaţie directă între apariţia cariei dentare şi alimentaţia bogată în
hidraţi de carbon
Zaharoza este carbohidratul cel mai cariogen; şi celelalte zaharuri sunt cariogene,
dar mai puţin decât zaharoza
Folosind diferite zaharuri, Stephan a reuşit să reprezinte grafic printr-o curbă,
acţiunea acestora
Stephan a realizat o suspensie dintr-o placă dentară, într-o soluţie de glucoză 10% şi
30% şi a observat modificările de pH.
124
Figura nr. 34 – Curba lui Stephan
Dacă concentraţia zaharului este mai mică, pH-ul scade, rămâne un timp la valori
reduse, dar apoi revine spre neutralitate. Într-un astfel de caz, demineralizarea ce
poate să apară, va fi contrabalansată de remineralizare. Din contră, în cazul unor
concentraţii mai crescute de glucoză (30%), pH va scădea rapid (la valori sub 5), iar
pH-ul acid va rămâne mult timp la aceste nivele, astfel încât demineralizarea, nu va
putea fi contrabalansată de remineralizare. În consecinţă, smalţul dentar va fi
distrus, iar caria dentară se va produce.
Stephan a comparat şi acţiunea cariogenă a zaharozei, cu acţiunea altor zaharuri(a
obţinut o altă reprezentare grafică folosind xilolul şi sorbitolul).
125
10.8.3. PREVENIREA CARIEI DENTARE
Pentru prevenirea cariei dentare, este necesară reducerea consumului de carbohidraţi
şi mai ales substituirea zaharozei cu alte zaharuri necariogene : sorbitol, xilol, etc.
Fluorurarea apei potabile, dar şi utilizarea pastelor de dinţi cu fluor, sunt
recomandate pentru prevenirea apariţiei cariei dentare. Fluorul va substitui grupările
hidroxil ale hidroxiapatitei prin formarea de fluoroapatită, care este mai puţin
solubilă în mediu acid.
Este recomandat lavajul dentar cu o pastă de dinţi fluorurată şi care incorporează
agenţi antibacterieni. Clorhexidina 0,2%, adăugată la „apa de gură” este un agent
anticariogen eficace (distruge membranele celulare ale bacteriilor, atât Gram
pozitive, cât şi Gram negative), dar utilizarea sa este limitată de gustul dezagreabil
şi de modificarea culorii dinţilor.
10.10. GINGIVITELE
126
Din punct de vedere microbiologic, se poate evidenţia un complex bacterian. Pe
lângă prezenţa Streptococcus mittis şi S. sanguis, se remarcă şi prezenţa
Actinomyces viscosis şi bacili Gram negativi : Prevotella intermedia şi Eikenella
corodens
Prezenţa bacililor Gram negativi poate fi corelată cu posibilitatea dezvoltării unei
parodontite.
Specia Actinomyces viscosis este considerată a fi „bacteria semnal” pentru prezenţa
gingivitei.
ANUG (gingivite-ulcero-necrotice acute ) sunt mai frecvent întâlnite în ţările în curs
de dezvoltare şi sunt asociate de obicei cu malnutriţia şi cu igiena orală deficitară.
Nu trebuie omişi nici factorii predispozanţi: stresul, fumatul, imunosupresia.
Grupa de vârstă cea mai predispusă este cea a adultului tânăr. Este o boală specifică
polibacteriană, în care se asociază Fusobacterium nucleatum şi spirochetele orale
(Treponema vincenti).
10.11. PARODONTITELE
10.11.1. PARODONTITA ADULTULUI
127
A. actinomycetemcomitans nu este prezent la persoanele sănătoase, dar se întâlneşte
în placa subgingivală la bolnavii cu parodontită juvenilă localizată. Anticorpii
specifici (anti A.actinomycetemcomitans) cresc în cursul bolii şi pot să diminue
după tratamentul specific al bolii.
Patogenia bolii este explicată prin prezenţa factorilor de patogenitate ai A.
actinomycetemcomitans, reprezentaţi prin leucotoxine, colagenaze, etc.
La 75% din bolnavii cu parodontită juvenilă localizată se evidenţiază defecte
chemotactice, cu reducerea numărului de PMN (polimorfonucleare neutrofile) şi o
fagocitoză deficitară.
Probabil, boala are un substrat genetic.
129
BIBLIOGRAFIE
1. ALTER.J.H., - The cloning and clinical implications of HGV and HGB V-C; New Engl.
Med. J., 334, 23, 1536-1537; 1996.
2. BARSOTTI O., MORIER J., GRIVET M., SUCHET-KAYE G., - Bactériologie bucale
dans Précis de Bactériologie clinique; Ed.ESKA, Paris; 2000.
3. BÂLBÂIE V., POSZGI N., - Bacteriologie medicală, vol.1, Ed.Med.Buc., 1984.
4. BOSGIRAUD CLAUDINE – Microbiologie générale et santé; Ed. ESKA; 2003.
5. BRYSKIER A., - Antibiotiques, agent antibactériens et fongiques; Ellipses Ed.
Marketing, Paris;1999.
6. CIUFECU ELVIRA SÂNZIANA – Virusologie Medicală, Ed. Med. Nat.; 2003.
7. DAVID M., KNIPE Ph.D., PETER M., HOWLEY M.D., - Virology; Ed. Lipincott
Williams and Wilkins Publishers; 2001.
8. FRENEY J., RENAUD F., HANSEN W., BOLLET C., - Précis de Bactériologie
Clinique, Ed. ESKA; 2000.
9. HAZWOOD A.M., - Virus receptors: Binding adhesion, strenthening and changes in
viral structure; J. Virology; 68, 1; 1-5; 1994.
10. HODÂRNĂU C., BOBOŞ CECILIA – Microbiologie, Cahier de traveaux pratique, Ed.
Med. Univ. Iuliu Haţieganu, Cluj-Napoca; 2006.
11. IVANOF A., CIUPE M., SAŞCĂ C., VANCEA DOINA – Microbiologie, Ed. Didactică
şi Pedagogică Buc.; 1982.
12. JUNIE MONICA – Microbiologie fundamentală – Ed.Med. Univ. „Iuliu Haţieganu”,
Cluj-Napoca, 2004.
13. KŐNŐNEN E., - Development of oral bacterial flora in young children; Ann.Med., 32,
107-122; 2000.
14. LE MINOR L., VERON M., - Bactériologie Médicale, 2eme édition, Médicine –
Sciences Flammarion; Paris; 1989.
15. MATINCA DOINA – Microbiologie- Ed. Mediamira, Cluj-Napoca; 1995.
16. MURRAY P.R., ROSENTHAL K.S., KOBAYASHI G.S., PFALLER M.A., - Medical
Microbiology, 3rd edition Mosby; 1998.
17. NAGATA S., - Apoptosis by deth factor; Cell; 88, 355-365; 1997.
130
18. NEI M., KUMAR S., - Molecular evolution and phylogenetics; Oxford University
Press.; 2000.
19. NORKIN L.C., - Virus receptors: implications for pathogenesis and the design of
antiviral agents; Cli. Microbiol.Rev; 8,2,293-315; 1995.
20. O'BRIEN – Viruses and apoptosis; J.Gen. Virology; 79, 1333-1345; 1998.
21. POSTGATE J., - Microbes and man; Cambridge University Press, 4 edition; 2000.
22. RAPP F., CORY I.M., - Mechanism of persistence in human virus infections; Microbiol.
Path; 4, 85-92; 1988.
23. RIMBAULT A., RENAUD F.N.R., - Métabolisme des micro-organismes d'intérêt
medicale; Ed.ESKA; 2000.
24. ROTH J.A., BOLIN C.A., BROGDEN K.A., MINION F.C., WANNEMUEHLER M.J.,
- Virulence mechanism of bacterial pathogens; Ed. ASM Press; Washington D.C.; 1997.
25. SAMARANAYAKE L.P., - Essential Microbiology for Dentistry, Churchill
Livingstone; 1996.
26. SCHUSTER D., - Oral Microbiology; Infections Disease, 3rd edition; B.C.Deacker inc.;
1990.
27. SNYDER L., CHAMPNESS W., - Molecular genetics of bacteria, ASM Press,
Washington, USA; 1997.
28. STĂNILĂ LUCIANA – Microbiologia bolii parodontale, Ed. UMF Iuliu Haţieganu,
Cluj-Napoca; 1998.
29. STĂNILĂ LUCIANA – Bactériologie generale et virologie, Ed. Med. Univ. Iuliu
Haţieganu, Cluj-Napoca; 2003.
30. STĂNILĂ LUCIANA, JUNIE MONICA – General Bacteriology and Virology, Iuliu
Haţieganu University Cluj, Publishing House, Romania; 2001.
31. WHITE I.M., - Membrane fusion- Science; 258, 917-924; 1992.
131
CUPRINS
DICŢIONAR MICROBIOLOGIC.....................................................................................................1
SCURT ISTORIC AL MICROBIOLOGIEI...................................................................................11
GRUPE DE MICROORGANISME...............................................................................................13
CAPITOLUL 1 – MORFOLOGIA BACTERIANĂ.......................................................................15
1.1. CARACTERISTICILE CELULEI PROCARIOTE............................................................15
1.2. FORMA ŞI AŞEZAREA BACTERIILOR...........................................................................16
1.3. STRUCTURA CELULUI PROCARIOTE..........................................................................17
1.3.1. NUCLEOIDUL (ECHIVALENTUL NUCLEAR).........................................................18
1.3.2. CITOPLASMA ŞI RIBOZOMII...................................................................................19
1.3.3. MEMBRANA CITOPLASMATICĂ.............................................................................20
1.3.4. PERETELE CELULAR.................................................................................................22
1.3.4.1.1 PEPTIDOGLICANUL.........................................................................................23
1.3.4.2. ACIZII TEICHOICI................................................................................................24
1.3.4.3. MEMBRANA EXTERNĂ A PERETELUI CELULAR ( LA BACTERIILE
GRAM NEGATIVE )...........................................................................................................25
1.3.4.4. ROLUL PERETELUI CELULAR.........................................................................27
1.3.5. SPAŢIUL PERIPLASMIC.............................................................................................27
1.3.6. EXOPOLIZAHARIDELE : CAPSULA ŞI STRATUL MUCOS...................................28
1.3.7. STRATUL S...................................................................................................................29
1.3.8. CILII (FLAGELII)....................................................................................................29
1.3.9. PILII (FIMBRIILE)..................................................................................................31
1.3.10. SPORUL (ENDOSPORUL) BACTERIAN............................................................32
CAPITOLUL 2 - METABOLISM ŞI CREŞTERE BACTERIANĂ.............................................34
2.1. SCHEMA GENERALĂ A METABOLISMULUI BACTERIAN.....................................34
2.2. NUTRIŢIA BACTERIANĂ.................................................................................................35
2.2.1. ELEMENTE NUTRITIVE DE BAZĂ (NECESARE PENTRU FORMAREA
BIOMASEI)..............................................................................................................................35
2.2.2. SURSA DE ENERGIE..................................................................................................35
132
2.2.3. FACTORII DE CREŞTERE.........................................................................................36
2.2.4. TIPURI NUTRIŢIONALE LA BACTERII.................................................................37
2.2.5. ALŢI FACTORI IMPORTANŢI PENTRU CREŞTEREA BACTERIILOR............37
2.2.5.1. pH-ul.......................................................................................................................37
2.2.5.2. PRESIUNEA OSMOTICĂ.....................................................................................37
2.2.5.3. PRESIUNEA MECANICĂ.....................................................................................37
2.2.5.4. TEMPERATURA.....................................................................................................38
2.2.5.5. RADIAŢIILE...........................................................................................................38
2.2.5.6. OXIGENUL MOLECULAR..................................................................................38
2.2.6. PRODUCEREA ENERGIEI..........................................................................................38
2.2.6.1. TIPURI FERMENTATIVE...................................................................................38
2.2.7. CURBA DE DEZVOLTARE A UNEI CULTURI BACTERIENE (ÎN MEDII
NEREÎMPROSPĂTATE).........................................................................................................40
CAPITOLUL 3 - GENETICA BACTERIANĂ..............................................................................44
3.1. GENERALITĂŢI...................................................................................................................44
3.2. ORGANIZAREA MATERIALULUI GENETIC LA BACTERII.....................................44
3.2.1. CROMOZOMUL BACTERIAN....................................................................................45
3.2.2. PLASMIDELE................................................................................................................46
3.2.2.1. FORMA ŞI DIMENSIUNILE PLASMIDELOR................................................46
3.2.2.2. ORGANIZAREA GENETICĂ A PLASMIDELOR.............................................46
3.2.2.3. NUMĂRUL DE PLASMIDE ŞI ROLUL LOR................................................47
3.2.3. GENOMUL FAGIC (PROFAGII)................................................................................48
3.2.4. SECVENŢELE DE INSERŢIE (SI).............................................................................48
3.2.5. TRANSPOZONII ( Tn)...................................................................................................49
3.2.6. INTEGRONII..................................................................................................................50
3.3. MUTAŢIILE..........................................................................................................................50
3.3.1. CARACTERISTICILE MUTAŢIILOR.........................................................................50
3.3.2. BAZELE MOLECULARE ALE MUTAŢIILOR ŞI EXPRIMAREA LOR
FENOTIPICĂ...........................................................................................................................51
3.3.2.1. MUTAŢIILE PUNCTIFORME.............................................................................51
3.3.2.2. MUTAŢIILE PRIN DELEŢII SAU INSERŢII DE ADN..................................52
3.3.2.3. MUTAGENII...........................................................................................................53
3.4. TRANSFERUL DE MATERIAL GENETIC LA BACTERII..........................................53
3.4.1. TRANSFORMAREA.....................................................................................................53
3.4.2. TRANSDUCŢIA.............................................................................................................54
3.4.3. CONJUGAREA..............................................................................................................55
3.4.4. TRANSPOZIŢIA............................................................................................................56
CAPITOLUL 4. RELAŢII ECOLOGICE ALE MICROORGANISMELOR ŞI SĂNĂTATEA
UMANĂ............................................................................................................................................57
4.1. RELAŢIILE STABILITE ÎNTRE POPULAŢIILE DE MICROORGANISME..............57
4.2. RELAŢIILE MICROORGANISM – GAZDĂ.....................................................................58
4.3. STRUCTURA MICROBIOCENOZELOR DIN ORGANISMUL UMAN.......................58
4.4. BARIERELE DE APĂRARE NESPECIFICE...................................................................59
4.5. INFECŢIA.............................................................................................................................60
4.5.1. CARACTERELE GENERALE ALE INFECŢIEI................................................60
CAPITOLUL 5. PATOGENITATE ŞI VIRULENŢĂ.....................................................................62
5.1. GENERALITĂŢI...................................................................................................................62
5.2. CLASIFICAREA FACTORILOR DE PATOGENITATE...................................................63
5.2.1. ADEZINELE BACTERIENE........................................................................................63
5.2.2. INVAZINELE.................................................................................................................64
5.2.3. AGRESINELE................................................................................................................64
133
5.2.4. TOXINELE BACTERIENE..........................................................................................64
5.2.4.1. ENDOTOXINELE.................................................................................................64
5.2.4.2. EXOTOXINELE......................................................................................................65
5.2.4.2.1. TOXINE CARE ACŢIONEAZĂ LA NIVELUL MEMBRANEI CELULARE
FORMÂND PORI....................................................................................................................65
5.2.4.2.2. TOXINE CARE ACŢIONEAZĂ ASUPRA RECEPTORILOR DE
MEMBRANĂ CELULARĂ.............................................................................................66
5.2.4.2.3. TOXINE CU ACŢIUNE INTRACELULARĂ..............................................66
CAPITOLUL 6. CHIMIOTERAPICE ANTIBACTERIENE..........................................................68
6.1. GENERALITĂŢI...................................................................................................................68
6.2. FAMILII DE CHIMIOTERAPICE ŞI MECANISMUL LOR DE ACŢIUNE................69
6.2.1. BETA LACTAMINE ....................................................................................................69
6.2.2. AMINOZIDE – AMINOCICLITOLI.............................................................................71
6.2.3. TETRACICLINE............................................................................................................72
6.2.4. FENICOLI......................................................................................................................72
6.2.5. MACROLIDE – LINCOSAMIDE – STREPTOGRAMINE (MLS)..............................73
6.2.6. GLICOPEPTIDE............................................................................................................73
6.2.7. POPIPEPTIDE................................................................................................................73
6.2.8. QUINOLONE.................................................................................................................74
6.2.9. RIFAMICINE..................................................................................................................74
6.2.10. NITROFURANI............................................................................................................75
6.2.11. NITROIMIDAZOLI......................................................................................................75
6.2.12. SULFAMIDELE ŞI TRIMETOPRIMUL...................................................................75
6.2.13. ALTE CHIMIOTERAPICE..........................................................................................76
6.2.13.1. ANTITUBERCULOASE.....................................................................................76
6.2.13.2. FOSFOMICINA.....................................................................................................76
6.2.13.3. ACIDUL FUSIDIC................................................................................................76
6.3. REZISTENŢA BACTERIILOR LA CHIMIOTERAPICE............................................77
6.3.1. REZISTENŢA CROMOZOMIALĂ (PRIN MUTAŢIE)............................................78
6.3.2. REZISTENŢA PRIN ACHIZIŢIE DE GENE............................................................78
6.3.3. MECANISMELE BIOCHIMICE ALE REZISTENŢEI DOBÂNDITE....................78
CAPITOLUL 7. VIRUSOLOGIE GENERALĂ.............................................................................80
7.1. ORIGINEA VIRUSURILOR................................................................................................80
7.1.1. IPOTEZELE PRIVIND ORIGINEA VIRUSURILOR...............................................80
7.2. CARACTERE GENERALE ALE VIRUSURILOR..........................................................80
7.3. CONSTITUENŢII VIRALI..................................................................................................81
7.3.1. ACIDUL NUCLEIC VIRAL.........................................................................................81
7.3.1.1. GENOMUL VIRUSURILOR CU ADN..............................................................82
7.3.1.2. GENOMUL VIRUSURILOR CU ARN................................................................82
7.3.2. CAPSIDA VIRALĂ.......................................................................................................82
7.3.2.1. CAPSIDA ICOSAEDRICĂ....................................................................................82
7.3.2.2. CAPSIDA HELICOIDALĂ....................................................................................84
7.3.2.3. CAPSIDA BINARĂ (ICOSAEDRICĂ-HELICOIDALĂ)...................................84
7.3.3. ÎNVELIŞUL VIRAL......................................................................................................84
7.4. FORMA ŞI DIMENSIUNILE VIRUSURILOR.................................................................84
7.5. CLASIFICAREA VIRUSURILOR......................................................................................85
7.5.1. CRITERII TAXONOMICE DE CLASIFICARE A VIRUSURILOR.......................85
7.5.2. ÎNCADRAREA ÎN SISTEMUL TAXONOMIC.........................................................86
7.5.3. CLASIFICAREA PRINCIPALELOR VIRUSURI PATOGENE UMANE................86
7.6. ACŢIUNEA AGENŢILOR FIZICI, CHIMICI ŞI BIOLOGICI ASUPRA
VIRUSURILOR............................................................................................................................90
134
7.6.1. AGENŢI FIZICI.............................................................................................................90
7.6.2. AGENŢII CHIMICI........................................................................................................91
7.6.3. AGENŢII BIOLOGICI..................................................................................................92
7.7. MULTIPLICAREA VIRUSURILOR...................................................................................92
7.8. PATOGENEZA INFECŢIEI VIRALE.................................................................................97
7.9. INFECŢIILE VIRALE PERSISTENTE..............................................................................98
7.9.1. INFECŢII VIRALE PERSISTENTE LATENTE.........................................................98
7.9.2. INFECŢII VIRALE PERSISTENTE CRONICE........................................................98
7.9.3. INFECŢII PERSISTENTE LENTE..............................................................................98
7.9.3.1. PRIONII...................................................................................................................99
7.10. AGENŢI ANTIVIRALI......................................................................................................99
7.10.1. ANTIVIRALE CARE INHIBĂ FAZELE INIŢIALE ALE REPLICĂRII.............99
7.10.2. ANTIVIRALE CARE INHIBĂ POLIMERAZELE VIRALE................................100
7.10.3. ANTIVIRALE CARE INHIBĂ MATURAREA VIRALĂ....................................100
7.10.4. INTERFERONII.........................................................................................................100
CAPITOLUL 8. VIRUSUL IMUNODEFICIENŢEI UMANE (HIV).........................................101
8.1. STRUCTURA VIRUSULUI IMUNODEFICIENŢEI UMANE (HIV)..............................101
8.2. EPIDEMIOLOGIA HIV......................................................................................................102
8.3. TRANSMITEREA HIV......................................................................................................102
8.4. PATOGENEZA INFECŢIEI HIV......................................................................................102
8.5. SIDA (sindromul imunodeficienţei dobândite)....................................................................102
8.6. DIAGNOSTICUL VIRUSOLOGIC AL INFECŢIEI HIV..............................................103
8.7. TRATAMENTUL (PROFILACTIC ŞI CURATIV) AL INFECŢIEI HIV........................103
CAPITOLUL 9. VIRUSURILE HEPATITELOR...........................................................................104
9.1.HEPATITE DETERMINATE DE VIRUSURI SECUNDAR HEPATOTROPE..............104
9.1.1. HEPATITE (SECUNDARE) CONSECUTIVE UNOR INFECŢII VIRALE CU
AGRESIVITATE MARE.......................................................................................................104
9.1.2. HEPATITE ACCESORII INFECŢIEI VIRALE (HEPATITE ASOCIATE
IMUNOSUPRESIEI)..............................................................................................................105
9.1.3. HEPATITE ÎN CURSUL VIROZELOR SISTEMICE.............................................105
9.2. HEPATITE DETERMINATE DE VIRUSURI CU TROPISM PRIMAR PENTRU
HEPATOCITE.............................................................................................................................105
9.2.1. HEPATITE VIRALE NON A,B,C,D,E.........................................................................105
9.2.1.1. VIRUSUL HEPATITEI FRENCH......................................................................105
9.2.1.2. VIRUSUL HEPATITEI GB (VH GB).................................................................106
9.2.1.3. VIRUSUL HEPATITEI TT (VHTT)....................................................................106
9.2.1.4. VIRUSUL HEPATITEI PM (VHPM)..................................................................107
9.2.2. HEPATITE VIRALE "CLASICE" (A,B,C,D,E).........................................................107
9.2.2.1. HEPATITE TRANSMISE PE CALE FECAL-ORALĂ...................................107
9.2.2.1.1. VIRUSUL HEPATITEI A (VHA).................................................................107
9.2.2.1.2. VIRUSUL HEPATITEI E (VHE)..................................................................110
9.2.2.2. HEPATITE TRANSMISE PE CALE PARENTERALĂ ŞI SEXUALĂ...........112
9.2.2.2.1. VIRUSUL HEPATITEI B (VHB).................................................................112
9.2.2.2.2. VIRUSUL HEPATITEI D (VHD).................................................................115
9.2.2.2.3. VIRUSUL HEPATITEI C (VHC).................................................................116
CAPITOLUL 10. MICROBIOLOGIA CAVITĂŢII ORALE.......................................................119
10.1. MICROBIOCENOZA CAVITĂŢII ORALE...................................................................119
10.1.1. BACTERIILE CAVITĂŢII ORALE...........................................................................119
10.1.1.1. COCII GRAM POZITIVI.................................................................................119
10.1.1.2. COCII GRAM NEGATIVI................................................................................119
10.1.1.3. BACILII GRAM POZITIVI..............................................................................119
135
10.1.1.4. BACILII GRAM NEGATIVI..............................................................................120
10.1.1.5. COCOBACILI GRAM NEGATIVI...................................................................120
10.1.1.6. BACTERII NECLASIFICABILE GRAM........................................................120
10.1.2. LEVURI......................................................................................................................121
10.1.3. PROTOZOARE..........................................................................................................121
10.1.4. VIRUSURI..................................................................................................................121
10.2. ECOSISTEMUL ORAL...................................................................................................121
10.3. FACTORII FIZICO-CHIMICI CARE INFLUENŢEAZĂ DEZVOLTAREA
BACTERIILOR..........................................................................................................................121
10.4. ADERENŢA BACTERIANĂ............................................................................................122
10.5. NUTRIŢIA BACTERIANĂ.............................................................................................122
10.6. EVOLUŢIA MICROBIOCENOZEI ORALE.................................................................122
10.7. PLACA DENTARĂ..........................................................................................................122
10.8. CARIA DENTARĂ...........................................................................................................123
10.8.1. BACTERIILE CARIOGENE....................................................................................123
10.8.2. ALIMENTAŢIA..........................................................................................................124
10.8.3. PREVENIREA CARIEI DENTARE........................................................................125
10.9. BOALA PARODONTALĂ...............................................................................................125
10.10. GINGIVITELE................................................................................................................126
10.11. PARODONTITELE.........................................................................................................126
10.11.1. PARODONTITA ADULTULUI...............................................................................126
10.11.2. PARODONTITE RAPID PROGRESIVE...............................................................127
10.11.3. PARODONTITE REFRACTARE.............................................................................127
10.11. 4. PARODONTITA JUVENILĂ LOCALIZATĂ......................................................127
10.11.5. PARODONTITA JUVENILĂ GENERALIZATĂ..................................................127
10.12. INFECŢII APICALE ŞI PERIAPICALE.....................................................................127
10.13. CHIMIOTERAPICE UTILIZATE ÎN MEDICINA DENTARĂ.................................128
BIBLIOGRAFIE.............................................................................................................................130
136