“Marile evenimente din viaţa mea, -

scrie Balzac în anul 1843, - sînt

operele mele.”
Balzac a configurat un vast şi
riguros tablou critic al societaţii
franceze sub ascensiunea
burgheziei, obsesia banului.
Fiind un pictor de moravuri şi
caractere , el este unul dintre cei
mai mari creatori de tipuri vii,
bine individualizate. În opera lui,
fantezia romantică se îmbină cu
efort observaţiei realiste, cu
exactitatea ştiinţifică a
descrierilor şi a analizei
psihologice. (Mic dicţionar
enciclopedic)

 E. R. Curtius
~ inspiraţie franceză & influenţe germane în operă~
Franţa, “analitică şi mistică, vizionară şi înclinată spre
cunoaştere, a văzut realizată în practică ideea de totaliate
în expresia ei literar – artistică.” Balzac îmbină lumea
ideală cu cea a sensibilului. “Rădăcinile universului spiritual
ale lui Balzac le descoperim în tradiţia multiseculară a
spiritului francez, pe care el l-a conceput ca pe un întreg.”
“Din substanţa franceză, dupa legea arhitectonică
specifică spiritului francez, a realizat Balzac în creaţia
lui artistică ideea de totalitate.” Însă înfăptuind această
idee, el a creat o operă care “concordă, totodată cu cele
mai intime năzuinţe ale spiritului german.” El avusese
parte de numeroase influenţe spirituale din Germania.
Acestea “se revărsau în opera lui fără ca el să-şi dea
seama, datorită ideilor teozofice ale lui Saint –Martin.”
Ideea germană de totalitate o găsea la Goethe şi la
Leibniz, la a cărui metafizică face referire înca din 1822.
OPERELE LUI BALZAC
 Opera lui Balzac poate fi înţeleasǎ numai pornind de la întregul
pe care-l reprezinta ea, indiferent daca transpunem acest întreg în
termenii magiei, ai misticii sau ai filozofiei naturaliste. Prin cele
aproximativ 90 de romane si aproape 2000 de personaje ale sale,
Balzac a reuşit să realizeze un tablou complet al moravurilor
societăţii contemporane lui, opera sa fiind „mărturie şi muzeu viu al
unui secol francez” (A.Thibaudet). Însuşi Balzac a declarat: „Ceea
ce Napoleon n-a izbutit să înfăptuiască cu sabia, voi înfăptui eu cu
condeiul”.
 Primul succes al lui Balzac “Les Chouans” 1829, inițial publicat sub
numele de “Le Dernier Chouan”) a fost urmat de “La Peau de chagrin”
(1831). În următorii 20 de ani el a scris o vastă colecție de romane și scurte
povești cunoscută sub numele “La Comédie humaine”. Aceasta, cea mai de
seamă lucrare a sa, este o reproducere a societății franceze a timpului său,
ilustrând în detaliu peste 2000 de personaje specifice fiecărei clase sociale și
profesii. El a creat un adevărat monument, "Comedia umană" ciclu în a
cărui componență intră 95 de lucrări terminate (nuvele, romane și eseuri) și
48 lucrări neterminate. Ideea continuității dintr-o lucrare în alta, a uninii, a
apărut pentru prima dată în 1830, odată cu gruparea romanelor Sarrasine,
Gobseck, sub titlul Scènes de la vie privée. Cateva dintre cele mai
importante romane din ”Comedia umana” sunt: Louis Lambert; Eugénie
Grandet; În căutarea absolutului ("La Recherche de l‟absolu"); Moș Goriot
("Le Père Goriot"); Iluzii pierdute ("Les Illusions perdues").

 Moş Goriot face parte din Comedia Umană ,ciclul Scene din viaţa
pariziană şi reprezintă cheia de boltă a întregului ciclu, întrucât în acest
roman Balzac introduce procedeul personajelor „reparaissant”-al căror
destin este urmărit de-a lungul mai multor romane din cadrul ciclului-
(Rastignac,Vautrin,Doamna de Restad etc.).
MOŞ GORIOT - CARACTERIZARE
 Dupa obicei, Balzac a insistat, grijuliu,
asupra portretului bǎtrânului negustor de
paste fǎinoase, retras din lumea afacerilor si
trǎindu-şi ultima parte a vieţii în slinoasa
pensiune de familie condusǎ de vǎduva
Vauquer, microcosm al vieţii pariziene de
mahala, din care îşi iau zborul nenumǎrate
iluzii şi speranţe, pe care-l prezintǎ în mai
multe etape. Aflǎm întâi cǎ el locuieşte într-
una din cele mai proaste camere, la catul al
trelea, plǎtind o chirie de mizerie şi privit
fǎrǎ prea mult respect de cei din jur…
Câteva pagini mai târziu mai aflǎm cǎ locuia
acolo de şase ani, dar cǎ în timpul acelor ani
situaţia lui materialǎ se degradase simţitor.
 La început, adicǎ în 1813, ne precizeazǎ Balzac (acţiunea romanului
se petrece în iarna anului 1819), era un om înstǎrit şi locuia la etajul întâi,
într-un apartament de trei camere. Era bine îmbracat, ba chiar elegant ; un
lanţ gros de aur se lǎfǎia pe o burtǎ „piriformǎ şi proieminentǎ‟‟ şi fǎcea
perechea cu tabacheta masivǎ tot de aur; purta pǎrul pudrat; toatǎ persoana
lui respira bunǎ stare si mulţumirea de sine. Stia sǎ se apere şi un cǎdea
lesne în cursa mǎgulelilor. O aventurierǎ care încearcǎ sǎ-l seducǎ fu
respinsǎ cu hotǎrâre si discernǎmânt şi i se plânse doamnei Vauquer: acest
om, îi spuse, este ridicol şi neîncrezǎtor; un zgârcit, un nǎuc, un prost, de
la care un vǎ puteţi aştepta decât la neplǎceri. Oricum, în acea vreme, şi în
ciuda clevetirilor din spatele lui, „‟domnul‟‟ Goriot era respectat. Situaţia
lui înrǎutǎţindu-se, se mutǎ întâi la catul al doilea, apoi la al trelea.
Renunţǎ la coafor şi nu-şi mai pudreazǎ pǎrul; purta straie de proastǎ
calitate; pǎrea cufundat într-o stranie şi tristǎ visare; clevetirilor le urmarǎ
batjocurile: “domnul” Goriot a devenit “moş” Goriot, şi toţi râdeau de el.
 Anastasie şi Delphine sunt fiicele lui
Goriot, pe care acesta le înzestrase regeşte şi
reuşise sǎ le “plaseze” într-o lume mirificǎ
cu mult deasupra celei în care trǎise.
Inţelegând avantajele material pe care le
procurǎ revoluţiile spiritelor îndrǎzneţe,
acceptase sǎ fie preşedinte de secţiune în
timpul marii revoluţi francize. Pe drumul
acestei ascensiuni spre avere, putere şi
fericire, cunoaşte însǎ durerea de a-şi pierde
soţia. Echilibrul lui moral este zdruncinat.
De aici inainte alunecǎ cu repeziciune pep
anta pe care o pornise mai de mult şi pe care
o vom numi a pervertirii. Ascultase doar de
poftele lui, de lǎcomia lui, şi alergase din
success în success. Rǎmas singur, tatǎ a
douǎ fetiţe firave şi stǎpân al unei averi
uriaşe, nu mai are decât un singur ideal:
fiicele sale, fericirea lor. Cele douǎ fete se
dovedesc a fi douǎ finite lipsite de suflet,
egoiste, lacome, depravate, care nu ştiu nici
le sǎ discearnǎ între ce e rǎu şi ce e bine şi
care-şi folosesc tatǎl ca pe o unealtǎ.