DICŢIONAR MICROBIOLOGIC

Acid dezoxiribonucleic (ADN) = macromoleculă ce conţine informaţia genetică şi care este

formată dintr-un schelet de dezoxiriboză fosfodiesterică şi patru tipuri de baze azotate (timină,
citozină, adenină, guanină).

Acid dipicolinic = moleculă (acid 2,6 piridindicarboxilic) prezentă în cantitate mare în sporii
bacterieni (ca şi sare de calciu), şi care este responsabilă de termorezistenţa lor.

Acid gras = acid carboxilic care conţine lanţuri hidrocarbonate lungi.

Acid nucleic = acidul ribonucleic (ARN) şi acidul dezoxiribonucleic (ADN).

Acid ribonucleic (ARN) = macromoleculă care este formată dintr-un schelet de D-riboză
fosfodiesterică şi din patru tipuri de baze azotate (uracil, citozină, adenină, guanină ). Poate exista
sub formă de ARN mesager (mARN), ARN de transfer (tARN) şi ARN ribozomal (rARN); rARN-
5S, rARN- 16S, rARN-23S.

Acido-alcoolo rezistenţă = proprietatea unor bacterii (Mycobacterium) de a rezista la decolorarea

succesivă cu acid sulfuric şi alcool etilic, în timpul coloraţiei Ziehl-Nielsen.

Adenozindifosftat (ADP) = moleculă care provine din ATP, prin pierderea ( cu eliberarea de
energie) a unei grupări orthofosfat.

Adenozintrifosfat (ATP) = moleculă care reprezintă principala rezervă chimică de energie.

Aderenţă = capacitatea unui microorganism de a se fixa pe o suprafaţă (celulă vie sau corp inert).

Adezină = proteină care se leagă în mod specific la un anumit zahar.

ADN ligază = enzimă care permite legarea a două fragmente scurte de ADN.

Adsorbţie = retenţia unei substanţe pe o suprafaţă

Aerob strict = microorganism care necesită prezenţa obligatorie a oxigenului molecular (O 2) ca şi

acceptor final de electroni.

Aerotolerant = microorganism care este capabil să se dezvolte în prezenţa oxigenului molecular,

chiar dacă îşi procură energia prin procese fermentative.

Agar = polizaharid obţinut din alge marine, folosit ca şi agent de solidificare al mediilor de cultură.

Agaroză = agar înalt purificat.

Aglutinare = unirea mai multor particule sau celule.

Amino-acid = moleculă constitutivă pentru peptide şi polipeptide ( proteine).

AMP ciclic (cAMP) = moleculă care participă la transcrierea anumitor gene.

1
Amfibolic = defineşte o reacţie biochimică care este comună atât anabolismului cât şi
catabolismului.

Anabolism = reacţie biochimică de sinteză.

Anaerob facultativ = microorganism care se dezvoltă preferenţial în prezenţa oxigenului

molecular, dar care se poate dezvolta şi în absenţa acestuia.

Anaerob strict = microorganism care nu se poate dezvolta în prezenţa oxigenului şi care îşi
procură energia în mod exclusiv prin proces fermentativ.

Anatoxină = forma modificată a unei toxine, care şi-a pierdut proprietăţile toxice, dar păstrează
proprietăţile antigenice stimulând producerea de anticorpi specifici.

Antibiotic = moleculă produsă de diferite microorganisme (obţinută prin sinteză), care inhibă
multiplicarea altor microorganisme.

Anticodon = secvenţă de trei nucleotide dintr-un tARN care se leagă de o secvenţă complementară
de mARN.

Anticorp = glicoproteină sintetizată de limfocitul B ca şi răspuns la un stimul antigenic

(substanţă) şi care se leagă specific de antigenul inductor.

Antigen = orice substanţă care este capabilă să determine sinteza de anticorpi, cu care apoi se
combină specific.

Antiseptic = substanţa care inhibă (distruge) microorganismele şi care poate fi aplicată pe piele sau
mucoase.

Apoptoză = succesiuni de evenimente care conduc la moartea celulei (ca răspuns la semnale
specifice).

mARN = ARN monocatenar care este sintetizat în cursul transcrierii şi care intervine în
transformarea informaţiei codate în ADN într-o secvenţă de amino-acizi care compun proteina
( după ce s-a legat la nivelul ribozomilor).

ARN polimeraza = enzimă care catalizează sinteza mARN.

Aseptic = fără agenţi infecţioşi.

Autoclavare = procedeu de sterilizare care utilizează vapori de apă sub presiune.

Autotrof = microorganism care poate utiliza dioxidul de carbon (CO2) drept unică sursă de carbon.

Auxotrof = microorganism care necesită (pentru dezvoltare) aportul unuia sau mai multor factori
pe care nu-i poate sintetiza (factori de creştere : aminoacizi, etc.).

Avirulent = microorganism incapabil să producă boala.

Bactericid = capabil să omoare bacterii.

2
BACTERIE = microorganism unicelular care aparţine Procariotelor şi care este vizibil la
microscopul fotonic (optic).

Bacteriocină = moleculă oligo sau polipeptidică, secretată de o anumită tulpină bacteriană şi care
prezintă acţiune toxică asupra unei alte tulpini bacteriene.

Bacteriofag = particulă virală care infectează bacteriile.

Bacteriostatic = capabil să împiedice multiplicarea bacteriilor.

Bază pirimidinică = moleculă constitutivă a nucleotidelor din acizii nucleici: timină, citozină,
uracil.

Bază purinică = moleculă constitutivă a nucleotidelor din acizii nucleici : adenină, guanină.

Beta lactamază = enzimă care hidrolizează ciclul betalactamic al Penicilinelor şi Cefalosporinelor.

Biomasă = masa totală a microorganismelor dintr-un spaţiu bine determinat (ex. mediu de
cultură).

Biotehnologie = tehnologie care utilizează microorganismele şi alte sisteme biologice pentru a

obţine molecule noi.

Capsidă = învelişul proteic care înconjoară acidul nucleic viral.

Capsomer = subunitate a capsidei proteice virale.

Catabolism = reacţia biochimică degradativă a moleculelor organice.

Catalază = enzima care scindează apa oxigenată.

Celula vegetativă = celula aflată în stare de activitate.

Celule F' = celule bacteriene care conţin o plasmidă rezultată din combinarea unui fragment
cromozomial cu factorul F.

Celule F+ = celule bacteriene donatoare în cursul procesului de conjugare.

Celule F- = celule bacteriene receptoare în cursul procesului de conjugare.

Celule Hfr (high frequency of recombination) – înaltă frecvenţă de recombinare – sunt celule
minoritare într-o populaţie de celule F+ , care pot să-şi transfere propriul cromozom într-o celulă F-.
Chemotaxie = deplasare dirijată ca răspuns la un compus chimic din mediu.

Chimio-autotrofe = bacterii care-şi procură energia (şi încorporează carbonul) din compuşi
chimici anorganici.

Cil (Flagel) = structură facultativă care permite mobilitatea bacteriilor.

Clonă = grup de celule care provin dintr-o singură celulă

3
Coagulază = enzimă care coagulează plasma.

Codon = combinaţie de trei nucleotide care codifică în mod specific un anumit aminoacid.

Coenzimă = fragment neproteic al unei enzime (cu masă moleculară mică) indispensabil
activităţilor enzimatice.

Colonie = populaţie de bacterii, rezultată prin diviziuni binare succesive, derivată dintr-o singură
celule şi care este vizibilă cu ochiul liber pe suprafaţa unui mediu de cultură.

Colonizarea = locul de multiplicare al microorganismelor într-un organism (uman, animal) şi care

nu implică obligatoriu invazia şi alterarea ţesuturilor.

Comensalism = relaţia stabilită între două organisme în care unul dintre parteneri beneficiază de
asocierea cu celălalt fără ca acesta din urmă să fie afectat.

Concentraţia minimă inhibitorie (CMI) = cea mai mică concentraţie de chimioterapic, care este
capabilă să împiedice multiplicarea unei bacterii, fără ca acest fapt să conducă la moartea bacteriei.

Conversie lizogenă = modificarea proprietăţilor specifice unei anumite bacterii, ca urmare a

încorporării unui fag (profag).

Cultură de celule (eucariote) = multiplicarea celulelor într-un mediu sintetic (în afara
organismului).

Cultură pură = cultură care conţine o singură specie bacteriană.

Citokine = proteine eliberate ca şi răspuns la un stimul antigenic şi care acţionează asupra altor
celule (interferonii şi interleukinele).

Decontaminare = distrugerea microorganismelor patogene şi a produşilor lor toxici.

Dezinfectant = agent utilizat pentru distrugerea microorganismelor patogene de pe suprafeţe şi

obiecte.

Dezinfecţie = ansamblul de măsuri şi mijloace care conduc la distrugerea patogenilor de pe diferite

materiale.

Determinant antigenic = acea porţiune dintr-o moleculă antigenică care se combină cu anticorpi
specifici. Termen sinonim – EPITOP.

Diauxie = creşterea în două etape a unei culturi bacteriene, observată mai frecvent în mediile de
cultură care conţin două surse de carbon.

Difuziune = trecerea moleculelor dintr-o regiune cu o concentraţie înaltă spre o regiune cu o

concentraţie joasă.

Doză infectantă = numărul de microorganisme, care este suficient pentru a produce un proces
infecţios.

4
Efect citopatic (ECP) = modificările produse la nivelul celulelor (în culturi de celule), ca urmarea
a replicării virusurilor în celule şi care poate să ajungă până la liza totală a celulelor (efect citocid).

Electroforeză = tehnică de separare a proteinelor şi acizilor nucleici bazată pe diferenţele de

încărcare electrică şi de greutate moleculară.

Element transpozabil = genă care se poate deplasa de la un ADN la altul, sau în interiorul
aceleiaşi celule, dintr-o poziţie în alta pe ADN.

Endemic = prezenţa constantă într-o populaţie.

Endospor = formă celulară specializată (de rezistenţă) care ia naştere în interiorul unei celule
vegetative, în corelaţie cu condiţiile nefavorabile de mediu.

Endotoxine = lipopolizaharide toxice şi termostabile prezente în peretele celular al bacteriilor

Gram negative.

Enzimă = catalizator de natură proteică.

Enzimă de restricţie (endonuclează de restricţie) = enzimă care recunoaşte şi secţionează ADN-

ul la nivelul unor baze purinice sau pirimidinice specifice.

Epidemic = infecţie care se răsfrânge asupra unui număr foarte mare de indivizi din cadrul unei
populaţii.

Epizom = moleculă de ADN care poate să existe fie integrată în cromozomul bacterian, fie în afara
lui.

Exantem = erupţie cutanată difuză şi roşie (apare în unele boli infecţioase).

Exocitoză = procesul prin care materialul este expulzat în exteriorul celulei.

Exotoxine = proteine solubile (foarte toxice) eliberate extracelular de microorganisme.

Familie = grupă taxonomică care reuneşte mai multe genuri înrudite.

Filamente axiale = structuri de locomoţie prezente la spirochete.

Fimbrii (Pili) = apendici în formă de păr prezenţi la numeroase bacterii. Pilii comuni au rol în
adeziune (în ataşare), iar pilii sexuali intervin în procesul de conjugarea bacteriană.

Fisiune binară (sciziparitate) = proces de reproducere asexuată în cursul căruia o celulă se rupe
pentru a forma două celule fiice independente.

Fungi = microorganisme eucariote care includ ciupercile heterotrofe.

Forme L = variante bacteriene care au pierdut capacitatea de a sintetiza peptidoglicanul.

Genom = ansamblul materialului genetic dintr-o celulă

Genotip = ansamblul de caractere genetice dintr-o celulă.

5
Gen = grup taxonomic care reuneşte mai multe specii.

Germinare = ansamblul modificărilor biochimice şi morfologice care au loc în endospori şi care le

permit să se transforme în celule vegetative.

Glicocalix = structură în general polizaharidică (mai rar polipeptidică), care înconjoară peretele
celular al anumitor specii bacteriene. Reprezintă una dintre structurile facultative ale unei celule
procariote.

Halofile = microorganisme care preferă / necesită o anumită concentraţie de clorură de sodiu.

Haptene = molecule capabile să se combine cu anticorpi specifici, dar care sunt incapabile să
inducă sinteza lor, dacă nu sunt legate de un purtător cu masă moleculară mare.

Hemaglutinină = substanţa care permite hematiilor să se reunească şi să formeze reţele.

Heterotrofe = microorganisme care incorporează carbonul care provine din compuşi organici.

Imunitate = mecanisme elaborate pentru eliminarea antigenelor.

Imunodeficienţă = incapacitatea de a produce un răspuns imun.

Imunelectroforeză = tehnică prin care într-o primă etapă se procedează la separarea proteinelor
într-un câmp electric, iar apoi în a doua etapă se procedează la difuzia şi precipitarea în gel cu
ajutorul anticorpilor specifici proteinelor separate.

Imunofluorescenţă = tehnică microscopică folosită pentru identificarea antigenelor prin legarea de

anticorpi specifici deveniţi fluorescenţi ca urmare a legării covalente de un fluorochrom (ex.
izothiocianatul de fluoresceină).

Infecţie = invazia ţesuturilor de către microorganisme.

Inflamaţie = răspunsul nespecific la o agresiune antigenică (rubor, calor,tumor,dolor,functio laesa).

Interferoni = glicoproteine sintetizate de anumite ţesuturi ca un răspuns la o infecţie virală.

Interleukine = proteine sintetizate de macrofage şi de limfocitele T cu rol reglator în creşterea şi
diferenţierea limfocitelor.

Invazine = proteine bacteriene, necesare procesului de invazie a celulelor epiteliale şi endoteliale.

Leucocidine = toxine bacteriene care distrug leucocitele.

Legătură peptidică = legătura CO-NH.

Lipidul A = moleculă lipidică responsabilă de toxicitatea lipopolizaharidului prezent în peretele

celular al bacteriilor Gram negative.

Limfokine = proteine secretate de către limfocite care acţionează ca şi mediatori intracelulari ai

răspunsului imun.

6
Lizogenie = stadiul în care bacteria transportă profagul integrat în cromozom.

Membrană externă = structura externă a peretelui celular prezentă la toate bacteriile Gram
negative.

Metabolism = ansamblul de reacţii biochimice dintr-o celulă .

Metaboliţi = moleculele formate în cursul metabolismului.

Microaerofile = microorganisme care necesită pentru creştere o concentraţie de oxigen mai mică
decât cea din aerul obişnuit.

Microorganism = termen care desemnează toate vieţuitoarele vizibile doar la microscop (virusuri,
bacterii, fungi, paraziţi). Este considerat un termen depăşit.

Mediu de cultură = amestec de substanţe care asigură multiplicarea în laborator a

„microorganismelor” din natură.

Mediu de îmbogăţire = mediu de cultură care permite multiplicarea unei anumite bacterii.

Mediu selectiv = mediu de cultură care conţine substanţe (agenţi selectivi) care împiedică
multiplicarea unor grupe de bacterii, favorizând astfel izolarea unei anumite bacterii dintr-un
amestec natural de specii.

Monostrat = un singur strat de celule. Termenul este folosit în culturile de celule.

Monocit = macrofag imatur.

Mutagen = agent fizic/chimic care creşte frecvenţa modificărilor (mutaţiilor) din ADN.

Mutaţie = modificarea a secvenţei de baze azotate din ADN.

Neutrofile = celule fagocitare polinucleare care prezintă un nucleu segmentat în mai mulţi lobi.

Nicotinamid adenin dinucleotid (NAD) = coenzimă derivată de la niacină care intervine în

transferul atomilor de hidrogen în reacţiile de reducere.

Nitrificare = conversia amoniacului în anion nitrat.

Nosocomiale (infecţii) = termenul defineşte infecţiile dobândite în spital.

Nucleocapsidă = asocierea acidului nucleic viral cu proteinele structurale.

Nucleotide = subunităţile ADN şi ARN formate dintr-o bază purinică sau pirimidinică legate
covalent la o riboză/dezoxiriboză, care la rândul ei se leagă (tot covalent) de o grupare ortofosfat.
Pierderea fosfatului duce la formarea NUCLEOZIDELOR.

Operon = grup de gene legate care sunt controlate ca şi o unitate unică.

Ordin = grup taxonomic care reuneşte mai multe familii.

7
Palindron = secvenţă (identică) inversată.

Pandemie = epidemie extinsă pe suprafeţe întinse.

Pasteurizarea = procedeu de dezinfecţie(„sterilizare”) prin căldură umedă.

Patogen = capabil să producă boala.

Patogenie = procesul prin care se dezvoltă boala.

Penicilinază = enzimă care hidrolizează ciclul betalactamic şi inactivează astfel Penicilina.

Peptidoglican = polimer format din subunităţi repetitive (acid N-acetilmuramic – N-

acetilglucosamină) zaharidice ce au ataşată o componentă peptidică şi care intră în componenţa
peretelui celular al bacteriilor . Sinonim – mureină.

Peptone = substanţe obţinute prin hidroliza acidă, alcalină sau enzimatică a proteinelor.

Permeaze = sistem de enzime care sunt implicate în transportul moleculelor în interiorul celulei.

Plasmide = elemente genetice extracromozomale formate din ADN dublu catenar circular, dotate
cu capacitatea de replicare independentă de ADN-ul cromozomial.

Plasmide conjugative = plasmide care transportă genele pentru pilii sexuali.

Plasmide neconjugative = plasmide care au pierdut unele elemente din informaţia genetică
necesară pentru transferul prin conjugarea la alte bacterii.

Porine = proteine prezente în membrana externă a peretelui celular la bacterii Gram negative şi
care formează canale prin care este posibilă difuzia pasivă a moleculelor mici.

Procariote = celule ce se caracterizează prin absenţa membranei celulare, a mitocondriilor şi a

altor organite legate de membrană.
Profag = forma latenţă a fagului temperat, inserat în ADN –ul celulei gazdă.

Proteine = macromolecule cu una sau mai multe lanţuri polipeptidice.

Protoplast = celulă care şi-a pierdut peretele celular.

Provirus = formă latentă de virus în care ADN-ul viral este incorporat în cromozomul celulei
gazdă.

Recombinare genetică = reunirea genelor de la două organisme diferite.

Replicarea ADN = sinonim cu duplicarea ADN.

Replicarea semiconservativă = un tip de replicare al ADN-ului în care noile catene

complementare fiecărei catene originale, se sintetizează în fiecare ciclu de replicare.

Replicon = fragment de ADN capabil de replicare.

8
Represie catabolică = inhibarea activităţii unei gene, datorită unui catabolit.

Secvenţă de inserţie = fragment de ADN, având lungimea a 1-2 gene care se poate deplasa dintr-
un loc în altul pe ADN.

Serovar = grup de tulpini bacteriene ce au proprietăţi antigenice comune (înlocuieşte termenul de

serotip).

Siderofor = moleculă cu masă moleculară mică secretată de bacteriile care au capacitatea de a

chela ionii de fier (Fe3+).

Suşă = populaţie de celule care prezintă caractere diferite de ale altor populaţii din aceeaşi specie.

Sporogeneză = etapele prin care celula vegetativă se transformă în endospor.

Timp de generaţie = intervalul de timp în care o celulă se divide în două celule fiice.

Titru = unitatea de măsură a concentraţiei unei substanţe în soluţie.

Toxicitatea selectivă = capacitatea unui chimioterapic de a omorî microorganismele fără a produce

efecte nefavorabile asupra gazdei.

Toxină = moleculă (proteică) produsă de microorganism şi care are acţiune toxică asupra gazdei.

Toxoid = sinonim pentru anatoxină.

Transcriptază inversă (reverstranscriptaza) = enzimă implicată în sinteza ADN dublu catenar

plecând de la ARN.

Turbiditate = tulburarea care rezultă în urma suspendării într-un mediu lichid a unei substanţe sau
a unui microorganism .

Vaccin = preparat biologic care conţine microorganisme vii sau moarte (bacterii,virusuri,
protozoare) şi care se foloseşte pentru a produce un răspuns imun (la om sau la animal) îndreptat
împotriva respectivului microorganism. Şi anatoxinele sunt folosite în acelaşi scop.

Vector = organismul capabil să transmită un agent infecţios de la un individ la altul. Din punctul
de vedere al Biologiei moleculare, termenul se referă însă la o moleculă circulară de ADN, capabilă
să se replice, şi în care „in vitro” s-au introdus gene adiţionale.

Virion = particula virală matură, formă de existenţă (tranzitorie) extracelulară, care nu creşte şi nu
se replică.

Viroid = fragment de ADN lipsit de capsida proteică şi care are capacitatea de a se replica în
interiorul celulelor vii.

Virulenţă = unitate de măsură pentru patogenicitate.

Virus = agent infecţios acelular, vizibil doar electronomicroscopic şi care este format din acidul
nucleic (ADN sau ARN) şi capsida proteică. La virusurile învelite peste capsidă se găseşte un strat

9
de înveliş preluat din membrana celulară (citoplasmatică sau nucleară – în funcţie de nivelul la care
se replică virusul).

Zoonoză = boală la animal. Transmiterea la om (accidentală) permite formularea : antropozoonoză.

SCURT ISTORIC AL MICROBIOLOGIEI

10
 Marcus Terentius Varro (116-26 î.C.) în „Rerum rusticarum de agricultura” scrie: „dacă în
acele locuri vor fi mlaştini, acolo se dezvoltă fiinţe vii, care deşi mici, încât nu pot fi
observate cu ochii, pătrund din aer în corp prin gură şi nări şi determină boli grele”.
 Titus Lucretius Carus (98-55 Î.C.) în „De rerum natura” respinge „mânia zeilor”drept cauza
a pestei pe care o explică prin „germenii bolii şi ai morţii”.
 Hieronimus Fracastos, medic, astronom şi literat (1478-1553) în „De contagionae et
contagiosis morbis et curatone” (1546) afirmă că organisme vii foarte mici „seminaria
prima”, „contagium vivum”, se multiplică, ajung la oamenii sănătoşi şi înmulţesc cazurile
de boli contagioase.
 Hans Jansen şi Zacharis (1620) – lentile măritoare.
 A. van Leeuwenhoek:
 1670- primul microscop
 1676- descrie primul parazit
 1683- descrie prima bacterie
 K. Jenner (1796) – vaccinează primul copil împotriva variolei utilizând virusul vaccinal
(cow pox – vaccina vacilor).
 Gay-Lussac (1810) – formulează ecuaţia fermentaţiei alcoolice.
 Langenbeck (1838) – descrie levura „Candida albicans”.
 C. Zeiss (1841) – deschide atelierul de optică de la Jena.
 Schröder-Van Dusch – introduce dopurile de bumbac pentru a menţine sterilitatea unor
recipiente şi a conţinutului lor.
 Louis Pasteur :
 1858- fermentaţia lactică se datorează exclusiv bacteriilor
 1861- Clostridium butiricum şi respiraţia anaerobă
 1865- bolile vinului şi ale berii – Pasteurizarea
 1875- Clostridium oedematiens (novy)
 1877- Clostridium septicum – antibioza.
 Armauer Hansen (1873) – Mycobacterium leprae.
 R. Koch (1878) – cercetări asupra plăgilor infectate.
 Sédillot (1878) – introduce termenul de „microb” în comunicarea „De l'influence des
traveaux de M. Pasteur sur le progrès de la chirurgie”.
 Koch şi Wolffhügel (1881) – sterilizarea cu aburi.
 L. Pasteur (1881) – vaccinarea anticărbunoasă.
 R. Koch (1882) – Mycobacterium tuberculosis.
 R. Koch şi W. Hesse (1882) – introduc agar-agar în prepararea mediilor de cultură solide.
 R. Koch (1884) – raportează descoperirea vibrionului holeric.
 Talamon (1883-1885) – Diplococcus pneumoniae (Streptococcus pneumoniae).
 Klebs-Löffler (1884) – Corynebacterium diphteriae.
 Ch. Chamberland (1884) – filtrul de porţelan (nesmălţiut).
 Nicolaier (1884) – Clostridium tetani.
 Hans Christian Gram ( 1884) – coloraţia Gram(coloraţia diferenţială a bacteriilor).
 L. Pasteur (1885) – vaccinul antirabic viu atenuat şi vaccinarea antirabică.
 Escherich (1886) – Escherichia Coli
 Roux şi Yersin (1888) – toxina difterică.
 Pfeiffer (1892) – Haemophillus influenzae.
 Ivanovski (1892) – virusul mozaicului tutunului.
 Yersin (1894) – Pasteurella pestis (Yersinia pestis).
 Widal (1897) – serodiagnosticul febrei tifoide.
 Walter Reed şi James Carrol (1900) – virusul febrei galbene.
 Borrel (1903) – teoria virală a cancerului.
 Schaudin şi Hoffman (1904) – Treponema pallidum.

11
 J. Bordet şi Gengou (1906) – „bacilul tusei convulsive” (Bordetella pertusis).
 Paul Erlich (1911-1915) – chimioterapia sifilisului cu derivaţi arseniali.
 A. Calmette şi Guerin (1912-1920) – vaccinul BCG.
 Prowazeck şi Roche da Lima (1913-1916) – Rickettsia prowazeki.
 W. Twort şi D'Hérelle (1915/1917) – bacteriofagii.
 Bordet şi Ciucă (1920) – fenomenul de lizogenie.
 1921- se înfiinţează la Bucureşti Institutul Dr. I. Cantacuzino.
 Carrel (1923) – culturile de celule.
 Ramon şi Zieller (1927) – anatoxina tetanică
 Fleming (1927-1928) – descoperă Penicilina.
 Griffits (1928) – evidenţiază transformarea bacteriană.
 Woodruff şi Goodpasture (1931) – realizează cultivarea virusurilor în oul embrionat.
 Domagk (1932) – sulfamidele.
 Barries şi Ruska (1938) – prima imagine electronooptică ( pentru virusul vaccinal).
 Chain-Florey (1940) – utilizarea Penicilinei ca şi antibiotic.
 Avery (1944) – ADN-ul este depozitarul informaţiei genetice.
 Morgan şi colab. (1950) prepară primele medii sintetice pentru culturi celulare.
 Gey şi colab. (1951) – linia Hela ( linie celulară stabilizată din celulele tumorale – cancer
de col uterin).
 Dulbeco (1952) – culturi celulare în plăci.
 Watson şi Crick (1953) – propun modelul structurii moleculei de ADN.
 Isaacs şi Lindermann (1957) – interferonii.
 Lwoff ( 1957) – elaborează conceptul de virus.
 Enders şi colab. (1960) – prepară vaccinul antirujeolos viu atenuat (tulpina Edmonston).
 Haflick şi Morhead (1961) – prepară primele culturi de celule diploide.
 Lwoff, Horne şi Tourner (1962) – elaborează criteriul de clasificare a virusurilor.
 Meyer şi colab. (1966) – prepară vaccinul antirubeolos viu atenuat (HPV 77).
 Nirenberg şi Ochoa Khorana (1966) – descifrează codul genetic.
 Feinstone (1973) evidenţiază virusul hepatitei A.
 Köhler şi Miltstein (1975) prepară anticorpii monoclonali.
 1977- eradicarea globala a variolei.
 Prusiner (1982) descoperă prionii.
 Scolnick şi colab. (1984) aplică şi fac evaluarea clinică a vaccinului recombinant
antihepatitic B.
 Guatelli şi colab. (1989) – utilizează PCR în diagnosticul HIV.
 Andrée ( 1990) prepară vaccinul inactivat antihepatită A.

GRUPE DE MICROORGANISME

12
MICROORGANISME CELULARE

 UNICELULARE

o PROCARIOTE – BACTERIILE
o EUCARIOTE
 FUNGI
 ALGE
 PROTOZOARE

 PLURICELULARE

o HELMINŢI
o ARTROPODE

MICROORGANISME ACELULARE

o VIRUSURI
o VIROIZI
o PRIONI
o PLASMIDE

PROCARIOTELE – cuprind trei grupe de bacterii

 EUBACTERIA – sunt bacteriile implicate în patologia umană şi pot fi clasificate în

funcţie de peretele celular în:
 GRAM POZITIVE
 GRAM NEGATIVE
 FĂRĂ PERETE CELULAR – Mycoplasmataceae şi formele L.
 CYANOBACTERIA – reprezintă cel mai mare şi mai divers grup de bacterii
fotosintetice (oxidează apa până la oxigen gazos).
 ARCHAEBACTERIA – bacteriile primitive, se clasifică în 3 grupe :
 METANOGENE
 HALOFILE (extreme)
 TERMOACIDOFILE

DUPĂ PROPRIETĂŢILE PERETELUI CELULAR – bacteriile implicate în patologia

umană sunt clasificate în 4 diviziuni (Gibson şi Muray 1978, Bergey's Manual of Systematic
Bacteriology, 9thed):

 DIVIZIA I GRACILLICUTES = bacterii Gram negative

13
  CLASA I SCOTOBACTERIA (nefotosintetizante)

 CLASA II ANOXYFOTOBACTERIA (bacterii aerobe

fotosintetizante)

 DIVIZIA II FIRMICUTES = bacterii Gram pozitive.

 CLASA I FIRMIBACTERIA – sunt bacili şi filamente

neramificate
 CLASA II THALOBACTERIA - sunt bacili şi filamente care pot
fi ramificate (Actynomycete).

 DIVIZIA III TENERICUTES = bacterii lipsite de perete celular, care nu au

capacitatea de a sintetiza precursorii peptidoglicanului

 CLASA I MOLICUTES – familia Mycoplasmataceae

 DIVIZIA IV MENDOSICUTES

 CLASA I ARCHAEBACTERIA – nu au peptidoglican, sau

prezintă un peptidoglican modificat.

CAPITOLUL 1 – MORFOLOGIA BACTERIANĂ

1.1. CARACTERISTICILE CELULEI PROCARIOTE

14
 Celulele procariote prezintă o serie de particularităţi care le diferenţiază net de celulele
eucariote. Aceste caracteristici dar şi diferenţele dintre cele două tipuri de celule sunt prezentate în
tabelul nr.1.

Tabel nr. 1 –Diferenţele existente între celulele procariote şi eucariote.

Celule procariote Celule eucariote

Aparatul nuclear
Membrana nucleară este absentă Membrana nucleară este prezentă
Nu prezintă aparat mitotic Au aparat mitotic
Nu au nucleoli Nucleolii sunt prezenţi
Au un singur cromozom format ADN este organizat în mai mulţi cromozomi care
dintr-o moleculă circulară formează un tot
dublu catenară de ADN Au ARN monocistronic
Transcrierea ADN-ului se face într-un ARN Transcrierea se face în nucleu şi apoi se realizează
policistronic traducerea în citoplasmă
Citoplasma
Nu sunt prezente organite celulare Organite celulare prezente (mitocondrii, reticul
endoplasmatic, complex Golgi)
În citoplasmă se găsesc ribozomi 70S care disociază Au ribozomi 80S care pot disocia în subunităţi 60S
în subunităţi 30S şi 50S şi 40S

Membrana citoplasmatică
Este de natură lipoproteică Membrana este de natură lipoproteică
Lipidele sunt reprezentate prin fosfolipide Sterolii sun prezenţi
Nu conţin steroli (excepţie fac Mycoplasmataceaele)

Peretele celular
Prezent şi reprezintă o structură specifică Absent
Multiplicarea
Sciziparitate sau fisiune binară Diviziune sexuată
Caracteristică genomică
Celule haploide Celule diploide
Material genetic extracromozomial
Prezent = plasmide absent

1.2. FORMA ŞI AŞEZAREA BACTERIILOR

Se disting 3 forme de bază ale bacteriilor :
 Sferică = COCII
 Bastonaşe = BACILII
 Spiralată = SPIRILII ŞI SPIROCHETELE

15
 COCII
- pot fi izolaţi sau grupaţi formând aşezări caracteristice
- de la forma sferică (de bază) pot să apară şi forme derivate:
o coci în diplo (perechi) :
 cu formă lanceolată (streptococcus pneumoniae)
 cu forma boabelor de cafea, privindu-se prin concavităţi (Neisseria)
o coci în lanţuri (strepto) – streptococi
o ciorchine (stafilo) – stafilococi
o tetrade – tetrageni
o sarcină – Sarcina lutea (două tetrade suprapuse )

BACILII
- diferă nu numai după aşezare, dar şi după dimensiuni ( ordinul de mărime este acelaşi –
micrometri)
- uneori apar izolaţi, alteori însă se grupează caracteristic:
o bacili în diplo – Yersinia pestis
o lanţuri(streptobacili) – Bacillus
o litere chinezeşti – Corynebacterium diphteriae
o litere majuscule (W,V,Y) – Mycobacterium tuberculosis
o deformaţi (datorită prezenţei sporilor ) – Clostridiile:
 ex: sporul terminal (Cl. tetani) determină forma unui chibrit
 sporul central (Cl. sporogens) dă forma de fus
o încurbaţi (formă de virgulă) – Vibrionii

COCOBACILII
- reprezintă forme intermediare între coci şi bacili
- ex: Bordetella, Brucella, Haemophylus, Moraxella

SPIRILII
- formă de bastonaşe spiralate helicoidale ( Campylobacter)

SPIROCHETELE
- bastonaşe spiralate, rigide (Treponema, Borelia, Leptospira)

PLEIOMORFI
- lipsa peretelui celular rigid – la Mycoplasmataceae- conduce la acest aspect.

16
Fig.nr.1 – Forma şi aşezarea bacteriilor
1- coc; 2- bacil; 3- spiril; 4- cocobacil; 5- streptococi; 6- stafilococi; 7- diplococi; 8- coci aşezaţi în
sarcină; 9- streptobacili; 10- bacili sporulaţi; 11- bacili în palisade; 12- bacili încurbaţi; 13- bacili în
litere majuscule.

1.3. STRUCTURA CELULUI PROCARIOTE

Celula procariotă conţine structuri obligatorii şi structuri facultative .
 Structurile obligatorii (esenţiale pentru existenţa celulei):
o Nucleoidul (echivalentul nuclear)
o Citoplasma şi ribozomii
o Membrana citoplasmatică
o Peretele celular (lipseşte totuşi la Mycoplasmataceae)
 Structurile facultative (neesenţiale , care pot fi pierdute în anumite condiţii fără ca acest fapt
să conducă la moartea celulei):
o Exopolizaharidele : capsula şi stratul mucos
o Stratul S (proteic)
o Cilii (Flagelii)
o Pilii (Fimbrii)
o Sporul (Endosporul)
o Alte structuri :
 Mezozomii
 Incluziile
 Plasmidele
 Profagii
 Elementle genetice mobile
 Integronii

17
Figura nr.2 – Celula procariotă
1-membrana citoplasmatică, 2-peretele celular, 3-glicocalixul, 4-cili, 5-pili, 6-nucleoid, 7-
citoplasma cu ribozomi.

1.3.1. NUCLEOIDUL (ECHIVALENTUL NUCLEAR)

- nu prezintă membrană nucleară
- nu conţine nucleoli
- nu are aparat mitotic
 Este format dintr-o moleculă de ADN dublu catenar superhelicoidală, circulară şi care
reprezintă unicul cromozom al celulei.
 Observaţiile electronomicroscopice îl vizualizează ca şi o structură fibrilară care se află în
contact cu membrana citoplasmatică.
 Lungimea (desfăşurat) ajunge la 1,5 mm şi dacă ne raportăm la dimensiunile celulei
bacteriene (E.Coli 1-4 μm) este evidentă necesitatea superînfăşurării în jurul propriului ax
pentru a putea încape în celulă.
 Dublul helix circular, formează bucle de ADN stabilizate la bază printr-o regiune centrală
formată din proteine şi ARN.
 Analiza chimică a nucleoidului arată ADN -60%, ARN – 30%, proteine – 10%.
 Superînfăşurarea favorizează interacţiunea ADN – ADN intrabuclă şi evită totodată
interacţiuni între domenii diferite.
 Funcţie – conţine informaţia genetică esenţială pentru existenţa celulei.
 Ţintă de acţiune pentru chimioterapice :
o Quinolonele – inhibă AND-giraza, enzimă importantă în replicarea ADN(în
menţinerea stării superhelicoidale).
o Rifamicina – inhibă transcrierea prin blocarea ARN-polimerazei.
o Nitroimidazolii – produc fragmentarea ADN-ului la bacterii strict anaerobe.

18
Figura nr. 3 – Nucleoidul (prezentare schematică)
1-ADN; 2- proteine; 3- ARN.

1.3.2. CITOPLASMA ŞI RIBOZOMII

 Citoplasma are un aspect granular fin, conţine:
o o fază dispersantă formată din săruri minerale şi proteine.
o o fază dispersată formată din ribozomi şi incluzii ( cu rol de
substanţe de rezervă : polifosfaţi, glicogen, polihidroxibutirat).
 Aspectul granular este datorat în principal ribozomilor.
 Ribozomii:
o Sunt formaţi din : rARN (60%) şi proteine (40%).
o Numărul lor poate ajunge la 18000/celulă.
o Sunt ribozomi 70S (Svedberg) formaţi din subunităţi 30S şi 50S.
o Subunitatea ribozomală 30S este formată din :
 rARN 16S
 21 de proteine (S1 ….S21)
o Subunitatea ribozomală 50S este formată din :
 rARN 23S şi rARN 5S
 31 de proteine (L1…..L31).
 Funcţia – sinteza proteică :
În sinteza proteică intervin cele 3 tipuri de ARN: m ARN, tARN, rARN. Transcrierea
ADN-ului în mARN este cuplată cu traducerea acestuia în proteine (mARN este
policistronic şi ca atare este codant pentru mai multe polipeptide).
Subunităţile ribozomale există independent şi se asamblează în ribozomul 70S în timpul
traducerii mARN în proteine. Sinteza proteică este continuă. Lectura mARN se realizează
în ribozomi seriaţi care formează polizomi.
 Ţintă de acţiune pentru chimioterapice :
o Aminozidele :
 au ca ţintă rARN 16S – distorsionează ribozomii alterând în acest fel
etapele traducerii, în plus sunt sintetizate proteine nefuncţionale, datorită
erorilor de lectură a mARN.
 acţionează bactericid (pe lângă blocarea sintezei proteice, induc şi modificări
de structură a membranei citoplasmatice).
o Tetraciclinele :

19
 au ca ţintă subunitatea 30S şi inhibă sinteza proteică în faza de
elongarea a lanţului polipeptidic pentru că împiedică fixarea unui nou
aminoacyl-tARN.
 acţionează bacteriostatic.
o Grupul MLS ( Macrolide-Lincosamide-Streptogramine):
 au ca ţintă rARN 23S ( de la nivelul subunităţii 50S)
 inhibă elongarea polipeptidului aflat în curs de sinteză, prin blocarea
transferului peptidic.
 acţionează bacteriostatic (excepţie fac streptograminele A şi B care
acţionează bactericid)
o Cloramfenicolul:
 are ca ţintă tot rARN 23S de la nivelul subunităţii 50S şi inhibă
elongarea polipeptidului în curs de formare
 acţionează bacteriostatic
o Acidul fusidic – blochează elongarea lanţului polipeptidic.

1.3.3. MEMBRANA CITOPLASMATICĂ

 Este o membrană fină de circa de 10nm (care înconjoară citoplasma) şi prezintă o structură
trilamelară formată din două straturi dense şi opace (de circa 3 nm) care acoperă un strat
transparent (pentru electroni) cu o grosime de circa 4 nm.
 În mediile hipertonice se retractă, fapt care conduce la desprinderea ei de pe peretele
celular.
 La bacteriile Gram pozitive sub acţiunea lizozimului se pot obţine Protoplaşti (fără perete
celular).
 La bacteriile Gram negative sub acţiunea unui amestec de lizozim şi EDTA se obţin
Sferoplaşti ( cu perete celular alterat).
 Electronomicroscopic se poate studia structura, care apare absolut clasică respectând
modelul mozaicului fluid.

Figura nr. 4 – Membrana citoplasmatică

1-proteine intrinseci
2-proteine extrinseci
3-glicolipide

20
 Compoziţia membranei citoplasmatice :
o Dublu strat fosfolipidic în care sunt inserate:
 Proteine (intrinseci) – la polul hidrofob
 Glicoproteine
o Proteinele extrinseci – sunt dispuse la exteriorul dublului strat.
 Procentual :
o Proteine 60-70%
o Lipide 30-40%
o Zaharuri 2-15 %
 Funcţii :
o Barieră selectivă şi de transport :
 împiedică pierderea componentelor intracitoplasmatice.
 selecţionează intrarea şi ieşirea diferitelor substanţe (ioni) pentru a
menţine constant pH-ul şi compoziţia ionică necesară activităţilor
enzimatice.
 intervine în transportul ionilor, aminoacizilor şi zaharurilor.
 transportul se realizează prin :
 difuziune pasivă (simplă) – pe baza gradientului de concentraţie
al substanţei pe cele două feţe ale membranei
 difuziune facilitată – este o metodă de transport pasiv dar
cuplată cu transportori selectivi(nu necesită consum suplimentar
de energie). Procesul se limitează la transportul moleculelor mici
şi care sunt solubile în lipidele membranei
 transport activ cu ajutorul permeazelor – se face în contra
gradientului de concentraţie şi necesită consum de energie. Prin
acest mecanism, bacteriile concentrează selectiv anumite
substanţe (aminoacizi, zaharuri şi ioni). Sursa de energie este
ATP sau PEP (fosfoenolpiruvatul) şi necesită mobilizarea
permeazelor (proteine cu funcţii enzimatice).
 translocarea – metodă de transport activ al zaharurilor pe
parcursul căreia moleculele transportate sunt modificate. Se
realizează cu ajutorul fosfotransferazelor fosfoenolpiruvat
dependente.
 exportul de proteine se realizează pe diferite căi :
 proteinele de eflux – constituie un sistem de transport activ
transmembranar cu ajutorul căruia bacteria se apără de acţiunea
unor compuşi toxici (inclusiv chimioterapice ).
o Bioenergetică (preluând funcţia mitocondriilor din celula eucariotă). Energia este
eliberată prin fosforilarea oxidativă. În membrana citoplasmatică este structurat
lanţul respirator şi se găseşte dehidrogenaza din ciclul Krebs.
o Diviziunea celulară (în cooperarea cu mezozomii care reprezintă prelungiri –
invaginări- ale membranei citoplasmatice). Mezozomii conţin un loc de ataşare la
cromozomul bacterian şi s-ar părea că îndeplinesc un rol regulator în diviziunea
bacteriană.
o De biosinteză – prin conţinutul de enzime care intervin în sinteza precursorilor
peretelui celular.
o Secretorie – pentru enzimele hidrolitice care scindează macromoleculele ce
urmează să fie transportate în interiorul celulei (sub forma unor molecule mai
mici).

21
 o Suport pentru fixarea cililor şi conţine placa motorie.
o Sediul chemoreceptorilor (ce semnalează prezenţa substanţelor chimice în
mediu).
o Ţintă de acţiune pentru dezinfectante şi chimioterapice :
 Polimixinele – sunt active pe bacteriile Gram negative (ţinta acestora
fiind atât membrana citoplasmatică, cât şi membrana externă a peretelui
celular). Produc anomalii de structură a membranei care au ca şi rezultat
eliberarea de constituenţi intracitoplasmatici esenţiali pentru celulă.

1.3.4. PERETELE CELULAR

 Este o structură esenţială, care conferă rigiditate celulei şi asigură menţinerea formei.
Lipseşte doar la Mycoplasmataceae şi la unele arhaebacterii.
 Coloraţia pusă la punct de Christian Gram (medic danez) în 1884 a permis diferenţierea
bacteriilor în două grupe mari :
o Bacterii Gram negative
o Bacterii Gram pozitive
 Studiile de microscopie electronică au permis evidenţierea clară a diferenţelor structurale
( la nivelul peretelui celular) între cele două grupe de bacterii.

Figura nr. 5- Peretele celular

MC – membrana citoplasmatică; PL- fosfolipide; PG- peptidoglican; ALT- acizi lipoteihoici;
AT – acizi teihoici; LPS – lipopolizaharid.

 Peretele celular la bacteriile Gram pozitive este format din peptidoglican (mureină) omogen
care are o grosime cuprinsă între 20 şi 80 nm, ce conţine circa 40 de straturi de
peptidoglican, şi care este dispus la exteriorul membranei citoplasmatice. Peptidoglicanul
este acoperit de acizi teichoici, proteine şi poliozide.
 Peretele celular la bacteriile Gram negative este mai subţire dar complex structurat. Se
compune din 1-2 straturi de peptidoglican (circa3nm), care sunt acoperite de membrana
externă a peretelui celular (circa 7-8 nm). Între membrana citoplasmatică şi membrana
externă a peretelui celular este delimitat spaţiul periplasmic care include şi straturile de
peptidoglican.

22
1.3.4.1.1 PEPTIDOGLICANUL
Se prezintă ca o reţea tridimensională rigidă, dar poroasă prin care substanţele pot să
difuzeze :
 Glicanul – este structura liniară de bază a peptidoglicanului, formată din N-
acetilglucosamină (NAG) legată β1,4 glicozidic cu acidul N-acetilmuramic (NAM). Pot fi
prezente între 20 şi 100 de astfel de legături.
 Componenta peptidică – se leagă (printr-o legătură amidică) la acidul N-acetilmuramic.
Fiecare peptid este format dintr-o succesiune de aminoacizi (cu alternanţa formelor L şi D),
după cum urmează: L-ALA (alanină) – D-GLU (acid D glutamic) – DIAMINOACID – D-
ALA – D-ALA.
Diaminoacidul din poziţia 3 este prezent în forma L şi este reprezentat în mod constant la
bacteriile Gram negative prin acidul diaminopimelic (component specific pentru Procariote),
iar la bacteriile Gram pozitive prin LYS (lizină), dar este posibilă şi prezenţa unui alt
aminoacid.

Figura nr.6 – Monomerul de peptidoglican

 Pentru a se forma structura tridimensională ( polimerul de peptidoglican), monomerii se

asamblează prin punţi interpeptidice care leagă aminoacidul din poziţia 3-a de pe o catenă,
cu aminoacidul din poziţia 4-a de pe catena învecinată. Procesul se realizează cu ajutorul
unor enzime = TRANSPEPTIDAZE şi are ca rezultat eliminarea D-ALA din poziţia 5-a (cu
intervenţia altor enzime = CARBOXIPEPTIDAZE).

23
 Figura nr. 7 – polimerul de peptidoglican

 Proteinele de legare a Penicilinei (PBP – Penicillin Binding Protein ) sunt prezente le

procariote. Cele cu greutate moleculară mare funcţionează ca şi transglicozidaze şi
transpeptidaze, iar cele cu greutate moleculară mică au funcţii de carboxipeptidaze şi
endopeptidaze.
 Autolizinele sunt mai multe enzime, care au capacitatea de a hidroliza peptidoglicanul.
Aceste enzime intervin în procesele de remaniere care au loc în fazele de creştere,
multiplicare şi liză. Sunt glicozidaze, amidaze şi endopeptidaze.
 Dintre enzimele animale, lizozimul este enzima care are capacitatea de a produce alterări
ale peptidoglicanului.
 Activarea autolizinelor antrenează liza celulei procariote şi se datorează unor inhibitori ai
sintezei peptidoglicanului (β lactaminele acţionează asemănător).
 Funcţia = menţinerea formei şi a rigidităţii celulei bacteriene.
 Ţintă de acţiune pentru chimioterapice :
o Fosfomicina – inhibă sinteza citoplasmatică a nucleotidului lui Park ( N-
acetilmuramil pentapeptidul)
o Bacitracina – inhibă defosforilarea undecaprenyl difosfatului (necesar sintezei
glicanului)
o Beta-lactaminele – acţionează asupra PBP datorită analogiei structurale a
dipeptidului terminal D-ALA – D-ALA (din monomer) şi ciclul beta-lactam.
Inactivarea PBP le face incapabile să mai catalizeze reacţiile de transpeptidare.
o Glicopeptidele (Vancomicina, Teicoplanina) au ca şi ţintă tot dipeptidul terminal D-
ALA – D-ALA al monomerului (din peptidoglican). Au greutatea moleculară mare
şi fixându-se la dipeptid blochează transglicozilarea şi transpeptidarea.

1.3.4.2. ACIZII TEICHOICI

 Se găsesc în peretele celular al bacteriilor Gram pozitive şi nu sunt prezenţi la bacteriile

Gram negative.
 Acizii teichoici:
 sunt polimeri de ribitolfosfat (structuraţi în peretele celular) sau
 sunt polimeri de glicerolfosfat (structuraţi în membrana citoplasmatică)

24
  formează un schelet de bază pe care se fixează monozaharide (prin legături
glicozidice) şi/sau aminoacizi – D-ALA ( prin legături esterice).
 se leagă printr-o punte fosfodiesterică de resturi de acid Nacetilmuramic (NAM)
din peptidoglican.
 lanţurile formate cu NAM traversează peptidoglicanul şi apar pe suprafaţa celulei
bacteriene ca şi structuri electrononegative.
 Acizii lipoteichoici :
 sunt glicozide de digliceride legate de lanţurile de acizi teichoici
 resturile de acizi graşi prezente la extremitatea moleculei permit ancorarea la
membrana citoplasmatică
 traversează peptidoglicanul şi pot să apară pe suprafaţa externă a peretelui celular.
 Acizii teichuronici:
 sunt polizaharide acide sau neutre legate de peptidoglican.
 Funcţii :
 sarcinile electrice negative sunt importante pentru menţinerea în zona peretelui
bacterian a unei concentraţii optime de cationi.
 funcţionează ca şi adezine (aderenţă pe suprafaţa celulelor eucariote)
 sunt antigene de suprafaţă
 sunt imunogene şi induc un răspuns imun umoral, mediat prin anticorpi.

1.3.4.3. MEMBRANA EXTERNĂ A PERETELUI CELULAR ( LA

BACTERIILE GRAM NEGATIVE )
 Este prezentă numai la bacteriile Gram negative şi se asociază peptidoglicanului.
 Este o structură asimetrică care limitează transferul constituenţilor (înafară/înăuntru).
 Este structurată asemănător cu membrana citoplasmatică dar conţine proteine specifice.
 Conţine un lipid caracteristic, lipopolizaharidul (LPS).
 Proteinele :
o Aparţin la două grupe :
 Proteine majore
 Proteine minore
o Proteinele majore :
 Lipoproteina lui Braun.
 Proteina OmpA (Outer Membrane Protein).
 Porine.
 Receptori proteici membranari pentru fier.
o Lipoproteina lui Braun – asigură legătura dintre membrana externă şi peptidoglican
(pentru că partea lipidică este legată de faţa internă a acestei membrane prin legături
hidrofobe cu fosfolipidele, în timp ce partea proteică se leagă covalent de
peptidoglican).
o Proteina OmpA – este importantă pentru intrarea în celulă a ADN-ului în cursul
procesului de conjugare.
o Porinele – formează canale (hidrofile) care traversează membrana externă,
constituind pori prin care pot să treacă moleculele cu talie mică.
 sunt asociate cu peptidoglicanul
 uneori pot să formeze trimeri (OmpF)
o Receptorii proteici membranari pentru fier (Fe3):
 formează un sistem alcătuit din două componente: sideroforii şi receptorii
proteici membranari.
 sideroforii sunt molecule mici care prezintă o afinitate crescută pentru fier.
 receptorii permit internalizarea complexului siderofor – Fe3.

25
  Sistemul este funcţional numai în condiţiile de mediu cu deficit de fier.

o Proteinele minore –participă la transportul specific al moleculelor mici

(oligozaharide, nucleozide, vitamine)
ex: la E. Coli, proteina LamB este sintetizată în prezenţa maltozei (permite difuzia
maltozei şi a maltodextrinelor) şi serveşte totodată şi ca receptor pentru fagul Lambda.
 Lipopolizaharidul :
o constituie endotoxina bacteriilor Gram negative
o este format din trei componente :
 lipidul A (pe partea internă)
 polizaharidul central (format din schelet şi polizaharidul de fond)
 lanţurile polizaharidice prezente pe suprafaţa bacteriei şi care constituie
antigenul somatic „O” care conferă specificitatea de grup serologic

Figura nr. 8 – Lipopolizaharidul.

 Funcţia :
o Rol structural
o Barieră funcţională – limitrofă, pentru intrarea şi ieşirea constituenţilor esenţiali (cu
ajutorul porinelor şi al transportorilor transmembranari)
o Antigen de suprafaţă „O” (Oberfläche)
o Conferă toxicitatea
o Rol activator pentru : macrofage/monocite, polinucleare neutrofile, celule
endoteliale
o Rezultatul activării este :
 eliberarea de citokine (IL1, IL6, IL8, TNFα)
 eliberarea de radicali liberi
26
  eliberarea de prostaglandine
 activarea sistemului complement cu producere de C3a şi C5a.
o reacţiile puternice datorate lizei unui număr mare de celule bacteriene Gram
negative, pot conduce la şoc endotoxic cu febră, coagulare intravasculară
diseminată, prăbuşirea tensiunii arteriale.

1.3.4.4. ROLUL PERETELUI CELULAR

 Barieră externă, conferind totodată forma celulei şi păstrându-i rigiditatea.

 Sită permeabilă (poroasă) pentru numeroase substanţe, funcţionând ca o barieră selectivă.
Această selectivitate stă de altfel la baza mecanismului coloraţiei Gram. La bacteriile Gram
pozitive, în timpul diferenţierii cu alcool acetonă, peretele se deshidratează şi complexul
cristal violet – iod este reţinut în celulă. La bacteriile Gram negative, lipidele din perete se
extrag prin diferenţierea cu alcool acetonă, permeabilitatea creşte şi complexul cristal violet
– iod părăseşte celula, care se decolorează, pentru a se putea recolora cu safranină.
Notă : Timpii coloraţiei Gram :
1. violet de genţiană 2 minute
2. soluţie Lugol (iodată) 2 minute
3. alcool acetonă 20 secunde
4. safranină 2 minute
 Receptor:
 Pentru fagi (ex: proteina LamB pentru fagul Lambda)
 Pentru pilii de sex (ex: proteina OmpA).
 Antigenic :
 La Gram pozitive – polizaharide
- polipeptide
ex : polizaharidul C dă specificitatea de grup serologic la streptococi, cu excepţia câtorva
grupe sau proteina M (tot la streptococi) conferă specificitatea de tip.
 La Gram negative – LPS – conferă specificitatea de grup serologic.
 În virulenţă :
 La Gram pozitive – acizii teichoici funcţionează ca adezine
 La Gram negative – lipidul A (din LPS) conferă toxicitatea.

1.3.5. SPAŢIUL PERIPLASMIC

 Se întâlneşte numai la bacteriile Gram negative (vezi fig. Nr.5).

 Este delimitat:
o spre interior de membrana citoplasmatică
o spre exterior de membrana externă a peretelui celular.
 Include peptidoglicanul, precum şi polizaharide şi proteine de transport.
 Este sediul a numeroase enzime :
o Beta –lactamaza
o Fosfataza
o PBP (Penicillin Binding Protein)
o Glicozidaze.

27
1.3.6. EXOPOLIZAHARIDELE : CAPSULA ŞI STRATUL MUCOS

 Pe suprafaţa peretelui celular, atât la bacteriile Gram pozitive, cât şi la cele Gram negative
este dispus un strat polizaharidic.
 Exo, pentru că polizaharidele sunt expuse la exteriorul peretelui celular.
 Grosimea acestui strat este foarte variabilă: uneori este foarte subţire, alteori este foarte
gros ( putând chiar să depăşească grosimea celulei).
 Exopolizaharidele formează :
- capsula – când stratul este compact şi ataşat la peretele celular.
- stratul mucos – când polizaharidele formează un strat neaderent şi uşor detaşabil.
 Capsula adevărată nu reţine particulele fine, cum sunt de exemplu cele de tuş de China, dar
nu permite nici pătrunderea coloranţilor ca atare, în coloraţia Gram nu se colorează, iar
pentru vizualizarea capsulei se poate folosi coloraţia negativă Burri modificată Giens cu tuş
de China şi safranină.
NOTĂ : Cultura bacteriană se omogenizează în tuş de China, frotiul se etalează, usucă şi
fixează. Se colorează apoi cu safranină 2 minute. Colorantul se scurge şi preparatul uscat se
examinează microscopic cu obiectivul de imersie. Bacteriile se colorează în roşu cu
safranină, fondul câmpului microscopic este negru, datorită tuşului, iar capsula apare ca un
halou necolorat în jurul corpului bacterian (nu se colorează şi nici nu permite pătrunderea
particulelor fine de tuş de China). Exemplu : Klebsiella pneumoniae , Streptococcus
pneumoniae .
Bacteriile capsulate formează colonii de tip S („smooth”).
 Exopolizaharidele pot fi :
o Homopolizaharide (repetarea unui singur zahar)
o Heteropolizaharidele(repetarea mai multor zaharuri).
 Compoziţia capsulei variază de la o specie la alta, dar şi de la o tulpină la alta în cadrul
speciei.
 Variaţiile din compoziţia chimică conduc la variaţii antigenice şi în felul acesta pot fi
definite serotipuri capsulare în cadrul unei anumite specii.
 Funcţii :
o Factor de virulenţă (Griffiths, în 1928, a demonstrat că un pneumococ necapsulat nu
poate produce septicemie la şoarece). Se va vedea la capitolul Genetică bacteriană –
procesul de transformare.
Simpla prezenţă a capsulei nu permite însă afirmarea patogenităţii unei tulpini
bacteriene. Un exemplu elocvent în acest sens îl reprezintă tulpinile de Escherichia
coli. Dintre antigenele K (kapsel=capsulă), numai antigenele K1se asociază cu
meningita la nou născuţi şi sugari. Aceste antigene K 1 sunt identice din punct de
vedere chimic cu antigenele capsulare de la Neisseria meningithidis.
o Rol antifagocitar (prin inhibarea opsonizării).
o Funcţionează ca şi adezine.
o Antigen de înveliş, imunogen care induce sinteza de anticorpi specifici.
o Rol protector (în special stratul mucos) faţă de antiseptice, chimioterapice, precum
şi factori de apărare ai gazdei.

28
1.3.7. STRATUL S

 Este situat pe suprafaţa peretelui celular.

 Este de natură proteică (rezultă dintr-o asamblare absolut geometrică a unor subunităţi
proteice).
 Este întâlnit atât la bacterii Gram pozitive cât şi la bacterii Gram negative (se fixează pe
peptidoglican la Gram pozitive şi respectiv membrana externă a peretelui celular al Gram
negative). În urma pasajelor succesive („in vitro”) poate fi pierdută.
 Se consideră că îndeplineşte :
o Rol de barieră
o Rol protector faţă de bacteriofagi, fagocitoză.

1.3.8. CILII (FLAGELII)

 Sunt prezenţi la bacteriile mobile (în condiţii de mediu normale).

 Se prezintă sub aspectul unor filamente lungi (de 4-10 ori mai lungi decât celula), care au o
extremitate liberă, iar cealaltă este fixată în structurile de înveliş ale celulei.
 Sunt greu de vizualizat în microscopie optică (doar în coloraţii speciale, cum ar fi Zetnov
sau Leiffson). Structura lor poate fi studiată însă numai electronomicroscopic.
 Numărul şi dispoziţia flagelilor constituie o variabilă pentru diferitele specii. Pe baza
criteriului sus amintit bacteriile pot fi clasificate:

BACTERII
o Atriche – fără flageli
o Monotriche – cu un singur flagel
o Amfitriche –câte un flagel al fiecare pol al celulei
o Lofotriche – un mănunchi de flageli la un pol al celulei.
o Peritriche – numeroşi flageli pe toată suprafaţa celulei.

Figura nr. 9 – Dispoziţia cililor.

1- atriche; 2-monotriche; 3-amfitriche; 4-lofotriche; 5-peritriche.

 Ultrastructura flagelilor (observată electronomicroscopic), prezintă :

29
 o Corpusculul bazal – este format din patru structuri proteice care se prezintă sub
forma unor discuri ce înconjoară o tijă, şi care sunt fixate în anvelopele celulei după
cum urmează:
 Discul L - la nivelul membranei externe a peretelui celular(nu este
prezent la Gram pozitive care nu au structura amitită)
 Discul P – la nivelul peptidoglicanilor
 Discul (dublu) MS – la nivelul membranei citoplasmatice pe suprafaţa
şi în interiorul membranei.
 Discul C – în citoplasmă, pe faţa internă a membranei citoplasmatice.
o Aparatul de export al flagelului secretă proteinele care compun tija, cârligul şi
filamentul. Proteina sintetizată se numeşte flagelină şi difuzează până la
extremitatea distală a filamentului în creştere, unde se realizează autoasamblarea.
o Cârligul – este flexibil şi conectează filamentul la tijă.
o Filamentul – se prezintă precum un tub helicoidal format din flagelină.

Figura nr. 10 – Ultrastructura cilului.

A.P.EXP. – aparatul de export; P- proteină; MC – membrană citoplasmatică;
PG – peptidoglicanul; ME – membrana externă a peretelui celular;
DL, DP, DMS – discurile bazale.

 Funcţii :
o Locomotorie:
 Viteza de rotaţie a flagelilor = 12000 rpm

30
 Viteza de deplasare a celulei = de circa 10 ori lungimea celulei/sec
Rotaţia flagelilor este datorată unor diferenţe de încărcare electrică.
Mobilitatea se asociază cu chemotaxia pozitivă (chemotaxie
pozitivă=mişcare dirijată spre o anumită substanţă chimică atractantă –
nutritivă-; se poate întâlni şi chemotaxie negativă = îndepărtarea de o
substanţă chimică toxică pentru celule- repelent).
o Antigenică :
 Antigenele H care permit serotiparea – important la Salmonella.
 Antigenele H1(faza 1 sau comune) determină sinteza de citokine iar
antigenele H2 (faza 2 sau proprii) oferă posibilitatea sintezei unor tipuri
diferite de flagelină în funcţie de condiţiile de mediu.
o Receptori pentru bacteriofagi.

1.3.9. PILII (FIMBRIILE)

 Sunt apendici scurţi şi fini.

 Se găsesc pe suprafaţa celulelor : la numeroase bacterii Gram negative şi la foarte puţine
bacterii Gram pozitive.
 Au o lungime de 1-2μm.
 Sunt fixaţi în :
- membrana externă a peretelui celular la Gram negative
- membrana citoplasmatică la Gram pozitive
 Sunt alcătuiţi din subunităţi proteice ce se asamblează într-o structură helicoidală.
Proteina a fost denumită pileină, prin analogie cu flagelina de la cili.
 Fiecare specie bacteriană produce unul sau mai multe tipuri de pili, cu structură şi funcţii
particulare.
 Pilii aparţin la două categorii : - pilii comuni şi pilii conjugativi (de sex).
o Pilii comuni
 Sinteza acestor structuri se află sub controlul unor gene cromozomiale.
 Au funcţie de adezine (sunt implicaţi în proces de adeziune a celulei
bacteriene la suprafeţe inerte, la celule sau la alte bacterii), intervin astfel în
colonizarea celulelor gazdei.
 Participă la deplasarea bacteriilor pe suprafeţe solide prin alunecare şi prin
mişcări sacadate, mobilitate complet diferită de cea flagelară (ex: fenomenul
de migrare pe mediile gelozate întâlnit la Proteus).
 Receptori pentru bacteriofagi.
 Receptori pentru ADN-ul în soluţie prezent în mediu. Astfel pot fi implicaţi
în procesele de transfer de material genetic (transducţie şi transformare).
 Pilii de tip I – asociaţi pielonefritelor sunt prezenţi pe suprafaţa tulpinilor de
E. coli uropatogene (se numesc şi pili P sau Pap). Acest tip de adezină se
leagă în mod specific de galactoză care complexează glicolipidele prezente
în celulele epiteliale urinare dar şi a eritrocitelor.
 Alţi pili se leagă specific de manoză şi sunt adezine importante pentru bacilii
Gram negativi.
 Pilii de tip IV – se întâlnesc la coci şi bacili Gram negativi (Neisseria
gonorhoeae, Vibrio cholerae, Pseudomonas aeruginosa, E. coli
enteropatogen. Sunt implicaţi în ataşarea bacteriofagilor, mobilitatea prin
alunecare pe suprafeţe precum şi în fenomenul de transformare (Neisseria
gonorhoeae).
o Pilii conjugativi
 sunt structuri lungi şi flexibile cu forme diferite (sferică, cupă, disc).
31
  sunt prezenţi în număr de 1-4/celulă.
 Au determinism plasmidic.
 Intervin în procesul de conjugare bacteriană(vezi Cap. Genetică bacteriană).

1.3.10. SPORUL (ENDOSPORUL) BACTERIAN

 Este o structură de rezistenţă, produsă de anumite specii de bacterii Gram pozitive,

aparţinând genurilor Bacillus şi Clostridium.
 Formarea sporilor este corelată cu condiţiile de mediu nefavorabile ( temperatură crescută
sau scăzută, carenţa nutrienţilor, radiaţii, desicare, etc.)
 Se formează în interiorul celulei vegetative (endospor), printr-o succesiune de evenimente
care constituie Sporogeneza, la finalul cărora sporul este eliberat din celula vegetativă
(sporangiu).
 Sporul, în condiţii de mediu favorabile, germinează, la final formându-se o celulă
vegetativă, capabilă să crească şi să se dividă.

Figura nr. 11 – Sporogeneza.

 Ultrastructura sporului poate fi studiată în microscopie electronică:

o Protoplastul sporal – este porţiunea centrală formată din ADN-ul
bacterian(cromozom), puţină citoplasmă şi membrana citoplasmatică.
o Peretele sporal – este format din peptidoglican normal.
o Cortexul – format din peptidoglican particular (care prezintă mai puţine punţi
interpeptidice decât formele vegetative). Este sensibil la lizozim şi la autoliză.
o Învelişurile sporale (intern şi extern) sunt formate din proteine.
o Exosporiumul – lipoproteic şi fragil, prezenţa sa nu este absolut obligatorie.

32
 Figura nr. 12 – Endosporul.

 Din punct de vedere chimic şi biochimic sporul diferă de celula vegetativă:

o Apa
 se găseşte în cortex şi învelişurile sporale în proporţie de 80% (la fel ca şi în
celula vegetativă).
 protoplastul este însă deshidratat (conţine doar 40%) şi acest fapt îi conferă
rezistenţă la căldură.
o Citoplasma este bogată în cationi bivalenţi şi în special Ca2+. Ca2+ este chelat în
principal de acidul dipicolinic (constituent specific – 15 % din greutatea uscată)
sub formă de dipicolinat de calciu, întâlnit numai la spori, şi acest fapt conferă
sporilor o rezistenţă deosebită.
 Funcţia – rezistenţă la condiţiile nefavorabile de mediu.
o Interes taxonomic :
 Genul Bacillus – diametrul sporului este mai mic decât al celulei vegetative.
 Genul Clostridium – diametrul sporului este mai mare decât al sporangiului,
care este deformat caracteristic în funcţie de poziţionarea endosporului:
- terminal – băţ de chibrit – Clostridium tetani
- central – suveică – Clostridium sporogenes
- subterminal – rachetă de tenis – Clostridium botulinum, Clostridium perfringens.
o Sporul nu se colorează în coloraţia Gram. Endosporul este prezent ca şi o zonă
necolorată în interiorul sporangiului. Sporii liberi însă sunt greu de evidenţiat în
această coloraţie şi datorită acestui fapt sunt folosite coloraţii speciale, cum ar fi
de exemplu coloraţia cu safranină (5%) şi verde malahit în care sporii (liberi, dar
şi endosporii) se colorează în verde, iar sporangiile apar colorate în roşu.

33
 CAPITOLUL 2 - METABOLISM ŞI CREŞTERE
BACTERIANĂ
Metabolismul :
 Reprezintă totalitatea reacţiilor biochimice necesare pentru nutriţia celulei şi menţinerea în
parametrii normali a tuturor funcţiilor celulare.
 Cuprinde :
o Reacţii degradative – catabolice
o Reacţii biosintetice – anabolice

Căile metabolice sunt :

 Amfibolice – produşii obţinuţi putând fi utilizaţi în reacţii catabolice, fie în reacţii anabolice
 Anaplerotice – produşii obţinuţi sunt utilizaţi pentru înlocuirea substanţelor consumate şi
care nu pot fi obţinuţi din ambiental.
Metabolismul este :
 Primar – când reacţiile chimice sunt utilizate pentru creştere şi diviziune.
 Secundar – serveşte la producerea de substanţe cu acţiuni dirijate asupra altor specii
bacteriene (ex:antibiotice).
Metabolismul bacterian se caracterizează prin :
 Intensitate mare a reacţiilor (mai mare decât la eucariote) din cauza unui raport
favorabil suprafaţă/volum, fapt care permite creşterea şi diviziunea rapidă a
bacteriilor.
 Se desfăşoară într-o singură celulă (în citoplasmă)
 Este economic – nu se produce nimic în plus faţă de necesităţi.
 Este foarte flexibil – bacteriile sunt capabile să utilizeze cele mai variate substraturi
nutritive din mediul exterior cu ajutorul unor enzime specifice.
 Controlul reacţiilor metabolice este programat genetic.

2.1. SCHEMA GENERALĂ A METABOLISMULUI BACTERIAN

( AMFIBOLICE) (ANABOLICE) (ANABOLICE)

REACŢII CLS. 1a REACŢII CLS. 2a REACŢII CLS. 3a
↓ ↓ ↓
Substanţe ANABOLICE
nutritive →→ CATABOLICE →→ CARBON →→ → MONOMERI →→→→→→ →→ POLIMERI
(C25) ↓ SKELETON ACIZI GRAŞI LIPIDE
↓ ( C 3-7) AMINOACIZI POLIPEPTIDE
ENERGIE MONOZAHARIDE POLIZAHARIDE
(ATP) NUCLEOTIDE ACIZI NUCLEICI

Figura nr. 13 – Schemă generală a metabolismului bacterian

34
 Reacţiile de clasa :
 1a – sunt reacţii amfibolice (catabolice şi anabolice) în urma cărora se degajă energie
înmagazinată în ATP şi se formează compuşi cu 3 până la 7 atomi de carbon (Carbon
Skeleton sau intermediari cheie).
 2a – sunt reacţii anabolice prin care sunt sintetizaţi monomeri (acizi graşi, aminoacizi,
monozaharide, nucleotide).
 3a – sunt reacţii anabolice prin care sunt sintetizaţi polimeri (lipide, polipeptide,
polizaharide, acizi nucleici). Polimerii servesc la sinteza componentelor celulare.
 Căile anaplerotice (auxiliare) sunt întâlnite numai la bacterii şi servesc pentru refacerea
unor compuşi cu 3-4 atomi de carbon şi introducerea lor în cicluri metabolice esenţiale.

2.2. NUTRIŢIA BACTERIANĂ

Bacteriile necesită :
- apă
- sursă de energie şi de nutriţie (carbon, azot, factori de creştere).

2.2.1. ELEMENTE NUTRITIVE DE BAZĂ (NECESARE PENTRU FORMAREA

BIOMASEI)

Apa :
 reprezintă 80-90 % din greutatea celulei.
 Este esenţială pentru
o Solubilizarea substanţelor nutritive
o Transportul substanţelor nutritive
o Reacţiile de hidroliză.
 Disponibilitatea sa poate fi cuantificată:
o Apa – activitatea apei, care este cuprinsă între 0 şi 1. Microorganismele necesită o
anumită umiditate, dacă aceasta scade, creşterea lor diminuă. Endosporii (formele
de rezistenţă) nu conţin "apă liberă". Noţiunea de "apă liberă" prezintă o importanţă
practică deosebită pentru păstrarea corespunzătoare a medicamentelor şi
alimentelor.
o Macro-elementele – reprezintă 95% din greutatea uscată a celulei:
 Carbon, azot, oxigen, hidrogen, fosfor, sulf, - intră în constituţia polimerilor
şi deci au o importanţă majoră.
 Potasiu, magneziu, calciu, fier – intră în constituţia enzimelor şi din punct
de vedere cantitativ, sunt mai puţin importante.
Necesarul de carbon permite conturarea a trei grupe de bacterii :
 Carbon autotrofe – folosesc carbonul anorganic (ex:CO2).
 Carbon heterotrofe – folosesc carbonul organic
 Mixotrofe – folosesc ambele surse.
o Micro – elementele (oligo-elemente): mangan, cupru, cobalt, zinc, nichel – cu
intervenţie în funcţionarea enzimelor şi/sau coenzimelor.

2.2.2. SURSA DE ENERGIE

După sursa de energie folosită bacteriile se pot clasifica în :
35
 - fototrofe – utilizează energia luminoasă şi nu sunt importante pentru patologia umană
- chemoautotrofe – folosesc substanţele anorganice simple.
- chemoheterotrofe – folosesc substanţe organice (glucoză, aminoacizi).
Recuperarea energiei se face în grupări macroergice – ATP. ATP-ul poate fi legat fie de
transferul electronilor de la donor la acceptor (în lanţul transportor de electroni), fie de
fosforilarea la nivel de substrat.

2.2.3. FACTORII DE CREŞTERE

 sunt compuşii organici pe care bacteria nu este capabilă să-i sintetizeze din principalele
substanţe nutritive .
 astfel de compuşi sunt necesari în compoziţia mediilor de cultură, iar dependenţa bacteriei
faţă de un factor de creştere permite etichetarea ei drept auxotrofă pentru respectivul
compus, în timp ce bacteriile care pot să sintetizeze factorul respectiv sunt prototrofe.
 Grupe de factori de creştere :
- aminoacizi (necesari sintezei proteinelor)
- baze azotate (purinice şi pirimidinice) care sunt necesare sintezei acizilor nucleici
- vitaminele (reprezintă coenzime sau grupări prostetice ale unor enzime)
- diverşi alţi factori.

VITAMINA FUNCŢIA
ACID FOLIC Transferul grupărilor monocarbonate
ACID NICOTINIC Donor de e- sau H+
(precursor NAD şi
NADP)
ACID PANTOTENIC Precursor pentru coenzima A (în metabolismul acizilor
(vit. B5) graşi)
BIOTINĂ Carboxilare
(vit. H)
CIANCOBALAMINĂ Rearanjare moleculară
(vit B12)
PIRIDOXINĂ Transaminare/desaminare
(vit. B6)
RIBOFLAVINĂ Transportor de electroni
Vit. B2)
THIAMINĂ Decarboxilare
(vit. B1)
VITAMINA K Transportor de electroni

Tabelul nr 2. - Funcţiile unor factori de creştere.

36
2.2.4. TIPURI NUTRIŢIONALE LA BACTERII

NECESAR TIP NUTRIŢIONAL

SURSA DE ENERGIE
RADIAŢII LUMINOASE FOTOTROFE
(fotosintetizante)
OXIDAREA COMPUŞILOR
ANORGANICI CHIMIOLITHOTROFE
ORGANICI CHIMIOORGANOTROFE
DONOR DE ELECTRONI
MINERAL LITHOTROFE
COMPUS ORGANIC ORGANOTROFE
SURSA DE CARBON
MINERAL AUTOTROFE
COMPUS ORGANIC HETEROTROFE

Tabelul nr.3 – Tipul nutriţional.

2.2.5. ALŢI FACTORI IMPORTANŢI PENTRU CREŞTEREA BACTERIILOR

2.2.5.1. pH-ul

 intervine în :
o permeabilitatea membranară
o activitatea metabolică
 este relativ constant, deşi multe bacterii tolerează variaţii mari.
 Bacteriile:
o Neutrofile (majoritatea) se multiplică preferenţial la pH neutru (6,5-7,5).
o Acidofile – preferă pH-ul sub 6 (exemplu Lactobacillus)
o Bazofile – preferă pH-ul peste 8 (ex: Vibrio).

2.2.5.2. PRESIUNEA OSMOTICĂ

 Depinde de concentraţia sărurilor pe cele două feţe ale membranelor bacteriene.

 Majoritatea bacteriilor sunt tolerante la variaţiile presiunii osmotice – halotolerante.
 Sunt însă şi bacterii care nu pot să crească decât în medii care au o concentraţie de NaCl
mai mare de 0.2 M – halofile (Staphylococcus).
 Există de asemenea bacterii care nu pot să crească decât la concentraţii de NaCl mai mici
de 0,2M – nehalofile.

2.2.5.3. PRESIUNEA MECANICĂ

 Bacteriile tolerează bine presiuni crescute, în special cele Gram pozitive.

 Există şi specii bacteriene care chiar se multiplică mai bine în condiţiile unor presiuni
crescute – barofile- acestea însă nu prezintă importanţă medicală (sunt bacterii întâlnite pe
fundul mărilor şi oceanelor).

37
2.2.5.4. TEMPERATURA

 Domeniul de temperatură cuprinde : temperatura maximă, minimă, optimă.

 După acest criteriu bacteriile se clasifică în :
o Psihrofile – se dezvoltă între -15 şi+ 20 °C, cu un optim între +5 până la +10ºC.
o Psihrotrope – se dezvoltă între -5 şi +35° C, cu un optim între +20 până la +25ºC.
o Mezofile – se dezvoltă între +5 şi +45ºC, cu un optim între +30 până la +37ºC.
Majoritatea bacteriilor de interes medical aparţin acestei grupe.
o Termofile – se dezvoltă între +25 şi +55°C, cu un optim în jurul valorii de +50ºC.
Există şi bacterii termofile extreme care au o temperatură optimă de +70ºC.

2.2.5.5. RADIAŢIILE

Ultravioletele sunt letale pentru că produc o mutaţie, cu formarea dimerilor de timină care
nu permit replicarea ADN-ului decât cu erori. Aceste radiaţii sunt folosite pentru sterilizarea
aerului din incinte.

2.2.5.6. OXIGENUL MOLECULAR

Există bacterii care au nevoie de oxigen pentru metabolism. La aceste bacterii în cursul
metabolismului energetic se recuperează energie prin lanţul transportor de electroni, legat de un
acceptor final de electroni, care este oxigenul molecular. Aceste bacterii sunt aerobe strict
(Bacillus, Mycobacterium).
Pentru alte bacterii, oxigenul este toxic (şi nu pot să supravieţuiască în prezenţa sa). Aceste
bacterii nu posedă enzime de detoxifiere (catalază, peroxidază, superoxiddismutază) şi ca atare
compuşii formaţi (apă oxigenată, anionul superoxid) în cursul reacţiilor de oxidare acţionează toxic
pentru ele. Sunt bacterii strict anaerobe (Clostridium, Bacteroides).
Există bacterii care pot să crească atât în prezenţa cât şi în absenţa oxigenului. Sunt
bacteriile aerob-anaerob facultative (Enterobacteriaceae, Staphylococcus).
Mai există şi un alt grup de bacterii, care sunt capabile să tolereze oxigenul, dar la presiuni
inferioare celei atmosferice. Se numesc bacterii microaerofile (Neisseria, Streptococcus).

2.2.6. PRODUCEREA ENERGIEI

Modalităţile principale de producere a energiei sunt :

 Metabolismul respirator (respiraţie aerobă) – vezi oxigenul molecular.
 Metabolismul fermentativ . În cursul fermentaţiei acceptorul final de electroni este un
substrat organic.
Modalitate accesorie :
 Respiraţia anaerobă – producerea energiei se face prin lanţul respirator cuplat cu
fosforilarea oxidativă, dar în absenţa oxigenului molecular şi cu transferul electronilor pe
un compus mineral altul decât oxigenul (sulfat, nitrat, nitrit).

2.2.6.1. TIPURI FERMENTATIVE

Fermentaţia alcoolică:
 Levuri (Saccharomyces) - produsul final este etanolul

38
 Bacterii (Enterobacteriaceae, Clostridium) – formează acetaldehidă, dar aceasta este redusă
la etanol
Fermentaţia lactică – produsul final este acidul lactic:
 Homolactică – acidul piruvic (din glicoliză) este acceptorul final de electroni; este redus în
acid lactic de către NADH, (Lactobacillus, Streptococcus, Enterococcus).
 Heterolactică – este folosită calea pentozofosfatică
o D-glucoza este transformată în xylozo-5-fosfat pe care fosfoacetolaza o scindează în
gliceraldehid-3-fosfat şi acetil-fosfat.
o Gliceraldehid 3-fosfat este transformat în acid lactic de către enzimele din glicoliză
şi de lactat dehidrogenaza.
o Acetil fosfat este transformat de către o fosfotransacetilaza în acetil CoA, apoi în
acetaldehidă care este redusă la etanol (Lactobacillus brevis, Leuconostoc spp.).
 Calea bifidă (la Bifidobacterium):
o Fructozo 6-fosfat →fructozo 6-fosfocetolază şi în prezenţa Pi (fosfat
anorganic)→acetil-fosfat şi eritrozo-4-fosfat.
o O altă moleculă fructozo-6-fosfat +eritrozo-4-fosfat în prezenţa unei transaldolaze
formează sedoheptulozo-7-fosfat şi gliceraldehid-3-fosfat, apoi cu intervenţia unei
transcetolaze se formează xilulozo-5-fosfat şi ribozo-5-fosfat care la rândul său
trece în xylulozo-5-fosfat.
o Din 2 molecule de xylulozo-5-fosfat se formează xylulozo-5-fosfocetolaza care în
prezenţa Pi formează 2 molecule de gliceroaldehid-3-fosfat şi două molecule de
acetilfosfat.
o Din 2 molecule de gliceraldehid -3-fosfat se formează 2 molecule de acid lactic (ca
şi la calea heterofermentativă).
o 3 molecule de acetil-fosfat în prezenţa ADP formează acid acetic şi ATP.
 Fermentaţia acidă mixtă :
o Produşii finali de fermentaţia ai zaharurilor sunt acizii lactic, acetic, succinic şi
formic (se pozitivează testul roşu metil, pH-ul scăzând sub 5).
o Este caracteristică pentru majoritatea Enterobacteriaceaelor (cu precizarea că unele
Enterobacteriaceae pot să producă şi CO2, H2 şi etanol).
 Fermentaţia acetoinică:
o Produşii finali de fermentaţie sunt 2,3-butandiolul şi acetoina (3 hidroxi-2-
butanonă) (şi pozitivează testul Voges Proskauer).
o Este caracteristică pentru unele Enterobacteriaceae (Klebsiella, Enterobacter,
Serratia, Hafnia, Pantoea) care dau testul roşu metil negativ.
 Fermentaţia propionică:
o Produsul final este acidul propionic, dar se formează intermediar acidul succinic.
o Este caracteristică pentru bacterii din genul Propionibacterium şi Veillonella.
Uneori, intermediarul (acidul succinic) poate să se acumuleze şi să constituie
metabolitul final (ex: Bacteroides).
o În general se porneşte de la acidul lactic (format din lactoza din lapte) produs de
către bacterii lactice (ex: Lactococcus), iar apoi fermentaţia propionică o realizează
Propionibacterium (este important în fabricarea brânzeturilor).
 Fermentaţia glicerolului:
o Din fermentaţia glicerolului se formează 1,3 propandiol (alături de etanol, 2,3
butandiol, acid acetic şi acid lactic).
o Este caracteristică pentru Citrobacter şi Klebsiella.
 Fermentaţia butirică:
o Prin fermentarea zaharurilor se poate ajunge la metabolitul principal, acidul butiric.

39
 o Acest tip de fermentaţia este caracteristic pentru numeroase specii din genul
Clostridium.
 Fermentaţia acetono-butilică:
o Este o variantă a fermentaţiei butirice
o După faza acidogenă în care se formează acidul butiric şi acetic, urmează formarea
unor metaboliţi neutrii : 1-butamol, acetonă şi 2-propanol (creşte pH-ul).
o Este produsă de Clostridium acetobutilicum.
 Fermentaţia aminoacizilor- datorită diversităţii căilor metabolice utilizate, se
formează numeroşi intermediari:
o Fermentaţia unui singur aminoacid, se întâlneşte la specii ale genului Clostridium;
aminoacizii sunt convertiţi în acizi organici cu lanţ scurt; în plus este posibilă şi
formarea acidului acetic, CO2 şi H2.
o Fermentaţia cuplată a doi aminoacizi (reacţia lui Stickland)
 Se întâlneşte la specii proteolitice din genul Clostridium
 Se formează acizii organici
 Reacţia lui Stickland este o reacţia de oxido-reducere în care unul
dintre aminoacizi este donorul de electroni şi va fi oxidat la un acid
carboxilic care va avea un atom de carbon în minus faţă de
aminoacidul iniţial; celălalt aminoacid este acceptorul de electroni şi
va fi redus la un acid carboxilic cu acelaşi număr de atomi de carbon.
Reacţia implică : transaminare, desaminare oxidativă, dehidrogenare.

2.2.7. CURBA DE DEZVOLTARE A UNEI CULTURI BACTERIENE (ÎN MEDII

NEREÎMPROSPĂTATE)

 Când bacteriile au asigurat aportul de substanţe nutritive, iar condiţiile de mediu sunt
favorabile, ele cresc şi se multiplică.
 În urma diviziunilor binare, dintr-o celulă se formează 2, din 2 se formează 4, din 4 rezultă
8 şi …..după n diviziuni rezultă 2n celule.
 Se poate studia creşterea şi multiplicarea :
o Unei singure celule
o Unei populaţii bacteriene
 Creşterea unei populaţii bacteriene este definită prin două aspecte :
o Biomasa (masa celulară)
o Numărul de celule.
 Pentru măsurarea creşterii se pot folosi metode:
o Directe
o Indirecte.
 Metode directe :
o Determinarea greutăţii seci
o Determinarea numărului total de celule bacteriene (microscopic sau contorizat).
o Determinarea numărului de celule viabile (se fac diluţii succesive 10-2, 10-3, 10-4....,
apoi din fiecare diluţia se însămânţează 0,1 ml pe suprafaţa unui mediu dintr-o placă
Petri – metoda utilizată este însămânţarea în pânză; se incubează 18 ore la 37°C şi
se numără coloniile dezvoltate –având în vedere faptul că o colonie se formează
dintr-o singură celulă, urmare a diviziunilor binare succesive. Pentru calcul N
(numărul de colonii) X diluţia X 10 (s-au însămânţat 0,1 ml iar raportarea se face la
1 ml).
 Metode indirecte :
40
 o Determinarea spectrofotometrică a turbidităţii culturii bacteriene.
 Constantele care definesc creşterea culturii bacteriene sunt :
o Timpul de generaţie
o Talia creşterii
o Timpul de generaţie (g) – reprezintă intervalul de timp dintre două diviziuni
succesive (exemplu Escherichia coli = 20 minute).
o Talia creşterii (μ) – reprezintă numărul de diviziuni pe unitatea de timp (este
inversul timpului de generaţie), pentru Escherichia coli este de 3 la un g de 20 de
minute.
 Creşterea culturii bacteriene poate fi exprimată grafic printr-o curbă

Figura nr.14 – curba creşterii culturii bacteriene

FAZE PRINCIPALE
A – faza de latenţă
B- faza de multiplicare logaritmică
C- faza staţionară
D- faza de declin
FAZE AUXILIARE
E- faza de accelerare a multiplicării
F- faza de încetinire a multiplicării

Faza de latenţă :
o Talia creşterii este 0 (nu creşte numărul celulelor bacteriene).
o Bacteriile se adaptează substanţelor nutritive din mediu (îşi programează
echipamentul enzimatic) şi condiţiilor fizico-chimice.
o Durata acestei faze este dependentă de vechimea inoculului folosit şi de numărul de
celule care formează inoculul bacterian.
Faza de accelerare a multiplicării :
o Talia creşterii tinde spre maxim.
o Creşte biomasa.
Faza exponenţială (logaritmică) :
o Talia creşterii este maximă şi se menţine constantă.
o Durează câteva ore.

41
 o Pe grafic apare ca o linie dreaptă (B), existând o proporţionalitate între creşterea
biomasei şi viteza de creştere.
o Talia creşterii poate fi calculată (în funcţie de dreapta de pe grafic) şi este
caracteristică pentru o anumită specie bacteriană, în condiţii de mediu date.
o Caracteristicile celulelor bacteriene aflate în faza logaritmică sunt :
 Celule tinere
 Au metabolismul foarte activ (sintezele proteice sunt intense)
 Sunt reprezentative pentru specia bacteriană atât din punct de vedere
morfologic cât şi antigenic
 Sunt sensibile la acţiunea chimioterapicelor.
Faza de încetinire a multiplicării :
o Pe măsură ce substanţele nutritive din mediu diminuă şi se acumulează totodată
metaboliţi (unii toxici), talia creşterii diminuă şi tinde spre 0.
Faza staţionară:
o Talia creşterii este 0.
o Există un echilibru între numărul de celule nou formate şi celulele îmbătrânite care
se autolizează, sau
o Echilibru între celulele vii care persistă şi absenţa totală a diviziunilor celulare.
o Se poate măsura randamentul creşterii culturii bacteriene care este reprezentat prin
biomasa produsă până la intrarea în faza staţionară.
Faza de declin:
o Bacteriile nu se mai multiplică şi multe dintre ele mor (se autolizează)
o Caracteristicile celulelor bacteriene aflate în faza de declin sunt :
 Celule bătrâne
 Metabolism foarte redus
 Rezistenţa crescută la factori fizici şi chimici (inclusiv chimioterapice).
Fenomenul de diauxie a lui Monod:
 A fost evidenţiat în medii de cultură sintetice sau care conţineau cel puţin
două surse diferite de carbon (lactoză şi glucoză)
 Se poate evidenţia o curbă de creştere modificată care prezintă un aspect
difazic.
Explicaţia fenomenului de diauxie se bazează pe represia catabolică.
Dintre cele două zaharuri (glucoza şi lactoza), glucoza este utilizată preferenţial de către
bacterii şi va fi folosită până când se va consuma în totalitate (enzimele care permit metabolizarea
glucozei sunt constitutive, în timp ce enzimele care permit metabolizarea lactozei sunt inductibile
şi din acest motiv sunt represate atâta timp cât în mediu se găseşte glucoza).
Când glucoza a fost consumată cultura bacteriană intră într-o scurtă fază de latenţă care
corespunde timpului necesar pentru ca bacteria să sintetizeze enzimele necesare metabolizării
lactozei.

42
 Figura nr. 15 – Fenomenul de diauxie (curba modificată)
A- latenţă
B- scurtă creştere exponenţială (logaritmică)
A'- latenţă
B'- creştere exponenţială
C- staţionară
D- declin
E- accelerare
F- încetinire

Culturi bacteriene continui

 Într-un mediu de cultură nereîmbogăţit, faza exponenţială poate să dureze doar câteva ore
(până la consumarea substanţelor nutritive).
 În practica industrială, pentru a fi obţinută o biomasă mai mare, este necesar ca faza
exponenţială să fie prelungită.
 Acest deziderat se poate îndeplini prin folosirea unor vase speciale numite chemostate, vase
care permit o aprovizionare constantă cu mediu de cultură proaspăt în timp ce o cantitate
egală de mediu "consumat" este îndepărtată.
 O aplicaţie pentru culturile bacteriene continui, vizează obţinerea cantităţilor mari de
biomasă pentru prepararea vaccinurilor bacteriene.

43
 CAPITOLUL 3 - GENETICA BACTERIANĂ

3.1. GENERALITĂŢI

 Bacteriile reprezintă un model de studiu mult folosit în genetica moleculară datorită câtorva
caracteristici.
- Bacteriile se caracterizează printr-un timp de generaţie foarte scurt – de ordineul
minutelor (de exemplu Escherichia Coli -20 de minute)- fapt care permite să fie studiate
un număr mare de generaţii într-un interval de timp foarte scurt.
- Organizarea materialului genetic la bacterii este mai simplă decât la alte organisme şi
acest fapt permite analiza sa, mult mai uşor.
- La celulele procariote, înafara materialului genetic cromozomial, se întâlneşte şi
material genetic extracromozomial (plasmide, genom fagic) şi sunt prezente şi
elementele genetice transpozabile.

3.2. ORGANIZAREA MATERIALULUI GENETIC LA BACTERII

 Materialul genetic :
-cromozomial
-extracromozomial,reprezentat prin:
o plasmidele
o genomul fagic
o secvenţele de inserţie
o transpozonii
o integronii
 Repliconii bacterieni:
- sunt elemente genetice capabile de autoreplicare
- sunt reprezentaţi de :
o cromozomul bacterian
o plasmide
o genomul fagic
 Celelalte elemente genetice menţionate nu fac parte din grupul repliconilor
bacterieni.
 Elementele genetice transpozabile sunt :
- secvenţele de inserţie
- transpozonii
se replică odată cu repliconii de care aparţin.
 Totalitatea materialului genetic dintr-o celulă constituie genotipul sau genomul.
 Informaţia genetică conţinută în genotip este transcrisă şi tradusă în fenotip.
 Fenotipul este constituit din totalitatea proprietăţilor bacteriene observabile :
o Proprietăţi morfologice
o Caractere de cultură
o Proprietăţi biochimice
o Proprietăţi antigenice
o Factori de patogenitate
o Rezistenţa la chimioterapice
44
3.2.1. CROMOZOMUL BACTERIAN
 Este format din ADN dublu catenar circular.
(Aspectele morfologice au fost precizate la capitolul 1.3.1.)
 Replicarea:
o Este semiconservativă, bidirecţională
o Începe dintr-un anumit punct: originea replicării ("ori C" bogată în AT)
o Două furci de replicare se deplasează, pornind de la origine, până la copierea
integrală a repliconului.
o Fiecare furcă de replicare se termină la nivelul unui loc de terminare,
secvenţele"ter" de 23 de perechi de baze care au de asemenea un conţinut ridicat de
AT ( adenină, timină)
o Acest tip de replicare este denumit theta.

Figura nr. 16 – Replicarea bidirecţională de tip Theta.

o Proteinele implicate în replicare (la E coli) sunt :

 Dna A – proteină de iniţiere
 Dna B – helicază
 Dna C – extrage Dna B de pe complexul de replicare
 SSB – leagă ADN
 Giraza – taie legăturile care conţin ADN supraînfăşurat
 ADN polimeraza III – polimerizează catena directă
 Primaza – sintetizează iniţiatorul de ARN pe catena inversă
 ADN polimeraza I – polimerizează catena inversă şi elimină iniţiatorul
ARN
 Ligaza – realizează ligaturile între catenele ADN
 Coordonarea replicării ADN cu diviziunea celulară, se face cu ajutorul unor proteine de
segregare, care au un mecanism de acţiune similar cu proteinele de mitoză ale celulelor
eucariote.
 Repararea ADN –ului este necesară atunci când se formează un ADN anormal, de exemplu
prin inserţia unor nucleotide anormale în cursul procesului de replicare:
o ADN –ul anormal este detectat şi reparat, ADN polimeraza III permite înlocuirea
nucleotidului anormal.
o Erorile care scapă la corecţie, vor fi corectate ulterior cu ajutorul altor sisteme de
reparare ( exemplu: sistemul SOS).
45
  Modificarea şi restricţia ADN-ului:
o Uneori replicarea ADN poate fi urmată de o modificare a sa ( metilarea unor baze
azotate în secvenţe specifice de nucleotide)
o Această modificare determină intervenţia unor enzime specifice (metiltransferaze)
o Metilarea protejează ADN de endonucleazele de restricţie proprii. Enzimele
menţionate taie ADN nemetilat în secvenţe de nucleotide apropiate, având rolul de a
proteja de fapt celula de intrarea ADN –ului străin, cum este de exemplu ADN-ul
fagic.

3.2.2. PLASMIDELE
 Sunt elemente genetice extracromozomiale, formate din ADN
 Se întâlnesc atât la bacterii Gram negative, cât şi la bacterii Gram pozitive.
 Spre deosebire de cromozom, sunt elemente genetice neesenţiale, pentru că pierderea lor nu
conduce la moartea celulei bacteriene ("in vitro").
 Totuşi sunt elemente genetice foarte utile, pentru bacteria care se găseşte în condiţiile sale
naturale de mediu.
 Plasmidele permit exprimarea unor caractere fenotipice avantajoase pentru celulă, cum ar fi
: rezistenţa la agenţi toxici (chimioterapice, metale grele), producerea unor metaboliţi
secundari (toxine, bacteriocine).
 Plasmidele sunt importante şi pentru schimburile genetice care au loc între bacterii
(conjugare bacteriană).

3.2.2.1. FORMA ŞI DIMENSIUNILE PLASMIDELOR

 Sunt formate din ADN dublu catenar, circular (alteori liniar-exemplu Borrelia burgdorferi).
 Dimensiunile sunt cuprinse între 10-300 Kilobaze (cel puţin 10 % din mărimea
cromozomului).
 În interiorul celulei, plasmidele apar superhelicoidale, iar o incizie pe o singură catenă
conduce la forma relaxată de "cerc deschis".

3.2.2.2. ORGANIZAREA GENETICĂ A PLASMIDELOR

 Plasmidele sunt organizate modular, genele fiind organizate în grupe funcţionale (operoni).
 Toate plasmidele prezintă o regiune denumită originea replicării, importantă pentru
caracterul de replicare. Această regiune este formată din câteva sute de perechi de baze şi
este definită ca şi regiunea "ori" (conţine locuri de fixare pentru enzimele implicate în
replicare).
 Nu conţin gene codante pentru proteinele de replicare (acestea fiind codate de cromozomul
bacterian !).
 Sunt cunoscute două grupe mari de "ori" :
o Theta replicare ( la plasmidele bacteriilor Gram negative) – similar cu cromozomul
o Cercul rulant (rolling circle) la bacteriile Gram pozitive – această replicare conduce
la formarea unui intermediar monocatenar, asemănător unor bacteriofagi.
 Înafară de "ori":
o La plasmidele conjugative – sunt întâlnite secvenţe necesare transferului (prin
conjugare) – operonul "tra"
o Alte gene, care au expresia fenotipică în puterea patogenă sau în capacitatea
dezvoltării unor noi căi metabolice.

46
 Figura nr.17 - Plasmide

3.2.2.3. NUMĂRUL DE PLASMIDE ŞI ROLUL LOR

 Numărul este dependent de specia bacteriană şi de tipul de plasmidă, dar este întotdeauna
stabil pentru o plasmidă dată. În general :
o Plasmidele mari conjugative – sunt prezente într-un număr mic de copii/celulă (1-3)
o Plasmidele mici neconjugative – sunt prezente în numeroase copii (10-60)
 Plasmidele F (de fertilitate) sunt importante pentru procesul de conjugare bacteriană
 Plasmidele R (de rezistenţă la chimioterapice) conţin gene codante pentru enzime ce pot
distruge sau modifica chimioterapicele:
o Sunt prezente în citoplasmă
o Pot fi
 Conjugative (care conţin operonul "tra")
 Neconjugative (fără operonul "tra")
o Conţin:
 Factorul R de transfer al rezistenţei
 Determinanţii de rezistenţă ( r ) = 2-7 gene.
 Factorul R prezintă o importanţă medicală majoră în transmiterea
rezistenţei multiple la chimioterapice, într-o populaţie bacteriană ( 90 %
din cazurile de rezistenţă la chimioterapice a bacteriilor Gram negative
sunt datorate factorului R).
 Plasmidele R sunt responsabile şi de rezistenţa la sărurile metalelor grele
şi a altor toxice.

Figura nr 18– Plasmide de rezistenţă la chimioterapice

 Plasmidele Col, descrise pentru prima dată la Escherichia coli:

o Conţin gene care codifică sinteza unor substanţe (colicine), care au efect letal asupra
altor bacterii.
o Ulterior au fost descrise şi la alte bacterii (stafilococi, streptococi) şi au fost
denumite bacteriocine.
 Plasmidele de virulenţă, conţin gene care codifică diferiţi factori de virulenţă:
47
 o Adezine – factorul de aderenţă (exemplu pilii)
o Toxine – enterotoxine (E. coli)
- toxina epidermolitică şi exfoliativă (staphylococcus aureus)
 Plasmidele metabolice , codifică diferitele proprietăţi metabolice prin sinteza unor enzime
(hidrolaze, decarboxilaze).

3.2.3. GENOMUL FAGIC (PROFAGII)

 Bacteriofagii sunt virusuri ale bacteriilor. Produc liza celulelor bacteriene, de unde provine
şi denumirea lor.
 Liza bacteriilor "in vitro" poate fi evidenţiată la culturi în medii lichide şi pe medii solide.
o Medii lichide – dacă la o cultură bacteriană ( exemplu E. coli) se adaugă un fag faţă
de care tulpina respectivă este sensibilă, se va putea observa, în decurs de câteva ore
că mediul de cultură iniţial tulbure, se clarifică (prin liza celulelor bacteriene)
o Medii solide – în tehnica spotului de bacteriofagie. Se însămânţează "în pânză"
suprafaţa mediului de cultură dintr-o placă Petri, cu o cultură bacteriană (exemplu
E. coli). După uscarea suprafeţei mediului, se depune o picătură dintr-un preparat
fagic (la care tulpina de E. coli este sensibilă) şi placa se incubează 18h la 37ºC. Se
constată dezvoltarea culturii bacteriene pe toată suprafaţa mediului, cu excepţia
locului în care s-a depus preparatul fagic, unde cultura bacteriană nu se dezvoltă.
Explicaţia constă în faptul că celulele bacteriene au fost lizate.
 În momentul în care un bacteriofag infectează o celulă bacteriană, infecţia poate evolua în
două moduri distincte:
o Infecţia litică – dată de bacteriofagii virulenţi (cu liză celulară)
o Infecţia lizogenă – dată de bacteriofagii temperaţi.
 Bacteriofagii temperaţi se pot integra în genomul bacterian (lizogenie). Funcţiile vegetative
sunt represate, iar genomul fagic (profagul) va fi transmis vertical (în descendenţă) la
celulele fiice în cursul procesului de diviziune.
 Unii profagi (exemplu λ la E. coli) sunt inseraţi în cromozomul bacterian, alţii sunt prezenţi
în citoplasma celulelor (exemplu P1 la E. coli).
 Marea majoritatea a fagilor, care s-au stabilit într-o anumită bacterie, au pierdut genele
necesare replicării vegetative care sunt necesare pentru inducerea ciclului litic. Aceştia sunt
fagii defectivi sau criptici.
 Achiziţia unui profag de către o bacterie, se face prin fenomenul de transducţie.
 Fagii integraţi se comportă ca şi secvenţe normale de ADN ale gazdei şi este dificil să fie
recunoscută originea fagică a unor gene bacteriene.
De exemplu, la Corynebacterium diphteriae(agentul etiologic al difteriei), gena codantă pentru
toxina difterică, principalul factor de patogenitate, este de natură fagică (gena tox+); antigenele
de suprafaţă de la Salmonella sunt codate de secvenţe fagice.
 S-a demonstrat pe genomuri bacteriene că ADN-ul de origine fagică reprezintă între 1-5 %
din ADN-ul total.
 Este clar că achiziţia unui profag conferă o informaţie genetică nouă.

3.2.4. SECVENŢELE DE INSERŢIE (SI)

Sunt întâlnite la numeroase bacterii (în cromozom şi în plasmide).
 Sunt segmente de ADN cu dimensiuni de aproximativ 1 Kb (Kilobază)
 Structural :

48
 o La extremităţi se găsesc două secvenţe scurte orientate în sens invers (IR – inverted
repeats); repetarea inversă este necesară pentru interacţiunea cu ADN- ul ţintă.
o Între cele două secvenţe IR se găseşte o singură genă codantă pentru transpozază
 Numărul secvenţelor de inserţie prezente la o bacterie este foarte variabil : de la una
singură la câteva sute.
 Secvenţele de inserţie nu sunt capabile să confere caractere fenotipice particulare, însă
marea lor mobilitate le permite să se insere într-o regiune codantă şi să conducă astfel la
apariţia mutaţiilor.
 În cursul fenomenului de recombinare omoloagă secvenţele de nucleotide, care sunt
cuprinse între două secvenţe de inserţie, pot suferi inversii sau deleţii. Sunt implicate în
variabilitatea genetică.

Figura nr. 19 – Secvenţă de inserţie

3.2.5. TRANSPOZONII ( Tn)

Sunt elemente genetice mobile mai complexe decât secvenţele de inserţie. Transpozonii
sunt codanţi pentru anumite funcţii şi conferă astfel particularităţi fenotipice.
Structural – se pot clasifica în :
o Transpozonii Tn3:
 Nu sunt delimitaţi de SI
 Sunt însă delimitaţi de secvenţe repetate invers (IR), iar transpozaza se
găseşte în transpozon lângă gene care se exprimă fenotipic (gene de
rezistenţă la chimioterapice etc.).
o Transpozonii compuşi :
 Sunt formaţi din două secvenţe de inserţie, situate de o parte şi de alta a unei
regiuni de mărime variabilă
 Genele regiunii sunt codante pentru rezistenţă la chimioterapice sau metale
grele.
 Transpozaza se găseşte în secvenţele de inserţie care delimitează genele
codante.

Figura nr.20 – Transpozon compus.

49
 o Bacteriofagii transpozabili –
 sunt fagi temperaţi care utilizează transpoziţia pentru a se putea integra în
cromozomul celulei gazdă (în vederea replicării)
 conţin o transpozază şi o proteină care le permite interacţiunea cu ADN-ul
gazdei în locul secvenţelor repetate invers (IR).

3.2.6. INTEGRONII

Sunt elemente genetice care conţin o secvenţă de integrare situs specifică (attl) şi o genă
codantă pentru integrază (int I), care permite integrarea prin recombinare situs specifică într-un
replicon.
Sistemul attl-int I este asociat cu secvenţe de ADN care formează mai multe casete
genetice. O casetă este formată din 500-1000 perechi de baze, formată dintr-o singură genă
asociată unei secvenţe de recombinare omoloagă denumită element de 59 perechi de baze (pb) –
pornind de la dimensiune.
După integrare, o nouă casetă se poate asocia integronului, prin recombinarea cu elemente
de 59 pb. Casetele sunt codante pentru rezistenţă la chimioterapice.
Practic integronii reprezintă sisteme de captură pentru noi casete de rezistenţă (localizate pe
transpozoni sau plasmide). Sunt caracteristici în principal bacteriilor Gram negative.

Figura nr.21- Integron.

3.3. MUTAŢIILE

Mutaţiile reprezintă modificări care apar în secvenţa de nuclotide din ADN-ul bacterian
(cromozomial sau extracromozomial) şi care determină sau nu o modificare în fenotipul bacteriei.
Aceste modificări sunt transmisibile în descendenţă.
În practică însă se vorbeşte despre bacterii mutante, doar în prezenţa unei expresii
fenotipice sau altfel spus dacă modificarea apărută în genom se acompaniază şi de modificări
detectabile ale comportamentului bacteriei.
Prin opoziţie cu bacteria mutantă, o bacterie este definită ca fiind de "tip sălbatic", când toate
proprietăţile celulei se regăsesc în mod natural în specia respectivă (exemplu; E. coli – mutant
rezistent la streptomicină, în timp ce E. coli sălbatic este sensibil la streptomicină).

3.3.1. CARACTERISTICILE MUTAŢIILOR

Caracteristicile mutaţiilor sunt :
- raritatea
- spontaneitatea
50
 - stabilitatea
- discontinuitatea
 Raritatea – mutaţiile pot fi cuantificate prin : talia mutaţiei, frecvenţa mutaţiei.
o Talia mutaţiei :
 este definită ca fiind probabilitatea ca o bacterie să sufere o mutaţie a unui
caracter bine definit, în unitatea de timp ( ca şi unitate de timp se foloseşte
timpul de generaţie)
 Este o constantă pentru o anumită proprietate şi pentru o anumită specie
 Variază între 10-7 şi 10-8.
o Frecvenţa mutaţiei :
 Se defineşte ca fiind proporţia dintre celulele mutante găsite într-o populaţie
bacteriană şi numărul total al celulelor respectivei populaţii.
 Variaţiile de frecvenţă sunt mai mari decât variaţiile taliei şi sunt cuprinse
între 10-5 şi 10-10.
 Spontaneitatea:
o Semnifică faptul că mutaţiile nu sunt induse de către factorii de mediu şi că aceştia
joacă doar rolul de a selecţiona mutantele apărute.
o Se poate demonstra prin testul fluctuaţiei pus la punct de către Luria şi Delbrück , şi
prin testul însămânţării replicative al lui Lederberg; ambele teste susţin faptul că
bacteria mutantă preexistă într-o populaţie celulară, înaintea contactului cu un agent
selectiv (s-au folosit bacteriofagi pentru care tulpinile de Escherichia coli utilizate
erau sensibile) şi ca atare acesta nu a indus apariţia mutaţiei ( a selecţionat doar
mutantele de celulele care nu au suferit mutaţia – de la sensibilitate la rezistenţă faţă
de agentul selectiv).
 Discontinuitatea:
o se explică prin faptul că modificarea de la tipul sălbatic la mutant nu se realizează
trecând prin forme intermediare, ci într-o singură etapă, după legea „totul sau
nimic”.
 Stabilitatea:
o Caracterul dobândit prin mutaţie este transmisibil în descendenţă şi se menţine în
subculturile efectuate chiar şi în absenţa agentului selectiv.
o Transmisibilitatea însă nu implică şi ireversibilitatea (există posibilitatea mutaţiilor
inverse – reversmutaţii – la tipul sălbatic).

3.3.2. BAZELE MOLECULARE ALE MUTAŢIILOR ŞI EXPRIMAREA LOR

FENOTIPICĂ

3.3.2.1. MUTAŢIILE PUNCTIFORME

Se pot realiza prin :

- substituţie de baze
- adiţie sau deleţie de baze.
Substituţia de baze se face prin :
 tranziţie – când o bază purinică este înlocuită cu o altă bază purinică, sau o bază
pirimidinică este înlocuită cu altă bază pirimidinică.
 transversie – când o bază purinică este înlocuită cu o bază pirimidinică sau invers, o bază
pirimidinică este înlocuită cu una purinică.
Notă – Baze purinice – adenină, guanină
Baze pirimidinice – citozină, timină.

51
  Substituţiile pot conduce la mutaţii:
- cu sens greşit
- nonsens.
o Mutaţiile cu sens greşit: un aminoacid este diferit de aminoacidul "sălbatic", iar
polipeptidul format este "pseudosălbatic", funcţia sa fiind foarte aproape de funcţia
normală. Câteodată însă polipeptidul poate fi parţial sau total inactiv.
o Mutaţiile non sens: în urma substituţiei de baze se formează un codon stop ( UAG,
UAA, UGA) care nu se traduce, dar care determină însă terminarea polipeptidului.
Rezultă în acest fel o proteină incompletă care de obicei este lipsită de capătul
carboxilic. O mutaţie nonsens într-un operon policistronic poate să afecteze pe lângă
operonul mut şi gene aflate la distanţă (efectul polar al mutaţiei). O terminare
prematură a transcripţiei poate inhiba producerea (distală) a mARN.

Adiţia sau deleţia de baze:

 Alterează cadrul de lectură al mARN.
 Dacă numărul de perechi de baze alterate este un multiplu de 3, nu va apărea nici un
decalaj de cod. Acest lucru însă poate uneori să aibă consecinţe în alungirea secvenţei de
nucleotide, deci în compoziţia amino-acizilor din proteină şi în final în funcţia proteinei
sintetizate.

Exemplu :

AAA TAA CGA GAT TTA ATT

Lys Trp Arg Asp Leu Ileu

AAA GTA ACG AGA TTT ATT

Lys Val Thr Arg Phen Ser

Exemple de modificări fenotipice:

 Mutaţia non sens în operonul histidinei antrenează incapacitatea mutantului de a creşte pe
medii fără histidină ( his-). Tulpina mutantă este auxotrofă pentru histidină, în raport cu
tulpina sălbatică prototrofă ( his +).
 Mutante condiţionat letale (se exprimă numai în condiţii de creştere non permisive).
Mutaţiile cu sens greşit pot afecta gene esenţiale. Majoritatea mutanţilor de E. coli sunt
termosensibili, în sensul că pot să crească la 30ºC dar nu şi la 42°C, spre deosebire de
tulpinile sălbatice care cresc şi sub 30ºC, dar şi la 42°C (fenotipul de termosensibilitate
este corelat cu lipsa unor elemente ale lanţului polipeptidic şi ca atare inactivarea la
temperaturi nonpermisive).

3.3.2.2. MUTAŢIILE PRIN DELEŢII SAU INSERŢII DE ADN

 Antrenează o rearanjare genomică.
 Segmentul de ADN compromis, situat între două rupturi ale segmentelor (exemplu sub
acţiunea radiaţiilor ionizante), poate fi pierdut, cu refacerea segmentelor de ADN restante.
 Deleţia unui fragment de cromozom este letală.

52
  Secvenţele de ADN pot suferi însă . deleţie, inserţie, duplicare, multiplicare, inversarea
sensului. Rearanjarea se face cu ajutorul elementelor genetice mobile ( SI, Tn,
bacteriofagul Mu –mutator-) care pot să se mute dintr-un loc în altul pe acelaşi replicon
sau pe alţi repliconi.
 Inserţia unui fragment de ADN conduce la mutante nule, cu inactivarea unei gene. În
aceste cazuri o reversmutaţie care permite revenirea la fenotipul sălbatic, este în fapt o
mutaţie nouă – mutaţie supresivă ( şi putem vorbi despre o reversmutaţie adevărată).

3.3.2.3. MUTAGENII
Frecvenţa mutaţilor poate fi considerabil mărită prin utilizarea unor agenţi mutageni (fizici,
chimici, biologici).
Mutageni fizici :
o Radiaţiile UV cu λ de 260 nm – deformează molecula de ADN şi au acţiune letală.
o Radiaţiile ionizante ( X, alfa, beta, gamma) sunt letale, mutagene şi cancerigene.
( rupturi mono sau bicatenare, deschiderea ciclului bazelor azotate din ADN)
Pot să acţioneze şi indirect , prin formarea de H2O2 sau radicali liberi foarte activi.
Mutageni chimici :
o Acidul nitros – desaminează citozina, guanina, adenina şi perturbă replicarea prin
alterarea legăturilor de hidrogen.
o Agenţii alchilanţi – determină adiţia preferenţială pe bazele azotate a grupărilor
alifatice ( R-CH2-CH3).
Mutageni biologici = elemente genetice mobile.
Aplicaţii practice : testul Ames, test de scurtă durată care foloseşte tulpini de Salmonella
typhimurium auxotrofe pentru histidină, folosit pentru determinarea genotoxicităţii diferiţilor
compuşi chimici.

3.4. TRANSFERUL DE MATERIAL GENETIC LA BACTERII

Se realizează cu ajutorul unor mecanisme care pot transfera un fragment de ADN de altă
origine, într-o celulă bacteriană.
Aceste mecanisme sunt :
 Transformarea
 Transducţia
 Conjugarea
 Transpoziţia

3.4.1. TRANSFORMAREA
Reprezintă procesul prin care un fragment de ADN liber aflat în soluţie este transferat între
două bacterii (donatoare şi receptoare).
Transferul ADN-ului poate fi :
- natural (activ şi specific)
- artificial (pasiv şi nespecific).
Procesul se referă la extragerea din bacteria donatoare a unui fragment de ADN
cromozomial şi introducerea sa într-o bacterie receptoare şi integrarea lui în cromozom (fenomenul
a fost descoperit în 1928 de către Griffith care a folosit tulpini de pneumococ pe care le-a inoculat
la şoarece).
Streptococcus pneumonie se poate prezenta în forma S şi în forma R :
o forma S – colonii netede (smooth) corespunzătoare tulpinilor capsulate şi virulente
o forma R – colonii rugoase (rough) corespunzătoare tulpinilor necapsulate şi
nevirulente.

53
 o Pneumococii S omorâţi prin acţiunea căldurii îşi pierd puterea patogenă.
o Dacă se amestecă pneumococi S omorâţi prin căldură cu pneumococi R vii şi se
inoculează la şoarece, animalul moare şi din sângele său se pot izola pneumococi vii
de tip S.
o Se concluzionează că pneumococii S conţin un principiu transformant care modifică
bacteriile R în S
o În 1944 – Avery a demonstrat că acest principiu transformant este ADN-ul (întrucât
în prezenţa DNA –zei fenomenul de transformare nu se mai produce).
o Procesul de transformare implică asigurarea câtorva condiţii :
 ADN transformat să fie de minimum 5X106dal şi obligatoriu bictenar
 Toate caracteristicile genetice (înscrise în cromozom ) să fie transferabile.
 Bacteria receptoare să se găsească într- o stare de competenţă (la sfârşitul
fazei de creştere logaritmică).
o Transformarea naturală – se întâlneşte şi la alte bacterii : Bacillus subtilis, Neisseria
gonorhoeae şi Neisseria meningithidis, Haemophillus influenzae
o Transformarea artificială – este o tehnică care permite transferul diferitelor tipuri de
ADN dublu catenar(plasmide purtătoare de gene bacteriene-, ADN de la animale
sau vegetale), la bacterii care în mod natural nu sunt transformabile (E.coli), celulele
pot fi aduse în stare de competenţă prin introducerea în medii bogate în calciu şi
apoi supunându-le la un şoc termic.

3.4.2. TRANSDUCŢIA
Constă în transferul de gene de la o bacterie donatoare, la una receptoare prin intermediul
unui bacteriofag (fag transductor).
Procesul a fost descris atât la bacteriile Gram pozitive, cât şi la cele Gram negative.
Acest proces este un transfer intraspecific pentru că bacteriofagii au o specificitate de gazdă
restrânsă şi acest fapt permite doar transferul intraspecie.
Transducţia poate fi :
- generalizată (nespecifică)
- localizată (specifică)
Transducţia generalizată:
- poate interesa orice regiune din ADN-ul cromozomial
- este realizată de fagi virulenţi care desfăşoară un ciclu litic
- fagii (când se eliberează din celula gazdă) încorporează în locul ADN-ului viral un
fragment de ADN bacterian (oricare ar fi el)
- introdus apoi într-o bacterie sensibilă fragmentul de ADN bacterian are două posibilităţi
:
 integrarea (prin recombinare omoloagă) şi implicit transmiterea în
descendenţă
 nu se integrează, nu se replică (nu se transmite în descendenţă) şi în
succesiunea generaţiilor materialul genetic se diluează, până când se pierde
complet (transducţia abortivă).
Transducţia localizată:
- se referă la transferul limitat al câtorva markeri genetici şi se face cu ajutorul unor fagi
temperaţi, cuprinzând regiuni mici de o parte şi alta a secvenţei de ataşare.
Exemplu : fagul λ de la E.coli se inserează întotdeauna între genele gal şi bio la
nivelul cromozomului ca şi profag, iar bacteria va fi lizogenizată; genele profagului
se transmit în descendenţă.
- când se declanşează ciclul litic (datorită unor factori de mediu ) fagul se excizează din
cromozomul bacterian. Rareori (10-6 celule) separarea ADN-ului fagic de cel
54
 cromozomial se realizează cu un schimb de material genetic de aceeşi mărime (fie gena
gal, fie bio).
- Particula λ gal este o particulă diferită (nu mai poate produce descendenţi virulenţi)
- Particula λ bio nu mai poate produce ciclul lizogen, dar păstrează proprietatea de a
infecta celulele bacteriene, producând plaje de liză.

3.4.3. CONJUGAREA
Este un proces de transfer de material genetic (total sau parţial) în sens unic, de la o bacterie
donatoare la o bacterie receptoare, în cursul căreia este necesar să se realizeze un contact direct
între cele două celule (donatoare şi receptoare). Acest fenomen a fost evidenţiat de către Lederberg
şi Tatum în 1946.
Transferul este posibil după formarea perechilor (donator-receptor). Un rol important în
contactul dintre cele două celule îl joacă pilii sexuali, care recunosc prin extremităţile lor zonele de
contact ale bacteriilor receptoare, se fixează şi apoi se retractează astfel încât cele două celule
ajung în contact.
Transferul depinde de factorul F (plasmidic) care permite sinteza pililor sexuali la bacteria
donatoare (F+). Factorul F se comportă ca o plasmidă capabilă să se replice liber în citoplasma
celulei.
Conjugarea între celule F+ şi F-:
- după clivajul enzimatic al ADN-ului plasmidic F, una dintre catene este transferată prin
puntea citoplasmatică în celula receptoare F-.
- procesul este completat prin sinteza unei catene complementare, pentru refacerea ADN-
ului dublu catenar al plasmidei F (atât în celula donatoare cât şi în cea receptoare)
- la sfârşitul procesului celulele F- devin F+, iar celula F+ rămâne F+.
Conjugarea între celulele Hfr şi celulele F-:
- plasmida F poate să aibă şi un comportament epizomal şi să se integreze la nivelul
secvenţelor de inserţie în cromozomul celulei donatoare care devine astfel Hfr (hight
frequency of recombination).
- Cromozomul se deschide la nivelul factorului Hfr care rămâne localizat la extremitatea
posterioară.
- Transferul este orientat şi progresiv. Începe prin ADN-ul bacterian şi se termină cu
factorul F (dacă conjugarea nu este întreruptă).
- Procesul durează mai mult timp aşa încât evenimentul este foarte rar, datorită fragilităţii
punţilor de legătură dintre celule. Faptul face ca în general bacteria receptoare să
rămână F-.

55
 Figura nr.22 – Conjugarea bacteriană

3.4.4. TRANSPOZIŢIA
Este un mecanism prin care un fragment de ADN dublu catenar (transpozon) care se găseşte
într-un anumit loc dintr-un replicon (cromozom sau plasmidă), poate să se deplaseze şi să se
integreze într-un alt loc pe acelaşi replicon sau pe un alt replicon.
Este o recombinare ilegitimă pentru că nu reclamă omologie genetică dintre transpozon şi
locul în care el se integrează.
Transpoziţia intervine în diseminarea genelor de rezistenţă la chimioterapice, dar şi a altor
gene cum sunt de exemplu cele responsabile de virulenţă.
Anumiţi transpozoni sunt utilizaţi în genetică drept "unelte" de mutageneză (produc mutaţii
prin inserţie).

56
 CAPITOLUL 4. RELAŢII ECOLOGICE ALE
MICROORGANISMELOR ŞI SĂNĂTATEA UMANĂ
Microorganismele sunt foarte răspândite în natură (ape, sol, alimente, suprafaţa dar şi
interiorul organismului uman şi animal) şi joacă un rol deosebit de important în existenţa şi
desfăşurarea vieţii pe întreg globul terestru.
Prezenţa ubiquitară a microorganismelor determină stabilirea unor relaţii permanente ale
acestora cu factorii de mediu şi cu alte organisme vii.
Bacteriile, patogene pentru om, sunt reprezentate doar prin câteva sute de specii, bacteriile
care pot fi potenţial întâlnite la om însă sunt reprezentate prin câteva mii de specii (oricum însă
acest număr reprezintă un foarte mic procent din numărul total al speciilor bacteriene existente în
natură).
În mod natural, microorganismele nu trăiesc ca şi specii izolate. Ele formează amestecuri de
populaţii bacteriene (microbiocenoze) care se găsesc într-un echilibru dinamic.
Trebuie subliniat faptul că la naştere noul-născut este steril. Se "contaminează" cu
microorganismele prezente pe filiera pelvigenitală maternă, dar în condiţii de igienă precară şi cu
microorganismele din ambiental. Bacteriile se fixează în toate locurile care le sunt accesibile :
piele, sfera ORL (oro şi rinofaringe, ureche, laringe), cavitate bucală şi de aici pe întregul tract
digestiv, sfera urogenitală. Această colonizare va persista toată viaţa.
Deoarece omul face parte din ecosistemul natural, el însuşi reprezintă un ecosistem pentru
microorganismele pentru care este gazdă.

4.1. RELAŢIILE STABILITE ÎNTRE POPULAŢIILE DE

MICROORGANISME

Aceste relaţii pot fi :

 Indiferenţă (neutralitate) – speciile bacteriene nu se influenţează reciproc şi se dezvoltă
independent.
 Simbioză – speciile bacteriene ce interacţionează sunt reciproc favorizate.
 Sinergism – sunt caracteristice infecţiilor mixte viral-bacteriene, în care efectul rezultat prin
interacţiunea a două sau mai multe specii, este mai exprimat decât fiecare efect separat.
 Antagonism :
o o populaţie bacteriană are efect defavorabil asupra unei alte populaţii bacteriene
(dintr-o specie diferită)
o relaţiile de antagonism stau la baza formării microbiocenozelor şi pot fi specifice
sau nespecifice.
 Antagonism nespecific – astfel de relaţii se exercită asupra oricărui
microorganism cu care specia agresoare vine în contact (se explică prin
competiţie) pentru substanţele nutritive, prin eliberarea de către unele
populaţii bacteriene a unor metaboliţi care sunt nefavorabili pentru alte
specii, prin modificări ale pH-lui, prin reducerea oxigenului din mediu.
 Antagonism specific – aceste relaţii sunt consecinţa eliberării de către unele
specii a bacteriocinelor (cu acţiune antibiotică) care împiedică metabolismul
altor specii.
 Bacterie/bacteriofag reprezintă o relaţie particulară (s-a putut vedea la
capitolul 3)

57
4.2. RELAŢIILE MICROORGANISM – GAZDĂ

Pot fi relaţii de :
 Simbioză – este o relaţie care poate să îmbrace mai multe aspecte :
o Endosimbioză (pentru microorganismele care sunt prezente în interiorul gazdei)
o Ectosimbioză (pentru microorganismele care rămân externe)
o Saprofite (bacteriile care tranzitează gazda fără să producă nici un fel de efecte)
o Comensalism – microorganismele care obţin avantaje de pe urma gazdei formează
grupul de microorganisme comensale
Comensalul nu este în mod direct dependent de metabolismul gazdei şi nici nu-i produce
efecte nocive (din contră comensalul poate fi benefic pentru gazdă)
o Oportunism – când gazda nu mai reuşeşte să deţină controlul asupra comensalilor,
anumite microorganisme din grupul menţionat dezvoltă o putere patogenă în
detrimentul gazdei.
o Parazitism – când microorganismul determină acţiuni nocive asupra gazdei.
Microorganismele parazite pot fi :
 Ectoparaziţi (trăiesc pe suprafaţa gazdei)
 Endoparaziţi (trăiesc în interiorul gazdei)
 Paraziţii intracelulari (trăiesc în interiorul celulelor gazdei)
Când microorganismul parazit se multiplică pe sau în interiorul gazdei, aceasta va suferi un
proces denumit infecţie.
Infecţia este un aspect al relaţiilor care se stabilesc între microorganisme şi organismul
uman sau animal. Apare ca rezultat al conflictului dintre microorganismele patogene şi organismul
uman, în care microorganismele patogene acţionează prin factorii de patogenitate structurali sau
produşi ai metabolismului bacterian, iar organismul uman (animal) se opune procesului infecţios
prin mecanismul de rezistenţă naturală şi imunitate dobândită.

4.3. STRUCTURA MICROBIOCENOZELOR DIN ORGANISMUL UMAN

TEGUMENTARĂ :
 Staphylococcus epidermidis
 Staphylococcus aureus ( foarte rar şi doar un număr mic de celule)
 Micrococcus spp.
 Neisseria spp. (comensale - N. sicca. N. flava)
 Streptococi α hemolitici şi nehemolitici
 Corynebacterium spp. (comensale – C. hoffmani)
 Propionibacterium spp.
 Peptostreptococcus spp.
 Altele (exemplu: Acinetobacter)

BUCALĂ:
Va fi prezentată detaliat la capitolul "Microbiologia cavităţii bucale"

FARINGIANĂ (rino şi orofaringiană):

 Neisseria spp. (comensale)
 Streptococi α hemolitici (viridans, S. pneumoniae ) şi nehemolitici
 Staphylococcus epidermidis

58
  Corynebacterium spp. (comensale)
 Fusobacterium spp.
 Prevotella spp.
 Coci anaerobi
 Fungi
 Spirochete

INTESTINALĂ ŞI RECTALĂ :
 Escherichia coli, Klebsiella, Proteus şi alte Enterobacteriaceae (excepţie făcând speciile
patogene)
 Bacili Gram negativi glucozo-nefermentativi (Pseudomonas şi alţii)
 Streptococi de grup D şi enterococi
 Staphylococcus epidermidis ( prezent şi în rect)
 Alţi streptococi α hemolitici şi nehemolitici
 Bacterii anaerobe (foarte numeroase specii)
 Corynebacterium spp (comensale)
 Fungi

GENITALĂ :
 Corynebacterium spp. (comensale)
 Lactobacillus spp. (anaerobe-aerotolerante = bacil Doderlein)
 Neisseria spp. (comensale)
 Streptococi α hemolitici şi nehemolitici
 Staphylococcus epidermidis şi Enterobacteriaceae,enterococi,fungi asociaţi
 Bacterii anaerobe – Prevotella, Peptostreptococcus spp., Clostridium spp.

4.4. BARIERELE DE APĂRARE NESPECIFICE

La nivel :
 Tegumentar :
o Descuamarea celulelor epiteliale cheratinizate
o Uscăciunea pielii
o Aciditatea (pH 5-6)
o Filmul protector format de sebum
 Ocular – prezenţa lizozimului în secreţia lacrimală
 Cavităţii bucale:
o Pasajul mecanic spre stomac
o Descuamarea continuă a celulelor epiteliale
o Prezenţa lizozimului, peroxidazei, mieloperoxidazei şi lactoferinei
o Antrenarea de către salivă a microorganismelor spre stomac
o Eliminarea externă prin strănut, tuse (mecanică)
 Arborelui traheo-bronşic:
o Mişcările cililor
o Prezenţa mucusului pe suprafaţa epiteliului respirator
 Stomacului :
o Aciditatea sucului gastric
o Enzimele
o Mucusul

59
  Duodenului :
o Sucul gastric în amestec cu secreţia biliară şi pancreatică
 Jejunului şi ileonului :
o Prezenţa mucusului
o pH-ul alcalin
o IgA secretorii
 Colonului :
o Mucusul
o pH-ul alcalin
o Ig A secretorii
 Tubului digestiv (per ansamblu) – peristaltismul
 Uretră şi vezică urinară :
o Acţiunea mecanică (de spălare) a jetului urinar
o Ig A secretorii
 Vagin şi col uterin :
o Glicogenul
o pH-ul

4.5. INFECŢIA

Infecţia poate fi definită ca fiind totalitatea proceselor biologice care se declanşează în

organismul uman la pătrunderea agentului infecţios, şi care alterează homeostazia.
Infecţia poate evolua :
- cu modificări histopatologice şi funcţionale care se traduc pe plan clinic prin
manifestări de boală (infecţioasă).
- fără manifestări clinice, ca şi infecţie inaparentă (subclinică).
O caracteristică importantă a procesului infecţios este specificitatea etiologică. Aceasta a
fost enunţată prin postulatele lui Koch, care cel puţin parţial îşi păstrează şi astăzi valabilitatea
(evident după suportarea criticilor necesare !):
1. Microorganismul să fie întotdeauna prezent la persoana infectată şi distribuţia sa în
organismul infectat să fie în concordanţă cu leziunile evidenţiate în organism. Agentul
infecţios trebuie să lipsească la persoanele sănătoase.
Critica : sunt cazuri de boală în care microorganismul nu se poate evidenţia – cazul infecţiilor
persistente lente ; unii agenţi infecţioşi pot fi izolaţi şi de la persoane sănătoase (purtători),
exemplu purtători clinic sănătoşi de Vibrio cholerae biotipul Eltor.
2. Microorganismul trebuie să poată fi izolat în laborator în cultură pură şi să poată fi menţinut
prin treceri succesive pe medii de cultură.
Critica : nu toate microorganismele se pot izola pe medii de cultură acelulare (exemplu
Mycobacterium leprae).
3. Microorganismul izolat de la bolnav trebuie să reproducă infecţia umană la animalele de
experienţă de la care se poate reizola în cultură pură.
Critica : există infecţii specific umane : scarlatina, febra tifoidă, gonoreea.
4. Trecerea prin infecţie trebuie să conducă la instalarea unei imunităţi specifice faţă de
agentul infecţios.
Critica : există infecţii după care nu se instalează o stare de imunitate (este cazul infecţiilor
localizate).

4.5.1. CARACTERELE GENERALE ALE INFECŢIEI

60
EVOLUŢIA STADIALĂ :

 Boala infecţioasă parcurge mai multe etape ce corespund cu localizarea agentului etiologic
şi acţiunile sale :
o Incubaţia- este perioada de timp care trece de la pătrunderea agentului infecţios în
organism până la apariţia primelor semne de boală.
 Are o durată variabilă:
- de la câteva ore (toxiinfecţia stafilococică)
- până la câţiva ani (lepră).
o Debutul – este momentul în care apar primele semne clinice de boală
 poate fi :
- brusc
- insidios
o Perioada de stare – perioada în care apar semnele caracteristice (tabloul clinic al
infecţiei)
 Durată variabilă
o Perioada terminală – direcţii posibile :
 vindecare(precedată de convalescenţă cu durată variabilă)
- dispar leziunile morfofuncţionale
 portaj (agentul infecţios rămâne cantonat în organism)
 exitus (mai rar, dar posibil şi sfârşitul letal)
FEBRA :

 Valori ale temperaturii peste 37ºC atrag atenţia asupra unui posibil proces infecţios ( 37-38
ºC = subfebrilităţi: peste 38ºC= febra)
 Lipsa febrei nu exclude infecţia
 Prezenţa febrei nu defineşte infecţia pentru că poate fi datorată şi altor cauze (exemplu:
destrucţii tisulare extinse).

MODIFICĂRILE SANGUINE

 Leucocitoza – caracteristică pentru evoluţia infecţiilor bacteriene.

 Leucopenia – caracteristică pentru infecţiile virale. Există însă şi excepţii.
 Polimorfonuclearele neutrofile – sunt predominante în infecţiile bacteriene (neutrofilie).
 Limfocitoza – caracteristică pentru infecţiile virale (dar există şi excepţii – exemplu:
tuberculoza = infecţie bacteriană).
 Eozinofilia – caracteristică bolilor parazitare.
 Anemia – prezentă în multe infecţii.
 Proteinele de fază acută (apar în ser proteine noi sau creşte nivelul seric al proteinelor
existente).

MECANISMUL DE TRANSMITERE

Vizează :
 Poarta de intrare (aceeaşi pentru o anumită infecţie)
 Calea de eliminare poate fi :
o Identică cu poarta de intrare
o Diferită de poarta de intrare

61
  Calea de transmitere – vehicularea agenţilor infecţioşi de la o cale de eliminare la o poartă
de intrare nouă, poate fi :
o Un factor de mediu:
 Apă
 Aer
 Sol
 Alimente
 Obiecte contaminate
 Vectori (insecte)
o Contactul direct (interuman).

CAPITOLUL 5. PATOGENITATE ŞI VIRULENŢĂ

5.1. GENERALITĂŢI

Patogenitatea este definită ca fiind proprietatea unor agenţi infecţioşi de a produce o

infecţie clinic manifestă la una sau mai multe specii animale ( şi la om). Este un caracter pe care-l
posedă puţine specii.
 În patogenitate intervin:
o Ereditatea cromozomială
o Ereditatea extracromozomială (cu importanţă mai mare, datorită variabilităţii sale
mai mari).
 În cadrul unei specii s-a observat existenţa unor tulpini cu grade diferite de patogenitate şi
astfel se poate vorbi de o scară de patogenitate, determinată de :
o Plasmide
o Fagi temperaţi
o Transpozoni
 Puterea patogenă este în relaţie cu capacitatea de a invada ţesuturile şi/sau capacitatea de a
sintetiza şi elibera toxina.
 Puterea patogenă este frecvent însoţită de o reacţia de hipersensibilitatea a gazdei, care se
traduce prin mecanisme de apărare, ale căror manifestări pot să constituie elementele bolii.
 Puterea patogenă – depinde de factori numiţi factori de patogenitate(cu acţiuni variate).
Virulenţa este o măsură a patogenităţii cu care este dotată o populaţie bacteriană şi este
dependentă de:
 Bacterie
 Organismul gazdei
 Unităţile de măsură pentru virulenţă sunt :
o DLM (doza limită mortală)
o DL 50 (doza infecţioasă pentru 50% din animalele inoculate)

Factorii de patogenitate prezintă următoarele caracteristici:

 Sunt numeroşi şi variaţi.
 Sunt produşi în permanenţă şi induc un răspuns de apărare al gazdei.
 Sunt caracteristici pentru o anumită specie şi pentru un anumit patovar.
 Frecvenţa factorilor de patogenitate depinde de proprietăţile lor :

62
 o Unii sunt prezenţi la majoritatea bacteriilor (exemplu: adezinele bacteriene)
o Alţii sunt prezenţi la puţine specii (în general este vorba de protein-enzime)
 Prezintă diferenţe majore la nivel molecular.
 Sunt câştigaţi prin mecanisme genetice de transfer şi grupaţi în aşa numitele "insule de
patogenitate" (regiuni ale cromozomului bacterian sau ale unor plasmide).

5.2. CLASIFICAREA FACTORILOR DE PATOGENITATE

Clasificarea se face în :
- adezine
- invazine
- agresine
- toxine.

5.2.1. ADEZINELE BACTERIENE

Bacteriile pătrunse în organism, întâlnesc barierele mucoase.

Dacă sunt capabile să se fixeze pe epiteliile mucoase, rezistă mecanismelor de apărare mecanică :
- mucus
- mişcările cililor epiteliali (prezenţi la nivelul mucoasei respiratorii)
- peristaltismul intestinal
- jetul urinar
- saliva
- lacrimile
Adeziunea, la nivelul unor receptori celulari, preexistenţi, şi folosiţi ilicit de către bacterii,
reprezintă un factor important al puterii patogene.
Factorii de adeziune sunt :
 filamentoşi – pilii (fimbriile)
 nefilamentoşi :
o stratul mucos
o capsula
o membrana externă a peretelui celular de la bacteriileGram negative.
 PILII :
o Formaţi din subunităţi proteice repetitive (pileină) şi mai multe subunităţi minerale
o Recunosc receptorii specifici prezenţi pe suprafaţa celulelor eucariote.
o Sunt:
 Tip 1 – produşi de numeroase bacterii Gram negative
 Specifici (pentru o anumită specie sau patovar) – exemplu pilii pap
prezenţi la tulpinile de Escherichia coli uropatogene sau alţi pili prezenţi la
E. coli enterotoxigene.
 NEFILAMENTOŞI :
o Sunt mai frecvent polizaharidici –prezenţi la Pseudomonas, Lactobacillus,
Staphylococcus, Streptococcus – aceştia pot difuza în mediu şi-i conferă o
viscozitate crescută.
o Glicocalixul capsular – prezent la Klebsiella pneumoniae.
Adeziunea favorizează implantarea bacteriei pe suprafaţa suportului pe care se va multiplica
şi va forma microcolonia.

63
 Procesul de colonizare, întâlnit la bacteriile patogene, este posibil doar cu ajutorul
strategiilor care le permit să scape de factorii de apărare ai gazdei :
 Bacteriocinele (substanţe inhibitorii) – permit patogenilor să scape de bariera bacteriilor
comensale.
 Captarea fierului:
o Cu receptori de suprafaţă (Haemophilus)
o Secreţia sideroforilor (Enterobacteriaceae, Neisseria)
 Producerea de Ig A proteaze (scindează IgA secretorii), exemplu: Neisseria gonorhoeae
 Producerea constantă a adezinelor nefilamentoase.

5.2.2. INVAZINELE

Sunt factori care permit invadarea organismului de către agenţi infecţioşi, pătrunderea şi
multiplicarea în ţesuturi şi răspândirea în organismul gazdei până la generalizare.
Unele bacterii sunt:
 Paraziţi intracelulari obligatorii (Rickettsia, Chlamydia, Bartonella)
 Paraziţi intracelulari facultativi (Shigella spp., Listeria monocytogenes, Legionella
pneumophilla, E. coli enteroinvaziv –EIEC)
Invazinele sunt enzime sau precursori de enzime: colagenaza, hialuronidaza, fibrinolizine,
lipaze, proteaze, nucleaze, leucocidine, catalaze, peroxidaze.

5.2.3. AGRESINELE

Agresinele asigură evadarea bacteriilor de sub controlul mecanismelor de apărare

antiinfecţioasă ale organismului gazdă.
 Capsula (Streptococcus pneumoniae, Streptococcus agalactiae, Haemophilus influenzae,
Klebsiella pneumoniae) – evită fagocitarea celulelor bacteriene.
 Proteina A de la stafilococi – acţiuni antifagocitare şi anticomplementare.
 Cord factorul (Mycobacterium tuberculosis) inhibă migrarea macrofagelor.
 Proteinele Yop (yersinia outer membrane proteins) produs de Yersinia pestis, Yersinia
enterocolitica, Yersinia pseudotuberculosis – produc paralizia celulelor fagocitare; sunt
proteine de tip III – permit injectarea în citosol a proteinelor efectoare:
Aparţin la 3 grupe:
o Proteine ce acţionează pe citoschelet sau asupra căilor de semnalizare (Yop E)
o Proteine de transfer (Yop B)
o Proteine reglatoare
 Hemolizine (Listerolizina ) O de la Listeria monocytogenes distruge vacuolele fagocitelor.
 Proteinele OPA (la Neisseria – specii patogene) – determină formarea de către fagozom a
piruvatului necesar multiplicării bacteriilor.
 Proteine care determină apoptoza macrofagelor şi a celulelor epiteliale (Shigella spp.,
Salmonella spp., Bordetella spp., Staphylococcus aureus, Listeria monocytogenes)

5.2.4. TOXINELE BACTERIENE

Se pot grupa în :
- endotoxine.
- exotoxine.

64
5.2.4.1. ENDOTOXINELE
Pot fi eliberate din celulă prin :
- distrugerea celulei bacteriene
- extracţie chimică
Sunt lipopolizaharide prezente în peretele celular la bacteriile Gram negative şi sunt
codificate de gene cromozomiale.
Acţiunea lor se manifestă la doza de ordinul mg:
- NU induc sinteza de anticorpi neutralizanţi
- NU se pot transforma în anatoxine.
Toate exercită aceleaşi efecte biologice :
 Febra – prin eliberarea din macrofag a pirogenului endogen care acţionează pe centrii
termoreglării din hipotalamus.
 Vasodilataţie periferică
 Coagulare intravasculară diseminată (prin activarea factorului Hageman).
 Activarea macrofagelor (cu creşterea capacităţii lor fagocitare)
 Activarea limfocitelor B (cu accelerarea producerii de Ig anticorpi).

5.2.4.2. EXOTOXINELE

Pentru unele specii bacteriene, pot să reprezinte unicul factor de patogenitate responsabil de
simptomatologia bolii, în timp ce pentru alte specii bacteriene există o acţiune sinergică a mai
multor toxine şi enzime hidrolitice, iar pentru altele datorită diversităţii factorilor de virulenţă este
dificil să-i fie atribuită fiecărei toxine un rol precis în patologie.
Exotoxinele sunt "eliberate" de către bacterii Gram pozitive şi Gram negative.
 Sunt polipeptide cu o toxicitate foarte mare, doza letală fiind de ordinul μg.
 Sunt puternic antigenice şi determină sinteza de anticorpi neutralizanţi (antitoxine).
 Pot fi transformate în anatoxine (toxoizi) care pot fi utilizate în profilaxie sub formă de
vaccinuri pentru că sunt lipsite de toxicitate, dar păstrează antigenicitatea.
 Genele care codifică sinteza exotoxinelor sunt plasmidice sau fagice.
 Mecanismele de acţiune sunt specifice.
Deşi, clasic sunt etichetate ca şi"exotoxine", trebuie avut în vedere faptul că unele sunt
eliberate în mediu în cursul fazei de multiplicare exponenţială, altele sunt eliberate diferit, iar altele
rămân localizate în spaţiul periplasmic sau în citoplasmă şi pot fi eliberate numai prin disruperea
celulelor bacteriene.
Datorită acestui fapt pare mai corect să se utilizeze termenul de toxine de natură proteică (decât de
exotoxine).

5.2.4.2.1. TOXINE CARE ACŢIONEAZĂ LA NIVELUL MEMBRANEI

CELULARE FORMÂND PORI.

 Sunt produse de numeroase bacterii.

 Sunt citotoxine cu acţiune asupra membranelor lipidice şi antrenează liza celulelor.
 Sunt :
o Fosfolipaza (alfa toxina de la Clostridium perfringens)
o Fosfoliaza C (Pseudomonas aeruginosa)
o Sfingomielinaza (beta-toxina de la Staphylococcus aureus)
o Exotoxine SH-dependente : Streptolizina O (Streptococcus pyogenes)
o Peptide litice: toxina delta (Staphylococcus aureus)

65
 Unele formează pori şi sunt produse de către bacterii sub forma monomerilor hidrosolubili.
După recunoaşterea receptorului celular, adoptă o organizare oligomerică care favorizează inserţia
în membrană şi formarea porilor.
Au fost descrise ca fiind hemolizine, datorită acţiunii asupra membranei eritrocitare, fără
participare directă la procesul infecţios.
Permeabilitatea celulară pe care o realizează este independentă de liza celulară:
- inhibă funcţionarea fagocitelor
- activează proteazele.

5.2.4.2.2. TOXINE CARE ACŢIONEAZĂ ASUPRA RECEPTORILOR DE

MEMBRANĂ CELULARĂ

Toxina ST de la Escherichia coli (termostabilă)

Este produsă de tulpinile enterotoxigene.
Receptorul ST este o proteină transmembranară dispusă la polul apical al enterocitelor şi
care posedă o activitate de guanilat-ciclază, catalizând formarea guanozinmonofosfatului ciclic
(cGMP). Creşterea concentraţiei intracelulare a cGMP determină hipersecreţia ionilor de clor de
către enterocite. Toxina ST mimează legarea de guanilină şi uroguanilină (peptide a mai puţin de
20 aminoacizi omoloage ST). Cele două peptide sunt importante ca şi reglatori ai echilibrului
funcţional absorbţie-secreţie (de apă şi ioni).

Toxine care activează limfocitele T : superantigenele

"Superantigenele" sunt o familie de exotoxine ce constituie mitogeni ai limfocitelor.
Interacţiunea receptorului limfocitelor T cu moleculele complexului major de
histocompatibilitate (CMH) de clasa II-a care prezintă peptidele antigenice, este prima etapă a
răspunsului imun specific. Superantigenele se asociază moleculelor CMH de clasa II-a. Această
legare permite recunoaşterea limfocitelor T. În felul acesta superantigenul activează o clasă
întreagă de limfocite T.
Exemple de superantigene bacteriene :
 enterotoxinele stafilococice (A,B,C,D,E) – implicate în toxiinfecţiile alimentare.
 toxina sindromului de şoc toxic (TSST 1) produsă de tulpini stafilococice este responsabilă
de şocul septic consecutiv utilizării tampoanelor igienice.
 eritrotoxinele (A,B,C) de la streptococcus pyogenes sunt răspunzătoare de scarlatină.

5.2.4.2.3. TOXINE CU ACŢIUNE INTRACELULARĂ

Sunt enzime organizate în domenii :

- domeniul A – responsabil de toxicitate
- domeniul B – asigură recunoaşterea celulelor şi translocarea transmembranară a
domeniului A.
Au fost descrise :
 ADP – ribozil transferaze
 ARN- glicozidaze
 Glucoziltransferaze
 Metalo-proteaze (Zn)
 Adenil-ciclaze desamidaze.

5.2.4.2.3.1. ADP-RIBOZIL TRANSFERAZE

TOXINA DE LA CORYNEBACTERIUM DIPHTERIAE

66
 Este factorul de patogenitate şi este codată de un fag (beta tox).
Toxina este sintetizată sub forma unui peptid precursor de 53 KDal care este activat prin clivajul în
cele două subunităţi A şi B (care sunt asociate printr-o legătură disulfurică):
 subunitatea B – permite legarea la receptorii de membrană celulară
 subunitatea A :
o este internalizată printr-un proces de endocitoză
o scăderea progresivă a pH-lui din endozomi permite subunităţii A să pătrundă în
citosol.
o ADP-riboziltransferaza activată acţionează asupra factorului de elongare EF2
(important pentru sinteza proteică)
o inhibarea sintezei proteice conduce la moartea celulei.

TOXINA A (Pseudomonas aeruginosa ) acţionează de asemenea asupra factorului de elongare EF2

(rolul său în patogenie rămâne însă necunoscut).

TOXINA DE LA VIBRIO CHOLERAE

Este formată din subunităţile A şi B:
- subunitatea A de 27 KDal este asociată de
- subunitatea B de 11,7 KDal.
Subunitatea A este clivată în fragmentele A1 şi A2 legate printr-o legătură de sulf.
Subunitatea B recunoaşte gangliozidul GM1(ubiquitar pe suprafaţa celulelor).
Subunitatea A1este translocată în citosol şi ribozilează subunitatea proteică Gs(Arg 201), iar
rezultatul este reducerea activităţii GTP-azice şi inducerea activării adenilat-ciclazei cu creşterea
nivelului intracelular al cAMP. Se produce hipersecreţia de apă şi de ioni de clor în lumenul
intestinal.

TOXINA DE LA BORDETELLA PERTUSIS

Produce ADP ribozilarea Cys 352 blocând interacţiunea proteinei Gi cu receptorul său.

ALTE ADP RIBOZILAZE:

 C2 şi C3 de la Clostridium botulinum (ADP ribozilarea actinei)
 ExoS de la Pseudomonas aeruginosa este secretată la contactul cu celulele eucariote şi
favorizează invazia.

5.2.4.2.3.2. ARN –GLICOZIDAZE

 Toxina Shiga
 Toxina Shiga like
Sunt factori de virulenţă la Shigella şi Escherichia coli enterohemoragice (EHC-O157:H7) care
determină colite hemoragice şi sindrom hemolitic uremic.
Acţionează prin clivarea legăturii N-glicozidice de adenozină din poziţia 4324 a rARN 23 S
cu inactivarea ribozomului şi blocarea sintezei proteice.

5.2.4.2.3.3. GLUCOZIL-TRANSFERAZE
Toxinele de 308 Kdal şi respectiv 270 Kdal produse de Clostridium dificile (care produce
colite psudomembranoase) produc dezagregarea mcrofilamentelor de actină a celulelor epiteliale.
Un mănunchi de filamente de actină prezent la polul apical al enterocitului controlează
permeabilitatea joncţiunilor ce există între celulele epiteliului intestinal.
Toxinele A şi B produc o hiperpermeabilitate paracelulară, inactivând proteinele G (Rho, Rac,
CDc42) prin glicozilare.
Inactivarea Rho determină deschiderea paracelulară, declanşarea diareei şi exudatul inflamator.
67
5.2.4.2.3.4. METALOPROTEAZELE (ZN)

TOXINA TETANICĂ
Recunoaşte gangliozidele GT1 şi GD1b ale fibrelor presinaptice din terminaţiile nervoase
periferice, care operează transportul axional retrograd al toxinei, iar efectul este conducerea toxinei
în sistemul nervos central.
Toxina tetanică blochează eliberarea neurotransmiţătorilor inhibitori (GABA ergici şi Glycin
ergici) şi inhibă fuziunea veziculelor purtătoare acetilcolină, provocând apariţia spasmelor.
Toxina tetanică, ca şi metaloprotează Zn dependentă clivează sinapto-bravina, o proteină din
membrana veziculelor neurotransmiţătorilor.

TOXINA BOTULINICĂ
Inhibă funcţionarea fibrelor nervoase periferice colinergice care inervează muşchii
scheletici. Se instalează o paralizie flască. Mecanismul de acţiune al toxinelor (A,B,C,D,F,G) de la
Clostridium botulinum este asemănător cu toxina tetanică.
Toxinele se fixează pe gangliozidele GD1b din neuronii motori ai muşchilor striaţi, neuronii
simpatici şi parasimpatici. Aceste proteine de fuziune implicate în exocitoză sunt ţinta de acţiune a
toxinelor care determină proteoliza sinaptobrevinei şi SNAP25 sintaxinei din membrana
veziculelor neurotransmiţătorilor (B,D,F,G –sinaptobrevina; A,B,C –SNAP 25 şi sintaxinei).
Proteinele inhibă fuziunea veziculelor (cu acetilcolină) care îndeplinesc un rol important în
neurosecreţie şi în traficul veziculelor în celule.

5.2.4.2.3.5. ADENILAT - CICLAZE

TOXINELE DE LA BACILLUS ANTHRACIS ŞI BORDETELLA PERTUSIS

Bacillus anthracis produce peptide toxice care recunosc receptorii exprimaţi pe suprafaţa
membranei citoplasmatice la celulele eucariote.
Antigenul protector (PA) formează un heptamer capabil să transloce activităţile enzimatice ale
factorului edemaţiant (EF) şi factorului letal (LF). Activitatea adenilatciclazică aparţine factorului
edemaţiant.
Bordetella pertusis secretă o adenilat ciclază care creşte nivelul intracelular al cAMP.
Toxina inhibă fagocitoza, precum şi producerea radicalilor liberi de către macrofage.

TOXINE CU ACTIVITATE DESAMIDAZICĂ :

 Factorul citotoxic necrozant (CNF) – sintetizat de tulpinile de Escherichia coli uropatogene
şi enteropatogene. Produce o creştere a numărului de fibre de tensiune. Este activă pe
proteina G Rho, producând desamidarea Glu63.
 Toxina dermonecrotică de la Bordetella pertusis – activitatea sa vizează proteina Rho.

CAPITOLUL 6. CHIMIOTERAPICE ANTIBACTERIENE

6.1. GENERALITĂŢI

Antibioticele = sunt agenţi antibacterieni de origine biologică, produşi de către

microorganisme (levuri şi bacterii).

68
 Chimioterapicele antibacteriene = sunt produşi de sinteză sau derivaţi semisintetici
(preparaţi prin modificări chimice ale unor produse de bază naturale) cu acţiune antibacteriană.
Uzual se foloseşte termenul de chimioterapic (care include convenţional şi termenul de antibiotic).
Chimioterapicele antibacteriene nu sunt active asupra tuturor speciilor bacteriene. Totuşi, unele
dintre ele pot să fie active pe un număr mare de bacterii Gram pozitive şi Gram negative: au un
spectru larg (de acţiune). Dimpotrivă, altele au o acţiune limitată la câteva bacterii: sunt
chimioterapice cu spectru restrâns.
! Spectrul de acţiune al unui chimioterapic este mai mult o noţiune teoretică, pentru că din
punct de vedere practic, există suficiente tulpini "sălbatice" care pot fi rezistente faţă de
chimioterapicele pentru care, teoretic, specia căreia îi aparţin manifestă o evidentă sensibilitate.
Diferitele modificări genetice pot să antreneze o rezistenţă dobândită a unor tulpini
bacteriene, limitând astfel spectrul iniţial.
Chimioterapicele acţionează după principiul toxicităţii selective (prin inhibiţia specifică a
unor căi metabolice), fără ca să producă vreun efect nefavorabil în organismul uman sau animal.
Unele chimioterapice sunt:
 Bacteriostatice (împiedică multiplicarea bacteriilor)
 Bactericide (omoară bacteriile).
Măsura activităţii chimioterapicelor poate fi exprimată prin :
 Concentraţia minimă inhibitorie (CMI) = cea mai mică concentraţie de chimioterapic care
inhibă multiplicarea unei bacterii date.
 Concentraţia minimă bactericidă (CMB) = cea mai mică concentraţie de chimioterapic,
capabilă să omoare bacteria dată.
Clasificarea chimioterapicelor se face în :
 Familii – diferenţiabile după spectrul lor de activitate
 Grupe – diferă prin proprietăţile farmacologice pentru că activitatea antibacteriană
(in vitro) este identică.
 Subgrupe
Alţi agenţi cu acţiune antibacteriană sunt :
 Antiseptice (uz extern)
 Dezinfectante (suprafeţe)
Aceşti agenţi, spre deosebire de chimioterapice, nu prezintă toxicitate selectivă.

6.2. FAMILII DE CHIMIOTERAPICE ŞI MECANISMUL LOR DE

ACŢIUNE
6.2.1. BETA LACTAMINE (conţin ciclul beta-lactam)

GRUPA I - derivaţi ai acidului 6 amino-penicilanic cuprinde :

 Penami
 Penemi
 Carbapenemi
 Oxapenami

1. PENAMI (PENICILINE) – inelul beta lactam are asociat un ciclu tiazolic.

 Penicilinele G şi V – sunt active pe bacterii Gram pozitive (coci şi bacili) şi coci Gram
negativi (cu excepţia tulpinilor producătoare de penicilinaze).
o Administrare :
 PG intramusculară sau intravenoasă
 PV orală (exemplu Ospen, Oracilline)

69
  Penicilinele retard (intramusculare) – procain penicilina, benzathin
penicilina
 Penicilinele M (antistafilococice – nu sunt inactivate de penicilinaze):
o Meticilina (Flabeline) inactivă per os
o Oxacilina (Bristopen)
o Cloxacilina (Cloxypen)
o Dicloxacilina (Diclocyl) sunt active per os.
 Penicilina A – pentru coci şi bacili Gram pozitivi şi Gram negativi care însă nu produc
penicilinaze, ce o inactivează.
 Aminopeniciline:
o Ampicilina
o Amoxicilina (Clamoxyl, Bristamax)
 Se administrează – per os, intramuscular.
 Nu sunt active pe Pseudomonas.
 Carboxipeniciline :
o Carbenicilină
o Ticarcilina
 Spectru larg, care include şi tulpinile de Pseudomonas aeruginosa.
 Inactive per os.
 Ureidopeniciline :
o Azocilina
o Mezocilina
o Piperacilina
 Spectru larg
 Inactive per os.
 Amidopeniciline
o Mecilinam (activ per os)
 Active pe bacili Gram negativi.
 Inhibitorii de beta lactamaze :
o Manifestă o slabă activitate antibacteriană şi datorită acestui fapt sunt
utilizaţi în asociere cu alte beta-lactamine:
 Sulbactam
 Tazobactam
2. PENEMI – se deosebesc de penami prin prezenţa unei duble legături într-un ciclu adiacent.

3. CARBAPENEMI – Imipenem (Tienam)

- au un spectru alrg
- stabilitate mare în prezenţe beta-lactamazelor.
- Se administrează pe cale parenterală (intravenos).
4. OXAPENAMI (Clavami) – acidul clavulanic
- activitate antibacteriană redusă
- inhibă activitatea beta-lactamazelor
- se asociază cu :
o Amoxicilina (Augmentin)
o Ticarcilina (Timentin)

GRUPA II - CEFEMII (cefalosporine)

1. CEFALOSPORINE DE GENERAŢIA I-a :

 Administrare parenterală, inactive per os:
70
 o Cefalotina (Keflin)
o Cefapirina (Cefalojet)
o Cefazolina (Cefacidal)
 Administrare orală :
o Cefadina (Velocif)
o Cefalexina (Keforal)
o Ceftrizina (Cefapers)
 Spectru :
o Stafilococi producători de penicilinaze
o Enterobacterii (care nu produc cefalosporinaze)
o Inactive pe Pseudomonas aeruginosa

2. CEFALOSPORINE DE GENERAŢIA II-a :

 Cefuroxim (Curoxime)
 Cefamadol (Kefandol) – inactiv per os
 Cefuroxime (Ceparezime) – activ per os
- Spectru – idem generaţia I-a, mai rezistente însă la cefalosporinaze.

3. CEFALOSPORINE DE GENERAŢIA III-a:

 Cefotoxim (Claforan)
 Ceftriaxon (Rocephin)
 Ceftazidin (Fortum)
 Cefoperayon (Cefobis)
- Spectru larg şi rezistenţă crescută la cefalosporinaze.
- Active pe Pseudomonas aeruginosa
- Inactive per os.

4. CEFALOSPORINE DE GENERAŢIA IV-a :

 CEFEPIME
- Administrare parenterală
- Foarte active pe bacili Gram negativi rezistenţi la alte cefalosporine (inclusiv pe
Pseudomonas).

GRUPA III – MONOBACTAMI (ciclul beta-lactam nu se asociază cu un alt ciclu):

 AZTHREONAM:
o Spectru restrâns la bacterii Gram negative aerobe (inclusiv Pseudomonas
aeruginosa)
o Rezistente la beta-lactamaze.

MECANISMUl DE ACŢIUNE AL BETA-LACTAMAZELOR

 Inhibă transpeptidarea (ultima etapă din sinteza peptidoglicanului)

 Sunt active pe bacterii aflate în faza de creştere
 Ţinta de acţiune sunt:
o PBP (protein-binding-peniciline) de pe faţa externă a membranei
citoplasmatice.
o Se leagă de centrul activ al transpeptidazelor
 Acţiunea = bactericidă

71
  Efectele secundare:
o Posibile accidente alergice ( de la erupţie de tip urticarian, până la şoc
anafilactic).

6.2.2. AMINOZIDE – AMINOCICLITOLI

Sunt :
 Chimioterapice bactericide, cu spectru larg de acţiune, care însă nu include bacteriile
anaerobe şi nici streptococii.
 Formate din una sau mai multe cicluri glicozidice, legate de un aminociclitol.

Se clasifică (după natura aminociclitolului) în :

 Streptomicine
 Alte aminozide :
o Neomicina (de uz local)
o Kanamicina
o Tobramicina
o Gentamicina
o Derivaţi sintetici : Amikacina, Netilmicina
Se administrează intramuscular, pentru că nu se absorb prin mucoasa gastrointestinală. Depăşesc
greu bariera hemato-encefalică.
Sunt ototoxice – ca atare administrarea lor va fi limitată la infecţii severe ( în special cu bacili
Gram negativi).
Acţionează inhibând sinteza proteică, prin legarea ireversibilă la nivelul subunităţii ribozomale 30S
(rARN-16S).

6.2.3. TETRACICLINE
Sunt chimioterapice bacteriostatice, cu spectru larg, care include atât bacterii Gram
pozitive, cât şi Gram negative. Sunt active de asemenea pe rickettsii, chlamidii şi mycoplasme.

Reprezentanţii:
 Tetraciclina
 Oxytetraciclina (Terramicina)
 Clortetraciclina (Aureomicina)
 Doxiciclina (Vibramicina)
 Minociclina (Minocine)

Se administrează per os. Depăşesc greu bariera hemato-encefalică, dar realizează o bună
concentraţie intracelulară (care justifică administrarea în infecţiile produse de Rickettsia şi
Chlamidia)
Pot să aibă efecte teratogene şi este contraindicată administrarea lor la femeia gravidă, nu se
administrează nici la copii sub 8 ani.
Alte efecte adverse :
 Tulburări gastro-intestinale
 Coloraţia galbenă a dinţilor (nu se administrează la copii în perioada de mineralizare
a dinţilor).
Acţionează inhibând sinteza proteică : se leagă de subunitatea ribozomală 30S.

72
6.2.4. FENICOLI
Sunt chimioterapice cu spectru larg.
Cloramfenicolul s-a obţinut iniţial ca un produs al unei specii de Streptomyces, însă astăzi este un
produs de sinteză la fel ca şi Tiamfenicol (derivatul său).
Se administrează :
- per os
- parenteral.
Se concentrează la nivelul ganglionilor mezenterici (justificare pentru administrarea în febrele tifo-
paratifoide) dar şi pasajul intrarahidian este crescut.
Manifestă toxicitate medulară (putând, foarte rar, să producă aplazie medulară).
Acţionează:
 prin inhibarea sintezei proteice (prin legarea reversibilă la nivelul subunităţii
ribozomale 50S - blochează peptidiltransferaza şi în felul acesta elongarea lanţului
peptidic).

6.2.5. MACROLIDE – LINCOSAMIDE – STREPTOGRAMINE (MLS)

MACROLIDELE:
 Eritromicina
 Roxithromicina
 Spiramicina
 Clarithromicina
 Azythromicina
Sunt :
- Chimioterapice bacteriostatice, cu spectru larg de acţiune vizând bacterii Gram
pozitive şi coci Gram negativi.
- Eficiente în infecţiile cu Legionella, Chlamidya, Mycoplasma, Campylobacter
Se administrează – per os
Reacţii adverse – constau în tulburări digestive minore.

LINCOSAMIDELE:
 Lincomicina
 Clindamicina
Sunt chimioterapice active pe stafilococi şi bacterii strict anaerobe (Bacteroides)
Se administrează – per os.
Reacţiile adverse – constau în colite pseudomembranoase.

STREPTOGRAMINELE (SINERGISTINE)
 Pristinamicina
 Virginamicina
Sunt chimioterapice antistafilococice (spectru restrâns).
Acţionează (tot grupul MLS):
 Prin blocarea sintezei proteice ( fixându-se pe subunitatea ribozomală 50S – rARN
23S şi blochează elongarea lanţului polipeptidic).

6.2.6. GLICOPEPTIDE
 Vancomicina
 Teicoplanina

73
 Sunt chimioterapice active exclusiv pe bacteriile Gram pozitive, care acţionează bactericid
(însă lent).
Acţionează prin blocarea sintezei peptidoglicanului pentru că inhibă transglicozilarea-
transpeptidarea, formând complexe cu extremităţile peptidice D ALA – D ALA (ca şi urmare a
asemănărilor sterice).

6.2.7. POLIPEPTIDE
 Bacitracina
 Polimixinele :
o Polimixina B
o Polimixina E (Colistin)
Bacitracina :
- este un chimioterapic (antibiotic - polipeptid natural : Bacillus licheniformis) activ pe
bacteriile Gram pozitive. Acţionează bactericid şi se utilizează numai în aplicaţii locale.
- Mecanismul de acţiune se bazează pe formarea unor complexe echimoleculare cu
transportorul lipidic şi astfel împiedică defosforilarea şi regenerarea transportorului sub
formă activă.
Polimixinele:
- sunt polipeptide ciclice, sintetizate de o specie a genului Bacillus (Bacillus polymyxa);
chimioterapicele sunt obţinute prin semisinteză.
- Acţionează :
o Bactericid pe bacteriile Gram negative
o La nivelul membranei externe a peretelui celular (disociază dublul strat
fosfolipidic, cu dezorganizarea membranei şi permiţând astfel pierderea unor
constituenţi esenţiali pentru bacterie).

6.2.8. QUINOLONE
Sunt:
- Chimioterapice bactericide
- Subdivizate :
o Generaţia I-a – Acidul nalidixic
o Generaţia II-a (Fluoroquinolone):
 Ofloxacin
 Ciporfloxacin
 Norfloxacin
 Levofloxacin
Generaţia I-a :
- active pe bacilii Gram negativi
- indicate în infecţii urinare (însă se selecţionează rapid tulpini rezistente).
Generaţia II-a :
- sunt chimioterapice cu spectru larg
Administrarea per os.
Acţiunile adverse :
- vizează tulburările digestive, artralgii, mialgii.
- la copii pot antrena tulburări de creştere (nu se administrează).
Acţionează :
- inhibând :
o topoizomeraza II bacteriană

74
 o ADN gyraza (topoizomeraza IV)
- bacteriostatic (inhibă relaxarea fragmentelor de ADN tăiate care rămân supraînfăşurate)
- bactericid (stabilizează scindarea ADN dublu catenar)

6.2.9. RIFAMICINE
 Rifamicina :
- este un chimioterapic activ pe bacteriile Gram pozitive şi pe cocii Gram negativi
 Rifampicina (Rifadin):
- este un chimioterapic cu spectru larg care include în plus şi bacilii Gram negativi
şi bacteriile anaerobe (Bacteroides) dar şi Brucella şi Legionella .
- acţionează şi ca tuberculostatic.
 Mecanismul de acţiune : vizează blocarea sintezei mARN (prin fixarea pe ARN
polimeraza – ADN dependentă = transcriptaza).

6.2.10. NITROFURANI
Sunt :
- chimioterapice de sinteză cu spectru larg
- Nitrofurantoin, Hidroxi-metil-Nitrofurantoin – administrate per os în infecţii urinarea
dar care sunt inactive pe Pseudomonas aeruginosa, Proteus spp., Serratia spp.
- Furazolidon, Nifuroxazid (Ercefuril) – administrate per os în infecţiile digestive.
- Acţionează bacteriostatic, având ca ţintă de acţiune ADN-ul pe care-l fragmentează.

6.2.11. NITROIMIDAZOLI
 Metronidazol
 Tinidazol (Fasigyn)
Sunt :
-chimioterapice :
o antiparazitare (Trichomonas)
o active pe bacterii anaerobe Gram negative (Bacteroides, Fusobacterium,
Veillonella).
Administrare : per os sau parenteral
Acţionează :
- bactericid
- pe ADN producând secţionări ale catenelor şi desfăşurarea lor.

6.2.12. SULFAMIDELE ŞI TRIMETOPRIMUL

Sulfamidele :
- cu eliminare rapidă : Sulfadiazin
- semiretard şi retard : Sulfamoxol
- urinare : Sulfamethoxazol
- intestinale : Ftalil-Sulfathiazol
Sunt : chimioterapice bacteriostatice cu spectru larg
Rezistenţa . apar rapid tulpini bacteriene rezistente.
Administrare : per os (se resorb rapid).
Reacţiile adverse : vizează accidentele alergice, tulburări renale, hepatice, sanguine.
Acţionează : prin inhibarea competitivă a folatsintetazei, blocând astfel sinteza acidului
dihidrofolic (sunt analogi structurali ai acidului paraaminobenzoic – PABA).

75
  Trimetoprimul ( diaminopirimidină):
- acţionează :
o inhibând dihidrofolatreductazele bacteriene
o bacteriostatic
o cu spectru larg
o însă multe specii bacteriene prezintă o rezistenţă naturală.
În practica medicală sunt utilizate asocieri : sulfamide + diaminopirimidine.
 Trimetoprim + Sulfamethoxazol = Biseptol / Cotrimoxazol.
 Trimetoprim + Sulfadiazină = Antrima
 Trimetoprim + Sulfamoxol = Supristol
Asocierile pot acţiona şi bactericid.

6.2.13. ALTE CHIMIOTERAPICE

6.2.13.1. ANTITUBERCULOASE
Sunt chimioterapice cu spectru larg care se folosesc în tratamentul tuberculozei în asocieri de patru
şi trei chimioterapice.
 Izoniazida (INH):
o hidrazida acidului izonicotinic
o inhibă sinteza acizilor micolici
o acţionează bactericid
 Rifamicina – bactericid
 Pirazinamida – mecanism asemănător INH
 Ethambutol :
o inhibă fixarea acizilor micolici nou sintetizaţi, la nivelul peretelui celular
o bacteriostatic
 Thiosemicarbazina – bacteriostatic
 Streptomicina – bactericid.

6.2.13.2. FOSFOMICINA
Este:
-un chimioterapic cu spectru larg (Gram pozitive şi Gram negative).
-inhibitor al sintezei peptidoglicanului (inhibă prima reacţie din sinteza acestuia –
combinarea fosfoenolpiruvatului PEP cu UDP-N-acetilglucoamina, fiind un analog
structural al PEP, astfel încât se poate lega covalent şi ireversibil la enzima care
catalizează reacţia, piruvil-transferaza).
Acţiune bactericidă.

6.2.13.3. ACIDUL FUSIDIC

Este :
- o moleculă hidrofobă de talie mare, incapabilă să străbată membrana externă a peretelui
celular al bacteriilor Gram negative.
- bacteriostatic şi activ pe stafilococi.
Activitatea sa :
- se referă la ribozomul 70S (în totalitate)
- se fixează pe factorul de elongare EF-G şi stabilizează complexul ribozom –GDP-EF-G,
antrenând un blocaj al translocării, cu epuizarea factorului de elongare.

76
 Figura nr. 23- Ţinta de acţiune a chimioterapicelor.

6.3. REZISTENŢA BACTERIILOR LA CHIMIOTERAPICE

Rezistenţa bacteriilor la chimioterapice poate fi :

- naturală
- dobândită.
 Naturală – are mecanisme diferite :
o Absenţa penetrării chimioterapicului
o Absenţa ţintei de acţiune (exemplu-lipsa peretelui celular la
Mycoplasmataceae le face rezistente la peniciline)
o Producerea enzimelor de inactivare
 Dobândită – se realizează prin trei mecanisme majore :
o Modificări apărute în transportul chimioterapicului:
 Absenţa de penetrare
 Ieşirea excesivă din celulă
o Alterarea ţintei chimioterapicului printr-o modificare a locului de fixare al
acestuia.
o Inactivarea enzimatică a chimioterapicului:
 Hidroliza (penicilina şi cefalosporine)
 Modificarea structurii chimice cu intervenţia : acetilazelor,
adenilazelor, fosforilazelor.
 Mecanismele biochimice ale rezistenţei dobândite sunt expresia unor modificări
genetice:
o Prin mutaţie cromozomială
o Prin achiziţia de material genetic extracromozomial (plasmide, transpozon).

77
6.3.1. REZISTENŢA CROMOZOMIALĂ (PRIN MUTAŢIE)
Este :
- spontană
- rară
- interesează chimioterapicele (quinolone, rifamicine, acid fusidic, fosfomicina,
streptomicina, antituberculoase) cu o înaltă talie a mutaţiei.
- discontinuă (dar cu efecte variabile)
- specifică
- independentă (rezistenţa vizează un singur chimioterapic dintr-o singură familie).
Este singura modalitate de dobândire a rezistenţei la anumite chimioterapice (polimixine,
quinolone, nitrofurani) şi pentru anumite bacterii (Mycobacterium tuberculosis).
Pentru chimioterapicele cu înaltă talie a mutaţiei, riscul de eşec terapeutic poate fi uşor evitat, dacă
se folosesc asocierile de chimioterapice.

6.3.2. REZISTENŢA PRIN ACHIZIŢIE DE GENE

Se referă la achiziţia de plasmide şi/sau transpozoni care prezintă caractere foarte diferite.
Elementele genetice mobile conţin destul de frecvent multiple gene de rezistenţă, care vizează
chimioterapice sau familii de chimioterapice diferite.
Acest tip de rezistenţă este în general stabil şi transmisibil în descendenţă.
Rezistenţa plasmidică este importantă pentru practica medicală :
 toate speciile bacteriene pot fi susceptibile de a găzdui plasmide (pentru bacteriile
Gram negative este modalitatea de elecţie pentru a dobândi rezistenţa la
chimioterapice).
 acest tip de rezistenţă permite transferul în bloc a rezistenţei multiple la
chimioterapice de la o bacterie donatoare la una receptoare de plasmide.
 transferul plasmidelor de rezistenţă se face prin conjugare.
 Accesoriu plasmidele pot fi transferate (la bacteriile Gram pozitive) şi prin
transducţie sau transformare. Transpozonii reprezintă vehicule pentru plasmide şi
pot transpoza pe cromozom sau pe o altă plasmidă.
 Plasmidele şi transpozonii pot să poarte integronii, sistemele specializate în
integrarea şi acumularea de casete de gene de rezistenţă.
Notă:
Rezistenţa prin achiziţia de gene cromozomiale rămâne apanajul speciilor bacteriene care sunt
capabile de transformare naturală, între tulpini din aceeaşi specie (Haemophillus influenzae) sau
specii foarte apropiate (Streptococcus pneumoniae şi streptococi orali sau Neisseria
meningithidis,Neisseria gonorhoeae şi neisserii comensale).

6.3.3. MECANISMELE BIOCHIMICE ALE REZISTENŢEI DOBÂNDITE

Sunt prezentate în tabelul de mai jos.
Tabelul nr. 4 – Mecanismele biochimice ale rezistenţei la chimioterapice.

CHIMIOTERAPIC MECANISMUL BIOCHIMIC DETERMINISMUL

GENETIC
BETA LACTAMINE beta lactamaze mutaţie, achiziţia de gene
modificarea ţintei mutaţie, achiziţia de gene
alterarea porinelor cu reducerea mutaţie
permeabilităţii
eflux activ mutaţie
toleranţă mutaţie
AMINOZIDE enzime care modifică chimioterapicul achiziţia de gene
(fosfoacetiltransferaze sau adenil-transferaze)
alterarea ţintei de acţiune (rARN16S-proteina S12) mutaţie

78
 alterarea transportului activ transmembranar mutaţie
eflux activ mutaţie
reducerea permeabilităţii membranei externe mutaţie
TETRACICLINE sinteza unei proteine analoage factorilor de elongare achiziţia de gene
alterarea porinelor mutaţie
producerea unei oxido-reductaze NADPH-dependente achiziţia de gene
FENICOLI CAT (cloramfenicol acetil transferaza) achiziţie de gene
alterarea porinelor mutaţie
eflux activ mutaţie
MLS alterarea ţintei (rARN23S) mutaţie, achiziţie de gene
eflux activ mutaţie
enzime de modificare (esteraze, hidrolaze, achiziţia de gene
acetiltransferaze)
QUINOLONE alterarea ţintei (ADN-gyraza) mutaţie
alterarea porinelor mutaţie
eflux activ mutaţie
SULFAMIDE producerea unei ţinte : în exces, modificată, suplimentară mutaţie, achiziţie de gene
alterarea porinelor mutaţie
eflux activ mutaţie
hiperproducţia PABA mutaţie
TRIMETOPRIM producerea ţintei în exces mutaţie, achiziţia de gene
alterarea porinelor mutaţie
eflux activ mutaţie
RIFAMICINE alterarea ţintei (ARN polimeraza-ADN dependentă) mutaţie
NITROIMIDAZOLI sinteza unei nitroreductaze achiziţia de gene
absenţa nitroreducţiei intracelulare mutaţie
NITROFURANI absenţa nitroreducţiei intracelulare mutaţie
GLICOPEPTIDE sinteza unei ţinte modificate achiziţie de gene
FOSFOMICINĂ alterarea permeazelor mutaţie
alterarea ţintei (piruvil-transferaza) mutaţie
producerea de glutation-transferaza achiziţie de gene
ACID FUSIDIC alterarea ţintei mutaţie
formarea unui complex acid fusidic-cloramfenicol- achiziţie de gene
enzimă

79
 CAPITOLUL 7. VIRUSOLOGIE GENERALĂ

7.1. ORIGINEA VIRUSURILOR

Noţiunea de boală virală poate fi corelată cu secolul al XIX-lea, o perioadă în care Pasteur,
Ivanowski, Toeffler şi Frosh au atras atenţia cu privire la existenţa unor agenţi infecţioşi
"ultrafiltrabili" (traversau porii filtrelor de porţelan, capabile să reţină bacteriile), implicaţi în
producerea unor îmbolnăviri ale omului (rabia), vegetalelor (mozaicul tutunului) sau animalelor
(febra aftoasă). Astfel de agenţi infecţioşi nu puteau fi evidenţiaţi cu ajutorul microscopului optic.
Posibilităţile tehnice de a vizualiza astfel de entităţi (foarte mici) erau inexistente la vremea
respectivă şi din acest motiv activitatea patogenă a fost atribuită unui principiu denumit
"contagium vivum et fluidum" (Beijerinck), sau "contagium fluidum et inanimatum" (Bauer).

7.1.1. IPOTEZELE PRIVIND ORIGINEA VIRUSURILOR

Cu privire la originea virusurilor au fost elaborate mai multe ipoteze:
a) Virusurile au derivat din gene celulare aparţinând unor celule cu organizare simplă şi care
apoi au evoluat independent.
b) Virusurile sunt forme involuate, degenerate ale celulelor vii.
c) Apariţia virusurilor a coincis cu apariţia moleculelor vii primordiale, cu proprietăţi
autoreplicative; în cursul evoluţiei s-au integrat în genomul celular şi au acaparat gene
celulare, interacţionând cu alte structuri replicative, parazite, localizate intracelular.
Toate ipotezele menţionate se bazează pe date referitoare la virusurile cu ARN, cu ADN, dar şi
la alţi repliconi : plasmide, transpozoni, etc.

7.2. CARACTERE GENERALE ALE VIRUSURILOR

Virusurile sunt acariote (fără organizare celulară), Sunt structurate mult mai simplu decât
procariotele. De altfel, nu există forme de trecere între bacterii şi virusuri.
Virusurile pot fi caracterizate, pornind de la conceptul enunţat de Lwoff în 1953, astfel:
 Conţin un singur acid nucleic : fie ARN, fie ADN (niciodată nu conţin ambii acizi
nucleici). Acidul nucleic, constituie genomul viral, depozitarul informaţiei genetice.
Poate fi asociat în mod direct cu proteine (nucleoproteine) sau cu "enzime" virale.
 Replicarea virală (multiplicarea) se face pornind de la un singur genom şi este
dependentă în totalitate de celula gazdă (virusurile constituindu-se astfel în paraziţi
obligatorii intracelulari). Structura lor rudimentară, le face să fie lipsite de sisteme
biosintetice; virusurile "deturnează" metabolismul energetic al celulei gazdă, în
favoarea lor, pentru sinteza macromoleculelor constitutive.
 Acidul nucleic viral este înconjurat de un înveliş proteic, denumit capsidă, care
protejează genomul viral şi totodată contribuie la specificitatea de gazdă a virusului
(acidul nucleic, împreună cu capsida, formează ansamblul nucleocapsidal).
! În cazul virusurilor neînvelite nucleocapsida formează virionul complet. Pentru
virusurile învelite, la nucleocapsidă se asociază şi învelişurile externe.
 Termenii de virus şi de virion, desemnează cele două forme funcţionale distincte :
o VIRUS – este un agent infecţios care se replică în interiorul celulei gazdă,
folosindu-se de echipamentul său enzimatic.
o VIRIONUL – reprezintă o particulă morfologică completă, bine definită
structural şi fizico-chimic. Nu creşte, nu se replică, este particula virală
matură, formă de existenţă (tranzitorie) extracelulară.
80
7.3. CONSTITUENŢII VIRALI

Constituenţii virali sunt :

 Constanţi :
o Acidul nucleic
o Capsida
 Facultativi:
o Învelişul viral
o Proteina matricei
o Nucleoproteinele
o Spiculii

Figura nr. 24 : I – Componentele virionului (1-capsomer, 2-acidul nucleic, 3- capsida, 4-

nucleocapsida, 5-învelişul viral)
II – Virusul gripal , structura virionului (1-hemaglutinina, 2-neuraminidaza, 3-proteina matricei, 4-
lipide, 5-ARN, 6-polimeraza virală)

7.3.1. ACIDUL NUCLEIC VIRAL

Acidul nucleic reprezintă genomul viral şi conţine informaţia genetică.
Genomul viral este constituit dintr-un singur tip de acid nucleic: fie ARN, fie ADN. Acidul
nucleic viral poate fi monocatenar sau bicatenar, fie liniar, fie circular; poate fi reprezentat printr-o
moleculă unică sau poate fi constituit din mai multe segmente.

81
7.3.1.1. GENOMUL VIRUSURILOR CU ADN
Genomul ADN este în general dublu catenar (bicatenar), cu excepţia Parvoviridae care
prezintă un genom monocatenar. Tot de regulă este liniar; sunt prezente însă şi excepţii cum ar fi
cazul virusului hepatitei B (VHB), care prezintă un ADN circular, parţial dublu catenar.
Greutatea moleculară este variabilă, fiind cuprinsă între 2x 106 DAL şi 200x106 DAL
(însemând ; 3 până la 300 de gene, codante pentru 3 până la 300 de proteine).

7.3.1.2. GENOMUL VIRUSURILOR CU ARN

La aceste virusuri, genomul este în general monocatenar, excepţie făcând Reoviridaele, la
care este prezent un ARN bicatenar.
În general, genomul ARN este liniar, dar pot fi şi excepţii. De exemplu, în cazul
Orthomyxoviridaelor, genomul este format din 8 segmente. La Bunyaviridae genomul este alcătuit
din 3 segmente.
Structura "fragmentară" a ARN-ului favorizează recombinarea şi reasortarea genetică (cu
consecinţe epidemiologice).
ARN-ul viral monocatenar poate să prezinte o polaritate pozitivă (comportându-se în acest
caz ca şi un mARN, care se poate traduce direct în proteine virale), sau o polaritate negativă
(situaţia în care el va fi transcris în mARN de către o ARN polimerază care este asociată
virionului).
Un genom dublu catenar se întâlneşte la Retroviridae şi se asociază cu o ADN polimerază
ARN dependentă (care funcţionează ca şi o revertranscriptază). Genomul (în cursul replicării),
înaintea transcrierii trece printr-o etapă intermediară – ADN-.
La genomul ARN, greutatea moleculară este variabilă, fiind cuprinsă între 106 şi 15x106
DAL (3 la 15 gene, codante pentru 3-15 proteine).

7.3.2. CAPSIDA VIRALĂ

Denumirea provine din latinescul "capsa" = cutie.
Capsida, îndeplineşte un rol important în protecţia genomului viral. Este o structură proteică,
constituită dintr-un număr mare de copii (subunităţi) proteice şi care sunt denumite protomere (sunt
proteine structurale, codate de către genomul viral).
Asocierea mai multor subunităţi se realizează prin legături necovalente cu formarea
capsomerelor (subunităţile putând fi identice sau diferite).
Morfogeneza capsidelor virale prezintă aspecte caracteristice :
a) Numărul mic de gene conţinute de către genomul viral, nu permite sinteza unor polipeptide
cu o diversitate foarte mare : din unităţi structurale similare, grupate repetitiv se pot forma
capside cu structuri complexe.
b) Pornind de la resurse limitate, interacţiunile dintre subunităţile proteice capsidale trebuie să
realizeze ansambluri stabile, care să asigure integritatea genomului viral.
Arhitectura capsidală poate să îmbrace următoarele tipuri de simetrie :
a) Icosaedrică (cubică)
b) Helicoidală
c) Binară(helicoidal-icosaedrică)

7.3.2.1. CAPSIDA ICOSAEDRICĂ

Capsida icosaedrică sau cubică, prezintă forma unui icosaedru, un corp geometric cu 20 de
feţe (triunghiuri echilaterale), 30 de muchii şi 12 vârfuri (vertexuri), orientarea fiind făcută
conform unor axe de simetrie rotaţională de tip 2/3/5.

82
 Figura nr. 25 : I – Icosaedru
II – Axele de simetrie (1-de tip 2, 2-de tip 3, 3- de tip 5)

Fiecare vertex reuneşte 5 feţe –pentoni, formate din 5 subunităţi proteice (pentameri), în
timp ce pe muchiile şi feţele icosaedrului sunt dispuşi hexonii formaţi din şase subunităţi proteice
(hexameri).
Pentonii sunt în număr fix : 12.
Numărul hexonilor este variabil. În felul acesta numărul capsomerelor poate să crească, fără
ca astfel simetria de bază să se schimbe.
Numărul total de capsomere poate fi calculat, după vizualizarea electronomicroscopică, prin
formula lui Horne :
N = 10 ( n-1 )2 +2
unde n este numărul capsomerelor vizibile pe muchia unei feţe, inclusiv capsomerele de la
vârf.
Exemple de virusuri la care capsida este icosaedrică :
 Cu ADN :
o Parvovirusurile – 32 de capsomere
o Herpesvirusurile-162 de capsomere
o Adenovirusurile – 252 de capsomere
 Cu ARN :
o Picornavirusuri – 32 de capsomere.

83
7.3.2.2. CAPSIDA HELICOIDALĂ
Aspectul, este acela al unei structuri tubulare (flexibilă sau rigidă), cu lungimi şi diametre
variabile în funcţie de virus.
Din punct de vedere chimic, subunităţile componente sunt identice.
Capsomerele formează discuri care se dispun prin rotaţie şi translaţie în jurul axului central
al helixului (ca şi în jurul unui şurub).
Ansamblul capsidal prezintă aspectul unui cilindru cu structură helicoidală şi a cărui
mărime este dependentă de numărul capsomerelor.
În cazul virusurilor învelite, capsidele se încolăcesc astfel încât aspectul virionului este
sferic (Orthomyxoviridae, Paramyxoviridae). Orientarea în spire strânse şi paralele, poate conduce
la forma de cartuş (Rhabdoviridae). Dacă îşi menţin forma cilindrică, virionul poate să aibă un
aspect filamentos.
Pentru virusurile neînvelite (ex : virusul mozaicului tutunului) aspectul virionului este de bastonaş.

7.3.2.3. CAPSIDA BINARĂ (ICOSAEDRICĂ-HELICOIDALĂ)

Este prezentă la Poxviridae şi la bacteriofagi.
Reprezentanţii tipici sunt bacteriofagii, la care capul fagului are o simetrie icosaedrică, iar
coada este helicoidală.

7.3.3. ÎNVELIŞUL VIRAL

Există numeroase virusuri animale care prezintă un înveliş ce înconjoară nucleocapsida.
Învelişul viral conţine proteine sau glicoproteine de origine virală, dar şi lipide provenite
din membranele celulelor gazdă.
Acest înveliş, este o structură pe care virusul o achiziţionează în timpul traversării uneia
dintre membranele celulare : nucleară (ex: Herpesviridae), a aparatului Golgi (Coronaviridae) sau
citoplasmatică (Retroviridae).
Învelişul viral joacă un rol important în fixarea virusului pe receptorii specifici prezenţi pe
suprafaţa celulelor permisive. În acest proces de fixare, un rol important revine spiculilor (structuri
care proemină pe suprafaţă şi care sunt vizibile electronomicroscopic) şi care reprezintă antigenele
de suprafaţă.
Pentru multe virusuri, între nucleocapsidă şi înveliş se găseşte proteina M (matricei), care
îndeplineşte un rol de stabilizator.
Prezenţa învelişului, conferă o anumită sensibilitate virusului faţă de solvenţii lipidelor
(detergenţi, eter, săruri biliare) dar şi faţă de căldură.

7.4. FORMA ŞI DIMENSIUNILE VIRUSURILOR

Examinaţi la microscopul electronic, virionii prezintă o diversitate de forme:

 Sferică (virusurile gripale, paragripale, herpetice..)
Virusurile cu capsidă icosaedrică (adenovirusuri, virusurile poliomelitice) neînvelite,
pot să prezinte o formă aparent sferică, deoarece conturul apare estompat.
 Bastonaş (cilindrică) – virusul mozaicului tutunului, bacteriofagii (unii dintre ei)
 Paralelipipedică (v. variolic, v. vaccinal)
 Obuz (glonţ) – v. rabic
 Filamentoasă – v. Ebola
 Sferică cu prelungiri filamentoase – unii bacteriofagi.
Dimensiunile virusurilor sunt de ordinul nm. Măsurarea lor se face cu ajutorul tehnicilor de:
 Microscopie electronică – prin compararea cu particule (de latex, sau aur coloidal)
care au dimensiuni standard.

84
  Ultracentrifugare – dimensiunile sunt apreciate în funcţie de coeficientul de
sedimentare.
 Trecere prin membrane filtrante care au pori de mărimi cunoscute (membrane de
colodium).
Mărimea virusurilor variază între 18-30 nm (Picornaviridae, Parvoviridae) şi 450 nm
(Poxviridae). Aceste dimensiuni, reprezintă 10-2 până la 10-3 din dimensiunile bacteriilor.

Figura nr. 26 – Forme virale: I – Herpesvirus, II – Rhabdovirus, III – Virusul mozaicului tutunului,
IV – Bacteriofagul T2, V – Poxvirus.

7.5. CLASIFICAREA VIRUSURILOR

7.5.1. CRITERII TAXONOMICE DE CLASIFICARE A VIRUSURILOR

Aceste criterii se bazează pe :

 Caracterele virionului – dimensiuni, formă, prezenţa/absenţa învelişului, structură,
simetrie
 Caracterele genomului viral – tipul de acid nucleic (ADN/ARN), numărul de catene,
structura liniară/circulară, sensul catenelor (pozitiv/negativ), numărul de segmente,
dimensiunea genomului
 Modalităţile de replicare
 Caracteristicile proteinelor virale(număr, secvenţă de aminoacizi, funcţii)
 Comportamentul faţă de agenţii fizici şi chimici (stabilitatea la solvenţi, detergenţi,
radiaţii, pH, temperatură, ioni de Mg2+)
 Caracterele biologice (spectrul de gazdă/transmiterea, reacţiile serologice)
85
  Patogenitate (receptori celulari – tropism)
 Distribuţia geografică

7.5.2. ÎNCADRAREA ÎN SISTEMUL TAXONOMIC

ORDINUL – conţine sufixul virales (reuneşte familii)
FAMILIA – conţine sufixul viridae (prezintă caractere comune - morfologia
virionului, organizarea genomică specifică)
 SUBFAMILIA – conţine sufixul virinae
 GENUL - conţine sufixul virus (grup de specii cu particularităţi care le diferenţiază
de alte specii din aceeaşi familie)
 SPECIA – se exprimă fără sufix (sunt grupuri de tulpini virale care se deosebesc prin
prezenţa genelor ce codifică anumite diferenţe)
Exemplu : familia Herpesviridae, subfamilia Alfaherpesvirinae, genul Simplexvirus, specia Virus
herpes simplex, serotip 1.

7.5.3. CLASIFICAREA PRINCIPALELOR VIRUSURI PATOGENE UMANE

Poate fi urmărită parcurgând datele înscrise în tabelul nr.5 – Clasificarea principalelor virusuri
patogene umane

CARACTER FAMILIA GENUL SUBSPECIE PATOGENITATE

E (GRUP) A
(BOALA)
VIRUSURI CU ADN

VIRUSURI NEÎNVELITE

Virion = 70-80 ADENOVIRIDAE MASTADENOVIRUS ADENOVIRUS -respiratorii, oculare,

nm (la mamifere) enterice,potenţial
Capsida oncogen
icosaedrică AVIADENOVIRUS ADENOVIRUS -boli la păsări
Genom ADN (la păsări)
dublu
catenar liniar
Virion = 55 nm PAPILLOMAVIRIDAE PAPILLOMAVIRUS Virusul -papiloame,
Capsida papiloamelor condiloame, tumori
icosaedrică umane maligne
Genom ADN
dublu catenar Alte virusuri la
circular mamifere
Virion = 45 nm POLYOMAVIRIDAE POLYOMAVIRUS V.J.C. -leucoencefalopatia
Capsida multifocală progresivă,
icosaedrică infecţii ale căilor
Genom ADN respiratorii şi infecţii
dublu catenar ale aparatului urinar
circular
Virion = 18-26 PARVOVIRIDAE ERYTHROVIRUS V. B. 19 Eritem infecţios şi
nm Subfamilia Parvovirinae anemie aplastică
Capsida PARVOVIRUS La animale
icosaedrică
Genom ADN DEPENDOVIRUS A.A.V. asociat Virus defectiv
monocatenar adenoviridaelor
liniar cu sens +
sau –

86
 VIRUSURI ÎNVELITE

Virion = 400 POXVIRIDAE ORTHOPOXVIRUS Virusul variolic Variola

nm/40-250 nm Virusul vaccinei Vaccina
Capsida
complexă PARAPOXVIRUS Virusul orf Dermatita contagioasă
Genom ADN pustuloasă
dublu catenar MOLLUSCIPOXVIRUS Virusul molluscul Negi
liniar contagiosum
Alte virusuri la
animale
Virion = 160- HERPESVIRIDAE
200 nm Subfamilia Simplex virus Virusul herpes Herpes
Capsida Alfaherpesvirinae simplex 1,2
icosaedrică Virusul herpes B Encefalită
Genom ADN (simiae)
dublu catenar Alte virusuri la
liniar animale
Varicella virus Virusul varicela- Varicela şi zona zoster
zona zoster
Virusul Infecţii
Subfamilia Cytomegalovirus citomegalic congenitale,pneumonii
Betaherpesvirinae
Roseolovirus Virusul herpetic Roseola
uman 6 şi 7
Alte virusuri la animale
Subfamilia Lymfocryptovirus Virusul Epstein Mononucleoza
Gammaherpesvirinae Barr infecţioasă
Rhadinovirus Virusul herpetic Sarcomul lui Kaposi
uman 8
Virion = 40-50 HEPADNAVIRIDAE Orthohepadnavirus Virusul hepatitei B Hepatita şi carcinomul
nm hepatocelular
Capsida
icosaedrică Virusuri la animale
Genom ADN (marmotă,veveriţă)
dublu catenar,
parţial Virusuri la păsări
monocatenar Avihepadnovirus
circular
VIRUSURI CU ARN

VIRUSURI NEÎNVELITE

Virion = 27-30 PICORNAVIRIDAE ENTEROVIRUS Virusul Poliomielita

nm poliomielitic
Capsida Virusurile Herpangina,
icosaedrică Coxsackie A şi B pleurodinie, boala
Genom ARN mână-picior-gură,
monocatenar miocardite, pericardite
liniar cu sens + Virusurile Echo
HEPATOVIRUS Virusul hepatitei A Hepatită
RHINOVIRUS Rhinovirus uman Infecţie respiratorie
APHTOVIRUS Boli la animale
CARDIOVIRUS Boli la animale
ORFANOVIRUS ------
Virion = 60-80 REOVIRIDAE REOVIRUS Reovirisuri la om Infecţii respiratorii şi
nm şi animale enterice minore
Capsida dublu ROTAVIRUS Rotavirus (A-G) Gastroenterite acute
icosaedrică
Genom ARN ORBIVIRUS (la om) virusurile encefalite

87
dublu catenar Kemerevo,
liniar, Lipovnic, Tribec,
segmentat Changuinda
Virion= 27-40 CALICIVIRIDAE Virusul Norwalk Virusul Norwalk
nm
Capsida Virusul Sapporo Virusul Sapporo Gastroenterită acută
icosaedrică
Genom ARN Lagovirus Virusul bolii
monocatenar hemoragice a
liniar cu sens + iepurelui
Alte virusuri la
animale
Virion= 28-30 ASTROVIRIDAE ASTROVIRUS Astrovirus uman
nm serotip 1-7 Gastroenterite acute
Capsida
icosaedrică Virusuri la animale
Genom ARN
monocatenar
liniar cu sens +
VIRUSURI ÎNVELITE

Virion= 50-70 TOGAVIRIDAE ALPHAVIRUS Arbovirusuri gr. A Encefalite, artrite

nm Grupuri complexe
Capsida (SF, SIN, WEE.
icosaedrică EEE/VEE)
Genom ARN
monocatenar RUBIVIRUS Virusul rubeolos rubeolă
liniar cu sens +
Virion= 40-50 FLAVIVIRIDAE FLAVIVIRUS Arbovirusuri gr.B
nm -virusul amaril Febra galbenă
Capsida -virusul denga Denga
icosaedrică - virusurile
Genom ARN encefalitelor (de Encefalite
monocatenar Saint Louis,
liniar cu sens + japoneză B, central
europeană,
primăvară-iarnă)

HEPACIVIRUS virusul hepatitei C hepatită

Virion= 80-160 CORONAVIRIDAE CORONAVIRUS Coronavirusuri Infecţii respiratorii şi
nm umane enterice
Capsidă
helicoidală
Genom ARN
monocatenar TOROVIRUS Virusuri la animale
liniar cu sens +

Virion= 150- PARAMYXOVIRIDAE RESPIROVIRUS -virusul paragripal

300 nm Subfamilia uman 1 şi 3
Capsida Paramyxovirinae -virusul sendai Infecţii respiratorii
icosaedrică -virusul paragripal
Genom ARN bovin
monocatenar
liniar cu sens - Subfamilia RUBULAVIRUS -virusul paragripal Infecţii respiratorii
Pneumovirinae uman 2, 4A, 4B
-virusul urlian Oreion (parotidită
epidemică)
-virusuri la
animale
MORBILLIVIRUS -virusul rujeolos Rujeola
-virusuri la

88
 animale

PNEUMOVIRUS virusul respirator Infecţii respiratorii

sinciţial uman
(VRS)
Virion cu formă RHABDOVIRIDAE VEZICULOVIRUS -virusul stomatitei Boală febrilă cu
de obuz de 130- veziculoase a stomatită veziculară (şi
380 nm/70-85 cailor, vitelor şi la om)
nm porcilor
Capsida LYSSOVIRUS -virusul rabic rabia
icosaedrică -alte virusuri la
Genom ARN animale
monocatenar
liniar cu sens -
Virion=80/600- FILOVIRIDAE FILOVIRUS - virusul Marburg
1000 nm - virusul Ebola Febre hemoragice
Capsida
helicoidală
Genom ARN
monocatenar
liniar cu sens -
Virion= 80-120 ORTHOMYXOVIRIDAE INFLUENZA VIRUS A Virusul gripal A
nm
Capsida INFLUENZA VIRUS B Virusul gripal B Gripa
helicoidală
Genom ARN INFLUENZA VIRUS C Virusul gripal C
monocatenar
liniar cu sens -
segmentat THOGOTOVIRUS Virusul Thogoto Afecţiuni respiratorii
Virusul Dhori
Virion= 80-120 BUNYAVIRIDAE BUNYAVIRUS Virusul Encefalite
nm Bunyamwere
Capsida Virusul California Meningite
helicoidală Virusurile de grup Boli febrile cu rash
Genom ARN C
monocatenar
liniar cu sens – HANTAVIRUS Virusul Hantaan Febra hemoragică de
format din 3 Coreea
segmente Virusul Puumala Nefropatia epidemică
circulare
NAIROVIRUS Virusul febrelor Febre hemoragice
hemoragice de
Crimeea Congo
PHLEBOVIRUS Sano(fly virusuri Sindrom febril
Transmise de
flebotomi
TOSPOVIRUS La plante
Virion= 90-120 ARENAVIRIDAE ARENAVIRUS Virusul Meningită aseptică
nm coriomeningitei
Capsida limfocitare
helicoidală
Genom ARN Virusul Guanarito Febra hemoragică de
monocatenar cu Venezuela
sens + şi- Virusul Lassa Boală febrilă cu
segmentat hemoragie,
encefalopatie,
pneumonie

Virion=80-100 RETROVIRIDAE
nm
Capsidă Subfamilia Oncovirinae Virusuri animale

89
icosaedrică ?
Genom ARN Subfamilia Spumavirinae Virusul spumos
monocatenar uman
liniar cu sens+ Virusul spumos
simian
Virusul sinciţial al
felinelor

Subfamilia Lentivirinae Lentivirus HIV1, HIV2 SIDA

SIV Imunodeficienţă la
maimuţe
FIV Imunodeficienţă la
feline
BIV Imunodeficienţă la
bovine
Virusul
visma/maedi şi
alte virusuri
animale

7.6. ACŢIUNEA AGENŢILOR FIZICI, CHIMICI ŞI BIOLOGICI ASUPRA

VIRUSURILOR

Efectele produse asupra virusurilor sunt dependente de :

 Natura agentului
 Tipul de virus
 Mediul în care se găseşte virusul
Acidul nucleic viral este sensibil la :
 Radiaţii UV (cu lungime de undă – peste 260 nm)
 Substanţe chimice (formaldehida)
 Agenţi mutageni (proflavine, acidul nitros)
 Substanţe radioactive
Proteinele virale sunt inactivate de :
 Radiaţii UV peste 235 nm
 Enzime proteolitice
 Substanţe chimice (formaldehida, fenolul)
Învelişul viral este dezintegrat de :
 Eter, cloroform, detergenţi anionici (datorită aspectului menţionat , virusurile
neînvelite sunt rezistente)

7.6.1. AGENŢI FIZICI

 Căldura :
o În afara organismului majoritatea virusurilor sunt sensibile la
temperatura mediului ambiant (+18 - +25ºC)
o Unele (v.rujeolos, v.gripale), sunt foarte labile, altele moderat
labile(v. Ebola), fiind inactivate în câteva ore, iar altele sunt foarte
rezistente (v. Coxsackie – 3 sau 4 luni, v. variolic – 1 an)
o Temperaturile cuprinse între +56ºC şi +100ºC inactivează rapid
majoritatea virusurilor.
 Căldura umedă este foarte eficientă în distrugerea virusurilor:

90
 o Fierberea (+100ºC) inactivează virusul hepatitei A şi virusul rabic în
30 de minute.
o Autoclavarea ( 1 atm = 121ºC) în 20 de minute distruge toate
virusurile.
 Frigul – conservă virusurile :
o La +4ºC unele virusuri pot fi păstrate timp îndelungat
(enterovirusurile – câteva săptămâni; v.rabic – 2 ani)
o la -20ºC multe virusuri prezintă scăderi semnificative ale titrului (v.
gripale)
o la - 70ºC (în azot lichid) infectivitatea virală este păstrată pentru toate
virusurile.
 Desicaţia :

o Lentă – determină atenuarea patogenităţii virale

o Rapidă – este aplicată în liofilizare, ca şi procedeu de conservare a
virionilor.

 pH-ul :
o prezintă influenţe variabile
o pH sub 5 sau peste 9 – anulează infectivitatea pentru majoritatea
virusurilor
o excepţii - virusurile stabile la pH-uri extreme (pH=3 –
enterovirusuri, pH=9 – arbovirusurile şi virusul gripal B)
 Radiaţiile UV:
o au o acţiune înalt virulicidă
o v. polio, v.rabic, v.urlian – sunt distruse aproape instantaneu
o v. hepatitei A şi v. rujeolos sunt distruse în 2 minute
o virusul hepatitei B şi HIV sunt rezistente
 Radiaţiile X, gamma şi radiaţiile corpusculare alfa şi beta – inactivează
virusurile
 Ultrapresiunea (mii de atmosfere) – alterează complet infectivitatea, dar fără
aplicabilitate practică
 Ultrasunetele (peste 20 KHz/s) au efecte diferite în funcţie de virus.
o Anihilarea infectivităţii
o Amplificarea unor funcţii
o Absenţa oricărui efect

7.6.2. AGENŢII CHIMICI

Pot să fie :
- virulicizi (sterilizanţi)
- atenuanţi ai patogenităţii
- conservanţi- stabilizanţi

 Agenţii virulicizi sunt :


Agenţii oxidanţi – inactivează virusurile la concentraţii de 1%

Peroxidul de hidrogen (H2O2) – inactivează virusurile la concentraţii de 3-6 %

Ozonul – eficient pentru dezinfecţia apei

Permanganatul de potasiu 1% - virulicid pentru majoritatea virusurilor.

91
 
Aldehidele (formaldehida) în soluţie apoasă 1-8%

Glutaraldehida – în soluţie 2% - este un sterilizant perfect (utilizată pentru
"sterilizarea la rece")

Halogenii şi compuşii halogenaţi

Cloramina 2-5%

Fenolii 1-5%

Eterul şi cloroformul inactivează virusurile învelite

Detergenţi cationici (sărurile de amoniu cuaternar) au acţiune virulicidă la
concentraţie de 20%

Etanolul la 75% virulicid, dar nu şi pe virusul HIV

 Agenţii atenuanţi ai patogenităţii :


Formaldehida – în concentraţie 0,2% (menţine proprietăţile imunogene)

Fenolul - în concentraţie 1% se foloseşte la prepararea vaccinului antirabic de
tip Fermi

Beta propiolactona
 Agenţii conservanţi –stabilizanţi :

Glicerolul – în soluţie tampon 50%

Sărurile de Mg2+ şi Ca2+

7.6.3. AGENŢII BIOLOGICI

Substanţele conţinute în secreţiile organismului uman sau animal manifestă o activitate
virulicidă (este un răspuns nespecific al organismului faţă de virusuri).
 Lizozimul – din secreţiile nazale, lacrimale şi salivare
 Sucul gastric – prin pH-ul acid şi prin enzimele proteolitice (tripsină, pepsină)
 Bila – inactivează preponderent virusurile învelite
 ! Enzimele proteolitice :
o tripsina, chemotripsina, pepsina, papaina au o acţiune litică asupra
învelişului viral şi a proteinelor capsidale
o pot fi folosite în laboratoare pentru desfacerea particulelor virale şi
separarea acidului nucleic viral şi a proteinelor care formează capsida.

7.7. MULTIPLICAREA VIRUSURILOR

Multiplicarea (replicarea) virusurilor se realizează în interiorul unei celule gazdă. Din acest
motiv, virusurile sunt cultivabile în laborator, numai prin inoculare în sisteme celulare (animale de
experienţă - astăzi nu se mai practică, ou de găină embrionat – o metodă care astăzi mai are
utilizare doar pentru prepararea vaccinurilor antigripale, şi culturi de celule – metoda care se
foloseşte în toate laboratoarele de virusologie).
În celula gazdă, penetrează doar acidul nucleic viral.
Pe baza informaţiei genetice, celula gazdă îşi foloseşte echipamentele de biosinteză pentru a
sintetiza toate componentele virale – proteinele şi acizii nucleici progeni.
Replicarea virusurilor se realizează pe parcursul mai multor etape.
Fazele iniţiale :
 ataşarea
 penetrarea
 decapsidarea

 Ataşarea (adsorbţia) la celula gazdă, este realizată de către structuri de ataşare virală care se
numesc liganzi, ce se leagă la receptorii celulari.
92
 Structurile de ataşare virală sunt :
- structurile capsidale ale virusurilor neînvelite, situate la nivelul vertexurilor, capsidelor
icosaedrice
- spiculii glicoproteici situaţi la nivelul învelişului viral (în cazul virusurilor învelite)
Liganzii virali sunt în număr de câteva sute/virion şi sunt distribuiţi uniform.
Receptorii celulari sunt constituenţi normali ai membranelor celulare (HIV-utilizează CD4,
markerul de membrană al limfocitului T helper, virusul rabic utilizează receptorul de acetilcolină,
etc.). Aceşti receptori celulari au specificitate de specie (ex: celulele primatelor posedă receptori
pentru virusul polio, în timp ce rozătoarele nu posedă astfel de receptori).
Acelaşi tip de receptor se găseşte la virusuri care fac parte din aceeaşi familie sau din
familii diferite.
În cadrul aceleaşi familii de virusuri, diferite tulpini pot să recunoască receptori diferiţi.
Un singur virus se poate ataşa la mai mulţi receptori (ex: HIV recunoaşte CD4 dar şi
glicosil-ceramida).
 Penetrarea
Este un proces activ, care evoluează diferit de la un virus la altul.
Penetrarea este condiţionată de străbaterea membranei citoplasmatice şi se poate realiza
prin :
- Translocare ( se produce rar şi numai la virusurile foarte mici) – presupune trecerea
virionului direct printre structurile membranei citoplasmatice

Figura nr. 27 – Translocarea (1-particula virala, 2-receptorul celular, 3-membrana citoplasmatică,

4-ataşarea virionului de receptor, 5-translocarea şi eliberarea nucleocapsidei în citoplasmă)
- Viropexie (endocitoză) – este un proces similar fagocitozei şi constă în înglobarea
virionului cu proteine contractile – fiind mediată de receptorul celular. Prin contracţia
proteinei se produce o invaginare a membranei citoplasmatice, formându-se o veziculă
= endozom. În endozom se realizează fuziunea învelişului viral cu membrana
endozomală.

93
Figura nr. 28 – Pătrunderea virusului prin endocitoză (1-particula virală, 2-proteine contractile, 3-
înglobarea virionului, 4-scăderea pH-ului şi fuziunea învelişului viral cu membrana endozomală, 5-
eliberarea nucleocapsidei în citoplasmă).
- Fuziune – se produce la exteriorul celulei gazdă, între membrana citoplasmatică şi
structuri de fuziune ale învelişului viral.

Figura nr. 29 – Pătrunderea virusului prin fuziune (1-virionul, 2-receptor celular, 3-membrana
citoplasmatică, 4-fuziunea învelişului viral cu membrana citoplasmatică, 5-eliberarea
nucleocapsidei în citoplasmă).

 Decapsidarea – constă în eliberarea acidului nucleic din capsidă prin dezasamblarea

capsomerelor, realizată de către proteazele celulare.

94
 Acidul nucleic se deplasează către stucturile celulare, în care se produce replicarea, fie
direct traversând membranele celulare (citoplasmatică şi nucleară) fie prin căi intracelulare
performante (vezicule, cisterne citoplasmatice).
Faza de eclipsă:
 Este faza în care se replică genomul viral şi în care sunt sintetizate proteinele virale.
 Elementul de bază din această fază constă în transmiterea informaţiei genetice,
conţinută în genomul viral pentru :
o Biosinteza acidului nucleic viral progen
o Biosinteza proteinelor virale structurale şi funcţionale.
 Acizii nucleici virali sunt diferiţi (structură, organizare, etc) şi pot fi de tip ADN sau
ARN, monocatenar sau bicatenar liniar sau circular, molecule unice sau segmentate,
cu sens pozitiv sau negativ. Acest fapt conduce la secvenţe diferite ale replicării şi
pe parcursul ei pot să apară diverse forme replicative intermediare, precum şi
integrări în genomul gazdei.
 Celula gazdă nu conţine mARN specific pentru biosinteza proteinelor virale şi nici
enzimele necesare replicării acidului nucleic viral.
 Exprimarea informaţiei genetice virale, constă în :
o Replicarea genomului viral
o Transcrierea mesajului genetic şi biosinteza mARN
o Traducerea mesajului şi biosinteza proteică.
Fazele tardive:
 Asamblarea
 Eliberarea virionului.
 Asamblarea – este procesul în cursul căreia constituenţii virali (genomul progen şi
proteinele capsidale) sunt asamblate în nucleocapsidă.
- virusurile ARN – sunt asamblate în citoplasma celulei gazdă pentru că replicarea ARN
progen şi sinteza proteinelor virale se realizează la acest nivel (excepţie fac virusurile
gripale la care nucleocapsida se asamblează în nucleu).
- - virusurile ADN – replicarea ADN viral se face în nucleu, proteinele virale sunt
sintetizate în citoplasmă şi vor fi transportate în nucleu unde se asamblează
nucleocapsida.
- Stadiile morfogenezei virale sunt următoarele:
 Formarea precapsidelor şi apoi a capsidelor mature
 Intrarea genomului în capsida formată şi constituirea nucleocapsidei
 Formarea învelişului viral, un stadiu suplimentar care se întâlneşte
numai la virusurile învelite:
 Proteinele specifice învelişului viral (codificate de virus) sunt
sintetizate în citoplasmă
 Proteinele specifice sunt prelucrate în reticulul
endoplasmatic, apoi în aparatul Golgi (sunt glicozilate, acilate
ca acizi graşi sau clivate proteolitic)
 După prelucrare glicoproteinele de înveliş sunt transportate
prin veziculele citoplasmatice şi ancorate în dublul strat
lipidic al membranei citoplasmatice (deplasând proteinele
celulare)
 Nucleocapsidele virale migrează spre membrana
citoplasmatică şi se ataşează de domeniile glicoproteinelor.
 Conexiunea înveliş-nucleocapsidă este intermediată de
proteina matricei.
 Eliberarea – se realizează diferit în funcţie de tipul de virus:
 Liza celulei gazdă (la virusurile neînvelite)
95
  Înmugurirea la nivelul membranei citoplasmatice (la virusurile învelite).
Nucleocapsidele virale se îmbracă în membrana citoplasmatică, devin proeminente
pe suprafaţa ei şi sunt eliberate ca virion complet (învelit).

Figura nr. 30 – Eliberarea prin exocitoză ( 1-membrana nucleară cu proteine virale

încorporate, 2-citoplasma, 3-membrana citoplasmatică, 4- nucleocapside virale, 5- înmugurire în
membrana nucleară, 6- captarea nucleocapsidei în vezicula exocitară, 7- fuziunea membranei
veziculare cu membrana citoplasmatică, 8- eliberarea virionului matur).

Figura nr. 31 – Eliberarea virionului prin înmugurire (1-membrana citoplasmatică cu proteine

celulare, 2-citoplasma, 3-nucleocapsida, 4-proteine de înveliş sintetizate, 5-proteina matricei, 6-
proteine de înveliş inserate în membrană, 7 – înmugurire-învelirea nucleocapsidei în membrana
celulară, 8- virionul matur eliberat din celulă )

96
7.8. PATOGENEZA INFECŢIEI VIRALE

Infecţiile virale sunt o consecinţă a interacţiunii dintre virus şi gazdă (virulenţă/răspunsul

gazdei).
Virulenţa inoculului depinde de cantitatea virionilor ce-l constituie, de calea de intrare în
organismul gazdei, precum şi de viteza de replicare a virusului. Răspunsul gazdei vizează
rezistenţa naturală şi răspunsul imun specific. Rezistenţa naturală depinde de vârstă, starea de
nutriţie, rasă, statusul hormonal, etc. Răspunsul imun specific se referă la răspunsul imun umoral şi
răspunsul imun celular.
Pentru ca un anumit virus să fie capabil să producă o boală virală el trebuie să fie capabil
să ajungă la poarta de intrare în organism, să întâlnească receptorii celulari prezenţi pe suprafaţa
celulelor, să penetreze celula gazdă şi să se poată multiplica.
Multe virusuri rămân cantonate la poarta de intrare, care se constituie în structura ţintă. În
atare situaţie se poate vorbi despre infecţii localizate.
În cazul altor virusuri, după ce acestea se multiplică la poarta de intrare, ajung în torentul
circulator (sanguin) şi determină viremie, consecutiv căreia ating structurile ţintă. Într-un astfel de
caz se poate vorbi despre infecţii generalizate.

 Căile de intrare în organism (ale virusurilor):

 Căile respiratorii – unele virusuri rămân cantonate la acest nivel; într-o astfel de
situaţie mucoasa respiratorie reprezintă şi organul ţintă (virusurile gripale,
paragripale, VRS, rhinovirusurile, coronavirusurile, unele tipuri antigenice ale
adenovirusurilor şi ale virusurilor Coxsackie, virusurile ECHO, etc.)
Sunt însă şi virusuri care după ce intră în organism la nivelul căilor respiratorii,
consecutiv viremiei, produc infecţii generalizate (rujeolic, rubeolic, urlian, varicelă
zona Zoster, etc.).
 Tractul digestiv – virusurile pătrund în organism odată cu apa sau alimentele
contaminate.
Foarte multe dintre virusurile învelite sunt distruse datorită acidităţii gastrice şi de
către sărurile biliare, înainte ca să ajungă la nivelul colonului.
Pentru unele virusuri, mucoasa digestivă reprezintă şi structura ţintă (rotavirusuri,
adenovirusuri tip 40, 41) în timp ce pentru alte virusuri, urmează diseminarea spre
structurile ţintă (enterovirusuri, HAV, HEV)
 Mucoasa oculară – pentru herpes simplex de tip 1, enterovirus 70 şi unele tipuri de
adenovirus (3,4,7…)
 Mucoasa bucală – herpes simplex de tip 1, virusul citomegalic, virusul Epstein-Bar
 Mucoasa genitală – infecţiile tractului genital rămân în general localizate (herpes
simplex de tip 2, papilomavirusuri) însă în alte cazuri, virusul difuzează în organism
spre alte structuri ţintă ; HIV, citomegalovirus, HBV.
 Tegumentul – poate fi străbătut de virusuri prin :
o Înţepături de insecte (ţânţar, căpuşe) – pentru arbovirusuri
o Microleziuni – papovavirusuri
o Muşcătură – v. rabic
o Manopere medicale – HIV, HBV, HDV, HCV.
 Diseminarea în organism :
 Hematogenă (viremie)
 Nervoasă (centripet sau centrifug)
 Structurile ţintă pot fi :

97
  Tegumentele (virusul varicelă zona Zoster, rujeolic, rubeolic)
 Sistemul nervos central (virusul rabic, arbovirusuri, virusul urlian, virusurile ECHO,
virusurile Coxsackie B, etc.)
 Ficatul (pentru virusurile primar hepatotrope – vezi capitolul virusurile hepatitelor –
dar şi pentru alte virusuri secundar hepatotrope)
 Ţesuturile glandulare (virusul urlian)
 Clinic infecţia virală evoluează în etape distincte :
 Incubaţia (mai scurtă-1-5 zile - în infecţiile localizate sau mai lungă , de ordinul
zilelor-10-20 zile pentru v. rujeolic sau rubeolic - , lunilor – 1,5-3 luni la HBV,
anilor – 1-10 ani la HIV-).
 Debutul clinic manifest – cu apariţia primelor semne clinice, care în general sunt
nespecifice
 Perioada de stare a bolii – cu manifestări clinice caracteristice
 Faza terminală – care diferă:
o În majoritatea cazurilor se finalizează cu vindecarea cu "restitutio ad
integrum"
o Alteori se instalează infecţiile virale persistente
o Rareori infecţia evoluează letal

7.9. INFECŢIILE VIRALE PERSISTENTE

Pot fi :
- latente
- cronice
- lente.

7.9.1. INFECŢII VIRALE PERSISTENTE LATENTE

Herpesvirusurile (Herpes simplex tip 1, tip 2, virusul varicela zona Zoster, virusul Epstein-
Bar, virusul citomegalic şi virusul herpetic de tip 6) pot produce infecţii primare simptomatice sau
asimptomatice, care pot conduce la persistenţa virusului în organism.
În cursul perioadelor de recădere, virusul poate fi detectat în sânge.
Virusul herpes simplex de tip 1 persistă în ganglionii trigemeni şi la intervale de timp
produc recăderi, virusul varicelă-zona Zoster persistă în ganglionii dorsali şi poate produce la
vârsta adultă recăderi (zona Zoster).
Alte virusuri, virusul Epstein-Bar şi virusul herpetic de tip 6, pot să persiste în limfocite.

7.9.2. INFECŢII VIRALE PERSISTENTE CRONICE

Există virusuri care după o infecţie primară (cu sau fără manifestări clinice), pot să persiste
în organism (HBV, HCV) şi să determine o boală cronică cu leziuni evolutive. În astfel de cazuri
virusul poate fi detectat în permanenţă în organism.
Bolnavul cronic (cu sau fără manifestări clinice ) este un posibil "excretor" de virus, luni
sau ani de zile (ex: hepatita B cronicizată).

7.9.3. INFECŢII PERSISTENTE LENTE

Un exemplu de infecţie lentă este cel al bolnavilor de SIDA (sindromul imunodeficienţei
dobândite), datorat infecţiei cu virusul HIV (vezi cap.8)
Alteori pot fi discutate infecţii primare (simptomatice sau asimptomatice) produse de agenţi
infecţioşi, după o lungă perioadă de incubaţie (de ordinul lunilor sau al anilor), care sunt

98
caracterizate prin leziuni ale sistemului nervos central (SNC), etichetate ca şi boli
neurodegenerative lente. Exemple:boala Kuru sau boala Creutzfeld-Jacob, produse de agenţi
infecţioşi subvirali (prioni).

7.9.3.1. PRIONII
Sunt clasificaţi în categoria agenţilor transmisibili necovenţionali, care produc ESST
(encefalopatii spongiforme subacute transmisibile), cu incubaţie lungă şi care pot să determine
degenerescenţă cerebrală, cu evoluţie letală.
Astfel de boli sunt datorate prezenţei şi acumulării , a unor proteine anormale (prionii).
Această patologie nu este însoţită de o reacţie inflamatorie sau de un răspuns imun.
La om au fost descrise patru boli care recunosc ca şi agenţi etiologici prionii:
 Boala Kuru
 Boala Creutzfeld-Jacob
 Sindromul Gerstmann-Straussler-Scheinker
 Insomnia familială fatală.
Aceste patologii recunosc etiologia genetică (formele familiale), sau infecţioasă (ca şi infecţii
nosocomiale).
În plan biochimic, singura anomalie perfect specifică şi totodată detectabilă, se referă la
acumularea unei forme anormale a unei proteine a gazdei – proteina prion – (PrP).
La o persoană neinfectată, proteina normală se găseşte la nivelul sistemului nervos central,în
sistemul imunitar, dar şi în alte ţesuturi.
La persoanele infectate, proteina prion (PrP) devine rezistentă la acţiunea proteazelor care
produc degradarea proteinelor şi astfel se acumulează în celule ca şi o proteină patologică.

7.10. AGENŢI ANTIVIRALI

Compuşii antivirali manifestă o acţiune virostatică, însă această acţiune nu este şi virulicidă.
Aceşti compuşi au capacitatea de a inhiba multiplicarea intracelulară a virusului.
În general, antiviralele trebuie să fie înalt selective şi cât mai puţin toxice.
Studiul sensibilităţii unei tulpini virale in vitro sau altfel spus antivirograma, constă în
determinarea CL50, care reprezintă concentraţia compusului respectiv capabilă să reducă la
jumătate (50%) replicarea intracelulară a virusului.
Compuşii antivirali pot fi clasificaţi în funcţie de principala ţintă de acţiune, sau altfel spus în
funcţie de etapa replicării virale pe care o inhibă, după cum urmează:
 Antivirale care inhibă fazele iniţiale ale replicării virale
 Antivirale care inhibă polimerazele virale
 Antivirale care inhibă maturarea virală.

7.10.1. ANTIVIRALE CARE INHIBĂ FAZELE INIŢIALE ALE REPLICĂRII

Amantadina şi Rimantadina sunt antivirale capabile să blocheze penetrarea şi decapsidarea.
Sunt eficiente în infecţiile cu virusul gripal A. Utilizarea lor este destul de limitată datorită
neurotoxicităţii pe care o manifestă.
Fromantadina este un derivat al Amantadinei, capabil să inhibe penetrarea virusului herpes
simplex.
Arildon inhibă penetrarea la Picornaviridae.

99
7.10.2. ANTIVIRALE CARE INHIBĂ POLIMERAZELE VIRALE

 Analogi nucleozidici, inhibitori competitivi ai polimerazelor virale:

- sunt trifosforilaţi şi au capacitatea de a intra în competiţie cu nucleozidtrifosfatul
- inhibă selectiv polimerazele virale, care leagă analogii nucleozidici, fapt care va
produce schimbarea unei baze azotate, a unui zahar sau a ambelor.
o Vidarabina inhibă replicarea virusurilor herpes simplex, varicelă – zona
zoster şi a virusului hepatitei B.
o Aciclovir este un antiviral selectiv şi cu toxicitate scăzută. Selectivitatea
crescută este explicabilă prin faptul că prima fosforilare a Aciclovirului este
realizată de către timidinkinază, o enzimă de informaţie virală. Este un
antiviral de elecţie pentru tratamentul infecţiilor cu virusul herpes simplex.
o Ganciclovir şi Cidafevir au activitate pe virusul citomegalic.
o Zidavudin este un analog nucleozidic antiretroviral. Datorită apariţiei
mutantelor rezistente este necesară asocierea cu alţi antiretrovirali.
o Ribavirina este utilizat în infecţiile cu virusul respirator sinciţial la copii şi la
adulţi imunosupresaţi, sub formă de aerosoli, sau pe cale orală în tratamentul
hepatitei C în asociere cu interferonul α.
 Inhibitori necompetitivi ai polimerazelor virale:
o Foscarnet inhibă ADN polimeraza virusurilor herpes simplex, varicelă-zona
zoster şi citomegalic. Este însă un compus nefrotoxic, fapt care-l face să
reprezinte doar o alternativă terapeutică în cazurile de rezistenţă la analogii
nucleozidici.
 Inhibitori nenucleozidici ai reverstranscriptazei HIV : sunt activi pe HIV1, dar sunt
semnalate numeroase mutante rezistente şi din acest motiv sunt utilizaţi în asociere
cu alte antiretrovirale.

7.10.3. ANTIVIRALE CARE INHIBĂ MATURAREA VIRALĂ

 Inhibitorii proteazei HIV:

Au activitate şi în cazul celulelor recent infectate, dar şi al celor infectate cronic. Apar
frecvent mutantele rezistente şi datorită acestui fapt sunt utilizaţi în asociere cu
inhibitorii reverstranscriptazei HIV.
 Inhibitorii neuraminidazei virusurilor gripale A şi B:
 Au fost relativ recent introduşi în circuit. Se preconizează utilizarea lor în
tratamentul curativ precoce al gripei.

7.10.4. INTERFERONII
Interferonii sunt citokine produse de către leucocite, fibroblaste şi limfocite T. Se constituie
într-o familie de proteine cu acţiune triplă : antivirală (inhibitori ai replicării), antiproliferativă şi
imuno-modulatorie (a imunităţii celulare – prin creşterea activităţii celulelor NK şi a
macrofagelor).
Interferonul α (alfa) este recomandat în tratamentul hepatitelor virale B şi C, dar şi în
diferite forme de cancere.
Interferonii β (beta) şi γ (gama) sunt utilizaţi pentru tratamentul fazelor active ale sclerozei
în plăci şi respectiv a granulomatozei septice cronice.

100
 CAPITOLUL 8. VIRUSUL IMUNODEFICIENŢEI UMANE (HIV)
Virusul imunodeficienţei umane (HIV) este agentul etiologic al sindromului de
imunodeficienţă (SIDA).
HIV este un virus cu genom ARN învelit. Face parte din familia Retroviridae, subfamilia
Lentivirinae.

8.1. STRUCTURA VIRUSULUI IMUNODEFICIENŢEI UMANE (HIV)

Figura nr. 32 – HIV, schema virionului

1-nucleocapsida (ARN învelit de p9); 2-învelişul viral; 3-proteine celulare; 4- protează; 5-
integrază; 6-proteină(p9); 7-proteină(p6); 8-ARN; 9-proteină(p24); 10-reverstrancriptaza; 11-
proteină(p17); 12-glicoproteină(gp41); 13-glicoproteină (gp120).

Genomul viral conţine trei gene majore:

 GAG – codifică proteinele de core (miez), p24 şi p17.
 POL – codifică polimerazele (cu funcţie de reverstranscriptaze).
 ENV – codifică glicoproteinele de înveliş:gp120 şi gp41.
Genomul viral asociază RTL – secvenţe terminale lungi şi repetitive – la nivelul cărora se
realizează integrarea genomului viral în genomul celulei gazdă.

101
8.2. EPIDEMIOLOGIA HIV

Începând din anul 1981 au fost declarate grupe populaţionale cu risc crescut la infecţia HIV:
- homosexualii
- bisexualii – cu parteneri numeroşi
- toxicomanii care utilizează droguri administrate intravenos.
 HIV 1 – este un virus cu răspândire mondială
 HIV 2 – este virusul care se izolează în Africa de Est.

8.3. TRANSMITEREA HIV

Se face prin :
- contact sexual neprotejat (homo şi heterosexuali)
- sânge şi derivate de sânge (la transfuzaţi)
- instrumentar medical nesterilizat corespunzător (! chirurgical, uz stomatologic)
- instrumentar nesterilizat corespunzător, din cabinete de înfrumuseţare(manichiură,
pedichiură)
- materno-fetală (în cursul sarcinii, dar şi perinatal).

8.4. PATOGENEZA INFECŢIEI HIV

Virusul HIV manifestă un tropism selectiv pentru limfocitele T care exprimă markerii CD4.
Limfocitele TCD4 (helper) se găsesc în sânge în proporţie de 60%, în timp ce limfocitele
TCD8 (supresoare) se găsesc doar în proporţie de 30% (astfel raportul normal este de 2/1,
TD4/TD8). La persoanele infectate HIV acest raport tinde spre valoarea de 1, faptul arătând o
depresie cantitativă a LTCD4 helper.
Virusul HIV acţionează citocid asupra LTCD4 (helper) şi în acest fel imunitatea celulară
este compromisă.

8.5. SIDA (sindromul imunodeficienţei dobândite)

Infecţia cu virusul HIV evoluează în patru faze:

1) Limfadenita iniţială cu apariţia anticorpilor (seroconversia). În 80% din cazuri evoluează
asimptomatic. Formele simptomatice sunt necaracteristice şi evoluează cu : febră, faringită
şi limfadenopatie.
2) Faza simptomatică – se întinde pe o perioadă de 2-7 ani.
Semnele sunt necaracteristice :
- anemie
- leucopenie
- trombocitopenie
3) Etapa limfadenopatiei generalizate (şi persistente) care are o durată de minimum 3 luni şi
care se asociază cu modificări hematologice şi perturbări severe ale imunităţii mediate
celular (în special cu scăderea raportului LTCD4/LTCD8)
4) SIDA (sindromul imunodeficienţei ca şi boală clinic manifestă):
 Simptomatologia generală :

102
 o Febră
o Diaree
o Pierdere ponderală mai mare de 10% (durata tuturor manifestărilor
amintite depăşeşte o lună)
 Manifestări cutanate: herpes, zona zoster
 Manifestări neurologice : encefalite, meningite cu lichid clar, paralizii ale nervilor
cranieni
 Neoplazii secundare : sarcom Kaposi, limfoame maligne non-hodgkiniene
 Infecţii cu microorganisme oportuniste : bacterii şi fungi, cu localizări cutanate,
pulmonare, digestive, dar şi la nivelul SNC.

8.6. DIAGNOSTICUL VIRUSOLOGIC AL INFECŢIEI HIV

 Evidenţierea virusului sau a antigenelor virale:
o Evidenţierea p24 în ser prin teste imunoenzimatice
o Cultivarea HIV (prin cocultivarea limfocitelor infectate cu limfocite normale
– evidenţierea antigenelor virale, în celulele infectate, se face prin
imunofluorescenţă)
o Evidenţierea genomului viral prin PCR (polimerase chain reaction).
 Evidenţierea anticorpilor specifici prin:
o Teste de depistare:
 Teste imunoenzimatice:
 ELISA (enzyme-linked-immuno-sorbent-assay)
 ELISA de competiţie (inhibarea reacţiei prin anticorpi
prezenţi în serul testat)
 Testul imunoperoxidazei (care foloseşte ca şi antigen,
limfocite infectate HIV şi fixate pe lamă).
o Teste de confirmare:
 Imunoelectronotransfer (Western-blott). Electroforeza proteinelor
virale în gel de poliacrilamidă, este urmată de transferul acestora
pe nitroceluloză; se procedează la tratarea cu serul testat şi apoi
cu ser marcat enzimatic. Reacţia pozitivă presupune prezenţa
anticorpilor faţă de cel puţin 2 proteine virale.
 RIPA (proteinele virale sunt marcate radioactiv, se adaugă serul
pentru testat şi se formează complexe antigen-anticorp care sunt
supuse migrării)
 IF (imunofluorescenţă)

! FEREASTRA DE DIAGNOSTIC SEROLOGIC !

 Anticorpii anti HIV apar la 6-8 săptămâni de la infectare
 În săptămâna 1-2 apare în sânge proteina p24 (iar depistarea ei permite închiderea
ferestrei serologice de diagnostic).

8.7. TRATAMENTUL (PROFILACTIC ŞI CURATIV) AL INFECŢIEI HIV

 Profilaxia se referă la :
o Măsuri de sterilizare corespunzătoare a instrumentarului medico-chirurgical
o Controlul sângelui şi al donatorilor
o Sex protejat (evitarea promiscuităţii sexuale!)
 Tratamentul curativ – vizează utilizarea chimioterapicelor antivirale care reduc
multiplicarea virusului (în principal prin acţiunea supra reverstranscriptazei).
103
 CAPITOLUL 9. VIRUSURILE HEPATITELOR
Termenul de hepatită defineşte un proces inflamator al ţesutului hepatic.
Cauzele hepatitelor pot fi diferite :
 Toxice
 Metabolice
 Infecţioase
Hepatitele infecţioase pot fi datorate unor agenţi:
 Parazitari
 Bacterieni
 Virali
Hepatitele virale pot fi expresia patogenetică a unei interesări:
- secundare
- primare, a ţesutului hepatic.

9.1.HEPATITE DETERMINATE DE VIRUSURI SECUNDAR

HEPATOTROPE
Aceste hepatite pot evolua :
 ca parte a unei forme clinice severe de îmbolnăvire
 ca urmare a îmbolnăvirii unei gazde cu rezistenţă imună scăzută.

9.1.1. HEPATITE (SECUNDARE) CONSECUTIVE UNOR INFECŢII VIRALE

CU AGRESIVITATE MARE

 ARBOVIRUSURILE:
- VIRUSUL AMARIL (familia Flaviviridae) – este agentul etiologic al febrei galbene
(febră 40ºC, delir, agitaţie, sindrom icteric, albuminurie, anemie, creşterea marcată a
transaminazelor, insuficienţă hepatică şi evoluţie spre exitus în10-20 % din cazuri, sau
chiar până la 50% în cursul epidemiilor)
- VIRUSUL VĂII RIFTULUI, VIRUSUL FEBREI HEMORAGICE DIN CONGO,
VIRUSUL FEBREI DIN CRIMEEA (familia Bunyaviridae) produc sindroame
hemoragice grave, însoţite de hepatite
 ARENAVIRUSURILE :
- VIRUSUL FEBREI DE LASSA – produce necroze hepatice (de la necroza hepatocitară
focală, până la necroze masive). Boala evoluează cu insuficienţă hepatică, hemoragii,
hipotermie, encefalopatie, iar mortalitatea depăşeşte 15%.
 FILOVIRUSURILE:
- VIRUSUL MARBURG şi VIRUSUL EBOLA – produc febre hemoragice, leziunile
hepatice caracteristice fiind necrozele masive ale ţesutului hepatic. În aceste infecţii
mortalitatea depăşeşte 50%.

104
9.1.2. HEPATITE ACCESORII INFECŢIEI VIRALE (HEPATITE ASOCIATE
IMUNOSUPRESIEI)

În astfel de cazuri sunt implicate HERPESVIRIDAE:

 VIRUSUL CITOMEGALIC – determină la primoinfecţie adenopatii, splenomegalie şi

hepatomegalie. Transaminazele sunt moderat crescute, iar histopatologic se evidenţiază
inflamaţia şi necrozele hepatocitare. În infecţia congenitală, afectarea hepatocitară este
prezentă la circa 10% dintre copii (citomegalia cu incluzii). Imunosupresia asociată
transplantului de organ, determină asocierea interesării hepatice cu cea a altor organe
(pneumonie, miocardită, encefalită).
 VIRUSUL EPSTEIN-BARR – determină la primoinfecţie mononucleoza infecţioasă cu
afectarea constantă a ficatului.
 VIRUSUL HERPES SIMPLEX – hepatita apare numai în formele grave de primoinfecţie,
la bolnavii cu status imunitar deficitar. Nou născuţii se infectează din tractul genital matern
(infectat). Evoluţia bolii (cu febră, erupţie mucoasă şi tegumentară, necroza hepatocitelor)
este letală. La gravide aflate în trimestrul III de sarcină, dar şi la alţi adulţi care prezintă
neutropenie, debutul este brutal, cu febră 38-40 ºC, astenie şi erupţie orofaringiană, care
asociază hepatomegalia, creşterea transaminazelor, leucopenie, trombocitopenie şi
coagularea intravasculară diseminată.
 VIRUSUL VARICELĂ-ZONA ZOSTER – la imunosupresaţi se constată o creştere marcată
a transaminazelor care atestă hepatocitoliza masivă.
 VIRUSUL HERPETIC UMAN DE TIP 6 : produce hepatită fulminantă la imunosupresaţi
post-transplant hepatic.

9.1.3. HEPATITE ÎN CURSUL VIROZELOR SISTEMICE

 ADENOVIRUSURI- afectarea ficatului este consecutivă transplantului de organ

(hepatocitoliza are evoluţie letală)
 ENTEROVIRUSURI (virusurile ECHO şi virusurile Coxsackie) – pot să producă (foarte
rar) hepatită acută la nou născuţi.
 PARAMYXOVIRUSURI (virusul rujeolos) şi TOGAVIRUSURI (virusul rubeolos) produc
la adulţi hepatită cu semne clinice minore.

9.2. HEPATITE DETERMINATE DE VIRUSURI CU TROPISM PRIMAR

PENTRU HEPATOCITE
9.2.1. HEPATITE VIRALE NON A,B,C,D,E

Un procent important al hepatitelor (până la 10% din cele posttransfuzionale şi până la 20%
din cele apărute în diferite comunităţi), nu sunt datorate virusurilor "clasice" primar hepatotrope
(HAV, HBVşi HCV, HDV, HEV). Există numeroase alte particule virale care sunt capabile să
determine hepatite virale.

9.2.1.1. VIRUSUL HEPATITEI FRENCH

Se transmite pe cale digestivă şi este capabil să producă hepatita (experimentală) la
maimuţă, fără ca să fie o entitate hepatotropă bine definită.

105
9.2.1.2. VIRUSUL HEPATITEI GB (VH GB)
A fost definit în acest fel, pornind de la iniţialele unui medic chirurg, bolnav de hepatită, cu
al cărui ser boala a fost transmisă experimental la tamarin (1967).
 Taxonomic – aparţine familiei Flaviviridae
Din plasma de tamarin (la al 11-lea pasaj) a fost clonat ARN-ul viral (Linnen şi colab., 1996),
aparţinând la trei tulpini virale înrudite VHGB-A, VHGB-B (virusuri ale tamarinului) şi VHGB-C
(uman). ARN-ul tulpinii umane a fost clonat prin amplificare genică (RT-PCR) cu primeri derivaţi
din secvenţe comune ale VHGB-A, VHGB-B şi HCV. Gradul de omologie cu HCV a fost de numai
25% (faptul atestă o înrudire îndepărtată cu virusul hepatitei C). datorită acestui fapt în cadrul
familiei Flaviviridae a fost creat un gen separat – VHG/VHG-BC.
 Genomul este ARN monocatenar liniar cu sens pozitiv şi conţine secvenţa pentru
helicază, proteaze(2) şi ARN polimerază ARN dependentă.
 Particularităţile infecţiei : la 75% dintre transfuzaţi nu se constată creşterea
transaminazelor; majoritatea nu prezintă simptomatologie clinică de hepatită;
formele de hepatită clinic manifestă par să fie mai frecvent determinate de un alt
virus hepatotrop; viremia persistă un timp îndelungat, ceea ce sugerează o infecţie
cu evoluţie cronică.
 Transmiterea est parenterală:
- donatori de sânge clinic sănătoşi (portaj 2-19%)
- consumatori de droguri (în SUA) 15-20%
- hemofilici(35%)
- nu s-a putut demonstra transmiterea pe cale sexuală sau transmiterea perinatală.

9.2.1.3. VIRUSUL HEPATITEI TT (VHTT)

Nighizawa şi col (1977) au evidenţiat din serul unor bolnavi cu hepatită nonA,B,C,E,G cu
niveluri crescute ale transaminazelor, o particulă virală cu genom ADN. Denumirea VHTT face
referire la iniţialele pacientului de la care s-a realizat prima izolare.
 Clasificare :
o Nedefinită
o Are caractere similare cu Parvoviridae şi Circoviridae şi s-a propus formarea
unei familii denumită PARACIRCOVIRIDAE.
 Morfostructural – virion de 30-50 nm, capsidă icosaedrică, neînvelită
 Genom :
o ADN monocatenar, cu sens negativ, circular închis covalent
o Prezintă o regiune necodantă (NTR-non translated region) şi o regiune
codantă ORF (open reading frame = cadru deschis citirii). ORF1 codifică
proteinele de structură, iar ORF2 codifică proteinele funcţionale.
 Replicarea virală – se bănuieşte că s-ar face la nivelul ficatului, iar etapele sale nu se
cunosc.
 Rezistenţa la factorii fizici şi chimici – 96 de ore la 65ºC, precum şi la detergenţii şi
solvenţii lipidelor.
 Nu a fost cultivat – ADN-ul (VHTT) se poate detecta în secreţii rinofaringiene,
salivă, lapte, materii fecale.
 Produce o infecţie persistentă (în Germania a fost detectat în 19% din cazurile de
ciroză hepatică şi în 16% din cazurile de hepatită non A,B,C,E,G).
 Se pare că se transmite atât pe cale parenterală, cât şi pe cale fecal-orală.

106
9.2.1.4. VIRUSUL HEPATITEI PM (VHPM)
Denumirea vine de la iniţialele bolnavului cu hepatită non A,B,C,E,G, din serul căruia a
fost izolată o secvenţă de ADN, similară VHTT, dar care s-a dovedit, după compararea
genomurilor, uşor diferită.

9.2.2. HEPATITE VIRALE "CLASICE" (A,B,C,D,E)

9.2.2.1. HEPATITE TRANSMISE PE CALE FECAL-ORALĂ

9.2.2.1.1. VIRUSUL HEPATITEI A (VHA)
Virusul hepatitei A a fost detectat prin imunelectronomicroscopie, în anul 1973, din fecalele
bolnavilor de hepatită.
 Clasificare – Familia Picornaviridae, genul Hepatovirus
 Morfostructural – virionul este sferic, are 27 nm şi este neînvelit
 Caracteristici :
o Are tropism specific pentru hepatocit
o Capsida este rezistentă la agenţi fizici şi chimici ce pot inactiva alte
Picornaviridae
o Prezintă un serotip unic şi nu dă imunitate încrucişată cu alte Picornaviridae
o Este cultivabil (dificil) pe culturi de celule.
 Genomul :
o ARN monocatenar, liniar, catenă cu sens pozitiv de 7,5 Kb.
o Prezintă 3 domenii :
 5' NTR (non translated region) – necodantă cu rol în iniţierea şi
controlul sintezei ARN.
 ORF (open reading frame = cadru deschis citirii) – codifică un
polipeptid format din 2200 de aminoacizi care prin clivaj,
conduce la formarea proteinelor precursoare (p1-capsidale, p2
şi p3 –funcţionale).
 Capsida :
o Este icosaedrică
o Conţine 3 proteine structurale : 1D(VP1), 1B(VP2) şi 1C (VP3)
o La alte Picornaviridae a fost constatată prezenţa unei proteine VP4, care
pentru VHA nu a fost atestată.
 Proteinele nestructurale sunt :
o P-2A – implicată în asamblarea proteinelor virale
o P-3A – funcţionează ca şi replicază virală
o P-B şi P-C – formează un complex care joacă rol în asamblarea virală şi în
interacţiunile cu proteinele celulare
o P-3B – are rol de cistein protează, fiind responsabilă de clivajul
polipeptidului ; interacţionează cu 5' NTR în iniţierea sintezei catenelor
ARN cu sens pozitiv
o P-3DPOL – este ARN polimeraza ARN dependentă
 Antigenic – prezintă o singură specificitate (epitopii componenţi fiind localizaţi la
nivelul VP1 şi VP3).
 Variabilitatea genetică
o genotip I, II, III, VII – izolate din infecţii umane (IV, V, VI numai de la
maimuţe din captivitate)

107
 o genotipul I şi III includ fiecare subgenotipurile A şi B cu răspândire
geografică variabilă (în Europa = IB).
 Rezistenţa la factorii fizici şi chimici :
o În materiile fecale rezistă 2 săptămâni la temperatura ambientală
o La 60ºC este distrus în 10-12 ore
o La 100ºC este distrus în câteva minute
o Nu este sensibil la îngheţ-dezgheţ!
o Se conservă la -20ºC
o Rezistă la pH acid =3
o Rezistent la cloroform, eter şi detergenţi nonionici.
o Formolul 1/4000 îl inactivează
o Hipocloritul de Na, glutaraldehida 0,2% - reduc HAV pe suprafeţele
contaminate
o Inhibat moderat de RIBAVIRINĂ/AMANTADINĂ şi
ARABINOSILCITOZINĂ.
 Replicarea virală:
o Receptorul celular de ataşare şi intrarea în celulă = insuficient cunoscute.
o Replicarea genomului - se realizează cu sinteza de forme replicative
intermediare cu sens negativ şi apoi are loc sinteza de catene progene ARN
pozitive
o Sinteza proteinelor:
 Iniţial se produc clivaje secvenţiale ale polipeptidei
 Prin clivaj primar cotranslaţional (mediat de cistein proteinaza
3C (singura enzimă proteolitică codificată de virus) – rezultă
proteina precursoare a proteinelor capsidale = P1 şi proteinele
funcţionale P2 şi P3, apoi urmează
 Clivajul secundar posttranslaţional:
 P1 se scindează în 4 proteine 1AB, 1C, şi 1D→ 1AB
se scindează la rândul ei după incapsidarea ARN
genomic.
 P2 se clivează în 2A (necesară asamblării), 2B şi 2C
(care funcţionează ca replicaze)
 P3 dă naştere la :
 3A cu funcţie de ataşare a structurilor în
curs de replicare
 3B
 3C – proteinază
 3D –polimerază ARN
o Asamblarea virală:
 Protomerul se constituie din proteinele 1AB, 1C, 1D
 Se formează capsida din cei 12 pentameri rezultaţi din
organizarea protomerului
 Se încapsidează ARN genomic.
 HAV nu distruge celula gazdă!
 Cultivare:
o HAV este greu cultivabil
o Se folosesc culturi primare din ficat de maimuţă şi rinichi de maimuţă
o După adaptări :
 Culturi diploide umane MRC
 Linii de hepatocite (Hep 2)

108
  Linii continue (Vero, LLC, MK2)
Se constată → absenţa e c p (efectului citopatogen)→ detectarea Ag virale se
face prin imunofluorescenţă (+radioimunofluorescenţă, hibridizare ARN)
 Patogeneză:
 Pătrunde în organism pe cale fecal-orală
 Incubaţia este de 15-50 zile (medie 28 zile)
 Replicarea primară se face probabil în ficat (antigenele virale detectate prin
IF în hepatocite şi celule Küpfer, prezente de asemenea în ganglionii
abdominali, splină, rinichi – probabil din expresia retenţiei HAV la aceste
nivele)
 Creşterea transaminazelor – precede icterul
 Scăderea transaminazelor la dispariţia icterului
 Viremia este prezentă :
 2 săptămâni înainte de icter
 câteva zile după icter.
o Eliminarea intestinală scade la începerea perioadei de stare.
 Clinic :
o Evoluează asimptomatic, numai 10% cu manifestări clinice
o Forma clasică :
 1. faza preicterică cu episod pseudogripal (febră, mialgii,
alterarea stării generale, astenie, greaţă, vărsături, diaree)
 2. faza icterică (2-3 săptămâni) cu urini închise şi fecale
decolorate.
 Biochimic :
 cresc transaminazele (ALT),
 creşte fosfataza alcalină,
 creşte γ-glutamiltranspeptidaza (GGTP)
o Forma colestatică – rară, 5% (icter, prurit, bilirubinemie peste 200 μmol/l)
o Forma recidivantă -:
 Vindecare aparentă cu reapariţia icterului după 4 săptămâni
 Transaminazele cresc mult
 Persistenţa IgM
o Forma fulminantă: - foarte rară (1%) →evoluează cu semne clasice de
hepatită şi la 2 săptămâni se asociază cu encefalopatia
 Imunitatea:
o Este datorată anticorpilor neutralizanţi (IgM, Ig G, Ig A)
o Ig M – persistă câteva săptămâni
o Ig G – sunt detectabili toată viaţa
o Imunitatea celulară – în ficat sunt prezente limfocite citotoxice TCD8
responsabile de eliminarea hepatocitelor infectate.
 Diagnostic (principii):
o Examenul direct :
 Din materiile fecale – imunelectronomicroscopia – evidenţiază
agregate imune specifice (sunt necesari martori de referinţă
pentru evitarea erorilor)
 Detectarea antigenelor virale şi a HAV în hepatocite (după
biopsie hepatică ) se face prin imunofluorescenţă)
 Pentru detectarea ARN-ului viral se folosesc tehnici de
hibridizare (cu sonde ARN); PCR

109
 o Serologic : - urmăreşte anticorpii anti VHA prin tehnici imunoenzimatice
(ELISA) – iniţial IgM (care persistă 10-12 săptămâni) şi apoi IgG (anticorpi
protectivi, detectabili toată viaţa)
o Biochimic :
 Scad albuminele şi cresc globulinele (α,β,γ) cu inversarea
raportului serine/globuline
 Se constată modificări în metabolismul pigmenţilor biliari cu
creşterea bilirubinei serice şi prezenţa în urină a
urobilinogenului
 Cresc transaminazele AST şi ALT.
 Epidemiologie:
o Răspândire universală
o Evoluţie endemo-epidemică
o Transmitere fecal-orală
o Sursa de virus – în principal omul (cu precădere infectat subclinic)
o Susceptibilitatea este generală
 Profilaxia :
o Generală – se referă la respectarea normelor de igienă individuală şi
colectivă
o Pasivă - se face prin administrarea de imunoglobuline polivalente
o Activă – se face prin vaccinare, folosindu-se vaccinuri inactivate:
 HARVIX – obţinut din tulpina HM 175 – antrenată pe celule
diploide MRC 5 (virus întreg, purificat, inactivat cu formol,
adsorbit pe hidroxid de aluminiu). Se administrează
intramuscular, 2 doze (2 x 720 u) la 4 săptămâni interval,
rapelul constă în 1 doză la 6-12 luni, revaccinarea se face la 5
ani.

9.2.2.1.2. VIRUSUL HEPATITEI E (VHE)

Virusul hepatitei E a fost incriminat ca şi agent hepatotrop de către Balayan şi colab. în
1983.
 Clasificare – Familia Caliciviridae (datorită organizării genomului, dar prezintă o
serie de caracteristici apropriate Togaviridaelor – în special cu virusul rubeolos)
 Morfostructural – virionul este sferic, are 27-34 nm, este neînvelit.
 Genomul :
o Format din ARN monocatenar liniar, catenă cu sens pozitiv de 7,5 Kb.
o Prezintă :
 2 regiuni (5' şi 3') necodante
 ORF 1 (cadru deschis citirii) care codifică proteinele
nestructurale, ARN polimeraza-ARN dependentă şi helicaza)
 ORF 2 care codifică structurile capsidale
 ORF 3 care codifică o proteină imunogenă majoră.
 Capsida – este icosaedrică
 Antigenic: Epitopii
o ORF 2 (spre capătul carboxil), regiunea fiind stabilă genetic (90%)
o ORF 3 cu stabilitate scăzută (73%) şi care prezintă particularităţi specifice
de tulpină
o ORF 1 – conţine 11 epitopi asociaţi ARN polimerazei
 Rezistenţa la agenţi fizici şi chimici:
110
 o Fragil şi instabil între -70ºC şi +8ºC
o Conservarea se face în suspensii de materii fecale în azot lichid
o Labil la concentraţii mari de săruri
o Nu se cunoaşte rezistenţa la alţi factori fizici şi chimici
o Inactivat prin clorinarea apei, iar în laborator cu iod.
 Replicarea – puţin studiată
 Cultivarea – este dificilă:
o Culturi de celule :
 Culturi primare din hepatocite de maimuţă
 Linii continue de carcinom hepatocelular
 Se procedează la adaptarea iniţială pe culturi de fibroblaste şi
apoi trecerea în celule A 549 de carcinom pulmonar unde
determină ecp
o Animale – a fost transmisă experimental la cimpanzei, maimuţa verde
africană, marmotă, având o perioadă de incubaţie de 21-56 zile (ca şi la
om)
 Patogeneză – imunitate:
o Experimental – Ag HEV apar în hepatocite la 10 zile de la infectare şi
produce modificări hepatocelulare şi creşterea transaminazelor.
o Viremia a fost detectată în infecţii pe voluntari, începând cu ziua 23-a de
la contaminare şi dispare în ziua 46-a de boală.
o Viremia apare înainte de creşterea transaminazelor şi persistă până la
apariţia Ac anti HEV.
o Anticorpii apar odată cu debutul clinic, IgM şi apoi IgG anti HEV. (IgM
persistă până la 6 luni, IgG menţin titre înalte mai puţin de 6 luni
→nivele scăzute 14 ani).
 Clinic:
o Incubaţia este de 15-64 zile (medie 24-42)
o Perioada preicterică (3-7 zile) identică cu VHA
o Perioada icterică (15-30 zile) cu creşterea transaminazelor
o Infecţia este autolimitantă, iar recăderile rare
o Particularitate :
 Evoluţia este gravă la femeia gravidă şi creşte proporţional cu
vârsta sarcinii
(China ! – mortalitate 1,5 % în trim I, 8,5 % în trim II, 21 % în trim III).
 Diagnosticul de laborator :
o Produsele patologice sunt serul, bila şi materiile fecale (conservate la
-70ºC) şi recoltate cât mai aproape de debutul bolii.
o Examenul direct :
 Detectarea virionului VHE prin imunoelectronomicroscopie din
materiile fecale şi din preparatele de ţesut hepatic
 Detectarea antigenelor virale prin imunofluorescenţă pe
preparate de ţesut hepatic
 Detectarea ARN al VHE prin PCR (sensibilitate moderată, se
pozitivează numai în 50% din cazuri).
o Diagnosticul serologic.
 Testele imunoenzimatice (ELISA – realizat cu antigen
ORF2) – pentru detectarea IgM şi IgG anti VHE)
 Confirmarea se face prin Western-blott.

111
 (hepatita acută este indicată de prezenţa IgM anti VHE iar în
convalescenţă apar IgG anti VHE)
 Epidemiologie :
o Transmiterea se face pe cale fecal-orală
o Evoluează în epidemii masive, cu o periodicitate de 7-10 ani şi caracter
sezonier (sezonul ploios)
 Profilaxia – vizează doar măsuri generale.

9.2.2.2. HEPATITE TRANSMISE PE CALE PARENTERALĂ ŞI

SEXUALĂ

9.2.2.2.1. VIRUSUL HEPATITEI B (VHB)

 Clasificare – face parte din familia HEPADNAVIRIDAE, genul
ORTHOHEPADNAVIRUS
 Morfostructural – în serul bolnavilor se găsesc trei tipuri de particule:
o Virionul complet (particula Dane), are o formă sferică, un diametru de 42
nm, se găseşte un ser într-o cantitate de 109 particule /ml.
o Particule sferice de 22 nm, formate din subunităţi Hbs
o Structuri filamentoase, rezultate din agregarea particulelor sferice
Particulele sferice şi formele filamentoase sunt neinfecţioase şi se găsesc într-o cantitate de
1013-1014 particule/ml de ser.

Figura nr. 33 – Virusul hepatitei B (VHB): I – particula Dane, 1- învelişul viral, 2-

nucleocapsida, 3- ADN; II – forme sferice; III – particule filamentoase.

o Nucleocapsida – este formată din ADN dublu catenar (cu extremităţi

monocatenare) circular de 1,6 x103Kdal şi din capsida icosaedrică cu 180 de
capsomere.
 Genomul :

112
 o este format din catene inegale (lungă şi scurtă)
o catena lungă (L) este dispusă spre exterior, are sens negativ şi prezintă o
serie de discontinuităţi (zona întreruptă fiind situată spre capătul 5' al
celeilalte catene şi funcţionează ca şi origine a replicării)
o catena scurtă (S), este catena cu sens pozitiv, dispusă spre interior.
o Extremitatea 5' a catenei S este legată de o secvenţă ARN capişonată care
funcţionează ca iniţiator al sintezei celei de a Ii-a catene ADN.
o La extremitatea 5' a catenei lungi (L) este legată o secvenţă redundantă
legată covalent de domeniul amorsă al polimerazei.
o Cele două catene sunt complementare în poziţiile fixe 5' (regiune coezivă) –
aceasta producând circularizarea genomului.

 Organizarea genomică:
o 4 gene exprimate ca 4 „ORF” : S,C,P,X.
o Gena S:
 Codifică proteinele Hbs (de înveliş viral)
 Formată din 3 regiuni S, pre S1 şi pre S2
 Regiunea S – codifică proteina majoră HBs
 Regiunea pre S2 şi S – codifică proteina MHBs (mijlocie)
 Regiunea pre S1 şi S – codifică proteina LHBs (large=mare)
 Regiunea S este mai stabilă decât pre S1 şi pre S2 (în care apar
mutaţii punctiforme).
 Modificările apar în hepatitele cronice – apariţia fiind
determinată de mecanisme de scăpare de sub
supravegherea imunologică.
o Gena C:
 Codifică proteinele nucleocapsidei (core). ORF –ul conţine 2
codoni start (AUG) separaţi de 87 de nucleotide (=reg. pre C) şi un
codon stop
 Primul codon start codifică proteina precursoare Hbe, care după
prelucrare este secretată în ser ca Atg HBe
 Al doilea codon start codifică proteina capsidală P22C/HBc.
o Gena P – codifică ADN polimeraza virală
o Gena X – codifică proteina HBx legată de 5' ala catenei L prezentă numai la
hepadnavirusurile mamiferelor (rol neprecizat)
 Capsida :
o Este icosaedrică şi are 180 capsomere
o Este formată din proteina HBc (P22C) cu funcţie de proteinkinază
o Prin clivaj proteolitic este expus determinantul antigenic HBe similar cu
P22C dar de dimensiuni mai mici.
o Capsida conţine ADN polimeraza ce funcţionează şi ca reverstranscriptază.
Aceasta are 3 domenii:
 Iniţierea replicării
 Reverstranscriere
 Enzimă tip RNA-ază pentru degradarea hibridului ARN-ADN.
 Învelişul viral :
o Este lipoproteic şi format din :
a) Dublu strat lipidic
b) Proteinele de suprafaţă HBs

113
 o Proteina S (small) majoră – care conţine determinanţii de grup şi de subtip
constituind antigenul HBs
o Proteina M (middle) mijlocie (MHBs) – care favorizează ataşarea virală,
prin legarea de serumalbumină şi prezenţa unui epitop dominant cu mare
potenţial imunogen.
o Proteian L (large) mare LHBs – se presupune că este importantă în
asamblarea virusului şi promovarea infecţiei.
c) Proteina hsc70 (heat shock protein=proteina de şoc termic)
 Proteinele nestructurale:
o Proteinele HBs – pot fi considerate şi secretante (inducere a toleranţei imune
şi blocare a receptorilor gazdei pentru virus)
o Proteina HBe :
 Este situată în regiunea genomică pre C; polipeptidul de 25kdal
eliberat în citosol este prelucrat prin clivaj şi se formează structuri
mici de 22 Kdal şi 16 Kdal
 Nu are tendinţă de autoasamblare
 Mutaţiile în pre C nu suprimă replicarea virală
 Rolul lui Hbe este acela de imunomodulator al răspunsului faţă de
hepatocitele infectate şi este implicată în reglarea expresiei,
asamblării şi secreţiei proteinelor centrului viral
o Proteina HBx:
 Acţionează ca transactivator
 Are acţiune la nivelul transcrierii primare şi creşte expresia
antigenelor de histocompatibilitate (Ag CMH I şi Ag CMH II), cu
implicaţii în imunomodularea răspunsului gazdei
 Este şi un stimulator al oncogenezei
 STRUCTURA ANTIGENICĂ:
o Antigenul HBc (nucleocapsidal):
 Apare în nucleul hepatocitelor după 10 zile de boală
 Prezenţa sa în ser este rară (liber numai excepţional ,de obicei ca şi
complexe imune)
 Este un marker important pentru prezenţa în hepatocite a VHB
 Anticorpii anti HBc (IgM) – apar la sfârşitul incubaţiei şi ating
titrul maxim în perioada de stare a bolii;diminuă în
convalescenţă;sunt markeri pentru replicare activă a VHB
(producţia continuă a acestor anticorpi atestă infecţie persistentă)
 Anticorpii anti HBc (IgG) – apar la sfârşitul perioadei de stare a
bolii; se menţin indefinit şi semnifică evoluţia favorabilă.
o Antigenul Hbe :
 Este asociat nucleocapsidei; este prezent în ser în perioada de
incubaţie, apărând înainte de creşterea transaminazelor; persistenţa
sa denotă evoluţia spre cronicizare (hepatită cronică agresivă)
 Anticorpii anti Hbe constituie prologul ameliorării unei hepatite
cronice.
o Antigenul HBs :
 Apare în ser la 4-6 săptămâni de la debut şi dispare la 3 luni;dacă
persistă peste 6 luni, reprezintă un marker care atestă forma
prelungită, sau instalarea hepatitei cronice sau a cirozei hepatice
 Prezintă un determinant antigenic specific de tip, notat „a” şi
determinanţi antigenici de subtip mutuali exclusivi „d” sau „y” şi

114
 „w” sau „r”; întrucât „w” poate fi w1,w2,w3,w4, din combinaţiile
posibile rezultă 10 subtipuri antigenice
 Seroconversia (apariţia anticorpilor antiHBs) se produce în
convalescenţă şi semnifică evoluţia spre vindecare
 Între dispariţia antigenului Hbs şi apariţia anticorpilor anti Hbs
există o fereastră serologică.
 Cultivarea – se poate face pe culturi primare de hepatocite umane sau pe linii
celulare (din carcinom hepatocelular HepG2) pe care însă nu produce un ecp
vizibil.
 Rezistenţa:
o În ser la 30ºC este de 6 luni; la 60ºC de 10 ore, la -20ºC 15 ani.
o Rezistă la radiaţiile ultraviolete.

 Inactivat prin:
o Autoclavare la 1,5 atm (134ºC) în 30 minute
o Expunerea la un pH =2,4 în 6 ore
o Formol la concentraţia de 5%.
 Aspecte patogenetice şi clinice.
o Prodromul este atestat de prezenţa febrei, anorexiei şi a pierderii ponderale
o Debutează cu icter, urini hipercrome, decolorarea materiilor fecale
o Concomitent :
 Cresc transaminazele
 Creşte bilirubinemia
 Se pozitivează markerii (antigenele HBs şi Hbe)
o Hepatita acută – este consecinţa unei reacţii unice cu eliminarea virusului
circulant şi al hepatocitelor infectate; hiperreacţia conduce la necroze
hepatice masive, cu hepatită supraacută, fulminantă, letală.
o Hepatita cronică – infecţia este persistentă, iar răspunsul imun slab; virusul
se replică continuu şi se instalează toleranţa imunologică parţială, cu
distrucţii hepatice limitate, dar continui.
 Diagnosticul:
o Direct – nu se face de rutină, vizează:
 Evidenţierea electronomicroscopică a virusului complet din serul
bolnavului
 Detectarea prin imunofluorescenţă sau tehnica aminoperoxidazei,
pe preparate de ţesut hepatic a antigenului HBc în nucleii
hepatocitelor şi a antigenului Hbs în citoplasma hepatocitelor.
o Imunodiagnosticul – urmăreşte dinamica markerilor în ordinea apariţiei lor
(tabelul nr.5) prin tehnici imunoenzimatice.
 Profilaxia :
o Măsuri generale: izolarea bolnavului, screeningul donatorilor, respectarea
normelor de sterilizare şi dezinfecţie, sex protejat
o Specifică:
 Pasivă – imunglobuline specifice, în primele 24 de ore pentru nou
născuţi din mame HBs pozitive
 Activă – prin vaccinare:
 ENGERIX – obţinut prin tehnologia ADN recombinant
folosindu-se celule de drojdie de bere
 HEVAC – prin ADN recombinant cu celule de mamifere.

115
9.2.2.2.2. VIRUSUL HEPATITEI D (VHD)
Virusul hepatitei D a fost descoperit în 1977 de Rizoto şi colaboratorii.
 Clasificare – este un virus defectiv satelit neclasificat:
o Înrudit cu viroizii (virusurile plantelor) prin:
 ARN monocatenar circular
 Replicare similară
 Capacitatea de autoclivare şi autoreglare
o Se deosebeşte de viroizi prin:
 Genomul mai mare
 Necesită un helper pentru propriile sinteze.
 Morfostructural – particulă sferică de 35-38 nm, învelit în structurile de suprafaţă
ale VHB.
 Genomul:
o ARN monocatenar, circular, 1,7Kb
o ARN antigenomic, care este prezent ca şi o structură complementară
 Proteinele virale:
o Singura proteină codificată de VHD este proteina HD (antigenică),
prezentă ca şi:
 HD mare (27 kdal) – care determină împachetarea ARN genomic
în proteinele helperului
 HD mică (24 Kdal) – care potenţează autoreplicarea
 Învelişul viral – format din proteinele de suprafaţă ale VHB (S, pre S1,pre S2)
 Cultivarea – pe culturi primare de hepatocite umane
 Patogeneză – produce:
o Coinfecţii (cu VHB) – care au o incubaţie de 6-12 săptămâni şi evoluează
ca şi hepatită acută (iniţial se replică VHB şi apoi VHD, rezultând astfel o
evoluţie bifazică)
o Suprainfecţii – în cazul expunerii la VHD al unui purtător cronic de VHB
(în 2-6 săptămâni 50-70 % dintre subiecţi vor dezvolta o hepatită acută)
 Clinic:
o Tabloul este identic în caz de coinfecţie şi suprainfecţie, dar evoluţia va fi
diferită (oboseală, anorexie, icter, simptome asociate, plus creşterea
transaminazelor, detectarea antigenului HD şi apoi a anticorpilor anti HD)
o Riscul de hepatită fulminantă apare în 10% din cazuri de coinfecţie şi 20
% din cele de suprainfecţie
 Diagnosticul:
o Direct – nu se face de rutină şi presupune detectarea antigenului HD pe
preparate hepatice prin imunofluorescenţă sau imunoperoxidază
o Serologic – se urmăresc markerii (antigenul HD şi anticorpii anti HD) prin
ELISA, Western-blott şi RIA
 Epidemiologie şi profilaxie – se suprapun cu cele din hepatita B
 Tratamentul – cu interferon alfa 4-5 x106u/zi, 12 luni.

9.2.2.2.3. VIRUSUL HEPATITEI C (VHC)

Virusul hepatitei C a fost descoperit de către Choo şi colaboratorii, în 1989.
 Clasificare – familia Flaviviviridae, genul Hepacivirus.
 Morfostructural – virusul este sferic, de 55-65 nm, învelit.
 Genomul :

116
 o Este ARN monocatenar liniar cu sens pozitiv, de 10 Kb
o Prezintă un singur ORF - care codifică un polipeptid precursor (mare)
care se scindează în proteine structurale şi nestructurale
o Domeniile consecutive sunt :
 5' NTR (non codantă) – marker pentru PCR
 IRES (internal ribosome entry site) – situsul intern de începere a
translaţiei
 Regiunea C (core) – codifică proteina capsidei virale
 Regiunile E1şi E2NS1 – codifică glicoproteinele de înveliş viral (cu
caracter hipervariabil)
 Regiunile NS2, NS3, NS4, NS5 (NS=nestructurale) exprimă proteine
funcţionale.
 Capsida:
o Icosaedrică, formată din proteina C (cu un pronunţat caracter bazic din
cauza conţinutului său în ARG, LIZ, PRO)
o Proteina constitutivă are funcţii imunomodulatoare (suprimă apoptoza) şi
totodată este capabilă de multimerizare (necesară formării capsidei)
 Învelişul viral – conţine 2 glicoproteine:
o GpE1 – interacţionează cu membrana celulei gazdă şi emite semnale către
enzimele celulare care o clivează de proteina C
o GpE2 – este asociată cu membrana celulară (conţine numeroase secvenţe
hipervariabile)
 Proteinele nestructurale:
o NS2 – metaloproteinază
o NS3 – multifuncţională : serinprotează şi helicază
o NS4, NS5 – partea NS5b acţionând ca şi ARN polimerază ARN
dependentă.
 Antigenele virale:
o Antigenul C100-3 (determină formarea de anticorpi detectabili în proporţie
de 80-90%, dar răspunsul este tardiv)
o Antigenul C22-3 – permite detectarea infecţiei în 6-9 săptămâni de la debut
o Antigenul C33-C – este înalt imunogen, evidenţiază primul seroconversia
(prin anticorpi specifici)
o Antigenul C200 – măreşte sensibilitatea reacţiilor până la 99,5%.
 Acţiunea agenţilor fizici şi chimici – sensibil la solvenţi organici, eter, cloroform,
detergenţi.
 Patogeneză şi aspecte clinice – incubaţia de 6-7 săptămâni, dar se poate prelungi
până la 26 de săptămâni:
o Până la 90% din cazuri pot evolua asimptomatic
o Hepatita acută – are o incubaţie variabilă, dependentă de modul de
transmitere, fiind mai scurtă în hepatita posttransfuzională. Formele
icterice reprezintă doar 20% din cazuri. Hepatitele fulminante sunt rare.
o Hepatita cronică – are o evoluţie progresivă lentă spre ciroză hepatică în 5-
20 ani. Cronicizarea este confirmată prin nivelul crescut al
transaminazelor, viremia detectabilă PCR şi prin prezenţa anticorpilor
specifici. Formele grave apar la imunosupresaţi şi la alcoolici cronici.
 Imunitatea:
o Umorală – slabă şi inconstantă
o Celulară:
 prin limfocite T CD8
117
  citotoxicitatea este intensă, fiind recunoscute produsele virale C,
E1, E2, NS3, NS4, NS5.
 Epidemiologie:
o Infecţia inaparentă vizează 50-75% din cazuri
o Prevalenţa este diferită (60-90% la toxicomani, 20% la hemodializaţi)
o Grupele de risc sunt:
 Hemodializaţi
 Hemofilici
 Toxicomani
 Personal medico-sanitar
o Transmiterea se face pe cale parenterală (instrumentar medical şi cosmetic
nesteril !) şi sexuală, iar susceptibilitatea este generală.
 Diagnosticul:
o Direct:
 Nu se face de rutină
 Foloseşte PCR şi NASBA (nucleic acid based amplification)
o Serologic:
 Prin tehnici ELISA şi EIA
 Testele de generaţia I-a – folosesc antigenul C100-3
 Testele de generaţia II-a – folosesc C22, C33, C100-3(NS4) şi NS5.
 Testele de generaţia III-a – folosesc antigen complex.
 Profilaxia – vizează măsuri generale, pentru că cea specifică pasivă este fără
rezultate, iar cea activă inexistentă.
 Tratamentul – se face cu interferonul alfa – 3x106 u/ săptămână timp de 6 luni.

Nr. Teste iniţiale Teste suplimentare

crt.
HAV HBV HAV HBV HDV H DIAGNOSTIC
CV
Ac Ag Ac Ac Ag Ac Ag Ac Ac ADN Ag Ac Ac Ac
HAV HBs HBc HAV HBs HBc Hbe HBe HBs HD HD HD HC
IgM IgM IgG IgG IgM IgG V
1 + - - + Hepatită A acută
2 - + + + + ± ± + Hepatită B acută
3 - + + + - + + + Hepatită D acută
coinfecţie
4 - + - + + + + + Hepatită D acută
suprainfecţie
5 - - - Date epidemiologice + Hepatită C acută
6 - - - Epidemiologic →transmisie fecal-orală Hepatită E acută
Diagnostic prin
excludere
7 - - - - - - - - - - - - - - Hepatită toxică sau
alt agent infecţios
hepatic
8 - - - + Trecut prin hepatită
A=imunitate HAV
9 - - - - + - - Trecut prin HBV
sau fereastră
serologică
10 - - - - + ± + Trecut prin
HBV=imunitate
HBV
11 - - - - - - - + - Vaccinat
HBV=imunitate
12 - + - + + ± ± - + Infecţie cronică

118
 HBV
13 - + - - + ± ± - + Hepatită D cronică
14 - + + + + ± ± - + + Hepatită B+D
cronică
15 - - - - - - - + Hepatită C cronică
16 - + - + + ± ± - + + Hepatită B+C
cronică
17 - + - + + ± ± - + + + Hepatită B+D+C
cronică
Tabelul nr. 5 – Diagnosticul hepatitelor virale.

CAPITOLUL 10. MICROBIOLOGIA CAVITĂŢII ORALE

10.1. MICROBIOCENOZA CAVITĂŢII ORALE

Cavitatea orală conţine numeroase microorganisme:
 Bacterii (predominante)
 Levuri
 Protozoare
 Virusuri

10.1.1. BACTERIILE CAVITĂŢII ORALE

 Sunt reprezentate de peste 200 de grupe bacteriene, unele permanente, iar altele cu
prezenţă ocazională.
 Sunt prezente atât bacterii Gram pozitive cât şi Gram negative, dar şi bacterii
neclasificabile Gram.

10.1.1.1. COCII GRAM POZITIVI

 STREPTOCOCII ORALI – sunt descrise 5 specii:
 Streptococcus sanguis:
o este localizat la nivelul dinţilor
o participă la formarea plăcii dentare
o poate să devină agentul etiologic al endocarditelor bacteriene subacute
 Streptococcus mutans:
o are acelaşi habitat cu streptococcus sanguis
o este bacteria care iniţiază apariţia cariei dentare
 Streptococcus mittis:
o are ca habitat mucoasa bucală
o poate fi implicat în apariţia endocarditelor subacute
 Streptococcus salivarius – se găseşte în salivă, dar şi pe faţa dorsală a limbii
 Streptococcus milleri – este o specie puţin implicată în patologia dentară

 PEPTOSTREPTOCOCCUS (bacterii anaerobe) – sunt bacterii prezente în placa

subgingivală; se pot izola în cursul parondopatiilor dar şi din infecţii endodontice.

 MICROCOCCUS – genul este reprezentat prin specia Micrococcus mucilaginosus

(prezent pe suprafaţa limbii)

119
  STAPHYLOCOCCUS- este un gen bacterian destul de puţin reprezentat în cavitatea
orală.

10.1.1.2. COCII GRAM NEGATIVI

 NEISSERIA – genul este reprezentat doar prin specii comensale
 VEILLONELLA – sunt bacterii anaerobe al căror număr creşte progresiv în placa dentară
(pe măsura formării acestuia)

10.1.1.3. BACILII GRAM POZITIVI

 Se găsesc în permanenţă la nivelul la nivelul cavităţii orale, dar numărul lor creşte
progresiv în placa dentară
 ACTINOMYCES:
 Sunt bacterii filamentoase
 Actinomyces israelii – determină infecţii purulente cantonate în regiunea cervicală
 Actinomyces viscosis şi A. naeslundi – sunt specii prezente în calculusul dentar

 BIFIDOBACTERIUM – sunt bacterii anaerobe care participă la formarea plăcii dentare

 BACTERIONEMA – este prezentă la nivelul plăcii subgingivale

 LACTOBACILLUS – participă activ la formarea plăcii dentare şi este una dintre

bacteriile responsabile pentru formarea cariei dentare

 EUBACTERIUM – sunt anaerobi stricţi care se găsesc în placa dentară – au o participare

importantă la declanşarea bolii parodontale

 RHOTIA – este o bacterie întâlnită în placa dentară

 PROPIONIBACTERIUM – sunt anaerobi, care participă la formarea plăcii dentare.

10.1.1.4. BACILII GRAM NEGATIVI

 BACTEROIDES – sunt bacterii strict anaerobe, prezente în placa dentară şi care se pot
izola în cursul parodontopatiilor.

 PREVOTELLA – anaerobi stricţi, care se pot izola în cursul bolii parodontale

 PORPHYROMONAS – anaerobi stricţi, întâlniţi în special în parodontitele adulţilor

 FUSOBACTERIUM – implicat în apariţia gingivitelor ulcero-necrotice acute

 LEPTOTRICHIA – anaerobi stricţi, care se întâlnesc în placa dentară

 CAPNOCYTOPHAGA – Gram negativi nefermentativi, implicaţi în producerea bolii

parodontale juvenile.

10.1.1.5. COCOBACILI GRAM NEGATIVI

 EIKENELLA (specia Eikenella corrodens) – se izolează din placa dentară (în cursul bolii
parodontale) şi este responsabilă de apariţia abceselor dentare alveolare

120
  ACTINOBACILLUS (specia A. actinomycetemcomitans) se izolează în cursul bolii
parodontale juvenile

10.1.1.6. BACTERII NECLASIFICABILE GRAM

 TREPONEMA (speciile T. denticola, T. macrodentium, T. vincenti) – poate fi izolată de la
bolnavii cu gingivite ulcero-necrotice, este de asemenea implicată în apariţia parodontitelor

10.1.2. LEVURI
 Sunt reprezentate prin câteva specii ale genului Candida (C. albicans, C. tropicalis) – în
unele cazuri pot fi responsabile pentru declanşarea infecţiilor cavităţii orale.

10.1.3. PROTOZOARE
 ENTAMOEBA (specia E. gingivalis) – strict anaerobă şi se găseşte la nivelul gingiilor

 TRICHOMONAS (specia T. tenax) – strict anaerobă şi localizată la nivelul gingiilor,

prezenţa sa este un indicator pentru igiena bucală deficitară.

10.1.4. VIRUSURI
 Virusurile sunt destul de slab reprezentate la nivelul cavităţii bucale (pot fi prezente printre
altele, virusurile herpes simplex şi adenovirusurile)

10.2. ECOSISTEMUL ORAL

 Cuprinde microorganismele din cavitatea orală şi diferitele compartimente ale acestei

cavităţi
 Habitatele cavităţii orale sunt :
- dinţii (prin suprafaţa lor)
- mucoasa orală
- suprafaţa dorsală a limbii
- şanţul gingival
- saliva
 Dinţii – sunt habitatul bacteriilor aderente : Streptococcus mutans şi Streptococcus
salivarius
 Mucoasa orală – este habitatul bacteriilor mai puţin aderente: Streptococcus salivarius şi
Streptococcus mittis
 Şanţul gingival – bacteriile cantonate la acest nivel joacă un rol esenţial în iniţierea şi
evoluţia bolii parodontale
 Saliva – îndeplineşte un rol antibacterian prin acţiunea de spălare mecanică a bacteriilor şi
în felul acesta previne aderenţa lor la suprafeţe şi în acelaşi timp conţine factori de apărare
nespecifică (lizozimul şi lactoferinele) şi specifică (IgA, IgG, IgM); saliva reprezintă şi un
sistem tampon pH.

121
10.3. FACTORII FIZICO-CHIMICI CARE INFLUENŢEAZĂ
DEZVOLTAREA BACTERIILOR

 Temperatura – 35-36ºC
 pH-ul local – în condiţii normale este 6,75, însă în placa dentară scade până la valoarea de
5, permiţând astfel dezvoltarea bacteriilor acidofile (S. mutans, Lactobacillus)
 Potenţialul oxido-reducător :
- în salivă este pozitiv (+200→ +500 mV), dar poate să diminue până la -150 mV, situaţie
care permite o multiplicare abundentă a bacteriilor anaerobe.
- În şanţul gingival (sănătos) este de +73mV, dar odată cu dezvoltarea bolii parodontale
diminuă până la -300mV, oferind condiţii optime pentru dezvoltarea anaerobilor.
 Substanţele antibacteriene (chimioterapice şi antiseptice) – administrate pe cale generală
sau în aplicaţii locale, influenţează semnificativ dezvoltarea bacteriilor.
 Alimentaţia – o alimentaţie bogată în carbohidraţi, favorizează apariţia cariei dentare, dar şi
multiplicarea abundentă a levurilor.
 Manopere medicale (obturaţie, extracţie, detartrajul) – pot să modifice microbiocenoza
orală.

10.4. ADERENŢA BACTERIANĂ

 Se realizează cu ajutorul adezinelor : pilii şi glicocalixul bacterian
 Aderenţa la unele bacterii (S. mutans) se realizează prin intermediul polimerilor bacterieni
extracelulari, dar şi prin co-agregare între celule bacteriene omoloage (S. mutans –S.
mutans) sau heterologe (S. mutans- alte bacterii)
 Aderenţa este de asemenea posibilă şi prin intermediul polimerilor din salivă (care
formează o peliculă la suprafaţa dinţilor şi care serveşte ca şi receptor pentru bacterii)

10.5. NUTRIŢIA BACTERIANĂ

 Se face folosind:
 Surse endogene:
o Glicoproteine, minerale şi vitamine din salivă
o Substanţele prezente în lichidul conţinut în şanţul gingival
 Surse exogene – alimentele

10.6. EVOLUŢIA MICROBIOCENOZEI ORALE

 Cavitatea orală a nou născuţilor este sterilă
 În primele 24 de ore de viaţă, cavitatea orală este colonizată de câteva bacterii, în principal
de Streptococcus salivarius ( de la mamă sau din ambiental)
 Pornind de la metabolismul speciilor bacteriene „pionier” se va produce colonizarea cu alte
specii bacteriene – Streptococcus mittis, S. milleri, Neisseria, Veillonella.
 La vârsta de 6 luni (odată cu apariţia dinţilor) vor apărea în cavitatea orală şi Streptococcus
mutans şi S. sanguis.
 Între 6 şi 9 luni, şanţul gingival va fi colonizat de bacili Gram pozitivi (Actinomyces şi
Bifidobacterium) dar şi Gram negativi (Bacteroides, Fusobacterium, Leptotrichia)
 După vârsta de 2 ani, vor putea fi întâlniţi în mod constant lactobacili.
 La vârsta de 6 ani se întâlneşte şi Candida.
 Unele bacterii colonizează suprafeţele dure (dinţii): S. mutans, S. sanguis,
Actinomyces.
122
  Alte bacterii preferă spaţiile „anaerobe” : Prevotella, Porphyromonas, Treponema,
care colonizează şanţul gingival
 La vârstnici (odată cu pierderea dentiţiei), bacteriile care colonizează cavitatea orală
sunt asemănătoare cu cele ale sugarului, înainte de apariţia dentiţiei.
 La persoanele cu proteze dentare se schimbă din nou compoziţia bacteriană a
cavităţii orale

10.7. PLACA DENTARĂ

 Reprezintă un depozit bacterian, dispus fie la nivelul coroanei dentare, fie subgingival.
 Microorganismele care formează placa dentară sunt înconjurate de substanţe organice, care
formează o peliculă (un strat subţire de glicoproteine din salivă, care sunt dispuse pe
suprafaţa dinţilor).
 În 2 ore (după periaj) apar Streptococcus sanguis şi Neisseria spp.
 În 24 de ore – Streptococcus salivarius şi Streptococcus mittis (streptococii
reprezintă 95%)
 Polizaharidele bacteriene se fixează pe straturile formate din glicoproteinele salivare şi
destul de rapid, Actinomyces şi lactobacilii se fixează prin co-agregare.
 Dintre bacteriile anaerobe este prezentă numai Veillonella.
 Într-o placă dentară de 7 zile, majoritatea bacteriilor este reprezentată de
streptococi, dar sunt prezenţi de asemenea anaerobi Gram negativi
 Într-o placă de 14 zile, diminuă numărul streptococilor şi devin predominanţi
anaerobii Gram negativi (Fusobacterium, Bacteroides, Veillonella)
 Placa dentară prezintă diferenţe, la diferite persoane (în general, placa dentară semnifică
absenţa igienei orale)
 Sunt posibile variaţiile în ceea ce priveşte compoziţia plăcii dentare, la una şi aceeaşi
persoană.
 Placa dentară calcificată poartă denumirea de calculus dentar
 Placa dentară constituie punctul de plecare pentru formare cariilor dentare, dar şi pentru
instalarea diferitelor tipuri de boală parodontală (placa subgingivală).

10.8. CARIA DENTARĂ

 Caria dentară poate fi definită ca şi o distrugere localizată a ţesuturilor dentare, datorată

acţiunii bacteriilor.
Este o infecţie cronică endogenă, produsă de către bacterii comensale.
Caria, este rezultatul demineralizării smalţului dentar şi ulterior a dentinei, datorată acizilor
rezultaţi din metabolismul bacterian (al bacteriilor prezente în placa dentară), cu scindarea
carbohidraţilor alimentari. Procesul iniţial de demineralizare a smalţului este reversibil, fiind urmat
de o remineralizare, însă dacă acest proces nu se mai produce, în smalţul dentar vor apărea cavităţi
care pot să evolueze spre dentină.
În felul acesta pot fi descrise carii dentare superficiale (ale smalţului) şi carii ale dentinei şi
suprafeţei radiculare (carii profunde).
 În anul 1976, Loeche a elaborat teoria infecţioasă specifică a cariei dentare, afirmând rolul
cariogen al unui număr limitat de bacterii. Astfel, Streptococcus mutans este responsabil de
apariţia cariei dentare de suprafaţă (a smalţului), în timp ce Lactobacillus şi actinomyces
sunt responsabile pentru apariţia cariilor profunde, radiculare.
 În procesul cariogen intervin mai mulţi factori:
- microorganismele ce formează placa dentară (supragingivală)

123
 - alimentaţia
- factori dependenţi de gazdă
- timpul

10.8.1. BACTERIILE CARIOGENE

 STREPTOCOCCUS MUTANS

 S. mutans reprezintă specia bacteriană cu cea mai importantă participare la formarea

cariei dentare. Se poate face o corelaţie între numărul celulelor de S. mutans
prezente în salivă şi placa dentară, şi incidenţa cariei dentare, fapt susţinut prin
experimente pe animale „germ free” (lipsite de bacterii), cu imunizarea animalelor
cu S. mutans care reduce incidenţa cariei dentare.
 Streptococcus mutans prezintă două mecanisme principale de producere a cariei
dentare:
o capacitatea de a metaboliza rapid zaharoza cu formare de acid lactic,
o proprietatea de a forma polizaharide extracelulare, pornind de la zaharoză,
dar şi intracelulare (glicogen), care acţionează ca şi depozite alimentare de
rezervă, în condiţiile în care hidraţii de carbon proveniţi din alimente scad.
 S. mutans a fost izolat din cariile dentare în 1924 de către Clarke, însă rolul său
cariogen a fost demonstrat după 1950, pe baza experimentelor ce au fost făcute pe
animale (şobolani) „germ free”.

 LACTOBACILLUS
 Lactobacilii sunt bacterii responsabile de progresia cariei dentare şi sunt
caracteristici pentru cariile care interesează dentina. Se poate realiza o corelaţie între
numărul celulelor bacteriene (lactobacili) prezente în salivă şi în placa dentară şi
acţiunea cariogenă. Lactobacilii au capacitatea de a se multiplica la un pH acid şi de
a produce acid lactic, pornind de la zaharoză.

 ACTINOMYCES
 Sunt bacterii care se asociază cariilor de suprafaţă radiculară.

10.8.2. ALIMENTAŢIA
 Se poate face o corelaţie directă între apariţia cariei dentare şi alimentaţia bogată în
hidraţi de carbon
 Zaharoza este carbohidratul cel mai cariogen; şi celelalte zaharuri sunt cariogene,
dar mai puţin decât zaharoza
 Folosind diferite zaharuri, Stephan a reuşit să reprezinte grafic printr-o curbă,
acţiunea acestora
 Stephan a realizat o suspensie dintr-o placă dentară, într-o soluţie de glucoză 10% şi
30% şi a observat modificările de pH.

124
Figura nr. 34 – Curba lui Stephan

 Dacă concentraţia zaharului este mai mică, pH-ul scade, rămâne un timp la valori
reduse, dar apoi revine spre neutralitate. Într-un astfel de caz, demineralizarea ce
poate să apară, va fi contrabalansată de remineralizare. Din contră, în cazul unor
concentraţii mai crescute de glucoză (30%), pH va scădea rapid (la valori sub 5), iar
pH-ul acid va rămâne mult timp la aceste nivele, astfel încât demineralizarea, nu va
putea fi contrabalansată de remineralizare. În consecinţă, smalţul dentar va fi
distrus, iar caria dentară se va produce.
 Stephan a comparat şi acţiunea cariogenă a zaharozei, cu acţiunea altor zaharuri(a
obţinut o altă reprezentare grafică folosind xilolul şi sorbitolul).

Figura nr. 35 – Compararea acţiunii zaharozei cu cea a xilolului şi sorbitolului.

 Graficul prezintă trei diferenţe evidente:

o Xilolul şi sorbitolul nu determină scăderea ph-ului.
o În acelaşi timp zaharoza determină o scădere rapidă a valorilor pH-ului sub 5
(acid!).

125
10.8.3. PREVENIREA CARIEI DENTARE
 Pentru prevenirea cariei dentare, este necesară reducerea consumului de carbohidraţi
şi mai ales substituirea zaharozei cu alte zaharuri necariogene : sorbitol, xilol, etc.
 Fluorurarea apei potabile, dar şi utilizarea pastelor de dinţi cu fluor, sunt
recomandate pentru prevenirea apariţiei cariei dentare. Fluorul va substitui grupările
hidroxil ale hidroxiapatitei prin formarea de fluoroapatită, care este mai puţin
solubilă în mediu acid.
 Este recomandat lavajul dentar cu o pastă de dinţi fluorurată şi care incorporează
agenţi antibacterieni. Clorhexidina 0,2%, adăugată la „apa de gură” este un agent
anticariogen eficace (distruge membranele celulare ale bacteriilor, atât Gram
pozitive, cât şi Gram negative), dar utilizarea sa este limitată de gustul dezagreabil
şi de modificarea culorii dinţilor.

10.9. BOALA PARODONTALĂ

 Este o boală inflamatorie cronică care implică ţesuturile gingiilor, ligamentele

parodontale, cementul şi osul alveolar
 Pot fi definite două forme ale bolii parodontale:
- gingivite
- parodontite
 Parodontitele, se dezvoltă de obicei consecutiv unor gingivite, deşi nu toate
gingivitele determină obligatoriu apariţia parodontitelor.
 Etiologia este plurifactorială:
o microorganismele din placa subgingivală
o mecanismele de apărare :
 specifică – IgA, IgM, IgG
 nespecifică – polimorfonuclearele
 ţesuturile gazdei
 Placa dentară, reprezintă un factor etiologic important al gingivitelor cronice şi al
parodontitelor. Există o relaţie strânsă între dezvoltarea plăcii dentare şi apariţia
parodontitelor, de asemenea se poate constata o relaţie strânsă între igiena orală
deficitară, acumularea plăcii dentare şi debutul gingivitelor.
 Utilizarea agenţilor antibacterieni (în aplicaţii locale),de exemplu Clorhexidina,
inhibă formarea plăcii dentare şi previne dezvoltarea gingivitelor.

10.10. GINGIVITELE

 Gingivitele sunt caracterizate printr-o inflamaţie superficială a gingiei, datorată

produşilor bacterieni acumulaţi în placa dentară (toxine şi enzime bacteriene). Cel
mai frecvent, gingivitele apar la vârsta adolescenţei, dar apariţia lor poate interesa şi
alte grupe de vârstă.
 Pot fi întâlnite :
o Gingivite acute
o Gingivite cronice
o Gingivite specifice (ANUG)
o Gingivite secundare modificărilor hormonale (sarcină, diabet, pubertate)
 Gingivita simplă presupune: - mucoasă gingivală eritematoasă, hemoragică, cu
prezenţa plăcii subgingivale.

126
  Din punct de vedere microbiologic, se poate evidenţia un complex bacterian. Pe
lângă prezenţa Streptococcus mittis şi S. sanguis, se remarcă şi prezenţa
Actinomyces viscosis şi bacili Gram negativi : Prevotella intermedia şi Eikenella
corodens
 Prezenţa bacililor Gram negativi poate fi corelată cu posibilitatea dezvoltării unei
parodontite.
 Specia Actinomyces viscosis este considerată a fi „bacteria semnal” pentru prezenţa
gingivitei.
 ANUG (gingivite-ulcero-necrotice acute ) sunt mai frecvent întâlnite în ţările în curs
de dezvoltare şi sunt asociate de obicei cu malnutriţia şi cu igiena orală deficitară.
Nu trebuie omişi nici factorii predispozanţi: stresul, fumatul, imunosupresia.
 Grupa de vârstă cea mai predispusă este cea a adultului tânăr. Este o boală specifică
polibacteriană, în care se asociază Fusobacterium nucleatum şi spirochetele orale
(Treponema vincenti).

10.11. PARODONTITELE
10.11.1. PARODONTITA ADULTULUI

 Circa 70-80% dintre adulţi suferă de parodontită

 Parodontita adultului reprezintă până la 95% dintre toate formele de boală
parodontală.
 Parodontita adultului se caracterizează prin inflamaţia gingiei, cu pierderea ţesutului
conjunctiv ataşat de cimentul dentar şi cu migraţia apicală a epiteliului gingival
ataşat dintelui; în consecinţă se formează un spaţiu între gingie şi dinte, denumit
„buzunar parodontal” (circa 4 mm), în care se acumulează bacteriile. Bacteriile
migrează spre vârfurile radiculare şi distrug osul alveolar şi membrana parodontală;
sfârşitul este pierderea dintelui. Bacteriile implicate în această formă de parodontită
sunt reprezentate prin anaerobi Gram negativi cu predominanţa speciei
Porphyromonas gingivalis, la care se asociază Prevotella intermedia, Bacteroides
forsytus, Actinobacillus actinomycetemcomitans, Eikenella corodens şi spirochete.
În ceea ce priveşte numărul spirochetelor prezente în ţesutul parodontal sănătos,
acesta este mult mai mic decât cel prezent în condiţii patologice şi datorită acestui
fapt, spirochetele sunt considerate „markeri ai activităţii parodontale”.

10.11.2. PARODONTITE RAPID PROGRESIVE

 Debutează în jurul vârstei de 20-35 ani şi interesează aproape toţi dinţii, fiind
urmată de distrucţii tisulare rapide.

10.11.3. PARODONTITE REFRACTARE

 Apar în 4-8 % din cazurile de parodontite; este o parodontită care nu poate fi tratată
nici prin mijloace mecanice şi nici cu ajutorul chimioterapicelor.

10.11. 4. PARODONTITA JUVENILĂ LOCALIZATĂ

 Reprezintă o formă particulară, rapid progresivă şi distructivă, care interesează
incisivii şi primul molar, în special la adolescenţi.
 Boala se asociază cu o microbiocenoză unică (absolut specifică):
- Actinobacillus actinomycetemcomitans
- Capnocytophaga

127
  A. actinomycetemcomitans nu este prezent la persoanele sănătoase, dar se întâlneşte
în placa subgingivală la bolnavii cu parodontită juvenilă localizată. Anticorpii
specifici (anti A.actinomycetemcomitans) cresc în cursul bolii şi pot să diminue
după tratamentul specific al bolii.
 Patogenia bolii este explicată prin prezenţa factorilor de patogenitate ai A.
actinomycetemcomitans, reprezentaţi prin leucotoxine, colagenaze, etc.
 La 75% din bolnavii cu parodontită juvenilă localizată se evidenţiază defecte
chemotactice, cu reducerea numărului de PMN (polimorfonucleare neutrofile) şi o
fagocitoză deficitară.
 Probabil, boala are un substrat genetic.

10.11.5. PARODONTITA JUVENILĂ GENERALIZATĂ

 Este o boală foarte rară, care se caracterizează printr-o distrucţie osoasă
generalizată.

10.12. INFECŢII APICALE ŞI PERIAPICALE

 Sunt descrise mai multe posibilităţi de producere a infecţiilor pulpei dentare:

o invazia pulpei dentare prin contiguitate (progresie)
o infecţia pulpei dentare de către bacteriile care se acumulează în buzunarele
parodontale (prin canaliculele laterale sau prin orificiul apical)
o fixarea la nivelul pulpei dentare a bacteriilor prezente în sânge (bacteriemie) la
sfârşitul unei intervenţii chirurgicale petrecută la nivelul cavităţii orale (chiar
şi o extracţie dentară).
o Infecţia pulpară prin invazia unei carii (este modalitatea cea mai importantă),
este dependentă de distanţă:
 La o distanţă de 0,8 mm între carie şi pulpa dentară, nu apare nici un
semn de suferinţă pulpară.
 La 0,3 mm distanţă se poate lua în discuţie o leziune inflamatorie
pulpară, însă fără prezenţa bacteriilor; este datorată acizilor care se
formează în profunzimea cariei şi care difuzează
 La 0,2 mm însă , bacteriile (plus acizii formaţi în carie) penetrează pulpa
dentară şi determină o leziune inflamatorie cu acumulare lichidiană care
va stimula terminaţiile nervoase.
 Bacteriile implicate :
o În condiţii normale, pulpa şi ţesuturile periapicale sunt sterile
o Majoritatea bacteriilor responsabile de producerea infecţiei sunt anaerobe:
 Gram pozitive :
- coci – Peptostretococcus
- bacili – Eubacterium
 Gram negative:
- bacili – Bacteroides, Porphyromonas, Fusobacterium, Prevotella
 Infecţia se caracterizează printr-o halenă fetidă datorată gazelor produse în condiţii
de anaerobioză.
 Reacţia inflamatorie poate să evolueze acut sau cronic:
o Inflamaţia acută – este rapidă şi cuprinde pulpa dentară în totalitate,
conducând la necroza sa.
o Inflamaţia cronică – se dezvoltă abcese cronice localizate, însă restul pulpei
dentare rămâne viabilă; infecţia cronică este acompaniată de prezenţa unui
lichid fibrinos şi redus cantitativ; predomină ţesutul conjuctiv şi se instalează o
128
 infecţie purulentă - abcesele dentare; Bacteriile implicate sunt în marea lor
majoritate anaerobi stricţi : Bacteroides, Prevotella, Fusobacterium, dar şi
streptococi facultativi anaerobi (S. mittis, S. sanguis).

 Bacteriemii cu punct de plecare cavitatea orală :

o Este important să fie subliniată posibilitatea apariţiei unei diseminări de scurtă
durată a bacteriilor în sânge (bacteriemie) după manopere practicate la nivelul
cavităţii orale (extracţii, intervenţii chirurgicale). Acest fapt ridică probleme în
cazul bolnavilor care prezintă afecţiuni endocardice (malformaţii, proteze
valvulare, afecţiuni reumatismale) ce au drept consecinţă endocardita subacută
bacteriană. Bacteriile implicate cel mai frecvent sunt S. mittis şi S. sanguis,
dar uneori pot să fie implicaţi şi anaerobi Gram negativi (Bacteroides,
Leptotrichia).
În aceste situaţii se recomandă înstituirea tratamentului chimioterapic
profilactic.

10.13. CHIMIOTERAPICE UTILIZATE ÎN MEDICINA DENTARĂ

 Penicilinele – sunt chimioterapicele cele mai utilizate:
o Penicilina V – este folosită frecvent în infecţii orale acute (abcese,
pericoronite, infecţii ale glandelor salivare, după extracţii dentare)
o Procain Penicilina ( chimioterapic de depozit) este utilizată în profilaxia
endocarditelor.
o Amoxicilina – este chimioterapicul de elecţie în medicina dentară pentru
profilaxia endocarditelor la persoanele care au suferit o intervenţie
chirurgicală.
În doze crescute se utilizează şi în tratamentul infecţiilor dento-alveolare.
o Eritromicina se utilizaează la bolnavii cu alergie la Penicilină.
 Cefalosporinele – pot fi considerate chimioterapice de rezervă.
 Tetraciclinele – sunt considerate adjuvanţi în terapia parodontopatiilor ( în principal
în cursul parodontitei juvenile localizate)
 Metronidazolul – este chimioterapicul de elecţie în tratamentul gingivitelor ulcero-
necrotice şi este folosit şi în tratamentul parodontitelor, în asociere cu tetraciclinele.
 Clindamicina – este eficace în infecţiile produse de bacterii anaerobe, însă
administrarea sa este limitată de toxicitatea crescută.
 Sulfamidele – pot fi utilizate pentru prevenirea meningitelor , la bolnavii care
prezintă leziuni severe maxilo-faciale.
 Nistatinul – este un anitimicotic, indicat în tratamentul candidozelor orale.




129
 BIBLIOGRAFIE
1. ALTER.J.H., - The cloning and clinical implications of HGV and HGB V-C; New Engl.
Med. J., 334, 23, 1536-1537; 1996.
2. BARSOTTI O., MORIER J., GRIVET M., SUCHET-KAYE G., - Bactériologie bucale
dans Précis de Bactériologie clinique; Ed.ESKA, Paris; 2000.
3. BÂLBÂIE V., POSZGI N., - Bacteriologie medicală, vol.1, Ed.Med.Buc., 1984.
4. BOSGIRAUD CLAUDINE – Microbiologie générale et santé; Ed. ESKA; 2003.
5. BRYSKIER A., - Antibiotiques, agent antibactériens et fongiques; Ellipses Ed.
Marketing, Paris;1999.
6. CIUFECU ELVIRA SÂNZIANA – Virusologie Medicală, Ed. Med. Nat.; 2003.
7. DAVID M., KNIPE Ph.D., PETER M., HOWLEY M.D., - Virology; Ed. Lipincott
Williams and Wilkins Publishers; 2001.
8. FRENEY J., RENAUD F., HANSEN W., BOLLET C., - Précis de Bactériologie
Clinique, Ed. ESKA; 2000.
9. HAZWOOD A.M., - Virus receptors: Binding adhesion, strenthening and changes in
viral structure; J. Virology; 68, 1; 1-5; 1994.
10. HODÂRNĂU C., BOBOŞ CECILIA – Microbiologie, Cahier de traveaux pratique, Ed.
Med. Univ. Iuliu Haţieganu, Cluj-Napoca; 2006.
11. IVANOF A., CIUPE M., SAŞCĂ C., VANCEA DOINA – Microbiologie, Ed. Didactică
şi Pedagogică Buc.; 1982.
12. JUNIE MONICA – Microbiologie fundamentală – Ed.Med. Univ. „Iuliu Haţieganu”,
Cluj-Napoca, 2004.
13. KŐNŐNEN E., - Development of oral bacterial flora in young children; Ann.Med., 32,
107-122; 2000.
14. LE MINOR L., VERON M., - Bactériologie Médicale, 2eme édition, Médicine –
Sciences Flammarion; Paris; 1989.
15. MATINCA DOINA – Microbiologie- Ed. Mediamira, Cluj-Napoca; 1995.
16. MURRAY P.R., ROSENTHAL K.S., KOBAYASHI G.S., PFALLER M.A., - Medical
Microbiology, 3rd edition Mosby; 1998.
17. NAGATA S., - Apoptosis by deth factor; Cell; 88, 355-365; 1997.

130
18. NEI M., KUMAR S., - Molecular evolution and phylogenetics; Oxford University
Press.; 2000.
19. NORKIN L.C., - Virus receptors: implications for pathogenesis and the design of
antiviral agents; Cli. Microbiol.Rev; 8,2,293-315; 1995.
20. O'BRIEN – Viruses and apoptosis; J.Gen. Virology; 79, 1333-1345; 1998.
21. POSTGATE J., - Microbes and man; Cambridge University Press, 4 edition; 2000.
22. RAPP F., CORY I.M., - Mechanism of persistence in human virus infections; Microbiol.
Path; 4, 85-92; 1988.
23. RIMBAULT A., RENAUD F.N.R., - Métabolisme des micro-organismes d'intérêt
medicale; Ed.ESKA; 2000.
24. ROTH J.A., BOLIN C.A., BROGDEN K.A., MINION F.C., WANNEMUEHLER M.J.,
- Virulence mechanism of bacterial pathogens; Ed. ASM Press; Washington D.C.; 1997.
25. SAMARANAYAKE L.P., - Essential Microbiology for Dentistry, Churchill
Livingstone; 1996.
26. SCHUSTER D., - Oral Microbiology; Infections Disease, 3rd edition; B.C.Deacker inc.;
1990.
27. SNYDER L., CHAMPNESS W., - Molecular genetics of bacteria, ASM Press,
Washington, USA; 1997.
28. STĂNILĂ LUCIANA – Microbiologia bolii parodontale, Ed. UMF Iuliu Haţieganu,
Cluj-Napoca; 1998.
29. STĂNILĂ LUCIANA – Bactériologie generale et virologie, Ed. Med. Univ. Iuliu
Haţieganu, Cluj-Napoca; 2003.
30. STĂNILĂ LUCIANA, JUNIE MONICA – General Bacteriology and Virology, Iuliu
Haţieganu University Cluj, Publishing House, Romania; 2001.
31. WHITE I.M., - Membrane fusion- Science; 258, 917-924; 1992.

131
 CUPRINS

DICŢIONAR MICROBIOLOGIC.....................................................................................................1
SCURT ISTORIC AL MICROBIOLOGIEI...................................................................................11
GRUPE DE MICROORGANISME...............................................................................................13
CAPITOLUL 1 – MORFOLOGIA BACTERIANĂ.......................................................................15
1.1. CARACTERISTICILE CELULEI PROCARIOTE............................................................15
1.2. FORMA ŞI AŞEZAREA BACTERIILOR...........................................................................16
1.3. STRUCTURA CELULUI PROCARIOTE..........................................................................17
1.3.1. NUCLEOIDUL (ECHIVALENTUL NUCLEAR).........................................................18
1.3.2. CITOPLASMA ŞI RIBOZOMII...................................................................................19
1.3.3. MEMBRANA CITOPLASMATICĂ.............................................................................20
1.3.4. PERETELE CELULAR.................................................................................................22
1.3.4.1.1 PEPTIDOGLICANUL.........................................................................................23
1.3.4.2. ACIZII TEICHOICI................................................................................................24
1.3.4.3. MEMBRANA EXTERNĂ A PERETELUI CELULAR ( LA BACTERIILE
GRAM NEGATIVE )...........................................................................................................25
1.3.4.4. ROLUL PERETELUI CELULAR.........................................................................27
1.3.5. SPAŢIUL PERIPLASMIC.............................................................................................27
1.3.6. EXOPOLIZAHARIDELE : CAPSULA ŞI STRATUL MUCOS...................................28
1.3.7. STRATUL S...................................................................................................................29
1.3.8. CILII (FLAGELII)....................................................................................................29
1.3.9. PILII (FIMBRIILE)..................................................................................................31
1.3.10. SPORUL (ENDOSPORUL) BACTERIAN............................................................32
CAPITOLUL 2 - METABOLISM ŞI CREŞTERE BACTERIANĂ.............................................34
2.1. SCHEMA GENERALĂ A METABOLISMULUI BACTERIAN.....................................34
2.2. NUTRIŢIA BACTERIANĂ.................................................................................................35
2.2.1. ELEMENTE NUTRITIVE DE BAZĂ (NECESARE PENTRU FORMAREA
BIOMASEI)..............................................................................................................................35
2.2.2. SURSA DE ENERGIE..................................................................................................35

132
 2.2.3. FACTORII DE CREŞTERE.........................................................................................36
2.2.4. TIPURI NUTRIŢIONALE LA BACTERII.................................................................37
2.2.5. ALŢI FACTORI IMPORTANŢI PENTRU CREŞTEREA BACTERIILOR............37
2.2.5.1. pH-ul.......................................................................................................................37
2.2.5.2. PRESIUNEA OSMOTICĂ.....................................................................................37
2.2.5.3. PRESIUNEA MECANICĂ.....................................................................................37
2.2.5.4. TEMPERATURA.....................................................................................................38
2.2.5.5. RADIAŢIILE...........................................................................................................38
2.2.5.6. OXIGENUL MOLECULAR..................................................................................38
2.2.6. PRODUCEREA ENERGIEI..........................................................................................38
2.2.6.1. TIPURI FERMENTATIVE...................................................................................38
2.2.7. CURBA DE DEZVOLTARE A UNEI CULTURI BACTERIENE (ÎN MEDII
NEREÎMPROSPĂTATE).........................................................................................................40
CAPITOLUL 3 - GENETICA BACTERIANĂ..............................................................................44
3.1. GENERALITĂŢI...................................................................................................................44
3.2. ORGANIZAREA MATERIALULUI GENETIC LA BACTERII.....................................44
3.2.1. CROMOZOMUL BACTERIAN....................................................................................45
3.2.2. PLASMIDELE................................................................................................................46
3.2.2.1. FORMA ŞI DIMENSIUNILE PLASMIDELOR................................................46
3.2.2.2. ORGANIZAREA GENETICĂ A PLASMIDELOR.............................................46
3.2.2.3. NUMĂRUL DE PLASMIDE ŞI ROLUL LOR................................................47
3.2.3. GENOMUL FAGIC (PROFAGII)................................................................................48
3.2.4. SECVENŢELE DE INSERŢIE (SI).............................................................................48
3.2.5. TRANSPOZONII ( Tn)...................................................................................................49
3.2.6. INTEGRONII..................................................................................................................50
3.3. MUTAŢIILE..........................................................................................................................50
3.3.1. CARACTERISTICILE MUTAŢIILOR.........................................................................50
3.3.2. BAZELE MOLECULARE ALE MUTAŢIILOR ŞI EXPRIMAREA LOR
FENOTIPICĂ...........................................................................................................................51
3.3.2.1. MUTAŢIILE PUNCTIFORME.............................................................................51
3.3.2.2. MUTAŢIILE PRIN DELEŢII SAU INSERŢII DE ADN..................................52
3.3.2.3. MUTAGENII...........................................................................................................53
3.4. TRANSFERUL DE MATERIAL GENETIC LA BACTERII..........................................53
3.4.1. TRANSFORMAREA.....................................................................................................53
3.4.2. TRANSDUCŢIA.............................................................................................................54
3.4.3. CONJUGAREA..............................................................................................................55
3.4.4. TRANSPOZIŢIA............................................................................................................56
CAPITOLUL 4. RELAŢII ECOLOGICE ALE MICROORGANISMELOR ŞI SĂNĂTATEA
UMANĂ............................................................................................................................................57
4.1. RELAŢIILE STABILITE ÎNTRE POPULAŢIILE DE MICROORGANISME..............57
4.2. RELAŢIILE MICROORGANISM – GAZDĂ.....................................................................58
4.3. STRUCTURA MICROBIOCENOZELOR DIN ORGANISMUL UMAN.......................58
4.4. BARIERELE DE APĂRARE NESPECIFICE...................................................................59
4.5. INFECŢIA.............................................................................................................................60
4.5.1. CARACTERELE GENERALE ALE INFECŢIEI................................................60
CAPITOLUL 5. PATOGENITATE ŞI VIRULENŢĂ.....................................................................62
5.1. GENERALITĂŢI...................................................................................................................62
5.2. CLASIFICAREA FACTORILOR DE PATOGENITATE...................................................63
5.2.1. ADEZINELE BACTERIENE........................................................................................63
5.2.2. INVAZINELE.................................................................................................................64
5.2.3. AGRESINELE................................................................................................................64

133
 5.2.4. TOXINELE BACTERIENE..........................................................................................64
5.2.4.1. ENDOTOXINELE.................................................................................................64
5.2.4.2. EXOTOXINELE......................................................................................................65
5.2.4.2.1. TOXINE CARE ACŢIONEAZĂ LA NIVELUL MEMBRANEI CELULARE
FORMÂND PORI....................................................................................................................65
5.2.4.2.2. TOXINE CARE ACŢIONEAZĂ ASUPRA RECEPTORILOR DE
MEMBRANĂ CELULARĂ.............................................................................................66
5.2.4.2.3. TOXINE CU ACŢIUNE INTRACELULARĂ..............................................66
CAPITOLUL 6. CHIMIOTERAPICE ANTIBACTERIENE..........................................................68
6.1. GENERALITĂŢI...................................................................................................................68
6.2. FAMILII DE CHIMIOTERAPICE ŞI MECANISMUL LOR DE ACŢIUNE................69
6.2.1. BETA LACTAMINE ....................................................................................................69
6.2.2. AMINOZIDE – AMINOCICLITOLI.............................................................................71
6.2.3. TETRACICLINE............................................................................................................72
6.2.4. FENICOLI......................................................................................................................72
6.2.5. MACROLIDE – LINCOSAMIDE – STREPTOGRAMINE (MLS)..............................73
6.2.6. GLICOPEPTIDE............................................................................................................73
6.2.7. POPIPEPTIDE................................................................................................................73
6.2.8. QUINOLONE.................................................................................................................74
6.2.9. RIFAMICINE..................................................................................................................74
6.2.10. NITROFURANI............................................................................................................75
6.2.11. NITROIMIDAZOLI......................................................................................................75
6.2.12. SULFAMIDELE ŞI TRIMETOPRIMUL...................................................................75
6.2.13. ALTE CHIMIOTERAPICE..........................................................................................76
6.2.13.1. ANTITUBERCULOASE.....................................................................................76
6.2.13.2. FOSFOMICINA.....................................................................................................76
6.2.13.3. ACIDUL FUSIDIC................................................................................................76
6.3. REZISTENŢA BACTERIILOR LA CHIMIOTERAPICE............................................77
6.3.1. REZISTENŢA CROMOZOMIALĂ (PRIN MUTAŢIE)............................................78
6.3.2. REZISTENŢA PRIN ACHIZIŢIE DE GENE............................................................78
6.3.3. MECANISMELE BIOCHIMICE ALE REZISTENŢEI DOBÂNDITE....................78
CAPITOLUL 7. VIRUSOLOGIE GENERALĂ.............................................................................80
7.1. ORIGINEA VIRUSURILOR................................................................................................80
7.1.1. IPOTEZELE PRIVIND ORIGINEA VIRUSURILOR...............................................80
7.2. CARACTERE GENERALE ALE VIRUSURILOR..........................................................80
7.3. CONSTITUENŢII VIRALI..................................................................................................81
7.3.1. ACIDUL NUCLEIC VIRAL.........................................................................................81
7.3.1.1. GENOMUL VIRUSURILOR CU ADN..............................................................82
7.3.1.2. GENOMUL VIRUSURILOR CU ARN................................................................82
7.3.2. CAPSIDA VIRALĂ.......................................................................................................82
7.3.2.1. CAPSIDA ICOSAEDRICĂ....................................................................................82
7.3.2.2. CAPSIDA HELICOIDALĂ....................................................................................84
7.3.2.3. CAPSIDA BINARĂ (ICOSAEDRICĂ-HELICOIDALĂ)...................................84
7.3.3. ÎNVELIŞUL VIRAL......................................................................................................84
7.4. FORMA ŞI DIMENSIUNILE VIRUSURILOR.................................................................84
7.5. CLASIFICAREA VIRUSURILOR......................................................................................85
7.5.1. CRITERII TAXONOMICE DE CLASIFICARE A VIRUSURILOR.......................85
7.5.2. ÎNCADRAREA ÎN SISTEMUL TAXONOMIC.........................................................86
7.5.3. CLASIFICAREA PRINCIPALELOR VIRUSURI PATOGENE UMANE................86
7.6. ACŢIUNEA AGENŢILOR FIZICI, CHIMICI ŞI BIOLOGICI ASUPRA
VIRUSURILOR............................................................................................................................90

134
 7.6.1. AGENŢI FIZICI.............................................................................................................90
7.6.2. AGENŢII CHIMICI........................................................................................................91
7.6.3. AGENŢII BIOLOGICI..................................................................................................92
7.7. MULTIPLICAREA VIRUSURILOR...................................................................................92
7.8. PATOGENEZA INFECŢIEI VIRALE.................................................................................97
7.9. INFECŢIILE VIRALE PERSISTENTE..............................................................................98
7.9.1. INFECŢII VIRALE PERSISTENTE LATENTE.........................................................98
7.9.2. INFECŢII VIRALE PERSISTENTE CRONICE........................................................98
7.9.3. INFECŢII PERSISTENTE LENTE..............................................................................98
7.9.3.1. PRIONII...................................................................................................................99
7.10. AGENŢI ANTIVIRALI......................................................................................................99
7.10.1. ANTIVIRALE CARE INHIBĂ FAZELE INIŢIALE ALE REPLICĂRII.............99
7.10.2. ANTIVIRALE CARE INHIBĂ POLIMERAZELE VIRALE................................100
7.10.3. ANTIVIRALE CARE INHIBĂ MATURAREA VIRALĂ....................................100
7.10.4. INTERFERONII.........................................................................................................100
CAPITOLUL 8. VIRUSUL IMUNODEFICIENŢEI UMANE (HIV).........................................101
8.1. STRUCTURA VIRUSULUI IMUNODEFICIENŢEI UMANE (HIV)..............................101
8.2. EPIDEMIOLOGIA HIV......................................................................................................102
8.3. TRANSMITEREA HIV......................................................................................................102
8.4. PATOGENEZA INFECŢIEI HIV......................................................................................102
8.5. SIDA (sindromul imunodeficienţei dobândite)....................................................................102
8.6. DIAGNOSTICUL VIRUSOLOGIC AL INFECŢIEI HIV..............................................103
8.7. TRATAMENTUL (PROFILACTIC ŞI CURATIV) AL INFECŢIEI HIV........................103
CAPITOLUL 9. VIRUSURILE HEPATITELOR...........................................................................104
9.1.HEPATITE DETERMINATE DE VIRUSURI SECUNDAR HEPATOTROPE..............104
9.1.1. HEPATITE (SECUNDARE) CONSECUTIVE UNOR INFECŢII VIRALE CU
AGRESIVITATE MARE.......................................................................................................104
9.1.2. HEPATITE ACCESORII INFECŢIEI VIRALE (HEPATITE ASOCIATE
IMUNOSUPRESIEI)..............................................................................................................105
9.1.3. HEPATITE ÎN CURSUL VIROZELOR SISTEMICE.............................................105
9.2. HEPATITE DETERMINATE DE VIRUSURI CU TROPISM PRIMAR PENTRU
HEPATOCITE.............................................................................................................................105
9.2.1. HEPATITE VIRALE NON A,B,C,D,E.........................................................................105
9.2.1.1. VIRUSUL HEPATITEI FRENCH......................................................................105
9.2.1.2. VIRUSUL HEPATITEI GB (VH GB).................................................................106
9.2.1.3. VIRUSUL HEPATITEI TT (VHTT)....................................................................106
9.2.1.4. VIRUSUL HEPATITEI PM (VHPM)..................................................................107
9.2.2. HEPATITE VIRALE "CLASICE" (A,B,C,D,E).........................................................107
9.2.2.1. HEPATITE TRANSMISE PE CALE FECAL-ORALĂ...................................107
9.2.2.1.1. VIRUSUL HEPATITEI A (VHA).................................................................107
9.2.2.1.2. VIRUSUL HEPATITEI E (VHE)..................................................................110
9.2.2.2. HEPATITE TRANSMISE PE CALE PARENTERALĂ ŞI SEXUALĂ...........112
9.2.2.2.1. VIRUSUL HEPATITEI B (VHB).................................................................112
9.2.2.2.2. VIRUSUL HEPATITEI D (VHD).................................................................115
9.2.2.2.3. VIRUSUL HEPATITEI C (VHC).................................................................116
CAPITOLUL 10. MICROBIOLOGIA CAVITĂŢII ORALE.......................................................119
10.1. MICROBIOCENOZA CAVITĂŢII ORALE...................................................................119
10.1.1. BACTERIILE CAVITĂŢII ORALE...........................................................................119
10.1.1.1. COCII GRAM POZITIVI.................................................................................119
10.1.1.2. COCII GRAM NEGATIVI................................................................................119
10.1.1.3. BACILII GRAM POZITIVI..............................................................................119

135
 10.1.1.4. BACILII GRAM NEGATIVI..............................................................................120
10.1.1.5. COCOBACILI GRAM NEGATIVI...................................................................120
10.1.1.6. BACTERII NECLASIFICABILE GRAM........................................................120
10.1.2. LEVURI......................................................................................................................121
10.1.3. PROTOZOARE..........................................................................................................121
10.1.4. VIRUSURI..................................................................................................................121
10.2. ECOSISTEMUL ORAL...................................................................................................121
10.3. FACTORII FIZICO-CHIMICI CARE INFLUENŢEAZĂ DEZVOLTAREA
BACTERIILOR..........................................................................................................................121
10.4. ADERENŢA BACTERIANĂ............................................................................................122
10.5. NUTRIŢIA BACTERIANĂ.............................................................................................122
10.6. EVOLUŢIA MICROBIOCENOZEI ORALE.................................................................122
10.7. PLACA DENTARĂ..........................................................................................................122
10.8. CARIA DENTARĂ...........................................................................................................123
10.8.1. BACTERIILE CARIOGENE....................................................................................123
10.8.2. ALIMENTAŢIA..........................................................................................................124
10.8.3. PREVENIREA CARIEI DENTARE........................................................................125
10.9. BOALA PARODONTALĂ...............................................................................................125
10.10. GINGIVITELE................................................................................................................126
10.11. PARODONTITELE.........................................................................................................126
10.11.1. PARODONTITA ADULTULUI...............................................................................126
10.11.2. PARODONTITE RAPID PROGRESIVE...............................................................127
10.11.3. PARODONTITE REFRACTARE.............................................................................127
10.11. 4. PARODONTITA JUVENILĂ LOCALIZATĂ......................................................127
10.11.5. PARODONTITA JUVENILĂ GENERALIZATĂ..................................................127
10.12. INFECŢII APICALE ŞI PERIAPICALE.....................................................................127
10.13. CHIMIOTERAPICE UTILIZATE ÎN MEDICINA DENTARĂ.................................128
BIBLIOGRAFIE.............................................................................................................................130

136