Microbiologie medicală

 Microbiologia = ansamblul de discipline experimentale care studiază

microorganismele şi activităţile lor
 Microorganism = organisme unicelulare care pot fi puse în evidenţă
numai cu ajutorul microscopului (optic sau electronic )
 Puse în evidenţă pentru prima dată de Anton van Leeuwenhoek (1632-
1723)
 William G.Morton (1846)

 Francesco Redi (1626-1697)

 Lazaro Spallanzani (1729- 1799)

 Louis Pasteur (1822-1895)

 Girolamo Fracastoro (1468-1553) – “seminaria morbi”

 Agostino Bassi - muscardina

 Robert Koch (1843)

 Charles Sédillot (1804- 1833)

:
Louis Pasteur (1822-1895)
- Descoperă natura microbiană a proceselor de fermentare
anormală a vinului
- Face legatura între “bolile vinului” şi unele boli infecto-
contagioase la animale şi om
- Descoperă numeroşi agenţi etiologici ai acestora
- Realizează vaccinuri prin inactivarea sau atenuarea
patogenităţii unor microorganisme (rabie, antrax, holera
găinilor)
- Pune bazele sterilizării şi metodicii lucrului aseptic.
Robert Koch (1843-1910)
- A descoperit noi agenţi etiologici ai infecţiilor la om şi animale
(tuberculoză, holeră, antrax);
- A examinat microorganismele în preparate fixate prin caldură
şi colorate cu coloranţi bazici;
- A introdus mediile solide în practica diagnosticului
microbiologic;
- A reprodus experimental boli infecţioase prin inocularea
agentului etiologic la animale de laborator;
- Postulatele clasice:
• Agentul etiologic este depistat la toţi bolnavii iar distribuţia în
organism corespunde leziunilor caracteristice bolii
• poate fi izolat în cultură pură şi subcultivat pentru a fi studiat
• cultura pură inoculată la animalul receptiv reproduce boala cu
leziuni specifice din care poate fi reizolat.
Lumea microorganismelor

- Microorganisme cu structură celulară

• eucariote, constituite din celule cu structură evoluată:

fungi şi protozoare;
• procariote, constituite din celule cu structură primitivă:
bacterii

- Entităţi acelulare, la limita viului: virusuri, viroizi

- Prionii
Conexiuni interdisciplinare
 Biochimia
 Chirurgia - Oliver Wendell Holms
- J.F. Semmelweiss
- Joseph Lister
- Alphonse Guérin
- John Tyndall
 Morfopatologia
- primul tratat de bacteriologie” Bacteriile şi rolul lor în etiologia,
anatomia şi histologia patologică a bolilor infecţioase ” Victor Cornil, Victor
Babeş
 Patologia experimentală – 1901 Ioan Cantacuzino
- 1912 Alexandru Slătineanu
 Epidemiologia

 Imunologia – Ilya Mecinikov

- Emil von Behring
- Shibasaburo Kitasato

 Genetica moleculară – 1944 O.T. Avery

 -oncogeneza
 - ingineria genetica
Anatomia funcţională a bacteriilor

 Semnificaţia biologică a structurilor bacteriene – structurile celulei bacteriene care controlează

creşterea, multiplicarea, supravieţuirea în condiţii variate de mediu
 Semnificaţia taxonomică - structuri importante pentru clasificarea şi identificarea bacteriilor
 Semnificaţia patogenică – structuri care le permit să acapareze învelişurile, ţesuturile, umorile
organismului
 Structuri bacteriene ţinte selective ale efectorilor imunitari sau ale antibioticelor

Celula bacteriană :
 I. protoplastul bacterian
 II. peretele bacterian
 III. glicocalixul procariot
 IV. organitele de locomoţie
 V. pilii bacterieni
 VI. endosporii bacterieni
Citoplasma
- conţine într-un sistem coloidal proteine, carbohidraţi, lipide,
metaboliţi cu greutate mică
- se află permanent în stare de gel şi menţine poziţia structurilor
interne în absenţa membranelor intracelulare
- în microscopia optică, pe preparatele colorate uzual vedem numai
citoplasma şi uneori incluziuni citoplasmatice
- cuprinde – nucleoplasma
- ribosomi
- incluziuni
Nucleoplasma
- echivalent al nucleului celulei eucariote
- nu prezintă membrană nucleară şi nucleol
- formată dintr-un cromozom unic, o moleculă de ADN circulară, dublu
catenară, cu lungimea de 1000-2000 µm
- în microscopia optică este observată numai după hidroliza ARN-ului, ca un
corpuscul oval, alungit în halteră sau V, în funcţie de stadiul diviziunii.
Electronomicrografii ale secţiunilor ultrafine - apare ca un ghem sau scul de fibre cu
diametrul de 2-6 nm.
In situ cromozomul bacterian este helicat şi suprahelicat în jurul unui miez ARN care îl
menţine în forma compactă
Electronegativitatea ADN neutralizată prin proteine (asemănătoare histonelor), ioni Mg2+,
poliamine

Ribosomii bacterieni
- prezenţi în toată citoplasma cu excepţia nucleoplasmei
- constanta de sedimentare 70s
- pot disocia în 2 subunităţi: 30s ( ARN16s+21 molecule proteice)
- 50s (ARN 23s şi 5s+34 molecule proteice)
- ARN ribosomal are o mare stabilitate fiind bine conservat în cursul evoluţiei poate fi
utilizat drept criteriu de clasificare filogenetică
- pe electronomicrografii apar dispuşi ca polisomi (şir de ribosomi) în lungul moleculei
de ARNm pe care îl citesc şi traduc rapid
Incluziunile citoplasmatice
- au caracter de specie
- sunt caractere taxonomice primare
- sunt formate din: - polimetafosfat (Corynebacterium diphtheriae )
- amidon (Clostridium, Neisseria)
- lipide (Pseudomonas)
Membrana citoplasmatică
- lipsită de steroli (bacteriile nu-i sintetizează); excepţie molicutele, încorporează
colesterolul preformat de celulele eucariote.
- excretă enzime hidrolitice necesare digestiei extracelulare.
- are funcţii de biosinteză.
Mezozomii - invaginaţii anfractuoase ale membranei citoplasmatice care îi măresc
suprafaţa funcţională. În mezozomii laterali îşi au sediul enzimele implicate în
autoreplicarea nucleoplasmei, iar în mezozomii septali enzimele implicate în sinteza
peretelui.
 asigură transportul transmembranar prin fosfotransferaza membranară
 unicul sediu al citocromilor, enzimelor, componentelor lanţului respirator implicate în
transportul de electroni şi fosforilarea oxidativă; analog funcţional al mitocondriei din
celula eucariotă. Mitocondriile sunt descendenţi ai bacteriilor endosimbionte.
- creşterea bacteriilor este posibilă numai când cel puţin 50% din membrana
citoplasmatică este semifluidă
 poartă receptori pentru semnale ale mediului extern atractanţi, repelenţi, feromoni
(sistem molecular de integrare a acestor informaţii)
II. Peretele bacterian
- înveleşte protoplastul
- este format dintr-o structură de bază + structuri speciale care diferenţiază grupe mari
de bacterii

Peptidoglicanul structura de bază a eubacteriilor, grup mare de bacterii din care fac
parte şi bacteriile patogene. LIPSEŞTE din peretele:
1. Arheobacteriilor – bacterii adaptate la condiţii de viaţă extreme (temperatură, salinitate)
şi care nu sunt niciodată prezente în corpul uman (nepatogene). Similitudini genomice
şi de sinteză proteică atestă filiaţia organismelor eucariote din arheobacterii
2. Molicutelor şi al oricărei celule eucariote
- este un heteropolimer de dizaharide aminate - N-acetilglucozamina
- N-acetilmuramic aşezate
alternativ în lanţuri liniare de galactan şi solidarizate între ele prin subunităţi şi punţi
peptidice.
- cuprinde protoplastul bacterian ca o plasă rigidă şi rezistentă
- sinteza este controlată de enzime situate pe suprafaţa externă a membranei
citoplasmatice - transglicozilaze, leagă între ele 2 aminozaharuri
- transpeptidaze, catalizează formarea subunităţilor şi punţilor
peptidice (esenţial dipeptidul D-alanină-D-alanină)
- Proteine de legare a penicilinelor (PLP,PBP) denumire generică a enzimelor care
controlează sinteza.
RIGIDITATEA peretelui bacterian este condiţionată de configuraţia sterică şi mărimea
ochiurilor reţelei de peptidoglican
Cu EXCEPŢIA spirochetelor care au perete flexibil, restul bacteriilor au perete rigid care
le conferă anumite forme: sferice, bastonaş, filamentoase şi ramificate (actinomicete).
Morfologia bacteriilor mai este caracterizată prin aşezarea lor care este condiţionată de
modul de înmulţire (înmugurire, diviziune, fragmentare)
Poziţia planurilor succesive de diviziune, numărul de generaţii după care se separă
celulele surori.
REZISTENŢA peptidoglicanului protejează protoplastul prin echilibrarea presiunii
osmotice foarte mari (5-20atm) din citoplasma bacteriană.
Sub acţiunea agenţilor muralitici (lizozim, penicilină etc.) apar defecte ale peretelui care
duc la hernieri ale protoplastului sau la explodarea acestuia.
Acţiunea agentului muralitic în mediu osmotic protector (soluţie 20% zaharoză, urină) face
ca protoplastul să rămână integru, dar ia o formă sferică indiferent de forma avută
anterior, devine sferoplast dacă mai păstrează urme de perete sau protoplast complet
nud.
Dacă agentul muralitic dispare din mediu, sferoplaştii revin la forma iniţială a bacteriei, dar
protoplaştii nu. Este demonstrată autodeclanşarea sintezei şi asamblării
peptidoglicanului de către resturile de perete.
Bacteriile cu perete defectiv apărute în medii osmotic protectoare sunt numite forme L
(1935, Emmy Klineberger Nobel le-a descris la Institutul Lister din Londra)
În cursul terapiei cu peniciline în focarul de infecţie pot să apară forme L -infecţia se
cronicizează.
Peretele bacterian trebuie să se adapteze permanent protoplastului în creştere
- la bacteriile gram–negative enzimele autolitice rup limitat reţeaua de peptidoglican şi
permit inserţia de noi molecule în puncte răspândite aleatoriu pe suprafaţa bacteriei
- la bacteriile gram-pozitive inserţia se face predominant în vecinătatea septului de
diviziune.
Interes medical
- sensibilitatea la lizozim
- interferarea sintezei de către peniciline
- antigenitatea
- proprietatea de adjuvant imunologic

STRUCTURILE SPECIALE ale peretelui bacterian

Peretele bacterian condiţionează colorabilitatea protoplastului în coloraţiile diferenţiale
Gram, Ziehl-Neelsen.
Peretele bacterian de tip gram-pozitiv
- Peptidoglicanul este organizat într-o reţea tridimensională, cu ochiuri strânse, groasă şi
omogenă.
Unităţile tetrapeptidice ale lanţurilor glican adiacente sunt legate prin punţi transversale
polipeptidice. Sunt variaţii importante ale acestor punţi interpeptidice de la o specie la
alta. De acidul N-acetilmuramic se leagă un peptid scurt de 4 aminoacizi în forma L
sau D (L-alanina, D-acid glutamic, L-lizina, D-alanina).
Structurile speciale asociate:
- Acizii teichoci (teichos-perete) 50% din greutatea uscată a peretelui bacterian,
polimeri hidrosolubili de ribitol sau glicerol fosfaţi; diferenţiem acizi teichoici de perete
(legaţi covalent la peptidoglican) şi acizi teichoici de membrană (lipoteichoici) legaţi
covalent de glicolipedele membranei citoplasmatice.
Funcţii – stabilizează şi întăresc peretele
- leagă Mg2+ şi asigură mediul ionic necesar activităţilor
enzimatice în membrana celulară.
- sunt antigene majore de suprafaţă utile subtipării serologice a
bacteriilor gram–pozitive.
- Acizii teichuronici – acid uric+polizaharide neutre
- permit subtiparea lactobacililor, streptococilor.
- Glicolipide
Peretele de tip gram–negativ
- subţire
- structură neomogenă, complexă
- Peptidoglicanul dispus profund, în reţea bidimensională laxă (15-20% din greutatea
uscată a peretelui). Tetrapeptidul legat la acidul N-acetil muramic diferă de gram–
pozitivi doar prin acidul diaminopimelic care înlocuieşte L-lizina.
Structurile asociate
- Membrana externă – formată dintr-un film intern, fosfolipidic
film extern, lipopolizaharidic
În ea flotează diferite molecule proteice:
- porine (Omp A,C,D,F, LamB, Tsx) care penetrează ambele feţe ale membranei şi
formează pori (acces nutrienţi cu molecule mici hidrofile). OmpA – porină în cantitate
mare cu molecule lungi, ancorează membrana externă la peptidoglican, receptor
pentru bacteriofagi şi pilii sexuali.
- proteine de transport (specifice) mai puţin numeroase, transport
transmembranar vitamina B12, Fe3+
-Lipoproteinele se leagă covalent prin polul hidrofil la peptidoglican, prin polul hidrofob la
membrana externă, solidarizează cele 2 structuri.
-Lipopolizaharidul (LPS) hetrepolimerliniar dispus pe suprafaţa distală a membranei
externe, are
- segment proximal, lipidul A format din unităţi dizaharidice fosforilate de
glucozamină legate prin punţi pirofosfat de beta-hidroxiacizi graşi cu 10-17 atomi de
carbon (caracteristici pentru grupe mari de bacterii, e.g., beta-hidroximiristic
Enterobacteriaceae)
- miez polizaharidic - partea profundă formată din glucoză-heptoză şi 2-ceto-
3deoxioctonat (KDO) numită “coloana vertebrală” este comună tuturor bacteriilor
gram–negative. Prin KDO se leagă la glucozamina lipidului A. Este antigenul R al
bacteriilor gram–negative, important activator al complementului pe cale alternativă.
- unităţi dizaharidice repetate (10-25x). Cel mai frecvent sunt trizaharide liniare, dar
pot fi şi tetra sau pentazaharide ramificate. Maschează miezul polizaharidic prevenind
activarea complementului. Important antigen al gacteriilor gram–negative, antigenul O,
împarte speciile în grupe serologice,asigură încărcătura electronegativă şi hidrofilia
implicate în stabilitatea suspensiilor bacteriene, aspectul neted, lucios, umed al
coloniilor (S, smooth ) şi efect antifagocitar.
LPS – codificat de mai multe gene
- pot apare mutaţii, prin care pierd capacitatea de sinteză a antigenului O şi a unor
porţiuni distale ale miezului, dar niciodată a lipidului A şi KDO. Scade încărcătura
negativă şi hidrofilia. Mutantele R sunt favorizate de repicări repetate pe medii
artificiale, generează clone R care sunt autoaglutinabile, formează colonii rugoase R
(rough).
Spaţiul periplasmic - aflat între membrana citoplasmatică şi membrana externă
- conţine peptidoglican, lipoproteine, enzime implicate în digestia
extracelulară sau inactivarea unor antibiotice, fibrele axiale ale spirochetelor
- avantaje selective – acapararea mediilor apoase minimale nutritiv,
chiar în prezenţa unor substanţe antibacteriene
Bacteriile gram–pozitive au nevoie de medii bogate în nutrienţi şi sunt natural sensibile la
acţiunea substanţelor antibacteriene, enzimele lor se diluează în mediul extracelular.
III Glicocalixul procariot
-înveliş, polizaharidic frecvent, mai rar polipeptidic (Bacillus), dispus distal , numai la
unele tulpini bacteriene, nu este caracter taxonomic.
Glicocalixul structurat dens – nu poate fi separat prin centrifugare
- structura impenetrabilă la particulele de coloranţi,
în microscopia optică evidenţiată prin coloraţie negativă cu tuş de India sau
negrozină (capsula incoloră)
Glicocalixul structurat lax (slime) poate fi separat prin centrifugare, penetrat de
particulele de coloranţi, vizibilă la microscopul electronic după colorare cu
roşu ruteniu.
Funcţii
Funcţionează ca ligand la membranele mucoase, celulele eucariote, între
procariote având rol în:
-nutriţia şi virulenţa bacteriilor : citotoxinele şi enzimele bacteriene difuzează
direct către celulele eucariote, prin liza celulară nutrienţii rezultaţi ajung direct
către bacterie nu se diluează în mediu.
IV Organitele de locomoţie
- flagelii
- fibrele axiale
Flagelii
- organite filamentoase, lungi (6-20micrometri), flexuoase, cu structura proteică
- Pot fi evidenţiaţi – preparate microscopice colorate prin impregnare
- argentică
– preparat umed între lamă şi lamelă
- cultivare în geloză moale prin înţepare
- Prezenţa, numărul, dispoziţia flagelilor = caractere taxonomice primare
- Proteina flagelilor constitue antigenul H cu specificitate de tip (“hauch- creştere
invazivă)
- Microscopia electronică – filamentul lung şi flexuos articulat pe un
- - cârlig rigid terminat cu un corpuscul bazal format la
bacteriile gram-pozitive dintr-un inel M flotant în membrana citoplasmatică şi unul S
supramembranar. La bacteriile gram–negative apar suplimentar un inel P (în stratul de
peptidoglican) şi unul flotant în membrana externă L
- Atractanţii şi repelenţii pentru care există receptori membranari specifici generează un
semnal care este transmis complexului bazal şi determină sensul rotaţiei inelelor,
apropiere sau îndepărtare.
Fibrele axiale – analogi ai flagelilor la spirochete, sunt cuprinse în spaţiul periplasmic
Au inserţie polară cu extremitatea liberă spre porţiunea mijlocie a protoplastului.
Treponemele şi boreliile – mai multe şi mai subţiri, înrulate în jurul protoplastului.
Leptospirele – 2 fibre axiale mai groase ce formează un axistil în jurul căruia se
înrulează protoplastul.
V. Pilii bacterieni
- rigide, filamentoase, mai scurte decât flagelii, vizibili numai la microscopul electronic
- pot fi:
a. pili comuni (fimbriile)
b. pili sexuali.
- codificaţi plasmidic
- caracter de tulpină
a. dispuşi peritrichi, funcţionează ca adezine la receptori specifici ai mucoaselor
b. structuri tubulare prezente în număr redus pe suprafaţa bacteriilor gram–
negative care poartă plasmide numite conjugoni. Implicaţi în conjugarea bacteriilor
VI. Endosporii bacterieni
- forme de rezistenţă prin care speciile genurilor Bacillus şi Clostridium supravieţuiesc în
condiţii nefavorabile de mediu
Structurile codificate de gene represate în viaţa vegetativă a acestor bacterii:
- protoplastul deshidratat, conţinut mare de dipicolinat de calciu, care îi conferă rezistenţă
- învelişuri: peretele sporal, cortex gros (peptidoglican sensibil la enzimele autolitice) 2
tunici proteice bogate în cisteină şi legături disulfidice, care asigură rezistenţa la agenţi
chimici şi radiaţii.

În stare deshidratată supravieţuiesc ani. Condiţiile favorabile (apa, nutienţi) semnal care
declanşează germinarea: activarea unei autolizine a cortexului. Apa şi nutrienţii
difuzează spre protoplast care creşte în volum, rupe învelişurile sporale
Sunt uşor observaţi în microscopia optică.
Importante caractere taxonomice primare.
În coloraţia Gram rămân incolori. În coloraţia Ziehl – Neelsen în roşu, bacteria în albastru.
 virusuri = particule infecţioase cu dimensiuni foarte mici (20-300 nm),
alcătuite dintr-un singur acid nucleic ARNsau ADN protejat de un
înveliş.
 NU au- enzime producătoare de energie
- capacitate de biosinteză
- nu cresc
- nu se divid- nu se înmulţesc sunt replicate de o celulă gazdă pe
care o parazitează
AU doar flux informaţional
 observarea şi/sau aprecierea dimensiunii particulei virale prin
• microscopie elecronică
• ultrafiltrare
• ultracentrifugare
 Parazitul

 Definiţie
 Organism care trăieşte în asociere cu alt organism, din altă specie, numit „gazdă”
 Se hrăneşte pe seama acestuia (gazda oferă hrană şi adăpost)
 Este patogen pentru acesta.

 Clasificare:
 Protozoare (orgs unicelulare, eucariote)
 Metazoare (orgs pluricelulare; au țesuturi și organe)
 Helminţi (viermi paraziti)
• Plathelmintes (viermi plați)
 Trematoda – foliacei
 Cestoda - pangliciformi
• Nemathelmintes (viermi cilindrici)
 Artropode (articulate)
TAXONOMIA MICROORGANISMELOR

 Clasificare
Filogenetica
Taxon biologic= indivizi posesori ai unei informatii genetice comune
Specia = taxon de baza al lumii vii
Gen
Familii
Ordine
Clase
Diviziuni
Regnuri
Particularitatea la procariote
- Numar redus de caractere morfologice
- Putine amprente fosile
- Studiul vizeaza populatia bacteriana= tulpina
- Aparitia de clone
- Inmultire vegetativa
Specia bacteriana = grup tulpini cu multe caractere in comun ce difera semnificativ de
alte tulpini (alese de taxonomist)

Tehnici:
- Continut G+C
- Omologia secventelor nucleotidice ale ADN
- Studiul ARN ribozomal
- Structura izoenzimelor sau a citocromului c
- Studiul imunologic al proteinelor bacteriene omoloage
Numire
Sistem binominal Linné
Staphylococcus aureus
Gen – um, -us, -as, a
Corynebacterium, Pseudomonas, Neisseria
Familie – aceae – Enterobacteriaceae
Ordin – ales , Spirochetales
Clase – es, Mollicutes
Identificare
- Utilizarea in practica a schemei de clasificare

Chei dihotomice
Taxonomia numerica (computerizata) – matricea de frecventa

Subtiparea (grupari infraspecie) = marcheri epidemiologici

Taxonomia virală
Familie – include în denumire sufixul -viridae;
Subfamilie – include în denumire sufixul -virinae;
Gen – include în denumire sufixul -virus.
Criterii de clasificare
Proprietăţile genomului
Replicarea
Proprietăţile virionului
Structura antigenică
Tropismul celular, tisular şi de gazdă
 Nutriţia
COMPUŞI - prin simplă solvire (C02, 02, săruri minerale)
- prin digestie extracelulară (proteaze, lipaze, amilaze)

↓ ↓ ↓ ↓
Proteine polizaharide lipide acizi nucleici

aa., scurte monozaharide AG nucleozide

fragmente glicerol fosfaţi anorganici
polipeptidice

Principalele elemente necesare majorităţii bacteriilor sunt: C, N, 02,

săruri minerale.
Surse de carbon
Autotrofe – C02

Heterotrofe – compuşi organici (capnofile)

,
Surse de azot
- pentru sinteza proteinelor pot utiliza azot din sursă organică (peptide, aa.) sau
anorganică (săruri de amoniu)
Surse de oxigen
- aa., nucleotide, gliceride - ajung în celule prin nutrienţi
- 02 necesar respiraţiei aerobe
Elementele minerale
Sulful - aa. sub forma grupării tiol (-SH)
- vitamine (tiamina, biotina)
- coenzima A
Fosforul - asimilat sub forma fosfaţilor anorganici
- esenţial pentru sinteza acizilor nucleici, fosfolipidelor membranare,
ATP
Na, K, Mg, Cl – asigură echilibrul fizico-chimic al celulei
Fe,Se – intră în structura chimică a citocromilor, peroxidazelor, hidrogenazelor
Ca + acidul picolinic = dipicolinat de calciu
Co, Cu, Zn - oligoelemente prezente ca impurificatori ai unor nutrienţi
Factori de creştere
Metaboliţi esenţiali a căror prezenţă este obligatorie în mediu (aa., baze purinice,
pirimidinice, vitamine)
Bacterii fastidioase – bacteriile dependente de numeroşi factori de creştere
Sintrofie – o specie bacteriană utilizează factor de creştere sintetizat de o altă specie.
Mutant auxotrof - prin mutaţie pierde o enzimă oprind sinteza unui metabolit esenţial.
Mutantul creşte numai dacă acest metabolit apare preformat în mediu (ex. mutant
auxotrof pentru metionină). Auxotrofia oferă avantaj selectiv – bacteria auxotrofă se
multiplică mai rapid decât tulpina prototrofă (parenterală).
e.g. Treponema pallidum, Mycobacterium leprae
Importanţa cunoaşterii necesităţilor nutritive
- utilizarea unor medii de cultură adecvate pentru izolarea din produse patologice
Metabolismul bacterian
Importanţa cunoaşterii

- înţelegerea modului de viaţă şi a habitatului diverselor specii, cât şi a probabilităţii de a

veni în contact cu omul
- definirea caracterelor fiziologice importante în identificarea speciei.
- înţelegerea mecanismului patogenic în raport cu posibilitatea unei bacterii de a se
localiza şi multiplica într-un anumit ţesut sau organ.

Catabolismul → energie conservată în molecule de ATP şi apoi eliberată prin fosforilare

pentru anabolism, transport activ transmembranar, mobilitate, 45% pierdută prin
căldură.
Chemotrofe – bacteriile care obţin energia prin reacţii de oxido-reducere
Fototrofe – radiaţii luminoase
Chemolitotrofe - donor de electroni o substanţă anorganică
Chemoorganotrofe – donor de electroni o substanţă organică (bacterii de interes
medical)
Catabolismul hidraţilor de carbon
Glucoza cea mai folosită dintre moleculele organice.
Bacteriile pot elibera energia din glucoză prin - respiraţie
- fermentaţie
Respiraţia - aerobă – acceptorul final este 02
- anaerobă – altul decât 02 - ionul nitrat, sulfat
Presupune 3 etape – glicoliza, ciclul Krebs, lanţul transportului de electroni
 glicoliza – calea Embden-Meyerhof-Parnas - 2 molecule ATP+2 NADH
- căi alternative - pentozo-fosfaţilor – 1moleculă ATP
- Entner-Doudoroff – 1 moleculă ATP
 ciclul Krebs – 2 molecule de ATP, cale amfibolică folosită de bacterii atât în catabolism
cât şi în anabolism. Enzimele glicolizei şi ciclului Krebs sunt localizate în citoplasmă
 lanţul transportului de electroni - energia stocată în coenzimele NADH şi FADH este
transferată în molecula de ATP, proces care se desfăşoară la bacterii în membrana
citoplasmatică.
- sunt incluse 3 clase de molecule de transport:
flavoproteine (flavina, coenzimă derivată din vit.B12 ), citocromi,
ubiquinone sau coenzima Q (molecule neproteice).
În respiraţia aerobă la procariote: 1 moleculă glucoză = 38 molecule ATP (34 molecule
ATP din lanţul transportului de electroni+2 ATP glicoliza+2ATP ciclul Krebs)
În respiraţia anaerobă – cantitatea de ATP variază – numai o parte a ciclului
Krebs funcţionează în condiţii anaerobe, numai unele molecule de
transport participă în lanţul transportului de electroni
Fermentaţia – obţinerea energiei prin reacţii de oxido-reducere în care atât donorii cât şi
acceptorii de electroni sunt compuşi organici. Cantitatea de ATP este mică 2 molecule.

Bacterii - strict aerobe – folosesc exclusiv respiraţia aerobă

- strict anaerobe – exclusiv procesele fermentative
- aerotolerante – metabolism de tip fermentativ, dar rămân viabile în
prezenţa oxigenului
- facultativ anaerobe – respiraţia + fermentaţia
- microaerofile – concentraţii reduse de 02 (5-6%)
Creşterea bacteriilor. Dinamica multiplicării.
Creşterea celulelor – sporirea mărimii şi masei acestora. La bacterii se
referă la creşterea numărului de celule într-o populaţie, prin diviziune,
realizată în progresie geometrică cu raţia 2 (11……. 2n ).
- timp de generaţie – timpul necesar dublării populaţiei
- rata de creştere - numărul de generaţii în unitatea de timp
 Genetica microbiană

Genomul bacterian
Variabilitatea bacteriilor
- variaţia fenotipică
- variaţia genotipică
Semnificaţiile biologice ale variaţiei genetice a bacteriilor

Genetica virusurilor
- variaţia genetică
- mutaţii
- interacţiuni genetice
Genetica bacteriană

Genomul bacterian este format din: cromosom, plasmide, episomi + genomul profagilor la
bacteriile lizogene

Cromosomul bacterian -16x106 perechi de nucleotide organizate în 6000 de gene

Plasmidele - elemente genetice extracromosomale

- se replică autonom
- sunt circulare sau lineare
- 5% din greutatea cromosomului, sunt ataşate unui situs
membranar de replicare
- elemente genetice accesorii, pot lipsi
- când există, asigură supravieţuirea bacteriilor în condiţii modificate de mediu,
dar prelungesc timpul de generaţie
- caracterele codificate sunt caractere de tulpină, nu de specie
- structura: determinanţi genetici esenţiali pentru autonomia replicativă +
determinanţi ce codifică structuri exprimate în fenotipul bacterian + conjugoni -
determinanţi ce codifică structuri implicate în conjugarea bacteriană
- în aceeaşi celulă un plasmid poate fi prezent în una sau mai multe copii
Clasificarea în raport de caracterele exprimate fenotipic:
- plasmide de virulenţă
- plasmide care codifică enzime implicate în căi metabolice particulare
- plasmide care codifică sinteza unor agenţi antimicrobieni (bacteriocine,
unele antibiotice)
- plasmide de rezistenţă la agenţi antimicrobieni
- plasmide criptice
Episomi – plasmide sau genome profagice integrate linear în cromosom

Variabilitatea bacteriilor
- Fenotipică – indusă de interacţiunea genomului cu factori de mediu
- reversibilă
- nu se transmite ereditar
- adaptează o populaţie bacteriană cu acelaşi genotip la condiţii modificate
de mediu
Exemple:
- represia genelor vegetative în cursul sporulării
- inducţia unor beta - lactamaze de antibiotice beta – lactamice
- în prezenţa lactozei este indusă sinteza enzimelor prin care Escherichia coli
degradează dizaharidul (galactozid – permeaza, beta – galactozidaza, thiogalactozid –
transcetilaza).
- represia sintezei de triptofan de către E. coli în prezenţa lui în mediu
Genotipică - modificare bruscă, transmisă ereditar, ce interesează unul sau mai multe
caractere
- generată de mutaţii şi
- transferul de ADN urmat sau nu de recombinare genetică
Mutaţiile
- Mutaţia = modificare în secvenţa nucleotidică a unei gene, o eroare de autoreplicare a
ADN
Mutaţia eveniment rar
- Rata mutaţiei= probabilitatea apariţiei unei mutaţii, măsurată per celulă şi per generaţie,
pentru un singur caracter variază între 10-6- 10-9.
Rata mutaţiei creşte sub acţiunea agenţilor mutageni
- fizici – radiaţii ultraviolete, ionizante
- chimici – ex. acid nitros
Factori favorizanţi ai prezenţei şi manifestării mutaţiilor
- mărimea populaţiilor bacteriene – in vitro la sfârşitul fazei exponenţiale, populaţia unei
bacterii poate ajunge la 1010- 1012 celule/ml
- caracterul haploid al bacteriilor – expresia mutaţiei bacteriene este imediată
Mutaţiile sunt spontane şi imprevizibile
- identificăm mutanta într-o populaţie bacteriană numai în măsura în care utilizăm o
presiune selectivă prin care omorâm sau oprim creşterea populaţiei parentale şi
favorizăm înmulţirea mutantei care va genera o clonă cu caracter mutant – “sită
selectivă”
Mutaţiile sunt discontinui
- nu există forme de trecere între tipul sălbatic şi tipul mutant
Ex. variaţia S→R a pneumococilor, brusc prin mutaţia genei ce codifică polizaharidul
capsular
Mutaţiile sunt specifice şi independente
Rata mutaţiei pentru rezistenţa la rifampicină este de 10-8, pentru izoniazidă
 de 10-5, pentru dublă rezistenţă 10-13. O cavernă tuberculoasă evolutivă conţine 108
bacili. În monoterapie selecţia poate începe de la 1 mutantă rezistentă la rifampicină şi
103 mutante rezistente la izoniazidă. Asocierea drogurilor previne selecţia oricărei
mutante rezistente.
Mutantele sunt stabile
- caracterul mutant se transmite indefinit la descendenţi chiar în absenţa presiunii
selective asupra culturilor. Tipul sălbatic poate fi restaurat numai dacă apar mutaţii
reverse cu aceeaşi rată.
Mecanismele de reparare a ADN
- prin excizie controlată de 4 enzime: endonucleaze (“pipăie”) clivează de o parte şi de
alte a erorii; 3`exonucleaza excizează situsul erorii; ADN-polimeraza transcrie de pe
catena parenterală situsul excizat; ADN ligaza reface continuitatea catenei. Timp până
la metilarea nucleotidelor.
- răspunsul S.O.S. – dacă eroarea este extinsă furca de replicare a ADN-ului este
blocată la nivelul erorii, clivare, excizie. Proteina recA se fixează pe catena parentală
în dreptul exciziei şi acţionează : iniţiază recombinări genetice; inactivează represori ai
enzimelor sistemului de reparare a ADN
3. Transferuri genetice mediate de bacteriofagi
Transducţia -generalizată – fagul transductor conţine numai ADN -oricare parte
– obţinut de la donator
-specifică – gene fagice+ gene bacteriene vecine
Transductorii – fagi temperaţi – preferaţi ca transductori –
lizogenizează bacteria
- mutante ale fagilor virulenţi
Conversia lizogenică – toxigeneza unor bacterii
Semnificaţii biologice ale variaţiei genetice a bacteriilor
Selectează indivizi cu caractere noi
Selecţie relativă – pozitivă
- negativă
Selecţie absolută

Variaţie genetică – joc site selective-clone cu caractere modificate

 Relaţiile microorganism – gazdă umană
“SIMBIONŢII NU SUNT ALTRUIŞTI”
M. Alexander

Condiţiile de găzduire Capacitatea

microorganismelor de a le asimila

Relaţii simbiotice:
Forezia - relaţie întâmplătoare, nesistematizată
- Musca domestica

Comensalismul – adăpost şi hrană oferite de gazdă unui organism mai mic. Gazda
rămâne indiferentă.
Mutualismul – beneficiul reciproc al consorţilor
Parazitismul – beneficiul unilateral
Oportunismul – comensal sau mutualist devine parazit
Dinamica relaţiilor microorganism – gazdă. Afectarea gazdei.
Patogene – microorganismele patogene
Nepatogene - comensale şi mutualiste
Condiţionat patogene – oportuniste
Microorganismele patogene
Atacă eficient gazda normoreactivă
După apariţia imunităţii:
- distrugerea microorganismului cu vindecare
- trecerea la mutualism – gazda se vindecă, dar microorganismul este găzduit
persistent în focare profunde care nu comunică cu exteriorul. Imunitatea este
întreţinută de această convieţuire (infecţie latentă). Echilibrul poate fi rupt ocazional şi
gazda se reîmbolnăveşte.
- trecerea la comensalism – bolnavul se vindecă, dar continuă să găzduiască
microorganismul în cavităţi de unde îl elimină în mediu. Gazda devine purtător
sănătos de microorganism patogen, fără profit.
Microorganismele condiţionat şi accidental patogene
Comensale, mutualiste ale gazdei sau saprofite ale mediului extern
(saprophagein – care se nutreşte cu materie în descompunere) şi care ajung
forţat în ţesuturi prin depăşirea barierelor antimicrobiene. Atacă gazda numai în
anumite condiţii:
- prezenţa disfuncţiilor în sistemul barierelor antiinfecţioase
- variaţia genetică le conferă capacităţi patogene suplimentare.
Prin vindecarea bolii revin la relaţia anterioară.
Astăzi – microorganisme cunoscute a fi nepatogene pot îmbolnăvi gazda
imunocompromisă. Nu atât din cauza microorganismului, cât din cauza diversificării
şi agravării deficitelor în apărarea antimicrobiană (terapia imunosupresivă,
imunodepresie, infecţia cu HIV). Aceste microorganisme se numesc accidental
patogene.

Colonizarea microbiană a omului. Microbiota indigenă.

În evoluţia colonizării microbiene a învelişurilor şi a unor cavităţi sunt implicate:

 Specii pionier –primele care asimilează condiţiile de găzduire şi proliferează mai

repede decât sunt eliminate. Modificările fizico-chimice pe care le produc în biotopul
învelişurilor le limitează creşterea.

 Specii de tranziţie – profită de modificarea condiţiilor de găzduire de către speciile

pionier şi se înmulţesc la rândul lor.

 Comunitatea climax – microbiota indigenă, unitate ecologică în echilibru dinamic cu

condiţiile de găzduire şi cu noii contaminanţi.
Barierele antimicrobiene stabilesc limitele colonizării cu zonarea organismului în raport
de condiţia microbiologică :
1. zone normal sterile – mediul intern, ţesuturile, cavităţile seroase
2. zone ocazional contaminate, dar necolonizate: sinusurile paranazale, urechea
medie, etajul infraglotic al căilor respiratorii, căile biliare, căile urinare de la rinichi până
la uretra proximală, căile genitale interne
3. zone periodic contaminate, dar necolonizate sau abortiv colonizate – stomacul,
duodenul, jejunul
4. zone normal colonizate – tegumentul, conjunctiva, nările, naso şi orofaringele,
vaginul, uretra distală, ileonul terminal şi colonul

Diferenţierea microbiocenozelor organismului uman prin condiţiile de găzduire

Sectorul 1, colonul şi crevasele gingivale, oferă cele mai mari cantităţi de nutrienţi în
condiţiile de pH şi umiditate optime pentru dezvoltarea microbiană variată şi luxuriantă
- 1011-12 UFC/g de conţinut în colon sau 109 UFC/mg de conţinut în crevasele gingivale.
Sectorul 2, căile aero-digestive superioare, vaginul, vulva – 104-7 UFC/cm2 în nări, 109
UFC/g conţinut oral sau vaginal.
Sectorul 3, tegumentul.
Sectorul 4, al zonelor de tranziţie: esofag, duoden, jejun, conjunctiva.

Caracterizarea generală a microbiotei indigene

- bacteriile, fungii – majoritatea microbiotei indigene. Bacteriile anaerobe le domină pe
cele aerobe sau facultative (10;1 pe tegument şi mucoasele în contact direct cu aerul,
până la 1000:1 în diferite cavităţi).
- protozoarele apar în tractusul digestiv, mai ales în condiţii de promiscuitate.

Semnificaţiile biologice ale microbiotei anaerobe

Speciile aerobe şi facultativ anaerobe care consumă oxigenul scad potenţialul de oxido-
reducere până la valori optime dezvoltării bacteriilor strict anaerobe. Bacteriile
anaerobe nesporulate sunt selectate de gazdă deoarece:
- sunt bacterii cu echipament de patogenitate redus
- după translocarea prin epiteliile mucoaselor nu supravieţuiesc în mediul
intern sau ţesuturi.
- antagonizează eficient microorganismele aerobe şi facultative cu
potenţial patogen mai mare.
Rolul fiziologic al microbiotei indigene
Rolul nutritiv – microbiota intestinală produce proteaze care cresc capacitatea
digestivă a gazdei
- produce cantităţi importante de vitamine (biotină, acid
pantotenic, piridoxină, riboflavină, vitamina K) utile atât pentru
gazdă cât şi pentru creşterea altor bacterii.
Stimulent al competenţei imune – animalele germ-free sintetizează de 50 ori mai puţine
imunoglobuline decât cele normal colonizate.
Barieră ecologică antimicrobiană – relaţiile speciale cu microorganismele
anaerobe nesporulate.
- microbiota normală antagonizează noii
contaminanţi prin competiţia pentru nutrienţi, inhibiţia
realizată de metaboliţi toxici, antibiotice, bacteriocine.

Efectele negative ale microbiotei indigene

1. Bacteriile colonului favorizează apariţia sau dezvoltarea tumorilor maligne:
- generează produşi carcinogeni – din substanţe precarcinogene
Lizina → piperidină, arginina/ornitina → pirolidină, metionina→ etionină, tirozina→ fenoli
volatili, colesterol (fenantren), azocoloranţi alimentari(fenil şi naftilamine) nitraţi (nitriţi).
- generează analogi de estrogeni din steroizii biliari
- amorsează ciclul entero-hepatic al hormonilor de estrogeni prin deconjugarea
estrogenilor eliminaţi de ficat drept compuşi neresorbabili. Surplusul de estrogeni
resorbit din colon grăbeşte dezvoltarea cancerului de sân.
2. Un sindrom de malabsorbţie apare prin metabolizarea sărurilor biliare în intestinul
subţire de Bacteroides spp. la pacienţii cu colonizări la acest nivel
prin bacterii din microbiota colonului.

Disbiozele
Colonizări anormale, tranzitorii sau de durată, clinic mute sau manifestate ca boli
ecologice, pot altera microbiota unor suprafeţe anterior colonizate sau extind
colonizarea la suprafeţe normal necolonizate - pot creşte receptivitatea la boli
infecţioase.
Pot fi cauzate de:
 Alterarea unor bariere antimicrobiene: aclorhidria duce la colonizări ale stomacului
şi duodenului care deschid calea spre infecţia căilor biliare;
Alterări ale transportului mucociliar duc la colonizarea traheo-bronşică crescând riscul
infecţiilor respiratorii joase.
 Modificări ale condiţiilor de găzduire
Deficit enzimatic congenital sau dobândit prin infecţii virale ale enterocitelor de a digera
lactoza: favorizate bacteriile care fermentează lactoza în colon şi determină diaree.
Umiditatea crescută a tegumentului favorizează înmulţirea excesivă a unei levuri lipofile
Malassezia furfur care determină pitiriazis versicolor. Cheilita -umidifierea comisurilor
bucale prin scurgerea de salivă duce la înmulţirea excesivă a Streptococcus pyogenes
şi a levurilor.
Lipsa igienei bucale+consum crescut de dulciuri – placa dentară →patogeneza cariei.
 Modificarea receptorilor epiteliali
Pierderea în condiţii de stress sau la vârstnici a fibronectinei, receptorul pentru
streptococi orali, principala barieră a gurii şi a orofaringelui - deschide calea colonizării
cu bacili gram-negativi.
 Medicaţia antibacteriană cu spectru larg administrată per os
Boli ecologice prin înmulţirea excesivă a microorganismelor rezidente: candidoze orale,
vaginale intestinale;enterocolita pseudomembranoasă.
A. Apărarea antiinfecţioasă nespecifică

 acţionează asupra oricărui microorganism, indiferent

de specie

 mecanisme active la primul contact

 nu sunt amplificate prin expuneri repetate

 sunt înnăscute, reprezentate de bariere

antiinfecţioase externe şi interne
 1. Bariere externe de apărare nespecifică
 funcţionează la nivelul suprafeţelor de înveliş (tegument şi
mucoase)
 reprezentate de bariere mecanice,fizice, chimice, ecologice
 Mecanisme de apărare la nivelul tegumentului
- integritatea anatomică a învelişului tegumentar;
- exfolierea celulelor superficiale
- condiţii de vieţuire neprielnice (keratina, umiditate scăzută,
concentraţii mari de săruri, secreţia de sebum, pH acid)
- lizozim prezent în secreţia glandelor sudoripare
- bariera ecologică reprezentată de microorganisme comensale
rezidente (predominant gram-pozitive).
 Mecanisme de apărare la nivelul mucoaselor
 mecanisme antimicrobiene complexe dar mai puţin eficiente
ca cele tegumentare
 prezente la nivelul tuturor mucoaselor sau particulare pentru
anumite mucoase
 mecanisme comune:
- integritatea mucoaselor;
- prezenţa stratului de mucus care maschează receptorii celulari
pentru liganzii microbieni; conţine lizozim şi lactoferină
- îndepărtarea microorganismelor prin spălarea suprafeţelor de către
secreţii sau excrete
- bariera ecologică de la nivelul mucoaselor normal colonizate
 Mecanisme de apărare la nivelul mucoaselor
 mecanisme particulare
 Conjunctivă
- spălarea mucoasei prin secreţia glandelor lacrimale
- îndepărtarea microorganismelor prin mişcări ale pleoapelor
- prezenţa lizozimului în lacrimi
 Tractus respirator
- filtrarea aerodinamică
- sedimentarea
- transportul mucociliar
- macrofage alveolare.
 Barierele antimicrobiene ale tractusului respirator
 Mecanisme de apărare la nivelul mucoaselor
 Tractus digestiv
 orofaringe
- descuamarea epiteliului pavimentos
- masticaţia şi deglutiţia
- prezenţa tiocianaţilor în salivă
- ecologică
 stomac
- secreţia de HCl (ph 2,5-3).
 intestin
- mişcări peristaltice
- acizi biliari, enzime digestive
- ecologică
 Mecanisme de apărare la nivelul mucoaselor
 Tractus urinar
- spălare prin fluxul urinar unidirecţionat
- pH acid şi osmolaritate crescută a urinii
- efect antibacterian al secreţiei prostatice şi a glandelor
periuretrale.
 Tractus genital la femeie
- descuamarea continuă a mucoasei vaginale şi periodică a
mucoasei uterine
- pH acid vaginal prin prezenţa florei lactobacilare
- dopul de mucus cervical
- transport mucociliar la nivelul mucoasei trompelor.
2. Barierele antibacteriene nespecifice ale mediului
intern
mecanice : ţesut conjunctiv dens organizat în fascii, teci
tendinoase
 chimice:
• constitutive: complement şi lizozim
• ca răspuns la infecţie: interferoni şi proteine de fază acută
 celulare: fagocite “profesionale” (PMN şi macrofage).
Celule fagocitare
- prima linie de apărare celulară
 polimorfonucleare neutrofile (PMN)
- se mobilizează în focarul de infecţie sub efectul chemotactic al
unor compuşi de origine bacteriană, tisulară sau prin activarea
complementului
- prezintă receptori pentru structuri de suprafaţă ale
microorganismelor.
- prezintă receptori pentru C3b şi Fc al IgG

- microorganismele fagocitate sunt omorâte şi digerate după

fuzionarea fagozomului cu lizozomii, prin “explozie respiratorie”
(radicali toxici de oxigen);
 Macrofage
- celule cu viaţă lungă, care se mobilizează în focarul de infecţie după
PMN
- mai puţin eficiente în distrugerea microorganismelor fagocitate
- bacteriile facultativ intracelulare (M.tuberculosis, L.monocytogenes,
specii Brucella etc) sunt omorâte numai după activarea lor prin
limfokine.

Celule NK
- produc perforine care formează canale în membrana citoplasmatică, cu
moartea celulei prin liză osmotică
- distrug celulele infectate cu virus (independent de AC)
- activitatea lor este stimulată prin interferoni.
Jules Bordet
Complement seric
- complex de substanţe proteice sintetizate de macrofage
(C2 şi C4), ficat (C3, C şi C9), splină (C5şi C8) şi epiteliul
intestinal (C1)
- activare prin reacţii enzimatice în cascadă (proenzime
inactiveenzime active)
 pe cale alternativă (LPS, compuşi endotoxină-like)
 pe cale clasică (proteina C reactivă, anticorpi)
 Calea lectinei
- funcţii:
• citoliza prin complexul C5, C6-C9
• opsonizare prin C3b
• stimularea inflamaţiei prin C3a şi C5a.
 C3a C5a C5b67 Fc IgG, C3b C3e

Mastocit neutrofil chemotaxie Fagocitoză Leuc.

Eritem, necroza
edem

Inflamaţie acuta
Interferoni
- glicoproteine cu gr.moleculară mică de tip
• alfa (sintetizaţi de leucocite),
• beta (sintetizaţi de fibroblaşti),
• gamma (sintetizaţi de limfocite T, ca limfokine)
- sinteza interferonului alfa şi beta este stimulată de virusuri
(în special ARN)
- funcţii:
• inhibă replicarea virusurilor prin blocarea sintezei proteinelor
virale
• efect antiproliferativ
• acţiune imunomodulatoare – activează funcţional macrofagele,
celulele NK şi limfocitele T citotoxice; favorizează exprimarea
MHC de clasă I.
Proteine de fază acută
- reprezentate de proteina C reactivă (CRP), alfa1-
antitripsina, alfa 2 macroglobulina, fibrinogen,
orozomucoid, amiloid A
- majoritatea sintetizate în ficat, după efectul stimulant al
citokinelor proinflamatorii (IL-1, IL-6, TNF-alfa)
- CRP, cel mai bine studiată, are efect opsonizant şi de
activare pe cale clasică a complementului
(PROCALCITONINA).
 B. Apărarea antiinfecţioasă specifică
(imunitatea)
 răspuns specific dirijat faţă de structuri recunoscute ca
non-self (Ag) de către sistemul imunocompetent
 răspunsul primar (după un prim contact) necesită mai
multe zile pentru ca efectorii imuni să devină operanţi
 răspunsul specific este intensificat prin expuneri repetate
(răspuns secundar)
 răspunsul imun poate fi
- de tip umoral (sau seric), asigurat de Ac specifici produşi de
limfocite B
- de tip celular, fiind implicate limfocite T.
Clasificarea imunităţii după modul de obţinere

 Imunitate activă
 naturală – postinfecţie
 artificială - după vaccinări.
 Imunitate pasivă
 naturală - Ac materni transmişi la nou-născut
- transplacentar (IgG)
- prin lapte (IgA)
 artificială – seroterapie sau seroprofilaxie.
1. Răspunsul imun umoral

 este asigurat de Ac serici specifici pentru un anumit tip de epitopi

antigenici ( IgM, IgG, IgA, IgE, IgD), produşi de plasmocite
 limfocite B recunosc şi se leagă de un anumit Ag, maturarea în
plasmocite şi proliferarea acestora fiind ajutată de limfocite T (răspuns
imun T-dependent)
 IgM apar primele în cadrul răspunsului imun primar
 unele limfocite B devin celule cu memorie, responsabile de răspuns
imun secundar
 unele Ag polizaharidice (Ag capsulare, LPS) pot activa limfocitele B
fără intervenţia limfocitelor T (răspuns imun T-independent).
Acţiunea antimicrobiană a Ac
- neutralizează toxine şi exoenzime (în special IgG1)
- blochează ataşara bacteriilor şi virusurilor la receptorii
celulari
- efect opsonizant (favorizează fagocitoza bacteriilor
capsulate prin legare la receptori pentru Fc de pe suprafaţa
PMN)
- efect microbicid prin activarea complementului pe cale
clasică, IgM fiind de aprox. 1000 x mai eficiente decât
IgG
- Ac fixaţi pe determinanţi Ag de pe suprafaţa celulelor
infectate le transformă în ţinte pentru complement şi celule
NK cu receptori pentru IgG (citotoxicitate dependentă de
Ac)
- IgA asigură apărarea antimicrobiană a mucoaselor.
2. Răspunsul imun celular
- limfocitele T joacă un rol major în apărarea imună faţă de
patogenii intracelulari
- sunt implicate două subpopulaţii celulare
• limfocite T citotoxice care identifică celule infectate ce exprimă
pe suprafaţa lor Ag virale asociate MHC clasă I şi le omoară prin
perforine sau inducerea apoptozei
• limfocite T ajutătoare
* prin subpopulaţia Th-1, activată de Ag asociate cu MHC clasă II
de pe suprafaţa celulelor prezentatoare de Ag (macrofage),
stimulează apărarea celulară prin producere de limfokine (o
parte din aceste celule devin cu memorie)
* prin subpopulaţia Th-2 stimulează răspunsul imun mediat de Ac.
 Statusul imun al nou-născutului
 Are capacitate de a monta răspuns imun dar e lipsit de experienţa antigenică

 Complementul – 50-75% din nivelul adultului

 Fagocitele imature funcţional
 Imunitatea antiinfecţioasă pasivă
 Rata catabolism anticorpi materni/rata sintezei proprii de anticorpi
- hipogamaglobulinemie fiziologică, “fereastra imunologică”
- nivelul imunoglobulinic al adultului este realizat la vârsta de 1 an
pentru IgM, 5-8 ani pentru IgG, 10-11 ani pentru IgA
Consecinţe:
 Receptivitate crescută la infecţii cu BGN, bacterii facultativ intracelulare
 Receptivitate sporită la prematur, IgG se transmit în ultimile luni
 Particularităţi în diagnosticul infecţiei neonatale

 Calendarul vaccinărilor la nou-născut, sugar, gravidă

- vaccinarea care vizează răspunsul imun celular trebuie făcută nou-

născutului la termen imediat după naştere
- vaccinarea care vizează răspunsul imun umoral începe cu fereastra
imunologică
- vaccinarea antitetanică a gravidei în trimestrul III previne tetanosul
neonatorum

 Importanţa hrănirii la sân

PATOGENITATEA MICROORGANISMELOR

 Patogenitatea – un microorganism este patogen când are sau poate dobândi structuri
şi funcţii prin care penetrează
se menţine
supravieţuieşte
se înmulţeşte
invadează ţesuturile
supravieţuieşte răspunsului imun
supravieţuieşte între 2 gazde succesive
determină leziuni

 Clasificarea bacteriilor în raport de patogenitate

Virulenţa
- Măsoară patogenitatea unui microorganism

- este exprimată în doze letale minime sau doze letale 50% (DLM; DL50)

- Codificare cromosomală şi frecvent extracromosomală

- condiţii majore pentru recunoaşterea unui constituient celular ca factor de virulenţă

(postulatele moleculare ale lui Koch, Falkow):
 fenotipul (proprietatea, structura, funcţia) investigat trebuie să fie asociat tulpinilor
patogene ale unei specii sau speciilor patogene ale unui gen.
 inactivarea prin mutaţie a genei care-l codifică duce la pierderea virulenţei
 Reversia/substituţia genei mutante trebuie să restaureze patogenitatea
Lezarea structurilor gazdei – directă
- indirectă

Lezarea directă
Proprietăţi comparative
exotoxine
- în general termolabile
- intens antigenice
- pot fi transformate în anatoxine
- DLM ng/Kg corp
- acţiune specifică
endotoxine
- termostabile
- slab antigenice
- nu pot fi transformate
- DLM µg/Kg corp
- acţiune nespecifică (febră,
leucopenie urmată de leucocitoză,CID,
şoc endotoxinic)
 Clasificarea exotoxinelor

- citolitice
• atacă fosfolipide din membrana citoplasmatică (fosfolipaze);
• crează pori prin membrana celulară (hemolizine, leucocidine).
- constituite din două subunităţi
• subunitaea B permite legarea toxinei la un receptor celular
• subunitatea A, cu proprietăţi enzimatice, pătrunde în celulă acţionând asupra
unor ţinte moleculare

Antigenitate/toxicitate
- Doza toxica <doza imunogena
- Anatoxinele (toxoizi) – exotoxine detoxifiate cu imunogenitate conservata
- utilizate drept vaccinuri antitoxice
Efecte biologice ale endotoxinelor

- activarea complementului pe cale alternativă

- fixarea pe suprafaţa macrofagelor, cu eliberare de de citokine (IL-1, IL-6, IL-8, FNT

etc), mediatori ai inflamaţiei şi şocului endotoxinic

- activarea unor factori ai coagulării (CID)

- fixarea pe celule endoteliale cu creşterea permeabilităţii vasculare

În infecţii cu bacterii gram-pozitive sau a.a.r., peptidoglicanul, acizii teichoici şi

respectiv arabinogalactanul pot determina efecte endotoxină-like.
Lezarea indirectă a structurilor gazdei
Reacţii de tip I, anafilactice

Reacţii de tip II, citolitic-citotoxice

Reacţii de tip III, prin complexe

imune cu participarea
complementului

Reacţii de tip IV, sensibilizare

întârziată (de tip tuberculinic)
Patogenitatea prin sinergism microbian

1. Sinergism viro-bacterian (e.g., gripa-suprainfecţie cu Staphylococcus

aureus)

2. Sinergismul bacteriilor aerobe cu cele anaerobe (e.g., Bacteroides

spp.-bacili coliformi)
 INFECŢIA

Infecţie = interacţiunea gazdei cu un endoparazit pe care îl numim agent infecţios

Infestare

În raport cu forma de manifestare

 infecţii aparente (simptomatice): se manifestă prin semne sau simptome;Boala infecţioasă
 infecţii inaparente (asiptomatice sau subclinice): singura manifestare este răspunsul imun.
Raportul boală infecţioasă/infecţie = câţi din cei infectaţi fac forma manifestă clinic

În raport cu gradul de virulenţă al agentului cauzal

 infecţii primare, determinate de microorganisme înalt patogene la gazda normoreactivă
 infecţii secundare, determinate de microorganisme oportuniste, după infecţii primare care
alterează apărarea antiinfecţioasă a gazdei
În raport cu rezervorul agenţilor infecţioşi

 infecţii endogene = determinate de microorganisme ale microbiotei

indigene, care au suficient potenţial patogen pentru a trece de la relaţia
de comensalism la cea de parazitism

 infecţii exogene = microorganismele provin dintr-o sursă exterioară;

presupun existenţa unui rezervor al agentului infecţios, o cale de
transmitere şi o gazdă receptivă.
Infecţii exogene
1.Rezervorul de agenţi infecţioşi
Omul
- bolnav cu formă acută sau cronică de infecţie
- purtător sănătos
• convalescenţi (eliminatori în perioada de convalescenţă a infecţiei); cronici
(persistenţa eliminării > 1 an);
• contacţi (cu pacienţi cu boli transmisibile)
 cu infecţii inaparente
 în perioada de incubaţie
• non-contacţi (colonizaţi prin convieţuire în colectivităţi închise)
Animale (domestice sau sălbatice) cu
- manifestări clinice de boală
- infecţii inaparente
Elemente de mediu extern
- solul (C.tetani, pseudomonade etc);
- apa (specii Legionella, specii Vibrio, pseudomonade)
- alimente (Salmonele ,B.cereus)
2. Căi de transmitere a infecţiei
A. Infecţii “deschise”
Propagarea agenţilor infecţioşi
- directă: prin contaminare aeropurtată (picături Flugge), manupurtată (mâini contaminate cu
urină/fecale) sau prin contact direct(boli cu transmitere sexuală); variante ale contactului
direct: transmiterea transplacentară sau transmiterea în canalului de naştere.
- indirectă: agentul infecţios persistă virulent lungi perioade de timp în mediul extern: pulberi
contaminate, alimente, apa de băut, apa piscinelor.
B. Infecţii “inchise”
 agentul infecţios este prezent în sânge pentru un timp
 transmiterea infecţiei poate fi realizată prin vectori biologici

Boli infecţioase transmisibile/contagioase versus nontransmisibile

3. Gazda receptivă
 poate fi normoreactivă sau imunologic compromisă;
 accesul agentului infecţios poate avea loc prin diferite porţi de intrare (mucoasa tractusului
respirator, mucoasa tractusului digestiv, mucoasa tractusului urinar, mucoasa tractusului
genital, mucoasa conjunctivală, inoculare directă).
Modele patogenetice ale infecţiei
 infecţii localizate la poarta de intrare; infecţii propagate în suprafaţă (din aproape în
aproape)

 extinderea infecţiei
- pe cale limfatică
- pe cale sanguină (bacteriemie, septicemie )
- pe cale nervoasă

 Reactii de sensibilizare

Etapele evolutive ale bolilor infecţioase

- perioada de incubaţie (de la pătrunderea microorganismului care determină infecţia până
la apariţia primelor manifestări clinice de boală)
- perioada de debut (manifestări nespecifice de infecţie)
- perioada de stare ( manifestări clinice caracteristice diferitelor boli infecţioase)
- perioada terminală
 vindecarea clinică ± vindecare microbiologică
 cronicizarea infecţiei
 deces
 Infecţie latentă

 bacterii facultativ/obligat intracelulare care supravieţuiesc latente (dormante) în

sistemul monocito-macrofagic

 virusuri care determină infecţii persistent integrate.

 Importanţa:
 pacienţii NU sunt rezervor de infecţie; ei devin rezervor de infecţie când infecţia
se reactivează
 bacteriile dormante sunt REZISTENTE la antibiotice
 bacteriile dormante NU pot fi depistate prin metode directe
 bacteriile dormante întreţin imunitatea gazdei (imunitate de infecţie)
Principalele tipuri de boli infecţioase

 Infecţii datorate multiplicării unei bacterii invazive netoxigene

 Boli infecţioase cauzate de bacterii invazive şi toxigene

 Boli datorate toxigenezei bacteriene

 Toxiinfecţii – C. tetani
 Intoxicaţii – C. botulinum
Aspecte ale difuziunii bolilor infecţioase în populaţiile umane

manifestare sporadică – număr redus de imbolnăviri, diseminate teritorial şi fără

filiaţie între ele

manifestare endemică – prezenţa constantă a unei boli infecţioase într-un teritoriu, cu

o frecvenţă redusă ce variază puţin de la un an la altul

manifestare epidemică – creşterea bruscă a numărului de îmbolnăviri, cu filiaţie între

ele

 izbucnire epidemică – infecţie epidemică intr-o colectivitate redusă numeric

(familie, grădiniţă, şcoală, unitate militară etc);

 pandemia – infecţie epidemică la scară internaţională

Infecţia nosocomială
 infecţii localizate sau sistemice care apar în cursul spitalizării, consecutiv
condiţiilor de vieţuire în acest ambient şi/sau actului medical sau
chirurgical, explorator sau terapeutic

 reactivitatea antiinfecţioasă scăzută a bolnavilor, fragilizaţi de afecţiunea

care a determinat spitalizarea sau terapii imunosupresive reprezintă un
factor de risc suplimentar

 pot evolua ca infecţii sporadice sau izbucniri epidemice

 sursa de infecţie poate fi exogenă (de la un alt pacient, de la personalul de

spital sau din mediul ambiant – fondul microbian de spital) sau endogenă

 tulpinile “periculoase” de spital sunt multirezistente la antibiotice şi cu

capacităţi de colonizare şi de virulenţă crescute.
Infecţii emergente şi reemergente

Infecţie emergentă = infecţie apărută pe glob sau într-un teritoriu datorită unui
microorganism necunoscut până în urmă cu aprox. 20 ani sau cauzată de un
microorganism binecunoscut dar care prezintă un nou fenotip (ex infecţia HIV,
enterocolita hemoragică cu E.coli O157H7, infecţia holerică cu serotipul O139,
infecţia cu S.pneumoniae multirezistent la antibiotice etc).

Infecţie reemergentă = boală infecţioasă a cărei incidenţă creşte semnificativ într-un

teritoriu unde era considerată a fi menţinută sub control (ex tuberculoza).
Controlul infecţiei

A. Măsuri preventive

B. Terapia etiotropă a infecţiei

A. Bazele microbiologice ale profilaxiei infecţiei

Măsurile de prevenţie reprezintă dezideratul medicinii

moderne.

Prevenţia include măsuri care anulează una din cele trei

componente ale lanţului epidemic
1. Controlul rezervorului de agenţi infecţioşi
- izolarea şi tratarea bolnavilor cu boli transmisibile
- măsuri particulare de carantinare privind diferitele categorii
de purtători sanătoşi
- diluarea sursei
- distrugerea surselor animale (zoonoze)
2. Intreruperea căilor de transmitere a infecţiei
• infecţii cu poartă de intrare digestivă
- amenajarea şi funcţionarea corectă a unui sistem de
colectare şi evacuare a excretelor
- controlul apei potabile
- controlul alimentelor
- spălarea cu apă şi săpun şi apoi uscarea mâinilor are un
rol major în prevenţia infecţiilor cu transmitere fecal-
orală
• infecţii cu poartă de intrare respiratorie
- reducerea densităţii microbilor din aer
- evitarea aglomeraţiilor în conjunctură epidemică
- măsuri de igienă individuală: folosirea batistelor dispozabile
în timpul tusei şi strănutului şi spălarea mâinilor după
utilizarea batistei
- folosirea măştii de tifon în conjunctură epidemică
• infecţii cu transmitere sexuală
- contact sexual protejat
- educaţie sexuală
• întreruperea transmiterii infecţiilor închise
- dezinsecţia vizând vectorii biologici
- triajul donatorilor de sânge
- utilizarea de instrumentar medical de unică folosinţă sau
sterilizarea celui reutilizabil.
Gazda receptiva

1. Imunizarea artificială activă prin vaccinare

 vaccinurile sunt produse de natură microbiană care induc rezistenţa specifică faţă de
infecţii
 tipuri de vaccinuri
- vaccinuri vii atenuate (vaccinul BCG, antipoliomielitic, antirujeolic,
antirubeolic, antivariolic etc)
- vacinuri corpusculare inactivate (anti-pertussis, anti-holeric, antigripal,
antipoliomielitic etc)
- componente microbiene purificate: anatoxine (tetanică, difterică etc),
polizaharide capsulare (meningococ, pneumococ), componente ale peretelui
bacterian (anti-pertussis purificat), subunităţi antigenice virale
- vaccinuri clonate : clonarea în celule bacteriene sau fungice a genelor care
codifică Ag vacinante (anti-hepatită B)
- vaccinuri sintetice: polipeptide sau oligopeptide reprezentând epitopi ai
antigenelor de virulenţă
condiţiile eficienţei unui vaccin:
- să fie imunogen
- organismul vaccinat să posede capacitatea de a elabora
efectorii imunităţii umorale sau celulare
- să existe un interval de timp suficient pentru montarea
răspunsului imun.
calea de administrare
- parenterală
- orală (stimulează IgA secretor).
Indicaţiile vaccinărilor
- vaccinări generale: vaccinuri obligatorii (anti-tuberculoasă, anti-
hepatită B, anti-pertussis, anti-difterică, anti-tetanică, anti-
poliomielită, anti-rujeolică)
- vaccinări selective: administrate la grupe de populaţie care
prezintă un risc crescut pentru o infecţie (anti-gripală la vârstele
extreme, anti-holerică la turiştii care se deplasează în zone
endemice etc)
- vaccinări elective: vizează pacienţi la care anumite infecţii sunt
iminente (vaccinarea antirabică la cei muşcaţi de animale suspecte,
anti-Pseudomonas la cei cu arsuri).
Complicaţiile vaccinărilor
- boală infecţioasă indusă prin vaccinuri vii atenuate la persoane cu
deficienţe ale apărării imune (ex. cei infectaţi cu HIV)
- reacţii alergice mediate umoral sau celular la persoane sensibilizate
la antigene vaccinale sau din impurităţi ale mediului de cultivare
( ou embrionat, creier de animal etc)
Contraindicaţiile vaccinărilor
- temporare: sarcina sau tratamente imunodepresive (vaccinuri vii
atenuate), boli febrile, sugari sub protecţia Ac materni
- permanente: persoane cu teren atopic (astm bronşic, urticarie,
eczeme etc), infecţia cu HIV (pentru vaccinuri vii atenuate)
2. Imunizarea artificială pasivă prin seroprofilaxie
administrare de Ac preformaţi de la un donor
- animal (seruri heterologe brute sau purificate)
- om (Ig standard sau specifice)
asigură imediat protecţie specifică
eficienţă limitată în timp
indicaţii:
- persoane cu hipo- sau agamaglobulinemii
- persoane nevaccinate aflate în condiţii de risc
manifestări secundare după administrare de seruri heterologe:
- şoc anafilactic (sensibilizare de tip I)
- boala serului (sensibilizare de tip III).
3. Chimioprofilaxie
prevenirea unei infecţii sau a unor complicaţii postinfecţioase prin
administrare de agenţi terapeutici antimicrobieni
eficienţă imediată dar numai pe durata administrării;
indicaţii:
- individuale (administrare de eritromicină la copil nevaccinat, contact
cu tuse convulsivă; chimioprofilaxia cu HIN la copii cu viraj
tuberculinic, penicilinoprofilaxia reinfecţiilor cu S.pyogenes la
pacienţi cu boală reumatismală etc)
- colective (stingerea unei izbucniri epidemice în colectivităţi închise)
dezavantaje
- individuale – fenomene de disbioză
- colective – amplificarea fondului genetic de rezistenţă la antibiotice.
Prevenţia infecţiilor nosocomiale
 Include măsuri care reduc riscul câştigării şi transmiterii infecţiei la pacienţii spitalizaţi
prin

- izolarea pacienţilor colonizaţi sau cu infecţii determinate de tulpini “periculoase”

- măsuri care să evite ca personalul de spital să constituie rezervor de agenţi
infecţioşi
- spălarea mâinilor înainte şi după orice contact cu pacientul
- sterilizarea sau dezinfecţia instrumentarului folosit în intervenţii exploratorii sau
terapeutice
- respectarea cu rigurozitate a metodei lucrului aseptic în orice manevră invazivă
- colectarea materialului contaminat (ace, seringi, pansamente etc) în cutii sau pungi
etanşe şi incinerarea acestora
- circuite distincte pentru materialul steril şi cel contaminat
- izolare de protecţie a pacienţilor cu receptivitate înaltă la infecţii