APOLOGIA ICOANEI

a)Iconologia creştină,apologia ei până la Sfântul Ioan Damaschin

Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea(340) nu era de acord cu pictarea lui Hristos nici ca Dumnezeu ,
nici ca om. Mai întâi trebuie să amintim opinia lui Eusebiu de Cezareea din scrisoarea către Constantia ,sora
lui Constantin Cel Mare.Eusebiu a considerat reprezentarea iconografică a lui Hristos nepermisă şi
imposibilă.Aşa şi-a explicat ulterior arianismul. Apoi Eusebiu ajunge la concluzii consistente plecând de la
premise origeniste: „Desigur voi cercetaţi icoanele care-L descriu în imaginea slavei şi a trupului cu care s-a
îmbrăcat pentru mântuirea noastră.Dar ne gândim că s-a dezbrăcat de slava dumnezeiască şi moartea a fost
înghiţită de viaţă.
Atenţia creştinilor nu trebuie să se limiteze la Hristos cel văzut , la imaginea pământească surprinsă de
ochi.Creştinul trebuie să anticipeze viziunea vieţii viitoare , faţă către faţă.” În argumentul lui Eusebiu se face
o reală distincţie între „senzorial” şi „spiritual”, o caracteristică a lui Origen ,de altfel.
Prin Sfântul Epifanie s-a produs o recidivă la iudaism .Sfântul Epifanie de Salamina(403),episcop în Cipru
,cu ocazia unei călătorii spre Betleem a rupt dvera unei biserici pentru că era pictat pe ea chipul
Mântuitorului sau al unui sfânt.

b) Părinţii bisericeşti ai secolului al IV-lea susţin cinstirea icoanelor.

Astfel Sfântul Ioan Gură de Aur promovează icoana ca instrument didactic și latreutic.
Sfântul Vasile cel Mare conferă icoanei rolul de a ne închina prin contemplaţie celui reprezentat în ea.
Sfântul Grigorie de Nyssa închinându-se icoanei ce reprezenta jertfa lui Isaac exclamă : „niciodată nu am
trecut pe lângă ea fără să vărs lacrimi”1
Sfântul Grigorie Teologul aminteşte faptul că tatăl său a înfrumuseţat cu icoane biserica ctitorită de el.
Rolul liturgico-didactic a fost subliniat şi de Părinţi ai secolelor V şi VI.Sfântul Nil Sinaitul(430)
recomanda prefectului Olympiadoros să împodobească o biserică nu cu scene de vânătoare şi pescuit ci cu
reprezentări din Noul şi Vechiul Testament ,ca lectură a Bibliei pentru cei care nu pot citi. Paulin de Nola
(431) concretizează îndemnurile Sfântului Nil prin scenele pictate în ctitoriile sale de la Nola şi Fundi .El
descrie icoana Sfintei Treimi atribuindu-i rol liturgic şi educativ. În secolele VI şi VII se cunosc numeroase
lucrări apologetice în apărarea sfintelor icoane cu atac direct împotriva evreilor.Mărturia lui Leontie ,episcop
de Neapole, renumit haghiograf , este grăitoare şi caracteristică.Concluziile lui au fost ulterior reluate şi
îmbogăţite de Sfântul Ioan Damaschin.
Papa Grigorie cel Mare insistă asupra rolului didactic al icoanei.De asemenea , el mustră pe Serenus –
episcopul Marsiliei că a hotărât înlăturarea icoanelor din biserici.
Mai mult , împăratul Tiberiu I (578-582) imprimă pe monede semnul sfintei cruci iar Împăratul Mauriciu
(582-602) aşază icoana Maicii Domnului în locul zeiţei biruinţei Nike.
Sfântul Leonţiu din Cipru (650) foloseşte ca argumentaţie iconofilă mărturiile vetero-testamentare , nu
întruparea sau citatele patristice referitoare la aceasta.
Atanasie Bibliotecarul (878) scrie într-un raport că la conferinţa din anul 656 Sfântul Maxim
Mărturisitorul ,Sfântul Teodor din Cezareea şi alţi participanţi s-au închinat sfintei cruci ,icoanelor lui Hristos
şi Maicii Domnului.
Prima hotărâre sinodală referitoare la problema cultică a icoanelor este canonul 82 al sinodului de la
Trulan din anul 691-692: Hristos să nu mai fie reprezentat sub chip de miel ci doar în chipul său uman.
În debutul perioadei iconoclaste , sinodul Trulan (692) stabileşte principiile iconografiei în faimosul canon
82.Acelaşi sinod în canonul 73 se referă la venerarea crucii , spunând că mântuirea ne-a fost adusă prin
crucea cea de viaţă dătătoare , dar trebuie să aducem venerare celui care ne-a mântuit.
1. Pr. Nicolae Chifăr, op. cit., p.260
 Sinodul Trulan consolidează realismul sacru şi istoric al icoanelor abolind simbolurile arhaice ale
Vechiului Testament.
Sfântul Ioan Damaschin dezvoltă pentru prima dată o apărare a sfintelor icoane într-o justificare teologică.El
se bazează pe experienţa apologetică anterioară(Leontie de Cipru).Din păcate aceste apologii ale secolului al
VII-lea ne sunt cunoscute din extrase ulterioare.Pentru el, iconoclasmul este un tărâm al dochetismului ,o
lipsă de sensibilitate faţă de taina dumnezeiască a întrupării şi într-un oarecare fel o mentalitate precreştină.12

c)Teologia și apologia icoanei icoanei la Sfântul Ioan Damaschin

Sfântul Ioan Damaschin descrie şase tipuri de icoană , pornind de la icoana naturală şi ajungând până la
icoana propriu-zisă.
1) Icoana naturală
Stabileşte dintru început că „ icoana este o asemănare , care înfăţişează originalul ;cu toate acestea este o
oarecare deosebire între icoană şi original deoarece icoana nu se aseamănă în totul cu originalul” 2.Explică
mai departe icoana pornind de la raportul Tatălui cu Fiul.Fiul este icoana naturală a Tatălui deoarece este de o
fiinţă cu Tatăl după dumnezeire ;dar nu este identic cu originalul ,cu Tatăl, întrucât Tatăl este cauza naturală
iar Fiul este cauzat.
2) Icoana ce înfăţişează paradigmele divine
În acest context Sfântul Ioan Damaschin face referire la scrierile teologice mistice ale lui Dionisie
Areopagitul(Despre ierarhia cerească,Despre numele lui Dumnezeu ,Despre teologia mistică).În opera
teologică areopagită sfaturile lui Dumnezeu , hotărârile Sale ,sunt numite icoane ,exemple „ tot aşa după cum
, dacă cineva , care ar voi să zidească o casă, îşi reprezintă şi îşi înfăţişează mai înainte în minte forma
casei”3.
3) Un al treilea tip de icoană este cel prin imitare ,poziţie.

2. Sf. Ioan Damaschin, Cultul Sfintelor Icoane ( Cele Trei Tratate Contra Iconoclaştilor ), Traducere şi studiu introductiv de D.
Fecioru, Bucureşti, 1937,p.8
3. Ibidem, p.13
În tratatul al treilea clarifică această definiţie a icoanei dând exemplul icoanei omului.Icoana omului nu este
identică cu omul, deoarece aceasta pune în evidenţă numai forma corpului, ea „ nu are facultăţile sufleteşti
căci nici nu trăieşte ,nici nu cugetă,nici nu vorbeşte, nici nu simte ,nu se mişcă”.4
Motivaţia icoanei este aceea de apune în valoare cele nevăzute,tainice .Aşa precum sufletul este manifestat
în corp tot aşa icoana ne descoperă cele ascunse ca pe „cele bune să le dorim şi să le râvnim,iar pe cele rele,
contrare să le urâm”.Icoana îşi împlineşte menirea în binefacere şi mântuire .
4) Icoanele prin scris sau prin chipuri
Sunt acele icoane care prin analogie ne ajută să înţelegem lumea nevăzută.Aceasta , conform textului de la
Romani 1,20 :”Încă de la facerea lumii, cele nevăzute ale Lui –adică veşnica sa putere şi dumnezeire- prin
cugetare se văd , din făpturi „.
Sfântul Ioan Damaschin pune în valoare funcţia revelatoare a icoanei.Aşa precum în filosofia platonică
lucrurile ce se supun cunoaşterii ,prin lumea simţurilor ,îşi au originea în lumea paradigmelor (a ideilor) ; aşa
şi Sfântul Ioan Damaschin spune că cele văzute sunt reprezentarea celor nevăzute.
Luând în considerare cele scrise de Sfântul Grigorie Teologul referitor la faptul că mintea umană e
neputincioasă în a depăşi lucrurile sensibile , icoanele au o forţă revelatorie prin analogie.
Sfântul Ioan Damaschin scrie ,în acest sens despre analogii ale Sfintei Treimi :
„ prin soare, lumină şi rază ,sau prin fântâna care izvorăşte….sau prin mintea ,cuvântul şi duhul nostru…sau
prin planta trandafirului, floarea şi mirosul lui”5
În acest mod ,folosindu-se de icoanele cele nevăzute,omul poate urca mistic spre înţelegerea neînţelesului
divin.
5) Icoana tip sau simbol 6- care înfăţişează mai dinainte cele viitoare
Sfântul Ioan Damaschin dă exemplul chivotului ,toiagului ,vasului cu mană ce închipuiesc pe Maica
Domnului.
6) Icoana propriu –zisă-cea la care privind prin aducere aminte a celor trecute , sădeşte în noi râvna virtuţilor
şi evitarea răului. Sfântul Ioan Damaschin vorbeşte despre două feluri ale acestui tip de icoană : primul se
referă la înfăţişarea celor petrecute ,în cuvântul scris în cărţi spre cunoştinţa oamenilor (tablele Legii date lui
Moise),al doilea tip pune în valoare simbolurile (vasul cu mană , toiagul lui Aaron) şi vieţile oamenilor
virtuoşi şi sfinţi.

4. Ibidem ,III, col.15, p.113

5. Ibidem , I, col.11,p.14
6. Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Studii de Teologie Patristică, Ed. EIBMBOR,Bucureşti, 2004, p.117
d) Cinstirea icoanei la Sfântul Ioan Damaschin
Închinarea este semnul supunerii faţă de Dumnezeu şi al cinstirii Sale.În ceea ce priveşte modalităţile şi
felul închinărilor, Sfântul Ioan Damaschin le descrie într-o ordine valorică.
1.Închinarea ca adorare
Se cuvine să o aducem doar Lui Dumnezeu,prin fire Creatorul nostru,demn de adorare.7
2.Închinarea prilejuită de , din pricina Lui Dumnezeu , aşa după cum Iisus al lui Navi şi Daniil s-au
închinat îngerului.8
3.Închinarea consacrată locurilor Lui Dumnezeu ,după îndemnul psalmistului David:” să ne închinăm
în locul în care au stat picioarele Lui”.(Psalmul 13,17)
4.Închinarea adusă obiectelor afierosite lui Dumnezeu ,intrate în rânduiala cultului divin, aşa după
cum Israelul se închina cortului 9
5.Închinarea potrivit căreia ne acordăm cinstire unii altora ca fiind purtători ai chipului lui
Dumnezeu.10
5.1.Închinarea acordată conducătorilor ,după modelul închinării lui Iacov fratelui său mai mare Esau
sau cel al închinării fraţilor lui Iosif.11
5.2.Închinarea adusă binefăcătorilor , aşa precum Avraam s-a închinat fiilor lui Het când a cumpărat
peştera Macpela şi ţarina pentru mormântul Sarrei.
„ Avraam s-a ridicat şi s-a plecat până la pământ în faţa poporului acestei ţări, în faţa fiilor lui Het”.Facere
23,3
De fapt ,Sfântul Ioan Damaschin ,scriind despre închinare şi felurile ei ,încadrează închinarea în funcţie
de adorarea adusă lui Dumnezeu şi venerarea consacrată oamenilor ,sfinţilor purtători de Dumnezeu precum
şi lucrurilor ce fac parte din cultul lui Dumnezeu.
Închinarea ,definită de Sfântul Ioan Damaschin prin cuvântul – προσκύνησις trimite la acea prosternare
,închinare evlavioasă –adusă lui Dumnezeu ,precum şi la cinstirea sfinţilor şi icoanelor.
Este de remarcat că Sfântul Ioan Damaschin foloseşte expresia προσκύνησις κατά λατρείαν pentru adorare
şi expresia προσκύνησις κατά τιμήν – pentru a surprinde venerarea simplă care se aduce slujitorilor lui
Dumnezeu. El clarifică diferenţa între adorare şi venerare tocmai prin termenii folosiţi.

7. Ibidem, p.118
8. J. Paul Migne, PG. , XCIV, col . 1244B
9. Idem
10. Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, op. cit., p. 118
11. Sf. Ioan Damaschin, Cultul Sfintelor Icoane ( Cele Trei Tratate Contra Iconoclaştilor ),I, col. 14, p.15
Termeni precum σέβω – a cinsti,τιμάω –a preţui sunt folosiţi pentru a desemna venerarea simplă.În timp ce
pentru adorare foloseşte termenii: λατρεύω – a sluji , πρσάγω τήν της λατρείας προσκύνησιν – a aduce
închinare adoratoare.12
Însuşi Sfântul Ioan Damaschin în cel de-al treilea tratat următoarele:
„ Ca să spun pe scurt , închinarea este simbolul fricii, al dorului, al cinstei,al supunerii şi al smereniei.
Nimănui însă nu trebuie să ne închinăm ca lui Dumnezeu…Tuturor celorlalţi le dăm pentru Domnul
închinăciunea cuvenită”.13

12. Pr. Nicolae Chifăr , Teologie şi spiritualitate patristică, Ed. Trinitas, Iaşi, 2002,p151.
13. Sf. Ioan Damaschin, Cultul Sfintelor Icoane ( Cele Trei Tratate Contra Iconoclaştilor ),III, col. 40, p.126