Rășcanu Narcis

Anul IV, Grupa a-VIII-a

Secţia Pastorală
Despre Preoţie
-rezumat-
Sfântul Ioan Gură de Aur
E.I.B.M.B.O.R., București – 2007

Cartea I
Capitolul 1 : Dovada dragostei fericitului Vasile faţă de mine.
Sf. Vasile s-a distins ca fiind cel mai sincer și adevărat prieten al Sf. Ioan Gură de Aur. Ei
au urmat aceleași studii, având aceiași profesori, și au urmat același drum în viaţă după
încheierea studiilor. Deasemenea aveau același statut social.
Capitolul 2 : Ce l-a orit de a locui cu mine.
Sf. Vasile cel Mare deprinzându-se cu studiul („stătea cu ochii pironiţi în cărţi” p.37) , a crescut
duhovnicește foarte mult în ochii Sf. Ioan Gură de Aur, însă cu toate acestea i-a rămas acestuia
(Sfântului IGA) un bun prieten. Când au vrut să îmbrăţișeze viaţa cea fericită a monahilor, Sf.
Vasile era pregătit, însă Sf. IGA, cu toate că într-un final a fost pregătit și el, a fost împiedicat să
facă acest pas, de mama sa (rămasă văduvă cu puţin timp înainte de nașterea Sf. IGA) care i-a cerut să
rămână alături de ea până la moartea ei. Cu toate acestea Sf. Vasile stăruia ca ei doi să urmeze
viaţa monahală.
Capitolul 3 : Înșelăciunea pe care am întrebuinţat-o pentru a-l face să se lase hirotonit
În acea vreme în care Sf. Vasile stăruia la Sf. Ioan Gură de Aur să urmeze viaţa monahală,
s-a hotărât hirotonirea celor doi. Ca și până acum, Sf. Vasile voia să urmeze același drum ca și
Sf. Ioan Gură de Aur și în ceea ce privește hirotonia. Numai că Sf. Ioan Gură de Aur era cuprins
de teamă („ca nu cumva să fiu hirotonit fără de voia mea” p.41) și de nedumerire („nu găseam nimic care să
mă facă vrednic de această cinste” p.42) și nu voia să accepte hirotonia, considerându-o o mare cinste,
însă pe Sf. Vasile îl vedea vrednic de această cinstire. Când a venit vremea hirotonirii Sf. Ioan
Gură de Aur s-a ascuns, iar Sf. Vasile a primit „jugul” (p.42). Auzind de fuga prietenului său, a
mers la el plin de amărăciune și tristeţe, însă a fost întâmpinat cu bucurie (Sf. IGA se bucura văzându-
l hirotonit) ceea ce l-a făcut să creadă că nu a fost înșelat pentru prima oară.
Capitolul 4 : Învinuirile pe care mi le-a adus că l-am înșelat.
- „m-ai dispreţuit și n-ai ţinut deloc seama de mine.”
- „ai deschis gurile tuturor”(p.43) „unii te învinuiesc și spun că ai fugit din pricina
mândriei tale fără margini, alţii, că ai fugit din pricină că ţi-e dragă slava lumii; alţii[...]
Rășcanu Narcis
Anul IV, Grupa a-VIII-a
Secţia Pastorală
te învinuiesc și de una și de alta. Mai mult, ocărăsc și pe cei ce ne-au făcut această
cinste” (p.47)
- „cunoscuţii și prietenii mă iau deoparte și-mi aruncă în obraz cea mai mare parte din
învinuiri[...] Eu roșeam. Îmi era rușine să le spun că nu știam că aveai de gând să fugi,
ca nu cumva să socotească făţărnicie prietenia noastră[...] Eram silit, deci, să tac, să-mi
plec ochii în pământ, să ocolesc pe cei cu care mă întâlneam și să fug din calea lor. Dacă
aș scăpa de învinuirea asta, totuși n-aș putea scăpa de alta, că sunt un mincinos. Nimeni
nu vrea să mă creadă că m-ai pus și pe mine, Vasile, în rândul acelora cărora nu le era
îngăduit să cunoască ascunzișurile sufletului tău” (p.44)
- „Nu-ţi cer să te dezvinovăţești de răul pe care mi l-ai făcut![...]că m-ai înșelat, că m-ai
trădat, că n-au avut în ochii tăi nici un preţ bucuriile pe care ţi le-am făcut până acum!”
(p.48)
- „Ai aruncat dintr-o dată toate cuvintele mele” (p.50 – cuvinte încurajatoare pentru o „prietenie
sănătoasă”)
Capitolul 5 : Apărarea mea
Sf. Ioan Gură de Aur își începe apărarea căutând mai întâi să-și cinvingă prietenul că nu
l-a dedreptăţit, și abia apoi de a se disculpa faţă de părerea pe care o au „străinii” (p.51) despre el.
Capitolul 6 : Se poate folosi o înșelăciune pentru a fi de folos cuiva.
Sf. Ioan Gură de Aur motivează că înșelăciunea este rea dacă este făcută cu gând rău, iar
dacă gândul este bun, ea devine deopotrivă bună. De aceea Sf. Ioan Gură de Aur îi cere Sf. Vasile
să-i demonstreze cu ce gând a întrebuinţat-o el, iar de va descoperi că înșelăciunea a fost făcută
cu gând bun, atunci consideră că merită laudă, nu hulă ori învinuire.
Capitolul 7 : O faptă ca aceasta nu trebuie numită înșelăciune ci purtare de grijă.
Dând ca exemplu pe Avraam, Iacov, Moise, Finees, Ilie și Sf. Ap. Pavel, Sf. Ioan Gură de
Aur arată că „Mare este puterea înșelăciunii! Cu o singură condiţie : să nu fie făcută cu gând
viclean”(p.55). O astfel de înșelăciune nici nu trebuie numită așa, ci „bună rânduială, înţelepciune
și meșteșug” (p.56), iar înșelător este doar cel ce se folosește de înșelăciune cu gând rău, nu și cel
ce se folosește de ea cu gând curat.
Cartea a II - a
Capitolul 1 : Preoţia este cel mai mare semn al dragostei de Hristos.
Numind înșelăciunea cu gând bun, „minunată rânduială”(p.57), Sf. Ioan Gură de Aur îi
arată Sf. Vasile că prin înșelăciunea pe care el a întrebuinţat-o, cel înșelat a câștigat cel mai mare
Rășcanu Narcis
Anul IV, Grupa a-VIII-a
Secţia Pastorală
câștig, și anume că „prin hirotonia ta îndeplinești tocmai acele fapte numite de Hristos semne
ale dragostei pentru El”. Această afirmaţie, Sf. Ioan Gură de Aur o întărește cu locul din
Scriptură în care Hristos îl întreabă pe Petru dacă Îl iubește mai mult decât ceilalţi ucenici.
Primind răspuns afirmativ, Mântuitorul arată că semnul dragostei de El este păstorirea oilor Sale
cuvântătoare [„Dacă Mă iubești, păstorește oile Mele!”(In.21, 16)]. Prin această Mântuitorul arată lui
Petru și nouă tuturor cât de mult își iubește El Biserica Sa, pentru ca și noi să o iubim mult.
Vedem astfel că pentru a dovedi iubirea faţă de El, Hristos nu îi cere lui Petru nicio altă slujire
sau virtute, devât numai să pască oile Sale (In. 21, 17), de unde rezultă că aceasta este cea mai
mare dovadă de dragoste pentru Hristos. Deasemenea atunci când întreabă : „Cine este sluga
credincioasă pe care o va pune domnul peste casa lui?”(Mt 24, 45). Mântuitorul vrea să arate cât de
rari sunt cei credincioși și înţelepţi și cât de măreaţă este această slujire a pastoraţiei, și care este
răsplătită pe măsură. [„Peste toate averile sale o va pune” (Mt. 24, 27)]
Capitolul 2 : Slujirea preoţiei este mai mare decât celelalte slujiri
Toate celelalte slujiri și virtuţi pentru dragostea lui Hristos le pot săvârși, respectiv
dobândi și femeile și bărbaţii, însă păstorirea turmei lui Hristos trebuie încredinţată doar acelor
bărbaţi care întrec cu mult pe toţi ceilalţi oameni în virtutea sufletului. Diferenţa dintre păstor și
păcătoși trebuie să fie, după cum spune Sf. Ioan Gură de Aur, ca diferenţa dintre oameni și
animale, de aceea și responsabilitatea acestuia este foarte mare. Dacă el pierde una din oile cele
cuvântătoare ale lui Hristos, atunci el va suferi mai întâi o pagubă în propriul lui suflet.
Capitolul 3 : Slujirea preoţiei are nevoie de un suflet mare și minunat.
Lupta păstorului de suflete este „grea și... cumplită” (p.62) întrucât „Lupta noastră nu este
cu sângele și cu trupul, ci cu începătoriile, stăpâniile, cu stăpânitorii întunericului veacului
acestuia, cu duhurile răutăţii cele din văzduhuri” (Efeseni 6, 12). Deasemenea Sf. Ioan Gură de Aur
arată că o altă primejdie ce ameninţă turma lui Hristos și cu care are de luptat păstorul o
reprezintă „faptele trupului! Acestea sunt desfrânarea, adulterul, necurăţia, neînfrânarea,
închinarea la idoli, vrăjitoria, vrajba, sfada, gelozia, mânia, gâlceava (Galateni 5, 19-20),
clevetirea, șoptirea la ureche, semeţia (IICorinteni 12, 20) și altele asemenea acestora. Acești
vătămători nu se mulţumesc doar să vateme turma, ci și pe păstor îl atacă și nu se opresc până
ce nu îl înving sau cad ei învinși”(pp.62-63)
O altă greutate a pastoraţiei este aceea de a depista bolile sufletești ale celor păstoriţi,
întrucât „nimeni dintre oameni nu știe cele ale omului, afară de duhul omului, care este în el”
Rășcanu Narcis
Anul IV, Grupa a-VIII-a
Secţia Pastorală
(ICorinteni 2, 11). La fel de greu este să prescrii tratamentul potrivit bolii, dar și mai greu este să
administrezi acest tratament întrucât „nu stă în puterea preotului ca bolnavul să primească
leacurile, ci în puterea celui bolnav”[p.63 – „Că nu avem stăpânire peste credinţa voastră, ci suntem
împreună – lucrători la bucuria voastră”(IICorinteni 1, 24)]
Păstorul de suflete nu trebuie să îl silească pe cel păcătos să devină mai bun, ci prin
dibăcie, să-l facă de bunăvoie să-și dorească asta. Dacă, însă, cel păcătos nu primește sfaturile
duhovnicului său, el „adaugă altă rană lângă cea vechea rană”(p.64) și astfel încercarea
preotului de a vindeca rana devine pricina unei boli mai grele.
Capitolul 4 : Preoţia este plină de greutăţi și primejdii
Cunoscând varietatea caracterelor umane, Sf. Ioan Gură de Aur îndeamnă preotul să nu
canonisească după greutatea păcatului ci după starea sufletească a păcătosului, iar pentru a o
cunoaște, păstorul are nevoie de „multă pricepere”(p.65). Sf. Ioan Gură de Aur atrage astfel
atenţia că din pricina unor canoane aspre unii își pierd nădejdea mântuirii, iar altii din pricina
unor canoane prea ușoare, devin nepăsători.
Alături de „multă pricepere”, i se cere preotului să aibă „un suflet mare și curajos”(p.66),
pentru ca prin multă muncă, multă stăruinţă și multă răbdare să întoarcă la Biserică „mădularele
despărţite de ea”, iar aceasta să o facă prin convingere, iar nu cu de-a sila.
Acest capitol se încheie reamintind că pastoraţia este cu adevărat o dovadă de iubire de
Hristos.
Capitolul 5 : Pentru că-L iubesc pe Hristos de aceea am fugit de preoţie
În acest capitol se poate observa nobilimea sufletelor celor doi prieteni, care raportându-
se la Păstorul cel Bun, se smeresc pe ei înșiși considerându-se nevrednici de această slujire. Ei își
cercetează fiecare sufletul nu raportându-se la semeni, ci în lumina lui Hristos, de aceea Sf. Ioan
Gură de Aur nu se vede vrednic de a păstori, temându-se să nu vateme turma Domnului, pe care
El o iubește atât de mult încât S-a jertfit pentru ea, iar Sfântul Vasile considerându-se nevrednic
de a fi preot, îl învinuiește pe Sf. Ioan Gură de Aur că nu l-a ferit si pe el de o asemenea
responsabilitate.
Remarcabilă este în acest capitol dovada prieteniei dintre cei doi, care se poate observa
din spusele Sf. Vasile către Sf. Ioan Gură de Aur: „nici un alt om nu-mi cunoaște așa de bine
sufletul cum mi-l cunoști tu, ba, mai mult, mi-l cunoști mai bine decât cei ce m-au născut și m-au
crescut”.(p.69)
Rășcanu Narcis
Anul IV, Grupa a-VIII-a
Secţia Pastorală
Capitolul 6 : Dovada virtuţii lui Vasile și a dragostei lui puternice
În acest capitol Sf. Ioan Gură de Aur ne dezvăluie că o altă caracteristică specifică unui
preot, trebuie să fie dragostea jertfelnică, amintindu-i Sf. Vasile de una din faptele sale și de
vorbele sale când a spus: „Ce să fac? Nu știu să iubesc altfel, decât să-mi dau sufletul când
trebuie să scap pe un prieten de primejdie!”. Această întâmplare o arată Sf. Ioan Gură de Aur
corelându-o cu ceea ce spune Hristos că: „Nimeni nu are o dragoste mai mare decât aceasta, ca
să-și pună cineva sufletul pentru prietenii săi”(In. 15, 13). Vădind astfel desăvârșirea dragostei la
care a ajuns Sf. Vasile înţelegem care era intenţia Sf. Ioan Gură de Aur atunci când la începutul
acestui capitol ne demonstrează că „Hristos a lăsat la o parte toate minunile pe care aveau să le
facă Apostolii și a spus : „Întru aceasta vor cunoaște oamneii că sunteţi ucenicii Mei, dacă vă
veţi iubi unii pe alţii” (In.13, 35)”(p.71). Totodată el amintește și de elogiul adus dragostei făcut de
Sf. Ap. Pavel (ICorinteni 13) și de faptul că acesta consideră dragostea plinirea legii (Romani 13, 10).
Văzând că i-a fost descoperită smerenia sufletească, și încredinţat fiind că prietenul său l-
a împins spre slujirea preoţească, după cum el însuși afirmă, pentru că știa că va fi folositor
Bisericii, Sf. Vasile își pleacă privirea în pămnânt, se înroșește și îi cere Sf. Ioan Gură de Aur să
nu mai vorbească despre el, ci să-i spună cum să se apere înaintea atât a celor care i-au cinsit cât
și înaintea celor care sunt supăraţi că au ocărât pe cei ce i-au cinstit.
Capitolul 7 : Am fugit de hirotonie pentru că n-am voit să aduc ocară celor care m-au ales.
Pentru a se „dezvinovăţi”, pentru a se justifica înaintea oamenilor pentru gestul său de a
fugi de hirotonie, Sf. Ioan Gură de Aur le spune mai întâi că „nu trebuie să ne uităm că ocărâm
pe oameni dacă, pentru a-i cinsti, suntem nevoiţi să păcătuim înaintea lui Dumnezeu” (p.74),
neînţelegând de ce este învinuit pentru că a vrut să-și „cruţe” sufletul. În plus Sf. Ioan Gură de
Aur spune că oricum bârfitorii ar fi găsit un alt pretext pentru „meșteșugul” lornăscocind, spre
exemplu, că a fost hirotonit pentru poziţia sa socială, ori pentru că a lingușit sau chiar mituit, sau
poate ar fi spus că erau alţii care să fi meritat această cinste, pentru ce a fost ales tocmai el, care
și-a petrecut viaţa în studierea știinţelor profane.
Capitolul 8 : Prin fuga mea i-am ferit de ocară
În acest capitol Sf. Ioan Gură de Aur arată că prin fuga sa nu a făcut altceva decât că a
scutit de ocări pe cei ce l-ar fi hirotonit, cum că ar fi practicat simonie, ori că încredinţează turma
lui Hristos „unor copii fără minte”.(p.77)
Rășcanu Narcis
Anul IV, Grupa a-VIII-a
Secţia Pastorală
Din finalul capitolului deducem că maturitatea spiritului este absolut necesară în
pastoraţie, maturitatea fizică nefiind chiar atât de importantă („nu trebuie oprit tânărul, ci neofitul, de la
o astfel de slujire” – p.77)
Cartea a III – a
Capitolul 1 : Cei care au bănuit că am fugit de preoţie din mândrie, au arătat că au o idee
greșită despre preoţie.
În primul capitol al celei de-a III-a cărţi, Sf. Ioan Gură de Aur demonstrează că fuga lui
de preoţie nu se datorează nicidecum mândriei. Totodată el demonstrează că cei ce l-au acuzat că
din mândrie a făcut aceasta, au o idee greșită despre preoţie, minimalizând valoarea acestei
sublime slujiri. Această slujire, preoţia, este tot atât de superioară demnităţii împărătești pe cât de
superior este sufletul faţă de trup”(p.78)
Capitolul 2 : N-am fugit de preoţie nici pentru că umblu după slava deșartă.
Sf. Ioan Gură de Aur se miră de o astfel de acuză contradictorie.
Capitolul 3 : Dacă aș fi urmărit slava deșartă ar fi trebuit mai degrabă să mă preoţesc.
În acest capitol Sf. Ioan Gură de Aur afirmă că mai degrabă ar fi putut fi acuzat de slavă
deșartă dacă ar fi fost hirotonit, pentru că astfel ar fi fost renumit și considerat mai presus decât
alţii în ciuda tinereţii sale. Spre sfârșitul capitolului el subliniază ideea că atât pe cei ce
dispreţuiesc preoţia din pricina mândriei sau a slavei deșarte, deși el nu crede că există o astfel de
persoană, dar și pe cei care acuză pe alţii de astfel de gânduri, îi „ameninţă mare primejdie”(p.81)
Capitolul 4 : Preoţia este un lucru înfricoșător, iar cultul creștin este mult mai înfricoșător
decât cultul Legii Vechi.
Încă din începutul capitolului Sf. Ioan Gură de Aur arată importanţa preoţiei spunând că
deși se săvârșește pe pământ, ea are rânduială îngerească, de aceea i se cere preotului curăţia
(sufletului și a trupului). Totodată el amintește că această slujire a fost instituită de Însuși Hristos.
Vrând să arate superioritatea cultului creștin faţă de cultul vechi-testamentar, Sf. Ioan
Gură de Aur îl citează pe Sf. Ap. Pavel [„Şi nici măcar nu este slăvit ceea ce era slăvit în această privinţă,
faţă de slava cea covârşitoare.” (IICorinteni, 3, 10)], după care exclamă: „O iubire de oameni a lui
Dumnezeu! Fiul care stă sus cu Tatăl, este ţinut în clipa aceea în mâini de toţi și Se dă pe Sineși
tuturor celor ce voiesc să-L sărute și să-L primească”.(p.82) Totodată el arată superioritatea
cultului creștin faţă de cultul Legii vechi, făcând referire la Ilie Tesviteanul și zicâd că preotul în
Rășcanu Narcis
Anul IV, Grupa a-VIII-a
Secţia Pastorală
faţa Sfintei Mese, invocă ca Sf. Duh să coboare harul peste jertfă, spre a aprinde cu ea sufletele
oamenilor și pentru a le face mai strălucitoare.
Capitolul 5 : Mari sunt puterea și cinstea preoţilor
Harul Sf. Duh i-a învrednicit pe preoţi de o mare cinste, căci oameni fiind ei se pot
apropia de firea Dumnezeirii. Ei au primit puterea de a administra cele cerești (Mt. 18, 18) putere
pe care nu au primit-o nici îngerii, nici arhanghelii.
Capitolul 6 : Preoţii sunt slujitorii celor mai mari daruri ale lui Dumnezeu.
Sf. Ioan Gură de Aur arată cât de mare este prestigiul preotului, care ar trebui să fie mai
înfricoșători decât împăraţii și mai iubiţi și mai cinstiţi decât părinţii. Preoţii sunt cei care ne nasc
pentru viaţa viitoare, au puterea de a ne ierta păcatele și după botez, pot mântui sufletele bolnave
și chiar mijloci la Dumnezeu pentru noi. In încheierea capitolului, el subliniază că pentru a reuși
în pastoraţia sa, preotul trebuie să aibă pricepere și putere „și personală și de sus”(p.88)
Capitolul 7 :
Acest capitol ne prezintă atitudinea de smerenie și frică a măreţului Ap. Pavel când se
gândea la cinstea preoţiei. El care a întrecut pe mulţi în iubirea de Hristos, se temea când se
gândea la măreţie apostoliei sale, ceea ce ne pune un mare semn de întrebare cu privire la ce
atitudine avem noi faţă de slujirea pastorală, atunci când în toate faptele noastre urmărim numai
folosul nostru.
În încheierea capitolului Sf. Ioan Gură de Aur subliniază faptul că un astfel de om, lipsit
de virtuţile Ap. Pavel, ar trebui mai degrabă hulit dacă primește preoţia, nu dacă fuge de ea.
Capitolul 8 : Multe păcate săvârșește un preot dacă nu-i foarte destoinic.
Cunoscâd greutatea slujirii preotului („Știu cât e de greu să fii preot!” – p.91), Sf. Ioan
Gură de Aur precizează că la această slujire trebuie să se aducă oameni potriviţi, înzestraţi în
primul rând cu har divin, purtări bune, viaţă curată, „virtute mai mare decât cea
omenească”(p.90) și multă pricepere. Unul care nu are aceste calităţi, nu trebuie hulit atunci când
fuge de preoţie, căci el are responsabilitatea mântuirii sufletelor credincioșilor pe care îi
păstorește.
Capitolul 9 : Preotul este cuprins de slava deșartă și de păcatele născute din ea.
În acest capitol Sf. Ioan Gură de Aur avertizează asupra imensului pericol sufletesc la
care se expune preotul și anume la păcatul slavei deșarte și la toate celelalte păcate care iau
maștere din ea și anume: mândria, tristeţea, invidia, cearta, hula, pâra, minciuna, făţărnicia,
Rășcanu Narcis
Anul IV, Grupa a-VIII-a
Secţia Pastorală
uneltirea, dorinţa după posturi de cinste, predici rostite pe placul credincioșilor fără a-și atinge
astfel scopul duhovnicesc, lingușelile slugarnice, lingușirea bogatilor și dispreţuirea săracilor,
dezmierdările josnice, lașitatea, falsa smerenie, hotărârile vătămătoare, lipsa de curaj în a-i dojeni
pe cei bogaţi și mustrarea peste măsură a celor smeriţi.
Spre sfârșitul acestui capitol Sf. Ioan Gură de Aur subliniază faptul că legea
dumnezeiască nu primește femeile la slijirea preoţiei (ICorinteni 14, 34) însă ele caută să intre cu
de-a sila. Astfel cu ajutorul preoţilor căzuţi în slava deșartă, ele ajung să aibă mare putere în
biserică, căci ei, de dragul femeilor fac diferite fapte vrednice de rușine.
Capitolul 10 : Nu preoţia este de vină ci trândăvia noastră
În acest capitol Sf. Ioan Gură de Aur prezintă calităţile pe care trebuie să le aibă preotul și
primejdiile care pândesc pe cei ce primesc acestă slujire.
Întâi de toate preotul trebuie sa fie foarte puternic și priceput, căci dacă capul este slab, duce la
pieire, odată cu el, și restul trupului. Cel ce primește preoţia trebuie totodată să-și cunoască bine
propriul lor suflet, ca nu cumva primind în grabă preoţia, atunci când vor să îndeplinească
îndatoririle ei, întunecaţi de nepricepere, să-și agonisească lor și păstoriţilor nenumărate păcate.
Deasemenea sufletul celui ce primește preoţia, nu trebuie să fie stăpânit de dorinţa
înflăcărată de a primi această dregătorie, pentru că astfel va îndura fel de fel de necazuri, va
linguși, va suferi umilinţe și înjosiri, va cheltui bani grei pentru a nu pierde preoţia.
Spunând acestea Sf. Ioan Gură de Aur se referă la faptul că cel ce urmează a primi
hirotonia, să nu fie doritor de putere și stâpânire, și să nu caute să obţină acestea prin preoţie,
căci astfel sufletul său va fi măcinat de teama de a nu le pierde, iar sufletul unui preot nu trebuie
să fie cuprins de teamă, ci preotul să fie vitează precum un ostaș. De aceea preotul trebuie să se
cerceteze amănunţit ca nu cumva să se aprindă în sufletul său scânteia dorinţei de stăpânire și
putere.
Trebuie ca cel ales pentru a fi preot să aibă mare respect de preoţie, să se înfricoșeze de
răspunderile pe care le presupune această slujire, iar de va fi făcut vre-un păcat ce presupune
caterisirea, să nu aștepte să fie judecat, ci singur să părăsească această înaltă slujire, atrâgănd
astfel asupra lui mila lui Dumnezeu. Dacă cumva vei fi silit să pleci din cler pentru că nu ai vrut
să înfăptuiești vre-un lucru nevrednic de preoţie, vei aduce pedeapsa divină asupra celor ce te-au
prigonit, iar asupra ta răsplata lui Dumnezeu.(Mt. 5, 11-12)
Rășcanu Narcis
Anul IV, Grupa a-VIII-a
Secţia Pastorală
Preotul trebuie să fie înfrânat, veghetor și foarte atent, intrucât el nu trăiește doar pentru
el ci și pentru păstoriţii săi. Dar mai mult decât aceasta preotul trebuie să aibă tăria sufletească,
căci nu e lucru greu să mănânci puţin, să dormi pe așternut tare, să priveghezi, și mulţi pot face
asta, insă este foarte greu să poţi îndura ocara, asuprirea, cuvintele grele, mustrările pe drept ori
pe nedrept, fără să te mânii. Așa cum mărturisește și Sf. Scriptură [„Eu însă vă spun vouă: Că oricine se
mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata

sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului.”(Mt. 5, 22)] , Sf. Ioan Gură de Aur
subliniază că „îl ameninţă iadul și focul iadului numai dacă se mânie pe cineva” (p.99) căci
„Mânia pierde și pe cei înţelepţi”.(Pilde 5, 11)
Prin viaţa sa preotul trebuie să fie un exemplu bun pentru păstoriţii săi, pentru că aceștia
urmărind purtările sale vor căuta să se asemene in comportament cu el. Păcatele preotului, fie ele
și celel mai mici, ies repede la iveală, iar ele vatămă pe toţi: pe cei slabi îi face și mai slabi în
ostenelile lor pentru virtute, iar pe cei cu oarecari fapte virtuoase îi aruncă în mândrie. Păcatele
preotului sunt repede cunoscute de toţi, și deși sut mici ele par mari faţă de păcatele mici ale
celorlalţi, întrucât „toţi măsoară păcatul nu cu mărimea păcatului săvârșit, ci cu dregătoria celui
ce săvârșește păcatul”.(p.102) Preotul nu este judecat ca un om obișnuit ci ca „un înger, slobozit
de orice slăbiciune lumească”(p.103), de aceea atunci când i se vădește vreo slăbiciune, chiar și
cei ce-l cinsteau mai înainte, se pregătesc să-l alunge din scaun cu asprime.
De aceea trebuie ca frumuseţea sufletului preotului să strălucească în toate împrejurările
din viaţa lui, pentru ca astfel să se bucure și să se lumineze sufletele celor ce-l privesc.
Capitolul 11 : Trebuie îndepărtată din sufletul preotului dorinţa iubirii de putere.
În acest capitol Sf. Ioan Gură de Aur critică atât alegerile de episcopi cât și alegerile pe
care episcopii le fac pentru a primi hirotonia. Sf. Ioan critică faptul că preoţii nu sunt uniţi asupra
episcopului pe care îl au de ales și asta deoarece nu toţi urmăresc același lucru.
Atât în alegerea unui episcop, cât și în alegerea unui preot, singurul lucru care trebuie
avut în vedere este „virtutea sufletului”(p.105) Nici evlavia singură cu toate că este o însușire
obligatorie pentru preoţie, și nici vârsta înaintată „nu sunt îndestulătoare pentru a arăta pe cineva
vrednic de preoţie”(p.105). Având în vedere aceasta, nici nu mai putem pomeni că familia
vrednică, bogăţia, rudenia sau prietenia ar putea reprezenta atuuri în alegerea unui preot.
Tot în acest capitol Sf. Ioan Gură de Aur își arată indignarea pentru faptul că „cei ce
trebuie să lupte pentru cer se tocmesc la numirile în posturile clericale, ca și cum s-ar tocmi la
Rășcanu Narcis
Anul IV, Grupa a-VIII-a
Secţia Pastorală
vânzarea moșiilor sau a altor lucruri”(p.109) și că din cauza invidiei, nu numai că sunt hirotoniţi
oameni nevrednici, ci chiar sunt îndepărtaţi cei vrednici, ajungându-se astfel ca „oamenii lui
Hristos” să distrugă „pe cele ale lui Hristos mai cumplit decât vrăjmașii și inamicii lui
Hristos”(p.110)
În continuare Sf. Ioan arată responsabilitatea și greutatea episcopiei, iar în finalul
capitolului subliniază faptul că cel ce dorește să primească această înaltă slujire, trebuie să
cerceteze mai întâi bine totul.
Capitolul 12 :Despre văduve
În ceea ce le privește pe văduve, acestea trebuiesc cercetate hotărându-se astfel care
merită și care nu sprijinul Bisericii. Astfel cele ce păcătuiesc și fac fapte nelegiuite și urâte, nu
vor primi ajutorul Bisericii, și nici cele care se pot întreţine singure. În sprijinirea văduvelor,
episcopul trebuie să fie întrarmat cu neiubirea de arginţi și mai cu seamă cu pricepere și
„răbdarea care face bune raporturile dintre oameni” (p.114). Văduvele, deseori, din cauza sărăciei,
a vârstei ori a firii lor femeiești, se poartă cu obrăznicie, invinuind fără motiv, criticând în loc să
laude, plângându-se când ar trebui să mulţumească. Ele sunt silite să se poarte astfel „pentru că le
silește stomacul”(p.115), dar le pare rău de silnicia ce o fac, de aceea episcopul (sau preotul)
trebuie să rabde cu curaj, fără a le insulta. Este o cruzime, spune Sf. Ioan Gură de Aur să adaugi
la durerea sărăciei lor și durerea ocării. Deasemenea cel ce se îngrijește de văduve trebuie să fie
și un bun gospodar, nerisipind banii fără rost.
Capitolul 13 : Despre fecioare
Multe sunt grijile pe care le are un episcop ca purtător de grijă al fecioarelor, incepând
chiar cu înscrierea lor în ceata fecioarelor. Întrucât acestora nu le este îngăduit să călătorească
mult și fără rost, nu se cuvine să cunoască ocara și ligușeala, ele au nevoie de o foarte mare
atenţie si de mult ajutor. Nu-i este deloc ușor episcopului să cunoască mișcările sufletului lor, în
așa fel încăt pe cele dezordonate să le înlăture, iar pe cele ordonate să le îmbunătătească, cum nu
le este ușor să cerceteze unde se duc și cu cine se întâlnesc.
Capitolul 14 : Despre judecată
Îndatorirea de judecător a episcopului are nenumărate neplăceri și este foarte
primejdioasă. În primul rând este foarte greu să descoperi dreptatea fără a o denatura, iar apoi să
împarţi pedeapsa pentru a nu pedepsi mai mult, sau din contră, mai puţin pe cei ce au greșit.
Rășcanu Narcis
Anul IV, Grupa a-VIII-a
Secţia Pastorală
Deasemenea trebuie să aibă episcopul mare grijă să descopere care este adevăratul vinovat
pentru a nu pedepsi pe cel drept și astfel să-l depărteze de Biserică.
Episcopul este el însuși judecat fiindu-i cercetate cu de-amânuntul faptele și gesturile cele mai
obișnuite. El are de dat socoteală nu doar pentru păcatele lui, ci și pentru cele săvârșite de alţii.
În finalul acestei a III-a cărţi a Tratatului despre preoţie, Sf. Ioan Gură de Aur
mărturisește că toate cele relatate până acum l-au motivat să fugă de preoţie, slujire înaltă și plină
de responsabilităţi.