Pe strada Mantuleasa

Eugen Lovinescu

Nuvela “Pe strada Mantuleasa” este considerata de catre critic cea mai complexa dintre
naratiunile lui Eliade. Este povestirea unui sir de povestiri care se destrama, reapar si iarasi se
pierd intrun sir d intamplari stranii. Rezultatul este ca peste scenariul initial realist,
perceptibil, nornal) se suprapune un altul: incontrolabil, fragmentar, mitic. Prozatorul
marturiseste ca a voit sa opuna in chip pragmatic doua mitlologii:una de tip popular( de o
pragmatica ambiguitate) si alta moderna, rationalista, violenta ( mitologia unei lumi
desacralizate).

Criticul mentioneaza faptul ca primul mit care ii vine in minte cititnd povestirile incurcate ale
lui Farama este cel al Seherezadei. Batranul invatator nareaza la infinit si anchetatorii sunt
din ce in ce mai interesati de fabulatiile lui. El reuseste astfel sa treaca printro proba grea, sa
supravietuiasca povestind intamplari din alt timp. Insa similitudinea se opreste aici. In nuvela
„Pe strada Mantuleasa” sunt mai multi şahi care asculta(citesc) si cel putin unul,ofiterul
Dumitrescu care ancgeteaza, si nu crede niciun moment verosimilitatea acestor intamplari
vechi. Mitologia batranului ii pare suspecta, el vrea sensul exact (politic) al faptelor.

Eugen Lovinescu, despre personaje.

Farama si Dumitrescu reprezinta doua moduri de a gandi existenta, si indiscutabil doua

moduri de a fi in lume, ceea ce vrea sa spuna: doua moduri, doua mitologii. Ei formeaza un
cuplu spiritual care revine in proza lui Eliade. Este exagerat totusi a spune ca unul reprezinta
sacrul(miticul) in totalitate, iar altul profanul ( rationalismul, politicul).

Farama este un tip eminamente profan care, prin naratiunile lui, creaza o lume fabuloasa, o
lume ce supravietuieste prin semne ( un semn este si povestirea ca atare). Zonele nu sunt
distincte, orice individ poate fi in definitiv purtator de mituri. Numai ca unii cred in realitatea
acestei lumi ( Farama, Oana, Lixandru, Leana ) iar altii nu. Cei din urma au propriul lor cod,
sub semnele miticului, initiaticului ei cauta maniferstarile unei gandiri pragmatice. „Batranul”
semnifica mai multe lucruri:un individ biologeste varstnic, dar si mesajl unei lumi vechi.

In nuvela „Pe strada Mantuleasa” sunt in fond mai multe mituri. Unul este acela al coborarii
in infern, altul este acela al schimbarii, innoirii identitatii. Un bun exemplu in acest strens sta
faptul ca Marina apare cand tanara, cand batrana. Tema intineririi biologice va fi dezvoltata in
„Les trois graces”si in „Tinerete fara tinerete”. Sugestia schibarii, se leaga aici mai mult de
ideea de spectacol. In fine, tot aici aflam si sugestia camuflarii miticului, pe care Eliade o va
dezvolta intr-o proza mai savanta, in „In curte la Dionis”.

„Pe strada Mantuleasa” poate fi citita si ca o fabula a fabulei, ca o lunga metafora despre
nasterea naratiunii. Exista intai un numar mare de simboluri, imagini ce sugereaza
dificultatea de a scrie. Farama fabuleaza usor dar scrie greu.

Eliade da in nuvela „Pe strada Mantuleasa” si o retorica interioara a lecturii. El sugereaza

asadar nu numai nasterea ( scrierea) unei naratiuni mitice, dar si posibilitatile ei de lectura.
Caci ce sunt in fond acesti anchetatori sedusi, exasperati, iarasi sedusi, de nascocirile lui
Zaharia Farama? Ce altceva decat niste lectori care incearca sa citeasca un cod ( un limbaj)
prin alt cod? Dumitrescu si noii anchetatori sunt, in aceasta privinta, cei mai intransigenti. Ei
suspecteaza tot timpul pe Farama ca vrea sa scape, sa ascunda ceva, sa fuga de adevar. Ei vor,
cum s-ar zice, pielea prefacutei Seherezade cat mai repede, vor sa intre in posesia cifrului .

Mircea Eliade- confesiune

„Cînd eşti posedat de un subiect, viziunea interioară e, fără îndoială, hrănită de tot ce porţi în
tine, dar această viziune nu este legată de cunoaşterea intelectuală a miturilor, a riturilor şi
simbolurilor. Scriind, uiţi tot ce ştii. Recitind Le Vieil Homme et l’Officier (trad. Bătrânul şi
Ofiţerul; titlul românesc: „Pe strada Mîntuleasa” n.tr.) am văzut că unele episoade corespund
anumitor arhetipuri. Nu mă gândisem la ele atunci când am scris.”

Eugen Simion consideră că verbul esenţial al creaţiei literare eliadeşti este a povesti:
„„A povesti” (a imagina) este un verb esenţial în epica lui Mircea Eliade. El înseamnă, cel
puţin, două lucruri: 1) a prelungi într-o existenţă profană întâmplările mari narate de mituri şi
2) a apăra individul de ceea ce Eliade numeşte „teroarea istoriei”. Despre primul aspect
vorbeşte prozatorul însuşi în Proba labirintului, acolo unde defineşte literatura, în totalitate ca
„fiică a mitologiei”, iar interesul pentru naraţiune ca făcând parte din modul de a fi al omului
în lume. Despre cea de-a doua funcţie a povestirii vorbesc naraţiunile lui Eliade, Pe strada
Mântuleasa în primul rând, dar şi La ţigănci, Podul, Ghicitor în pietre şi altele. Aşadar: viaţa
omului, chiar şi cea mai banală, este o suită de probe iniţiatice. Mai mult: omul se face, se
construieşte printr-o serie de iniţieri conştiente sau inconştiente (…), omul trăieşte într-un
labirint, condiţia lui este definită (exprimată) de această succesiune de morţi şi de învieri.” 6
Ion Lotreanu subliniază şi caracterul fantastic indiscutabil al nuvelei:
„Proza Pe strada Mântuleasa e experimentală, ca tentativă de a sintetiza motive divergente
(ancheta, descântecele), dar intră perfect în categoria fantasticului prin libertatea aproape
excesivă a fanteziei izvoditoare de combinaţii.”

Gheorghe Goldeanu despre mitul femeii

„Motivul fantastic al femeii a cărei frumuseţe dispare odată cu venirea zorilor a fost
remarcabil exploatat în literatura română de scriitori precum V. Voiculescu sau Ştefan
Bănulescu. Mircea Eliade îl reia, dar îl şi îmbogăţeşte, Marina având o extraordinară
capacitate de metamorfoză. Tinereţea ei nu dispare definitiv în zori căci, posedând o serie de
puteri magice, ea reuşeşte să preia orice vârstă doreşte, după bunul ei plac. În acest context,
actul ei de identitate arată vârsta la care ar fi trebuit să ajungă prin intermediul legilor
distructive ale duratei, adică o virtualitate. Bătrâneţea nu constituie în cazul acestei Persefone
moderne decât un artificiu. Graţie puterilor oculte, Marina poate să preia, în mod arbitrar,
înfăţişarea pe care ar fi avut-o la şaizeci de ani, trăind ca orice om obişnuit sub influenţa
corozivă a timpului. Pentru ea însă „marea trecere” se opreşte într-un moment de maximă
vitalitate, ceea ce echivalează cu o vârstă cuprinsă între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani.”
Eugen Simion:

„Fiind singurul care ştie „o sumă de lucruri” – cum zice unul din urmăritorii lui – Fărâmă este
menit unei eterne urmăriri. A devenit un vânat care trebuie să-şi vrăjească vânătorii şi, pe cât
vraja creşte, pe atât posibilităţile lui de salvare se micşorează. Trecerea prin proba labirintică
nu l-a salvat. Iese de două ori culpabilizat, căci, stând de vorbă cu Economu şi Anca Vogel,
Fărâmă a devenit şi mai suspect. El şi-a asumat, astfel, secretele a două mitologii, a intrat –
fără voia lui – în posesia celui de al doilea cod al naraţiunii. „Ştie o sumă de lucruri! –asta
sună ca o condamnare pe viaţă. Pe Şeherezada modernă o aşteaptă nopţi grele. Şahul se
schimbă, Şeherezada trebuie să inventeze la infinit povestiri care o vor înfunda şi mai
mult…” .