I.

METODE ANALITICE FOLOSITE ÎN ANALIZELE AGROCHIMICE

Analiza volumetrică este o metodă de analiză cantitativă.

Tehnica de adăugare treptată şi în porţiuni mici, până la echivalenţă a volumului
soluţiei de reactiv de concentraţie cunoscută (titrant) B la proba de analizat A se numeşte
titrare iar volumul folosit se numeşte volum de echivalenţă. În volumetrie, soluţia de
reactiv se adaugă în proporţie stoechiometrică (echivalentă).
Vizual, echivalenţa se detectează cu ajutorul unor substanţe numite indicatori
(sunt substanţe organice care îşi modifică o proprietate – culoarea, în funcţie de pH-ul
soluţiei de analizat). Schimbarea culorii indicatorului se numeşte virajul indicatorului.
În analiza volumetrică se folosesc numai acele reacţii care îndeplinesc condiţiile:
 sunt cantitative (practic complete) -conform stoechiometriei reacţiei - şi conduc la
un produs de reacţie stabil, cu compoziţie definită şi fără reacţii secundare;
 decurg cu viteză mare (viteza se poate mări prin ridicarea temperaturii,
adăugare de catalizatori);
 punctul de echivalenţă se poate observa şi stabili exact;
 reactivul de titrare este stabil în timp.

Fig.1. Biuretă şi pahar Erlenmeyer Fig.2. Citirea corectă a nivelului lichidului în biuretă

Analize ce pot fi efectuate volumetric: dozarea sumei cationilor bazici, aciditatea

hidrolitică, dozarea calciului şi magneziului, determinarea conţinutului de azot amoniacal
din îngrăşăminte, etc.

I.2. Analiza spectrofotometrică

Colorimetria reprezintă varianta în care intensitatea culorii probei se compară

vizual sau instrumental în lumina albă cu un set de soluţii etalon preparate în condiţii
identice cu proba. Aceasta este o metodă subiectivă şi mai puţin selectivă, pentru că
rezultatele depind mult de persoana care execută analiza.

1
 Spectrofotometria este o metodă optică de determinare a concentraţiilor
constituenţilor existenţi într-o probă dată. Această metodă se bazează pe iradierea probei
de analizat cu un fascicul de radiaţii electromagnetice, a cărui putere radiantă se
micşorează la ieşirea din sistem în funcţie de natura şi concentraţia speciilor absorbante.
Substanţele care absorb radiaţii aparţinând domeniului vizibil se vor colora în culori
complementare şi acest lucru face posibilă determinarea cantităţii de lumină absorbită de
soluţie, intensitatea radiaţiei transmise fiind proporţională cu concentraţia speciilor
absorbante din soluţia analizată. Legea de bază folosită în analizele sau determinările
spectrofotometrice care descrie fenomenul de absorbţie a fost găsită experimental şi
fundamentată teoretic de către Bouguer (1729), constituind o legătură între cantitatea de
lumină absorbită şi proprietăţile soluţiei pe care o străbate.
Dacă un fascicul de radiaţie monocromatică de intensitate Io străbate un mediu de
absorbţie de o anumită grosime, el va avea la ieşire o intensitate transmisă I t, mai mică
decât Io, deoarece o parte din radiaţie va fi absorbită de mediu. Radiaţia va fi cu atât mai
mult absorbită cu cât grosimea stratului absorbant e mai mare şi culoarea mai intensă.

Determinarea experimentală a concentraţiei unei substanţe prin metoda

spectrofotometrică
Metoda curbei etalon se aplică pentru serii mici de probe. Se prepară mai multe
etaloane cu concentraţie cunoscută şi crescătoare (C1, C2, C3, C4,...) şi se măsoară
extincţia acestora (E1, E2, E3, E4,...). Se trasează curba de etalonare E = f(C).
Cu ajutorul curbei de etalonare se determină concentraţia probei necunoscute, C x.
Extincţia corespunzătoare, Ex, se reprezintă grafic, se duce o paralelă la axa
concentraţiilor până când intersectează curba de etalonare, apoi se coboară o
perpendiculară pe axa concentraţiilor. Punctul de pe axa concentraţiilor reprezintă
concentraţia necunoscută, Cx.
De exemplu, dacă pentru o probă extincţia determinată experimental este egală cu
0,2 atunci valoarea concentraţiei probei este egală cu 0,4 ppm (vezi figura de mai jos).

Fig.3. Determinarea concentraţiei unei probe pe baza curbei de etalonare

2
 Reguli practice ce trebuie respectate pentru obţinerea unor rezultate analitice
corecte:
- soluţiile trebuie să fie limpezi, fără suspensii şi să nu fie fluorescente;
- în soluţiile supuse măsurătorilor nu trebuie să aibă loc transformări fotochimice
sau reacţii cu oxigenul din aer;
- substanţa de analizat nu trebuie să interacţioneze chimic cu solventul;
- punctele trebuie să se situeze cât mai riguros pe aceeaşi dreaptă;
- absorbanţa măsurată pentru proba necunoscută trebuie să fie pe cât posibil
poziţionată pe porţiunea de mijloc a curbei de etalonare.
Concluzii
- metodele spectrofotometrice se caracterizează prin selectivitate, sensibilitate şi
se aplică la dozări de microconcentraţii;
-sensibilitatea metodei este de 0,1 ppm;
- condiţiile experimentale trebuie ajustate astfel încât absorbanţa probei să se
încadreze între valorile absorbanţelor etaloanelor iar citirea să se facă pe porţiunea liniară
de mijloc a curbei de etalonare;
- metoda este adecvată pentru soluţii diluate şi nu este o metodă potrivită pentru
analize de componente majore (concentraţii de peste 10%) din orice fel de probe.

I.3. Flamfotometria

3
 Flamfotometria este o tehnică analitică de determinare cantitativă ce se bazează
pe fenomenul de emisie spectrală care se produce la introducerea probei de analizat în
flacără. Dozarea se bazează pe faptul că între intensitatea emisiei şi concentraţia
analitului din probă există o relaţie de directă proporţionalitate.
Aparatele folosite se numesc flamfotometre iar flamfotometria este folosită la
determinarea cantitativă a Li, Na, K, Sr, Ca, Ba. Proba sub formă de soluţie este aspirată
în nebulizator şi transformată în aerosoli care apoi sunt amestecaţi cu gazul combustibil şi
aerul în camera de amestec; apoi vaporii sunt conduşi în flacără. Flacăra este sursă de
atomizare şi excitare. De obicei, ca gaze combustibile se folosesc metanul, propanul,
butanul care furnizează o temperatură suficientă pentru atomizarea şi excitarea metalelor
alcaline (sodiu, potasiu, litiu). Pentru dozarea metalelor alcalino-pământoase (calciu,
bariu) care necesită temperaturi mai mari pentru atomizare şi excitare, se foloseşte ca gaz
combustibil acetilena, care produce temperatură mai mare.
În flacără au loc mai multe procese: evaporarea solventului, topirea şi atomizare
(transformarea probei în atomi). Atomii trec din stare fundamentală (caracterizată de
energia E1) în stare excitată (caracterizată de energia E 2; E2>E1) cu ajutorul energiei
furnizate de flacără. Ulterior, va avea loc revenirea atomilor pe nivelul fundamental cu
emisia unor radiaţii caracteristice fiecărui element.
Între intensitatea emisiei şi concentraţia analitului din probă este o relaţie de
directă proporţionalitate: cu cât intensitatea emisiei este mai mare, cu atât concentraţia
este mai mare. Cantitatea de energie emisă este transformată în curent electric cu ajutorul
unei fotocelule şi măsurat cu ajutorul unui galvanometru.
Dacă se doreşte dozarea unui anumit element iar soluţia de analizat conţine mai
multe elemente care vor emite energie, atunci radiaţia emisă va fi rezultanta tuturor
emisiilor spectrale şi rezultatul obţinut nu va fi cel corect. De aceea, pentru a separa
numai radiaţia produsă de elementul de interes, se vor folosi filtre specifice fiecărui
element.
Curba de etalonare în cazul potasiului are următorul aspect:

4
 II. DETERMINAREA UMIDITĂŢII PROBELOR DE SOL

La analizele agrochimice curente, rezultatele se dau pentru solul uscat la aer.

Recalcularea rezultatelor pentru sol uscat la 105oC este necesară pentru determinările
efectuate pe probe analizate la umiditatea de recoltare şi se impune la probele provenite
din sere, terenuri irigate, soluri foarte bogate în materie organică, probe cu o umiditate
mai mare de 10%.
Umiditatea probelor de sol se determină prin diferenţa de masă între proba umedă
şi proba uscată la etuvă la 105oC.

Mod de lucru

5
 Din proba medie de sol, perfect omogenizată, se cântăresc la balanţa analitică 10-
15 g sol (A) şi se introduc în fiole de aluminiu tarate (C). Fiolele cu sol se introduc în
etuvă la 105oC unde se menţin la această temperatură 4-5 ore. După răcire în exicator,
capsulele cu sol se cântăresc. Se repetă operaţiile până la greutate constantă (B). După
diferenţa între masa fiolei cu sol umed şi cea a fiolei cu sol uscat, obţinută după ultima
cântărire, se poate calcula cantitatea de apă pierdută de proba de sol prin uscare la etuvă.

Calculul rezultatelor
Umiditatea probei de sol se calculează cu relaţia:

A - masa fiolei cu sol umed, în grame

B - masa fiolei cu sol uscat, în grame
C - masa fiolei fără sol, în grame.

Raportarea rezultatelor analizelor la sol uscat la 105oC

Recalcularea rezultatelor analitice se face cu formula:

R = rezultatul analitic pentru solul uscat la 105oC

r = rezultatul obţinut pentru solul uscat la aer sau pentru solul cu umiditate de recoltare
U = umiditatea (% pentru solul uscat la 105oC)
100 = factor de raportare procentuală

III. DETERMINAREA ACIDITĂŢII HIDROLITICE (Ah)

PRIN METODA KAPPEN

Aciditatea hidrolitică, Ah, se mai numeşte şi aciditate greu schimbabilă şi

reprezintă acea parte a acidităţii potenţiale care este scoasă printr-o reacţie de schimb
cationic prin tratarea solului cu soluţia unei sări care hidrolizează alcalin (ex. acetatul de
sodiu sau acetatul de potasiu).

Principiul extracţiei
Extracţia se face folosind o soluţie 1N de acetat de sodiu, neutră faţă de
fenolftaleină, tamponată la pH 8,3. Raportul de extracţie este 1:2,5.

6
 Ionii de hidrogen sunt înlocuiţi de pe complexul adsorbtiv al solului prin schimb
cationic de către ionii de sodiu din soluţia de acetat de sodiu folosită la extracţie.
Procesul de schimb cationic este redat schematizat mai jos:
H+ Na+
CA + nCH3COONa CA + CH3COOH + (n-1) CH3COONa
Întrucât nu este vorba de o extracţie la echilibru, nu este extrasă toată aciditatea
hidrolitică, ci doar o parte din ea. De aceea, rezultatele obţinute se corectează prin
înmulţire cu un 1,75 - coeficient de corecţie determinat experimental de către Kappen.

Principiul dozării
Aciditatea rezultată în urma extracţiei se determină volumetric, prin titrare cu o
soluţie de hidroxid de sodiu în prezenţă de fenolftaleină până la virajul indicatorului în
slab roz (culoarea stabilă 1-2 minute).
Dozarea este deci volumetrică, volumul de hidroxid folosit la titrare fiind direct
proporţional cu volumul de acid rezultat, deci proporţional cu aciditatea extrasă.
Reacţia de neutralizare acid-bază este redată mai jos:
CH3COOH + NaOH  CH3COONa + H2O

Mod de lucru
Extracţia
Într-un pahar Erlenmeyer de 250 mL se introduc 20 g sol uscat la aer şi 50 mL
soluţie acetat de sodiu 1 N. Raportul de extracţie sol:soluţie este 1:2,5. Amestecul se agită
o oră după care suspensia obţinută se filtrează. Filtrarea se face prin hârtie de filtru
calitativă cu porozitate medie. Primii 10 mL de filtrat se aruncă.
Dozarea
Din filtratul obţinut se măsoară 25 mL cu ajutorul unei pipete şi se introduc într-
un pahar Erlenmeyer. Se adaugă 1-2 picături de fenolftaleină şi se titrează la cald cu o
soluţie de NaOH 0,05 N. Titrarea se consideră încheiată atunci când se obţine o coloraţie
slab roz, stabilă 1-2 minute.

Calculul rezultatelor
Aciditatea hidrolitică, Ah, se exprimă în mE/100 g sol uscat la aer.

Ah, mE/100 g sol = Vt F N V 100 1,75

v g

Vt = volumul de NaOH, folosit la titrare, mL

F = factorul soluţiei de NaOH
N = normalitatea soluţiei de NaOH
V = volumul de CH3COONa folosit la extracţie, mL

7
 v = volumul de extract luat la dozare, mL
m = masa probei de sol, g
100 = factor de raportare a rezultatelor în mE/100 g sol
1,75 = coeficient de corecţie determinat experimental de Kappen

Tabel 1. Interpretarea valorilor acidităţii hidrolitice, Ah, determinate prin metoda Kappen
(după Metodologia ICPA, 1987)
Ah, Interpretare
mE/100g sol
<2 foarte mică
2,1-4 mică
4,1-6 mijlocie
6,1-8 mare
>8 foarte mare

IV. DETERMINAREA SUMEI CATIONILOR BAZICI SCHIMBABILI (SBK)

PRIN METODA KAPPEN

Principiul extracţiei
Extracţia cationilor bazici schimbabili se face prin tratarea solului, în exces, cu o
soluţie diluată de acid clorhidric 0,1 N. Ionii de hidrogen, H +, rezultaţi prin disocierea
acidului clorhidric în soluţia apoasă de extracţie vor înlocui prin schimb cationii
schimbabili (Ca+2, Mg+2, Na+, K+), pe care îi trec în soluţie.
Procesul de schimb cationic este redat schematizat mai jos:

Ca+2 Na+ H+ H+
CA + nHCl H+ CA H+ + CaCl2 + MgCl2 + NaCl + KCl +(n-6) HCl
Mg+2 K+ H+ H+

8
 Principiul dozării
Dozarea sumei cationilor bazici se face prin volumetrie (titrimetrie). Excesul de
HCl neconsumat în reacţia de schimb cationic este titrat cu NaOH în prezenţă de
fenolftaleină. Volumul de NaOH folosit la titrare este direct proporţional cu volumul de
HCl aflat în exces (neconsumat).
Reacţia de neutralizare acid-bază este redată mai jos:

HCl + NaOH  NaCl + H2O

Mod de lucru
Extracţia
Într-un pahar Erlenmeyer de 250 mL se introduc 10 g sol uscat la aer şi 50 mL
soluţie HCl 0,1 N. Raportul de extracţie sol:soluţie este 1:5. Amestecul se agită o oră
după care suspensia obţinută se filtrează. Filtrarea se face prin hârtie de filtru calitativă cu
porozitate medie. Primii 10 mL de filtrat se aruncă.
Dozarea
Din filtratul obţinut se măsoară 25 mL cu ajutorul unei pipete şi se introduc într-
un pahar Erlenmeyer. Se pune vasul pe foc pe sită de azbest şi se fierbe nu foarte energic
timp de 1-2 minute în scopul îndepărtării dioxidului de carbon. Se adaugă 1-2 picături de
fenolftaleină şi se titrează la cald cu o soluţie de NaOH 0,1 N. Titrarea se consideră
încheiată atunci când se obţine o coloraţie slab roz, stabilă 1-2 minute.

Calculul rezultatelor
Suma cationilor bazici se exprimă în mE/100 g sol uscat la aer.

V1 = volumul de HCl folosit la extracţie, corespunzător cotei părţi de extract folosit la dozare (25 mL)
F1 = factorul soluţiei de HCl
N1 = normalitatea soluţiei de HCl
V2 = volumul de NaOH folosit la titrarea excesului de HCl, mL
F2 = factorul soluţiei de NaOH
N2 = normalitatea soluţiei de NaOH
V = volumul de HCl folosit la extracţie, mL
v = volumul de extract luat la dozare, mL
m = masa probei de sol, g
100 = factor de raportare a rezultatelor în mE/100 g sol

9
 Tabel.2. Interpretarea valorilor sumei cationilor bazici schimbabili, SB K prin metoda Kappen
(după Metodologia ICPA, 1987)
SBK, Interpretare
mE/100g sol
<4 extrem de mică
4-7 foarte mică
8-15 mică
16-25 mijlocie
26-35 mare
36-60 foarte mare
>60 extrem de mare

Aciditatea hidrolitică (Ah) şi suma bazelor schimbabile (SB) sunt folosite la

calculul:
a) capacităţii totale de schimb cationic a solului (TAh, mE/100 g sol)
TAh = SB + Ah

b) gradului de saturaţie cu baze a solului (VAh, %).

VAh, % = SB 100 = SB 100

SB + Ah TAh

Tabel.3. Interpretarea gradului de saturaţie cu baze a solului, V Ah

VAh, % Tip de sol
(după Metodologia ICPA, 1987)
<40 Oligobazic
41-70 Oligomezobazic
71-80 Mezobazic
81-90 Eumezobazic
91-100 Eubazic

V. DETERMINAREA CONŢINUTULUI DE NITRAŢI DIN SOL

Azotul sub formă nitrică din sol provine fie din ionul amoniu în urma proceselor
de nitrificare, fie din îngrăşăminte. Compuşii cu azot nitric sunt uşor solubili în apă şi
direct accesibili plantelor.
Conţinutul de nitraţi al solului reflectă cel mai bine condiţiile momentane de
asigurare a plantelor cu azot. În timpul vegetaţiei active a plantelor de câmp, nitraţii sunt
practic singura sursă naturală de azot accesibil. În condiţii optime pentru flora
nitrificatoare, azotul amoniacal din îngrăşămintele minerale şi organice introduse în sol
este transformat rapid în nitraţi.

10
 Conţinutul de nitraţi în stratul arat al solurilor este, de regulă, mai mic decât
20 mg/kg la solurile nefertilizate, de 20-40 mg/kg la solurile fertilizate şi poate ajunge la
peste 60 mg/kg la solurile horticole.
Determinarea azotului nitric se face obligatoriu pe probe proaspăt recoltate de sol.
Fiind foarte uşor solubil, azotul nitric se determină în extracte apoase (extracţie cu apă
distilată) sau folosind pentru extracţie soluţii de KCl sau K2SO4.

Principiul extracţiei
Extracţia nitraţilor se face folosind probe proaspete de sol cu ajutorul apei
distilate, respectând raportul de extracţie 1:5.
Principiul dozării
Dozarea nitraţilor se face colorimetric şi se bazează pe proprietatea acidului fenol-
2,4-disulfonic de a forma cu nitraţii în mediu bazic (NaOH, 20%) compuşi coloraţi în
galben (nitroderivaţi). Aceştia au absorbţie maximă la 410 nm iar intensitatea culorii
formate este proporţională cu concentraţia.
OH OH ONa

SO3H O2N SO3H O2N SO3Na

+3NaOH
+HONO2 H2SO4 -3H2O
-H2O

SO3H SO3H SO3Na

acid nitrofenol-2,4-disulfonic sarea de sodiu a acidului
nitrofenol disulfonic
Mod de lucru
Extracţia
Într-un pahar Berzelius se introduc 10 grame de sol, se adaugă 50 mL apă distilată, se
agită cu o baghetă şi se lasă în repaus până a doua zi pentru limpezirea extractului. Se va filtra.

Dozarea
Un volum de 2 mL extract se introduce într-o capsulă de porţelan şi se evaporă la sec
pe baia de apă (pentru a nu se produce pierderi de nitraţi). După răcire, în capsulă se adaugă 1
mL acid fenoldisulfonic şi se roteşte capsula astfel încât acidul să interacţioneze cu tot
reziduul. După aproximativ 10 minute, în capsulă se adaugă cu piseta aproximativ 10 mL apă
distilată şi se omogenizează cu o baghetă. Conţinutul capsulei se trece cantitativ într-un
cilindru de 50 mL ce conţine 20 mL soluţie 20 % de NaOH. Se adaugă apoi apă distilată până
la 50 mL. Colorimetrarea probei se va face după 30 de minute la 410 nm.

Calculul rezultatelor

11
 Cx = concentraţia de azot nitric a probei determinată din curba de etalonare, ppm
V1 = volumul de apă distilată folosită la extracţie, mL
g = masa probei de sol, g
V2 = volumul la care a fost adusă proba după prelucrare, mL
v = volumul de extract analizat, mL

În paralel se determină umiditatea probei de sol, iar conţinutul de azot nitric

obţinut în urma analizei se recalculează pentru solul uscat la 105oC, cu ajutorul formulei:

R = rezultatul analitic pentru solul uscat la 105oC

r = rezultatul obţinut pentru solul uscat la aer sau pentru solul cu umiditate de recoltare
U = umiditatea (% pentru solul uscat la 105oC)
100 = factor de raportare procentuală

VI. DETERMINAREA FOSFORULUI ŞI POTASIULUI DIN SOL PRIN

EXTRACŢIE CU ACETAT-LACTAT DE AMONIU (SOLUŢIE AL)
(metoda Egner-Riehm-Domingo)

Fosforul şi potasiul mobil se determină folosind acelaşi extract rezultat prin

tratarea probei de sol cu o soluţie acetat-lactat de amoniu (AL), raportul de extracţie fiind
1:20. Determinările se fac folosind sol uscat la aer şi fin mojarat.
Fosforul mobil este extras din sol cu ajutorul soluţiei AL şi trecut în soluţie sub
formă de acid fosforic. Dozarea fosforului se bazează pe reacţia de culoare pe care o dă
fosforul cu molibdatul de amoniu în mediu acid, prin reducere cu acid ascorbic (sau
amestec de reducători acid ascorbic + SnCl2). Se obţine un compus colorat numit

12
“albastru de molibden” a cărui intensitate este direct proporţională cu concentraţia de
fosfor din probă. Colorimetrarea se face la 715 nm.
Potasiul mobil este reţinut reversibil pe complexul adsorbtiv al solului şi este
extras printr-o reacţie de schimb cationic. Ionii de hidrogen şi cei de amoniu din soluţia
extractivă vor înlocui ionii de potasiu pe complexul adsorbtiv al solului şi îi vor trece în
soluţie. Reacţia de la extracţie poate fi reprezentată schematic astfel:

Mod de lucru
Extracţia (comună pentru P şi K)
Într-un pahar Erlenmeyer se introduc 2,5 grame sol uscat la aer şi fin mojarat. Se
adaugă apoi 50 mL soluţie extractivă (AL) şi se agită timp de 2 ore la temperatura
camerei. Suspensia obţinută se filtrează iar extractul rezultat se va folosi atât la dozarea
fosforului cât şi la dozarea potasiului.
Dozarea fosforului
Într-un balon cotat de 50 mL se introduc 5 mL extract şi se adaugă aproximativ 30
mL apă distilată, 3 mL soluţie de molibdat de amoniu, 2 mL amestec de reducători.
Baloanul cu proba se aduce la semn cu apă distilată şi se omogenizează. După
aproximativ 6 minute se va citi extincţia probei la 715 nm.
Din curba de etalonare se va determina concentraţia de fosfor a probei de sol.
Ecuaţiile reacţiilor chimice care au loc la dozare sunt:

H3PO4 + 12(NH4)2MoO4 + 12H2SO4  H7[P(Mo2O7)6] + 12(NH4)2SO4 + 10H2O

acid fosfomolibdenic

Dozarea potasiului

13
 Dozarea potasiului se face flamfotometric prin pulverizarea extractului ce conţine
potasiu în flacăra aer-butan. Intensitatea radiaţiei emise este direct proporţională cu
concentraţia.
Se trasează curba de etalonare reprezentând pe abscisă concentraţia (ppm) K iar
pe ordonată citirea făcută la flamfotometru.

Calculul rezultatelor

a) calculul conţinutului de fosfor mobil se face cu relaţia:

Cx = concentraţia de fosfor a probei determinată din curba de etalonare, ppm

V1 = volumul de soluţie AL folosită la extracţie, mL
m = masa probei de sol, g
V2 = volumul la care a fost adusă proba după prelucrare, mL
v = volumul de extract analizat, mL
Rezultatul obţinut se va corecta cu un factor de reacţie, după cum urmează:
FR = 1,3pH - 0,1105pH2 - 2,819, dacă pH>6,4 şi pH 8
Astfel, conţinutul de fosfor corectat cu factorul de reacţie va fi calculat cu relaţia:
PALc, ppm = PAL FR

b) calculul conţinutului de potasiu mobil se face cu relaţia:

Cx = concentraţia de potasiu a probei determinată din curba de etalonare, ppm

V = volumul de soluţie AL folosită la extracţie, mL
m = masa probei de sol, g

Interpretarea rezultatelor

Tabel 4. Limite de interpretare pentru conţinutul de fosfor mobil din sol

Asigurarea solului cu fosfor mobil
Culturi de câmp, pajişti naturale şi Legume cultivate în câmp, pajişti naturale
Intervale de variaţie cultivate din zona de câmpie şi şi cultivate din zona montană, plantaţii
PALc, ppm colinară, plantaţii clasice de pomi şi intensive de pomi şi viţă de vie, pepiniere
viţa de vie pomicole şi viticole, plantaţii de portaltoi,
plantaţii de hamei
8,0 foarte slabă
8,1-18,0 slabă

14
 18,1-36,0 mijlocie foarte slabă
36,1-72,0 bună slabă
72,1-108,0 foarte bună mijlocie
108,1-144,0 excesivă pentru unele plante bună
>144,0 foarte bună

Tabel 5. Limite de interpretare pentru conţinutul de potasiu mobil din sol

Asigurarea solului cu potasiu mobil
Culturi de câmp, pajişti naturale şi Legume cultivate în câmp, pajişti naturale
Intervale de variaţie cultivate din zona de câmpie şi şi cultivate din zona montană, plantaţii
KAL, ppm colinară, plantaţii clasice de pomi şi intensive de pomi şi viţă de vie, pepiniere
viţa de vie pomicole şi viticole, plantaţii de portaltoi,
plantaţii de hamei
66,0 slabă foarte slabă
66,1-132,0 mijlocie slabă
132,1-200,0 bună mijlocie
200,1-265,0 foarte bună
265,1-400,0 - bună
>400,0 - foarte bună

VII. Materia organică din sol şi humusul

Materia organică este formată din resturi organice proaspete (de origine vegetală
şi animală) şi humus. Conţinutul solurilor în materie organică variază între 2-6%.
Cantitatea de materie organică din sol determină fertilitatea şi variază în raport cu factorii
climatici, factorii de vegetaţie, tehnologia culturii (irigată, neirigată), folosirea
îngrăşămintelor organice.
Rolul materiei organice din sol:
- sursă de elemente nutritive;
- componentă care influenţează însuşirile fizice şi fizico-chimice ale solului;
- material energetic necesar microflorei din sol, care la rândul ei influenţează
direcţia proceselor biochimice din sol şi mobilitatea unor elemente.
Conţinutul de humus este unul dintre indicatorii cei mai importanţi ai fertilităţii
solului. În general, conţinutul de humus este mai mare pe solurile cu un conţinut de argilă

15
mai mare şi înaintat saturat cu baze decât pe cele uşoare şi cele acide. Humusul împreună
cu partea anorganică aflată în stare coloidală (argila) formează complexul adsorbtiv al
solului.
În sistemul agrochimic român, conţinutul de humus (H) intră, alături de gradul de
saturaţie cu baze (V), în formula pentru calculul indicelui azot al solului (IN) care
caracterizează starea de aprovizionare a solului cu azot potenţial asimilabil pentru plante.
Carbonul organic reprezintă elementul constituent cel mai important al humusului
din sol, reprezentând 43-62% din compoziţia chimică a acestuia în funcţie de condiţiile
hidrotermice şi natura lui.
Transformarea conţinutului de carbon organic în humus se face prin înmulţirea
acestuia cu un factor (1,724), bazat pe rezultate mai vechi care arătau că humusul conţine
58%C.

Determinarea carbonului organic din sol prin metoda oxidării umede şi

dozării titrimetrice (metoda Walkley-Black-Gogoaşă)

Carbonul organic este oxidat de anhidrida dicromică (Cr2O72-) în exces, în

prezenţă de acid sulfuric concentrat. Oxidarea este facilitată de căldura produsă prin
diluarea unui volum de soluţie de K2Cr2O7 1N cu două volume de acid sulfuric concentrat
şi menţinerea probei la 100oC timp de 30 minute. Conţinutul de carbon organic este
calculat după cantitatea de anhidridă dicromică ce se consumă la oxidarea lui. Excesul de
anhidridă se titrează cu o soluţie de sare Mohr 0,2N în prezenţa unui indicator
(ortofenantrolina).

16
În paralel se prelucrează şi o probă martor care conţine cei doi reactivi fără sol.

a = volumul soluţiei de sare Mohr 0,2N folosit la titrarea probei martor (mL)
b = volumul soluţiei de sare Mohr 0,2N folosit la titrarea probei de analizat (mL)
f = factorul soluţiei de sare Mohr 0,2N
0,0006 = grame de carbon organic echivalent consumului de 1 mL sare Mohr 0,2N, respectiv
consumului echivalent de oxidant consumat la oxidarea materiei organice
1,16 = 100/86, coeficient de corecţie a conţinutului de carbon organic în raport cu procentul de
recuperare a carbonului (86%)
100 = factor de raportare procentuală
m = masa de sol analizată (g)

17
 Pentru transformarea conţinutului de carbon organic în humus, rezultatul obţinut
se va înmulţi cu 1,724.

Tabel 6. Interpretarea conţinutului de humus (%), respectiv carbon organic (%)

din stratul 0-20 cm la solurile minerale

Valori limită Aprecierea aprovizionării

C organic (%) Humus (%) Soluri cu textură Soluri cu textură
mijlocie şi fină grosieră
 0,58  1,0 foarte slabă slabă
0,59-1,16 1,1-2,0 slabă mijlocie
1,17-1,74 2,1-3,0 mijlocie bună
1,75-2,32 3,1-4,0
2,33-2,90 4,1-5,0 bună
2,91-4,64 5,1-8,0 foarte bună
4,65-8,70 8,1-15,0 foarte bună
≥8,71 ≥15,1

18