Ce este stima de sine?

Stima de sine reprezinta parerea pe care o ai despre tine. Se bazeaza pe atitudinea pe care
o ai fata de:
 Valoarea ta ca persoana
 Munca pe care o faci/ serviciul pe care il ai
 Ceea ce ai realizat pana acum
 Ce crezi ca gandesc ceilalti despre tine
 Scopul tau in viata
 Locul tau in lume
 Potentialul tau pentru succes
 Punctele tale tari si slabe
 Statutul tau social si modul in care te relationezi cu ceilalti
 Independenta/ autonomia ta sau abilitatea de a sta pe propriile picioare

Se mai pot adauga si alti factori care pot fi importanti pentru tine.

Ce este o stima de sine scazuta ?

O stima de sine scazuta apare cand unul sau mai multi factori din cei enumerati mai sus
sunt afectati si imaginea de sine este influentata.
De exemplu: nu-ti place munca pe care o faci, sau simti ca nu ai nici un scop in 838b121i
viata.

Ce este o stima de sine crescuta ?

In momentul in care esti increzator in tine, sigur pe tine si multumit se poate spune ca ai o
stima de sine crescuta. De aceea esti motivat si ai exact atitudinea care te poate face sa
reusesti.

Stima de sine reprezintă o nevoie umană profundă şi puternică, esenţială pentru o adaptare sănătoasă a individului,
adică pentru o funcţionare optimă şi împlinirea de sine. Cu alte cuvinte, stima de sine reprezintă încrederea
autentică în propria minte, în propriul discernământ. Înseamnă încrederea în capacitatea de a lua decizii corecte şi
de a face alegeri adecvate.

Stima de sine este una dintre dimensiunile fundamentale ale personalităţii. Ea se referă la raportul pe care il are
fiecare cu el însuşi. Este o privire judecată despre noi înşine, vitală pentru propriul nostru echilibru psihic. Când
este pozitivă, relativ ridicată, ea ne permite să acţionăm eficient, să facem faţă dificultăţilor existenţei. Mai mult
decât atât, specialiştii susţin că, dintre toate judecăţile pe care le formulăm în viaţă, nici una nu are atât de mare
importanţă ca aceea referitoare la noi înşine.

După G. Albu (2002), stima de sine se referă la încrederea în capacitatea proprie de a gândi, în capacitatea de a face
faţă provocărilor fundamentale ale vieţii şi la încrederea în dreptul şi posibilitatea noastră de a avea succes, de a fi
fericiţi, la sentimentul că suntem îndreptăţiţi să ne afirmăm trebuinţele şi dorinţele, să ne împlini valorile şi să ne
bucurăm de rezultatele eforturilor noastre.

Stima de sine corelează în mod semnificativ cu raţionalitatea, creativitatea şi capacitatea de a gestiona schimbarea,
cu disponibilitatea de a recunoaşte şi de a corecta posibilele erori. Nivelul global al stimei de sine al unei anumite
persoane influenţează considerabil alegerile pe care le face in viaţă şi stilul său existenţial. În acest context, o stimă
de sine înaltă este asociată cu strategii de căutare a dezvoltarii personale şi de acceptare a riscurilor, erorilor, în
timp ce o stimă de sine scăzută, în mod constant, implică mai curând, strategii de apărare şi de evitare a riscurilor şi
eşecurilor (G.Albu, 2002).
Corelând nivelul şi stabilitatea stimei de sine, Christophe Andre si Francois Lelord (2003), au făcut o clasificare în
patru categorii, care permit o mai bună înţelegere a unui ansamblu de reacţii şi permit o mai eficientă cunoaştere a
stărilor pe care le trăim. Astfel , există stimă de sine înaltă stabilă şi stimă de sine înaltă scăzută; precum există
stimă de sine scăzută stabilă şi stimă de sine scăzută instabilă.

Stima de sine înaltă are doua profile:

a) Înalta şi stabilă

Circumstanţele externe şi evenimentele normale de viaţă au o mică influenţă asupra stimei de sine a subiectului.
Acesta nu dedică prea mult timp şi energie pentru apărarea sau promovarea imaginii sale. Este un individ stabil
emoţional, care păstrează o oarecare coerenţă în afirmaţiile şi în conduitele lui, indiferent dacă contextul este
favorabil sau defavorabil. Stările sufleteşti ale acestui subiect sunt mult mai temperate decât ale celui cu stimă de
sine tot înaltă, dar instabilă. O stimă de sine înaltă şi stabilă este solidă şi rezistentă. Subiectul nu işi pune tot timpul
valoarea la îndoială. El poate accepta, deci, să nu controleze total o situaţie, fără a se simţi din acest motiv inferior
sau devalorizat.

b) Înaltă şi instabilă

Chiar dacă este ridicată, stima de sine a acestui subiect poate suferi şocuri majore, în special dacă se află într-un
context competitiv sau destabilizator. În aceste situaţii, subiectul reacţionează energic la critică şi la eşec, pe care le
percep ca pe un pericol şi încearcă să se pună în valoare afişând excesiv succesele sau calităţile lor. Subiectul se
simte vulnerabil, agresat şi se îndoieşte de capacităţile lui atunci când se află în contexte ostile sau pur si simplu
critice. Subiectul cu o stimă de sine înaltă şi stabilă primeşte criticile în mod raţional, pe când un subiect cu stimă
de sine înaltă, dar instabilă, va primi criticile la nivel afectiv şi va consacra multă energie autopromovării.

Stima de sine scăzută are, de asemenea, două profile:

a) Scăzută şi instabilă

Stima de sine a acestui subiect este în ansamblu, sensibilă şi reactivă la evenimente exterioare, pozitive sau
negative. Ca urmare a satisfacţiilor şi succeselor, stima de sine trece prin perioade în care este mai crescută decât
de obicei. Totuşi aceste progrese sunt adesea labile şi nivelul său se reduce imediat ce subiectul se confruntă cu
dificultăţi. Astfel, subiecţii care intră în această categorie fac eforturi pentru a le oferi lor şi celorlalţi, o imagine
mai bună. Ei sunt dornici să-şi amelioreze condiţia şi starea sufletească, sunt preocupaţi să nu aibă eşecuri sau să
nu fie respinşi.

b) Scăzută şi stabilă

Subiectul cu acest tip de stimă de sine este puţin mobilizat de evenimentele exterioare, chiar şi de cele favorabile.
El depune puţin efort pentru promovaea imaginii şi stimei sale de sine, al cărui nivel scăzut îl acceptă şi oarecum îl
suportă. Prezenţa mediului social este prea puţin importantă pentru ca subiectul să se valorifice în ochii celorlalţi.
Din punct de vedere al cauzelor acestui tip de stimă de sine, pe lângă argumentele evocate mai sus – la stima de
sine scăzută şi instabilă – se pot adăuga unele diferenţe specifice. De exemplu, unele evenimente ale vieţii care au
provocat la copil un sentiment de lipsa de control asupra mediului, cum ar fi decesul sau o stare depresivă
manifestă a unuia dintre părinţi. De asemenea, aici pot interveni şi carenţele afective majore, tulburările stimei de
sine fiind însoţite de alte manifestări patologice.

Scala Rosenberg indică nivelul stimei de sine . Proba conţine 10 itemi, fiecare item fiind evaluat de subiect pe o
scală de la 1 la 4 ( 1) – absolut de acord ; 4) – categoric nu ). Scala este alcătuită din 5 itemi cotaţi direct şi 5 itemi
inversaţi ( 3,5,8,9,10).
Punctajul care se acordă pentru fiecare item variază între 1 şi 4 puncte. Scorul final se obţine prin însumarea
punctelor obţinute la cei 10 itemi. Punctajul minim obţinut este de 10, ceea ce semnifică o stimă de sine foarte
scăzută, iar punctajul maxim este de 40, ceea ce semnifică o stimă de sine foarte ridicată.

Scala Rosenberg

Item Absolut de De Nu sunt de Categoric

Nr. acord acord acord nu
1 Cred că sunt un om de valoare sau cel puţin la
fel de bun(ă) ca alţii.
2 Cred că am câteva calităţi remarcabile.
3 În general, înclin să cred că sunt un (o)
ratat(ă), un (o) nerealizat(ă).
4 Sunt capabil(ă) să fac lucruri la fel de bine ca
ceilalţi oameni.
5 Nu cred că am prea multe lucruri cu care să
mă pot mândri.
6 Am o atitudine pozitivă faţă de propria
persoană.
7 În ansamblu, sunt mulţumit (ă) de mine.
8 Aş vrea să pot avea mai mult respect faţă de
propria persoană.
9 Din când în când am senzaţia că sunt inutil(ă)
10 Uneori cred că nu sunt bun(ă) de nimic.

10 Responses to “Scala Rosenberg – scala de evaluare a

Stima de sine instabilă

sentimente momentane raportate la propriul eu care sunt supuse unor fluctuaţii de scurtă durată determinate de dinamica internă sau
externă

Cercetările recente care au dus la identificarea diferitor variet ăţi ale stimei de sine indică faptul că este
insuficient să cunoaştem dacă cineva are o stimă de sine ridicată sau scăzută: natura acesteia poate fi diferită,
implicând diferite funcţionari ale psihismului. Acest aspect este important deoarece majoritatea studiilor
teoretice sau aplicative apelează pentru măsurarea stimei de sine globale la scala stimei de sine propusă de
Rosenberg (Self Esteem Scale; Rosenberg, 1965). Ea măsoară stima de sine globală, indicând dacă o persoană are
o stimă de sine scăzută sau ridicată. Or, după cum am văzut anterior, aşti doar acest aspect al stimei de sine nu
este suficient. În unele cazuri o stimă de sine ridicată maschează o depreciere interioară cunoscută (stima de
sine defensivă) sau necunoscută (stima de sine implicită) persoanei în cauză.

În acelaşi timp, o stimă de sine ridicată se poate datora unor cauze diferite – poate fi rezultatul unei
performanţe obţinute sau al unei evaluării externe (stima de sine contingentă). De asemenea, stima de sine
măsurată poate să fie afectată de evenimentele unei zile (stima de sine labilă). În final, oamenii pot avea o stimă
de sine care este foarte greu de măsurat datorită fragilităţiişi vulnerabilităţii acesteia (stima de sine instabilă).

Toate aceste distincţii, varietăţi sau componente ale stimei de sine nu sunt neapărat contradictorii. De
facto, probabil cu greu vom întâlni o persoană a cărui stimă de sine să nu fi fost uneori defensivă, altădată
contingentă, labilă etc. Concluzionând, ar fi corect să ne întrebăm “în ce măsură stima noastră de sine este
defensivă, contingentă etc.?”şi nu dacă “avem sau nu avem o stimă de sine defensivă, contingentă, etc.?”.

Reflectaţi
 Analizaţi definiţia stimei de sine pe care a-ţi dat-o când aţi început lectura acestui curs încercând să întrezăriţi eventualele
suprapuneri cu definiţiile date diferitor varietăţi ale stimei de sine. Poate fi această definiţie diagnostică pentru stima de
sine pe care o aveţi?

Funcţiile stimei de sine: de ce este importantă stima de sine?

La ora actuală sunt mai multe puncte de vedere asupra raţiunilor pentru care în
funcţionarea psihicului uman se regăseşte stima de sine:

1. Conform unui punct de vedere stima de sine face parte din sistemul motivaţional (!) axat pe autoconservarea
individului: ea este necesară pentru a aduce la cunoştinţa individului faptul că este vulnerabilşi trecător.
Conform acestui punct de vedere stima de sine protejeaz ă oamenii pentru a nu fi paralizaţi de anxietateaşi
teroarea morţii (Greenberg, Pyszczynskişi Solomon, 1995);

2. Alţi autorii se axează asupra semnificaţiei sociale a stimei de sine. Din această perspectivă stima de sine este
văzută ca un mecanism care ghidează selectarea strategiilor interpersonale adecvate în scopul evit ării excluderii
sociale. Includerea în grupurişi relaţiile interpersonale sunt

13

esenţiale pentru supravieţuirea fiinţei umaneşi echilibrul psihologic al

acesteia (Learyşi Downs, 1995);

3. Există autori care consideră stima de sine ca pe un produs natural al satisfacerii motivului de auto-perfecţionare,
motiv care stă la baza achiziţiei continue de noi deprinderişi cunoştinţe necesare pentru o mai bună adaptare la
mediul social mereu schimbător (Decişi Ryan, 1995);

4. Conform viziunii noastre, dincolo de raţiunile globale menţionate anterior (vezi 1-3) există o raţiune imediată de
natură preponderent cognitiv- comportamentală sau de auto-reglare: este important să ai un feedback continuu
al rezultatelor acţiunilor, este important să te poţi definişi evalua încontinuu pentru a interacţiona eficient atât
în mediul social câtşi în mediul natural.

Apariţiaşi evoluţia stimei de sine în mediul familial

Apariţie stimei de sine parcurge o cale similară cu cea a conceptului despre sine. Primele auto-evaluări
sunt evaluările pe care le învăţăm de la părinţi: “Andrei este bunşi cuminte” - cam aşa răspunde un copil care nu
a ajuns încă să se perceapă prin prisma unei individualităţi distincte.

Primaşi cea mai hotărâtoare influenţă exercitată asupra formarea stimei de sine globale aparţine
părinţilor. Coopersmith (1967) a realizat un studiu celebru punând în evidenţă modul în care mediul familialşi
tehnicile de educare influenţează stima de sine. În urma analizei datelor obţinute de la copiişi părinţi s-a constat
că

părinţii copiilor cu stimă de sine ridicată de cele mai multe ori au manifestat
următoareleatitudinişi comportamente educative:
1. Au fost afectuoşi, înţelegătorişi implicaţi în problemele copilului tratându-
le cu seriozitateşi manifestând interes neprefăcut pentru acestea;

2. Au fost severi în sensul în care au promovat cu fermitate şi consecvenţă anumite reguli, încurajându-şi copiii să
ajungă la un standard înalt de comportament;
3. Au manifesta preferinţă pentru un model non-coercitiv de disciplină (de exemplu, lipsirea de privilegiişi
izolarea) de regulă analizând cauzele comportamentului necorespunzătorşi explicând copiilor nocivitatea
acestuia;

4. Au fost democratici în sensul în care, de exemplu, timpul de culcare a fost lăsat la oportunitatea copiilor,
implicându-i activ în stabilirea planurilor familiale.

Deşi studiul realizat de Coopersmith este din multe privin ţe criticabil - absenţa fetiţelorşi taţilor din lotul
cercetat, aspecte de prelucrare a datelor etc. - alţi cercetători au confirmat că stima de sine ridicată este
determinată de astfel de factori ca implicarea părinţilor, acceptarea copilului, încurajarea copiluluişi stabilirea unor

standarde de comportament clare (Buri et al., 1988; Gecas şi Schwalbe, 1986;

Gronickşi Ryan, 1989).
Cercetările recente au demonstrat că aceste caracteristici sunt implicate şi în
stabilitatea stimei de sine la copii (Kernis, Brownşi Brody, 1997). De exemplu, copiii
cu stima de sine instabilă au indicat frecvent faptul că taţii lor sunt critici, manifestă
control psihologic prin apelarea la tehnici de inculpare a vinei, nu remarc ă
14

comportamentele pozitive, nu manifestă aprobare sau afectivitate, nu petrec timpul antrenaţi într-o activitate
comună. Pe de altă parte taţii copiilor cu stimă de sine stabilă sunt văzuţi de către copii lor ca fiind capabili să
ajute copilul să rezolve diferite probleme.

Conceptul despre sineşi stima de sine

Raportul între stima de sineşi conceptul despre sine

Unii autori, consideră conceptul despre sine ca fiind mai inclusiv, astfel încât dimensiunile eu-lui -
cognitivă, afectivă ş i comportamentală - sunt văzute ca părţi ale acestuia (de exemplu, Robinsonşi Shaver,
1991). Altfel spus, conform acestui punct de vedere, stima de sine - componenta afectiv ă a eu-lui - este o parte
a conceptului despre sine.

Recent se observă o tendinţă, la care ne raliem de a regândi raportul dintre stima de sineşi conceptul
despre sine ca fiind componente sau dimensiuni separate ale eu-lui.

Conform opiniei exprimate de Robinsonşi Shaver (1991) “cogniţiile despre eu (cuprinse în conţinutul
conceptului despre sine) pot influenţa sau nu stima de sine. De exemplu, convingerea de a fi un mare cântăreţ
poate fi regăsită în conceptul despre sine fără însă a avea careva tangenţă cu sentimentul valorii eu-lui. Atunci
când cineva este depresiv pe motivul că nu are o voce extraordinară implică impactul stimei de sine, la fel caşi
comportamentul de a sări de la înălţimea unui bloc cu 18 etaje pentru a pune capăt umilinţei cauzate de un atare
defect” (p. 115).

Impactul conceptului despre sine în geneza stimei de sine

Modelele teoretice recente ce încearcă o integrare a atitudinilorşi afectivităţii (Frijda, 1986; Lazarus,
1984; Weiner, 1986) ne pot oferi o perspectivă a evoluţiei stimei de sine determinată de procesele cognitive.

Mai întâi gândim dacă suntem sau nu într-un anume fel (emitem aprecierile sau judecăţile de genul “sunt
atractiv / respingător” sau “sunt inteligent / greu de cap”), apoi astfel de gânduri declanşează o reacţie afectivă
negativă sau pozitivă. În măsura în care astfel de reflecţii ajung să acopere o bună parte din atributele personale
conceptul „stima de sine” este cel care se potriveşte pentru a surprinderezultatul
afectiv al acestora. În timp, consistenţa unor astfel de momente de auto-reflecţie

rezultă într-un fundal afectiv pozitiv sau negativ care este uşor accesat - deja în lipsa judecăţilor care l-au
generat - ori de câte ori atenţia subiectului este direcţionată - din exterior sau din interior - asupra propriului eu.
Astfel de concepte ca “încrederea în sine” (self-confidence) sau “evaluarea fizică” (body-esteem) reprezintă ş i
ele aspecte evaluative însă, primul este preponderent cognitiv în timp ce cel de-al doilea se refer ă la o stimă de
sine specifică.
Aceasta scala a fost elaborate initial pentru a masura
sentimentul global al valorii personale si autoacceptării.
Scala cuprinde 10 itemi cu 4 posibilitaţi de răspuns între total dezacord
(1 punct) si total acord (4 puncte). Itemii 2,5,6,8,9 se coteaza invers.
Scorurile pot fi cuprinse între 10 si 40; scorurile ridicate indica o stimă de
sine scazută. Coeficientul Cronbach = 0,89, raportat de autor, indica o
buna consistenţă internă iar fidelitatea test-retest e cuprinsă în studiile
autorului între 0,85 (la o săptamana interval) si 0,88 (la doua saptamani
interval). Coeficientul de fidelitate obţinut în cazul aplicării de un eşantion
iniţial de 5024 de elevi de liceu si gimnaziu a fost de 0,77. S-au semnalat
corelaţii negative semnificative între nivelul stimei de sine si anxietate
(r=-0,64) si între nivelul stimei de sine si depresie (r=-0,54). Corelaţii
pozitive sunt raportate între nivelul stimei de sine şi aspectui fizic
(r=0,66), abilitati şcolare (r=0,42) si încredere socială (r=0,35)

La cotarea rezultatelor se vor lua ca etalon valorile cuprinse între:

10-16 puncte - stima de sine scazută

17-33 puncte - stima de sine medie
34-40 puncte - stima de sine înaltă

Stima de sine
Chestionarul de mai jos îşi propune să vă ofere o indicaţie despre nivelul
stimei dvs. de sine. Citiţi cu atenţie fiecare frază si răspundeţi in cel mai
scurt timp, marcând cu o steluta varianta care se apropie cel mai mult de
punctui dvs. de vedere actual.
1. Stima de sine: definiţii şi modele interpretative - cel mai bun
1. 1. Perspective în definirea stimei de sine
Stima de sine reprezintă componenta evaluativă a sinelui1 şi se referă la trăirea afectivă, emoţiile pe care le
încearcă persoana atunci când se referă la propria persoană
(Constantin, 2004).
Stima de sine reprezintă o evaluare pe care o facem despre noi înşine şi care poate
avea diferite forme (globale sau multidimensionale, de stare sau dispoziţionale, personale
sau colective). De exemplu Rosenberg (1979) face distincţia dintre stimă de sine ridicată
(pozitivă) şi stimă de sine scăzută (negativă). Lutanen şi Crocker, în 1992, vorbesc de
stimă de sine personală - cu trimitere la evaluarea subiectivă a atributelor care îi sunt
proprii, specifice individului şi stimă de sine colectivă - cu trimitere la judecăţi de valoare
asupra caracteristicilor grupului sau grupurilor cu care persoana se identifică. Pornind de
la "Scala stimei de sine " a lui Rosenberg, Heatherton şi Polivy construiesc în 1991, un
instrument pentru a măsura stima de sine generală sau ca „trăsătură” şi stima de sine ca
„stare” sau momentană.
Cei mai mulţi psihologi definesc stima de sine ca fiind evaluarea globală a valorii
proprii in calitate de persoană. Este vorba de evaluarea pe care o persoana o face cu
privire la propria sa valoare, cu alte cuvinte, asupra gradului de mulţumire faţă de propria
persoană. (Harter, 1998). Stima de sine poate fi definită şi ca tonalitatea afectivă a
reprezentării conceptului de sine. (Tap, 1998). Rosenberg (1979) defineşte stima de sine
ca o sinteză cognitivă şi afectivă complexă. El consideră că stima de sine dictează
atitudinea mai mult sau mai puţin bună a individului faţă de propria persoană. Baumeister
(1998) defineşte stima de sine folosind termeni sinonimi ca: mândrie, egoism, aroganţă,
narcisism, un fel de superioritate.
1 Optăm pentru termenul de Sine atunci când ne referim la realitatea descrisă de cuvintele „Soi” (franceză)
sau „Self” (engleză), făcând precizarea că nu este vorba de sensul psihanalitic al acestui termen. Atât timp
cât vorbim de « conceptul de sine », « stima de sine », « prezentarea de sine» etc., este firesc ca termenul
care le integrează să fie cel de « Sine ». Termenul de „Eu” utilizat de alţi autori pentru a se referi la aceeaşi
realitate, nu este mai exact (termenul psihanalitic de origine având cu totul alte semnificaţii), nu este în
acord cu terminologia engleză şi franceză şi, în plus sună şi „barbar” în unele formulări în limba română
3
După W. James (1998), stima de sine reprezintă rezultatul raportului dintre
succesul unor acţiuni şi aspiraţiile individului cu privire la întreprinderea acelei acţiuni.
″Dacă reducem aspiraţiile la zero vom avea universul la picioare.″ O persoană va avea o
stimă de sine ridicată in măsura in care succesele sale sunt egale sau superioare
aspiraţiilor. Şi invers, dacă aspiraţiile depăşesc reuşitele, stima de sine va avea un nivel
scăzut. In acelaşi timp, dacă un individ nu cunoaşte succesul intr-un domeniu care nu are
o importanţă foarte mare pentru el, stima sa de sine nu va avea de suferit (Tap, 1998). W.
James mai defineşte stima de sine ca fiind conştiinţa valorii de sine. ″ Suntem stăpâni pe
satisfacţia noastră interioară şi minimalizăm ceea ce nu depinde de noi.″ (1998, pag. 65).
El consideră stima de sine ca fiind conştiinţă de sine cu valenţe afective de o
intensitate/tonalitate medie. Putem fi mulţumiţi/satisfăcuţi de felul cum suntem sau
enervaţi de propria persoană. Sentimentele de mulţumire sau de dezgust faţă de sine sunt
în mod normal provocate de succese, de dorinţe împlinite, de poziţia bună sau
recunoaşterea pe care o avem in societate.
În cultura iudeo-creştină stima de sine ridicată apare constant asociată cu
egoismul şi culpabilitatea. În psihanaliză stima de sine este considerată a se dezvolta
prin interiorizarea imaginilor parentale şi identificarea cu acestea, ea fiind deseori
asociată cu sentimentul de culpabilitate. Mecanismele de apărare prezentate in teoria
psihanalitică sunt considerate a avea drept scop evitarea pierderii/ scăderii exagerate a
stima de sine şi apariţia panicii traumatice. Stima de sine navighează intre Supraeu
(societatea interiorizată) şi Eul care se autoamăgeşte pentru a se proteja.
Din punct de vedere sociologic stima de sine apare ca un construct social uneori
fiind confundată in evoluţia sa cu dezvoltarea conştiinţei morale. Stima de sine
acţionează la nivelul psihicului prin procesele de identificare, interiorizare şi adaptare
(Tap, 1998). Ch. Cooley (1998) avansează o ipoteză conform căreia stima de sine este o
construcţie socială. Evaluarea propriei persoane este dirijată de interacţiunile sociale şi
lingvistice cu cei din jur, începând incă din copilărie. Cei din jur reprezintă o ″oglindă
socială″ in care persoana se priveşte pentru a-şi face o idee despre părerea altora cu
privire la el. Această părere, odată aflată, va fi rapid incorporată in percepţia sa de sine.
Stima noastră de sine creşte in măsura in care cei din jur au o părere cât mai bună despre
noi. Şi invers, dacă ceilalţi nu au o părere cât mai bună despre noi, vom integra opinia lor
4
negativă şi vom dezvolta o stimă de sine scăzută. O persoană cu o stimă de sine
echilibrată va avea un mod stabil de a gândi despre sine şi nu va risca a fi destabilizat de
aprobări sau de critici.
Modelul construit de Cooley (impreună cu M. Mead) conform căruia o atitudine
pozitivă din partea celor din jur este un determinant important pentru stima de sine a fost
validat prin cercetări empirice. La acestă opinie se aliază şi Codol (apud Tap, 1998) care
susţine că stima de sine este elaborată social plecând de la evaluările făcute de cei din jur,
evaluări şi pe care individul le interiorizează. Valorizarea propriei persoane are la bază
percepţia individului asupra evaluărilor pe care le primeşte de la cei din jur.
1. 2. Stima de sine şi componentele sale
Rosenberg şi Harter (1990) consideră că stima de sine este influenţată de maniera
in care persoana percepe competenţele sale in domeniile in care reuşita este importantă
pentru el. Indivizii cu o stimă de sine ridicată se simt competenţi in domeniile in care
cred că reuşita ar fi importantă şi deasemenea sunt capabili să considere ca având o
importanţă mai mică domeniile in care se simt mai puţin competenţi. Ei reuşesc să
anuleze discordanţa dintre Sinele ideal şi Sinele real. Cu cât această discordanţă dintre
Sinele ideal şi cel real este mai mare, cu atât stima de sine are un nivel mai scăzut
Pe de altă parte, o persoană are mai multe identităţi, fiecare asociată unui anume
rol (de gen, de vârstă, şcolar, familial, profesional etc.). Persoana se autoevaluează parţial
in fiecare dintre aceste roluri. De exemplu identitatea şcolară determină o stimă de sine in
context şcolar. Se pune deci intrebarea dacă sentimentul de valoare personală este suma
evaluări parţiale sau este rezultatul unor evaluări globale. Este recunoscută insă şi
posibilitatea ca o trăsătură contextuală a individului (o identitate de rol) să se difuzeze in
ansamblul personalităţii. De exemplu, faptul că un copil este un elev strălucit poate sau
nu să se difuzeze in reprezentarea sa globală despre sine. (Harter, 1998)
Există două perspective asupra modului de definire a conţinutului stimei de sine.
Unii autori o văd ca fiind unidimensională, stima de sine globală (Coopersmith, Piers,
5
Haris, apud Tap, 1998). Aceasta perspectivă este insă contestată de adepţii modelelor
multidimensionale şi este susţinută de cercetări care demonstrează multidimensionalitatea
stimei de sine şi a evaluării de sine pe baza analizei factoriale. Modelele
multidimensionale susţin în esenţă faptul că individul se autoevaluează diferit in funcţie
de domeniu de viaţă sau faţeta identităţii personale activate de un context anume. Însă
stima de sine ca dimensiune globală işi menţine o poziţie solidă în această dipută şi în
procesul autoevaluării personale fiind măsurată prin chestionare ce conţin itemi generali
şi alimentându-se tot din sentimentul de competenţă a persoanei în anumite domenii
particulare.
Dintr-o aceeaşi perspectivă, de definire sau de organizare a conţinutului stimei de
sine, F. Sordes-Ader, G. Leveque, N. Oubrayrie şi C. Safont-Mottay (1998), plecând de
la modelele de reevaluare a dimensiunilor identitate construite de Tap, Massonnat şi
Perron şi de la modelul de reglare a conflictelor descrise de Baubion-Broye, au ajuns la
definirea a 5 subdimensiuni ale stimei de sine. În opinia acestor autori, stima de sine
globală se construieşte din evaluarea făcută asupra fiecăreia din următoarele dimensiuni:
1. Sinele emoţional – este reprezentarea individului cu privire la gradul de
control pe care il are asupra emoţiilor sale şi asupra impulsivităţii. Este
imaginea pe care o are persoana cu privire la gradul său de stăpânire de sine
care este considerată a permite o mai bună organizare in activităţi, o mai bună
planificare.
2. Sinele social – este vorba de reprezentarea interacţiunii cu ceilalţi şi de
sentimental de recunoaştere socială.
3. Sinele professional – se raportează la reprezentările, comportamentele şi
performanţa la locul de muncă sau in context şcolar. Percepţia asupra
propriilor competenţe este incorporată in imaginea pe care şi-o construieşte
persoana despre propria persoană.
4. Sinele fizic – include imaginea corporală, percepţia părerilor celor din jur cu
privire la aspectul fizic şi aptitudinile fizice şi atletice.
5. Sinele anticipativ – modul in care persoana priveşte spre viitor, atitudinea faţă
de ceea ce il aşteaptă in viitor.
6
1. 3. Stima de sine şi imaginea de sine
Indivizii încearcă să menţină sau să-şi crească stima de sine, indiferent dacă au o
stimă de sine scăzută sau crescută. Lewicki (1983) sugerează că această tendinţă se exprimă
în principal prin comparaţii sociale selective. Mai mult, cu cât o dimensiune auto-atribuită
este mai dezirabilă social, cu atât subiectul îi acordă acesteia o mai mare importanţă în
percepţia altuia. Oamenii acordă o mai mare importanţă caracteristicilor pozitive pe care le
descoperă despre ei, comparativ cu altele. Indivizii pot de asemenea să se „autopozitiveze”
prin interpretarea selectivă a evenimentelor. Ei îşi reamintesc selectiv succesele lor,
modificând memorizarea acestora pentru a aduce o imagine de sine pozitivă. Mai mult, cu
referire nu numai la trecut, dar şi la viitor, indivizii îşi menţin în percepţie iluzia de control şi
sunt în mod nerealist optimişti cu privire la viitorul lor (Martinot, 1995). În general indivizii
cu stimă de sine scăzută au mai degrabă tendinţa de a accepta eşecul, în timp ce indivizii cu
stimă de sine crescută luptă activ împotriva eşecului.
Este acceptat faptul că, în estimarea unor trăsături specifice, o înaltă stimă de sine
este asociată cu o mai mare încredere în sine şi în răspunsurile personale, cu răspunsuri
autoevaluative în mai mare măsură extreme, cu o mai bună consistenţă internă a
răspunsurilor autoevaluative şi cu o mai mare stabilitate temporală a acestora. Aceste date
sunt concordante cu altele, obţinute prin studii similare, conform cărora indivizii cu stimă
de sine ridicată au tendinţa de a se prezenta într-o manieră valorizantă, de a accepta
riscurile, de a acorda o mai mare atenţie şi de a se centra pe punerea în evidenţă a
calităţilor proprii. În opoziţie, indivizii cu stimă de sine scăzută au tendinţa de a se
prezenta autoprotectiv, de a evita riscurile, de a evita punerea in lumină a defectelor etc.
La originea celor mai multe diferenţe se află cu certitudinea cu care aceste două tipuri de
indivizi se definesc (Martinot, 1995)
Există numeroase studii care arată că cei mai mulţi dintre indivizi încearcă să
menţină o bună imagine de sine. Trecând în revistă astfel de studii, D. Martinot (1995)
subliniază faptul că avem tendinţa de a menţine o impresie globală pozitivă despre sine,
o stimă de sine pozitivă. Atunci când facem aceasta nu suntem complet obiectivi, avem
tendinţa de a aprecia că suntem în mai mare măsură responsabili de succesele decât de
7
eşecurile noastre şi ne comparăm cu alţii utilizând dimensiunile pentru care suntem
avantajaţi, pentru care ne simţim competenţi. Subiecţii cu o slabă stimă de sine acceptă
mult mai uşor o întărire negativă şi mai greu o întărire pozitivă, comparativ cu subiecţii
cu stimă de sine puternică. Indivizii cu stimă de sine scăzută sunt mai apţi de a explica
evenimentele negative prin invocarea unor cauze interne şi se simt mai responsabili de
eşecul lor, comparativ cu omologii lor cu stimă de sine mare. În plus, indivizii cu stimă
de sine scăzută sunt mai puţin dispuşi să-şi asume riscuri, comparativ cu ceilalţi subiecţi,
probabil din nevoia de a se proteja de ameninţare, ei beneficiind de resurse puţine de
autoprotecţie. Prin comparaţie, indivizii cu stimă de sine ridicată au resurse autoprotective
bogate şi uşor accesibile şi deci vor putea mult mai uşor face faţă unei
ameninţări (Constantin, 2004).
În concluzie, pare evident faptul că stabilitatea sau instabilitatea componentei
afective a sinelui depinde de certitudinea pe care indivizii o au despre ceea ce sunt ei. În
alţi termeni, cu cât această componentă este mai puternică (stimă de sine pozitivă), cu atât
ea este mai stabilă şi mai insensibilă la variaţiile situaţionale; cu cât această componentă
este mai puţin puternică (stimă de sine negativă), cu atât ea este mai instabilă şi deci mai
sensibilă la caracteristicile situaţionale.
1. 4. Stima de sine şi alte date ale cercetării empirice
Metodele de analiză a stimei de sine sunt bazate in special pe autoevaluare şi
introspecţie. Din aceasta cauză unii autori consideră că stima de sine are un caracter
inobservabil iar analiza ei o fiabilitate scazută. Dacă considerăm că stima de sine este
atitudinea individului faţă de propria persoană, atitudinile fiind măsurabile, putem
conchide că şi stima de sine este măsurabilă..
S-au făcut numeroase studii pe stima de sine şi corelaţiile sale cu alte dimensiuni
ale personalităţii sau cu diverse comportamente. De exemplu, Rosenberg şi Harter în
1990 au luat în caclul trei dimeniuni: stima de sine, responsabilitatea personală şi
responsabilitatea socială. Iniţial nu s-a evidentiat insă nici o legătură intre cele 3
dimensiuni. Doar după câţiva ani reanalizând datele / într-un alt studiu au pus în evidenţă
8
o corelaţie negativă intre stima de sine si responsabilitatea personală şi socială. In acelaşi
studiu s-a evidenţiat o corelaţie intre stima de sine ridicată şi comportamentul violent.
Baumeister (1996) arată că indivizii, grupurile şi chiar naţiunile violente care au
deja o stimă de sine ridicată apelează la violenţă atunci când nu primesc respectul care
cred ei că li se cuvine. Pe de altă parte el susţine faptul că, in cazul acumulărilor de
cunoştinţe, o stimă de sine ridicată poate să ducă la scăderea performanţei şcolare. În mod
similar, S.M. Pottebaum, T.Z. Keith şi S.W. Ehly (1986) susţin şi ei, in urma unei
cecetări empirice, că o creştere a stimei de sine nu aduce un benefit in acumularea
cunoştinţelor de către elevi.
Appleman (2007) intr-o cercetare cu titlul “Self-Esteem Can Affect Your Health”
concluzionează că stima de sine se află intr-o legătură strânsă cu furia şi depresia şi cele
două influenţează negative starea sănătăţii.
S-au realizat cercetări cu scopul de a evidenţia relaţia dintre stima de sine şi
gradul de atractivitate fizică. S-a descoperit faptul că nu există o astfel de relaţie ci doar
un pattern al consistenţei în modul favorabil de a se prezenta al individului (cei care au
stima de sine ridicată au o părere bună despre ei, insă cei din jur nu au o părere bună
despre aceştia). În cercetări cu privire la legătura dintre stima de sine şi consumul de
alcool şi droguri dar nu au găsit legături seminificative
Baumeister, Campbell, Krueger şi Vohs (2003) fac o sinteză a rezultatele
diverselor studii realizate pe tema stimei de sine. Singurele legături semnificative certe
identificate de aceştia sunt cele între stima de sine şi fericire (coreleţii pozitive), stima de
sine şi gradul de depresie sau agresivitatea (coreleţii negative). Legăturile cu performanţa
şcolară, performanţa la locul de muncă, relaţiile interpersonale, şi sănatatea s-au dovedit a
nu fi semnificative. In plus, autorii menţionaţi a concluzionat că stima de sine ridicată
imbunătăţeşte perseverenţa in faţa eşecului.