Dihor

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Dihor
Fosilă: Pleistocen mijlociu—prezent

Pereche de dihori

Stare de conservare

Risc scăzut (LC) (IUCN 3.1)[1]

Clasificare științifică

Regn: Animalia

Încrengătură: Chordata

Clasă: Mammalia

Ordin: Carnivora

Familie: Mustelidae

Subfamilie: Mustelinae

Gen: Mustela

Specie: M. putorius

Nume binomial

Mustela putorius
Linnaeus, 1758
 Arealul de răspândire a dihorilor în sălbăticie

Modifică text

Dihorul (Mustela putorius) este un carnivor de mici dimensiuni aparținând familiei Mustelidelor,
răspândit în majoritatea Europei, nordul Africii și Asia occidentală. Dihorul a fost îmblânzit încă din
timpuri străvechi, aproximativ acum 2500 ani, pentru vânătoarea de iepuri de câmp, astfel
obținându-se subspecia Mustela putorius furo.[2]

Cuprins
[ascunde]

 1Evoluție
 2Trăsături fizice

 3Comportament

 4Miros

 5Boli

 6Răspândire

 7Semne de identificare în sălbăticie

 8Îmblânzire

 9Dihorul ca animal de companie

 10Întrebuințare a dihorilor

o 10.1Blana

 11Vânare

 12Festivaluri

 13Hrănire

 14Dușmani naturali și conviețuire cu alte specii

 15Reproducere
 16Invazia în alte ecosisteme

 17Subspecii

 18Referințe

 19Bibliografie

 20Legături externe

Evoluție[modificare | modificare sursă]

Dihorul primordial a fost Mustela stromeri care a apărut în perioada villafranchiană târzie. Mustela
stromeri este considerabil mai mic decât dihorul actual. Cele mai vechi fosile ale dihorului actual
datează din Pleistocenul Mijlociu și au fost descoperite în Germania, Marea Britanie și Franța.
Rudele mai apropiate dihorului actual au fost dihorul de stepă și dihorul cu picioare negre. Dihorul
european s-a desprins din dihorul de stepă acum 1,5 milioane de ani. [3]Este înrudit cu nurca cu care
poate hibridiza.[4]

Trăsături fizice[modificare | modificare sursă]

Dihorul are un corp subțire și flexibil, cu picioare scurte adaptate mișcării rapide în pădure printre
copaci, tufișuri și în vizuinele rozătoarelor și iepurilor cu care se hrănește. Capul este mic, lat și turtit
cu urechi mici și rotunde. Lungimea trupului fără coadă este de 30–50 cm, iar lungimea cozii este de
alți 10–20 cm. Greutatea dihorilor variază în funcție de sex, un dihor mascul ajunge la maturitate în
jurul greutății de un kilogram în schimb o femelă cântărește la maturitate 650-850 g. Femele au opt
glande mamare din care se hrănesc puii pe timpul perioadei de alăptare. Dihorii nu prezintă
dimorfism sexual.
Culoarea blănii variază între cenușiu, maro sau bej pe spate cu lăbuțele și burta de culoare neagră.
În jurul botului și în vârful urechilor prezintă niște dungi albe în dosul ochilor. Maxilarul prezintă 34 de
dinți.
Are auzul și vederea bine dezvoltate, dar mirosul este simțul său cel mai dezvoltat. Dihorul trăiește
în sălbăticie între 8 și 10 ani, iar domesticit poate trăi până la 15 ani.

Comportament[modificare | modificare sursă]

Dihorii sunt animale nocturne. Se deplasează distanțe mici pentru a-și face rost de hrană comparativ
cu alte animale precum jderii. Dihorul este un mamifer singuratic, excepție făcând femela, în
perioada de creștere a puilor. [5] Uneori dihorii folosesc vizuinile vulpilor sau iepurilor de casă.

Miros[modificare | modificare sursă]

Asemeni multor alte mamifere, dihorul are glande odorifere în regiunea anală cu ajutorul cărora
marchează teritoriul. S-a dovedit că dihorii disting dacă mirosul a fost lăsat de un mascul sau o
femelă. Ca și sconcșii, dihorul poate folosi glandele perianale atunci când este excitat sau când
simte că este în pericol. O altă folosință a glandelor perianale este cea de a lubrifica excrementele
dihorilor.
Dihori în sălbăticie

În cazul dihorilor domestici, mulți dintre aceștia au glandele perianale excizate, dar acest fapt nu
înlătură degajarea de miros specific dihorilor din cauză că în perioada de împerechere degajează
mirosul prin mai multe alte glande situate la baza cefei, precum și în altă părți ale corpului. Aceste
glande servesc animalelor pentru protecția blănii. Un alt obicei, în cazul animalelor de companie,
este castrarea, dar nici aceasta nu rezolvă întru totul problema mirosului și împreună cu
îndepărtarea glandelor perianale duc la consecințe neplăcute în starea de sănătate viitoare a
dihorului.

Boli[modificare | modificare sursă]

Exemplar albinos

Dihorii suferă frecvent de boli respiratorii precum pneumonia, răceala, boala Carre. De asemenea,
prezintă infecții cu trichineloza, leptospiroză sau turbare.
În cazul animalelor de companie s-a observat o rată ridicată a cancerului care afectează glandele
adrenale, pancreasul și sistemul limfatic.
Enterita catarală epizootică[6] este o infecție virală care afectează membranele mucoaselor
intestinale. Simptomele acestei boli sunt vomă, diaree pronunțată însoțită de pierderea în greutate și
lipsa poftei de mâncare. Înainte de descoperirea tratamentului, mortalitatea din cauza acestei boli
era destul de mare. Acum, dacă mamiferul este tratat, există mari șanse de recuperare. Dihorii
bolnavi trebuie izolați de restul grupului pe o perioadă de 6 ani.
Viroza aleutiană (ADV) este o boală care se găsea în secolul XX la vizonii din insulele Aleutine.
Dihorilor, virusul le afectează sistemul imunitar reducându-le acestora capacitatea producerii
anticorpilor precum și organele interne, în special rinichii. Pentru această boală nu există tratament
sau vaccin, iar animalele infectate pot fi purtătoare luni sau ani înainte de a prezenta boala, ceea ce
prezintă pericol pentru celelalte animale.[7]
De asemenea, unii dintre dihori sunt purtătorii unui defect congenital, numit sindromul lui
Waardenburg. Sindromul se manifestă prin: deformări craniene, surzire parțială sau totală, fisuri în
cerul gurii. Mulți dintre puii cu sindromul lui Waardenburg se nasc morți sau au o speranță de viață
scăzută. Majoritatea crescătorilor de dihori renunță la puii bolnavi încă de la fătare. [8]

Răspândire[modificare | modificare sursă]

Dihorul trăiește în Europa Continentală și în insulele din Marea Britanie, lipsind din insulele
mediteraneene și atlantice. Arealul său de răspândire se întinde din sudul Europei până în
Sudul Suediei, centrul Finlandei și peninsula Kola. Spre est se întinde până în nord-estul Rusiei și
centrul Ucrainei. În România și Republica Moldova este destul de răspândit, trăind în apropierea
așezărilor umane, atât la munte cât și la șes.[9] Este mai puțin întâlnit în interiorul pădurilor și
în Bărăgan.[10]
Dihorul poate trăi în orice zonă unde își poate face o vizuină și de unde să-și procure hrana: păduri,
zăvoaie, lunci, zone stâncoase, pajiști. Teritoriul de vânătoare al unui dihor poate ajunge la 2 km².
Dihorul a fost alungat din multe zone în care trăia, datorită urbanizării, deșertificării și incendiilor
forestiere, fiind ocrotit în majoritatea Europei. Principalii săi dușmani naturali
sunt lupii, vulpile și viperele. O importantă cauză a mortalității în rândul dihorilor o prezintă și
accidentele rutiere.
Dihorul viețuiește, adesea, în cadrul comunităților umane, adăpostindu-se în clădiri abandonate,
stoguri de paie, grajduri, șuri. Dihorul nu produce pagube în apropierea vizuinei în care trăiește.

Semne de identificare în sălbăticie[modificare | modificare sursă]

Dihor în libertate

Cu toate că sunt greu de observat în sălbăticie din cauză că au capacitatea de a se ascunde bine,
se pot detecta cu oarecare ușurință datorită semnelor pe care le lasă precum: sunetele, urmele și
excrementele.
Urmele sunt asemănătoare celor de zibelină dar mai mici și constau în 4-5 degete cu gheare
nerectilinii bine dezvoltate. Urmele picioarelor posterioare sunt puțin mai mari decât urmele celor
anterioare. Uneori, în zăpadă, se observă urmele lăsate de coadă.
Sunetul cel mai frecvent folosit de dihor sună asemănător unui che, che, che!!! . Țipătul dacă este
mai ascuțit înseamnă că animalul este speriat sau nervos sau dacă femela vrea să-și alerteze puii.
În vocabularul dihorilor mai intră și mormăieli mai rar întrebuințate.
Excrementele măsoară 6–8 cm lungime și doar 9 mm grosime. Sunt de culoare închisă în general,
cu eventuale resturi ale animalelor cu care s-a hrănit precum puf, pene, smocuri de blană, păr,
carapace și oase mici. Excrementele sunt depozitate în puncte determinate ale teritoriului lor, cel
mai adesea în jurul vizuinii.

Îmblânzire[modificare | modificare sursă]

Dihori jucându-se

Singura subspecie domesticită este Mustela putorius furo, celelalte specii la maturitate devenind
nervoase și irascibile. Hibridizarea dihorului de casă cu cel comun face ca urmașii să aibă trăsături
asemănătoare părinților sălbatici.
Nu se cunoaște cu exactitate când a fost domesticit dihorul, dar domesticirea lui se estimează
înainte de anul 1500 î.e.n.[11] Se crede că procesul de domesticire a fost asemănător cu cel al pisicii.
Există o teorie, care afirmă că egiptenii antici ar fi avut dihori pentru a le apăra hambarele de
rozătoare.[12]
Caesar Augustus în jurul anului 6 î.e.n. a trimis dihori prin Plinius cel Bătrân în insulele Baleare,
pentru a controla numărul de iepuri de câmp, care produceau mari pagube în agricultură.

Dihorul ca animal de companie[modificare | modificare sursă]

Dihor de casă

Dihorul de casă (Mustela putorius furo), subspecia domesticită a dihorului, este un animal energic,
vioi, curios și îi place să se joace cu stăpânul. Din cauza curiozității lor exagerate prezintă riscul de
a-și pierde viața explorând sau accidentându-se. În Statele Unite după câini și pisici, dihorii sunt
următoarele animale din punct de vedere numeric folosite ca animale de companie. [13]
Dihorii sunt pricepuți în a se băga în locuri ascunse, mici și înguste, precum în mobilier, aparatură
electrică și electrocasnică, pereți sau ziduri ceea ce poate fi periculos pentru integritatea lor sau pot
muri electrocutați. Din această cauză, stăpânii de dihori trebuie să-și amenajeze casa astfel încât
animalul să nu fie expus acestor riscuri sau să închidă animalul într-o cușcă în timpul cât aceștia
sunt plecați sau în timpul nopții. [14]
Dihorii în mediul lor natural sunt carnivori și hrana pentru pisici nu aportează necesarul de proteine
și grăsimi necesar dihorilor, însă aceasta în perioada de creștere este recomandată. Un aliment
ideal pentru dihori ar fi alcătuit din 32–38% proteine și 15–20% grăsimi, întotdeauna de origine
animală (nu soia). Dacă conținutul de proteine este mai ridicat de 38%, poate provoca tulburări
renale dihorilor, în special celor vârstnici. Carnea și preparatele din carne de porc sunt nocive pentru
dihor.[2] Dihorilor domestici le plac de asemenea dulciurile, precum stafidele, sau untul de arahide,
dar acestea trebuie date cu chibzuință datorită faptului că zaharurile provoacă tulburări în
metabolismul lor. Din cauza tubului digestiv scurt, vegetalele nu aportează multă energie animalului,
de aceea nu se recomandă în alimentație, decât ocazional.
Dihorii petrec între 14 și 18 ore pe zi dormind, dar când sunt treji sunt foarte vioi explorând mereu ce
e nou. Perioada cea mai activă a dihorilor este dimineața și seara. Nu se recomandă ținerea lor în
cuști din cauză că e dăunător sănătății lor. În afara casei dihorii trebuiesc supravegheați
îndeaproape datorită faptului că se pot băga în canalizări, vizuini și se pot pierde cu ușurință sau
răni.
Dihorilor de casă le place să se joace cu stăpânii. Jocurile dihorilor sunt foarte asemănătoare cu ale
pisicilor, se ascund și așteaptă să fie căutați, se joacă de-a vânatul iar mușcătura lor în timpul jocului
este suavă. Animale mușcă doar în cazul când au suferit agresiuni din partea oamenilor, iar
mușcătura este puternică datorită mandibulelor puternice. Jucăriile dedicate pisicilor sunt ideale și în
cazul dihorilor. Dihorii când sunt stresați, excitați sau bucuroși realizează un dans caracterizat prin
sărituri și scoaterea unui sunet asemănător unui doc doc doc!.

Dihori de casă dormind

Dihorii de asemenea iubesc compania altor dihor precum și cea a pisicilor. [15]
Copiii mici trebuiesc supravegheați când intră în contactul cu dihorii, din cauză că îi pot strangula
sau răni, iar aceștia reacționând pot mușca sau zgâria puternic copilul.
Dihorii de casă cer unele îngrijiri speciale, precum tăierea ghearelor și perierea blănii. Trebuie
controlați de către veterinar și vaccinați. De asemenea, este nevoie ca să le fie curățate urechile cu
un tampon de vată curată și grijă pentru a nu adăuga nimic în canalul auditiv. Dihorii trebuie
vaccinați împotriva bolii Carré și a turbării.
Dihorii au nevoie de 10-15 ore de întuneric pe zi pentru a absorbi melanina. Dacă nu se respectă
acest program, dihorul poate dezvolta boli mortale. [16]

Întrebuințare a dihorilor[modificare | modificare sursă]

Imagine ilustrând vânătoarea cu ajutorul dihorilor

În prezent, dihorii sunt folosiți pentru transportul cablurilor în conducte lungi. În acest scop au fost
folosiți de către NASA în Laboratorul de Propulsie și de către organizatorii de spectacole londonezi.
Cablurile de televiziune și de sunet de la nunta prințului Charles al Angliei și al Dianei Spencer sau
pentru concertul Millenium desfășurat în Piața Greenwich au fost transportate cu ajutorul dihorilor.
Dihorii, precum alte animale, se folosesc pentru testarea unor produse farmaceutice sau cosmetice
sau în investigații medicale. Unele dintre aceste teste și investigații sunt controversate și descurajate
de organizațiile de ocrotire ale animalelor.
Dihorii sunt folosiți și în vânătoare, pentru scoaterea vânatului din vizuine.

Blănuri de dihor

În unele țări precum Anglia, dihorii sunt folosiți în gospodăriile rurale pentru a păzi casa de șoareci și
șobolani.
Blana[modificare | modificare sursă]
Blana dihorului european este prețioasă și mai apreciată decât cea a dihorului de stepă. Blana se
folosește în fabricarea de paltoane, jachete, gulere și căciuli. Din coada dihorului se pot realiza
pensule. Un dezavantaj al blănii de dihor este mirosul care se înlătură cu mare greutate.
Dihorul a fost crescut în scop comercial pentru valorificarea blănii prima dată în anul 1920 în Marea
Britanie și ridicat la rangul de importanță economică în 1979 în Finlanda. Din cauza interdicțiilor
legale privind speciile de animale ne-native în Statele Unite și Canada, aici niciodată nu au devenit
populare. Dihorul european se adaptează și reproduce cu ușurință în captivitate, spre diferență de
alte specii crescute pentru blană cum ar fi nevăstuica sau hermina.

Vânare[modificare | modificare sursă]

Vânarea dihorului a fost cândva sportul preferat al scoțienilor. Vânătoarea se ținea noaptea, în
miezul iernii. Cu toate acestea, majoritatea deceselor sunt cauzate de capcanele din oțel puse
pentru prinderea iepurilor.
În Marea Britanie perioada de vânătoare începe la începutul lunii februarie și ține până la sfârșitul
lunii aprilie și se realizează cu ajutorul câinilor iar în fosta Uniune Sovietică sezonul începea toamna
târziu cu arme de foc, câini și capcane din lemn. Capturarea dihorilor nu are un rol important în
vânătoare din cauza dificultății vânării acestora.

Festivaluri[modificare | modificare sursă]

Dihor galez

În Catalonia, Spania există un târg dedicat dihorilor denumit Târgul Dihorilor din Sabadell (Feria del
hurón de Sabadell).
De asemenea, există o olimpiadă a dihorilor de casă care se ține în Mexic și este numită în
spaniolă Hurolimpíada de la huron care înseamnă dihor domestic. În 2002 Carlos de Mier, cu
ajutorul unor tuburi de plastic și PVC a creat un joc numit cursă de dihori (carrera de hurones). A
creat acest joc inițial pentru dihorii săi Coco, Sindy și Chanel. În timp jocul a devenit popular
realizându-se întruniri ale Comunității Dihorilor în urma cărora s-a născut ideea de a face un festival
distractiv , educațional și pentru încurajarea întâlnirilor între crescători și iubitori de dihori. În anul
2004 s-a desfășurat pentru prima dată inedita Olimpiadă a Dihorilor de casă. [17]
Date de interes asupra olimpiadei

 Prima ediție a olimpiadei a fost restrânsă dar a atras o mare curiozitate internațională din
partea diferitelor medii ale societății, ajungând astăzi un eveniment cunoscut pe plan mondial.
 La prima ediție s-au prezentat 36 de concurenți (dihori) și 50 de persoane. Datorită
succesului în anii următori numărul de participanți a crescut la 300 de dihori în anii următori.

 Cursele de dihori sunt punctul culminant al olimpiadei, unde recordurile sunt depășite
frecvent.

Hrănire[modificare | modificare sursă]

Dihorii se hrănesc cu animale mici
precum: șobolani, iepuri, cârtițe, păsări, reptile, amfibieni și crustacee; pești. Pe lângă acestea își
mai completează meniul cu semințe, unele fructe, viermi, larve, insecte și ouă. În cazul ouălor,
obișnuiește să nu le spargă, ci doar le găurește bând conținutul acestora. Talia joasă și flexibilitatea
le permite să vâneze oriunde, chiar și sub apă. Localizează prada cu ușurință datorită auzului fin,
acuității vizuale, dar mai ales datorită mirosului. Are obiceiul de a aduna provizii în vizuină.
Dihorii sălbatici provoacă pagube mari în gospodăriile țărănești prin faptul că vânează păsări de
curte, iepuri și alte animale mici precum și pentru terenurile de vânat mic.

Dușmani naturali și conviețuire cu alte specii[modificare | modificare

sursă]
Dihor împăiat

Dihorii au ca dușmani naturali vulpile, câinii, acvilele, ulii, bufnița mare, pisicile
domestice și sălbatice.[18]Dihorii pot conviețui cu nurcile europene și cu dihorii de stepă chiar dacă s-
au înregistrat și incidente dar suferă din cauza pătrunderii în ecosistemul lor a nurcii americane.
Există dovezi că dihorii au căzut pradă unor jderi[19] dar acesta nu este un lucru obișnuit, iar în
conviețuirea cu nevăstuicile, acestea din urmă pot cădea ocazional victime dihorilor.

Reproducere[modificare | modificare sursă]

Dihor galez

Dihorii sunt animale singuratice, ele trăind împreună cu alți membri ai speciei sale doar în timpul
împerecherii și a creșterii puilor. Perioada de împerechere este cuprinsă între lunile februarie și
aprilie, perioadă în care masculii își lasă obiceiurile nocturne, devin agresivi și pot fi observați cu
ușurință țipând sau luptându-se cu alți masculi. Când un mascul devine învingător se apropie de
femelă și o supune cu o mușcătură de ceafă, copulând-o în timp ce scoate niște țipete caracteristice.
După 6 săptămâni de la copulare se nasc între 3 și 12 pui goi, complet neputincioși. Puii încep să
deschidă ochii la patru săptămâni de la naștere iar la sfârșitul celei de-a șaptea săptămâni femela îi
va înțărca. Puii încep să devină independenți după 2-3 luni, dar nu se pot reproduce decât peste 9
luni sau chiar 2 ani.

Invazia în alte ecosisteme[modificare | modificare sursă]

Dihorii au dus la distrugerea faunei indigene în anumite regiuni ale globului precum în Noua
Zeelandă, unde au fost introduși prima dată în 1879 ca mijloc de control împotriva iepurilor
sălbăticiți. Aceștia au început a fi o problemă atunci când au început să se hrănească și cu păsări
din fauna autohtonă. Dihorii au reprezentat un pericol major pentru fauna locală datorită faptului că
păsările de aici au evoluat contactul cu un mamifer prădător ceea ce a făcut ca acestea să fie lipsite
de apărare în fața dihorilor.
Din cauza problemelor înregistrate în Noua Zeelandă, multe țări în care dihorul nu este răspândit în
mod tradițional în sălbăticie au interzis introducerea acestuia.
În țări precum Portugalia,[20] Australia, Argentina, Statele Unite,[21] Franța, Spania,
[22]
Chile[23] sau Noua Zeelandă există prevederi legale în ceea ce privește crescătoriile de dihori,
vânatul cu ajutorul acestor animale sau chiar deținerea lor ca animale de companie care duc de la
stabilirea unor reguli de limitare a libertății acestora până la interzicerea totală a acestora.
În insula spaniolă La Palma, dihorii au fost introduși pentru vânătoare acum 100 de ani. Numărul
licențelor de vânătoare cu dihori a ajuns la 9952, iar dihori antrenați în această activitate la peste
20.000. Dezastrul a apărut în urma eliberării sau evadării unor perechi de dihori, care datorită
faptului că nu au dușmani naturali pe insulă s-au înmulțit puternic punând în pericol specii indigene
de păsări precum porumbelul laurel sau sitarul de pădure sau șopârle, precum Gallotia galloti
palmae.[24]

Subspecii[modificare | modificare sursă]


Mustela putorius anglia răspândit în Țara Galilor.[25][26][27]

Mustela putorius aureola răspândit în peninsula Iberică. [25][28]

Mustela putorius caledoniae prezent în Scoția.[25][29][30]

Mustela putorius furo dihorul domestic

Mustela putorius mosquensis răspândit în Eurasia.[25][31]

Mustela putorius putorius răspândit în Europa.[32][33][34]
 [35]
Mustela putorius rothschildi present a Europa.[32][36][37]