LRE anul I

Dimensiuni ale formării

-Încrederea în sine-

Studiile întreprinse între pedagogie și psihologie confirmă ipoteza că de la vârsta

preșcolară, copilul dobândește cele mai profunde și durabile caracteristici psihice ale
individualității proprii, sensibilitate și flexibilitate psihică.
Imaginea de sine este definită de modul în care ne percepem propriile noastre
caracteristici fizice, emoționale, cognitive, sociale și spirituale care conturează și întăresc
dimensiunile eului nostru. În funcție de percepția noastră la un moment dat al dezvoltării
noastre, de ceea ce ne-am dori să fim sau ceea ce am putea deveni, putem distinge mai
multe ipostaze ale eului nostru: eul actual, eul ideal și eul viitor.
Imaginea de sine ne influențează comportamentele, de aceea este important să ne percem
cât mai corect, să dezvoltăm convingeri realiste despre noi înșine. Există persoane care, deși
au o înfățișare fizică plăcută, se percep ca fiind fie prea slabe sau prea grase, prea înalte sau
prea scunde, insuficient de inteligente etc. Percepția de sine nu reprezintă adevărul despre
noi, ci este doar o ”hartă” pentru propriul teritoriu, un barometru al stării noastre de bine.
Relațiile armonioase cu membrii familiei și cei din jur, performanțele profesionale, asumarea
unor responsabilități în acord cu resursele proprii indică o imagine de sine pozitivă în timp
ce absența motivației sau o motivație scăzută, agresivitatea defensivă, comportamentele de
evitare, rezistențele la schimbare sunt principalii indici pentru o imagine de sine negativă.
Imaginea de sine se concretizează pe fondul unui sentiment de identitate și
continuitate a persoanei, ca expresie a prezentului psihologic. Modul în care ne percepem
depinde de gradul de autoapreciere și autorespect pe care îl dobândim. Astfel, dacă suntem
de acord cu noi înșine, dacă ne apreciem pentru ceea ce facem bine, aceasta contribuie la
autorespectul și încrederea în sine, dacă acceptăm că avem și slăbiciuni fără să ne criticăm în
permanență pentru ele, aceasta constituie baza toleranței față de sine și, implicit, față de
alții. Putem trăi confortabil din punct de vedere emoțional. Trebuie să conștientizăm că este
bine să existe mereu un echilibru între autoapreciere și autocritică, niciuna din cele două
extreme nefiind eficientă. Păstrând pe cât posibil echilibrul între o laudă de sine exagerată și
o autocritică exagerată putem contribui la starea noastră sufletească.
Încrederea în sine depinde mai mult de capacitatea noastră de a face anumite lucruri, în
timp ce stima de sine reprezintă rezultatul unei autoevaluări şi are un rol foarte important în
stabilirea identității noastre. O stimă de sine pozitivă se bazează pe percepția pozitivă
despre propriile noastre comportamente. De aceea este important să ne respectăm nevoile
și limitele pentru ca acțiunile noastre să ne pună în valoare, să fie viabile în ochii noștri.
Încrederea în sine nu este înnăscuta şi nu depinde doar de educaţia pe care am
primit-o în copilărie când părinţii noştri ne-au învaţat să facem împreună cu ei şi ne-au
stimulat să ne asumăm responsabilități pentru a deveni autonomi în viaţă. Încrederea în sine
este realistă şi predictibilă, deoarece se sprijină pe rezultate concrete obţinute în trecut, pe
experiențele reale pe care o persoană le-a trăit şi care-i permit să prezică rezultatele la care
se așteaptă în viitor. Deci încrederea în sine nu este oarbă şi prezintă o anumită doză de
incertitudine. Ea se bazează pe conștientizarea propriilor cunoștințe şi competențe într-un
anumit domeniu, pe rezultatele pozitive obţinute anterior şi este întreţinută prin abordarea
treptată a altor experienţe în scopul de a fixa şi transfera competenţele, precum şi pentru a
descoperi alte competenţe de care nu eram constienţi.
Este important ca experiențele noi să fie abordate treptat, deoarece eşecurile repetate la
experienţe noi pentru care nu reuşim să găsim o explicaţie pot avea efecte negative asupra
încrederii în sine şi a stimei de sine. Dacă suntem flexibili și putem reîncadra acţiunile si
experienţele noastre astfel încât să vedem partea bună, pozitivă a lucrurilor şi să învăţăm
ceva din ceea ce ni se întâmplă, reuşim să ne construim încrederea în sine şi să ne întărim
stima de sine. Convingerile noastre ne dirijează comportamentele, de aceea este important
sa păstrăm acele convingeri care sunt bune pentru noi şi ne ajută să ne schimbăm cadrele
de referintă. Abordarea unei situaţii dintr-o altă perspectivă ne permite să ne schimbăm
reacţiile, să dezvoltăm comportamente noi, mai adecvate situației prezente și să obținem
astfel rezultate mai bune în viată.
Odată cu dezvoltarea diferitelor componente ale personalității, copilul începe să-și
formeze și o imagine despre sine, despre importanța sa în lume, despre puterea și nevoile
sale, despre valoarea pe care el crede că o are. Această imagine poate deveni tot mai mult
un sprijin sau o piedică în procesul adaptării și învățării. Bazele modului în care ne percepem
vine încă din perioada copilăriei, atunci când noi încă nu avem un sistem de valori la care să
ne referim. Avem doar părerea părinților față de actele noastre. Părinții sunt primele
persoane care ne pot aprecia pentru ceea ce facem sau ne pot penaliza pentru lucruri
greșite.
Construirea imaginii de sine constă în primul rând într-o construcție subiectivă și
implică trei aspecte: importanța părerii celorlalți în construcția acesteia, elementele pe baza
cărora se realizează percepția celorlalți, măsura în care conduita și motivația influențează
crearea imaginii de sine.
Imaginea de sine se formează pe baza unor anumiţi factori:
 raportarea persoanei la anumite grupuri sociale precum familia și cercul
de prieteni apropiaţi sau grupul de muncă, religios sau grupul organizației
politice. Aceste grupuri exercită influențe diferite asupra imaginii de sine.
 pe baza teoriei cu privire la comparările sociale. Oamenii tind să se compare
cu cei asemanatori lor din punct de vedere al imaginii. Oamenii recunosc
intutitiv importanţa stimei de sine în ceea ce privește eficienţa şi sănătatea
lor mintală - de aceea încearcă să o mentină şi să o ridice.
Respectul de sine, reuşeşte să se păstreze la un nivel suficient de puternic, indiferent
de schimbările care ar putea să apară. Respectul de sine, spre deosebire de stima de sine,
este reflectarea gradului în care sinele nu se autoapreciază, ci se îngrijeşte de necesitaţile
sinelui.
Stima de sine ridicată este dependență de respectul de sine, pentru că primul lucru
care scade în intenstitate este stima de sine, care poate să fie dependentă de situatii
schimbatoare, dar respectul este ceva condiționat de credinţe, iar o persoană (auto)educată
să-şi păstreze respectul de sine în orice situaţie şi să continue să se îngrijească de toate
aspectele sinelui (fizic, spiritual, mental, psihic) nu va lăsa stima de sine să scadă atât de
puternic încât să afecteze funcţionarea sinelui.
Încrederea se bazează pe experiența succesului. Putem începe cu succese la scară
mică care să ne ajute să obținem succes pe scară mai mare. Putem alege să ne comportăm
ca și cum am avea încredere în noi și succesul va veni fără îndoială.

Bibliografie:
https://www.cdt-babes.ro/articole/imaginea-de-sine-stima-de-sine-si-increderea-in-
sine.php

Tema 2

Aveți o replică din partea unui elev: Elev: ” Nu mi-ați dat o notă corectă! M-ați
neglijat tot anul și acum din cauza dumneavoastră o să-mi stric media!” Dați un răspuns
asertiv, unul pasiv și unul agresiv (din partea profesorului).

Răspuns asertiv: ”Punctarea a fost făcută în funcție de răspunsurile oferite, fără să fac vreo
excepție. Intenția mea nu a fost să stric media nimănui, am punctat corect, fără să țin cont
de cine a oferit răspunsul. Punctarea a fost obiectivă. Pe viitor, poți obține o notă mai mare
dacă te pregătești mai mult.”
Răspuns pasiv: ”Fiecare a luat punctajul în funcție de pregătirea sa, dar dacă consideri că
lucrarea ta nu a fost notată corect, o să îți arăt lucrarea la finalul orei.
Răspuns agresiv: ”Nu-mi spuneți voi mie că nu este corectă notarea! Ce notă am pus aia
rămâne, nu este vina mea că voi visați la cai verzi pe pereți!”

Tema 3
Învățarea prin încercare și eroare
Thorndike

EL Thorndike este psihologul care a dezvoltat-o și care a fost de părere că învățarea

este un proces gradual care se produce prin mai multe tentative ce se caracterizează prin
încercări și erori, esența teoriei sale fiind aceea conform căreia cu cât numărul de încercări
crește, cu atât numărul erorilor descrește. Potrivit teoriei lui Thorndike, atunci când un
individ este plasat într-o situație nouă, el face o serie de mișcări aleatorii. Cele care nu
reușesc sunt eliminate și cele reușite sunt fixate. Însă acesta este un proces de durată și
gradual, pe măsură ce individul învață să evite acțiunile care nu sunt necesare pentru a-și
atinge scopul, îmbunătățirea producându-se prin repetare. Cel mai cunoscut experiment al
lui Thorndike prin care s-au studiat caracteristicile încercărilor și erorilor în învățare a fost
cel care a implicat pisici și folosirea unei cutii pe care psihologul a numit-o cutia de puzzle.
Într-unul dintre experimente, o pisică flămândă a fost plasată într-o cutie închisă care nu
putea fi deschisă decât prin apăsarea unui zăvor. În afara cutiei, a fost pus pe farfurie un
pește pe care pisica îl putea vedea. Pisicii i s-au acordat 100 de încercări, timp de 5 zile, 10
dimineața și 10 după-amiaza. După fiecare experiment de acest gen, pisica era hrănită și nu i
se mai dădea apoi nimic să mănânce până la următorul experiment. Dacă reușea în timpul
unui experiment să deschidă cutia, ea putea mânca peștele. Întregul comportament al
acesteia pe parcursul experimentului era atent observat și analizat. La început, pisica a
înregistrat o serie de acțiuni aleatorii, apoi, treptat, ea și-a redus numărul de răspunsuri
inadecvate, adică erori, ajungând în poziția în care putea deschide zăvorul imediat ce era
pusă în cutie, reducându-se astfel la 0 numărul erorilor și crescând la 100% reușita. Cu toții
învățăm multe abilități, precum înotul sau mersul pe bicicletă, prin această metodă. De
asemenea, exclusiv prin ea, copiii învață să stea, să meargă sau să alerge. Însă, cu toate
acestea, unul dintre dezavantajele principale ale ei este acela că implică pierderi
considerabile de timp și efort.
Thorndike a fost unul dintre pionierii învăţării "active", o teorie care propune lăsarea
copiilor să înveţe singuri, în loc să primească instrucțiuni de la profesori: "Metodele lecturii
şi demonstraţiei reprezintă o abordare la limita extremă în care profesorul nu-şi lasă
studenţii să găsească altceva decât ar putea să le spună. Cere de la ei doar să fie ascultători,
şi să facă tot ce pot pentru a înţelege, cu întrebări pe care nu le-au construit ei şi răspunsuri
pe care nu le au obţinut ei înşişi."

Bibliografie:
https://ro.warbletoncouncil.org/edward-thorndike-7997