punurile în epoca străveche

În societatea primitivă , chiar şi în zilele de azi , hainele erau curăţate, cu pietre pe malul unei ape curgatoare.

O veche legendă spune că denumirea de “săpun” provine de la locul numit “Muntele Sapo” din vechea Romă, unde
grăsimea provenită de la sacrificarea animalelor se amesteca cu cenuşă şi curgea spre râu, atunci când ploua. Femeile
care spălau rufe în râul Tibru au observat că acest amestec rezidual le curăţa rufele mult mai bine decât o făcea
numai apă.

Cea mai veche atestare documentară despre fabricarea săpunului datează din anul 2800 î. Hr. şi provine din vechiul
Babilon. A fost găsit, îngropat în pământ, un cilindru confecţionat din lut, inscripţionat cu detalii despre fierberea
grăsimii şi a cenuşii, care conţinea o substanţă similară săpunului, dar nu se precizeaza la ce era folosită aceasta
substanta. Mai târziu, s-a descoperit ca asemenea materiale erau folosite ca “gel” de par.
Un document egiptean din domeniul medicinii, datând din 1500 î. Hr., cunoscut sub numele de Papirusul lui Ebers,
descrie o substanţă asemănătoare săpunului, realizată prin combinarea uleiurilor cu anumite săruri alcaline şi folosită
pentru spălat şi tratarea unor boli ale pielii.

Documentele vremii arată că fenicienii foloseau săpun în anii 600 î. Hr. pentru a curăţa lâna, bumbacul sau fibrele
naturale, înainte de ţeserea lor, iar istoricul roman Plinius cel Bătrân a relatat că săpunul se poate obţine din seu de
capră şi cenuşă din lemn de fag, afirmând şi faptul că, atunci când se adaugă sare, amestecul se întăreşte. În secolul
al II lea d. Hr. medicul Galenus a consemnat că săpunul se folosea deja pentru spălarea corpului. Alt medic al
timpului, Priscianus, a menţionat pentru prima oară termenul de “saponarius”, sau “manufacturier de săpun”, pentru
a denumi o nouă meserie.

În timpul ascensiunii civilizatiei romane , băile publice au devenit din ce în ce mai populare. Prin secolul II, medicul
grec Galen a început recomandarea săpunului atât cu scop medicinal, cat şi pentru curăţire.

Căderea Romei a însemnat intrarea în întunecatul Ev Mediu, când s-a înregistrat un declin substanţial în folosirea
săpunului pentru igiena personală. Popoare întregi au fost decimate de ciuma izbucnită în timpul domniei lui Justinian.
Lipsa igienei a dus la înrăutăţirea situaţiei, generând răspăndirea molimei. În secolul VII d. Hr. au apărut primele
bresle ale săpunarilor. În secolul al VIII lea d. Hr. fabricarea săpunului a renăscut în Italia şi Spania. În secolul al
XIII lea se fabrica deja săpun în Franţa, iar 100 de ani mai târziu, Anglia intră şi ea pe piaţa europeană a săpunului

Săpunurile în epoca modernă

În 1791, chimistul francez Nicholas Leblanc a patentat fabricarea sodei calcinate din sulfatul de sodiu (denumit şi
sarea lui Glauber), care este obţinut din sarea obişnuită. Acest procedeu oferea posibilitatea producerii unei cantităţi
mari de sodă calcinată de calitate, fără a se tăia hectare întregi de pădure. Singurul neajuns al formulei descoperite
de Leblanc era cantitatea mare de produşi secundari toxici. Douăzeci de ani mai târziu, chimistul belgian Ernest
Solvay a descoperit un procedeu prin care hidroxidul de sodiu (NaOH) putea fi produs prin acţiunea unui electrod
 asupra apei de mare (Na + H2O). Acest lucru înseamnă o sursă ieftină şi curată de leşie pentru producătorii de
săpun.
Apariţia detergenţilor
În 1907, săpunul s-a transformat în detergent.

Izbucnirea Primului Război Mondial a însemnat o creştere fără precedent a cererii de săpun, cerere pe care
manufacturierii n-o mai puteau acoperi. Companiile industriale au început producerea în masă a detergenţilor din
produse pe bază de petrol. Acestea sunt săpunurile pe care le găsiţi astăzi în rafturile magazinelor. Înainte de a
cumpăra următoarea bucată de săpun, citiţi ingredientele de pe etichetă.

În timpul celui de-al doilea război mondial, lipsa grăsimilor, ingredientul predominant din săpun, a dus la
cercetarea detergenţilor sintetici. Apoi, după război, aparitia masinilor de spalat automate a accentuat nevoia unor
noi alternative la săpun.

Detergenţii
Sunt produşi de sinteză, având o structură asemănătoare cu cea a săpunurilor. De aceea, ei sunt agenţi de spălare şi
curăţire, modificând tensiunea superficială a apei de spălare. Se poate aprecia că detergenţii au o putere de spălare
superioară săpunurilor. Frecvent ele includ elemente şi combinaţii chimice cu rol de substanţe curăţitoare active cum
ar fi: tenside, acizi, baze şi enzime, care ajută la îndepărtarea diferitelor forme de murdărie. Detergenţii se produc
specializat pentru folosire în diverse activităţi de spălare şi curăţire cum ar fi:

 Curăţiri şi spălări de îmbrăcăminte.

 Spălări de vase de bucătărie.

 Spălări şi curăţiri de piese mecanice industriale.

 Curăţiri de pardoseli.
După structura lor, detergenţii pot fi:

 anionici;

 cationici;

 neionici.
Detergenţii anionici
Compuşi cu catenă liniară de tip alchilic (nu au nucleu benzenic), care conţine 12-18 atomi de carbon în moleculă sau
pot avea catenă aril-alchilică, cu 8-12 atomi de carbon în moleculă, care are ca grupare polară o grupare sulfonică.

Detergenţii cationici
Agenţi tensioactivi în detergenţi
Detergentul este un produs de curăţare eficient dacă conţine unul sau mai mulţi agenţi tensio-activi. Datorită compoziţiei
lor chimice, acesti agenţi pot fi modificaţi pentru a se comporta bine în cât mai multe condiţii. Aceşti agenţi sunt mai puţin
sensibili la “tăria” apei şi la mineralele din ea şi de aceea majoritatea agenţilor nu vor forma precipitaţi.

Compoziţia chimică şi fabricarea săpunurilor

Sunt săruri solubile în apă ale acizilor graşi cu diferite metale. Săpunurile sunt fabricate din grăsimi şi uleiuri sau din acizi
lor graşi, trataţi cu substanţe chimice cu bazicitate ridicată.

Saponificarea grăsimilor şi uleiurilor este cel mai răspândit proces. Prin ceastă metodă grăsimile şi uleiurile sunt încălzite
şi reacţionează cu o bază NaOH, KOH, în prezenţa apei. Se formează astfel săpunuri şi glicerină.
Când baza este hidroxid de natriu (NaOH) , se formează săpun de sodiu. Săpunurile de sodiu sunt săpunuri “tari”. Când
baza este hidroxid de potasiu (KOH) se formează săpun de potasiu . Acesta este săpun “moale” şi se găseşte în săpunuri
lichide şi creme de barberit.

Etapele fabricării săpunului

În procedeul obisnuit de fabricare a săpunului se incalzeste grasimea, cu aburi introdusi direct, la 100 0 C, şi se adauga
solutia de hidroxid de sodiu, la inceput în mici portiuni, pentru a obtine o emulsie; aceasta se saponifica mai repede (12-24
ore) decat amestecul neomogen al grăsimii cu solutia apoasa a intregii cantitati de soda. Indata ce se formeaza săpun, în
concentratie apreciabila în acest amestec, viteza de reactie creste brusc, fiindca săpunul topit este un bun dizolvant atat
pentru grasime cat şi pentru hidroxidul de sodiu şi reactia are loc, catre sfarsitul procesului, în solutie omogena de săpun.
Acţiunea de spălare a săpunurilor
Gruparea carboxil a săpunului este atrasă de apă şi se numeste grupare hidrofilă (“iubeşte” apă ). Lanţul de hidrocarbură
este atras de impurităţile de pe haine şi corp şi resprins de apă. Se numeşte grupare hidrofobă (“urăşte” apă).

Agenţii de spălare, săpunurile şi detergenţii, au proprietatea de a modifica tensiunea superficială a apei. De aceea se
numesc agenţi tensio-activi.

Formarea şi stabilitatea spumei se datoresc forţelor de atracţie dintre moleculele de săpun, orientate perpendicular pe
suprafaţa basici de săpun. Dacă soluţia de săpun vine în contact cu un lichid nemiscibil în apă, de ex. cu o grăsime lichidă,
un ulei mineral, etc. moleculele de săpun se orientează perpendicular pe suprafaţa despărţitoare, cu carboxilul spre apă, şi
radicalul hidrocarbonat spre ulei. Prin acesta se micşorează tensiunea superficială a uleiului, care dobândeşte din cauza
aceasta tendinţa de a-şi mări suprafaţa, de aceea el se transformă (daca este agitat) în picături mici ce se împraştie în
soluţia de săpun; se formează o emulsie, iar săpunul joacă rolul unui emulgator.

Puterea de spălare. Săpunurile se caracterizează prin aceea că moleculele lor, de formă alungită, posedă la una din
margini o grupă polară, hidrofilă. Datorită acestei structuri, moleculele de săpun, sau mai corect anioni lor, au tendinţa de
a se acumula la suprafata despărţitoare a soluţiei faţă de mediul înconjurător, orientându-se cu grupa COO– înspre apă.
Acestă proprietate conferă săpunului puterea sa de curăţire.
Acumularea moleculelor de săpun pe interfaţa soluţiei-aer explică tensiunea superficială mică a soluţiilor de săpun şi deci
puterea de udare mare a acestei soluţii. O fibră de bumbac, aruncată la suparafaţa unei ape curate, pluteşte mai multe ore,
fiindcă nu se udă; pe suprafaţa unei soluţii de săpun, ea se udă repede şi se cufundă.

Săpunul deplasează particulele de murdărie (grăsimi, uleiuri, proteine, funingimea, argila, oxid de fier etc.) care aderă pe
fibrele textile sau pe piele şi le emulsionează sau le dispersează, lăsând fibrele sau pielea curată, dar acoperite cu un strat
de molecule de săpun orientate. Acest strat se îndepărtează în operaţia ulterioară de “limpezire.”

Materii prime
Grăsimi solide Grăsimi lichide

-uleiuri vegetale
-seul de oaie, bou, grăsimi de cocos sau palmieri
-sunt bogate în acizi graşi nesaturaţi
-sunt bogate în acizi graşi saturaţi

-produc săpunuri moi, de aceea se utilizează în amestec

-produc săpunuri tari
cu grăsimi solide
Un conţinut prea mare în acid stearic (C18) micşorează solubilitatea şi puterea de spumegare.

Dimpotrivă, acidul lauric (C12) dă naştere unui săpun ce spumegă abundent, de aceea, în săpunurile de calitate, se adaugă
grăsimi de cocos sau de palmier, bogate în acest acid. Acidul oleic dă, de asemenea, un săpun de bună calitate.

Săpunul miez conţine 62-64% acizi graşi şi el poate fi utilizat ca săpun de rufe. Pentru fabricarea săpunului de toaletă,
săpunul miez (obţinut din grăsimi mai pure) se usucă până ce conţinutul în acizi atinge 80-85% apoi i se inglobează un
parfum şi se presează în bucăţi.

Proprietăţile şi utilizările săpunurilor

În solutii foarte diluate, săpunurile sunt dizolvate sub forma de ioni individulai. RCOO – şi Na+ ; când concentratia
depaseste un anumit prag, anionii se asociaza insa în număr mare, formând particule coloidale de asociaţie sau miceli. În
soluţiile concentrate de săpun, asociaţia aceasta merge atât de departe încât soluţia capătă o structură fibroasă
macroscopică(cristale lichide).

Alte săpunuri. Numai săpunurile metalelor alcaline şi al amoniaclui sunt solubile în apă. Săpunul de potasiu, utilizat în
industria textilă este moale. Săpunurile de calciu, sodiu şi aluminiu servesc la fabricarea de unsori consistente. Săpunurile
de aluminiu se utilizează la impermeabilitatea anumitor pânze. Săpunul de plumb, insolubil în apă şi lipicios, serveşte la
fabricarea de emplastre.
Săpunul de sodiu nu spumegă în apă “dură”, adică în apă conţinând ioni de calciu şi magneziu, fiindcă se formează
săpunurile acestor metale, care sunt insolubile în apă. Pe acest fenomen se bazează o cunoscută metodă de detrminare a
duritaţii apei. Consumul de săpun este mai mare în apă dură, fiindcă săpunul nu-şi poate produce acţiunea de clătire decat
după ce se precipită toţi ionii de calciu şi magneziu, sub forma de săpunuri insolubile.

De ce are acţiune insecticidă săpunul ?

Săpunul este o substanţă derivată din sinteza unor alcali, cum ar fi: hidroxidul de potasiu (săpunul fin) sau de sodiu
(săpunul dur) în combinaţie cu grăsimile. Grăsimile sunt un amestec tipic de lanţuri carbonice, de anumite lungimi, ale
acizilor graşi. “Săpunuri” este termenul generic atribuit sărurilor acizilor graşi, care sunt componentele primare ale
grăsimilor şi uleiurilor care se găsesc în plante şi animale.

Săpunurile pot fi combinate cu uleiuri de peşte, de balenă, vegetale, de cocos, de secară, de linte sau de soia. De exemplu,
“Săpunul verde” este un săpun de potasiu şi ulei de cocos şi a fost larg folosit ca săpun lichid pentru mâini în toaletele
publice. Acum este condiţionat şi ca săpun de mâini de uz personal, şampon şi/sau pentru tratarea diferitelor afecţiuni ale
pielii. Cu toate acestea, a fost dovedit a fi eficient, ca un insecticid neomologat, în controlul dăunătorilor cu corp moale,
inclusiv al afidelor.

Săpunul este unul dintre cele mai vechi insecticide de contact folosite împotriva unur insecte dăunătoare care se hrănesc
cu sevă. Cele mai multe specii de insecte şi acarieni cu corp moale, cum sunt afidele, păduchii, păduchii albi, tripşii,
musculiţa albă şi mulţi acarieni, sunt sensibile la aplicarea săpunurilor. Săpunurile sunt mult mai puţin active asupra
albinelor şi altor insecte cu corp tare, deoarece cuticula îngroşată sau întărită a acestor insecte este rezistentă la
penetrarea soluţiilor cu săpun. Totuşi, nu se poate generaliza, odată ce s-a demonstrat că au murit şi insecte cu corp tare,
cum sunt gândacii de bucătărie. Săpunurile sunt eficiente doar dacă insectele şi acarienii intră direct şi nemijlocit în
contact cu ele, deoarece reziduurile de săpun se degradează rapid. Aşadar, acoperirea tuturor părţilor plantei (tulpini,
frunze, muguri) este esnţială pentru a obţine o mortalitate suficientă, prevenirea dezvoltării generaţiilor următoare şi mai
ales răspândirea insectelor şi acarienilor. Eficacitatea săpunurilor insecticide asupra dăunătorilor este direct
proporţională cu tensiunea de suprafaţă (forţa de la suprafaţa picăturii de lichid care o împiedică să se risipească pe
suprafaţa tratată) şi cu unghiul de contact (unghiul la care interfaţa lichidului atinge suprafaţa solidă) al soluţiei de stropit.
Săpunurile insecticide sunt mult mai active la temperaturi peste 32°C şi umiditate relativă peste 85%.
 Dozajul pentru prepararea săpunurilor insecticide
Efectul săpunurilor insecticide asupra dăunătorilor, insecte şi acarieni, depinde de dozaj. În general, o doză mare va duce
la o mortalitate crescută. De aceea este foarte important să ne asigurăm că aceste doze nu provoacă daune şi plantelor,
concomitent cu uciderea dăunătorilor. Trebuie menţionat că fitotoxicitatea va depinde de mărimea plantei şi de vârsta ei şi
dacă planta este erbacee sau lemnoasă. Stropirile cu săpun insecticid la o concentraţie de 0,1% aplicate împotriva afidului
bumbacului (la pepeni) şi afidului verde al citricelor nu au avut niciun efect secundar asupra mugurilor de Pyracantha spp.
Stropirile cu săpunuri insecticide reduc populaţiile ambelor specii de afide sub dimensiunea la care pot cauza pagube
economice (sub PED – Pragul Economic de Dăunare). Mai mult, pot exista diferenţe între efectele săpunurilor insecticide
aplicate în diferite stadii de dezvoltare din ciclul biologic al dăunătorilor: ou, nimfă, larvă sau adult şi imaturii, de obicei
mult mai sensibili decât adulţii. De exemplu, tineretul de (Aphis fabae) afidul fasolei este mult mai uşor de ucis cu săpunuri
insecticide decât adulţii.
Săpunurile insecticide sunt mai puţin toxice asupra agenţilor de control biologic sau a duşmanilor naturali ai dăunătorilor,
în primul rând datorită cantităţii scăzute de reziduuri, decât pesticidele convenţionale din clasele chimice: organo-fosfaţi,
carbonaţi şi piretriozi. Totuşi, săpunurile insecticide pot fi periculoase pentru organismele benefice, duşmanii naturali ai
dăunătorilor: buburuzele şi crisopele (prădători ai afidelor) au fost găsite moarte în urma pulverizării soluţie de săpun pe
plantele unde ele se hrăneau. Chiar dacă aplicarea săpunurilor insecticide este foarte puţin periculoasă pentru acarienii
prădători, Neoseiulus(Amblyseius) cucumeris a fost decimat în proporţie de 90% în primele 48 de ore de la tratament.
Aplicarea directă a săpunurilor insecticide este deosebit de periculoasă pentru Phytoseiulus persimilis, înregistrându-se o
mortalitate de 100%. Abia după trei zile de la aplicare dispare toxicitatea.

Modul de acţiune a soluţiei de săpun

Modul de acţiune al săpunurilor insecticide nu este încă foarte bine înţeles, odată ce s-au evidenţiat patru căi prin care
acestea ucid dăunătorii insecte şi acarieni:

1. Cu ajutorul acidului gras prezent, săpunurile penetrează mai întâi cuticula insectelor, dizolvând sau distrugând
integritatea membranei celulare. Aceasta cauzează celulelor scurgeri citoplasmatice şi colapsul, distrugându-le funcţiile
respiratorii, având ca rezultat deshidratarea şi moartea insectei sau acarianului.
2. Săpunurile pot acţiona ca regulatori de creştere ai insectelor, interferând cu metabolismul acestora şi cu producerea de
hormoni de creştere în timpul metamorfozei (trecerea de la un stadiu larvar la altul, până ajung adulţi)[(filmele
americane cu insecte gigantice au avut ca sursă aceste adevăruri descoperite de cercetători, sau sunt SF ale căror
realităţi le descoperim în zilele noastre!?)].
3. S-a presupus că săpunurile blochează porii respiratori ai insectelor, interferând cu respiraţia, omorându-le prin
sufocare.
4. Săpunurile întrerup fosforilarea oxidativă sau inhibă producerea de ATP (adenozin trifosfat), [(principalul component al
ciclului lui Krebs, care este răspunzător de producerea de energie necesară vieţii organismelor, fie ele plante, fie
dăunători).
Cele mai multe săpunuri cu efect insecto-acaricid au în compoziţie un lanţ carbonic lung al acidului gras (10 sau 18-lanţuri
de grupări carbonice, înaitea radicalului liber), pe când acizii graşi cu lanţuri carbonice scurte (9 sau mai puţine grupări
carbonice) au efect erbicid (de distrugere a buruienilor), aşa că utilizând produsele care au în compoziţie lanţuri catenare
scurte, riscăm să ucidem plantele. De exemplu, acidul oleic, un acid gras cu 18 legături de carbon, care este prezent în
uleiul de măsline şi alte uleiuri vegetale, este foarte eficient ca săpun insecticid. De fapt, cele mai multe săpunuri
insecticide care se găsesc în comerţ conţin oleat de potasiu (sarea potasică a acidului oleic), care este unul din cele mai
toxice săpunuri!

Săpunuri antibacteriene
Săpunul antibacterian împiedică dezvoltarea bacteriilor la nivelul pielii – ne promit reclamele pe care le vedem zilnic la tv.
Cât este mit şi cât este adevăr în aceste afirmaţii? Un studiu efectuat la Universitatea Michigan (SUA) arată că săpunul
antibacterian nu este atât de util pe cât ar părea la prima vedere. Potrivit specialiştilor, săpunul antibacterian distruge
90% din bacteriile patogene de la suprafaţa pielii. În acelaşi timp însă omoară şi flora saprofită, cea care ne protejează de
boli. Din acest motiv, săpunul antibacterian trebuie folosit cu prudenţă, nu avem voie să abuzăm de el.

Substanţe antibacteriene
Dermatologii atrag atenţia în primul rând asupra triclosanului, unul dintre ingredientele săpunurilor antibacteriene.
Triclosanul este o substanţă cu efect antiseptic, care are un dezavantaj major. Dacă săpunul cu triclosan este folosit
frecvent, bacteriile devin rezistente la această substanţă. Acestea nu mai reacţionează la substanţa dezinfectantă, astfel
încât săpunul nu mai are acţiune antibacteriană. De asemenea, printre ingredientele săpunurilor se numără lauril-sulfatul
de sodiu, un solvent care distruge bariera protectoare a pielii. Cercetătorii americani spun că o persoană adultă, care are
un pH normal al pielii, poate să menţină săpunul în contact cu pielea 10-15 secunde. După ce ne-am spălat cu acest săpun,
stratul protector al pielii se reface într-o oră. În cazul persoanelor care au pielea uscată însă, săpunul poate provoca
deshidratare excesivă, iritaţii şi mâncărimi ale pielii. Săpunurile, şampoanele sau gelurile de duş cu lauril-sulfat de sodiu
degresează puternic pielea şi în acelaşi timp favorizează pătrunderea substanţelor toxice. Odată pătrunse în piele, acestea
ajung în microcapilarele sangvine, în vasele limfatice şi apoi în torentul sangvin, care le răspândeşte peste tot – în creier,
ficat, rinichi, muşchi, grăsime.

Ingrediente naturale
Soluţii există! Trebuie doar să alegem săpunurile cu ingrediente naturale, ne sfătuiesc dermatologii. Acestea conţin
glicerină, uleiuri volatile, ierburi naturale, care menţin supleţea pielii şi previn deshidratarea acesteia. Printre cele mai
bune ingrediente naturale prietene cu pielea noastră se numără mierea, vanilia, gălbenelele, uleiul de măsline, untul de
cacao, avocado, uleiul de jojoba, uleiul de morcovi. Săpunul cu miere hidratează pielea, fiind tolerat foarte bine de toate
tipurile de ten. Săpunul cu ulei de morcovi asigură curăţarea delicată a tenului şi împrospătarea pielii obosite.

CEARĂ DE ALBINE. Printre ingredientele naturale ale săpunurilor se numără ceara de albine. Săpunurile care conţin ceară
de albine se potrivesc oricărui tip de piele. Acestea asigură hidratare intensă, elasticitatea pielii, au rol revitalizant şi
acţiune antirid. De asemenea, ceara conţine vitamina A, care contribuie la menţinerea supleţii pielii şi la înlăturarea
petelor care apar din cauza vârstei. Ceara este un excelent suport pentru substanţele care menţin umiditatea la nivelul
pielii.
Bacteriile

Vin din mediul nostru înconjurător apropiat: aerul pe care îl respirăm, obiectele pe care le atingem, alimentaţia noastră,
etc. Majoritatea acestor bacterii trăiesc şi se multiplică în straturile cele mai superficiale ale pielii noastre, folosind doar
elementele sale naturale, precum sebumul sau celulele moarte, pentru a se hrăni.

Aceste bacterii nu consumă, prin urmare, decât elemente superficiale şi neesenţiale pentru piele şi nu atacă niciodată
structurile constitutive ale gazdei. Bacteriile trăiesc pe pielea noastră fără a ne incomoda vreodată şi constituie ceea ce noi
numim “flora rezidentă”.

Dar cu toate aceste bacterii nu există riscul infectării pielii.

În ceea ce priveşte flora rezidentă: atâta timp cât pielea nu este rănită, iar bacteriile rămân la suprafaţa, răspunsul este cu
siguranţă negativ.

În schimb, în afara acestei flore rezidente există şi o asa-numită floră ocazională. Aceasta este compusă din germeni
prezenţi şi ei în mediul nostru înconjurător şi care sunt susceptibili la fixarea pe pielea noastră pentru a se dezvolta, dar cu
o dezvoltare în detrimentul gazdei.

Într-adevăr aceşti germeni, un fel de paraziţi ai pielii, nu se mulţumesc doar cu produse superficiale ale pielii pentru a se
hrăni. Vor consuma şi elemente vitale pentru piele, precum celulele şi, deci, le vor agresa, provocând astfel maladii
cutanate (pecingine) de unde numele lor de germeni patogeni.

Cea mai interesantă funcţie a “bacteriilor bune” din flora rezidentă este chiar prevenirea colonizării pielii de către aceşti
germeni patogeni.

Cum se protejează pielea de aceste bacterii “rele”?

Flora rezidentă participă la sistemul de apărare anti-bacterian al pielii, deoarece ea intră în competiţie pe plan “geografic”
şi “alimentar” cu flora ocazională:
– “geografic” deoarece flora rezidentă ocupă acelaşi loc de fixare ca şi agenţii patogeni şi îi impiedică astfel să se fixeze
– “alimentar” deoarece ele consumă mulţi nutrienţi esenţiali dezvoltării agenţilor patogeni.

Flora rezidentă va ajuta de asemenea la întarirea sistemului de protecţie al organismului deoarece joacă un rol de
“antrenor” pentru sistemul imunitar. Anumite bacterii din flora rezidentă sunt asemănătoare germenilor patogeni şi
stimulează astfel sistemul imunitar. Obişnuit să producă anticorpi contra bacteriilor inofensive sistemul va fi dotat cu
arme care îi vor permite să fie eficient cu adevărat atunci când va apărea o infecţie cu agenţi patogeni.

Flora prezentă în mod natural pe piele este capabilă şi de secreţia anumitor substanţe specifice care inhibă creşterea
germenilor ocazionali – îi omoară – ca un fel de “antibiotic natural”.

În final, bacteriile bune ale florei rezidente permit menţinerea unui pH stabil – în jur de 5,5 – care este propice propriei lor
dezvoltări, dar care este suficient de scăzut pentru a se opune agenţilor patogeni.

Cum să ne spălăm corect pe mâini

Credeaţi că ştiţi cum să vă spălaţi pe mâini în mod corespunzător? Mai gandiţi-vă. Modul în care o facem ne umple şi mai
mult de microbi.

Atunci când ţinem mâinile şi le frecăm sub uscătorul de la baie, adăugăm şi mai multe bacterii decât avem imediat după ce
le spălăm, se menţionează într-un articol al revistei New Scientist.
 Pericolul este mai mare pentru oamenii aflaţi în spitale. Chiar şi bacteriile inofensive pentru oamenii sănătoşi s-ar putea
dovedi dăunătoare pentru cei bolnavi. „Atunci când frecăm mâinile una de alta, aducem mai multe bacterii la suprafaţa din
porii aflaţi în piele”, a declarat Anna Snelling de la Universitatea Bradford, Marea Britanie.

Ea a efectuat un experiment cu 14 voluntari. Le-a cerut să îşi usuce mâinile la tipuri diferite de uscătoare, uneori frecându-
şi mâinile una de alta, alteori renunţând la acest procedeu. Când nu le frecau, reduceau numărul de bacterii cu 37% faţă de
momentul imediat următor spălării mâinilor.

Cele mai eficiente în acest sens sunt prosoapele de hârtie. Acestea, chiar şi atunci când voluntarii îşi frecau mâinile
imediat după spălare, reduceau numărul de bacterii la jumătate.

Cum afectează duritatea apei procesul de spălare

Deşi săpunul este un bun agent de curăţare, eficacitatea sa este redusă când este folosit în apă “tare”. Duritatea apei este
dată de prezenţa unor săruri minerale, de obicei calciu (Ca) şi magneziu (Mg), dar şi fier (Fe), şi mangan (Mn). Aceste
săruri reacţionează cu săpunul şi formează un precipitat insolubil .

Acesta nu se clăteşte uşor . Are tendinţa să ramână şi să producă pete pe haine, şi să facă ţesăturile rigide. De asemenea ,
precipitatul se depune în chiuvete, vană, şi maşinile de spălat.

O bună cantitate din săpun este folosită în timpul reacţiei de formare a precipitatului, reducându-se astfel cantitatea de
săpun disponibilă pentru spălare. Chiar dacă rufele sunt spălate în apă “moale” , mineralele care formează precipitatul se
pot găsi în compoziţia petelor şi astfel se formează din nou precipitatul. Moleculele de săpun sunt “constante ” şi nu pot fi
adaptate la varietatea de fibre, de temperaturi a apei etc…

Pentru o curăţare mai eficientă, sunt necesare următoarele tipuri de energie:

 Energie chimică, care provine de la săpun sau detergent;

 Energie termică, care provine de la apă caldă sau fierbinte şi

 Energie mecanică, care provine de la maşina de spălat sau mâinile

De exemplu:

Avem o pată uleioasă pe o bluză. Numai apă nu va îndepărta pata, şi unul din motive este că uleiul nu se dizolvă în apă.

Dacă adăugăm săpun sau detergent, partea hidrofobă a agentului va fi respinsă de apă dar atrasă de uleiul din pată. În
acelaşi timp , partea hidrofilă va fi atrasă de apă.

Astfel, aceste forţe opuse vor captura pata, şi o vor menţine suspendată în apă. Apa caldă sau fierbinte va ajuta la
dizolvarea grăsimilor şi/sau uleiurilor din pată. Centrifugarea maşinii de spălat sau frecarea cu mâna ajută la desprinderea
petei.

Astfel, cele 3 forme de energie interacţionează şi vom avea rufele curate.

Acţiunea poluantă a detergenţilor asupra mediului

Se tinde să se utilizeze mai ales detergenţi neionici, care sunt biodegradabili, adică se distrug singuri pe cale
biologică,spre deosebire de detergenţii cationici şi anionici, care ajunşi în apele râurilor, prin deversare din apele
menajere, distrug flora şi fauna acestora.
BIBLIOGRAFIE:

http://www.scritube.com
http://www.wikipedia.com
http://www.exotique-plant.com
http://www.scribd.com
http://sites.google.com
http://www.galador.eu
http://www.ziare.com
http://www.beautycenter.ro
http://www.jurnalul.ro
http://hobbygradina.ro

Istorie

In societatea primitiva , chiar si in zilele de azi , hainele erau curatate

,prin cu pietre pe malul unei ape curgatoare. In dictionar , ”detergent” este
definit ca agent de curatare . In ultimii 20 de ani ,insa, cuvantul descrie mai
de graba detergent sintetic , decat obisnuitul sapun. Detergentii sintetici contin
anumite componente numite substante tensio-activa.

Sapunul, prin definitie este o substanta tensio-activa. De fapt, el este

cea mai veche substanta tensio-activa , si a fost folosita cam de 4500 de ani .

Un material care , prin compozitie este foarte asemanator cu sapunul a

fost gasit intr-un vas de lut datand din 2800 ien, descoperit in timpul cercetarii
facute asupra locului in care se afla Babilonul.Inscriptiile de pe vas spun ca
grasimile au fost fierte cu cenusa , care este o metoda de obtinere a sapunului
, dar nu precizeaza la ce era folosit aces material. Mai tarziu, s-a descoperit ca
asemenea materiale erau folosite ca “gel” de par .

Numele de sapun , dupa o veche legenda romana , vine de la Muntele

Sapo , unde erau sacrificarte animale. Ploaia a amestecat grasimile cu seu ,
si cu cenusa pe malul raului Tibet. Femeile au observat ca acest amestec le
usura munca, si au inceput sa foloseasca acest sol lutos, imbibat cu
amestecul de grasimi.

In timpul ascensiunii civilizatiei romane , baile publice au devenit din ce in ce

mai populare. Prin secolul 2 en, medicul grec Galen a inceput recomandarea
sapunului atat cu scop medicinal, cat si pentru curatire.

Se pare ca in secolul 15 se producea sapun in Venetia , apoi ,in secolul 17

in Marsilia .In secolul 18 fabricarea sapunului sa raspandit in intreaga Europa
si in America de Nord, in secolul 19 ,fabricarea sapunului a devenit o una din
cele mai importante industrii.

In 1907, sapunul sa transformat in detergent cand o firma germana a

inceput comercializarea detergentului “Persil”. Pe langa sapunul de acid
carboxilic, “Persil” continea perbotat de sodiu (NaBO3) silicat de sodiu si
carbonat de sodiu. De aici perborat + silicat = “PERSIL”

Pana in 1940 sapunul era cel mai folosit detergent. In timpul celui de-al
doilea razboi mondial , lipsa grasimilor , ingredientul predominant din sapun,
a dus la cercetarea detergentilor sintetici. Apoi, dupa razboi, aparitia masinilor
de spalat automate a accentuat nevoia unor noi alternative la sapun.

Generalitati

Apa are o proprietate numita tensiune de suprafata. Fiecare molecula de

apa este inconjurata si atrasa de alte molecule de apa.

Cand molecula de apa intra in contact cu alte suprafete (sticla, plastic etc …) , se creaza o tensiune care face bula de
apa sa para rotunda. In timpul procesului de curature, tensiunea de suprafata trebuie redusa, pentru a se raspandi si
uda intreaga suprafata. Substantele chimice care pot reduce tensiunea de suprafata se numesc agenti tensio-activi.

Agentii tensio-activi au si alte roluri importante in curatire, ca

dizolvarea,emulsificarea si mentinerea petei pana cand se va clatesti . Agentii
tensio-activi dau si alcalinitate, utila la indeparta petele acide.
Clasificare
Agentii sunt clasificati dupa proprietatile lor ionice (incarcatura electrica) in apa. Astfel distingem 4 mari grupe:

Anionici ( incarcatura negativa ) :

Neionici ( fara incarcatura )

Cationici ( incarcatura pozitiva )

Amfolitici ( incarcatura sau negativa sau pozitiva )

Detergentii anionici:

Sunt folositi in detergentii pentru spalatorii si detergentii pentru spalarea vaselor cu mana. Ei se ionizeaza in solutie,
au proprietati de curatire excelente , si sunt foarte spumanti. Ex: sapunul ,alcoolul etoxisulfat

Detergentii neionici:

Nu creeaza multa spuma, si sunt folositi in spalatorii si in masinile automate de spalat vase, si ca ajutoare la clatire
.Pentru ca nu se oxideaza, sunt rezistenti la taria apei si curata bine majoritatea petelor. Cei mai folositi sunt hidroxieteri
Detergentii cationici:

Sunt folositi pentru a face fibrele mai moi si mai delicate(gen Cocolino,Silan) . Alte intrebuintari sunt ca dezinfectanti si
alte produse de igienizare si curatare a casei. Compusii quaternali de amoniu sunt cei mai importanti cationi.

Detergentii amfolitici:

Sunt folositi in igiena personala, si in curatenia casei datorita spumei, blandetei si stabilitatii.Ei pot fi anionici, cationic
sau neionici ,in functie de pH-ul (aciditatea sau bazicitatea) apei.Ex: sapunuri lichide,sapunuri

Sapunurile

Sunt saruri solubile in apa ale acizilor grasi.Sapun-urile sunt facute din grasimi si uleiuri sau din acizi lor grasi, tratati cu
substante chimice cu bazicitate ridicata.

Fabricare

Saponificarea grasimilor si uleiurilor este cel mai raspandit proces. Prin aceasta metoda grasimile si uleiurile sunt
incalzite si reactioneaza cu o baza lichida , dand astfel sapun si apa (sapun pur) plus glicerina

O alta metoda este neutralizarea acizilor grasi cu baze, grasimile si uleiurile se hidrolizeaza.Apoi, acizii grasi sunt
purificati prin distilare, si apoi neutralizati cu o baza , rezultand apa si sapun (sapun pur)
Cand baza este hidroxid de natriu (NaOH) , se formeaza sapun de sodiu.
Sapun-urile de sodiu sunt sapunuri “tari”. Cand baza este hidroxid de potasiu
(KOH) se formeaza sapun de potasiu . Acesta este sapun “moale” , si se
gaseste in sapunuri lichide si creme de barberit.

Gruparea carboxil a sapunului este atrasa de apa si se numeste grupare hidrofila (“iubeste” apa ). Lantul de
hidrocarbura este atras de grasimi si uleiuri si resprinsa de apa. Se numeste grupare hidrofoba (“uraste” apa).

Cum afecteaza taria apei procesul de curatare

Desi sapunul este un bun agent de curatare, eficacitatea sa este redusa cand
este folosit in apa “tare”. Duritatea apei este data de prezenta unor saruri
minerale , de obicei calciu (Ca) si magneziu (Mg), dar si fier (Fe) , si mangan
(Mn). Aceste saruri reactioneaza cu sapunul si formeaza un precipitat insolubil
.

Acesta nu se clateste usor . Are tendinta sa ramana si sa produca pete pe

haine, si sa faca tesaturile rigide. De asemenea , precipitatul se depune in
chiuvete, vana, si masinile de spalat.

O buna cantitate din sapun este folosita in timpul reactiei de formare a

precipitatului, reducandu-se astfel cantitatea de sapun disponibila pentru
spalare. Chiar daca rufele sunt spalate in apa “moale” , mineralele care
formeaza precipitatul se pot gasi in compozitia petelor si astfel se formeaza
dein nou precipitatul. Moleculele de sapun sunt “constante ” si nu pot fi
adaptate la varietatea de fibre, de temperaturi a apei etc…

Agenti tensio-activi in detergenti

Detergentul este un produs de curatare eficient daca conntine unul sau mai multi agenti tensio-activi. Datorita
compozitiei lor chimice, acesti agenti pot fi modificati pentru a se compota bine in cat mai multe conditii. Acesti
agenti sunt mai putin sensibili la “taria” apei si la mineralele din ea si de aceea majoritatea agentilor nu vor forma
precipitati.

Fabricare

 Agentii anionici : Substanta chimica reactioneaza cu o hidrocarbura

derivata din petrol sau grasimi si uleiuri pentru a produce noi acizi,
asemanatori acizilor grasi.
Cea de-a doua reactie adauga o baza la noul acid pentru a produce o
molecula de agent tensio-activ
 Agenti neionici : moleculele agentilor neionici sunt produse prin
transformarea hidrocarburi in alcool , si dupa aceea ,
reactia alcoolului gras cu oxid de etena

Acesti agenti neionic pot reactiona mai departe cu acizi care contin sulf de
la alti agenti anionici.

Pentru o curatare cat mai buna , sunt necesare 3 feluri de energie :

 Energie chimica , care provine de la sapun sau detergent;

 Energie termica , care provine de la apa calda sau fierbinte si
 Energie mecanica , care provine de la masina de spalat sau mainile

De exemplu:

Avem o pata uleioasa pe o bluza. Numai apa nu va indeparta pata , si unul din
motive este ca uleiul nu se dizolva in apa.

Daca adaugam sapun sau detergent , partea hidrofoba a agentului va fi

respinsa de apa dar atrasa de uleiul din pata. In acelas timp , partea hidrofila
va fi atrasa de apa.

Sapun
Sapunurile sunt saruri cu diferite metale (sodiu, potasiu si altele) ale acizilor grasi cu
cel putin opt atomi de carbon in molecula. Puterea de spalare se datoreaza faptului ca
moleculele de sapun adera cu usurinta atat la moleculele nepolare (de exemplu ulei
si grasimi) cat si la moleculele polare (de exemplu apa).

Obtinere si clasificare
Sapunurile se obtin prin hidroliza alcalina a grasimilor. Acestia se impart in trei
categorii:

sapunuri de sodiu, care sunt solide si solubile in apa;

sapunuri de potasiu, care sunt lichide si solubile in apa;

sapunuri de aluminiu, mangan, calciu, bariu, care sunt solide si insolubile in

apa.
Numai sapunurile care sunt solubile in apa pot fi folosite ca agenti de spalare, acestia
avand o putere de spalare inferioara detergentilor.

Proprietati fizice
Sapunurile sunt substante biodegradabile obtinute prin hidroliza bazica. Puterea de
spalare este data de natura acidului gras si de natura ionului metalic. In apele
dure(care contin saruri solubile de Ca si Mg), sapunurile de Na si K se transforma,
partial, in saruri de Ca si Mg ale acizilor grasi, greu solubile care micsoreaza
capacitatea de spalare.

Proprietati chimice
Un sapun are formula generala de mai jos si reactioneaza conform ecuatiei:

, in prezenta H2O.

Exemplu de sapun:
Prima acolada se numeste parte hidrocarbonata, sau nepolara si reprezinta partea
hidrofoba a sapunului, iar a doua acolada se numeste parte polara si
reprezinta partea hidrofila a sapunului.

Utilizare
Datorita prezentei celor doua parti net distincte in molecula, sapunul are propritati
tensioactive ( modifica tensiunea superficiala dintre faza apoasa si cea organica). Din
acest motiv, sapunul are actiune de spalare.
Sapunurile de sodiu se folosesc ca agenti de spalare, iar sapunurile de calciu,
mangan, aluminiu, bariu, se folosesc pentru prepararea unsorilor consistente si a
pastelor adezive.